Universitatea OVIDIUS Constanţa

Departamentul ZI
Facultatea de Drept şi Stiinţe Administrative
Specializarea Drept
Forma de învăţământ ZI
Anul de studiu I
Semestrul II
Valabil începând cu anul universitar 2013-2014

Caiet de Studiu Individual

pentru
Drept administrativ I

Coordonator disciplină: conf. univ. dr. Adrian Stoica-Constantin

1
 Partea I. Noţiuni generale despre administraţia publică şi dreptul administrativ

Consideraţii introductive privind dreptul administrativ şi administraţia publică

1.Dreptul administrativ ramură a dreptului public

A)Definiţia dreptului administrativ
Dreptul românesc este un drept unitar. Această unitate rezultând din unicitatea sursei
sale de creaţie, se prezintă într-o diversitate a domeniilor de reglementare a relaţiilor sociale.
Normele juridice, în principiu, se grupează în funcţie de specificul relaţiilor pe care le
reglementează.
Dacă avem în vedere cele doua mari diviziuni ale dreptului, în drept public şi drept
privat, vom întelege mai repede de ce dreptul administativ se plasează, ca ramură de drept, în
cadrul dreptului public. Instituţiile juridice nu sunt toate de acelaşi fel, ele se diferenţiază prin
natura lor, prin scopul urmărit, prin mijloacele care li se pun la dispoziţie. Natura interesului
reglementat de fiecare instituţie juridică (privită ca ansamblu de norme juridice cu obiect de
reglementare aproape omogen, în cadrul unei ramuri de drept) au o mare valoare în stabilirea
limitelor unei ramuri de drept sau a drep- tului public ori a dreptului privat.
Caracteristica generala a dreptului este aceea că se ocupă de reglementarea intereselor
publice generale.
Structura celor două mari ramuri ale dreptului, cel privat şi cel public, s-a realizat încă
din antichitate. Această distincţie a fost magistral exprimată de Ulpian 1 “Publicum jus est
quod ad statum rei romanae spectat, privatum est quod ad singulorum utilitatem
pertinent”(Dreptul public este cel care se referă la organizarea statului roman, iar dreptul
privat-la interesele fiecăruia).
După cum se ştie, un stat de drept este consituit pe cele trei puteri şi anume: puterea
legislativă, executivă şi judecătorească. Această teorie a fost promovată pentru prima oară de
eminetul jurist francez Montesquieu2, care a evidențiat Constituţia, ca lege fundamentală,
fiind singurul act care reglementează modul de organizare al puterilor statului. În acest sens,
Constituţia României, revizuită şi republicată3, consacră această organizare prin dispoziţiile
fundamentale ale art.1 alin.(4) în sensul că, ”Statul se organizează potrivit principiului
separaţiei şi echilibrului puterilor-legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul
democraţiei constituţionale”.
Dreptul administrativ reglementează activitatea unei puteri a statului, puterea executivă
sau administrativă. Comparativ, administraţia se prezinta ca puterea cea mai dinamică a
statului, normele juridice aplicabile administraţiei fiind supuse unui proces necontenit de
adaptare.
Dreptul administrativ, ca ramură a dreptului public cuprinde ansamblul de norme
juridice privind crearea, organizarea şi funcţionarea autorităţilor administraţiei publice.
Dreptul administrativ constituie cadrul legal de desfăşurare a activităţii administraţiei,
normele sale conferind administraţiei publice puteri, prerogative care nu exista la normele de
drept ce reglementeaza relaţiile dintre particulari(în dreptul privat). Această caracteristică face
1
Gnaeus Domitius Ulpianus(n.170-d.228), cunoscut şi sub numele de Ulpian, a fost unul din cei mai mari jurişti
romani.Este considerat fondatorul diviziunii dreptului între jus civile(drept civil) şi jus publicum(drept public).
2
Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brede de Montesquieu(n.18 ianuarie 1689; d.10 februarie 1755)
1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o
familie de magistrați aparținând micii nobilimi. A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale
iluminismului francez, fiind consilier și apoi, președinte al Parlamentului din Bordeaux. Cunoscut și ca un
eminent jurist, a fost printre primii promotori ai teoriei separației puterilor în stat, astfel încât, din scrierile sale s-
a inspirat prima Constituție a Statelor Unite ale Americii.
3
Constituţia României a fost adoptată de Adunarea Consituantă din 21 noiebrie 1991 şi prin referendumul
naţional din 8 decembrie 1991. A fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României
nr. 429/2003.

2
din raporturile juridice administrative raporturi de subordonare, de inegalitate a părţilor,
fiindcă dreptul administrativ acţionează în regim de putere publică, normele sale având
caracter imperativ.
Dreptul administrativ, ca drept aplicabil administraţiei, poate fi definit ca fiind ramura
dreptului public care reglementează raporturile din sfera administraţiei publice active,
raporturile acesteia cu celelalte autorităţi publice, cu particularii, cele care privesc
organizarea şi funcţionarea ei , precum şi pe cele de natură conflictuală, dintre
administraţie, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, pe de
altă parte.
Ramura dreptului administrativ, reprezintă obiectul de cercetare al ştiinţei dreptului
administrativ care, cercetează normele juridice aplicabile administraţiei, evoluţia istorică a
ramurii de drept şi aspectele legate de armonizarea dreptului administrativ cu dreptul
comunitar european.

B)Izvoarele dreptului administrativ

În literatura de specialitate nu identificăm o opinie unanimă cu privire la sfera izvoarelor
de drept, însă Teoria generală 4 a dreptului împarte izvoarele de drept în două categorii:
izvoare materiale, care evocă condiţiile materiale, concrete de existenţă care generează norme
juridică în sine şi izvoare formale, prin care se evocă formele de concretizare a normei
juridice, exprimarea propriu-zisă a dreptului.
Sursa cea mai relevantă a dreptului administrativ, emană din conţinutul izvoarelor
formale, pe care în cadrul acestei ramuri a dreptului le putem clasifica în două categorii:
izvoare formale scrise şi izvoare formale nescrise.

a)Izvoare formale scrise ale dreptului administrativ

1.Constituţia şi legile constituţionale
Constituţia reprezintă principalul izvor de drept în general şi de drept administrativ în
special. Art. 1 alin.(5) statuează, printre elemenetele fundamentale ale statului de drept,
caracterul obligatoriu al respectării Consituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor. Noţiunea de
supremaţie a Consituţiei este definită în literatura de specialitate ca fiind o calitate a
Consituţiei, care o situează în vârful insituţiilor politico-juridice dintr-o societate organizată
statal, făcând din aceasta sursa tuturor reglementărilor în domeniile economice, politice,
sociale şi juridice.Consituţia a fost înţeleasă ca o lege fundamentală a unui stat, a unei naţiuni
organizate, având un guvernământ autonom, ca lege ce stabileşte modul de organizare şi
funcţionare a autorităţilor publice, competenţele lor şi raporturile dintre ele, precum şi
raporturile acestora privite ca un tot cu cetăţenii, drepturile şi libertăţile lor.
Cât priveşte legile constituţionale, acestea sunt, potrivit art.73 alin.(2) din Constituţie,
cele prin care se revizuieşte Constituţia.
Din punctul de vedere al aptitudinilor de revizuire pe care acestea le relevă, doctrina
dreptului public consacră faptul că acestea pot da naştere unor constituţii suple, sau a unor
constituţii rigide.
Constituţiile suple se caracterizează prin faptul că regulile de conduită pe care le
stabilesc au aceeaşi valoare din punct de vedere juridic ca şi legile ordinare, putând fi
modificate potrivit procedurii legislative obişnuite.
Constituţiile rigide sunt cele care răspund nevoii care se resimte în orice stat de a exista
anumite reglementări juridice pe care Parlamentul să nu le poată modifica pe calea legislaţiei
obişnuite.
2.Legea organică şi legea ordinară
4
A se vedea, N.Popa, Teoria generală a dreptului, Ed.Actami, Bucureşti, 1994, p.188-195; R.Motica, G.Mihai,
Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p.121-140.

3
 Legea reprezintă regula edictată de puterea legiuitoare, care ordonă, opreşte sau permite
ceva şi la care toată lumea este datoare să se supună.
Prevederile art.73 din Constituţie consacră trei categorii de legi şi anume: legile
consituţionale, legile organice şi legile ordinare.
Din punct de vedere didactic, legile organice şi cele ordinare pot fi diferenţiate prin
următoarele criterii:
a)După criteriilor domeniilor în care intervin:
-Legea organică intervine5 în domeniile pe care i le rezervă expres Constituţia, fie prin
enumerarea acestor domenii(art.73 alin.3 din Constituţie), fie prin norma de trimitere(cuprinsă
la lit.t către toate celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea unor legi
organice).
-Legea ordinară nu are niciun domeniu stabilit de Constituţie, motiv pentru care aceasta
intervine6 în toate celelalte domenii care nu au fost rezervate de legiuitorul constituant legii
organice.
b) După criteriul modului de adoptare:
- Legile organice şi hotărârile privind regulamentele Camerelor Parlamentului, se
adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei Camere(art.76 alin.1 din Constituţie).
- Legile ordinare şi hotărârile Camerelor, sunt adoptate, cu votul majorităţii membrilor
prezenţi din fiecare Cameră(art.76 alin.2 din Constituţie).
Însă, aceste legi au şi câteva elemente comune şi anume:
a)Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial. Potrivit art.78 din Consituţie “legea se
publică în Monitorul Oficial”.
b)Intrarea în vigoare a legii. Potrivit aceluiaşi art.78 legea poate intra în vigoare la două
momente:
1. fie la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial;
2. fie la o dată ulterioară prevăzută în conţinutul ei.
c)Caracterul normativ al legii. Prin intermediul acestui element comun, este evidenţiat
faptul că, legile indiferent că sunt organice sau ordinare, nu sunt făcute pentru anumite
persoane în particular, ci pentru toate, în general.
3.Ordonanţele de Guvern
Sunt reglementate constituţional de art.108 şi 115 şi reprezintă emanaţia instituţiei
“delegării legislative”, adică a împuternicirii pe care o primeşte Guvernul, deci executivul, de
a emite acte normative cu forţă juridică egală legii.

5
• sistemul electoral,
• organizarea şi funcţionarea partidelor politice,
• organizarea şi desfăşurarea referendumului,
• organizarea Guvernului şi a Consilului Suprem de Apărare al Ţării,
• regimul stării de asediu şi al celui de urgenţă,
• infracţiunile, pedepsele şi regimul de executare a acestora,
• acordarea amnistiei sau a graţierii collective,
• organizarea şi fincţionarea Consilului Superior al Magistaturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public
şi a Curţii de Conturi,
• statutul funcţionarilor publici,
• contenciosul administrativ,
• regimul juridic general al proprietăţii şi moştenirii,
• regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele şi protecţia socială,
• organizarea generală a învăţământului,
• regimul general al cultelor,
• oraganizarea administraţiei locale, a teritorului, precum şi regimul general privind autonomia locală,
• modul de stabilire a zonelor economice exclusive.
6
Un loc important printre legile ordinare îl ocupă codurile (de exemplu, Codul civil), care grupează şi
sistematizează într-un singur corp majoritatea reglementărilor aplicabile unui anumit domeniu de activitate.

4
 Delegarea legislativă, reprezintă modalitatea de conlucrare între Parlament şi Guvern,
în virtutea principiului separaţiei şi colaborării puterilor în stat, în temeiul căruia Guvernul
este învestit cu exercitarea, în anumite condiţii, a unei funcţii legislative7.
Sistemul constituţional actual consacră două tipuri de ordonanţe:
-Ordonanţe obişnuite(O.G.), emise pe baza unei legi speciale de abilitare adoptate de
Parlament, în domenii care nu fac obiectul legii organice. Unii autori8 opiniază prin faptul că,
aceste ordonanţe se pot emite numai în perioada în care Parlamentul se află în vacanţă. Însă,
Constituţia nu impune o asemenea restricţie şi nimic nu împiedică Parlamentul, să transfere
Guvernului anumite atribuţii de legiferare chiar în perioada în care el se află în
sesiune.Această opinie este îmbrăţişată şi de alţi doctrinari9.
-Ordonanţe de urgenţă(O.U.G.), ce pot fi emise în prisma dispoziţiilor consituţionale
numai în situaţii de urgenţă. Aceste ordonanţe cuprin inclusiv norme de natura legii
organice(art.115 alin.5 din Constituţie).
Rolul ordonanţei în general, este acela de a sprijini mecanismele statului de drept. Or,
Parlamentul poate oricum cenzura activitatea Guvernului(art.115 alin.5 din Constituţie),
deoarece ordonanţele pot intra în vigoare numai după ce au fost depuse spre dezbatere în
procedură de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată, şi evident au fost publicate în
Monitorul Oficial, ştiut fiind că o Ordonanţă(ca şi o Hotărâre de Guvern sau un decret al
Preşedintelui), nepublicată în Monitorul Oficial, este inexistentă.
Acest rol atribuit Parlamentului de către consituant, face să se aibă în vedere
funcţionarea statului de drept, dar şi de evidenţiere a statului acestuia de unică autoritate
legiuitoare a ţării.
4.Decretele în vigoare ale fostului Consiliu de stat
Aceste decrete, reprezentau acte normative cu forţă juridică situată imediat după lege, al
vechiului sistem constituţional insituit în temeiul legii fundamentale din 1965.
Unele din aceste decrete sunt încă în vigoare şi în consecinţă produc efecte juridice.
Însă, incidenţa art.154 alin.1 din actuala Constituţie obligă la un proces de constituţionalizare
a dreptului în ansamblul său, înţelegând că menţinerea în vigoare a unui asemenea act
normativ implică un proces de trecere prin filtrul Constituţiei şi de interpretare a textului aşa
cum legea fundamentală, obligă.
5.Hotărârile de Guvern
Acestea se adoptă potrivit art.108 alin.2 din Constituţie, “pentru organizarea executării
legilor”. Ca şi ordonanţele, ele se semnează de către Primul-ministru şi se contrasemnează de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial, sub
sancţiunea inexistenţei lor în cazul nepublicării. Excepţia de la principiul obligativităţii
publicării, o consituie potrivit art.108 alin.(4) din Consituţie, numai hotărârile care au un
caracter militar şi care urmează să se comunice numai instituţiilor interesate.
6.Actele administraţiei ministeriale
Ne referim aici atât la actele autorităţilor centrale subordonate Guvernului, cât şi la cele
nesubordonate(autorităţile centrale autonome10) care emit acte cu denumiri
diferite(instrucţiuni, ordine, precizări, etc.). Aceste acte reprezintă izvoare exprese ale
dreptului administrativ.
7
A.Iorgovan, Din nou despre revizuirea Constituţiei, în RDP nr.2/2004, p.31.
8
M.Preda, Drept administrativ, Partea generală, ed. revăzută şi adăugită, Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.31.
9
V.Verdinaş, Drept administrativ, ediţia aV-a revăzută şi actualizată, Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.49.
10
Sunt autorităţi care exercită o activitate executivă ce are ca obiect organizarea executării şi executarea în
concret a legii. Au personalitate juridică şi îşi desfăşoară atribuţiile pe întreg teritoriul ţării. Aceste autorităţi sunt
înfiinţate prin dispoziţii constituţionale(Avocatul Poporului, Consiliul Legislatic, Consiliul Superior de Apărare
al Ţării, Consiliul Superior al Magistraturii, Curtea de Conturi, S.R.I.), dar şi prin lege organică(B.N.R.,
Autoritatea Electorală permanentă, Agenţia Română de Presă ROMPRES, Consiliul Concurenţei, C.N.A.,
C.N.S.A.S., etc).

5
 Ordinele şi instrucţiunile cu caracter normativ care emană de la organele centrale de
specialitate trebuie publicate în Monitorul Oficial, Partea I, pentru a fi cunoscute şi opozabile
erga omnes. Nerespectarea acestei proceduri, consituie că acestea nu au nicio forţă juridică,
ele putând fi considerate nişte proiecte de acte normative.
Regimul juridic al acestor categorii de acte este reglementat de actul normativ de
infiinţare şi organizare a autorităţii respective. Cu titlu de exemplu, art.7 alin.(4) din O.U.G.
nr.30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Internelor şi al Reformei
Administrative prevede că ministrul internelor şi al reformei administrative, în aplicarea
prevederilor legale, emite ordine şi instrucţiuni.
7.Ordinul prefectului
Instituţia prefectului este prevăzută de art.123 din Constituţie, acesta este considerat a fi,
“reprezentantul Guvernului în plan local”.
Potrivit Legii sale de organizare şi funcţionare nr.340/2004, republicată, pentru
îndeplinirea sarcinilor care-i revin, prefectul emite ordine, în condiţiile legii. Aceste ordine
pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.
8.Hotărârile Consiliului judeţean
Potrivit art.97 alin.(1) din Legea nr.215/2001, republicată în exercitarea atribuţiilor ce îi
revin, Consiliul judeţean adoptă hotărâri, care pot avea caracter normativ, cât şi caracter
individual. Hotărârile se semnează de preşedinte(în lipsa acestuia, de către vicepreşedintele
care a condus şedinţa) şi se contrasemnează pentru legalitate de secretarul judeţului.
9.Hotărârile Consiliului local
În conformitate cu art.45 alin.(1) din Legea nr.215/2001, republicată, în exercitarea
atribuţiilor care-i revin, consiliul local adoptă hotărâri care pot avea caracter normativ, sau
caracter individual. Legea prevede că anumite categorii de hotărâri se pot adopta cu votul a
cel puţin două treimi din numărul consilierilor în funcţie(cele care privesc patrimoniul), sau
cu votul majorităţii consilierilor în funcţie( este vorba despre hotărârile care privesc:bugetul
local, contractarea de împrumuturi în condiţiile legii, cele prin care se stabilesc impozite şi
taxe locale, participarea la programe de dezvoltare judeţeană, regională sau zonală sau de
cooperare transfrontalieră, etc.).
10.Dispoziţiile primarului
Potrivit art.68 din Legea nr.215/2001, republicată, actele pe care primarul le emite în
exercitarea atribuţiilor sale poartă denumirea de dispoziţii, care pot avea caracter normativ
sau individual şi devin executorii după ce sunt aduse la cunoştiinţa publică sau după ce au fost
comunicate persoanelor interesate.
11.Tratatele internaţionale
În acest context, discutăm despre “tratat”, ca izvor de drept administrativ, nu despre
“lege de ratificare a tratatului”. De aceea este bine de precizat faptul că art.11 alin.(2) din
Constituţie, prevede că tratatele internaţionale ratificate de Parlament fac parte din dreptul
intern. Deci, tratatul face parte din dreptul intern, nu legea prin care este ratificat.
În cazul în care există neconcordanţe între tratat şi Constituţie, “ ratificarea tratatului se
face numai după revizuirea Consituţiei”.
În spiritul precizării anterioare, putem completa cu o altă obligaţie constituţională, de
această dată prevăzută de art. 20 alin.(1) şi care se referă în a interpreta şi aplica dispoziţiile
din legea fundamentală în material drepturilor omului în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
În cazul în care există o neconcordanţă între legile interne şi dreptul internaţional în
material drepturilor omului, se instituie un drept de preemţiune al reglementărilor
internaţionale asupra celor interne, cu excepţia situaţiei în care reglementările interne conţin
dispoziţii mai favorabile.

6
 Un regim special este instituit prin art.148 alin.(2) din Constituţia revizuită şi
republicată, potrivit căruia, ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale U.E.,
precum şi celelalte reglementări comunitare cu character obligatoriu, au prioritate faţă de
dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.
Aplicabilitatea prioritară a dreptului comunitar în raport cu dreptul intern al statelor membre a
fost afirmată de Curtea Europeană de Justiţie de la Luxemburg în mai multe decizii, cea mai
veche find cunoscută Hotărârea “Costa din 15 iulie 1964”. Din conţinutul acestei decizii, ca şi
a altora care au urmat, se desprinde concluzia că însăşi construcţia comunitară ar fi în
pericol, dacă dreptul comunitar nu ar beneficia de prioritate asupra sistemelor de drept ale
statelor membre.
Condiţiile pe care un tratat internaţional trebuie să le îndeplinească pentru a constitui
izvor de drept, sunt:
1.Una generală şi anume, de a fi ratificate de Parlament.Excepţia însă o insituie art. 19
alin.(3) din Legea tratatelor nr.590/2003, care prevede că în situaţii extraordinare, tratatele a
căror reglementare nu poate fi amânată, vor putea fi ratificate pe calea ordonanţelor de
urgenţă ale Guvernului, sub condiţia justificării zemeinice a urgenţei ratificării.
2.Una specială, de a reglementa relaţii sociale care se circumscriu sferei administraţiei
publice.

b)Izvoare formale nescrise ale dreptului administrativ

1.Cutuma sau obiceiul
Putem defini cutuma sau obiceiul ca fiind, uzajul care a fost implantat într-o anumită
colectivitate şi pe care această colectivitate îl consideră obligatoriu din punct de vedere
juridic.
Obiceiurile, potrivit unor concepţii11, au o sferă mai largă decât dreptul, deorece în
acestea se regăsesc începuturile organizării juridice a acelei societăţi. Sistemul de norme
constituţionale interne actuale, alocă obiceiului sau cutumei, câteva dispoziţii de mare interes.
Avem în vedere mai art.44 alin.(7) care prevede că “Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.”
Un alt text din Constituţie este art.120 alin.(1), care consacră principiile care
guvernează administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale, respective
descentralizarea, autonomia locală şi deconcentrarea serviciilor publice. Principiul
autonomiei locale permite, cum s-a exprimat deja în literatura de specialitate, ca anumite
practici specifice locului să capete, în timp, semnificaţia unor reguli obligatorii pentru
personalul din administraţia publică, astfel încât încălcarea lor să atragă aceleaşi consecinţe ca
şi încălcarea unei norme propriu-zise de drept.
Chiar dacă îl amintim la final, art.1 alin.(3) din Constituţie prezintă o semnificaţie
specială, deoarece statuează că, “România este stat de drept, democratic şi social, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor
democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt
garantate.”
2.Jurisprudenţa(inter partes litigantes)
Reprezintă felul în care instanţele de judecată interpretează legea. Există o serie de state
unde modul de interpretare judecătorească a legii consituie izvor de drept.
În acest sens, ne putem opri cu titlu de exemplu, la câteva ţări şi anume:

11
S.Popescu, Teoria generală a dreptului, Ed.All Beck, Bucureşti, 2001, p.134-135.

7
 -În cazul Franţei, în care doctrina actuală apreciază că rolul judecătorului de a crea
norme de drept îl transformă în jurislator. În acelaşi spirit, unii autori 12 afirmă că, dreptul
administrativ este un drept făcut esenţial de judecător;
-În Germania-instanţele judecătoreşti au avut contribuţii importante în ceea ce priveşte
dezvoltarea dreptului administrativ. Curtea Constituţională Federală, chiar s-a pronunţat în
sensul în care formarea principiilor generale legale este o sarcină ce aparţine în mod natural,
Înaltelor Curţi;
-În Belgia, jurisprudenţa, cu precădere aceea care aparţine Consiliului de Stat, este
considerată ca având un rol decisiv pentru dreptul administrativ; În Irlanda, jurisprudenţa este
aşezată pe acelaşi plan cu actele parlamentului din punct de vedere al valorii ei de izvor de
drept, în vreme ce dreptul cutumiar şi doctrina sunt considerate izvoare secundare de drept
administrativ.
Întorcându-ne la dreptul intern, putem evoca faptul că actuala lege 13 a contenciosului
administrativ, prin art.23 prevede că hotărârile judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin
care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general
obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Acestea se vor publica în Monitorul Oficial al
României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale judeţelor sau al Municipiului
Bucureşti, fiind scutite de plata taxelor de publicitate.
3.Jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Potrivit art.147 alin.(4), “Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul
Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere
numai pentru viitor”.
Caracterul obligatoriu al acestor decizii vizează, în primul rând însăşi completelor de
judecată ale Curţii, în scopul realizării unei practice unitare şi a stabilităţii ordinii
constituţionale, dar şi celorlalte subiecte de drept, aceste decizii fiind opozabile erga omnes,
nu inter partes litigantes precum deciziile instanţelor judecătoreşti.
Se spune că, o decizie pronunţată de Curtea Consituţională face corp comun cu legea
pe care o vizează, pe care o goleşte de conţinut, cu privire la articolul sau articolele pe care
le declară neconstituţionale, fie îi întăreşte conţinutul confirmând constituţionalitatea ei.
Însăşi legea organică a Curţii Constituţionale nr.47/1992, republicată, prevede în art.31
alin.(1) că, “Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a
unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie”.
Însă cele mai importante consecinţe a deciziilor Curţii constituţionale, sunt produse
atunci când s-au admis excepţii de neconstituţionalitate. Consecinţa o constituie, scoaterea
din sfera legislaţiei în vigoare a legilor, ordonanţelor, sau a dispoziţiilor din alte legi sau
ordonanţe constatate prin aceste decizii, ca fiind neconstituţionale.
4.Doctrina(sau dreptul doctrinar)
Celebrul politician român N.Titulescu spunea că, “Ceea ce este opiniunea publică este
doctrină în materie de drept”. În zilele noastre, doctrina ocupă un loc aparte în sistemul
izvoarelor de drept administrativ. În dreptul nostru intern, evocarea părerilor doctrinare, ca
izvoare de drept administrativ, constituie totuşi surse secundare ale acestui drept, după
dispoziţiile constituţionale şi a celor prevăzute în legile organice şi ordinare.
În dreptul administrativ francez, care nu este codificat şi în mare măsură este
jurisprudenţial, doctrina are sarcina pe de o parte în a organiza acest drept de o manieră
sistematică, iar pe de altă parte de a divulga, a face cunoscut, acest drept prin lucrări, articole,
etc. Totodată, scopul doctrinei, este şi în a judeca, sau a evalua acest drept, din punctul de
vedere al aplicării sale într-o manieră favorabilă societăţii civile.

12
G.Vedel, P.Delvolve, Droit administratif, P.U.F., Paris, 1980, p.105.
13
Legea nr. 554 din 02/12/2004, Legea contenciosului administrativ, actualizată şi republicată.

8
C)Obiectul dreptului administrativ
După cum evoca regretatul prof.Antonie Iorgovan în tratatul său, discuţiile cu privire la
conţinutul şi sfera administraţiei publice se află într-o dependenţă categorică de cele care
privesc obiectul dreptului administrativ.
De aceea, asupra modului de percepţie a noţiunilor de drept administrativ şi a
administraţiei publice au condus la crearea a trei curente doctrinare discutabile şi anume:
1.Primul promovează principiul „unicităţii” potrivit căruia administraţiei publice îi este
aplicabilă o singură ramură de drept, dreptul administrativ;
2. Cel de-al doilea, este cel al “pluralităţii”conform căruia administraţiei îi sunt
aplicabile două categorii de norme juridice:
a)normele dreptului public;
b)normele dreptului privat.
3.Ultimul curent, promovează opinia potrivit căreia dreptul administrativ se aplică nu
numai administraţiei publice, ci şi activităţilor de natură administrativă realizate de alte
organe de stat.
Noi, vom trata obiectul dreptului administrativ, aşa cum reiese şi din definiţia dată la
începutul comunicării, în sensul că acesta este alcătuit din raporturile din sfera administraţiei
publice active, raporturile acesteia cu celelalte autorităţi publice, cu particularii, cele care
privesc organizarea şi funcţionarea ei, precum şi pe cele de natură conflictuală, dintre
administraţie, pe de o parte, şi cei vătămaţi în drepturile sau interesele lor legitime, pe de
altă parte.

D)Scopul administraţiei publice

Există domenii în care particularii nu pot interveni, de exemplu apărarea, serviciile
diplomatice, etc. În această sferă se găseşte una din raţiunile care justifică intervenţia
administraţiei publice. Ea semnifică sfera interesului public, respectiv acele trebuinţe care
sunt vitale atât pentru colectivitate, cât şi pentru fiecare membru al acesteia şi care nu pot fi
satisfăcute de iniţiativa privată.
Pornind de la aceste premise, administraţia ne apare ca fiind o acţiune ordonată, care
constă într-o combinare de mijloace pentru înfăptuirea în regim de putere publică a unor
valori ordonate de structuri exterioare şi superioare.
Administraţia publică, în sens de organizare, desemnează un ansamblu de organe care
realizează o activitate specifică, iar în sens de activitate semnifică activitatea prin care se
execută legea sau se prestează servicii publice, în limitele legii.
Regimul de putere publică este definitoriu pentru administraţia publică.
Regimul de putere publică dă dreptul administraţiei să emită sau să adopte acte
administrative care se supun principiului executio ex oficio, astfel încât administraţia publică
poate să treacă direct la executarea lor, fără a mai fi nevoie de parcurgerea unor proceduri de
învestire cu formulă executarea a acelor acte de către instanţa de judecată.
Existenţa acestui regim de putere publică nu trebuie înţeleasă în sensul că particularul nu
are nicio cale de a se plânge de măsurile dispuse de administraţie, atunci când ele au un
caracter abuziv şi vatămă drepturi fundamentale şi interese legitime ale cetăţeanului.
Prin intermediul contenciosului administrativ, cetăţeanul se poate plânge de abuzurile
comise împotriva sa de autorităţile publice.
În concluzie, am putea stabili că scopul administraţiei il reprezintă satisfacerea
interesului general, a binelui public.

E)Ordinea publică şi serviciul public

Acţiunea administraţiei de menţinere a ordinii publice a mai fost denumită poliţie
administrativă, şi ea reprezintă de regulă o activitate de edictare de reguli, o activitate cu

9
caracter preponderent prescriptiv. Ordinea publică a fost concepută în a reprezenta un minim
de condiţii necesare pentru o viaţă socială convenabilă.
Însă, doctrina franceză atrage atenţia în a face distincţie între sensul dat noţiunii de
ordine publică şi sensul acesteia de poliţie administrativă.
Ordinea publică pe care poliţia tinde să o asigure se defineşte prin următoarele:
a) caracterul său pregnant material, în sensul de acţiune menită să evite dezordinele
vizibile;
b) caracterul său public, în sensul că poliţia respectă nu numai aspectul intern, dar şi
domeniul privat;
c) caracterul său limitat, în sensul că se raportează la trei aspecte: liniştea(menţinerea
ordinii pe stradă, în locuri publice, etc.); securitatea, în sens de siguranţă în caz de accidente
umane sau naturale, incendii, etc.; salubritatea prin care se apără igiena publică.
Serviciul public, are ca scop satisfacerea unor nevoi sociale prin mijloace specifice, iar
modul de acţiune este constituit din prestaţii furnizate utilizatorilor.
Ideea democratismului şi descentralizării a impus în practică sistemul preluarii gestiunii
serviciilor publice din mâna statului şi predării lor către persoane private.
În jurisprudenţă s-a răspandit astfel sintagma ,,servicii private de interes general,,.
Astăzi, identificarea unui serviciu public presupune luarea în considerare a 3(trei)
elemente :
a ) Elementul material: serviciul public este o activitate de interes general. Serviciul
public nu mai este privit ca un organism public ci ca o activitate care raspunde unui obiectiv
de interes general. Aceasta activitate poate fi asigurata eventual de catre o persoana privata.
Orice activitate de interes general reprezinta si un serviciu public .
b ) Elementul voluntarist (intentia puterilor publice). Nu va exista un serviciu public
decât daca puterile publice (autoritati nationale sau locale) si-au manifestat intentia de a-si
asuma (direct sau indirect) o activitate de interes general . Nu exista deci, servicii publice
,,prin natura lor”.Orice serviciu public depinde in mod direct sau indirect de vointa unei
personae publice care decide crearea sa, modul de gestiune, regulile fundamentale de
organizare.
c) Elementul formal. Regulile aplicabile in mod normal activitatilor de servicii publice
provin din acel regim juridic caruia ii este supusa activitatea de interes general in cauza.
Existenta unui regim juridic specific (regim de drept administrativ) apare atunci cand serviciul
public este asigurat in mod direct de catre o persoana publica.
Caracteristicile serviciilor publice sunt :
- Satisfac o nevoie sociala;
- Se realizeaza o activitate de utilitate publica;
- Regimul lor juridic este reglementat de reguli ale dreptului public;
- Se realizeaza prin stabilimente publice;
- Au caracter permanent si se afla continuu intr-un raport juridic;
- Serviciul public trebuie executat indiferent de costuri.
Serviciile publice pot asigura servicii precum aprovizionarea cu apa, electricitate, gaz,
telecomunicatii, considerate esentiale pentru economie, în ansamblu. Sunt situaţii în care
activităţile de interes nu aparţin serviciului public. Sunt considerate servicii publice numai
activităţile care satisfac nevoi sociale apreciate de puterea politică, ca fiind de interes public
(furnizate ca servicii în reţea).
La final am putea defini serviciul public ca acea activitate desfăşurată sau autorizată
de un organ public, prin care se realizează nevoi sociale de interes public.
2.Noţiuni generale privind administraţia publică
A)Definiţie şi precizări terminologice

10
 Efectuând o distincţie a conceptului de administraţie, în sens formal, organic şi
funcţional, am putea obţine următoarele definiţii:
1.În sens formal, organic, putem defini administraţia ca fiind totalitatea autorităţilor
publice învestite cu sarcini administrative;
2.În sens funcţional, termenul de administraţie evocă tocmai activităţile pe care sunt
însărcinate să le realizeze aceste autorităţi publice.
O definiţie generică a administraţiei publice o putem da în sensul că, aceasta reprezintă
ansamblul activităţilor desfăşurate de autorităţile administrative de stat, cele autonome
locale, asociaţii de dezvoltare intercomunitară şi organisme prestatoare de servicii publice
şi de utilitate publică de interes local sau judeţean, prin care, în regim de putere publică, se
execută legea, în sens material, concret sau prin emiterea de acte normative cu forţă
juridică inferioară legii sau se prestează servicii publice.
Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi legale actuale dar şi potrivit Legii nr.215/2001
privind administraţia publică locală, trebuie să facem distincţie între următoarele concepte:
1.conceptul de administraţie publică, acesta are un caracter general, care include atât
administraţia de stat, cât şi administraţia locală
2.conceptul de administraţie de stat, care evocă numai administraţia înfăptuită de
autorităţi de natură statală(Preşedinte, Guvern, Prefect, ministere, servicii publice
deconcetrate ale ministerelor)
3.conceptul de administraţie publică locală, prin care evocăm acel tip de administraţie
înfăptuit de autorităţile locale(consiliul judeţean, local, primar, preşedinte consiliul judeţean,
etc.).
Putem conchide, exprimând concluzia că în actualul sistem constituţional şi legal,
administraţia publică este înfăptuită de două mari categorii de autorităţi: autorităţi de natură
statală şi autorităţi autonome locale.

B)Domeniul autorităţilor care înfăptuiesc administraţie publică în actualul sistem

constituţional
În literatura de specialitate nu există o orientare comună în ceea ce priveşte domeniul
puterii executive.
Există autori, care exclud din sfera executivului autorităţile administraţiei publice
locale14, iar alţii15 care elimină Preşedintele.
Faţă de aceste aspecte, actualul sistem consituţional, stabileşte sfera autorităţilor care
înfăptuiesc administraţia publică. Aceste autorităţi sunt:
1. Autorităţi de natură statală:
a)cei doi şefi ai executivului nostru bicefal: Preşedintele şi Guvernul(în sens
instituţional);
b)ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului;
c)organele centrale de specialitate care nu sunt subordonate Guvernului(autorităţi ale
administraţiei centrale autonome);
d)instituţiile bugetare, regiile autonome şi societăţile comerciale subordonate organic,
sau după caz, funcţional, ministerelor şi autorităţilor centrale autonome;
e)prefectul;
f)serviciile publice deconcetrate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de
specialitate conduse de prefect(Direcţia de sănătate, Comisariatul judeţean pentru Protecţia
Consumatorului, I.T.M., C.J.P.).

14
A.Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Ed.Atlas Lex, Bucureşti, p.7.
15
V.Bara, Drept administrativ şi insituţii politico-administrative, Ed.Transilvanica, 1998, p.45-46.

11
 2. Autorităţile autonome locale: potrivit art.121 alin.(1) din Constituţie dar şi ale art.1
alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicată, identificăm două autorităţi sau organisme ce
compun autoritatea autonomă locală, anume:
a)autorităţi deliberative:consiliul local, consiliul judeţean, Consiliul General al
Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale
municipiilor;
b)autorităţi executive: primarii comunelor, oraşelor, municipiilor, ai subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului Bucureşti şi
preşedintele consiliului judeţean.
3. Organisme prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local sau
judeţean:
- instituţii publice şi servicii publice înfiinţate şi organizate prin hotărâri ale autorităţilor
deliberative, pe care art.1 alin.(2) din Legea nr.215/2001, republicată, le denumeşte instituţii
şi servicii de interes public local sau judeţean;
- societăţi comerciale şi regiile autonome înfiinţate sau reorganizate prin hotărâri ale
autorităţilor deliberative, denumite generic societăţi comerciale şi regii autonome de interes
local sau judeţean;
- asociaţii de dezvoltare intercomunitară, ce reprezintă potrivit art.1 alin.(2) lit.c) din
Legea nr.215/2001, republicată, structuri de cooperare cu personalitate juridică, de drept
privat, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale, pentru realizarea în
comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori furnizare în comun a
unor servicii publice;
- furnizări de servicii sociale, de drept public ori privat, care acordă servicii sociale în
condiţiile prevăzute de lege;
- asociaţii, fundaţii şi federaţii recunoscute ca fiind de utilitate publică, în condiţiile
legii;
- operatori de servicii comunitare de utilităţi publice locale sau judeţene.
C)Corelaţia executiv-administraţie publică
Între cele două concepte există o corelaţie specifică dar şi o diferenţă semnificativă.
În sistemul consituţional actual, executivul înseamnă, în primul rând, bicefalismul
Preşedinte-Guvern.
El presupune, în sens funcţional al termenului, acea funcţie a statului, distinctă de
puterea legislativă şi judecătorească, prin care se asigură executarea legii, în accepţiunea
contemporană a termenului.
Unii specialişti fie identifică conceptele de administraţie şi executiv, fie, deşi nu le
identifică, apreciază că este greu de realizat o departajare între ele.
În ceea ce ne priveşte 16, ne raliem la concepţia potrivit căreia executivul presupune două
forme:
a)guvernarea, care înseamnă a lua decizii esenţiale care angajază viitorul naţiunii;
b) administraţia, care înseamnă îndeplinirea sarcinilor cotidiene.
Administraţia publică este un segment al executivului, fără a se suprapune cu acesta.
Conceptul de guvernare, semnificaţia lui, schimbările produse în conţinutul său actual,
corelaţiile cu alte concepte, au pătruns progresiv în zona politică şi în cea publică, în general,
ele exprimând cel mai clar aşteptările cetăţenilor privind comportamentul oamenilor politic şi
al autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice. Se vorbeşte, inclusiv în documentele
comunitare, despre o bună guvernare şi o bună administrare, noţiuni care devin corelabile cu
ideea de responsabilitate, de identificarea formelor optime de colaborare dintre putere şi
destinatarii acţiunii sale, cetăţenii. Nu în ultimul rând, puterea este legitimă numai dacă

16
V.Verdinaş, op.cit., p.31.

12
rezolvă problemele cetăţenilor, iar atributul rezolvării acestor probleme revine administraţiei
publice17.

17
I.Alexandru, Reflecţii privind evoluţiile contemporane ale democraţiei constituţionale, în R.D.P. nr.3/2006,
p.5-7.

13
 Partea I. Noţiuni generale despre administraţia publică şi dreptul administrativ

Aspecte privind norma de drept administrativ şi raporturile create de către această ramură
de drept

1. Norma de drept administrativ

Se spune în doctrină că, dreptul reprezintă o ordine a comportamentului uman, adică un
sistem de norme care reglementează comportamentul uman.
Definiţiile date normei juridice în literatura de specialitate conţin elemente comune în
consecinţă aplicabile şi normei de drept administrativ.
Faţă de aceste aspecte, am putea afirma că norma juridică reprezintă o regulă socială de
conduită a cărei aplicare este asigurată de acceptarea conştientă de către destinatarii ei, iar
la nevoie, prin forţa coercitivă a statului.
Structura logico-juridică a normei este trihotomică, fiind compusă din: ipoteză,
dispoziţie şi sancţiune.
Ipoteza normei de drept administrativ- reprezintă primul element al structurii acesteia şi ea
poate să facă referire la:
a) împrejurările, condiţiile, situaţiile în care se aplică norma juridică(art.2 din Legea
nr.60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice;
b) subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, care cad sub incidenţa normei(art.1 din
Legea nr.554/2004 a contenciosului administrativ);
c) definiţii(art.1 din Legea nr.215/2001, a administraţiei publice locale, republicată);
d) principii(art.4 din Hotărârea de Guvern nr.61/2008 pentru aprobarea normelor privind
organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarului public);
e) scopul unei anumite autorităţi publice sau al unei anumite activităţi(art.2 din O.G.
nr.81/2001 privind înfiinţarea Institutului Naţional de Administraţie, aprobată cu modifică
prin Legea nr.106/2002);
f) explicarea semnificaţiei unor termeni(art.2 din Legea nr.195/2006 a descentralizării);
Ipoteza normei de drept administrativ este foarte dezvoltată, având în vedere specificul
administraţiei de a pune în practică marile comandamente politice, de a se adapta la situaţiile
variate, numeroase, în continuă schimbare.
În practică, în linii mari, pot apărea două categorii de situaţii:
a) Când legea impune cu precizie administraţiei un anumit comportament, îi dictează ce
anume trebuie să facă, iar aceasta trebuie să se supună întocmai, fiind vorba de “competenţa
legată”, iar ipoteza are caracter absolut determinat.
În doctrina franceză, competenţa legată este calificată ca fiind situaţia când
administraţia este ţinută, pe de o parte, să acţioneze, iar pe de altă parte, este obligată să
acţioneze într-un sens determinat, fără posibilitatea de a alege.
b) Când legea se mulţumeşte să creeze cadrul general şi lasă posibilitatea agentului să
aprecieze, în funcţie de circumstanţe, dacă va face sau nu ceea ce ea consacră în termeni
generici. Această libertate de apreciere, consituie ceea ce se cheamă putere discreţionară a
administraţiei publice.
În situaţia în care ipoteza nu este precis conturată, lăsând posibilitatea administraţiei să
cântărească, să aleagă sau să decidă, ne aflăm în prezenţa ipotezei relativ determinate.
Dispoziţia normei de drept administrativ- reprezintă aceea parte a normei juridice care
conţine prescripţia, permisiunea sau autorizarea de a face sau a nu face ceva. Dispoziţia
normei juridice, cuprinde drepturile şi obligaţiile subiectelor participante la raporturile
sociale, conduita acestora, ceea ce formează conţinutul normei juridice.

14
 Cum administraţia publică se desfăşoară în regim de putere publică şi are ca scop
realizarea unui bine de ordin general, dispoziţia normei de drept administrativ va fi, de regulă,
imperativă, categorică, impunând o anumită prestaţie sau interzicând o anumită activitate.
Faţă de aceste aspecte, putem afirma că sunt cunoscute trei categorii de dispoziţii, care
se regăsesc într-un mod specific şi în sfera normei juridice de drept administrativ şi anume:
a) dispoziţii onerative, prin care se impune o anumită conduită subiectului de drept;
b) dispoziţii prohibitive, prin care se interzice o anumită conduită subiectului de drept;
c) dispoziţii permisive atunci când se prevede o anumită acţiune, lăsându-se la alegerea
subiectului de drept dacă va face sau nu ceea ce morma îi permite, dar nu îl obligă.
Sancţiunea normei de drept administrativ- reprezintă consecinţele, urmările care intervin,
ce urmează a se produce în cazul nerespectării dispoziţiei normei juridice. În conţinutul
normei juridice, sunt astfel precizate consecinţele care urmează a fi luate împotriva
destinatarilor săi care nu se conformează prescripţiilor impuse de aceasta. Norma trebuie să se
supună disciplinei juridice a societăţii, ea nu trebuie dusă la îndeplinire numai prin forţa de
constrângere a statului.
Din raţiuni didactice, operaţiunea de identificare a tipurilor de sancţiuni, trebuie să se
fundamenteze pe existenţa unor criterii care generează diferite categorii de sancţiuni.
Primul criteriu, l-ar reprezenta obiectul la care se referă, fapt pentru care distingem:
a) Sancţiuni cu privire la actele juridice(anulări, suspendări, etc.);
b) Sancţiuni cu privire la persoane, instituţii, autorităţi publice( amendă, avertisment,
etc.);
c) Sancţiuni cu privire la bunuri(demolarea unor construcţii ilegale);
d) Sancţiuni mixte(destituirea şi anularea actului emis de un funcţionar public);
Al doilea criteriu, l-ar reprezenta temeiul obiectiv al sancţiunii şi de aceea putem
identifica:
a) Sancţiuni administrativ-disciplinare (intervin în cazul săvârşirii ilicitului
administrativ propriu-zis, sub forma unei abateri administrative);
b) Sancţiuni administrativ-contravenţionale (intervin în cazul săvârşirii ilicitului
contravenţional);
c) Sancţiuni administrativ-patrimoniale (atunci când s-a săvârşit o faptă cauzatoare de
prejudicii materiale şi morale).
Referitor la clasificarea normelor de drept administrativ, aceasta poate fi analizată în
funcţie de criteriile comune sau a celor de diferenţiere existente.
1. Primul criteriu îl reprezintă obiectul de reglementare, putând fi identificate mai multe
categorii de norme:
a) norme de drept material, care vizează drepturile şi obligaţiile corelative ale
autorităţilor administraţiei publice sau ale agenţilor implicaţi în activitatea administrativă;
b) norme de drept procedural(procesual) al căror obiect îl reprezintă procedura de
concretizare a activităţii administrative;
2. Al doilea criteriu îl reprezintă caracterul acestora, motiv pentru care indentificăm:
a) norme imprerative- care impun subiectelor de drept anumite obligaţii. Obligaţiile
conţinute de aceste norme pot fi:
- fie să impună subiectului să facă ceva(ne-am afla în cazul normei onerative);
- fie să interzică subiectului să facă un anumit lucru(ne-am afla în prezenţa normei
prohibitive);
b) norme permisive- care îngăduie o conduită determinată, care prevăd pentru subiectul
de drept posibilitatea de a avea o anumită conduită, de a uza de anumite drepturi, fără însă să-i
impună acest lucru;
3.Al treilea criteriu îl constituie sfera lor de aplicare:

15
 a) norme cu caracter general, care se aplică tuturor organelor administraţiei publice sau
unei sfere mai mari de organe;
b) norme speciale, care se referă la un organ determinat(ex. Legea nr.90/2001 peivind
organizarea şi funcţionarea Guvernului, sau Legea nr.188/1999, privind Statutul funcţionarilor
publici, etc.);
4.Ultimul criteriu diferenţiază normele în funcţie de izvoarele de drept:
a) norme cuprinse în Constituţie;
b) norme cuprinse în legi organice sau ordinare;
c) norme cuprinse în ordonanţe de Guvern, simple sau de urgenţă;
d)norme cuprinse în hotărâri de Guvern şi acte ale autorităţilor centrale de specialitate;
e) norme cuprinse în acte ale autorităţilor locale, etc.

2.Raporturile de drept administrativ

A)Definiţia raportului de drept administrativ
Raportul juridic, în general, este o relaţie socială, care a căzut sub incidenţa unei norme
de drept.
Referindu-ne strict la raporturile de drept administrativ, ştiută fiind definiţia generală a
acestei ramuri de drept, putem afirma că acestea reprezintă, acele relaţii sociale care apar în
sfera de realizare a administraţiei publice şi care sunt supuse normelor dreptului
administrativ.
În cadrul literaturii de specialitate, părerile sunt diferite în ceea ce priveşte momentul
naşterii raportului juridic, fiind conturate două opinii:
Prima, susţinută de specialiştii în teoria dreptului, evocă teza potrivit căreia, raportul
juridic ia naştere numai după ce a intervenit un fapt juridic, generator de efecte juridice.
Cea de-a doua, susţine că pentru naşterea raportului juridic nu este nevoie să intervină
un anumit act omenesc, că de fapt raportul se naşte chiar din normă, direct şi fără nici o
mijlocire. (Acest curent este susţinut în special de penalişti şi teoreticieni ai dreptului
administrativ)
Pornind de la aceste opinii, putem teoretiza două categorii de raporturi:
a) raporturi de cooperare(conformare), care durează cât norma de drept este respectată;
b) raporturi de conflict, când norma de drept este încălcată, iar statul intervine cu forţa lui
de coerciţie.
Definiţia aplicabilă raporturilor de drept administrativ, o regăsim şi în Tratatul de drept
administrativ al regretatului prof.univ.dr.Antonie Iorgovan, care arată că raporturile juridice
de drept administrativ, sunt acele relaţii sociale care au fost reglementate în mod direct sau
indirect, adică prin intervenţia unor fapte juridice, de normele dreptului administrativ.
Astfel, putem concluziona că, raporturile de drept administrativ, sunt o parte din
raporturile juridice în care sunt implicate autorităţile administrative prin diferite fapte juridice
şi anume acelea în care autorităţile administraţiei publice, înfăptuiesc puterea executivă, fiind
purtătoare ale autorităţii publice.

B)Clasificarea şi trăsăturile raporturilor de drept administrativ

În actualul sistem constituţional şi legal, putem identifica şi clasifica următoarele
categorii de raporturi de drept administrativ:
a) raporturi de subordonare(ex., raporturile dintre Guvern şi ministere; dintre Guvern şi
autorităţile centrale subordonate; dintre ministere şi autorităţile centrale de specialitate
subordinate lor);
b) raporturi de colaborare (ex., raporturile dintre primar şi consiliul local, dintre Preşedinte
şi Guvern);

16
 c) raporturi de tutelă administrativă ( ex. : raporturi între autorităţile autonome locale,
inclusiv la nivelul judeţului şi Guvern, prin reprezentantul său în teritoriu, prefectul);
d) raporturi de coordonare (ex., raporturile dintre consiliul local şi primar, pe de o parte şi
consiliul judeţean, pe de altă parte);
Trăsăturile generale ale raporturilor de drept administrativ, pot fi evidenţiate pornind de
la elementele raportului juridic, astfel:
1.Din punctul de vedere al subiectelor, raporturile de drept administrativ au în mod
obligatoriu un purtător al autorităţii publice, care potrivit contextului dar şi a prevederilor
constituţionale, ar putea fi:
- statul, prin organele sale;
- unităţile administrativ- teritoriale;
- un organ al administraţiei publice, sau o altă autoritate publică, potrivit art.52 din
Constituţie;
- stabilimentele publice(persoană de drept public ce are ca obiect gestionarea unui serviciu
public) şi de utilitate publică;
2. Conţinutului raporturilor de drept administrativ, particularizează prin aceea că ele sunt
formate din drepturile şi obligaţiile părţilor care participă la procesul de înfăptuire a
administraţiei, respectiv executarea legii şi prestarea de servicii publice în limitele legii,
precum şi emiterea de acte normative cu forţă juridică inferioară legii.
3. În prisma obiectului raporturilor de drept administrativ, trăsătura generală este aceea că
acţiunea subiectelor sau inacţiunea lor, în general conduita părţilor, se realizează într-un
regim de putere publică, raporturile de drept administrativ fiind raporturi de putere.
Trăsăturile speciale sau specifice raporturilor de drept administrativ au incidenţă în
general în cazul raporturilor de tutelă.
Tutela reprezintă o limită impusă autorităţilor administrative locale, în vederea ocrotirii
legalităţii şi apărării interesului public.
În consecinţă, putem afirma că raporturile de tutelă administrativă prezintă următoarele
trăsături:
a) Subiectele acestor raporturi au o determinare constituţională şi legală, ele fiind
reprezentate de Guvern, respectiv prefect, precum şi de autorităţile autonome locale şi
judeţene;
b) Naşterea şi realizarea lor, exprimă voinţa legiuitorului.
Putem conchide prin concluzia că, raporturile de tutelă administrativă se nasc din lege.

3. Dreptul administrativ şi ştiinţa administraţiei

Întreaga literatură de specialitate, mai ales postbelică a fost preocupată de
fundamentarea particularităţilor legate de noţiunea de ştiinţa administraţiei sau ştiinţa
administraţiei de stat.
Conexiunea pedagogică actuală existentă între conceptul de drept administrativ şi ştiinţa
administraţiei este de substanţă, deoarece această legătură din punctul de vedere al doctrinei
evocă, caracterul de ştiinţă interdisciplinară al acesteia cu o misiune specială 18. Această
misiune specială, conferă administraţiei o serie de sarcini în rolul pe care acesta îl deţine într-o
societate.
Sarcinile principale ale administraţiei sunt: informarea, studiul, pregătirea deciziilor,
adoptarea şi executarea.
De asemenea, sarcinile secundare sunt: informarea publicului, activităţi de relaţii
publice, etc.
Atât doctrina internă, cât şi cea internaţională au alocat ştiinţei administraţiei o serie de
concepţii de o importanţă majoră.
18
A.Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Bucureşti, 1981, p.30.

17
 1. Prima concepţie, califică ştiinţa administraţiei ca o ştiinţă a principiilor raţionale ale
administraţiei.
2. Într-o altă concepţie, ştiinţa administraţiei este analizată ca o disciplină politică, a cărei
analiză implică, criterii politice şi juridice.
3. O altă viziune, ne prezintă ştiinţa administraţiei ca fiind o ştiinţă socială şi economică.
În ceea ce ne priveşte, înţelegem prin ştiinţa administraţiei, o ştiinţă de sinteză, care
înglobează informaţiile privind concepte, instituţii, principii în devenirea lor şi în sensul
perfecţionării în ansamblu a activităţii administraţiei într-un stat.
În sfera obiectului de cercetare al ştiinţei administraţiei, intră următoarele:
- principiile de funcţionare a administraţiei publice şi aparatului care o compune;
- personalul administrativ, incluzând atât pe cel supus unui regim de putere
publică(funcţionarii publici), cât şi pe cei supuşi dreptului privat(societăţile şi regiile
aflate în subordinea autorităţilor centrale sau locale);
- formele concrete de activitate a administraţiei;
- desprinderea unor componente legislative din studierea evoluţiei fenomenului
administrativ dintr-un anumit stat, dar şi din alte sisteme de drept;
- analiza şi combaterea unor aspecte negative care se manifestă în administraţie, cum ar
fi birocraţia exagerată, corupţia, formalismul, etc.
- studierea unor modele administrative în scopul desprinderii elementelor care pot
influenţa pozitiv sau negative activitatea administrativă.

Partea I. Noţiuni generale despre administraţia publică şi dreptul administrativ

18
 Activitatea autorităţilor administraţiei publice.
I Noţiuni generale
Activitatea administraţiei, ca orice tip de activitate activitate umană, dar şi ca gen al
vieţii publice, se poate exprima prin două forme: prin acte şi prin fapte.
De asemenea, activitatea oricărei autorități sau instituții, trebuie să fie fundamentată pe
anumite principii care rezidă din lege sau, din specificul acestora.
În privința activității autorităților administrație publice, aceasta este fundamentată pe
principii generale, specifice procedurii administrative necontencioase, dar și pe principiile
speciale caracteristice procedurilor contencioase administrative. Este foarte important de
reținut faptul că, diferența dintre procedura necontencioasă și cea contencioasă, este litigiul ce
caracterizează ultima procedură, care se naște în cadrul activității administrației publice,
atunci când se produce o vătămare.
Principiile generale specifice procedurii administrative necontencioase sunt
următoarele:
- principiul legalităţii. Acest principiu, statuează regula potrivit căreia activitatea
exercitată de autoritățile administrației publice, se efectuează doar cu respectarea
dispozițiilor legale;
- principiul oportunităţii. Potrivit acestui principiu, adoptarea și executarea unui act administrativ,
trebuie efectuată în timp util și la condițiile date, precum și abrogarea lui în aceleași condiții, atunci când
datorită evoluției relațiilor sociale, actul a încetat practic să mai fie aplicabil;
- principiul exercitării obligatorii şi cu bună credinţă a competenţelor legale. Acest
principiu, scoate în evidență faptul că activitatea administrației publice, dar și a
funcționarilor publici, trebuie exercitată cu bună-credință și în limitele competențelor
recunoscute de lege, fără a crea vătămări sau prejudicii;
- principiul egalităţii în faţa administraţiei publice. Potrivit acestui principiu, se
evidențiază regula ca toți cetățenii, beneficiari ai serviciilor publice exercitare de
autoritățile administrației publice, să fie tratați în mod egal;
- principiul motivării actelor şi măsurilor dispuse. Și în cazul emiterii sau adoptării
actelor administrative, precum și în cazul măsurilor dispuse de autoritățile
administrației publice, este necesară o motivare clară și concisă, anterior efectuării
acestor activități;
- principiul transparenţei. Transparența19, reprezintă un principiu esențial în activitatea
administrației publice, iar dacă este respectat, poate conduce la creșterea încrederii
cetățenilor în întregul sistem administrativ ;
- principiul subsidiarităţii. Acest principiu este consacrat în dispozițiile Tratatului 20 de
la Lisabona și are menirea de a asigura luarea deciziilor cât mai aproape de cetățean
precum și verificarea permanentă a necesitatii întreprinderii unor acțiuni la nivel
comunitar în lumina posibilităților existente la nivel national, regional sau local;
- principiul celerităţii. Rațiunea actui principiu, scoate în evidența urgența cu care actele
sau alte măsuri administrative, trebuie efectuate de către autoritățile administrației
publice, în exercitarea atribuțiilor sale;
- principiul obligativităţii aducerii la cunoştinţă a actelor adpotate şi a măsurilor
dispuse. Acest principiu, poate fi sinonim cu principiul publicității. Pentru a produce
efecte juridice, actele administrative, sau unele măsuri, trebuie să fie publicate sau
comunicate persoanelor interesate, în caz contrar, acestea pot fi lovite de nulitate;

19
Legea nr. 52/2003 privind transparența decizională în administrația publică ( publicată în Monitorul Oficial
nr. 70 din 3 februarie 2003).
20
România a ratificat prin Legea 13/2008 pentru ratificarea Tratatului de la Lisabona de modificare a Tratatului
privind Uniunea Europeana şi a Tratatului de instituire a Comunitatii Europene, publicată în Monitorul Oficial
nr. 107/12 februarie 2008.

19
 - principiul exercitării controlului activităţii executive. Potrivit acestui principiu, se
poate realiza un control administrativ asupra propriei activități. Acest control poate fi
de două tipuri: unul intern, exercitat de persoane delegate în acest scop de către
conducătorul unei autorități administrative, sau unul extern, care poate fi ierarhic,
exercitat de autoritatea ierarhic superioară celei controlate, sau specializat, efectuat de
către autorități specializate în asemenea activități;
- principiul colaborării şi cooperării în realizarea sarcinilor administraţiei. Acest
principiu, scoate în evidență necesitatea colaborării și cooperării între autoritățile
administrației publice și are ca obiectiv, promovarea unei bune administrări a
interesului public;
- principiul răspunderii pentru activitatea exercitată. În general, orice activitate de
interes public, trebuie să fie răspunzătoare pentru actele sau faptele prin care se
exprimă. Acest principiu, garantează oricărui cetățean, că orice vătămare produsă de o
autoritate administrativă, sau de un funcționar al acesteia, poate atrage răspunderea lor
în limitele legii.
Față de principiile mai sus enunțate, în procedura contencioasă mai sunt incidente şi
următoarele principii speciale:
- contradictorialitatea;
- independenţei în activitatea administrativ-jurisdicţională;
- garantării dreptului la apărare şi la exercitarea căilor de atac în faţa instanţelor
judecătoreşti;
- stabilităţii actului administrativ-jurisdicţional.
Formele de activitate a autorităților administrației publice, reprezintă mijloacele
juridice prin care puterea executivă lucrează asupra administrației, fiind denumite și actele
puterii executive. Activitatea administrației, ca orice tip de activitate umană, se poate exprima
prin următoarele forme specifice:
a) actele juridice – aici putem include, actele administrative, contractele administrative
și contractele civile. Dintre acestea, dreptul administrativ studiază doar actele şi contractele
administrative, actele civile făcând obiectul de studiu al dreptului civil;
b) actele cu caracter exclusiv politic sunt emise fie de autorităţile centrale – Guvern,
Preşedinte, fie de autorităţi locale (Primarul, Consiliul local, Prefectul) şi, având caracter
declarativ, nu sunt studiate de dreptul administrativ. Sunt astfel de acte: declaraţiile
Guvernului cu privire la anumite evenimente, mesajul Preşedintelui Republicii cu prilejul
semnării unui acord internaţional, apelul Primarului către cetăţeni cu privire la un aspect de
politică publică locală, etc. Actele cu caracter politic nu produc efecte juridice, eventuala lor
autoritate fiind dată de prestigiul şi poziţia în stat a emitentului;
c) faptele administrative sunt fapte materiale juridice care intervin în sfera administraţiei
publice, adică transformări în lumea înconjurătoare care produc efecte juridice, independent
de existenţa unei manifestări de voinţă în acest sens a autorităţilor publice (de exemplu,
construirea de către primărie a unei clădiri pe terenul proprietatea localităţii, omisiunea de a
răspunde la o cerere de informaţii de interes public, etc.), ci doar în baza legii. Legea este,
aşadar, cea care dă valoare unui fapt material, transformându-l într-un fapt juridic, în speţă
administrativ. Faptele administrative pot fi licite (de exemplu, construirea unei clădiri), sau
ilicite (exemplul clasic fiind contravenţia);
d) operaţiunile administrative sunt operaţiuni material-tehnice, adică activităţi ale
administraţiei publice care nu produc efecte juridice prin ele însele: avize, dări de seamă,
referate, comunicări, note interne, statistici, etc.
Sintetizând, observăm că, spre deosebire de actul administrativ, care produce efecte
juridice datorită manifestării de voinţă în acest sens a autorităţii publice emitente, faptul
administrativ produce efecte juridice deşi nu există o manifestare de voinţă în acest sens, iar

20
operaţiunile administrative, deşi sunt manifestări de voinţă ale autorităţilor publice, nu produc
efecte juridice.
Importanţa distincţiei între diferitele forme de activitate ale administraţiei publice apare
din perspectiva efectelor juridice produse în mod direct, dar şi a acţiunilor în contencios
administrativ: astfel, doar actele administrative, contractele administrative şi faptul
administrativ denumit “tăcerea administraţiei” pot fi contestate prin acţiune directă, nu şi
operaţiunile administrative.

Partea I. Noţiuni generale despre administraţia publică şi dreptul administrativ

Activitatea autorităţilor administraţiei publice.

21
 Actul administrativ.
I. Definiţie și trăsături.
Prin act administrativ, înţelegem una din formele prin care administraţia publică îşi
realizează misiunea, chiar cea mai importantă dintre acestea, din punct de vedere juridic.
În împrejurarea legislativă actuală, legea fundamentală consacră sintagma de act
administrativ, în art.52 şi 126 alin.(6).
Dacă ar fi să definim actul administrativ, apreciem că acesta reprezintă forma juridică
principală de activitate a administraţiei publice, care constă într-o manifestare de voinţă
expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere publică precum şi controlului de
legalitate al instanţelor judecătoreşti, care emană de la autorităţi administrative sau de la
persoane private autorizate de acestea, prin care se nasc, modifică sau sting drepturi şi
obligaţii corelative.
Considerăm că din această definiţie, putem desprinde următoarele trăsături ale actului
administrativ:
-actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei publice;
-reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi supusă unui regim de putere
publică;
-regimul de putere publică nu exclude exercitarea de către instanţele judecătoreşti a unui
control de legalitate;
-actul administrativ poate emana de la autorităţi publice sau de la persoane private
autorizate de administraţie să presteze servicii publice;
-prin actul administrativ se produc efecte juridice, care, ca la orice act juridic, pot da
naştere, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii.
1. ) Actul administrativ este forma juridică principală de activitate a administraţiei
publice. Prin această caracteristică, se scoate în evidenţă faptul că actul administrativ nu este
singura formă juridică prin care lucrează administraţia, dar este forma juridică cea mai
importantă.
Rezultă că, acest caracter deosebeşte actul administrativ de toate celelalte activităţi
juridice sau nejuridice, realizate de organelle administraţiei de stat, dar care nu fac parte din
administraţia de stat, şi anume: contractile, actele juridice unilaterale ce nu sunt emise în
realizarea puterii de stat, operaţiunile tehnice de administraţie şi operaţiunile direct
productive.
2) Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă, unilaterală şi
supusă unui regim de putere publică.
În conţinutul acestei trăsături pot fi identificate trei elemente:
a) Actul administrativ reprezintă o manifestare de voinţă expresă.
În general, literatura juridică reţine caracterul unilateral al manifestării de voinţă, în care
este înglobat şi caracterul expres. Actul administrativ nu poate cuprinde o rugăminte, o
constatare sau o părere, ci întotdeauna o voinţă. Voinţa juridică se expremă în mod expres şi
neîndoielnic în scopul de a aduce o modificare înrealitatea juridică existentă, aceasta
urmăreşte să dea naştere, să modifice sau să stingă drepturi şi obligaţii(trebuie să aibă animus
negoti contrahendi, nu să fie jocandi causa).
b) Caracterul unilateral al voinţei juridice.
Prin această trăsătură, actul administrativ se deosebeşte pe de o parte de actele bi sau
multilaterale ale administraţiei, ca şi de faptele materiale ale acesteia, producătoare sau
neproducătoare de efecte juridice. Trăsătura exprimă calitatea actului administrativ de a
reprezenta concretizarea unei singure voinţe juridice, de a intervene în realitatea juridică
existentă, dând naştere, modificând sau stingând drepturi şi obligaţii. Excepţie de la acest
caracter o face actele la care manifestarea unilaterală de voinţă juridică nu este clar conturată.

22
 O primă categorie de asemenea acte o reprezintă actele administrative emise cu
participarea mai multor persoane. Distingem situaţia foarte întâlnită în care participanţii sunt
persoane fizice, având în vedere că autorităţile administrative sunt, în cea mai mare parte,
structuri colegiale.
O a doua situaţie este aceea când, la emiterea unui act administrativ, participă mai multe
persoane juridice, în general două sau mai multe autorităţi administrative sau autorităţi
administrative şi alte structuri nestatale.
Este situaţia actelor emise în comun, de două sau mai multe autorităţi administrative sau
emise cu acordul, confirmarea sau autorizarea altei autorităţi.
A treia categorie o reprezintă actele administrative emise la cerere- Reprezintă o
categorie de acte destul de răspândită, administraţia fiind sesizată prin cereri asupra nevoilor
subiectelor de drept şi pot fi identificate mai multe situaţii:
- acte administrative emise la sesizarea unui alt subiect de drept;
- acte emise la cererea prealabilă, care se emit doar la cererea subiectului de drept interesat
(permise, autorizaţii de tot felul).
c) Referitor la emiterea în regim de putere publică a actului administrativ, putem deosebi
actele administrative de celelalte acte unilaterale ale administraţiei, care sunt emise în regim
de drept comun.
De regimul de putere publică se leagă caracterul obligatoriu al actului administrativ,
precum şi executarea lui din oficiu.
3) Regimul de putere publică nu exclude, ci îngăduie exercitarea unui control de
legalitate de către instanţele judecătoreşti.
Potrivit art.52 şi 126 alin.(6) din Constituţie, se consacră, iar prin Legea nr.554/2004 se
amplifică principiul că actul administrativ este supus controlului de legalitate exercitat de
instanţele de contencios administrativ.
4) Actul administrativ emană de la organe administrative să presteze anumite servicii
publice.
Prin această trăsătură, identificăm actul administrativ tipic, din punct de vedere al
naturii organului de la care emană şi actul emis prin delegaţie, adică de structuri cărora le-a
fost transferate anumite prerogative de realizare a administraţiei publice, prin actul de
autorizare dat în scopul realizării unor servicii publice.
5) Cu privire la ultima trăsătură a actului administrativ, la fel ca orice alt act juridic şi
actul administrativ produce efecte juridice de o anumită forţă, adică dă naştere,
modifică sau stinge drepturi şi obligaţii corelative.
Prin această trăsătură se evidenţiază faptul că actul administrativ, reprezintă o categorie
de acte juridice. Noţiunea de act juridic evocă acele manifestări de voinţă făcute în scopul de
a produce efecte juridice, a căror realizare este garantată prin forţa de constrângere a
statului, în condiţiile prevăzute de normele juridice în vigoare.
III Clasificarea actelor administrative
Doctrina a stabilit următoarele criterii de clasificare:
A) După organul de la care emană, acestea pot fi:
a) acte care emană de la autorităţi administrative, de stat sau autonome locale;
b) acte care emană de la alte autorităţi publice decât cele administrative;
c) acte care emană de la persoane private autorizate să presteze anumite servicii
publice.
B) După întinderea efectelor juridice:
a) acte administrative normative- sunt cele care cuprind reglementări de principiu
aplicabile la un număr nedeterminat de persoane.
b) acte administrative individuale- acea categorie de acte juridice care produc efecte
juridice faţă de un subiect de drept determinat, care la rândul lor pot fi:

23
 - acte prin care se stabilesc drepturi sau obligaţii determinate pentru subiectul sau
subiectele cărora li se adresează, denumite generic, autorizaţii(libere sau impuse);
- acte prin care se atribuie un statut personal, respectiv drepturi şi obligaţii pentru un
subiect de drept determinat(diplome, certificate, permise de tot felul);
- acte prin care se aplică diferite forme ale constrângerii administrative( diferite decizii
cu caracter sancţionator, procese verbale contravenţionale);
- acte administrative cu caracter jurisdicţional.
c) acte cu caracter intern- ce au acea particularitate, faptul că se aplică în interiorul unei
autorităţi sau instituţii publice şi produc efecte faţă de personalul acestei instituţii.

IV. Condițiile de valabilitate ale actelor administrative

A) Condițiile de valabilitate ale actelor administrative;
Pentru a fi valabile și a produce efecte juridice, actele administrative trebuie să
îndeplinească o serie de condiții generale, comune oricărei decizii administrative, precum și o
serie de condiții specifice, proprii acestei categorii de acte juridice, denumite condiții de
valabilitate ale actului administrativ.
Condițiile generale ale actelor administrative sunt cele identice ca fiind aplicabile
tuturor deciziilor: fundamentarea științifică, unitatea, oportunitatea, simplitatea formei și
legalitatea.
a) Fundamentarea științifică a deciziei, presupune aplicarea unor principii științifice ce stau la baza
pregătirii și adoptării ei. În consecință, proiectele de acte normative trebuiesc motivate temeinic,
fundamentate pe studii social-economice, politice și juridice, pe metode moderne de analiză și luarea
deciziei, precum și pe procedee de tehnici legislative adecvate, concretizate după caz, în expuneri de motive,
note de fundamentare sau referate de aprobare;
b) Unitatea deciziei administrative, trebuie privită într-un dublu sens, și anume: 1. decizia
administrativă trebuie să fie în concordanță cu prevederile actelor normative de nivel superior și în corelație
cu reglementările comunitare, inclusiv cu tratatele internaționale la care România este parte, așa zisa
concordanță externă a deciziei(actului administrativ) ; 2. dispozițiile deciziei administrative, trebuie să fie
concordante între ele, astfel încât să nu se contrazică unele pe altele, ceea ce semnifică concordanța internă a
actului;
c) Oportunitatea sau actualitatea deciziei presupune adoptarea și executarea actului în timp util și
la condițiile date, precum și abrogarea lui atunci când, datorită evoluției relațiilor sociale, actul juridic a încetat
practic să mai fie aplicabil.;
d) Simplitatea formei, are în vedere faptul că, sub aspect extern, adoptarea deciziei trebuie să se facă
potrivit formalittăților procedurale deosebite, care să nu îngreuneze în mod inutil procesul decizional, iar sub
aspect intern, decizia trebuie să aibă un caracter dispozitiv, să fie redactată într-un stil concis, sobru, clar și
precis, care să excludă orice echivoc, cu respectarea strictă a regulilor gramaticale și de ortografie așa cum
prevăd dispozițiile art. 34 și art.35, din Legea nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru
elaborarea actelor normative, republicată;
e) Legalitatea impune adoptarea actului administrativ numai în baza unui drept legal de decizie și numai
de către persoanele sau organele investite cu putere legală de decizie, în temeiul și pentru executarea legilor
sau, după caz, a hotărârilor și a ordonanțelor de Guvern.
Condițiile specifice sau, condițiile de valabilitate ale actului administrativ sunt:
a) Adoptarea actelor administrative, să fie făcută de către organul competent și în
limitele competenței sale legale. Fiecare autoritate (categorie de autorități) a administrației publice are o
anumită competență, determinată de cumulul atribuțiilor ce-i revin potrivit legii și de scopul pentru care a fost înființată.
Ea trebuie să fie în concordanță cu principiile constituționale, concret determinată și exercitată potrivit dispozițiilor
legale prin care a fost stabilită. .Astfel că, exercitarea competenței legale, constituie o obligație a fiecărei autorități a
administrației publice și nu o facultate. Pentru ca actele administrative să fie legale și, în consecință, să producă în mod

24
valabil efecte juridice, ele trebuie să fie adoptate doar de autoritățile competente și în limite prevăzute de lege.
Competența autorităților administrației publice se particularizează prin anumite trăsături și anume :
1. Competența are caracter legal, în sensul că fiecare autoritate a administrației publice este
înzestrată cu o anumită competență, strict determinată de lege. În consecință, autoritărițile administrative și titularii
funcțiilor publice trebuie să-și exercite în mod nemijlocit competența conferită prin lege. Cu toate acestea, în mod
excepțional și doar atunci când legea prevede expres acest lucru, o parte din atribuții sau totalitatea acestora pot fi
transmise altor persoane (funcționari sau demnitari publici), pe calea suplinirii (înlocuirii) sau a delegării de
competență;
2. Competența are caracter obligatoriu, ceea ce înseamnă că atribuțiile conferite prin lege
autorităților administrației publice trebuiesc realizate întocmai, exercitarea lor neavând uncaracter facultativ pentru
autoritatea publică. Dacă un organ al administrației publice emite un act administrativ fără a avea competență în
materie, actul este ilegal, ilegalitatea neputând fi acoperită prin confirmare. Organul competent poate să adopte un act
cu un conținut similar, act care va produce efecte juridice din momentul emiterii sale;
3. Competența are de regulă, un caracter permanent, cu alte cuvinte trebuie exercită în mod continuu,
fără întreruperi, autoritatea administrației publice competentă putând să emită/adopte un act administrativ ori de câte
ori se ivesc condițiile de fapt prevăzute de lege. În situația în care actul administrativ a fost emis/adoptat de către
autoritatea administrației publice competentă și în limitele competenței conferite de lege, actul administrativ va fi
considerat legal și va produce în mod valabil, efecte juridice. Dimpotrivă, dacă actul a fost emis/adoptat cu încălcarea
competenței legale, sub aspect material, teritorial etc., va fi lovit de nulitate.
b) Adoptarea actelor administrative, să fie făcută în forma și cu procedura prevăzută de
lege. În general, manifestarea de voință din actele juridice nu trebuie exprimată într-o anumită formă pentru a
produce efecte juridice. Această regulă este întâlnită în materia dreptului civil,guvernat de principiul
consensualismului. Există și în această materie excepții, spre pildă, cea prevăzută de art. 2 din Legea nr. 247/2005,
Titlul X Circulația juridică a terenurilor, conform căruia, contractele de vânzare-cumpărare care privesc bunurile
imobile (terenuri cu sau fără construcții) trebuie să îmbrace forma scrisă consacrată într-un actu autentic, sub
sancțiunea nulității absolute. În dreptul administrativ, dimpotrivă, s-a consacrat teza conform căreia actele
administrative trebuie să îmbrace o formă specifică atât sub aspect exterior, precum și sub aspect interior, în ceea ce
privește mecanismul de adoptare a acestora. Actele administrative, în majoritatea cazurilor, îmbracă forma scrisă,
apreciată ca fiind o garanție a respectării legalității. Această teză din doctrină își găsește astăzi și un suport legal, fiind
impusă în mod expresde tot mai multe acte normative. Astfel, art. 54 alin. (4) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul
funcționarilor publici prevede: Actul administrativ de numire (în funcție publică.) are formă scrisă și trebuie să conțină
temeiul legal al numirii, numele funcționarului public, denumirea funcției publice, data de la care urmează să exercite
funcția publică, drepturile salariale, precum și locul de desfășurare a activității. Menționăm că actele administrative
normative, trebuie să îmbrace în toate cazurile forma scrisă, legislația impunând obligația aducerii lor la cunoștință
publică. Actele administrative individuale pot îmbrăca dar, foarte rar și forma orală sau nescrisă,în condițiile prevăzute
de lege. Astfel, potrivit Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 care reglementează regimul juridic al contravențiilor,
avertismentul, ca sancțiune administrativ-contravențională, poate fi aplicat ă și în formă nescrisă (art. 38 alin. 1).
c) Conformitatea actului administrativ cu conținutul legii. Așa cum se susține în literatura de
specialitate, conformitatea actului administrativ, în conținutul legii, presupune conformarea acestuia cu cele trei
elemente care formează structura logico-juridică a normei legale, respectiv, cu ipoteza, dispoziția și sancțiunea acesteia
sau, în celelalte acte normative cu forță juridică superioară pe care urmează să le aplice.
Astfel, aplicând legea și celelalte acte normative, autoritatea administrației publice care urmează să emită/adopte
un act administrativ, va trebui să examineze dacă sunt îndeplinite condițiile de fapt, cerute de ipoteza normei legale. În
caz afirmativ, autoritatea administrativă are obligația de a emite actul administrativ , iar în absența acestor condiții, are
obligația de a nu emite actul administrativ. Dacă, autoritatea administrației publice alege o altă variantă la
adoptarea/emiterea actului administrativ, rezultă că nu își îndeplinește această obligație și, pe cale de consecință, actul
va fi ilegal prin conținutul său pe temeiul că nu a respectat ipoteza legală..
Emitentul actului administrativ poate să stabilească corect condițiile de fapt cerute de ipoteza normei juridice,
dar să interpreteze greșit dispoziția acesteia ori, să aplice o altă dispoziție decât cea care trebuia aplicată raportului

25
social respectiv . Actul administrativ adoptat/emis în astfel de condiții va fi, de asemenea, ilegal pentru nerespectarea
dispoziției prevăzută de norma legală..
În sfârșit, un act administrativ poate fi nevalabil și pentru că autorul actuluiadministrativ a stabilit o altă sancțiune
sau o sancțiune eronată, față de sancțiunea stabilită prin norma legală. În concluzie, pentru a fi legal, actul administrativ
în întregul său și fiecare dintre elementele sale structurale (ipoteza, dispoziția și sancțiunea) trebuie să fie conforme cu
norma legală.
d) Conformitatea actului administrativ cu scopul legii. Prin scopul legii se înțelege rezultatul
pe care legiuitorul urmărește să-l realizeze prin reglementarea respectivă. El poate reieși în mod direct (explicit) sau
indirect (implicit) din conținutul legii. În primul caz, legiuitorul inserează în mod clar, explicit, de regulă, într-unul din
primele articole scopul urmărit. Un exemplu, în art. 1 din Legea-cadru privind descentralizarea nr. 339/2004 se
stipulează: Prezenta lege reglementează principiile fundamentale și regulile generale, precum și cadrul instituțional
pentru desfășurarea procesului de descentralizare administrativă și financiară în România´. Pentru cea de-a doua
ipoteză, scopul legii rezultă indirect din întregul context al legii. Actul administrativ, prin scopul său, trebuie să fie
concordant cu scopul legii, pentru a produce în mod valabil efecte juridice. Per-a-contrario, în situația în care scopul
actului administrativ (normativ sau individual) contravine scopului legii, consecința este nulitatea actului administrativ.
Unii autori consideră scopul legii ca fiind un element ce ține de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop
sunt aspecte ce țin de oportunitate . Ca urmare, conformitatea unui act administrativ cu scopul urmărit de lege, va
implica nu numai controlul elementelor care privesc legalitatea actului, ci și al unor elemente care au în vedere
oportunitatea sa.

Partea I. Noţiuni generale despre administraţia publică şi dreptul administrativ

Activitatea autorităţilor administraţiei publice

26
I Regimul juridic al actelor administrative
Acesta cuprinde totalitatea condiţiilor, de fond şi de formă, care particularizează
instituţia administraţiei publice.
Cu privire la dimensiunile regimului juridic al actelor administrative, acestea pot viza:
-legalitatea actului administrativ incidentă condiţiilor de validitate;
-forma actului administrativ;
-procedura emiterii sau adoptării actelor administrative;
-forţa juridică a actelor administrative;
-efectele actelor administrative;
-suspendarea actelor administrative;
-revocarea actelor administrative;
-inexistenţa actelor administrative;
-alte dimensiuni ale regimului juridic ale actelor administrative.
A)Legalitatea actului administrativ
Majoritatea autorilor califică legalitatea drept un principiu fundamental care stă la baza
fenomenului administrativ şi căruia i se subordonează acţiunea administraţiei publice, precum
şi elemental central al regimului juridic al actelor administrative.
Principiul legalităţii, semnifică:
- pe de o parte, supremaţia legii, toate subiectele de drept public sau privat trebuie să se
supună legii, respectând principiul ierarhiei actelor juridice;
- pe de altă parte, baza legală, în sensul că acţiunea acestor subiecte de drept trebuie să se
încadreze în limitele dreptului.
În concepţie politică şi juridică europeană, caracterul obligatoriu al legii se referă în
egală măsură la individ dar şi la autorităţile publice.
B)Forma actului administrativ
Conceptul de formă desemenează structura internă şi externă a unui conţinut, modul de
organizare a elementelor din care se compune.
Actul administrativ, îmbracă de regulă, forma scrisă. Aceasta reprezintă distincţia dintre
actul administrativ şi actul civil.
În ceea ce priveşte forma scrisă, trebuie făcută distincţia între actele administrative
individuale şi actele administrative cu caracter normativ.
Actele administrative cu caracter individual, deşi îmbracă de regulă forma scrisă, ele pot
îmbrăca şi forma orală(de ex., avertismentul, dat potrivit dispoziţiilor O.G. nr. 2/2001 privind
regimul contravenţiilor). În majoritatea cazurilor, aceste acte îmbracă şi ele forma scrisă,
având în vedere obligativitatea comunicării lor, prin modalităţi care presupun forma scrisă.
Actele administrative normative, ele îmbracă numai forma scrisă, deoarece se prevede
obligativitatea publicării lor pentru a produce efecte juridice, altfel sancţiunea este inexistenţa
actului respectiv.
Forma scrisă reprezintă o condiţie de validitate a actului, ea fiind impusă ad validitatem
şi nu ad probationem.
De forma scrisă, se leagă şi unele condiţii de concretizare exterioară a actului
administrative.
a) Prima este limba, în care este redactat actul(potrivit art.13 din Constituţie, limba
oficială în România este limba română);
b) O a doua condiţie exterioară legată de forma actului este motivarea.
Actele normative supuse publicităţii, se motivează printr-o notă de fundamentare sau o
expunere de motive, ori printr-un referat plasat înaintea actului propriu-zis. Ele au menirea de
a concentra elementele de drept şi de fapt care legitimează intervenţia actului juridic respectiv.

27
Această obligaţie, vizează însă şi unele acte administrative cu caracter individual( de ex., Hot.
de Guvern cu caracter individual).
C) Procedura emiterii sau adoptării actelor administrative
Din punct de vedere terminologic, autorităţile administrative unipersonale(ex.,primarul)
emit acte administrative(dispoziţii), iar cele colegiale(ex., consiliul local) adpotă acte
administrative(hotărâri).
Emiterea sau adoptarea unui act administrativ impune parcurgerea unor proceduri, care
se pot realiza de organul de la care emană actul, ori de alte autorităţi publice(de ex., un proiect
de act administrativ, se întocmeşte chiar de organul emitent, dar un aviz sau un acord se emite
de un alt organ).
Emiterea actelor administrative presupune respectarea unor forme procedurale care, deşi
în majoritatea nu produc efecte juridice prin ele însele, iniţiază şi menţin sistemul decizional
administrativ.
Pe cale de consecinţă, identificăm trei categorii de forme procedurale, în funcţie de
momentul în care intervin:
- forme procedurale anterioare emiterii sau adoptării actului;
- forme procedurale concomitente cu emiterea sau adoptarea actului administrativ;
- forme procedurale ulterioare emiterii sau adoptării actului.
a) Forme procedurale anterioare emiterii sau adoptării actului. Acestea au o
frecvenţă destul de mare în activitatea administraţiei, fiind cele mai des întâlnite forme
procedurale(studii, statistici, proiecte, propuneri, avize, anchete, acorduri, referate, etc.).
Dintre acestea relevanţă deosebită prezintă avizul(actele pregătitoare) şi acordul prealabil.
Avizele reprezintă puncte de vedere pe care le solicită altui organ, autoritatea care
urmează să emită(adopte) un act. Ele mai sunt definite ca fiind opinii pe care un organ al
administraţiei publice, le solicită altui organ al administraţiei publice, într-o problemă sau în
mai multe, pentru a se informa şi a decide în cunoştiinţă de cauză.
Cuvântul de aviz poate avea trei accepţiuni:
1) de înştiinţare scrisă cu caracter oficial;
2) de părere competentă emisă de cineva din afară, o autoritate externă;
3) de rezoluţie a unei autorităţi competente.
Potrivit regimului lor juridic, avizele sunt de trei categorii:
1) Avize facultative- în care organul emitent nu este obligat nici să solicite avizul,
nici să-l respecte dacă l-a solicitat şi obţinut;
2) Avize consultative- pentru care legea prevede obligativitatea obţinerii lor şi
facultatea de a le respecta sau nu.
3) Avizele conforme- care se caracterizează prin trăsătura lor obligatorie atât din
punct de vedere al cererii, cât şi din punct de vedere al respectării lor.
Acordul reprezintă consimţământul pe care îl dă un organ public altui organ, în vederea
emiterii de către acesta din urmă a unui anumit act administrativ. El reprezintă tot o
manifestare de voinţă a unei autorităţi publice determinate de lege, prin care aceasta îşi
exprimă consimţământul la emiterea unui act administrativ de către o altă autoritate publică.
În funcţie de momentul în care intervine, acordul poate fi prealabil, concomitent sau
ulterior emiterii actului administrativ.
Acordul vizează un act administrativ, care fie se află în fază de emitere, fie a fost deja
emis.
Indiferent de forma sa, putem identifica următoarele elemente ale regimului juridic a
acordului:
1) reprezintă o manifestare de voinţă cu caracter unilateral emisă de un organ administrativ;
2) emiterea lui, atunci când este prealabil, atrage adoptarea unui act administrativ care este
rezultatul manifestării de voinţă a două organe, cel care a emis acordul şi cel care a emis actul;

28
 3) acordul nu are ca şi consecinţă obligarea organului administrativ emitent al actului la
emiterea acestui act. El condiţionează numai valabilitatea unui act administrative, care emis în
absenţa sau cu încălcarea acordului, este nul;
4) deşi condiţionează legalitatea unui act administrativ, acordul, prin el însuşi, nu acoperă
viciile de legalitate ale actului administrativ respectiv;
5) acordul nu produce prin el însuşi efecte juridice, el condiţionează numai efectele actului
administrativ pe care îl fundamentează;
6) nefiind act administrativ, el nu poate forma obiectul unei acţiuni în contenciosul
administrative de sine stătător.
b) Forme procedurale concomitente cu emiterea sau adoptarea actului administrativ.
Aceste norme se întâlnesc cu prioritate la organele colegiale şi vizează funcţionarea
legală şi adoptarea de acte juridice de către aceste autorităţi publice. Pe cale de consecinţă, în
cele ce urmează, vom prezenta cele mai importante norme dintre acestea.
Quorumul reprezintă majoritatea cerută de lege pentru funcţionarea valabilă a organului
colegial. Cu titlu de exemplu, potrivit art.67 din Constituţie, cele două Camere ale
Parlamentului adoptă acte(legi, hotărâri, moţiuni) în prezenţa majorităţii membrilor lor.
Astfel, majoritatea cerută pentru votarea actului, are în vedere numărul de voturi
impuse de lege pentru ca un act al organului colegial să fie adoptat. În acest sens, există trei
tipuri de majorităţi:
a) majoritatea simplă, care impune pentru adoptarea unui act, votul majorităţii membrilor
organului colegial prezenţi la şedinţă;
b) majoritatea absolută, ce reprezintă majoritatea membrilor care compun organul
colegial respectiv;
c) majoritatea calificată, ce semnifică partea de două treimi(sau trei pătrimi) din
numărul membrilor care compun organul colegial.
Faţă de aceste aspecte, este necesar a nu se face confuzie între quorum şi majoritate,
întrucât primul se referă la numărul de membri necesar ca un organ să lucreze valabil, iar cel
de-al doilea se referă la numărul de voturi necesare ca un act să fie legal adoptat.
Regula semnării şi contrasemnării actului, reprezintă la rândul său o formă esenţială
adoptării sau emiterii actului administrativ.
Dacă semnarea unui act administrativ este o operaţiune care este efectuată de organul
de la care emană actul, contrasemnarea reprezintă operaţiunea prin care un alt organ
administrativ sau o structură din interiorul acestuia îşi depune semnătura pe actul
administrativ, după semnătura organului emitent, în semn de accord şi asumare a executării
ori de confirmare a legalităţii actului administrativ respectiv.
Astfel, decretele Preşedintelui din punct de vedere al acestor două modalităţi
procedurale, sunt de două categorii:
a) decrete care sunt semnate numai de Preşedinte;
b) decrete care sunt semnate de către Preşedinte şi sunt contrasemnate de către Primul-
Ministru.
Cu titlu de exemplu am aminti, Hotărârile de Guvern care sunt supuse în totalitate
regulii semnării lor de către Primul-Ministru şi contrasemnării de către miniştrii care au
obligaţia punerii lor în executare(art.108 alin.(4) din Constituţie). În acelaşi spirit, şi
Hotărârile Consiliului Local, potrivit art.47 din Legea nr.215/2001, republicată, se
cotrasemnează pentru legalitate de secretarul unităţii administrativ teritoriale.
Obligaţia încheierii unei minute. Potrivit prevederilor Legii nr.52/2003, punctele de
vedere exprimate cu ocazia desfăşurării şedinţelor autorităţilor administraţiei publice locale se
consemnează într-o minută, care va include şi votul fiecărui membru.
La toate acestea se adaugă şi motivarea, dar pe care am analizat-o cu ocazia formei
actului administrativ.

29
 c) Forme procedurale ulterioare emiterii sau adoptării actului.
De unele din aceste forme procedurale pe care le vom aminti, se leagă momentul
producerii de efecte juridice de către actele administrative.
Aceste forme procedurale sunt:
Comunicarea actului, reprezintă operaţiunea procedurală care vizează actele
administrative cu caracter individual. Ea este definită ca reprezentând, operaţiunea prin care
organul administrativ emitent adduce la cunoştiinţa celui interesat un act administrativ, fie
prin predare directă acestuia, fie prin afişare la domiciliul sau sediul lui, sau prin alte
mijloace.
Publicarea vizează, actele administrative cu caracter normative, dar şi unele cu caracter
individual. Am putea defini publicarea ca fiind, operaţiunea materială prin care un act
administrativ este adus la cunoştiinţa cetăţenilor fie prin imprimare, fie prin afişare într-un
loc public sau prin alte mijloace de difuzare scrisă. (De ex., Hotărârile de Guvern, care pot
avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual, se supun obligatoriu publicării, în caz
contrar sunt considerate inexistente).
D) Forţa juridică a actelor administrative
Actul administrativ a fost definit ca fiind forma principală de activitate a administraţiei
publice şi în consecinţă el poate fi un tip de act juridic.
Specific actelor juridice este faptul că reprezintă manifestări de voinţă făcute cu scopul
de a modifica realitatea juridică existentă , acest lucru realizându-se prin naşterea,
modificarea sau stingerea de efecte juridice.
Ceea ce fundamentează forţa juridică a efectelor pe care le produc actele administrative,
este prezumţia că ele au fost emise cu respectarea tuturor condiţiilor impuse de lege, în
accepţiunea lato sensu, pentru emiterea lor şi care îmbracă trei forme:
a) prezumţia de legalitate, prin care este subînţeleasă condiţia actului administrativ de a
corespunde Constituţiei, legii şi a actelor juridice emise în baza legii. Aceasta este o prezumţie
relativă a actului administrativ iuris tantum, care poate fi răsturnată în cazul în care actul a
fost atacat în faţa instanţelor de contencios administrativ.
b) prezumţia de autenticitate, care evocă acea trăsătură a actului care prezumă condiţia
actului administrativ de a fi emis de organul menţionat prin forma sa exterioară, şi anume
ştampilă, antet, semnături, etc.
c) prezumţia de veridicitate, potrivit căreia actul administrativ este prezumat a corespunde
adevărului.
Dintre aceste trei prezumţii care fundamentează forţa efectelor unui act administrativ,
desprindem concluzia că actul respectiv se impune subiectelor de drept care sunt în egală
măsură obligate să-l respecte sau să-l execute.
Aceste două categorii de obligaţii nu trebuiesc confundate, distincţia dintre ele o
reprezintă consecinţele juridice şi subiectele de drept care cad sub incidenţa lor.
Obligaţia de respectare este o obligaţie de a nu face şi ea vizează orice subiect de drept,
nu doar pe cel sau cei care sunt însărcinaţi cu punerea lor în executare a actului respectiv,
sfera acestora fiind astfel mai mare decât a celor care au misiunea executării actului.
Obligaţia de executare este o obligaţie de a face şi priveşte exclusiv acele subiecte de
drept care au obligaţia punerii în executare a actului administrativ.
Forţa juridică a actului administrativ este condiţionată de mai multe elemente:
a) locul organului emitent în sistemul organelor administraţiei publice;
b) natura organului emitent, din punct de vedere al caracterului şi competenţei sale
materiale şi teritoriale;
c) categoria de act, respectiv un act cu caracter individual sau cu caracter normativ.

30
 Ca o consecină a forţei juridice a actelor administrative şi ca o particularitate a acestora,
regăsim regula executării din oficiu a actelor, cunoscută şi sub denumirea de principiul
executio ex officio.
E) Efectele actelor administrative
Această titulatură, este analizată uneori şi sub denumirea de eficienţa actelor
administrative, sau efectele juridice al actelor administrative, ori consecinţele unui act
administrativ.
Aceste efecte, la rândul lor, sunt de două feluri:
- efecte (consecinţe) juridice, care vor constitui obiectul nostru de analiză:
- alte efecte(consecinţe), de natură economică, socială, culturală, etc., care nu vor fi
abordate în cadrul acestei comunicări.
a)Efecte juridice
Cu privire la efectele juridice ale actelor administrative, urmează să analizăm trei
aspecte:
-momentul de la care ele încep să se producă;
-întinderea efectelor juridice ale actelor administrative;
-încetarea acestor efecte.
1. Momentul de la care actul administrativ începe să producă efecte juridice.
Pentru început, este important să avem în vedere organul emitent sau alte subiecte de
drept.
a) Pentru organul emitent, actul administrativ produce efecte chiar din momentul adoptării
sale, efecte ce constau în:
- obligaţia de a-l face cunoscut, prin publicare sau comunicare;
- obligaţia de a nu-l modifica sau abroga decât după procedura prevăzută de lege.
b) Pentru celelalte subiecte de drept, anume cele care cad sub incidenţa actului, trebuie
făcută distincţia între felul actului, adică act normativ sau act individual.
Faţă de aceste aspecte, putem afirma faptul că actele normative produc efecte juridice
de la data publicării lor, iar actele individuale de la data comunicării lor. După cum am mai
arătat sunt o serie de acte individuale pentru care Constituţia prevede obligativitatea publicării
lor în Monitotul Oficial, sub sancţiunea inexistenţei lor(Ex., Decretele Preşedintelui,
Hotărârile de Guvern, care pot fi normative sau individuale, etc.).
2. Întinderea efectelor juridice ale actelor administrative.
Abordarea acestei probleme impune distincţia după cum ne aflăm în prezenţa unui act
administrativ cu caracter normativ sau individual.
Actele cu caracter normativ produc efecte juridice pentru dreptul administrativ şi
pentru alte ramuri de drept, cu excepţia celui penal. Fundamentul acestei excepţii, îl regăsim
în art.73 alin.(3) lit.h din Constituţie potrivit căruia, “infracţiunile, pedepsele şi regimul
executării lor” sunt de domeniul legii organice.
Cât priveşte actele cu caracter individual, aceste a sunt izvoare de drept, în principal
pentru dreptul administrativ, dar şi pentru alte ramuri de drept(ex., actele de stare civilă
produc efecte juridice şi însfera civilul).
3. Încetarea producerii de efecte juridice de către actele administrative.
Orice act juridic, inclusiv actul administrativ, produce efecte juridice până la momentul
în care are loc scoaterea din vigoare a respectivului act.
Scoaterea din vigoare a unui act administrativ, la rândul ei poate avea loc în mai multe
moduri:
a) prin anulare, de instanţa de judecată, care îşi fundamentează acest drept potrivit
dispoziţiilor art.52 şi 126 alin.(6) din Constituţie, dar şi ale Legii nr.554/ 2004 a
contenciosului administrativ.
b) prin retractare, de organul care l-a emis;

31
 c) prin abrogare, care se poate dispune de organul emitent, organul ierarhic superior sau
Parlament, unica autoritate legiuitoare a ţării;
d) încetarea efectelor actului în alte moduri(de ex., intervenţia unui fapt material, cum ar fi
decesul persoanei sau executarea unei obligaţii materiale, precum desfiinţarea sau edificarea
unei construcţii). La această categorie, ar trebui să avem în vedere şi prescripţia, care este
reglementată de O.G. nr.2/2001, aprobată prin Legea nr.180/2002, cu modificările şi
completările ulterioare, privind regimul juridic al contravenţiilor.
F)Suspendarea actelor administrative.
Operaţiunea de suspendare a efectelor unui act juridic poate fi definită ca reprezentând
întreruperea producerii de efecte de către actul în discuţie, sau încetarea temporară a
efectelor actelor administrative.
Noţiunea de suspendare, în cazul administraţiei publice poate fi utilizată ca sancţiune în
cadrul a două contexte diferite. Primul ar fi în cazul actelor administrative, iar cel de-al doilea
ca şi sancţiune administrativ-disciplinară.
Referitor la suspendarea ca sancţiune care priveşte un act administrativ, temeiul ei
constituţional îl regăsim în art.123 alin.(5), care consacră dreptul prefectului de a ataca în
contenciosul administrativ un act emis de Consiliul Local, Consiliul Judeţean sau primar,
actul atacat find suspendat de drept.
Cu privire la suspendarea ca sancţiune administrativ-disciplinară, o regăsim consacrată
în dispoziţiile art.95 din Constituţie, care reglementează suspendarea din funcţie a
Preşedintelui României, fiind calificată de doctrină a reprezenta forma de răspundere politică
a acestuia. Un alt text este cel al art.108 alin.(2) care prevede suspendarea miniştrilor.
Regimul juridic general al suspendării poate fi analizat sub mai multe aspecte, şi anume:
- cauzele care determină intervenţia suspendării;
- efectele juridice ale suspendării;
- organele care pot dispune suspendarea;
- categoriile de suspendare.
a) Cauzele care determină intervenţia suspendării pot fi următoarele:
1. Ca regulă generală, suspendarea intervine atunci când există îndoieli(dubii) cu privire
la legalitatea unui act administrativ.
2. Suspendarea poate intervene atunci când se aplică o anumită sancţiune administrativ-
disciplinară unui funcţionar public sau unei alte persoane încadrată într-un organ public.
b) Efectele juridice ale suspendării actului administrativ au ca notă dominantă faptul că se
produce o întrerupere a efectelor actului, o încetare vremelnică a producerii lor, urmând ca
după încetarea cauzelor care au determinat intervenţia suspendării, să se producă fie
repunerea în vigoare a actului, fie, scoaterea lui din vigoare prin căile prevăzute de lege.
c) Cu privire la organele care pot dispune suspendarea putem întâlni una din
următoarele situaţii:
- suspendarea dispusă de organul emitent al actului;
- suspendarea dispusă de organul ierarhic superior;
- suspendarea dispusă de instanţa de judecată;(Actuala Lege nr.554/2004 consacră două
tipuri de suspendare, una care poate fi introdusă odată cu reclamaţia administrativă, în cadrul
procedurii prealabile şi alta care poate fi introdusă odată cu acţiunea principală)
d) Categoriile de suspendare. Există două titpuri de suspendare:
1. Suspendarea de drept sau legală, care intervine ope legis, in baza unui text de lege;
2. Suspendarea dispusă de anumite autorităţi publice, care la rândul ei este de mai multe
feluri:
- suspendarea dispusă de instanţa de judecată(potrivit art.14 şi 15 din Legea
nr.554/2004);

32
 - suspendarea dispusă de alte autorităţi publice şi implicit prin alt gen de acte decât cele
specifice procedurii judecătoreşti(ex., prin decret al Preşedintelui poate fi suspendat din
funcţie acel ministru împotriva căruia s-a cerut urmărirea penală sau Preşedintele, poate fi
suspendat la rândul său din funcţie, prin hotărârea Parlamentului, în cazul în care a încălcat
grav Constituţia).
G)Revocarea actelor administrative
Revocarea este definită în doctrină ca fiind operaţiunea juridică prin intermediul căreia
organul emitent sau organul ierarhic superior acestuia desfiinţează(scoate din vigoare) un
act.
Revocarea este de două feluri:
a) retractarea, atunci când desfiinţarea actului se face de organul emitent;
b) revocarea propriu-zisă, atunci când se face de organul ierarhic superior celui emitent.
Cauzele care determină revocarea pot fi analizate din două puncte de vedere:
a) din punctul de vedere al caracterului(conţinutului) cauzei, unde identificăm:
- revocarea intervenită pentru cauze de nelegalitate a actului;
- revocare care intervine pentru cauze de neoportunitate a acestuia.
b) din punctul de vedere al momentului în care intervin faţă de emiterea actului, cauzele
revocării, indiferent că vizează nelegalitatea sau oportunitatea lui, pot fi:
- cauze anterioare emiterii actului, care determină ca efectele juridice ale revocării să fie
ex tunc, adică pentru trecut;
- cauze concomitente cu emiterea actului, care determină deasemenea efecte ex tunc;
- cauze ulterioare emiterii actului, care produc efecte juridice ex nunc(pentru viitor).
Trebuie precizat faptul că revocarea actului administrativ se deosebeşte de anulare, dar
şi de suspendare, toate trei fiind operaţiuni juridice.
Din punctul de vedere al cauzelor care le determină, revocarea, ca şi anularea, intervin
atunci când există certitudinea că actul este viciat, pentru cauze de nelegalitate sau
neoportunitate a lui, pe când suspendarea intervine când există îndoieli cu privire la
nelegalitatea actului.
Din punctul de vedere al autorităţilor care pot dispune cele trei operaţiuni juridice,
desprindem următoarele:
- revocarea poate fi dispusă, atât de organul emitent, cât şi de cel ierarhic superior;
- suspendarea poate fi dispusă de autorităţile competente să decidă revocarea(organul
ierarhic sau instanţa);
- anularea poate fi dispusă atât de organul ierarhic superior, ori de instanţa de judecată
sau exclusiv de instanţa de judecată, în cazul existenţei unor acte emise de autorităţile
administrative care nu au organ ierarhic;
Din punct de vedere al efectelor produse, suspendarea produce doar întreruperea,
încetarea cu caracter temporar a acestor efecte, pe când anularea şi revocarea produc
încetarea, cu caracter definitiv, a acestor acte.
H)Inexistenţa actelor administrative.
Instituţia inexistenţei actului administrativ a fost fundamentată pentru a interveni în
cazurile în care condiţiile de valabilitate este atât de gravă, încât nu se pot aplica principiile
sancţionării efectelor actului administrativ, urmând a i se aplica sancţiunea inexistenţei.
Faţă de aceste aspecte, putem avea în vedere două dispoziţii constituţionale exprese care
transformă această instituţie într-una de rang constituţional:
a) Este vorba de art.100 din Constituţie, care reglemetează actele Preşedintelui, respectiv
decretele, a căror publicare este obligatorie în Monitorul Oficial, în caz contrar intervenind
sancţiunea inexistenţei actului;

33
 b) Art. 108 din Constituţie, prevede acelaşi caracter obligatoriu al publicării în Monitorul
Oficial al actelor Guvernului(Hotărâri de Guvern, Ordonanţe de Guvern), în caz contrar
intervenind inexistenţa actelor.
Legea fundamentală admite o excepţie în cazul hotărârilor cu caracter militar, care, din
raţiuni lesne de înţeles, se comunică numai organismelor interesate.
I) Alte dimensiuni ale regimului juridic al actelor administrative
În cadrul acestei comunicări, vom avea în vedere numai actele de stare civilă.
Actele de stare civilă reprezintă acea categorie de acte care au o natură juridică
complexă, de drept civil şi de drept administrativ, prin intermediul cărora autorităţile publice
învestite cu atribuţii de stare civilă transpun în conținutul lor, componente ale stării civile a
persoanei.
Din perspectiva dreptului administrativ, actul de stare civilă are următoarea
semnificaţie:
 reprezintă înscrisul autentic doveditor al actului de stare civilă întocmit în registrul de
stare civilă;
 reprezintă un mijloc de evidenţă a populaţiei, din punctul de vedere al numărului şi
structurii sale;
 se întocmeşte în interesul statului şi al persoanei;
 serveşte apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor;
Reconstituirea actelor de stare civilă, se poate efectua în următoarele situaţii:
a) dacă registrul de stare civilă a fost pierdut sau distrus, în totalitate sau în parte;
b) dacă actul de stare civilă a fost întocmit în străinătate şi nu poate fi procurat certificatul
sau extrasul de pe acest act;
c) nu au existat registre de stare civilă;
d) întocmirea actelor de stare civilă a fost omisă.
Întocmirea ulterioară a actelor de stare civilă, poate intervene în următoarele situaţii:
a) când s-a omis întocmirea actului de naştere sau de deces, deşi s-au depus actele
necesare acestei operaţiuni;
b) întocmirea actului de căsătorie a fost omisă, deşi a fost luat consimţământul soţilor de
către ofiţerul de stare civilă.
Anularea, modificarea, rectificarea şi completarea actelor de stare civilă, se pot face
numai în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Regimul duplicatelor acestor acte, are o reglementare legală. Duplicatul reprezintă un
nou certificat de stare civilă, care înlocuieşte vechiul certificat şi a cărui emitere poate fi
legitimată de intervenţia unor fapte materiale, cum ar fi, pierderea, sustragerea, distrugerea
sau deteriorarea certificatului original.
Duplicatul nu trebuie confundat cu eliberarea unui nou certificat în cazul în care au
intervenit unele modificări în starea civilă a unei persoane, dispuse prin hotărâre
judecătorească având un caracter definitiv.

Partea I. Noţiuni generale despre administraţia publică şi dreptul administrativ

Activitatea autorităţilor administraţiei publice
Contractul administrativ

34
 A) Consideraţii generale
Contractul administrativ, reprezintă o instituţie asupra căreia ponderea principiilor
dreptului public este majoră, iar a celor de natură privată se aplică în anumite condiţii
determinate de lege. Însă, atât doctrina internă cât şi cea internaţională recunoaşte contractului
administrativ contribuţia decisivă la autonomia dreptului administrativ.
Noţiunea de contract administrativ este legată de noţiunea de domeniu 21 public şi de
serviciu public al unităţilor administrative.
Regulile specifice contractelor administrative privesc următoarele aspecte :
a) forma contractului, care este prestabilită de legiuitor ;
b) puterile exorbitante ale administraţiei, cu ajutorul cărora administraţia poate obţine, prin
impunere unilaterală, executarea fidelă şi regulată a prestaţiei convenite în contract ;
c) anumite facilităţi pe care administraţia le dă celor cu care a contractat, pentru ca aceştia
să-şi poată duce la bun sfârşit prestaţiile stabilite prin contract;
d) competenţa tribunalelor administrative, pentru soluţionarea eventualelor litigii care ar
putea apărea în executarea unui astfel de contract.

B) Contractul administrativ
Pentru început putem defini contractul administrativ ca fiind un acord de voinţă, dintre
o autoritate publică, aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de o parte, şi alte
subiecte de drept, pe de altă parte(persoane fizice, persoane juridice sau alte organe ale
statului subordonate celeilalte părţi), prin care se urmăreşte satisfacerea unui interes
general, prin prestarea unui serviciu public, efectuarea unei lucrări publice sau punerea în
valoare a unui bun public, supus unui regim de putere publică.
Obiectul contractului îl poate constitui, punerea în valoare a unor bunuri aparţinând
domeniului public sau, prestarea unor servicii publice.
Din conţinutul definiţiei, mai sus arătate și ținând cont de obiectul contractului
administrativ, putem desprinde următoarele trăsături plicabile acestuia:
a) este o convenţie, deci un acord de voinţă încheiat între mai multe părţi;
b) una din părţile contractului este un subiect determinat, respectiv un organ care
acţionează în realizarea puterii publice, un organ administrativ sau alt subiect de drept
autorizat de un organ administrativ ;
c) spre deosebire de contractele civile, unde părţile se află pe o poziţie de egalitate juridică,
în cazul contractului administrativ părţile nu se bucură de această egalitate juridică, una
dintre ele, şi anume subiectul determinat, are o poziţie de superioritate faţă de celălalt subiect
al contractului ;
d) obiectul contractului este deasemenea determinat, el urmărind satisfacerea unui interes
general şi putând îmbrăca una din următoarele forme : prestarea unui serviciu public ;
punerea în valoare a unui bun public ; efectuarea unei lucrări publice ;
e) clauzele contractului sunt stabilite atât pe cale reglementară, prin lege, cât şi pe cale
convenţională ;
f) poziţia de superioritate a subiectului autoritate publică determină posibilitatea ca acesta
să poată modifica sau rezilia unilateral contractul, atunci când interesul public o cere.
Contractele de drept comun, în schimb nu pot fi modificate decât prin acordul părţilor sau, în
absenţa acestui acord, de instanţa judecătorească ;

21
Domeniul public poate fi definit ca „acele bunuri, publice sau private, care prin natura ori dispoziţia
expresă a legii trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în
interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, în care regimul de putere este determinat,
fiind în proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public”.

35
 g) guvernarea lor de un regim de putere publică, spre deosebire de contractele civile, care
sunt guvernate de dreptul comun ;
h) forma scrisă a contractului administrativ, care, ca şi actul administrativ, nu poate acea
caracter consensual, el implicând o autoritate care acţionează în numele puterii publice ;
i) competenţa instanţelor de contencios administrativ pentru soluţionarea eventualelor
litigii care ar apărea din executarea unui astfel de contract.
Literatura de specialitate apreciază că la încheierea oricărui contract administrativ
trebuie să se ţină seama de mai multe condiţii, şi anume :
- un consimţământ al părţilor care se obligă ;
- capacitatea/competenţa părţilor contractante ;
- un obiect determinat/determinabil, licit şi posibil ;
- o cauză licită şi morală ;
- respectarea formei cerute (ad validitatem) pentru valabilitatea actului juridic ;
- respectarea condiţiei prealabile obligatorii(autorizaţia administrativă).
Nerespectarea acestor condiţii atrage nulitatea contractului, iar Legea nr.554/2004 a
contenciosului administrativ, recunoaşte în mod expres competenţa instanţelor de contencios
administrativ de a se pronunţa şi asupra litigiilor izvorâte din contractele administrative.
Clasificarea contractelor administrative este foarte succintă și reprezintă într-o masură
importantă, evidențierea modalităților de exercitare a dreptului de proprietate publică. Se știe
că drepturile reale corespunzătoare proprietății publice potrivit Noului Cod civ.(art.866-875)
sunt : dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.
Aceste drepturi care se poartă asupra bunurilor aflate în domeniul public, sunt valorificare de
către autoritatea administrativă prin încheierea unor contracte administrative. Mai mult decât
atât, contractele administrative pot fi încheiate de către autoritatea administrativă și în vederea
prestării unor servicii publice.
Clasificarea contractelor administrative se poate efectua în funcție de mai multe criterii
și anume : subiectele acestora, obiectul contractului sau modalitățile de încheiere. În cadrul
acestui curs, ne vom raporta numai la clasificarea contractelor administrative în funcție de
obiectul acestora și astfel putem distinge între:
- contractele de dare în administrare ;
- contractele de concesiune ;
- contractele de achiziții publice ;
- contractele de închiriere ;
- contractele de dare în folosință gratuită.
Procedura de atribuire a contractelor administrative se derulează în funcție de obiectul
contractului. Această procedură este sinonimă cu încheierea contractelor administrative.
Astfel, în cazul contractelor de dare în administrare, al celor de închiriere, sau al celor de dare
în folosință gratuită, dacă bunul respectiv este un bun care aparține domeniului public
național, atribuirea se face prin Hotărâre de Guvern iar dacă bunul aparține domeniului public
de interes local sau județean, atribuirea se face prin hotărâre a consiliului local sau județean.
Dacă bunul face obiectul unei concesiuni, sau al unei achiziții publice contractul
respectiv se poate atribui potrivit O.U.G. 34/2006 prin :
- Licitație publică care poate fi deschisă sau restrânsă ;
1. Licitaţia deschisă. Se desfăşoară, de regulă îmtr-o singură etapă, însă autoritatea
contractantă poate decide dacă organizează o etapă suplimentară, de licitaţie electronică, caz
în care v-a anunţa acest lucru în anunţul de participare şi-n documentaţia de atribuire. Anunţul
de participare se publică în Sistemul Electronic de Achiziţii Publice, în Monitorul Oficial al
României partea a IV-a şi după caz în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene. Orice operator
economic interesat, are dreptul de a solicita şi obţine documentaţia de atribuire şi clarificări
privind această documentaţie.

36
 2. Licitaţia restrânsă. Aceasta se desfăşoară de regulă în două etape :
- etapa de selectare a candidaţilor, prin aplicarea criteriilor de selecţie ;
-etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidaţii selectaţi, prin aplicarea criteriului de
atribuire.
- Dialog competitiv. Procedura dialogului competitiv, presupune la rândul ei, trei etape :
-etapa de preselecţie a candidaţilor ;
-etapa de dialog cu candidaţii admişi în urma preselecţiei, pentru identificarea
soluţiilor apte să răspundă necesităţilor autorităţii contractante şi-n baza căreia candidaţii
vor elabora şi vor depune oferta ;
-etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.
- Negociere directă. La această procedură, autoritatea contractantă poate apela atunci când,
în urma aplicării licitației deschise, restrânse sau a dialogului competitiv, nu a fost depusă
nicio ofertă sau au fost depuse numai oferte considerate inadmisibile.
Contestațiile asupra modului de atribuire a contractelor administrative potrivit O.U.G.
34/2006, sunt într-o primă etapă, în competența unui organism cu atribuții administrativ-
jurisdicționale, respectiv Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, care funcționează
pe lângă Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor publice.
Soluția acestui organism, în cazul în care nemulțumește persoana care a promovat contestația,
poate fi atacată la instanța de contencios-administrativ aflată în raza teritorială a autorității
care a desfășurat procedura de atribuire a contractului administrativ, potrivit Legii nr.554/2004
a contenciosului administrativ.

Partea a II-a Organizarea administraţiei publice centrale şi locale

37
1. Organizarea administraţiei publice
A)Concepte fundamentale în teoria organizării administraţiei publice
Noţiunea de administraţie publică evocă o activitate prin care se aduc la îndeplinire
legile şi se prestează serviciile publice, în limitele legii, îndeplinită de autorităţi publice
speciale, denumite generic autorităţi ale administraţiei publice. Ea reprezintă o dimensiune a
executivului, alături de activitatea de guvernare, iar în condiţiile actualului sistem, vorbim de
două categorii de organe, care au misiunea de a înfăptui administraţie publică:
1) organe ale administraţiei de stat, care realizează o administraţie de natură statală;
2) organe ale administraţiei publice locale, care desfăşoară administraţie publică în
unităţile administrativ-teritoriale, în baza principiilor constituţionale ale autonomiei,
descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice şi care este reprezentată de organe alese
prin sufragiu universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
În actualul sistem, putem identifica următoarele autorităţi ale administraţiei publice:
I. La nivel central:
1) cei doi şefi ai executivului, Preşedintele şi Guvernul;
2)ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului;
3) autorităţi centrale nesubordonate Guvernului(autonome);
4) instituţii centrale subordonate ministerelor sau autorităţilor centrale autonome;
II. La nivel judeţean:
Organe de natură statală, la nivelul judeţului:
1) Prefectul, reprezentantul Guvernului în teritoriu;
2) servicii publice deconcentrate ale ministerelor, ale altor organe centrale de specialitate
în teritoriu.
Organe de natură autonomă:
1) Consiliul judeţean.
III. La nivel local:
1) Consiliul local, ca autoritate deliberativă;
2) Primarul, ca autoritate executivă.
Important este să reţinem faptul că, noţiunea de autoritate publică, este consacrată în
Titlul III al Constituţiei şi semnifică totalitatea formelor structurale chemate să exercite
prerogative de putere publică atât la nivelul statului cât şi al comunităţilor locale.

B)Noţiunea de organ al administraţiei publice

Organul administraţiei publice reprezintă aceea categorie de organ public sau de organ
autorizat de un organ public, prin care se realizează activităţi din sfera administraţiei
publice, prin executarea legii şi prestarea de servicii publice în limitele legii.
Putem include în cadrul organelor administraţiei publice atât structuri de natură
publică, supuse regimului de putere publică, dar şi structuri de natură privată, cărora nu le
este străin regimul de putere publică, pentru care au fost autorizate de un organ public şi
pentru că îşi desfăşoară activitatea sub paza unui asemenea organ.

C)Noţiunea de sarcini ale organelor administraţiei publice

Noţiunea de sarcină a organelor administraţiei publice evocă ansamblul necesităţilor
sociale obiectiv determinate, evaluate politic şi consacrate prin norme juridice, care
reprezintă raţiunea de a fi a acestor organe.
Prin sarcină, evocăm toate acele nevoi sociale a căror realizare constituie menirea
organului administrativ respectiv.
Sarcina administraţiei publice, trebuie să întrunească trei condiţii:
- să fie determinată în mod obiectiv, printr-o selecţie care să satisfacă nevoile reale ale unei
sociatăţi determinate;

38
 - să fie valorizată politic, deci să-i fie recunoscut statutul de clasa politică aflată la putere;
- să fie consacrată juridiceşte, adică să se regăsească într-o normă de drept.

D)Noţiunile de competenţă şi de capacitate a organelor administraţiei publice

Competenţa reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu care sunt învestite
organele administrative şi prin intermediul cărora desfăşoară o activitate de natură
administrativă.
Caracterele specifice competenţei organelor administraţiei publice, sunt :
a) legalitatea competenţei, care este fundamentată pe principiul legalităţii întregii
administraţii publice;
b) obligativitatea competenţei, ceea ce înseamnă că, exercitarea ei, nu este o facultate, ci o
obligaţie a cărei neîndeplinire constituie temeiul tragerii la răspundere a organului respectiv
de către organul său ierarhic superior;
c) exercitarea competenţei prin intermediul organelor de conducere:
Acestei trăsături, doctrina îi recunoaşte trei categorii de competenţă:
1) Competenţa materială(rationae materiae), desemnează ansamblul prerogativelor unei
autorităţi publice, din punctul de vedere al cuprinsului şi al specificului lor.
Putem identifica două tipuri de competenţă materială :
- competenţa materială generală, care semnifică faptul că prerogativele unei autorităţi
sunt nemărginite din punctul de vedere al întinderii şi specificului lor(ex.:Guvernul, consiliile
locale, prefectul, primarul, etc.);
- competenţa materială specială, care vizează anumite segmente ale activităţii
administrative(ex.:ministerele, serviciile publice descentralizate, etc).
2) Competenţa teritorială(rationae loci) semnifică întinderea în spaţiu a prerogativelor
unui organ administrativ, indiferent de natura competenţei sale materiale.
Există două tipuri de competenţă teritorială:
- competenţa teritorială generală, exercitată la nivel naţional(ex. : Preşedintele,
Guvernul, ministerele, alte organe centrale de specialitate ale administraţiei de stat, etc.) ;
- competenţa teritorială locală, exercitată în anumite limite geografice delimitate, de
regulă la nivel de unitate administrativ-teritorială.
3) Competenţa temporală (rationae temporis) este acel tip de competenţă care evocă
întinderea ăn timp a prerogativelor unui organ administrativ.
Capacitatea reprezintă o aptitudine, recunoscută prin norme juridice, unor organe de a
dobândi atribuţii din domeniul administraţiei publice. Cu alte cuvinte, capacitatea conferă
organului administrativ posibilitatea de a sta într-un raport juridic administrativ, în nume
propriu și în mod independent, prin emiterea de acte administrative.

E)Natura juridică a regimului politic instituit prin Constituţia României din 1991
Noţiunea de regim politic este definită în literatura de specialitate ca fiind ansamblul
unitar şi coerent structurat al normelor juridice şi al mecanismelor constituţionale, politice,
social-economice, ideologice, prin intermediul cărora se înfăptuieşte actul de guvernare, sau,
altfel spus, se realizează puterea politică.
Regimul politic instituit prin Constituţia României din 1991, revizuită şi republicată, a
fost caracterizat ca un regim politic semi-prezidenţial parlamentizat sau atenuat, sau regim
semi-parlamentar.

Partea a II-a Organizarea administraţiei publice centrale şi locale

39
 I. Preşedintele României
A)Statutul constituţional al Preşedintelui României şi atribuţiile sale
a)Statutul constituţional al Preşedintelui
Actuala Constituţie a României consacră un executiv bicefal sau dualist, în care unul
dintre şefi este Preşedintele, iar celălalt Guvernul.
Articolul 80, intitulat Rolul Preşedintelui, stabileşte următoarele dimensiuni ale
statutului constituţional al Preşedintelui :
a) Este unul dintre cei doi şefi ai executivului, alături de Guvern. Spre deosebire de
Guvern, rolul Preşedintelui este mai atenuat, primând celelalte atribuţii prevăzute în statutul
său ;
b) Este reprezentantul statului român, pe plan intern şi extern ;
c) Este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării ;
d) Are rolul de a veghea la respectarea Constituţiei ;
e)Are funcţia de mediere între puterile statului şi între stat şi societate.

b)Alegerea şi mandatul preşedintelui

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
pentru un mandat de 5 ani.
Mandatul se exercită de la depunerea jurământului, până la depunerea jurământului
preşedintelui nou ales. El poate fi prelungit numai prin lege organică şi numai în caz de război
sau catastrofă.

c)Atribuţiile Preşedintelui României

Pentru o mai bună întelegere, vom grupa atribuţiile şefului de stat, în funcţie de
raporturile pe care acesta le exercită :
- atribuţii realizate în raporturile cu Parlamentul
În această primă categorie de atribuţii, identificăm următoarele :
a) Promulgarea legilor de către Preşedinte. Potrivit art.77 din Constituţie, Preşedintele
îndeplineşte această funcţie ancestrală, specifică fiecărui şef de stat, indiferent de forma de
guvernământ sau de regimul politic, aceea de a învesti legea cu formulă executorie.
Preşedintele dispune şi publicarea legii în Monitorul Oficial.
Termenul pus la dispoziţia Preşedintelui pentru a promulga legea este de 20 de zile de la
primirea legii spre promulgare.
Prin excepţie, termenul se reduce la jumătate, respectiv 10 zile.
Modalităţile prin care Preşedintele se opune promulgării legii sunt :
- prin exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constituţională ;
- prin trimiterea legii spre reexaminare de către Parlament, atunci când legea prezintă
aspecte de neoportunitate politică.
b) Adresarea de mesaje Parlamentului. Potrivit art.88 din Constituţie, I se recunoaşte
dreptul Preşedintelui de a adresa mesaje Parlamentului, cu privire la principalele probleme
politice ale naţiunii. Art.98, interzice Preşedintelui interimar, această atribuţie.
Mesajul, reprezintă un mijloc de legătură între două autorităţi publice, dar şi un act
juridic exclusiv şi unilateral al Preşedintelui, care nu îmbracă forma unui decret şi care intră
în categoria actelor politice ale şefului de stat.
Mesajul, nu atrage efectele juridice ale unui decret, singura consecinţă pe care o
determină este potrivit art.65 alin.(2) lit.a), întrunirea Camerelor în şedinţă pentru a-l primi.
c) Convocarea Parlamentului în sesiuni. Art.63 alin. 3 reglementează convocarea, de către
preşedinte , a Parlamentului nou ales, în cel mult 20 de zile de la alegeri.

40
 Art. 66 alin.2 vizează întrunirea în sesiuni extraordinare a Parlamentului la cererea
Preşdintelui României, a biroului permanent al fiecărei Camere, ori a cel puţin 1/3 din
numărul parlamentarilor.
Dreptul de a cere convocarea, aparţine celor 2 preşedinţi ai Camerelor.
d) Dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte. Potrivit art. 89 din Constituţie,
Preşedintelui îi este recunoscut dreptul de a dizolva Parlamentul, care este supus unor
condiţii speciale , şi anume :
-consultarea preşedinţilor celor 2 Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare ;
-condiţiile în care poate fi cerută dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea votului de
învestitură în termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea, în acest
interval, a cel puţin 2 solicitări de învestitură ;
- în cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o dată ;
- este interzisă dizolvarea Parlamentului, în timpul stării de asediu ori a celei de urgenţă, ori
în ultimele 6 luni ale mandatului Preşedintelui.
Exercitarea acestui drept este o facultate şi nu o obligaţie pentru Preşedinte.
-atribuţii realizate în raporturile cu justiţia
a. Numirea judecătorilor şi procurorilor. Conform art. 125 alin. 1 , judecătorii numiţi de
Preşedintele României se bucură de inamovibilitate.
Inamovibilitatea reprezintă, alături de stabilitate, o garanţie pe care statul o acordă unor
categorii de funcţionari publici, că nu vor fi suspendaţi sau revocaţi decât pentru cauze
disciplinare. Ea se deosebeşte de stabilitate prin aceea că funcţionarul inamovibil nu va
putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici măcar prin avansare.
b. Acordarea graţierii individuale. Acest atribut se realizează prin decrete, care potrivit
art. 100 alin. 2 sunt contrasemnate de Primul Ministru.
c. Declanşarea urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului. Conform art.
109 alin. 2, Preşedintele se află printre subiectele de drept care au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru fapte pe care aceştia le-au efectuat în exerciţiul
funcţiei lor. Tot acelaşi text recunoaşte Preşedintelui şi posibilitatea de a dispune suspendarea
din funcţie a membrului Guvernului în cazul căruia s-a început urmărirea penală. Aceasta
reprezintă o facultate a Preşedintelui, nu o obligaţie a lui.
- atribuţii exercitate în relaţiile cu poporul
Potrivit art. 2 alin . 1 din Constituţie, titularul suveranităţii este poporul, care o exercită
în 2 moduri :
- În mod direct, prin referendum. Există mai multe tipuri de referendum, şi anume :
referendumul constituţional, referendumul legislativ şi referendumul cu caracter consultativ.
- În mod indirect, prin organele sale reprezentative.
- atribuţiile Preşedintelui ca şef al executivului
Preşedintele României dispune de o serie de atribuţii pe care le exercită fără să aibă
nevoie de concursul Primului Ministru sau al unui alt ministru.
Vom grupa atribuţiile realizate de Preşedinte ca şef al executivului în mai multe
categorii :
1. Atribuţii în raporturile cu Guvernul :
a. desemnarea candidatului la funcţia de Prim-Ministru. Rolul Preşedintelui se rezumă
la a desemna un candidat pentru funcţia de Prim Ministru, candidat care urmează să primescă
votul de încredere de la Parlament, alături de întreaga echipă guvernamentală ;
b. numirea Guvernului , pe baza votului de încredere acordat de Parlament. Potrivit art.
85 alin. 1 , Preşedintele României, numeşte Guvernul, pe baza votului de încredere acordat de
Parlament ;
c. revocarea şi numirea unor membrii ai Guvernului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului ;

41
 d. consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită ;
e. participarea Preşedintelui la şedinţele Guvernului şi prezidarea lor . Acest atribut
este stabilit de art. 87 care evidenţiază sfera problemelor care justifică participarea
Preşedintelui la astfel de şedinţe, fiind vorba despre acele probleme de interes naţional care
privesc politica externă, apărarea naţională, asigurarea ordinii publice.
Preşedintele nu semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate în cadrul şedinţelor la care a
participat şi pe care le-a prezidat.
Situaţiile în care Preşedintele participă la aceste şedinţe sunt de 2 categorii :
- când se discută problemele prevăzute de art. 87 alin. 1 ;
- la solicitarea Primului Ministru.
2. Atribuţii exercitate în legătură cu alte autorităţi publice :
a. este Preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării(CSAT). Această autoritate
publică are rolul de a organiza şi coordona unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi
siguranţa naţională,
b. atribuţii de numire sau de participare la numire în diferite funcţii publice. Această
atribuţie se realizează prin decrete , care potrivit art. 100 alin. 2 nu sunt contrasemnate de
Primul Ministru (ex. : preşedintele numeşte 3 dintre judecătorii Curţii Constituţionale ,
potrivit art. 142 alin. 2)
3. Atribuţii exercitate în domeniul apărării şi în situaţii excepţionale :
Atribuţiile în domeniul apărării. Sunt concentrate în art. 92, după cum urmează :
- Declararea mobilizării generale sau parţiale a forţelor armate. Regula în ceea ce priveşte
mobilizarea forţelor armate este cea care implică Parlamentul, care aprobă şi Preşedintele
care declară , în baza acestei aprobări prealabile, mobilizarea parţială sau generală.
Excepţia o constituie posibilitatea recunoscută Preşedintelui, ca în cazuri excepţionale
să declare mobilizarea, iar hotărârea de mobilizare să fie supusă ulterior aprobării
Parlamentului, într-un interval de cel mult 5 zile de la adoptarea ei.
- Respingerea agresiunii armate. Preşedintele , în caz de agresiune armată, are 2 obligaţii
constituţionale :
- să ia măsuri urgente pentru respingerea agresiunii armate ;
- să le aducă la cunoştinţa Parlamentului, cât mai urgent printr-un mesaj.
În situaţia în care Parlamentul este în vacanţă, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.
Atribuţiile exercitate în situaţii excepţionale. Regimul acestui tip de atribuţii , este
reglementat de art. 93, potrivit căruia Preşedintele instituie , potrivit legii starea de asediu
sau starea de urgenţă, în întreaga ţară sau în unele localităţi şi solicită Parlamentului să
încuviinţeze măsura adoptată , în termen de 5 zile de la data când a fost luată. În situaţia în
care Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării respective şi funcţionează pe toată durata acesteia.
Decretele emise de Preşedinte în astfel de situaţii sunt contrasemnate de Primul
Ministru.
- atribuţii exercitate în domeniul politicii externe
a. Încheierea în numele României, a tratalelor internaţionale. Procedura de încheiere a
tratatelor internaţionale percurge următoarele faze :
- negocierea de către Guvern ;
- trimiterea spre ratificare într-un termen rezonabil de la semnare (Preşedintele este
liber să semneze sau nu tratatul semnat de Guvern, el putând să refuze semnarea acestuia,
când consideră că interesele statului impun acest lucru) ;
-ratificarea de către Parlament (moment din care tratatul face parte din dreptul intern).
b. Acreditarea misiunilor diplomatice ale României în alte state şi rechemarea
reprezentanţilor diplomatici ai României din alte state ;

42
 c. Aprobă înfiinţarea, desfiinţarea şi schimbarea rangului misiunilor diplomatice ;
d. Acreditarea, pe lângă Preşedintele României, a reprezentanţilor diplomatici ai altor
state. În calitatea lor de reprezentanţi ai altor state , care le-a fost conferită de către şefii
statelor pe care îi reprezintă, aceştia vor fi acreditaţi pe lângă Preşedintele României,
operaţiune supusă unor cutume diplomatice , prin intermediul cărăra sunt prezentate şi
respectiv primite, scrisorile de acreditare.

B)Actele preşedintelui României

a)Forme de concretizare a activităţii preşedintelui
1) Identificarea formelor. Art.100 din Constituţie prevede că Preşedintele, în exercitarea
atribuţiilor sale, emite decrete.
Această exprimare a constituantului este generică, deoarece nu toate atribuţiile se
rezumă la emiterea de decrete, astfele atribuţiile Preşedintelui, pot fi exercitate prin trei
forme :
a) prin acte juridice- decrete ;
b) prin acte politice- mesaje, declaraţii, apeluri, cereri de încuviinţare, sesizări, etc. ;
c) prin operaţiuni administrative- acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state.
2) Natura decretelor Preşedintelui. În literatura de specialitate, s-au exprimat două mari
opinii în acest sens.
Astfel, potrivit primei opinii, decretele Preşedintelui au caracter individual. Acestui
caracter mai putem adăuga şi faptul că nu pot avea caracter secret, Constituţia prevîzând
obligativitatea publicării lor în Monitorul Oficial.
Într-o altă opinie, decretele Preşedintelui pot avea atât caracter normativ cât şi
caracter individual.
3) Regimul juridic al decretelor Preşedintelui. Referitor la regimul juridic, putem
desprinde următoarele trăsături :
a) Sunt acte administrative, adică manifestări de voinţă cu caracter unilateral, făcute cu
scopul de a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică.
b) Art.100 instituie contrasemnarea unora dintre decretele Preşedintelui de către Primul-
ministru. Atunci când Preşedintelui îi revin atribuţii stabilite printr-o lege organică sau
ordinară, decretele emise nu vor fi supuse regulii contrasemnării.
c) Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Preşedintelui, în caz
contrar acest act va fi lovit de sancţiunea inexistenţei.
d) Decretele Preşedintelui sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanţele de
contencios-administrativ. De la acest control, există şi unele decrete care urmează să fie
exceptate şi anume : cele prin care se concretizează raporturile constituţionale dintre
Preşedinte, pe de-o parte şi Guvern şi Parlament, pe de altă parte.

C)Răspunderea Preşedintelui României

a)Cadrul constituţional al răspunderii Preşedintelui României
Actuala Constituţie consacră două texte exprese răspunderii Preşedintelui: art.96, care
instituie răspunderea penală, sub forma punerii sub acuzare şi art.95 consacrat suspendării
din funcţie, calificată de unii doctrinari ca răspundere politică sau administrativ-disciplinară
a Preşedintelui.
Dar, considerăm că din coroborarea tuturor dispoziţiilor constituţionale rezultă
următoarele forme de răspundere aplicabile Preşedintelui României:
a) Răspunderea penală, reglementată de art.96 din Constituţie;
b) Răspunderea politică, sau administrativ-disciplinară, sub forma suspendării din funcţie,
prevăzută de art.95 din Constituţie;

43
 c) Răspunderea administrativ-patrimonială, rezultată din coroborarea art.52 şi art.126 alin.
(6) din Constituţie, raportate la Legea nr.554/2004 a contenciosului-administrativ;
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun, ca simplu cetăţean şi care este
fundamentată pe principiile constituţionale egalitatea tuturor în faţa legii şi a autorităţilor
publice, fără privilegii şi discriminări, coroborat cu acela că nimeni nu este mai presus de
lege.
Dintre toate aceste tipuri de răspunderi, cele mai importante sunt cele privind
răspunderea politică şi penală a Preşedintelui, fapt pentru care vor fi analizate în cele ce
urmează.

b)Răspunderea politică a Preşedintelui României

Această formă de răspundere a Preşedintelui României are o natură complexă, juridică
şi politică în egală măsură.
Natura juridică, presupune forma suspendării din funcţie, care implică Parlamentul în
calitatea sa de organ suprem reprezentativ.
Natura politică, implică în primul rând poporul, ca titular al dreptului fundamental de a-
l alege pe şeful statului şi de a-l demite atunci când el nu mai justifică încrederea cu care a
fost învestit de electorat.
Temeiul obiectiv, al acestei forme de răspundere îl presupun cazurile în care Preşedintele
a săvârşit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei.
Regimul procedural aplicabil, acestei forme de răspundere, implică parcurgerea
următoarelor faze :
a) declanşarea procedurii de suspendare, realizată de o treime(1/3) din numărul
parlamentarilor ;
b) comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare a Preşedintelui României ;
c) sesizarea Curţii Constituţionale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut
de art.95 alin.(1) coroborat cu art.146 lit.h) din Constituţie ;
d) discutarea propunerii de suspendare, după primirea avizului Curţii Constituţionale.
Avizul va trebui comunicat şi Preşedintelui, care va putea da explicaţii atât Parlamentului cât
şi Curţii Constituţionale pentru faptele care i se impută.
Parlamentul votează cu majoritate simplă, în şedinţa comună a celor două Camere.
e) consecinţele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de interimat,
deci întreruperea exercitării mandatului Preşedintelui ;
f) referendumul se organizează, potrivit art.95 alin.(3), în termen de 30 de zile de la
aprobarea propunerii de suspendare, de către cele două Camere ale Parlamentului.

c)Răspunderea penală a Preşedintelui României

1. Fazele procedurii constituţionale a intervenţiei răspunderii penale a şefului de stat
Deoarece fapta de înaltă trădare are o dimensiune politică şi una juridică, în derularea
procedurii răspunderii penale a Preşedintelui vom efectua o prezentare a acestor două faze
deosebit de importante. Important este să reţinem faptul că, infracţiunea de înalta trădare nu a
fost reglementată de vechile dispoziții de drept penal însă, Noul Codul penal o reglementează
cu titlu novator(art. 398), fapt pentru care vom prezenta doar procedura de punere sub acuzare
în ipoteza săvârşirii acestei infracţiuni, determinată de către dispozițiile art. 96 din Constituție.

A. Faza politică
a) Declanşarea procedurii de punere sub acuzare
Potrivit art.96 alin.(2) din Constituţie, propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată
de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştiinţa Preşedintelui
pentru a putea da explicaţii cu provire la faptele ce i se impută.

44
 Cererea se depune la Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine
obligaţia de a informa neîntârziat pe Preşedinte despre cererea de ounere sub acuzare.
b) Votarea cererii de punere sub acuzare
Potrivit art.96 din Constituţie, punerea sub acuzare a Preşedintelui României poate fi
hotărâtă de două treimi (2/3) din numărul total al parlamentarilor. Votarea se face prin vot
secret.
Ca şi în cazul suspendării din funcţie a Preşedintelui, pentru votarea cererii de punere
sub acuzare se impune întrunirea Parlamentului. Dacă se întruneşte majoritatea necesară,
Parlamentul urmează şi sesizeze Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, declanşând cea de-a doua fază a acestei forme de răspundere.

B. Faza judiciară
Şi această fază, la rândul ei se identifică prin mai multe etape procedurale :
a) Primirea sesizării formulate de Parlament. Parchetul General, după ce a fost sesizat de
Parlament, este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapta primeşte
încadrarea juridică a înaltei trădări şi atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în
judecată, sau nu întruneşte un asemenea caracter şi atunci va hotărâ scoaterea de sub
urmărire penală a Preşedintelui.
b) Judecarea Preşedintelui, de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Această etapă,
poate avea la rândul ei alte etape :
- judecarea în fond, de către Secţia Penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ;
- judecarea în recurs, de către Secţiile Reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
c) Demiterea Preşedintelui, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de
condamnare.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate ajunge, în urma judecării definitive a
Preşedintelui la două concluzii :
- că Preşedintele este vinovat, situaţie în care data rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti echivalează cu demiterea Preşedintelui ;
- că Preşedintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Preşedintelui.

45
Partea a II-a Organizarea administraţiei publice centrale şi locale

I. Guvernul
A)Reglementarea Guvernului potrivit Constituţiei României din 1991, revizuită şi
republicată
a)Fundamente constituţionale
Constituţia României consacră Guvernului în mod expres 2 capitole ale Titlului III,
fiind vorba despre Capitolul III intitulat Guvernul şi Capitolul IV denumit Raporturile
Parlamentului cu Guvernul.
În ceea ce priveşte, statutul constituţional, al Guvernului, acesta se regăseşte concentrat
în art. 102 alin.1 care prevede că Guvernul, potrivit programului său de guvernare acceptat
de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice.
Din acest text rezultă că legiuitorul constituant a prevăzut pentru Guvern un dublu rol :
- un rol politic, .care constă în a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării ;
- un rol administrativ, care se concretizează în exercitaerea conducerii generale a
administraţiei publice.
Aceste 2 dimensiuni ale statutului Guvernului, se realizează potrivit programului de
guvernare acceptat de Parlament.

b)Statutul Guvernului
Din coroborarea tuturor prevederiilor constituţionale, rezultă următoarele caracteristici
ale statutului Guvernului , potrivit actualului sistem :
a. Guvernul este parlamentar prin origine şi guvernamental prin funcţiune ;
b. Constituţia consacră un dublu rol pentru Guvern, politic şi administrativ, care se
realizează conform programului de guvernare acceptat de Parlament,
c. Guvernul reprezintă un organ central al administraţiei publice , cu o competenţă
materială şi teritorială generală ;
d. Guvernul reprezintă unul dintre cei doi şefi ai executivului nostru bicefal sau dualist ;
e. între cei 2 şefi ai executivului, Guvernul reprezintă organul colegial , iar Preşedintele
reprezintă autoritatea publică cu caracter unipersonal ;
f. Guvernul în calitatea sa de conducător al administraţiei publice, creează următoarele
tipuri de raporturi cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice :
- raporturi de supraordonare, în calitate de organ ierarhic superior, faţă de prefect,
ministere şi alte organe centrale subordonate lui ;
- raporturi de colaborare şi coordonare, faţă de autorităţile centrale autonome ;
- raporturi de tutelă administrativă, faţă de organele locale autonome, care funcţionează
la nivelul unităţilor administrativ teritoriale, în baza principiilor constituţionale ale
autonomiei, descentralizării şi deconcentrării serviciilor publice ;
g. Guvernul are obligaţia constituţională de a coopera cu organismele sociale interesate
(art. 102). În cadrul acestor organisme sociale interesate, putem include patronatele,
sindicatele, biserica, partidele politice, diferite organisme şi organizaţii de tineret, etc.
h. Guvernul îndeplineşte şi o funcţie normativă, concretizată prin :
- iniţiativă legislativă , potrivit art. 74 ;
- adoptă , în executarea legilor, hotărâri care au rolul de a pune în executare legea (
art. 108 alin. 2);
- Guvernul este împuternicit să adopte ordonanţe de Guvern, a căror misiune ste să
înlocuiască legea.
Faţă de aceste caracteristici putem defini Guvernul ca fiind acel organ de stat central,
care , în baza rolului său politic şi administrativ şi prin cooperarea cu toate organismele

46
sociale interesate, are misiunea de a asigura realizarea politicii statului şi de a conduce
întraga administraţie publică, aflat sub controlul direct al Parlamentului .

B)Structura, învestitura, organizarea şi funcţionarea Guvernului

a) Structura Guvernului potrivit Constituţiei României din 1991
Art. 102 alin 3 dispune că , Guvernul este alcătuit din prim ministru, miniştrii şi alţi
membrii stabiliţi prin lege organică.
Art. 3 din Legea 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului, adaugă la
categoriile de membrii ai acestuia pe care-i recunoşte Constituţia şi funcţia de vice-prim-
ministru, precum şi categoria ministrilor de stat, respectiv a miniştrilor delegaţi cu însărcinări
speciale pe lângă primul ministru, prevăzuţi în lista Guvernului, prezentată Parlamentului
pentru acordarea votului de încredere.
În ceea ce priveşte funcţia de viceprim-ministru, aceasta a fost înfiinţată în anul 2008
prin OUG nr. 221/2008. Vice-prim-ministrul dispune de un aparat propriu de lucru care face
parte din aparatul de lucru al Guvernului şi are în coordonare mai multe autorităţi şi instituţii
publice (Departamentul pentru Afaceri Europene, Departamenul pentru Luptă Antifraudă,
Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei , Autoritatea Naţională pentru
Comunicaţii, Autoritatea Naţională de Reglementare pentru Serviciile Comunitare de Utilităţi
Publice ).

b)Învestitura Guvernului potrivit Constituţiei României din 1991, revizuită şi

republicată
Sediul materiei îl reprezintă art.85 alin.(1) coroborat cu art.103 şi art.104 din
Constituţie.
Faţă de aceste aspecte, putem desprinde următoarele faze în privinţa învestiturii
Guvernului:
1)Desemnarea, de către Preşedinte a candidatului pentru funcţia de prim-ministru.
Pentru a desemna un asemenea candidat, Constituţia îi impune Preşedintelui o
consultare politică, care poate viza:
- fie partidul care are majoritatea absolută în Parlament(dacă există un astfel de
partid);
- fie toate partidele reprezentate în Parlament.
2) Alcătuirea echipei guvernamentale şi a Programului de guvernare.
Candidatul desemnat are la îndemână un interval de 10 zile, în interiorul căruia să
realizeze cele două elemente care vor fi prezentate în faţa Parlamentului şi pentru care se va
solicita votul de încredere, respectiv Echipa guvernamentală şi Programul de Guvernare.
3) Solicitarea votului de încredere din partea Parlamentului de către candidatul la funcţia
de prim-ministru.
În termenul mai sus prezentat, candidatul trebuie să realizeze Echipa Guvernamentală şi
Programul de Guvernare, după care să se adreseze Parlamentului pentru a-i solicita votul de
învestitură. Acordarea votului de încredere din partea Parlamentului reunit în şedinţă comună,
impune realizarea majorităţii absolute de jumătate plus unu din numărul total al
parlamentarilor din cele două camere.
Parlamentul are la îndemână un termen de 60 de zile, în interiorul căruia el poate să
acorde votul de încredere viitorului Guvern. El nu este obligat să acorde votul de încredere
primei variante propuse de candidatul la funcţia de prim-ministru. Parlamentul poate, în
aceste 60 de zile, să refuze două solicitări de învestitură. Dacă face acest lucru şi dacă au
trecut 60 de zile de la prima solicitare, Preşedintele este în drept, potrivit art.89 din
Constituţie, să dizolve Parlamentul.

47
 4) Numirea Guvernului de către Preşedintele României şi depunderea jurământului de
credinţă.
Aceasta se face pe baza votului de încredere acordat de Parlament, ceea ce este apreciat
în doctrină a reprezenta manifestarea unei competenţa legate. Aceasta înseamnă că
Preşedintele nu ar putea refuza numirea, el este obligat să o facă.
Această numire din partea Preşedintelui se face prin emiterea unui decret prezidenţial şi
atrage următoarele consecinţe :
- depunerea jurământului în faţa Preşedintelui, de către membrii Guvernului ;
- de la data depunerii jurământului, Guvernul dar şi fiecare membru în parte îşi exercită
mandatul(art.104 alin.2 din Constituţie).

c)Mandatul Guvernului potrivit Constituţiei României din 1991

Sediul materiei îl regăsim în art.104 coroborat cu art.110 din Constituţie.
Potrivit acestor două texte, mandatul Guvernului, dar şi al fiecărui membru în parte,
începe de la depunerea jurământului şi durează până la data validării alegerilor parlamentare
generale.
Aceasta reprezintă regula, a cărei perioadă este corespondenta limitelor de funcţionare a
Parlamentului.
În ceea ce priveşte excepţia sau situaţia atipică, presupune încetarea mandatului
Guvernului înainte de data validării alegerilor parlamentare generale, fiind vorba despre
două situaţii:
a) prin demiterea Guvernului, ca urmare a retragerii încrederii acordate Guvernului, care
poate opera potrivit art.113 prin moţiunea de cenzură, fie conform art.114 cu ocazia angajării
răspunderii Guvernului;
b) când primul-ministru se află într-una din situaţiile prevăzute de art 22. 106, ori este în
imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
Referitor la ultima situaţie, demisia Guvernului intervine dacă a fost depăşit termenul
maxim de 45 de zile în care acesta a fost în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile. Primul-
ministru, după cele 45 de zile îşi va relua atribuţiile, dar nu ca prim-ministru al unui Guvern în
exercitarea mandatului, ci ca prim-ministru al unui Guvern demisionar, însărcinat numai cu
îndeplinirea actelor necesare pentru administrarea treburilor publice.

d)Statutul membrilor Guvernului

1.Condiţii pentru funcţia de membru al Guvernului
Actuala Constituţie a României impune, în mod implicit, printre condiţiile impuse
membrului Guvernului şi aceea de a avea drepturi electorale.
Legea nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului, dispune că pot fi
membri ai Guvernului, persoanele care :
- au numai cetăţenia română şi domiciliul în România ;
- se bucură de exerciţiul drepturilor electorale ;
- nu au suferit condamnări penale ;
- nu se găsesc în cazurile de incompatibilitate prevăzute de art23.4 alin.(1).

22
Art. 106 din Constituţie statuează că, Funcţia de membru al Guvernului încetează în urma demisiei, a
revocării, a pierderii drepturilor electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte cazuri
prevăzute de lege.
23
Prezentul articol stabileşte următoarele incompatibilităţi la alin.(1) şi anume:
- Functia de membru al Guvernului este incompatibilă cu:
a) exercitarea altei functii publice de autoritate, cu exceptia celei de deputat sau de senator;
b) exercitarea unei functii de reprezentare profesionala salarizata in cadrul organizatiilor cu scop comercial;
c) exercitarea de acte de comert, cu exceptia vanzarii sau cumpararii de actiuni ori alte titluri de valoare;
d) exercitarea functiei de administrator ori de cenzor la societatile comerciale sau de reprezentant al statului in

48
 2.Încetarea funcţiei de membru a Guvernului
Potrivit art.106 coroborat cu art.85 şi 104, încetarea funcţiei de membru al Guvernului
are loc prin :
- demisie, care intervine ca urmare a voinţei exclusive a titularului funcţiei ;
- revocare, care intervine potrivit art.85 alin.(2), în caz de remaniere guvernamentală ;
- pierderea drepturilor electorale, care poate interveni ca sancţiune penală
complementară[art.64 lit.a) C.pen.], dar şi în cazul pierderii indirecte a acestor drepturi prin
punerea sub interdicţie, intervenită ca urmare a pierderii discenământului ori ca urmare a
stării de debilitate sau alienaţie mintală stabilite pe cale judecătorească;
- intervenţia unei stări de incompatibilitate, prevăzută expres de art.105 ;
- deces ;
Potrivit art.107 alin.(2), încetarea funcţiei de membru al Guvernului mai are loc în cazul
în care acesta este în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
Depăşirea acestui termen atrage încetarea funcţiei de membru al Guvernului, intervenind
interimatul , primul ministru urmând să aleagă un alt membru care să deţină funcţia de
ministru interimar în locul celui aflat în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile.
Potrivit art.113 şi 114, încetarea funcţiei de membru al Guvernului mai poate avea loc şi
în situaţia în care este adoptată o moţiune de cenzură.
Încetarea funcţiei de membru al Guvernului, mai pate avea loc şi din interpretarea art.16
alin.(3), în cazul pierderii cetăţeniei române sau în situaţia în care membrul Guvernului nu
mai locuieşte în România.
3.Suspendarea din funcţia de membru al Guvernului
Articolul 109 alin.(2) consacră două tipuri de suspendare, respectiv :
-suspendarea care poate fi dispusă de Preşedintele României(în cazul în care s-a cerut
urmărirea penală a unui membru al Guvernului) ;
- suspendarea de drept(în situaţia în care a fost trimis în judecată un membru al
Guvernului).

e)Statutul primului ministru

Potrivit regimului constituţional, dar şi al Legii nr.90/2001 putem desprinde următoarele
caractere juridice incidente statutului primului-ministru :
1) Primul-ministru conduce Guvernul(art.107 alin.(1) teza întâi) ;
2) Primul-ministru are misiunea de a coordona activitatea membrilor Guvernului, cu
obligaţia să respecte atribuţiile care revin fiecăruia ;
3) Primul-ministru are misiunea de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului
rapoarte şi declaraţii cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate şi
răspunde la întrebările şi interpelările care îi sunt adresate de către deputaţi şi senatori ;
4) Solicită Preşedintelui să participe la unele şedinţe ale Guvernului, atunci când se
discută probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii
publice ;
5) Propune Preşedintelui revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, în caz de
vacanţă a postului sau de remaniere guvernamentală ;
6) Contrasemnează unele din decretele Preşedintelui(art.100 din Constituţie) ;
7) Semnează hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern, care sunt contrasemnate de
miniştrii care au sarcina punerii lor în executare ;

adunarile generale ale unor asemenea societati ori de membru al consiliilor de administratie ale regiilor
autonome, companiilor nationale si societatilor nationale;
e) exercitarea unei functii publice in serviciul unei organizatii straine, cu exceptia acelor functii prevazute in
acordurile si conventiile la care Romania este parte.

49
 8) Reprezintă Guvernul României în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul
Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte
organizaţii guvernamentale precum şi în relaţiile internaţionale ;
9) Este vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a Ţării ;
10) Primul ministru numeşte şi eliberează din funcţie, potrivit art.15 din Legea
nr.90/2001, următoarele categorii de persoane:
- conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia
persoanelor care au calitatea de membru al Guvernului, potrivit art.3 alin.(1);
- secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acstor
funcţii;
- personalul din cadrul aparatului de lucru al primului-ministru;
- secretarii de stat ;

f)Aparatul de lucru al Guvernului

Aparatul de lucru al primului-ministru este alcătuit potrivit art.20 din Legea nr.90/2001,
cu modificările şi completările ulterioare, din:
- cabinetul primului-ministru ;
- corpul secretarilor de stat şi consilierilor de stat ai primului-ministru ;
- registratura primului-ministru.
Articolul 22 din aceeaşi lege prevede că la nivelul Guvernului există şi funcţionează un
Secretariat General, condus de un Secretar General, care poate avea rang de ministru, ajutat
de mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot avea rang de secretar de stat, numiţi prin
decizie a primului-ministru.

g)Atribuţiile Guvernului României

Există două mari categorii de atribuţii şi anume:
I) Atribuţii prevăzute de Constituţie. În această categorie putem include :
1) exercitarea iniţiativei legislative;
2) negocierea tratatelor internaţionale(art.91);
3) propune Preşedintelui acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României în alte state(art.91 alin.2);
4) propune Preşedintelui înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice ale României(art.91 alin.2);
5) prezintă Parlamentului informaţiile şi documentele solicitate de cele două Camere şi
de comisiile parlamentare, prin intermediul preşedinţilor lor(art.111 alin.1) ;
6) participarea membrilor Guvernului la şedinţele Parlamentului ;
7) sesizează Curtea Constituţională cu privire la aspectele de neconstituţionalitate pe
care le apreciază că le prezintă legile, înainte de a fi promulgate de Preşedintele
României(art.146 lit.a) ;
8) exercită o putere normativă primară, concretizată în capacitatea de a emite acte care
înlocuiesc legile, respectiv ordonanţele de Guvern(art.108 şi 115) ;
9) numeşte prefectul(art.123 lin.1);
10) în termen de 3 luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte, ia
măsuri pentru a organiza alegeri pentru un nou Preşedinte(art.97 alin.2) ;
11) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de
specialitate, în subordinea lor, numai dacă legea recunoaşte expres această competenţă.
II) Atribuţiile şi funcţiile prevăzute de legea cadru. Cu această ocazie, vom diferenţia
funcţiile Guvernului şi atribuţiile acestuia.

50
 Cu privire la funcţiile Guvernului, ele sunt reglementate de art.1 alin.(5) din legea cadru
şi putem vorbi despre :
1) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
Programului de guvernare ;
2) funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi
instituţional necesar în vederea realizării obiectivelor strategice ;
3) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea
proprietăţii publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul
este responsabil ;
4) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea
pe plan intern şi extern ;
5) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură, urmărirea şi controlul aplicării şi
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale,
precum şi în domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor ţi organismelor care
îşi desfăşoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
În ceea ce priveşte atribuţiile Guvernului, potrivit art.11 din Legea nr.90/2001 acestea
sunt :
1) exercită conducerea generală a administraţiei publice ;
2) iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului ;
3) emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea
Constituţiei şi le transmite Parlamentului, în termen de 60 de zile de la data solicitării.
Nerespectarea acestui termen echivalează cu susţinerea implicită a formei iniţiatorului ;
4) emite hotărâri pentru organizarea executării legilor ; ordonanţe în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit art.115 alin.4 din Constituţie ;
5) asigura executarea de catre autoritatile administratiei publice a legilor si a
celorlalte dispozitii normative date in aplicarea acestora;
6) elaboreaza proiectele de lege a bugetului de stat si a bugetului asigurarilor sociale de
stat si le supune spre adoptare Parlamentului;
7) aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică a ţării, pe ramuri şi domenii
de activitate;
8) asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
9) asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum
şi a drepturilor şi libertatilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
10) aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în
care organizeaza si inzestreaza fortele armate;
11) asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;
12) negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul
român; negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la
nivel guvernamental;
13) conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;
14) asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
15) a fost abrogat prin O.U.G. nr.87/2001(M.Of.nr.634 din 14 septembrie 2007);
16) infiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa;
17) cooperează cu organismele sociale interesate în indeplinirea atribuţiilor sale;
18) îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi
funcţiile Guvernului.

h)Funcţionarea Guvernului

51
 Referitor la funcţionarea Guvernului, putem evidenţia că forma de lucru a acestuia,
prevăzută de Legea nr.90/2001, modificată şi completată, este şedinţa, care are un caracter
săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
Convocarea şi conducerea şedinţei se face de primul-ministru. Atunci când la şedinţe
participă şi Preşedintele, acestea sunt prezidate de şeful statului.
Cvorumul de şedinţă este egal cu majoritatea cerută de lege pentru votarea actelor, fiind
vorba despre jumătate plus unu din numărul membrilor Guvernului.
Legea impune ca dezbaterile din cadrul şedinţelor de Guvern, modul de adoptare a
actelor acestuia precum şi al oricăror măsuri stabilite, să se înregistreze pe bandă magnetică şi
să se consemneze în stenograma şedinţei, certificată de secretarul general al Guvernului.

C)Actele Guvernului
a)Determinarea sferei actelor
Legea fundamentală prevede în art.108 alin.(1) că Guvernul adoptă hotărâri şi
ordonanţe.
Potrivit art.27 din Legea nr.90/2001, modificată, se consacră prevederi identice cu cele
constituţionale, în sensul că, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Adoptarea se face prin consens, iar dacă nu se realizează consensul, hotăreşte primul-
ministru.

b)Regimul constituţional al hotărârilor Guvernului

Din interpretarea art.108 coroborat cu art.27 din Legea nr.90/2001, modificată, putem
desprinde următoarele caracteristici incidente regimului constituţional al hotărârilor de
Guvern:
1) Potrivit Constituţiei hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor.
2) Hotărârile de Guvern realizează competenţa originară a Guvernului, de autoritate
executivă, adică de autoritate care îşi propune în principal să pună în aplicare legea.
3) Hotărârile de Guvern sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanţele
judecătoreşti, în baza Legii contenciosului-administrativ nr.554/2004.
4) Hotărârile de Guvern sunt supuse regulii semnării de către primul-ministru şi
contrasemnării de miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare.
5) Regula obligativităţii publicării în Monitorul Oficial. De la această regulă,
Constituţia admite o excepţie, respectiv hotărârile care au caracter militar şi care se comunică
numai instituţiilor interesate.
6) Hotărârile de Guvern pot avea atât caracter normativ, cât şi caracter individual.

c)Regimul constituţional al ordonanţelor de Guvern

Sediul materiei este reprezentat de art.108 alin.(1), (3) şi (4) coroborat cu art.115 din
Constituţie şi art.27 din Legea nr.90/2001, modificată.
Important este de reţinut faptul că rolul ordonanţei este cel de a înlocui legea, pe când
hotărârea de Guvern pune legea în aplicare.
Ştiut fiind faptul că prin delegarea legislativă se acordă posibilitatea Guvernului ca în
anumite limite să emită ordonanţe, literatura de specialitate a determinat a priori regimul
constituţional atât al ordonanţelor simple cât şi al celor de urgenţă.
1.Regimul constituţional al ordonanţei de Guvern emisă cu lege de abilitare(ordonanţa
simplă sau obişnuită).
- poate interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice, rezultând per a
contrario, că intervine în domeniul legilor ordinare ;

52
 - legea de abilitare va putea cuprinde 2 categorii de dispoziţii: cu caracter obligatoriu
(domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe) şi dispoziţii cu caracter
facultativ(posibilitatea ca ordonanţa să fie supusă aprobării Parlamentului );
- nu se supun aprobării Parlamentului de regulă, iar prin excepţie , se supun aprobării
Parlamentului, doar dacă legea de abilitare impune expres acest lucru ;
- pe perioada delegării Guvernul poate să modifice, să completeze sau să abroge
propriile ordonanţe.După expirarea acestei perioade, Guvenul nu mai poate emite ordonanţe
în domeniul în care a fost abilitat şi nu mai poate să revină asupra celor deja adoptate.
2.Regimul constituţional al ordonanţelor de urgenţă. Guvenul va adopta ordonanţe de
urgenţă care :
- intervin în situaţii extraordinare, adoptate în temeiul delegării de ordin constituţional ;
- ordonanţa de urgenţă cuprinde norme de natura legii organice şi aprobă cu
majoritatea prevăzută de art. 76 alin 1., ceea ce conduce la concluzia că acest tip de
ordonanţă poate interveni în domenii ce fac obiectul legilor organice ;
- se supun obligatoriu aprobării Parlamentului ;
- ordonanţa de Guvern, nu poate intra în vigoare înainte de intrarea ei în Monitorul
Oficial ;
- aprobarea sau respingerea ordonaţei de Guvern se face printr-o lege ;
- Constituţia prin art. 115 alin. 6 introduce anumite limite ale intervenţiei ordonaţei de
urgenţă.

D)Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului şi răspunderea Guvernului

a)Controlul parlamentar exercitat asupra Guvernului
Prin art. 111-112 se instituie următoarele forme de control asupra Guvernului :
1.Obligaţia Guvernului de a informa Parlamentul. Este consacrata în art. 111 alin. 1 şi
putem desprinde următoarele elemente esenţiale :
- din punctul de vedere al naturii sale juridice, acesta reprezintă o formă de control politic,
exercitat asupra administraţiei publice ;
- dreptul de a solicita informaţiile şi documentele considerate ca necesare se exercită prin
intermediul preşedinţilor celor 2 camere sau cei ai comisiilor parlamentare ;
- în cazul în care iniţiativa legislativă priveşte modificarea bugetului de stat sau al
asigurărilor sociale, este obligatorie solicitarea informării. Informarea parlamentarilor,
reprezintă prima condiţie a exercitării controlului parlamentar, deoarece datele oferite de
acestă informare au rolul de a determina acţiunea parlamentarilor faţă de Guvern şi celelalte
organe ale administraţiei publice .
2. Controlul prin întrebări, interpelări şi anchete. Această formă de control este
consacrată de art. 112 din Constituţie, din care putem desprine următoarele caractere incidente
acestui control.
- are în vedere Guvernul în întergul său, în ceea ce priveşte activitatea de ansamblu a
acestuia , precum şi fiecare membru al Guvernului , pentru activitatea proprie ;
- întrebările reprezintă forma cea mai simplă şi cea mai folosită de control parlamentar. Ele
pot fi scrise şi orale, iar cele scrise la rândul lor sunt de 2 feluri : unele care presupun
răspunsuri orale iar altele care impun ca răspunsul să îmbrace forma scrisă ;
- interpelarea reprezintă tot o formă de control asupra administraţiei publice, care diferă
prin caracterul său mai complex deoarece nu presupune simple răspunsuri, ci explicaţii cu
privire la politica Guvernului în anumite probleme de maxim interes ale activităţii interne şi
externe a Guvernului ;
- anchetele parlamentare sunt unul din cele mai specializate mijloace de control
parlamentar asupra Guvernului şi administraţiei publice. Fiecare Cameră îşi constituie
comisii permanente şi poate instituii comisii de anchetă sau alte comisii speciale ( art. 64 alin

53
4 din Constituţie).Specific comisiilor de anchetă este statutul juridic al celor audiaţi, similar
martorilor, precum şi obligativitatea generală a autorităţilor publice de a sprijini activitatea
comisiei, prin prezentarea informaţiilor şi documentelor necesare.

b)Răspunderea Guvernului
Potrivit dispoziţiilor constituţionale putem desprinde 2 dimensiuni ale regimului
răspunderii Guvernului şi anume :
1. Regimul răspunderii Guvernului potrivit Constituţiei României din 1991. Potrivit
dispoziţiilo consacrate în Constituţie identificăm :
- o răspundere politică a întregului Guvern ;
- o răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu ceilalţi membrii ,
pentru activitatea Guvernului şi actele sale ;
- o răspundere penală a membrilor Guvernului ;
- o răspundere administrativ disciplinară, concretizată în suspendarea lor din funcţie,
atunci când s-a cerut urmărirea penală sau când s-a trimis în judecată un membru al
Guvernului,
- o răspundere administrativ patrimonială, întemeiată pe art. 52 din Constituţie raportat la
prevederile Legii 554/2004 a contenciosului – administrativ,
- o răspundere administrativ contravenţională, consacrata de art. 69care face vorbire
despre judecată contravenţională a parlamentarilor, unii dintre ei putând avea şi calitatea de
membrii ai Guvernului.
2. Răspunderea politică a Guvernului şi a membrilor săi. Potrivit art. 109 alin.1
răspunderea politică priveşte Guvernul, dar şi fiecare membru al Guvernului, care răspunde
politic solidar cu ceilalţi membrii ai Guvernului pentru activitatea organului colegial din care
fac parte şi pentru actele sale.

c)Regimul constituţional al moţiunii de cenzură

Moţiunea de cenzură reprezintă o soluţie la care se apelează doar în cazuri extreme,
când Parlamentul şi-a epuizat toate celelalte forme de control şi ajunge la concluzia că
Guvernul nu mai justifică încrederea cu care l-a învestit.
Procedura constituţională a moţiunii de cenzură este următoarea .
- dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură aparţine unei pătrimi din numărul total al
deputaţilor şi senatorilor ;
- obligaţia de comunicare a moţiunii de cenzură Guvernului, la data depunerii sale ;
- dezbaterea motiunii în termen de 3 zile de la data când a fost depusă, aceasta fiind
prezentată în şedinţa comună a celor 2 Camere ;
- retragerea încrederii şi deci aprobarea moţiunii de cenzură, iniţiate şi dezbătute se
realizează de majoritatea deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de a iniţia şi aproba moţiunea
de cenzură aparţine celor 2 Camere reunite în şedinţă comună ;
- în cazul în care moţiunea de cenzură a fost respinsă, parlamentarii care au semnat-o nu
mai pot iniţia în aceeaşi sesiune o nouă moţiune de cenzură , cu excepţia cazului în care
Guvernul îşi angajează răspunderea.

d)Angajarea răspunderii Guvernului

Regimul constituţional al angajării răspunderii se găseşte în art. 114 coroborat cu art.
112, din care rezultă următoarele caractere ale acestuia:
- obiectul angajării răspunderii poate consta : într-un program de guvernare, ori într-o
declaraţie de politică generală, sau într-un proicet de lege ;
- angajarea răspunderii se poate face în faţa celor 2 Camere ale Parlamentului reunte în
şedinţă comună ;

54
 - Parlamentul are posibilitatea să adopte o moţiune de cenzură în termen de 3 zile de la
data angajării răspunderii,
- angajarea răspunderii Guvernului poate determina următoarele acţiuni ale
Parlamentului :
I. Parlamentul nu inţiază o moţiune de cenzură în termenul de 3 zile pe care-l are la
dispoziţie, acest termen fiind unul de decădere.
II. Parlamentul iniţiază o moţiune de cenzură care se supunde dezbaterii şi moţiunea de
cenzură este acceptată, ceea ce atrage demiterea Guvernului sau moţiunea de cenzură este
respinsă , ceea ce înseamnă că actele prezentate de Guvern au fost acceptate.

e) Răspunderea penală a membrilor Guvernului

Membrii Guvernului nu sunt consideranţi reprezentanţi ai poporului, dar îndeplinesc o
înaltă demnitate publică cu un statut juridic special în ceea ce priveşte urmărirea şi punerea
sub acuzare.
Sediul materie îl reprezintă art. 109 alin. 2 şi 3 din Constituţie.
Un prim aspect care se cuvine a fi precizat este faptul că trebuie să se facă deosebirea
între 2 categorii de fapte antisociale pe care membrii de guvern le pot comite :
- fapte pe care un membru de guvern le comite în îndeplinirea mandatului ;
- fapte pe care un membru de guvern le comite în afara exercitării atribuţiilor de
serviciu, ca simpu cetăţean.
Art. 109 conturează următorul regim al răspunderii penale a membrilor guvernului:
1. dreptul de a cere urmărirea penală a unui membru al guvernului aparţine
următorilor titulari :
- celor 2 Camere ale Parlamentului ;
- Preşedintelui României .
2. intervenţia răspunderii penale a membrilor Guvernului are loc fapte pe care
acesştia le săvârşesc în exerciţiul funcţiei lor ,
3. procedura răspunderii penale a membrilor guvernului implică intervenţia unor
sancţiuni administrativ disciplinare ale acestora fiind vorba despre instituţia
suspendării din funcţie, pe care o regăsim în 2 modalităţi :
- dispusă de Preşedintele României ;
- suspendarea de drept , care intervine în cadrul răspunderii penale şi care este atrasă de
trimiterea în judecată a unui membru al guvernului.
4. competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ;
5. procedura de pundere sub acuzare a membrilor guvernului îşi află dezvoltarea
în Regulamentele celor 2 Camere.

55
Partea a II-a Organizarea administraţiei publice centrale şi locale

Administraţia centrală de specialitate şi principiile de organizare şi funcţionare ale

administraţiei publice locale

1.Administraţia centrală de specialitate

A)Consideraţii preliminarii
Fundamentele constituţionale actuale sunt reprezentate de Secţiunea I a Capitolului V
din Titlul III al Legii fundamentale, secţiune intitulată Administraţia publică centrală de
specialitate.
Administraţia publică este formată din două categorii de organe din punctul de vedere al
competenţei materiale(rationae materiae) :
- organe având competenţă materială generală- Preşedintele şi Guvernul la nivel central,
consiliile locale, judeţene, primari, la nivel local;
- organe având competenţă materială de specialitate- ministerele, alte organe centrale de
specialitate, organele centrale autonome, la nivel central, serviciile publice deconcentrate, la
nivel local.
Denumirea de administraţie centrală de specialitate, nu trebuie să se confunde cu cea de
administraţie ministerială, între ele fiind o corelaţie de la întreg la parte. În administraţia
ministerială se cuprind autorităţile centrale de specialitate care sunt subordonate Guvernului,
însă în afara acestora mai există şi autorităţi centrale nesubordonate, cu caracter autonom, care
constituie categorii acelor agenţii independente.

B)Categorii de autorităţi centrale de specialitate

Administraţia publică de stat centrală de specialitate se compune din administraţia
ministerială şi administraţia extraministerială, care la rândul ei este formată din alte
autorităţi centrale de specialitate subordonate Guvernului sau ministerelor şi autorităţi
centrale autonome.
Mai sintetic, putem identifica următoarele categorii de organe centrale de specialitate :
a) ministerele, care se organizează numai în subordinea Guvernului ;
b) alte organe de specialitate care se pot organiza :
- în subordinea Guvernului ;
- în subordinea ministerelor ;
- ca autorităţi centrale autonome.
Din punctul de vedere al statutului lor şi al raporturilor cu alte autorităţi administrative,
administraţia centrală de specialitate cuprinde două categorii de organe :
1) organe subordonate(subordonare faţă de Guvern sau ministere) ;
2) organe autonome centrale(care nu se află în subordinea nici unei alte autorităţi
administrative).
Potrivit art.117 din Constituţie, organele centrale de specialitate se pot înfiinţa prin :
a) legi ale ministerelor ;
b) prin lege organică ;
c) prin acte ale Guvernului şi ministerelor.
Noţiunea de administraţie centrală de specialitate poate fi definită atât în sens organic,
cât şi în sens material- funcţional.
Din punct de vedere organic reprezintă acel tip de administraţie care se organizează şi
funcţionează la nivel central, prin care se duce la îndeplinire legea sau, în limitele legii, se
prestează anumite servicii publice, într-un domeniu de activitate şi în condiţiile determinate
de lege.

56
 În sens material- funcţional, administraţia centrală de specialitate semnifică,
ansamblul autorităţilor publice care au o competenţă teritorială la nivel naţional şi care se
pot constitui ca autorităţi subordonate sau ca autorităţi autonome pentru a realiza atribuţii
într-o ramură determinată de activitate administrativă.
Important este de reţinut faptul că, administraţia publică centrală se realizează numai
ca administraţie statală. Înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea ministerelor este prevăzută în
alineatul 1 al articolului 117 din Constituţie, dar care face trimitere şi la o lege pentru
înfiinţarea , organizarea şi funcţionarea ministerelor, ce cade în competenţa exclusivă a
Parlamentului, a reglementa acest lucru.
În afara ministerelor, pot exista şi alte organe centrale de specialitate care se pot
organiza şi funcţiona fie, în subordinea Guvernului, fie în subordinea ministerelor. Aceste
organe de specialitate pot avea un caracter permanent sau temporar, pot fi înzestrate cu
atribuţii de decizie sau cu caracter consultativ, ori pot avea caracter interministerial. Aceste
alte organe de specialitate în afara ministerelor, au misiunea de a realiza conducerea la nivel
central a unor ramuri sau domenii de activitate care nu necesită înfiinţarea unui minister, ca
organ de specialitate al administraţiei publice centrale, şi care pot funcţiona ca agenţii ,
secretariate, autorităţi naţionale, institute, oficii.
La fel de important este de reţinut faptul că, prin actele normative care reglementează
organizarea şi funcţionarea ministerelor , sunt deja prevăzute în corpul lor, sau în anexă,
organele centrale de specialitate care funcţionează în subordinea lor. Astfel, în subordinea
Ministerului Mediului funcţionează Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului,
Administraţia Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării şi Garda Naţională de Mediu ; în
subordinea Ministerului Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse funcţionează Autoritatea
Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Autoritatea Naţională pentru Protecţia
Drepturilor Copilului, Agenţia Naţională pentru Protecţia Familiei, etc.
Aşa cum am mai arătat, la nivel central, pe lângă autorităţile centrale care se află în
raporturi de subordonare faţă de Guvern sau faţă de ministere, există şi autorităţi centrale
autonome. Aceste autorităţi sunt organizate şi îşi desfăşoară activitatea ca şi celelalte organe
ale administraţiei publice locale, cu deosebirea că ele funcţionează autonom(independent) şi
nu au organe ierarhic superioare. Conducerea acestor autorităţi centrale autonome , o parte
din cei care le compun sau toţi cei care le compun, după caz, sunt desemnaţi de Parlament. De
regulă, aceste autorităţi depun anual sau la solicitarea Parlamentului rapoarte cu privire la
activitatea pe care o desfăşoară.
Conducerea acestor autorităţi administrativ autonome este colegială(ex. în cazul
Societăţilor Naţionale de Radiodifuziune şi Televiziune) sau unipersonală (ex. în cazul
Consiliului Naţional al Audiovizualului, Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor
Securităţii). Autorităţile centrale autonome sunt organe de domeniu care pot fi clasificate în
mai multe categorii în funcţie de obiectul lor de activitate şi finalitatea acestei activităţi,
astfel :
- organe de sinteză, cum ar fi de exemplu Autoritatea Naţională de Supraveghere a
Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, etc ;
- organe de coordonare, cum este Consiliul Suprem de Apărare a Ţării, etc ;
- organe de control, cum este spre exemplu, Curtea de Conturi, Agenţia Naţională de
Integritate, etc.

2. Principiile de organizare şi funcţionare a administraţiei publice locale

A) Sfera principiilor şi semnificaţia lor
La baza organizării şi funcţionării administraţiei publice locale se află anumite principii.
Noţiunea de principiu de organizare şi funcţionare a administraţiei publice în unităţile
administrativ teritoriale evocă acele prescripţii generale, cu caracter obligatoriu, înscrise în

57
Constituţie şi în legi, care stabilesc direcţiile fundamentale în baza cărora se constituie, se
organizează şi funcţionează autorităţile publice locale, raporturile care se stabilesc între ele şi
formele de control cărora ele se supun. O primă categorie de principii sunt cele consacrate de
Constituţie, fapt care ne permite să ne referim la principii de rang constituţional, iar cea de a
doua categorie sunt principiile legale, consacrate de Legea 215/2001, cu modificările şi
completările ulterioare. Alături de această lege, regăsim reglementate principii şi în alte acte
normative de referinţă în ceea ce priveşte organizarea şi funcţionarea administraţiei publice
locale, cum ar fi Legea nr. 195/2006 a descentralzării; Legea nr. 340/2004 privind prefectul şi
intituţia prefectului; Legea nr. 67/2004 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale.

B) Principii constituţionale: deconcentrarea serviciilor publice, descentralizarea,

autonomia locală, posibilitatea folosirii limbii minorităţilor naţionale în relaţiile cu
autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice deconcetrate
În ceea ce priveşte principiile constituţionale pot fi identificate 4 asemenea principii :
deconcentrarea serviciilor publice, descentralizarea, autonomia locală, posibilitatea folosirii
limbii minorităţilor naţionale în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu
serviciile publice deconcetrate
a) Descentralizarea
Descentralizarea este sistemul care are la baza recunoaşterea interesului local, distinct de
cel naţional, localităţile dispunând de structuri organizatorice, funcţionale şi un aparat
propriu , afectat interesului local. Actuala lege a descentralizării nr. 195/2006 defineşte acest
principiu, în art. 2 litera l ca fiind transferul de competenţă administrativă şi financiară de la
nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către
sectorul privat.
Principiile în baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare sunt următoarele :
1. principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către autoritatea
administraţiei publice locale situată administrativ cel mai aproape de cetăţean şi care
dispune de capacitatea administrativă necesară ;
2. principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate ;
3. principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu
competenţele ce le revin;
4. principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil , bazat pe criterii şi reguli
obiective ;
5. principiul echităţii ;
6. principiul constrângerii bugetare (interzice utilizarea de către autorităţile publice
centrale a transferurilor speciale sau a subvenţiilor pentru acoperirea deficitelor bugetelor
locale).

b)Deconcentrarea
Deconcentrarea este o formă specifică de exprimare a centralizării statale.
Aceasta poate fi definită ca fiind redistribuirea de competenţe administrative şi
financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.
Un asemenea exemplu îl reprezintă tutela administrativă care poate fi defintă ca
totalitatea mijloacelor prin intermediul cărora organele centrale supraveghează respectarea
legalităţii de către organele din teritoriu.
Deconcentrarea se poate realiza în 2 forme:
- pe verticală atunci când se sporeşte competenţa serviciilor publice ale ministerelor şi
celorlalte organe centrale de specialitate;

58
 - pe orizontală, prin sporirea competenţei conducătorului acestor servicii (ex. Întărirea
rolului prefectului).

c) Autonomia locală
Autonomia locală este un principiu care-şi are temeiul în art. 120 din Constituţie.
Terminologia folosită pentru evocarea acestui principiu cunoaşte diferite formulări, cum
ar fi : auto-guvernare, puteri locale, independenţă locală, autorităţi subnaţionale, autorităţi
locale/municipalităţi, etc.
Autonomia locală poate fi definită ca reprezentând aptitudinea locală a autorităţilor
autonome de a decide, în mod independent şi sub propria răspundere, în limitele legii ,
asupra problemelor colectivităţilor teritoriale în care funcţionează.
La nivel european, regimul autonomiei locale este reglementat de Carta Europeană a
Autonomiei Locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985, intrată în vigoare la 1
septembrie 1988, ratificată de România la 4 octombrie 1994, prin Legea nr. 199 din 17
noiembrie 1997.

d) Dreptul minorităţilor de a-şi folosi limba naţională în relaţiile cu administraţia

publică
Constatăm că, deşi Constituţia nu l-a prevăzut, dreptul minorităţilor naţionale de a-şi
folosi limba maternă în raporturile cu administraţia publică locală a funcţionat şi până în anul
2003, când el a fost consfinţit la rang constituţional, prin introducerea unui nou alineat,
devenind alin. 2 al art. 120. Acest drept nu este recunoscut tuturor cetăţenilor aparţinând unei
minorităţi, ci doar acelor cetăţeni care au o pondere semnificativă în unitatea administrativ
teritorială în care locuiesc. Legea 215/2001 a administraţiei publice locală, republicată, face
referire la ponderea de peste 20% .
Exerciţiul acestui drept priveşte numai administraţia publică locală, nu şi cea centrală.

e) Reglementarea dreptului minorităţilor de a-şi folosi limba maternă în raporturile cu

administraţia în legislaţia comunitară
Acest principiu nu este constituit în rang constituţional ci rezultă din intrumentele
internaţionale în materie de protecţie a drepturilor omului.
Principalul document comunitar la care ne putem raporta este Carta Europeană a
Limbilor Regionale Minoritare, adoptată de Consiliul Europei la Strasbourg la 5 noiembrie
1992, intrată în vigoare la 1 martie 1998, ratificată de România la 17 iulie 1995. Articolul 10
din cartă, este consacrat reglementării dreptului de a folosi limbi regionale sau minoritare în
raporturile cu autorităţile administrative şi serviciile publice.

C) Principii legale
Sunt prevăzute în principal în Legea 215/2001 a administraţiei publice locale, unde
coroborat cu art. 120 din Constituţie sunt recunoscute 3 principii: eligibilitatea autorităţilor
administraţiei publice locale, legalitatea şi consultarea cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit.
a)Eligibilitatea
Eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale, semnifică faptul că la baza
constituirii autorităţilor administraţiei publice locale se află votul universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat. Acest principiu are o dublă natură juridică, legală, dar şi constituţională în
acelaşi timp. Dimensiunea lui constituţională rezultă din formularea art. 121 alin. 1 conform
căruia autorităţile administraţiei publice , prin care se realizează autonomia locală sunt
consiliile locale alese şi primarii aleşi în condiţiile legii. Consacrarea expresă a principiului

59
eligibilităţii din punct de vedere al naturii legale îl regăsim în legea nr. 215 /2001 , precum şi
în Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

b)Legalitatea
Consacrarea legalităţii ca dimensiune esenţială a statului de drepto regăsim în art. 1 alin.
1, care proclamă România ca stat de drept şi alin. 5 din Legea fundamentală, conform căruia
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie. Misiunea însăşi a
administraţiei, aşa cum este recunoscută în doctrină, este să pună în executare legea şi să
presteze servicii publice, în limitele legii
c) Consultarea cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit
Este un principiu reglementat atât prin art. 2 alin. al Legii nr. 215/2001, cât şi prin art. 3
alin. 3 al aceleiaşi legi. Din interpretarea tuturor textelor incidente acestui principiu rezultă că,
dreptul de a stabili sfera problemelor locale de interes deosebit fac obiectul unui referendum
popular sau a unei consultări. Iniţiativă unor astfel de proceduri aparţine consiliilor locale şi
judeţene. În acest fel, legiuitorul a dorit să dea substanţă autonomiei locale. Consultarea
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit constituie o componentă
indispensabilă pentru funcţionarea autonomiei locale şi reprezintă un element esenţial al
democraşiei semidirecte, dat fiind faptul că ea oferă colectivităţilor locale posibilitatea de a
interveni direct pentru a găsi soluţiile la problemele care apar pe plan local.

60
Partea a II-a Organizarea administraţiei publice centrale şi locale

Autorităţile administraţiei publice judeţene, consiliul local şi primarul

1.Autorităţile administraţiei publice judeţene
A)Consiliul judeţean.Statutul constituţional al Consiliului Judeţean
În art.122 din Constituţie este reglementat consiliul judeţean, ca autoritate a
administraţiei publice constituită la nivelul intermediar, respectiv la nivelul judeţului.
Potrivit textului constituţional, consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării
serviciilor publice de interes judeţean. Art.24 din Legea nr.215/2001, republicată, reia, într-o
formulare aproape identică, textul constituţional precizat.

B)Raporturile dintre autorităţile locale şi cele judeţene

Între autorităţile constituite la nivel local şi cele de la nivel judeţean nu există raporturi
de subordonare. Raporturile dintre aceste autorităţi, potrivit dispoziţiilor Legii nr.215/2001, se
bazează pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în
rezolvarea problemelor întregului judeţ.

C)Constituirea Consiliului Judeţean şi componenţa acestuia

Consiliul judeţean este format din consilieri, care în prezent sunt aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Numărul consilierilor care compun Consiliul judeţean se stabileşte prin ordin al
prefectului, în funcţie de numărul locuitorilor din fiecare judeţ, astfel cum este el raportat de
Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1
iulie a anului care precede alegerile. Legea stabileşte numărul minim şi maxim al consilierilor
judeţeni şi anume : 30 pentru un număr de până la 350 000 locuitori, respectiv 36, pentru un
număr de peste 650 000 de locuitori.

D)Mandatul şi funcţionarea Consiliului Judeţean

Potrivit art.93 din Legea nr.215/2001, consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4
ani, care poate fi prelungit prin lege organică şi numai în caz de război sau catastrofă.
Consiliul judeţean îşi exercită mandatul de la data constituirii până la data declarării ca
legal constituit a noului consiliu judeţean.
Forma de lucru a consiliului judeţean este şedinţa, care are loc în fiecare lună. În afara
şedinţelor ordinare, consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţă extraordinară, ori de câte
ori este necesar, la cererea preşedintelui sau a cel puţin o treime din numărul consilierilor, ori
la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean. Legea consacră
caracterul obligatoriu al prezenţei consilierilor judeţeni la şedinţe, urmând ca în regulamentul
de organizare şi funcţionare să se stabilească situaţiile în care se consideră că absenţa este
temeinică, precum şi sancţiunile care se pot dispune în cazul în care consilierul judeţean
absentează de la mai mult de două şedinţe fără motive temeinice.

E)Atribuţiile Consiliului Judeţean

Consiliul judeţean, la fel ca şi consiliul local, are o dublă natură: de autoritate a
autonomiei judeţene şi de autoritate a administraţiei publice judeţene.
Art.91 din Legea nr.215/2001, modificată, instituie mai multe atribuţii consiliului
judeţean şi anume :
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului
judeţean, ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor
comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean ;

61
 b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului ;
c) atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine(din educaţie, protecţia
copilului, sănătate, cultură, tineret, sport, etc.);
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională.

F)Actele Consiliului Judeţean şi ale preşedintelui acestuia

Actele consiliului judeţean sunt hotărârile. Hotărârile consiliului judeţean se comunică
în mod obligatoriu Prefectului, prin grija secretarului judeţului. Ele sunt supuse controlului de
legalitate exercitat de instanţele judecătoreşti de contencios administrativ şi controlului de
legalitate al prefectului. Hotărârile se semnează de către preşedinte sau de vicepreşedintele
care a condus şedinţa şi se contrasemnează de către secretar. Hotărârile consiliului judeţean
sunt acte administrative supuse regimului juridic al actelor administrative, cu toate caracterele
acestuia(caracter executoriu, se bucură de prezumţiile de legalitate, autenticitate şi veridicitate
etc). Acestea pot avea atât caracter normativ cât şi individual. Regula în ceea ce priveşte
adoptarea hotărârilor consiliului judeţean este că ele se adoptă cu majoritatea simplă, adică cu
majoritatea consilierilor prezenţi. Există şi două excepţii când legea prevede majorităţi
calificate, respectiv majoritatea consilierilor în funcţie şi majoritatea de două treimi din
numărul total al consilierilor în funcţie, în cazul în care se adoptă bugetul local, contractarea
de împrumuturi, stabilirea de impozite şi taxe, participarea la programme de dezvoltare
judeţeană, regională, zonală sau de dezvoltare transfrontalieră, etc.
Preşedintele consiliului judeţean, din punct de vedere al statutului, este un organ
unipersonal şi executiv judeţean, emite dispoziţii, care pot avea atât caracter normativ cât şi
caracter individual. Aceste dispoziţii devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştiinţa
publică(cele normative) sau sunt comunicate persoanelor interesate(cele individuale).

G)Răspunderea Consiliului Judeţean

Răspunderea consilului judeţean, este concretizată prin două forme de dizolvare: prin
dizolvare de drept şi dizolvare prin referendum.
Dizolvarea de drept, reprezintă instituţia prevăzută de art.99 din Legea nr.215/2001.
Potrivit acestui text, dizolvarea de drept are loc după cum urmează :
a) consiliul judeţean nu se întruneşte timp de două ori consecutiv ; în situaţia în care, în trei
şedinţe ordinare consecutive nu a adoptat nicio hotărâre ;
b) în cazul în care numărul consilierilor s-a redus sub jumătate plus unu şi nu se poate
completa prin supleanţi.
Secretarul judeţului sau orice persoană interesată va sesiza instanţa de contencios
administrativ cu privire la intervenţia cazului de dizolvare de drept.
Dizolvarea prin referendum, este una din modificările de substanţă pe care le-a adus
Legea nr.286/2006, de modificare a Legii nr.215/2001. Referendumul se organizează în
condiţiile legii(este vorba despre Legea nr.3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului, modificată), ca urmare a cererii adresate prefectului de cel puţin 25% din
numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale judeţului. Referendumul
judeţean, ca şi cel local, se organizează de către o comisie numită prin ordin al prefectului,
compusă dintr-un reprezentant al prefectului şi un judecător, iar secretariatul este asigurat de
instituţia prefectului. El este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puţin jumătate plus unu din
numărul total al locuitorilor cu drept de vot. Activitatea consiliului judeţean, încetează dacă în
favoarea dizolvării s-au pronunţat jumătate plus unu din numărul total al voturilor exprimate.

H)Preşedintele Consiliului Judeţean

62
 Conducerea consiliului judeţean este realizată de un preşedinte, care îndeplineşte
funcţia de reprezentare a judeţului în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoane
fizice sau juridice din ţară sau din străinătate. El răspunde în faţa consiliului judeţean de
buna funcţionare a administraţiei publice judeţene şi de buna funcţionare a aparatului propriu
de specialitate pe care îl conduce şi controlează şi care i se subordonează. Totodată, el asigură
respectarea prevederilor Constituţiei, a legilor şi celorlalte acte juridice obligatorii şi a
hotărârilor consiliului judeţean.
Legea administraţiei publice locale califică preşedintele consiliului judeţean ca fiind o
autoritate executivă.
În ceea ce priveşte preşedinţii consiliului judeţean, este declarat ales candidatul care a
întrunit cel mai mare număr de voturi în primul tur, iar în caz de balotaj, se organizează al
doilea tur, la două săptămâni de la primul tur, la care vor participa numai candidaţii aflaţi în
situaţia de balotaj.

I)Atribuţiile preşedintelui Consiliului Judeţean

Legea nr.215/2001, republicată, în conţinutul art.104, stabileşte următoarele atribuţii :
a) atribuţii privind funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, al
serviciilor şi instituţiilor publice de interes judeţean, a societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes judeţean;
b) atribuţii privind relaţia cu consiliul judeţean;
c) atribuţii privind bugetul consiliului judeţean;
d) atribuţii privind relaţia cu alte autorităţi ale administraţiei publice locale;
e) atribuţii privind serviciile publice de interes judeţean.

J)Secretarul judeţului
Ca şi secretarul comunelor, oraşelor şi cel al judeţelor este funcţionar public de
conducere, cu studii superioare juridice sau administrative şi se bucură de stabilitate în
funcţie. El nu poate fi membru al unui partid politic, sub sancţiunea destituirii din funcţie.

K)Administraţia municipiului Bucureşti

Dat fiind faptul că municipiul Bucureşti este asimilat prin lege judeţelor, Legea
nr.215/2001, republicată, consacră un capitol, capitolul V, pe care îl denumeşte chiar
Administraţia publică a municipiului Bucureşti.
Potrivit acestui capitol, administraţia publică a municipiului Bucureşti se realizează de
două categorii de organe : organele constituite la nivelul municipiului(consiliul general al
municipiului Bucureşti, ca organ deliberativ şi primarul general al capitalei, care este
organ executiv) ; organe constituite la nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti(consiliile
locale ale sectoarelor, ca organe deliberative şi primarii sectoarelor municipiului
Bucureşti, ca organe executive).
Consiliul general al municipiului Bucureşti se alege, se constituie şi funcţionează, în
condiţiile prevăzute de lege pentru consiliile locale.
Primarul general şi viceprimarii generali ai municipiului Bucureşti îndeplinesc
atribuţiile prevăzute de lege pentru primarii şi viceprimarii comunelor şi oraşelor, care se
aplică în mod corespunzător.

2.Consiliul Local şi Primarul

A)Sfera acestor autorităţi
Potrivit Constituției, consiliul local este calificat ca fiind una din autorităţile publice
prin care se realizează autonomia locală ăn comune şi oraşe. Ele reprezintă astfel o autoritate
a autonomiei locale cu caracter deliberativ.

63
 Consiliul local reprezintă o autoritate colegială a administraţiei publice locale, aleasă
în vederea soluţionării problemelor de interes local.
În consecinţă, la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, din punct de vedere al
structurii, identificăm, un organ colegial, reprezentat de consiliul local şi un organ
unipersonal, reprezentat de primar.
B) Raporturile consiliului local cu celelalte autorităţi ale administraţiei publice
Între autorităţile administraţiei publice de la nivel local, judeţean şi central se stabilesc
anumite raporturi prin intermediul cărora sistemul în ansamblul său se reglează, se
articulează, pentru a răspunde exigenţelor impuse de democraţia constituţională într-un stat
naţional unitar cum este şi România. Autorităţile administraţiei publice locale funcţionează, în
principal, în baza principiului autonomiei căruia i se asociază deconcentrarea şi
descentralizarea, dar acest lucru nu exclude anumite raporturi cu prefectul, cu Guvernul şi cu
consiliul judeţean.

C) Consiliul Local
a) Constituirea
Procedura de constituire, este reglementată de art.30-35 din Legea nr.215/2001,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Validarea consilierilor se face de către o
comisie de validare formată din consilieri.
Constituirea consiliului local se realizează în termen de 20 de zile de la data când au
avut loc alegerile(art.30 alin.1). Prefectul este cel care, potrivit art.30 alin.1, face convocarea
consiliului nou-ales în şedinţa de constituire. Pentru ca şedinţa de constituire să aibă caracter
legal, se impune participarea majorităţii de 2/3 a consilierilor aleşi.
Dacă această majoritate nu se realizează , în termen de 3 zile se întruneşte din nou
şedinţa.
Dacă nici în această situaţie consiliul nu este întrunit legal, se va proceda la o nouă
convocare, în alte 3 zile. Dacă consiliul nu se poate întruni nici la a treia convocare, datorită
absenţei nemotivate, prefectul va declara vacante, prin hotărâre, locurile consilierilor aleşi
care au lipsit nemotivat la oricare din cele trei convocări, dacă aceştia nu pot fi înlocuiţi de
supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective, organizându-se alegeri pentru
completarea, în termen de 30 de zile. Ordinul prefectului poate fi atacat de cei în cauză la
instanţa de contencios administrativ, în termen de 5 zile de la comunicare.

b) Atribuţiile consiliului local

Din punctul de vedere al competenţei sale materiale(rationae materiae), consiliul local
dispune de competenţă materială generală în unitatea administrativ-teritorială în care a fost
ales şi funcţionează. Din punctul devedere al competenţei teritoriale(rationae loci), consiliul
local are competenţă locală, limitată la unitatea administrativ-teritorială respectivă.
Legea nr.215/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr.286/2006 şi republicată,
consacră mai multe categorii de atribuţii, în interiorul cărora putem enumera cele mai
concrete, astfel:
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale
instituţiilor şi serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor
autonome de interes local;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau
municipiului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau
municipiului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni, prin care consiliul local
asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice din domeniul educaţiei sociale,

64
sănătate, cultură, sport, tineret, ordine publică, situaţii de urgenţă, protecţia mediului, a
monumentelor istorice, evidenţa persoanelor, căi de comunicaţie, canalizare şi alte servicii
prevăzute de lege;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.

c) Funcţionarea consiliului local

Forma de lucru a consiliului local este şedinţa, care are caracter lunar la cererea
primarului. În afara acestor şedinţe ordinare, mai există şi şedinţe extraordinare, care pot avea
loc ori de câte ori este necesar, la cererea primarului sau a o treime din numărul membrilor
consiliului. Pentru a fi legal constituite, legea impune prezenţa consilierilor în funcţie(art.40).
Şedinţele sunt conduse de un preşedinte de şedinţă, ales pentru o perioadă de 3 ani, care va
conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile adoptate de acesta. Prezenţa consilierilor
la şedinţă, este obligatorie, iar în cazul în care un consilier absentează nemotivat de două ori
consecutiv, va fi sancţionat în condiţiile regulamentului de organizare şi funcţionare a
consiliului local.

d) Actele consiliului local

În exercitarea atribuţiilor care-i revin, consiliul local adoptă, potrivit art.45 din lege,
hotărâri, care se comunică în mod obligatoriu primarului localităţii şi prefectului judeţului.
Hotărârile se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în afară de cazurile în care prin
lege sau prin regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului se prevede o altă
majoritate. Cu votul majorităţii consilierilor locali în funcţie se adoptă acele hotărâri care
privesc bugetul local, contracterea de împrumuturi, impozite şi taxe locale, etc. Hotărârile
privind patrimoniul se adoptă cu votul a două treimi din numărul total al consilierilor în
funcţie.
Legea recunoaşte, prin art.45 alin.(5), posibilitatea ca unele hotărâri să fie adoptate prin
vot secret. Acele hotărâri care au un caracter individual, care privesc anumite persoane, sunt
luate întotdeauna prin vot secret. Hotărârile consiliului local se semnează de către preşedintele
de şedinţă şi se contrasemnează de secretar. În situaţia în care consilierul care a condus
şedinţa lipseşte sau refuză să semneze o anumită hotărâre, aceasta va fi semnată de 3-5
consilieri. Secretarul are aptitudinea legală de a nu contrasemna hotărârea, atunci când
apreciază că aceasta este ilegală(art.48 alin.1). Secretarului îi revine şi misiunea să comunice
în scris hotărârea primarului şi prefectului, dar nu mai târziu de 10 zile lucrătoare de la data
adoptării. Din punctul de vedere al naturii lor juridice, hotărârile consiliului local sunt acte
administrative, care pot acea un caracter normativ sau individual. În funcţie de acest caracter
poate fi stabilită data intrării în vigoare a hotărârii, fiind vorba despre: data aducerii la
cunoştiinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ; data comunicării hotărârilor cu caracter
individual. În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi
naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor, hotărârile cu caracter normativ
se aduc la cunoştiinţă publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii
respective, iar cele cu caracter individual se comunică, la cerere şi în limba maternă a
acestora.

e)Statutul consilierului local

Artocolul 4 din Legea nr.67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, impune, pentru a putea fi ales în funcţia de consilier sau de primar, următoarele
condiţii : împlinirea vâsrstei de 23 de ani inclusiv până în ziua alegerilor ; persoanelor
respective să nu le fie interzisă asocierea în partide politice ; persoanele care candidează să
aibă cetăţenia română şi domiciliul în România, potrivit art.16 alin.(3) din Constituţie ;
persoanele respective să aibă domiciliul în unităţile administrativ-teritoriale în care urmează

65
să fie alese. În cazul candidaţilor independenţi, pe lângă condiţiile de eligibilitate enunţate se
mai impune şi cea a listei de susţinători.
Cea de-a doua problemă privind statutul consilierilor vizează incompatibilităţile, al
căror regim îl regăsim reglementat de Secţiunea a IV-a, Capitolul III, Titlul IV, Cartea I din
Legea nr.161/2003. Potrivit acestui text, funcţia de consilier este incompatibilă cu: funcţia de
primar sau viceprimar; funcţia de prefect şi subprefect; calitatea de funcţionar public sau
angajat cu contract de muncă în aparatul propriu al consiliului respectiv sau în aparatul
propriu de specialitate al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv ; funcţia
de preşedinte, vicepreşedinte, sau director general, director, manager, asociat, administrator,
membrul al consiliului de administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile de interes
local înfiinţate sau aflate sub autoritatea consiliului local ori a consiliului judeţean respectiv
sau la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care
deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă ; funcţia de preşedinte sau de
secretar al adunărilor generale a acţionarilor sau asociaţilor la o societate comercială de
interes naţional care îşi are sediul sau care deţine filiale în unitatea administrativ-teritorială
respectivă, etc.
O altă problemă care vizează implicit şi statutul consilierilor este cea a mandatului
consiliului local, care este de 4 ani şi se exercită de la data constituirii, până la data
constituirii consiliului nou ales. Legea nr.215/2001 consacră instituţia suspendării de drept a
mandatului de consilier local, care intervine în situaţia în care consilierul a fost arestat
preventiv. Această situaţie se constată prin ordin al prefectului, urmare a sesizării făcută către
acesta, de către instanţa de judecată.

f) Răspunderea consilierilor
Din coroborarea dispoziţiilor legale, raportate la Constituţie, se pot desprinde
următoarele forme ale răspunderii consilierilor :
a) o răspundere administrativ disciplinară, care se poate concretiza în următoarele
sancţiuni : suspendarea de drept din funcţie a consilierului, care poate interveni numai în cazul
în care acesta a fost arestat preventiv. Legea nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali
prevede şi alte sancţiuni specifice consilierilor, cum ar fi : avertismentul, chemarea la ordine,
retragerea cuvântului, eliminarea din sala de şedinţă, excluderea temporară de la lucrările
consiliului şi ale comisiei de specialitate şi retragerea indemnizaţiei de şedinţă pentru o
perioadă de 1-2 luni;
b) o răspundere administrativ patrimonială care poate interveni potrivit art.52 şi art.126
alin.(6) din Constituţie şi a Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ;
c) o răspundere penală, care poate atrage după sine, aşa cum am mai amintit, intervenţia
suspendării consilierului împotriva căruia s-a luat măsura arestării preventive.

g) Dizolvarea consiliului local

Potrivit legii, ca şi în cazul consiliului judeţean, sunt instituite două tipuri de dizolvare,
respectiv dizolvare de drept şi prin referendum.
Dizolvarea de drept a consiliului local intervine în trei situaţii :
a) când consiliul nu se întruneşte timp de două luni consecutive ;
b) când nu a adoptat în trei şedinţe ordinare consecutive nici o hotărâre ;
c) când numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa prin
supleanţi.
Dizolvarea prin referendum, poate fi iniţiată de 25/din numărul cetăţenilor cu drept de
vot înscrişi pe liatele de alegători. Referendumul se organizează de o comisie numită prin
ordin al prefectului, compusă dintr-un reprezentant al acestuia, unul al primarului, al
consiliului local(sau judeţean, după caz).

66
D) Primarul, viceprimarul şi secretarul unităţii administrativ teritoriale
Potrivit dispoziţiilor legale, primarul reprezintă autoritatea administraţiei publice cu
caracter executiv.
Alegerea primarului, ca şi a consiliului local, se face prin vot universal, egal, direct,
secret şi liber exprimat. În primul tur de scrutin este declarat ales primar, persoana care a
întrunit majoritatea voturilor valabil exprimate. Este declarat ales cel care a obţinut cel mai
mare număr de voturi valabil exprimate.
Referitor la condiţiile pentru alegerea primarului, Legea electorală impune aceleaşi
condiţii şi anume : să fi împlinit 23 de ani până în ziua alegerilor ; să aibă domiciliul în
unitatea administrativ-teritorială în care urmează să fie aleşi ; să nu le fie interzisă asocierea în
partide politice.
Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii jurământului în faţa
consiliului local până la data depunerii jurământului de către primarul nou ales. Mandatul
poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă.
Statutul primarului este format din totalitatea drepturilor, obligaţiilor, atribuţiilor şi
responsabilităţilor pe care i le consacră Legea nr.393/2004 privind Statutul aleşilor locali şi
Legea nr.215/2001 a administraţiei publice locale, modificată şi republicată, astfel :
a) primarul este în egală măsură reprezentant al statului, dar şi reprezentant al unităţii
administrativ-teritoriale în care a fost ales şi îşi desfăşoară activitatea ;
b) conduce serviciile publice locale şi aparatul de specialitate al primarului, numeşte,
revocă din funcţie şi sancţionează personalul acestui aparat ;
c) îndeplineşte o funcţie de autoritate publică şi se bucură, pe timpul mandatului, de o
anumită protecţie prevăzută de legea penală ;
d) se află în serviciul colectivităţii care l-a ales, fiind un agent al acelei colectivităţi,
calitate care primează faţă de cea de agent al statului ;
e) reprezintă unitatea administrativ-teritorială în raporturile cu celelalte autorităţi
publice, cu persoane fizice sau juridice din ţară sau din străinătate, precum şi în
justiţie ;
f) pe perioada mandatului, raportul de muncă sau de serviciu la o societate comercială,
regie autonomă, instituţie publică, se suspendă, iar după încetarea mandatului îşi reia
activitatea, durata mandatului constituind vechime în muncă ;
g) se bucură de anumite drepturi şi îndatoriri specifice cum ar fi : dreptul de a-şi păstra
postul reluat după încetarea mandatului timp de 2 ani, perioadă în care nu poate
interveni nici o modificare sau încetare a raportului de muncă sau de serviciu ; dreptul
la decontul cheltuielilor de transport şi plata cursurilor de formare şi perfecţionare
profesională organizate de instituţii specializate în decursul unui an ; dreptul de primi
o indemnizaţie, despre care legea prevede că este singura formă de retribuire ;
îndatorirea de a exercita funcţia cu bună credinţă şi fidelitate faţă de colectivitatea care
l-a ales şi faţă de ţară.
Incompatibilităţile funcţiei de primar sunt stabilite în Cartea I, Titlul IV, Capitolul III,
Secţiunea a 4-a, art.87 din Legea nr.161/2003, care prevede că funcţia de primar, ca şi cea de
viceprimar, primar general sau viceprimar general al municipiului Bucureşti, preşedinte sau
vicepreşedinte de consiliu judeţean este incompatibilă cu : funcţia de consilier local ; funcţia
de prefect sau subprefect ;calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de
muncă indiferent de durata acestuia ; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general,
director, manager, asociat, administrator, membru în consiliul de administraţie sau cenzor sau
orice funcţie de conducere sau de execuţie la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte
instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes
naţional sau local, la companiile şi societăţile naţionale, precum şi la instituţiile publice ; etc.

67
 Atribuţiile primarului sunt prevăzute în art.63 din Legea nr.215/2001, modificată şi
republicată şi pot fi grupate în următoarele categorii:
a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile
legii(ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară, asigurând funcţionarea
serviciilor de profil ; atribuţii privind alegerile ; recensământul ;
referendumul ;etc.) ;
b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
c) atribuţii referitoare la bugetul local;
d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor.
Actele primarului, potrivit art.68 din lege, sunt dispoziţiile, care se comunică în mod
obligatoriu prefectului, în cel mult 5 zile lucrătoare de la semnarea lor şi devin executorii
numai după ce au fost aduse la cunoştiinţă publică sau după ce au fost communicate
persoanelor interesate, după caz. Actele primarului, ca orice acte administrative, sunt supuse
controlului de legalitate exercitat de instanţele judecătoreşti în temeiul art.52 şi 126 alin.(6)
din Constituţie şi prevederilor Legii nr.554/2004 a contenciosului administrativ. În baza
art.123 alin.(5) din Constituţie şi a prevederilor Legii nr.340/2004, cu modificările şi
completările ulterioare şi Legii nr.215/2001 a administraţiei publice locale, ele se supun
controlului de legalitate exercitat de prefect.
Răspunderea primarului îşi are consacrat regimul juridic conform principiului că în
exercitarea atribuţiilor sale, primarul este ocrotit de lege, ceea ce nu exclude intervenţia unor
forme de răspundere.
Prin art.128 se instituie o răspundere administrativă, civilă, contravenţională sau
penală, pentru primar, viceprimar, consilieri, prefecţi, subprefecţi, secretari generali, precum
şi pentru personalul din aparatul propriu pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor
care le revin, potrivit legii.
Suspendarea din funcţie a primarului este reglementată de lege numai sub forma
suspendării de drept, care intervine în cazul în care primarul a fost arestat preventiv.
Instanţei de judecată îi revine misiunea de a comunica prefectului despre intervenţia
măsurii arestării preventive, iar prefectul, prin ordin, constată suspendarea mandatului.
Încetarea mandatului primarului are loc, de regulă, la data depunerii jurământului de
către primarul nou ales. Prin execepţie mandatul încetează înainte de termen, fiind vorba
despre o încetare de drept şi ca urmare a rezultatelor unui referendum local. Încetarea de drept
intervine în condiţiile Legii privind Statutul aleşilor locali nr.393/2004, precum şi în
următoarele situaţii : imposibilitatea de a fi exercitat mandatul datorită unei boli grave,
certificate medical, pe timp de 6 luni pe parcursul unui an; dacă nu îşi exercită, în mod
nejustificat, mandatul, timp de 45 de zile consecutive.
Viceprimarul, reprezintă funcţia consacrată în Capitolul III intitulat Primarul şi
viceprimarul, din Legea nr.215/2001, republicată.
Viceprimarul este ales în mod indirect, respectiv de către consiliul local, cu votul
majorităţii consilierilor în funcţie.
Durata mandatului viceprimarului este egală cu durata mandatului consilierilor.
Legea 215/2001, modificată şi republicată, cu privire la statutul viceprimarului, prevede
că acesta este plasat în subordinea primarului, aspect care conduce la concluzia potrivit căreia,
vicieprimarul se află într-o dublă subordonare : a consiliului local care l-a desemnat şi a
primarului.
Incompatibilităţile stabilite de Legea nr.161/2003 pentru funcţia de primar sunt valabile
şi pentru funcţia de viceprimar.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale, reprezintă funcţia la care face referire
Legea nr.215/2001, modificată şi republicată. În prezent toţi secretarii de unitate
administrativ-teritorială, inclusiv cei ai judeţului, sunt funcţionari publici de conducere,

68
Secretarul unităţii administrativ teritoriale are astfel statut de funcţionar public de conducere,
după cum urmează : legea impune studii superioare juridice sau administrative pentru funcţia
de secretar ; se consacră în mod expres interdicţia pentru secretarii unităţilor administrativ-
teritoriale de a putea fi membri ai unui partid politic, sub sancţiunea eliberării din funcţie,
precum şi cea de a fi soţ, soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau cu viceprimarul,
respectiv ci preşedintele sau vicepreşedinţii consiliului judeţean ; recrutarea, numirea,
suspendarea, modificarea sau încetarea raportului de serviciu al funcţionarului public şi
regimul disciplinar care i se aplică este cel prevăzut de Legea nr.188/1999 privind Statutul
funcţionarilor publici, cu modificările şi completările ulterioare.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale îndeplineşte urmăroarele atribuţii prevăzute
de art.117 din Legea nr.215/2001: avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului,
preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile consiliului local şi ale celui judeţean ; asigură
gestionarea procedurilor administrative privind relaţia dintre autorităţile autonome locale şi
judeţene şi între acestea şi prefect ; organizează arhiva şi evidenţa statistică a hotărârilor
consiliului local şi a celui judeţean, a dispoziţiilor primarului şi preşedintelui consiliului
judeţean ; asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile şi instituţiile publice,
persoanele interersate, a actelor cerute în baza Legii nr.554/2001 privind liberul acces la
informaţiile de interes public ; pregăteşte şedinţele consiliilor locale şi judeţene, întocmeşte
procesul verbal de şedinţă, redactează hotărârile.

69
Partea a II-a Organizarea administraţiei publice centrale şi locale

I. Prefectul
A) Statutul constituţional şi legal actual
Instituţia prefectului îşi are reglementarea în prezent în Legea nr.340/2004, modificată şi
completată. În Constituţie, ea este reglementată în Capitolul V, Secţiunea a 2-a, consacrată
Administraţiei publice locale, art.123, intitulat Prefectul. Raţiunea pentru care legiuitorul
constituant a găsit de cuviinţă să-l plaseze în această parte a legii fundamentale, rezidă din
rolul pe care acesta îl îndeplineşte, acela de autoritate care veghează asupra legalităţii
activităţii desfăşurată de organele autonome locale, rol pe care doctrina îl evocă prin
sintagma consacrată de tutelă administrativă.
Prefectul este agentul statului şi un organ unipersonal care reprezintă Guvernul şi
administraţia centrală la nivelul judeţului.
Activitatea prefectului, ca autoritate a administraţiei de stat în teritoriu, se derulează pe
două componente esenţiale, care rezultă din această calitate a sa de reprezentant al
Guvernului în teritoriu :
1) asigură conducerea serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale ;
2) supraveghează la respectarea legii de către autorităţile administraţiei publice locale.

B)Raporturile dintre prefect şi autorităţile autonome locale

Raporturile dintre aceste instituţii sunt de colaborare, aşa încât prefectul, pe de o parte
şi autorităţile administraţiei publice locale, pe de altă parte, să-şi desfăşoare activitatea fără
presiuni şi imixtiuni. Statutul prefectului de reprezentant al Guvernului în teritoriu îi conferă
acestuia aptitudinea de a veghea pentru ca activitatea consiliilor locale şi a primarilor, a
consiliilor judeţene şi a preşedinţilor consiliilor judeţene să de desfăşoare în conformitate cu
prevederile legale( realizand raporturi de control al legalității activității acestor instituții,
control exercitat prin intermediul tutelei administrative).

C)Numirea şi eliberarea din funcţie a prefectului şi a subprefectului

Numirea şi eliberarea din funcţie a prefectului se face prin hotărâre de Guvern.
Propunerea în vederea numirii aparţine Ministerului Administratiei si Internelor, potrivit art.1
alin.(2) din Legea nr.340/2004. Legea impune pentru prefect condiţia de a avea studii
superioare de lungă durată. Deoarece prefectul are statut juridic de înalt funcţionar public,
rezultă că el se supune prevederilor Legii nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici,
cu modificările şi completările ulterioare, numirea lui în funcţie se face în urma promovării
unui concurs sau examan, organizat în condiţiile acestei legi şi ale H.G. nr.611/2008 pentru
aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici.

D)Depolitizarea şi profesionalizarea funcţiei de prefect

Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici. Această
calitatea le-a fost conferită în anul 2003, prin Legea 161/2003, care a modificat printer altele
şi Legea 188/1999 privind satutul funcţionarilor publici. Prin această calitatea face ca legea
să le interzică acestora să facă parte din partied politice sau din organizaţii cărora le este
aplicabil acelaşi regim juridic ca al partidelor politice, sub sancţiunea destituirii din funcţia
publică.
Transformarea prefecţilor şi a subprefecţilor din oameni politici în înalţi funcţionari
publici a însemnat un proces de profesionalizare a funcţiei de prefect şi subprefect.
Prefecţii pot fi numiţi în funcţii publice în urma promovării unui examen de atestare pe
post .

70
 Semnificaţia acestui examen , de esenţa lui este faptul că, prin intermediul unei atestări
se urmăreşte să se confirme sau infirme o situaţie juridică preexistentă, pentru cei care au
făcut parte din partide politice, dar şi dobândirea unui nou statut pe care persoana respectivă
nu l-a avut niciodată.
Prin modificările care s-au adus Legii 340/2004 prin OUG nr. 179/2005 a fost desfiinţată
funcţia de secretar general al prefecturii şi a mai fost înfiinţată o nouă funcţie de sbprefect, iar
secretarii generali care dobândiseră acest statut în baza unui concurs organizat în condiţiile
legii, au fost numiţi direct, prin efectul legii, ca subprefecţi. Prefectul este ajutat în activitatea
sa de 2 subprefecţi, care sunt numiţi în funcţie prin decizie a primului ministru, la propunerea
prefectului şi a Ministerului Administratiei si Internelor. Legea impune pentru subprefect
condiţia de a avea studii superioare, fără a mai preciza tipul acestora, rezultând că poate fi
vorba atât despre studii superioare de lungă durată, cât şi de scurtă durată.

E) Regimul incompatibilităţilor funcţiilor de prefect şi subprefect

Incompatibilităţile pentru funcţia de prefect sunt stabilite în secţiunea a III-a, cap. III,
Titlul IV, Cartea I din Legea nr. 161/2003. Art. 85 din lege, prevede că funcţia de prefect este
incompatibilă cu : calitatea de deputat sau senator; funcţia de primar şi viceprimar, primar
general şi viceprimar general al municipiului Bucureşti; funcţia de consilier local sau
judeţean; o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial; funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator,
membru în consiliul de administraţie sau censor la societăţile comerciale, inclusive băncile
sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile
publice;etc.
Prefecţii şi subprefecţii pot deţine funcţii sau exercita activităţi în domeniul didactic, al
cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar artistice.

F) Atribuţiile prefectului
Activitatea prefectului este guvernată de mai multe principii, pe care le regăsim
reglementate în art. 5 al Legii 340/2004, respectiv : legalitatea, imparţialitatea şi
obiectivitatea ; transparenţa şi liberul acces la informaţiile de interes public ; eficienţa ;
responsabilitatea ; profesionalizarea şi orientarea către cetăţean.
Atribuţiile prefectului sunt, din punctul de vedere al izvorului lor, de mai multe
categorii : atribuţii prevăzute de Constituţie ; atribuţii prevăzute de Legea 340/2004,privind
instituţia prefectului cu modificările ulterioare ; atribuţii prevăzute de alte acte normative ;
însărcinările date de Guvern. Sfera atribuţiilor care revin prefectului o regăsim consacrată de
Legea 340/2004 cu modificările şi completările ulterioare, după cum urmează : asigură la
nivelul judeţului şi al minicipiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor ,
a ordonanţelor şi a hotârilor Guvernului şi a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii
publice ; acţionează pentru realizarea obictivelor cuprinse în programul de guvernare ;
acţionează pentru asigurarea climatului de pace socială, menţinerea unei comunicări
permanente la toate nivelurile ; stabileşte împreună cu autorităţile administraţiei publice
locale , priorităţile de dezvoltare teritorială ; verifică legalitatea actelor administrative ale
consiliului judeţean, ale consiliului local sau ale primarului ; etc.

G) Actele prefectului
În exercitatrea atribuţiilor sale, prefectul emite ordine, care sunt acte administrative,
care pot avea atât caracter normative, cât şi caracter individual. Pentru cele prin care se
stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate, prefectul are obligaţia să consulte în
prealabil conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale din judeţe. Ordinele cu caracter normative devin executorii

71
după ce au fost aduse la cunoştinţă publică, iar ordinele cu caracter individual devin executorii
de la data comunicării către persoanele interesate. Ordinele cu caracter normativ se comunică
de îndată, Ministerului Administratiei si Internelor.

H) Statutul juridic al Prefectului. Regimul dreptului de asociere politică şi sindicală şi al

dreptului la grevă
Prefectul şi subprefectul, aşa cum am aminiti, sunt înalţi funcţionari publici, cărora legea
le interzice să facă parte din partide politice sau din organizaţii cu un regim juridic ca al
partidelor politice, sub sancţiunea destituirii din funcţia publică. Prin O.U.G. nr. 179/2005 s-a
consacrat interdicţia prefecţilor şi a subprefecţilor de a face grevă sau de a înfiinţa organizaţii
sindicale proprii, precum şi obligaţia de a informa conducerea Ministerului Administratiei si
Internelor, ori de câte ori călătoresc în afara judeţului

I) Oficiile prefecturale
Art. 31 din Legea 340/2004 prevede că, prefectul poate organiza prin ordin , în cadrul
numărului de posturi şi a fondurilor aprobate annual, oficii prefecturale. În municipiul
Bucureşti se poate organiza câte un oficiu prefectural în fiecare sector. Legea impune, pentru
înfiinţarea unui asemenea oficiu, avizul Ministerului Administratiei si Internelor.Oficiile
prefecturale sunt părţi componente ale instituţiei prefectului, fiind conduse de un şef a cărui
funcţie este echivalentă cu cea de director executiv.

J) Subprefectul
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor ca îi revin potrivit legii, prefectul este
ajutat de 2 subprefecţi, iar la nivelul municipiului Bucureşti sunt 3 subprefecţi. Prefectul şi
subprefecţii fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici şi răspund disciplinar,
administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le
revin în condiţiile legii.

72