CURTEA DE APEL TIMIŞOARA

DECIZII RELEVANTE
SECŢIA a II-a CIVILĂ
Trimestrul III - 2015
Selecţia şi prelucrarea speţelor a fost realizată de:

Judecător Conf.univ.dr. Marian BRATIŞ

Grefier-documentarist Ecaterina MATEOVICI

 Cuprins

&. Drept comercial...............................................................................................................................3

1. Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale. Caracterul restrictiv al interpretării motivelor

legale pentru care se poate cere anularea sentinţei arbitrale. Extinderea interpretării.
Nelegalitate. Respingerea acţiunii.................................................................................................3

2. Puterea de lucru judecat. Semnificaţie. Declanşarea unui nou demers judiciar contrar
efectelor puterii lucrului judecat. Respingerea acţiunii...............................................................8

3. Acţiunea în anularea actelor, operaţiunilor şi plăţilor efectuate de debitor şi acţiunea în

anularea transferurilor patrimoniale frauduloase încheiate de debitor. Elemente de
distincţie. Confuzie. Nelegalitate..................................................................................................13

4. Acţiune pentru angajarea răspunderii patrimoniale personale a persoanelor care au

contribuit la cauzarea stării de insolvenţă a debitorului. Caracterul diferit al temeiurilor
invocate în acţiune în raport cu cele pentru care judecătorul-sindic a admis acţiunea.
Nelegalitate. Natura juridică a răspunderii patrimoniale personale instituite de art. 138 din
Legea nr. 85/2006. Neîndeplinirea condiţiilor răspunderii speciale reglementată de legea
insolvenţei. Respingerea acțiunii.................................................................................................16

5. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor formulată de un creditor care a

absentat pentru motive subiective de la dezbateri. Consecinţe: respingerea contestaţiei
pentru neîndeplinirea unei condiţii expres prevăzute de lege în vederea legitimării
procesuale......................................................................................................................................24

6. Controlul judiciar al valorii prag a creanţei pentru a se putea dispune deschiderea

procedurii insolvenţei. Bilet la ordin. Excepţia plăţii parţiale. Admisibilitate...........................27

7. Închiderea procedurii insolvenţei. Condiţii. Închiderea procedurii de către judecătorul-

sindic, ex oficii, contrar cerinţelor de legalitate şi oportunitate ale continuării procedurii
susţinute de creditori şi lichidatorul judiciar. Nelegalitate.........................................................31

8. Notificarea creditorului, în vederea depunerii declaraţiei de creanţă prin publicare în

BPI. Efecte. Cerere de repunere în termenul de înregistrare a declaraţiei. Motive obiective
de împiedicare a cunoaşterii termenului. Admisibilitate............................................................35

Pagină 2 din 38
 &. Drept comercial
1. Acţiunea în anularea hotărârii arbitrale. Caracterul restrictiv al
interpretării motivelor legale pentru care se poate cere anularea sentinţei
arbitrale. Extinderea interpretării. Nelegalitate. Respingerea acţiunii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicată: art.608

Potrivit art. 608 alin. (1) C.pr.civ. hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în
anulare pentru motivele descrise la literele a – i ale aceluiaşi articol, printre care au
fost evocate în cauză de către reclamantă motivele de anulare potrivit cărora
hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării, ori nu este semnată de arbitrii lit. h) şi motivul că hotărârea arbitrală
încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

Din perspectiva motivului invocat de reclamantă sub aspectul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit.
g) C.pr.civ., Curtea constată că sentinţa arbitrală cuprinde dispozitivul în sensul de
comandament juridic prin care dezleagă dreptul dedus judecăţii, cuprinde motivele avute în
vedere de către instanţa de arbitraj în cuprinsul considerentelor sentinţei din care rezultă în
mod cuprinzător argumentele de fapt şi de drept care au condus instanţa de arbitraj la
pronunţarea dispozitivului. De asemenea, sentinţa a fost dată de un singur arbitru conform
convenţiei de arbitraj, iar sentinţa este semnată de arbitrul care a pronunţat sentinţa, fiind
consemnate data şi locul pronunţării sentinţei, în dispozitivul său.

În ceea ce priveşte al doilea motiv al acţiunii în anulare circumscris dispoziţiilor art.

608 alin. (1) lit. h) C.pr.civ., Curtea constată că reclamanta deşi tinde a imprima
hotărârii arbitrale încălcarea unor norme de ordine publică sub aspectul validării unei
operaţiuni juridice interzisă de normele imperative, în vigoare la data încheierii
operaţiunii, în fapt aceiaşi reclamantă procedează la susţinerea unei anumite
calificări juridice a operaţiunii, în contradicţie cu calificarea dată de instanţa de
arbitraj.

Curtea constată că critica construită pe acest motiv de către reclamantă reeditează

fondul litigiului arbitral, ceea ce nu este permis prin exerciţiul acţiunii în anulare în
mod direct deoarece cazurile pentru care instanţa de judecată poate dispune
desfiinţarea unei sentinţe arbitrale sunt restrictiv prevăzute de lege şi numai după o
eventuală constatare a incidenţei unuia dintre aceste cazuri, instanţa de judecată
poate reevalua fondul cauzei, iar nu în mod direct, aşa cum pretinde reclamanta.

Interpretarea proprie şi nuanţarea unei calificări juridice a contractului părţilor nu se

încadrează în motivul acţiunii în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C.pr.civ.,
deoarece nu vizează încălcarea bunelor moravuri, ordinii publice sau dispoziţiilor
imperative ale vreunei legi.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Pagină 3 din 38
 Sentinţa civilă nr. 7 din 25 februarie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin acţiunea în anulare a hotărârii arbitrale nr. 97/17.11.2014 pronunţată de Curtea

de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerţ Industrie şi Agricultură Timiş, în dosar nr.
64/2014, s-a respins acţiunea formulată de reclamanta Comuna R., împotriva
pârâtelor S.E.A.C.I.D. SRL prin lichidator judiciar provizoriu P.M.I. IPURL Bucureşti,
SC E.A.V. SRL şi SC K.A.A., fiind obligată reclamanta la plata către pârâta 2 la plata
cheltuielilor de judecată, constând în un onorariu avocat în sumă de 1.500 lei.

Împotriva acestei hotărâri a formulat acţiune în anulare reclamanta Comuna R. prin

Primar, solicitând desfiinţarea în totalitate a sentinţei arbitrale nr. 97/2014 întrucât
hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi lacul
pronunţării, nu este semnată de arbitri [art. 608 lit. g), C.pr.civ.]; hotărârea arbitrală
încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii [art. 608 lit.
h), C.pr.civ.].

Mai solicită ca în urma desfiinţării Sentinţei arbitrale să fie pronunţată o hotărâre prin
care să fie admisă acţiunea aşa cum aceasta a fost formulată (modificată şi extinsă),
cu cheltuieli de judecată.

În motivare se arată în ceea ce priveşte primul capăt de cerere că hotărârea este

nemotivată.

Motivarea unei hotărâri este, de obicei, un silogism sau polisilogism, prin care cel ce
pronunţă hotărârea exhibă, face transparent modul de adoptare a acesteia, o
justifică, prin indicarea clară şi precisă a premiselor care au stat la baza concluziei
trase - hotărârea.

Hotărârea în cauză, după prezentarea nesigură şi imprecisă a unei stări de fapt,

trece direct la concluzii.

Reclamanta considera că, pentru transferul efectuat nu şi-a dat niciodată, explicit sau
implicit, acordul. Argumentul reclamantei a fost respins de către instanţă arbitrală,
deoarece, consimţământul debitorului cedat nu se cere, deoarece nu este parte în
contractul de cesiune.

Unul dintre argumentele, reclamantei este faptul că fondul de comerţ nu ar putea

face obiectul unei transmisiuni, pe motiv că este un bun mobil incorporal, neputând
conţine elemente de pasiv.. Argumentul reclamantei a fost respins, deoarece,
denumirea unui contrat chiar dacă fi greşită, nu poate înlătura calificarea corecta a
intenţiei şi voinţei părţilor, care rezultă din cuprinsul înscrisului, că este o cesiune de
creanţa.

Tribunalul arbitrai recalifică judiciar contractul fără a motiva acest demers, ci doar
statuând că înscrisul este: „o cesiune de creanţă”. Această recalificare nu se sprijină
Pagină 4 din 38
pe nici un mijloc de probă, ba dimpotrivă, este puternic contrazis de însuşi conţinutul
contractului, din care, în repetate rânduri transpare, expres şi fără echivoc, că este o
cesiune de contract sinalagmatic (atât pe latura activa cât şi pe latura pasivă). Prin
urmare, Tribunalul arbitral denaturează, fără a avea vreo justificare legală sau
convenţională, esenţa contractului analizat şi recalifică, flagrant eronat, cesiunea
convenţională de contract în cesiune de creanţă.

Reclamanta insistă în argumentare pe faptul ca cesiunea de contract nu putea fi

valabil realizată fără acordul originar sau survenit al părţii cedate, acord care nu a
existat şi nici nu există nici la ora actuală. Acest argument urmează a fi respins,
deoarece cesiunea de creanţă se încheie valabil prin simplul acord al voinţei părţilor,
fiind un contract consensual. Consimţământul debitorului cedat nefiind necesar,
pentru realizarea acestei operaţiuni.

Sofismul acestui pseudo - silogism este evident. După o recalificare flagrant eronată
a convenţiei analizate, efectele descrise de către Tribunalul arbitrai (tehnic corecte -
dacă ne raportăm la cesiunea de creanţă) sunt eronate (dacă ne raportăm la
cesiunea de contract).

Reclamanta considera ca a avut loc o transmitere a pasivului, ceea ce nu este exact

deoarece în realitate ceea ce s-a transmis a fost obiectul acordului iniţial de
furnizare, adică operaţiunea juridică care s-a realizat prin intermediul cesiunii de
creanţa, în speţa prestarea de suport tehnic, întreţinere, mentenanţă, furnizare de
spaţiu de stocare on-line de date necesare asigurării copiilor de siguranţa ale
clientelei cedate.

Reclamanta consideră că a avut loc o transmitere a pasivului, ceea ce nu este exact,

deoarece în realitate ceea ce s-a transmis a fost „obiectul acordului iniţial de
furnizare”. Acordul iniţial de furnizare, este, în mod incontestabil un contract
sinalagmatic, contractai sinalagmatic, dă naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între
părţi. Acordul iniţial a generat, şi are potenţialul de a genera şi în viitor, drepturi şi
obligaţii între părţi.

După cum s-a detaliat în cuprinsul cererii de modificare a acţiune arbitrale, calificare
juridică a operaţiunii este eronată, actul în cauză neputând fi un „transfer de fond de
comerţ”.

Fondul de comerţ: este un element de activ, fiind calificat juridic ca un bun mobil,
compozit/ incorporai, neputând conţine elemente de pasiv. Şi definiţia legală a
fondului de comerţ statua la fel: „constituie fond de comerţ ansamblul bunurilor
mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci/firme, embleme, brevete de
invenţii/ vad comercial), utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii
sale”1. în aceeaşi direcţie converge definiţia universalităţii de fapt, prevăzută la art.
541 C.civ. : „Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparţin

Pagină 5 din 38
aceleiaşi persoane şi au o destinaţie comuna stabilita prin voinţa acesteia sau prin
lege”. în realitate, în cadrul contractului vizat, părţile voiesc în mod expres şi fără
putinţă de tăgadă transferul drepturilor şi obligaţiilor. „Art. 2. Obiectul contractului şi
transmiterea de drepturi şi obligaţii (s.n.) ... Dobânditoarea va prelua corespunzător
obligaţiile cedentei faţă de clientela transmisă... „, Art. 3.5 „... în ce priveşte drepturile
şi obligaţiile (s.n.) transmise", precum şi în Anexa A privind clientela transmisă, nr.
479/09.02,2011, „art. 2 drepturile şi obligaţiile (s.n.) transmise: ... se transferă către
dobânditoare către cedentă toate drepturile şi obligaţiile (s.n.) cedentei privind
clientul menţionat ...” Prin urmare, obiectul contractului vizat nu poate nicidecum fi
„fondul de comerţ”.

După cum s-a arătat, pe baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, contractul vizat
„camuflează” o „cesiune de contract”. Indiferent că vorbim despre dispoziţiile Codului
civil în cauză sau chiar cele ale Noului Cod civil, sintetizând, cesiunea de contract nu
putea fi valabil realizată fără acordul originar sau survenit al părţii cedate. Acest
acord nu a existat şi nu există nici la ora actuală.

Tribunalul arbitrai nu doar că nu a tratat în cuprinsul sentinţei pronunţate problema

cesiunii pasivului (imposibilă şi sub imperiul noului cod civil - operaţiunea „surogat”
fiind numită „preluarea datoriei”, diateza fiind în mod evident inversată) sau cea a
cesiunii de contract (nevalidă în lipsa unui acord conform al părţii cedate), dar a
nesocotit total probele administrate în cursul judecăţii, oferindu-le o interpretare
distorsionată.

Neglijând în mod flagrant dispoziţiile contractuale, redate în paragrafele anterioare,

stabilite chiar de către părţile "Contractului de transfer fond de comerţ", tribunalul
arbitral a pronunţat o sentinţă prin care a validat, o operaţiune interzisă de către lege,
prin norme imperative. La nivel practic, s-a conferit legitimitate operaţiunii întreprinse
de către pârâtele SEACID şi EAV, indiferent dacă o privim ca şi un transfer al
elementele de pasiv ale patrimoniului sau ca şi o cesiune de contract, obţinerea
consimţământului fiind mai degrabă o recomandare decât o condiţie existenţială,
astfel cum este prevăzută de lege.

În temeiul art. 613 C.pr.civ. solicită judecarea acţiunii în baza probatoriului administrat
în dosar în faţa tribunalului arbitrai, acest probatoriu, coroborat cu considerentele
dezvoltate în faţa tribunalului arbitrai, fiind suficient pentru soluţionarea cauzei.

Examinând acţiunea în anulare astfel cum a fost formulată prin prisma motivelor
invocate în drept, art. 608 lit. g) şi h) C.pr.civ. şi în fapt, respectiv a întâmpinării
formulate în cauză Curtea constată că acţiunea este nefondată pentru considerentele
ce succed.

Potrivit art. 608 alin. (1) C.pr.civ. hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată prin acţiune în
anulare pentru motivele descrise la literele a) – i) ale aceluiaşi articol, printre care au

Pagină 6 din 38
fost evocate în cauză de către reclamantă motivele de anulare potrivit cărora
hotărârea arbitrală nu cuprinde dispozitivul şi motivele, nu arată data şi locul
pronunţării, ori nu este semnată de arbitrii [lit. h)] şi motivul că hotărârea arbitrală
încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii.

În cauză a fost ataşat dosarul de arbitraj în care s-a pronunţat sentinţa arbitrală
atacată cu acţiunea în anulare, iar din examinarea acestei sentinţe din perspectiva
motivului invocat de reclamantă sub aspectul prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. g)
C.pr.civ., Curtea constată că sentinţa arbitrală cuprinde dispozitivul în sensul de
comandament juridic prin care dezleagă dreptul dedus judecăţii, cuprinde motivele
avute în vedere de către instanţa de arbitraj în cuprinsul considerentelor sentinţei din
care rezultă în mod cuprinzător argumentele de fapt şi de drept care au condus
instanţa de arbitraj la pronunţarea dispozitivului. De asemenea, sentinţa a fost dată
de un singur arbitru conform convenţiei de arbitraj, iar sentinţa este semnată de
arbitrul care a pronunţat sentinţa, fiind consemnate data şi locul pronunţării sentinţei,
în dispozitivul său.

Prin urmare acest motiv al acţiunii în anulare este profund neîntemeiat.

În ceea ce priveşte al doilea motiv al acţiunii în anulare circumscris dispoziţiilor art.

608 alin. (1) lit. h) C.pr.civ., Curtea constată că reclamanta deşi tinde a imprima
hotărârii arbitrale încălcarea unor norme de ordine publică sub aspectul validării unei
operaţiuni juridice interzisă de normele imperative, în vigoare la data încheierii
operaţiunii, în fapt aceiaşi reclamantă procedează la susţinerea unei anumite
calificări juridice a operaţiunii, în contradicţie cu calificarea dată de instanţa de
arbitraj. Pentru a întării cele susţinute în acţiunea în anulare reclamanta susţine că,
contractul de transfer de fond de comerţ ce a făcut obiectul acţiunii arbitrale este o
operaţiune interzisă de lege în mod imperativ, fără a indica însă care sunt în concret
normele cu caracter dirimant, sub a căror ordine juridică imperativă a fost încheiată
operaţiunea în mod nelegal, prin încălcarea acestor norme ceea ce a dus la
periclitarea sau încălcarea unei ordini juridice de la care nu se poate deroga.

Mai mult Curtea constată că critica construită pe acest motiv de către reclamantă
reeditează fondul litigiului arbitral, ceea ce nu este permis prin e4xerciţiul acţiunii în
anulare în mod direct deoarece cazurile pentru care instanţa de judecată poate
dispune desfiinţarea unei sentinţe arbitrale sunt restrictiv prevăzute de lege şi numai
după o eventuală constatare a incidenţei unuia dintre aceste cazuri, instanţa de
judecată poate reevalua fondul cauzei, iar nu în mod direct, aşa cum pretinde
reclamanta.

Interpretarea proprie şi nuanţarea unei calificări juridice a contractului părţilor nu se

încadrează în motivul acţiunii în anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C.pr.civ.,
deoarece nu vizează încălcarea bunelor moravuri, ordinii publice sau dispoziţiilor
imperative ale vreunei legi.
Pagină 7 din 38
În consecinţă, constatând nefondată a acţiunea în anulare a sentinţei arbitrale, astfel
cum a fost formulată de reclamantă, Curtea va dispune respingerea acţiunii. De
asemenea se vor respinge cererile pentru cheltuieli de judecată formulate de
reclamantă ca neîntemeiate, având în vedere obiectul pronunţării asupra acţiunii
formulată de aceasta, precum şi de pârâta de ordinul doi SC E.A.V. SRL ca
nedovedite.

2. Puterea de lucru judecat. Semnificaţie. Declanşarea unui nou demers

judiciar contrar efectelor puterii lucrului judecat. Respingerea acţiunii

Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă republicată: art. 166

Convenţia europeană asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului: art. 6 alin. (1)

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO): cauza Brumărescu împotriva

României; cauza Riabykh împotriva Rusiei.

Unul dintre efectele hotărârii judecătoreşti este puterea de lucru judecat şi în raport de
dispoziţiile art. 315 C.pr.civ., acest efect primează.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces
terminat, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor
făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească
pronunţată ulterior.

Acest aspect ţine de dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie,
ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca
element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Curtea de la Strasbourg a stabilit că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei

dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie
definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuţie (cauza
Brumărescu împotriva României, 28.342/95, pct. 61, CEDO 1999-VII). În temeiul acestui
principiu, nici o parte sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei
hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă
decizie la problema sa, decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest
lucru (Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct.52 şi 56, CEDO 2003-IX).

Instanţa constată că petitele din cererea reclamantei UM 02574 Bucureşti au fost

soluţionate irevocabil prin hotărârea arătată mai sus şi având în vedere principiul puterii
lucrului judecat, principiul legalităţii căi de atac şi al unicităţii căi de atac, precum şi
dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a
Libertăţilor Fundamentale, aceste petite nu mai pot face obiectul unei noi judecăţi.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 675/A din 10 septembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Pagină 8 din 38
Prin sentinţa civilă nr. 372/02.06.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr.
7706/30/2010*, s-a respins acţiunea precizată formulată de reclamantul Ministerul Apărării
Naţionale (pentru Unitatea Militară 02574 Bucureşti) în contradictoriu cu pârâta SC M.B.C.
SRL, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 12383/30.10.2007, Tribunalul Bucureşti Secţia a VI a Comercială a

obligat pârâtul Ministerul Apărării Naţionale la plata către reclamanta SC M.B.C. SRL la plata
sumei de 473.960,38 lei, reprezentând penalităţi de întârziere calculate până la data de
21.12.2006, data achitării debitului restant, la plata sumei de 7.926,13 lei taxă judiciară de
timbru şi 40.902,37 lei onorariu de avocat, în total 522.789,08 lei.

În virtutea faptului că sentinţa mai sus pronunţată de instanţa de fond era executorie conform
art.7208 C.pr.civ., pârâtul a achitat benevol suma de 522.789,08 lei prin ordinul de plată nr.
53/17.01.2008.

Ulterior, sentinţa de mai sus a fost casată cu trimitere spre rejudecare la Curtea de Apel
Bucureşti Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie nr. 3278/09.12.2009.

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, Ministerul Apărării Naţionale a solicitat
restituirea de către SC M.B.C. SRL a sumei de 522.789,08 lei pe considerentul că a făcut o
plată nedatorată, însă instanţa de fond a considerat că pretenţia sa este neîntemeiată.

Astfel, în afară de faptul că nu ar fi fost îndeplinite condiţiile plăţii nedatorate de vreme ce

plata nu a fost făcută din eroare, ci în temeiul unui titlu executoriu valabil la data plăţii şi care
stabilea că Ministerul Apărării Naţionale este debitorul creditoarei
SC M.B.C. SRL, ci în speţă ar fi incidente dispoziţiile art. 311 alin. (1) C.pr.civ. care dispun că
hotărârea casată nu are nici o putere, în prezent, nici aceste dispoziţii legale însă nu mai pot
fi reţinute ca temei al restituirii.

Aceasta întrucât, în urma casării cu trimitere către Curtea de Apel Bucureşti Secţia de
Contencios Administrativ şi Fiscal, litigiul dintre părţi a mai suferit o a doua casare cu
trimitere, în prezent fiind pronunţată sentinţa civilă nr.1318/12.04.2013 a Curţii de Apel
Bucureşti Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal, rămasă definitivă prin decizia
nr.141/21.01.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Or, prin această hotărâre a fost respinsă acţiunea SC M.B.C. SRL faţă de Ministerul Apărării
Naţionale ca rămasă fără obiect, reţinându-se că pârâtul a făcut dovada achitării penalităţilor
pretinse de reclamantă, respectiv depunerea după casare a ordinului de plată nr.
53/17.01.2008 vizând plata sumei de 522.789,08 lei.

Deşi reclamantul din prezenta cauză, Ministerul Apărării Naţionale, şi-a precizat acţiunea în
sensul că ar trebui să i se restituie suma de 36.861,25 lei deoarece pârâta ar fi solicitat
penalităţi de întârziere de 437.099,33 lei iar reclamantul a plătit 473.960,38 lei prin ordinul de
plată de mai sus, se constată că nici prin sentinţa civilă nr.1318/12.04.2013 a Curţii de Apel
Bucureşti Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal şi nici prin decizia nr.141/21.01.2015 a
Pagină 9 din 38
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în recurs, nu se face această distincţie ci s-a apreciat
implicit prin respingerea acţiunii ca rămasă fără obiect că aceste penalităţii de întârziere sunt
datorate de Ministerul Apărării Naţionale.

Mai mult, în decizia instanţei supreme se arată în penultimul alineat al considerentelor că nu

există „…..un alt prejudiciu decât cel rezultat din întârzierea plăţilor şi care a fost reparat
integral în condiţiile stipulate la art.19.2 din contract, prin achitarea cu ordinul de plată
nr.53/17 ianuarie 2008 a penalităţilor de întârziere în sumă de 473.960,58 lei….”.

Această constatare a instanţelor intră în puterea lucrului judecat care împiedică nu numai
judecarea din nou a unui proces terminat, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi purtat între
aceleaşi părţi, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea
constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre
judecătorească posterioară dată într-un alt proces.

În ce priveşte suma de 7.926,13 lei taxă judiciară de timbru şi 40.902,37 lei onorariu de
avocat, plătite prin acelaşi ordin de plată nr.53/17.01.2008, nici acestea nu pot fi restituite
Ministerul Apărării Naţionale deoarece respingerea acţiunii SC M.B.C. SRL ca rămasă fără
obiect prin plata benevolă a pretenţiilor deduse judecăţii nu înlătură deloc culpa procesuală a
pârâtului, acesta datorând cheltuieli de judecată efectuate de reclamant, deoarece pe de o
parte în materie comercială pârâtul este de drept în întârziere, iar pe de altă parte, plata
benevolă a fost efectuată după pronunţarea instanţei în fond.

Aşa fiind, instanţa de fond a respins ca neîntemeiată acţiunea precizată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul Ministerul Apărării Naţionale (pentru
Unitatea Militară 02574 Bucureşti), solicitând admiterea apelului şi, în principal, schimbarea
hotărârii apelate în sensul admiterii acţiunii precizate. În subsidiar, solicită admiterea în parte
a acţiunii şi obligarea intimatului la restituirea sumei de 85.689,75 lei, 36.681,25 lei
reprezentând diferenţa dintre valoarea penalităţilor achitate cu O.P. nr. 53/17.01.2008 şi cea
stabilită ca obligaţie de plată prin sentinţa nr. 1318/12.04.2013, la care se adaugă sumele
reprezentând taxe judiciare de timbru în valoare de 7.926,13 lei şi onorariu de avocat
40.902,37 lei, plătite nedatorat.

Solicită acordarea dobânzii legale calculată potrivit completării de acţiune din data de
14.12.2010 şi actualizarea sumelor potrivit coeficientului de inflaţie la data efectivă a plăţii, cu
cheltuieli de judecată.

În motivare arată că, deşi prin acţiune s-a solicitat ,,plata sumei de 522.789,08 lei
reprezentând penalităţi de întârziere, onorariu de avocat şi taxe de timbru, plătite nedatorat“,
în realitate, prin acţiune se urmărea restituirea sumei plătită către pârâta intimată în temeiul
unui titlu care a fost desfiinţat, restabilindu-se, astfel, situaţia anterioară executării. De altfel,
instanţa de judecată nu este ţinută de temeiul juridic invocat de părţi, ci ea este cea care
califică juridic o cerere dedusă judecăţii, astfel că, neîndeplinirea condiţiilor plăţii nedatorate
este lipsită de relevanţă şi nu poate constitui temei al respingerii acţiunii.

Apelanta apreciază că sunt îndeplinite condiţiile pentru restituirea, cel puţin în parte, a
sumelor plătite de unitate, fără titlu.
Pagină 10 din 38
De asemenea, susţine că diferenţa dintre suma plătită pârâtei cu titlu de penalităţi de
întârziere şi cea la care a fost obligată unitatea prin hotărârea menţinută de ÎCCJ în dosarul
nr. 3684/1/2013, prin decizia nr. 141/03.02.2015, este de 36.861,25 lei.

La aceasta se adaugă sumele reprezentând taxa judiciară de timbru şi cheltuieli de judecată,

achitate necuvenit în temeiul hotărârii casate, sentinţa comercială nr. 12383/30.10.2007.

Apelanta menţionează că prin admiterea în parte a cererii acesteia nu se încalcă puterea

lucrului judecat, după cum în mod greşit a reţinut instanţa de fond, deoarece, prin hotărârile
pronunţate s-a stabilit obligaţia Ministerului Apărării Naţionale la plata sumei de 437.099,33
lei; pentru sumele plătite în plus actele de executare sunt desfiinţate de drept, sunt suspuse
repetiţiunii şi reprezintă, în acelaşi timp, o plată nedatorată. Mai mult, executarea titlului de
către partea care s-a crezut debitor reprezintă faptul juridic al îmbogăţirii fără justă cauză,
patrimoniul pârâtului a fost mărit fără temei, iar patrimoniul Ministerului Apărării a fost
proporţional diminuat, astfel că, restituirea sumei se impune şi pentru acest motiv.

În drept, invocă prevederile art. 282 şi următoarele, 311,4041 - 4043 C.pr.civ., art. 993 C.civ.

Intimata nu a depus la dosarul cauzei întâmpinare.

Analizând apelul de faţă, prin prisma criticilor formulat de apelantă, Curtea constată că acesta
este nefondat, pentru următoarele considerente:

În susţinerea acţiunii sale, reclamanta apelantă solicită în subsidiar obligarea intimatului la

restituirea sumei de 85.689,75 lei, 36.681,25 lei reprezentând diferenţa dintre valoarea
penalităţilor achitate cu O.P. nr. 53/17.01.2008 şi cea stabilită ca obligaţie de plată prin
sentinţa nr. 1318/12.04.2013, însă Curtea constată că din această hotărâre aflată la filele
145 -149 dosar Tribunal nu reiese nici o diferenţă în ceea ce privesc penalităţile de întârziere
sau că Curtea de Apel Bucureşti cu ocazia pronunţării acestei hotărâri ar fi analizat altă sumă
cu titlu de penalităţi de întârziere declarate de apelantă.

Din considerentele acestei hotărâri reiese că ,,în ceea ce priveşte pretenţia referitoare la
plata penalităţilor de întârziere prin decizia civilă nr. 2815 din 5 iunie 2012 pronunţată de
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,…, s-a reţinut că, raportat la clauzele contractului şi cu
referire specială la prevederile art. 16.2 şi 19.2 din cuprinsul acestuia, societatea reclamantă
este îndreptăţită a primi penalităţile de întârziere solicitate,dată fiind, în mod necontestat,
efectuarea cu întârziere a plăţilor facturilor de către intimatul pârât’’.

Având în vedere O.P. nr. 53 din 17.01.2008, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că pârâta UM
02574 Bucureşti a achitat reclamantei suma de 522.789,08 lei, compusă din 473.960,58 lei
penalităţi de întârziere, 7.926,13 lei taxa de timbru şi 40.902,37 lei onorariu avocat şi a
constatat lipsită de obiect pretenţia reclamantului SC M.B.C. SRL cât priveşte obligarea
pârâtei la plata, în continuare a acestor penalităţi, astfel că acţiunea a fost respinsă ca
rămasă fără obiect.

În ceea ce priveşte restituirea sumele reprezentând taxe judiciare de timbru în valoare de

7.926,13 lei şi onorariu de avocat 40.902,37 lei, Curtea constată că în mod corect Tribunalul

Pagină 11 din 38
a respins şi acest petit, reţinând culpa procesuală a societăţii în achitarea debitului după
pronunţarea hotărârii judecătoreşti.

Această hotărâre a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 141/21.01.2015 pronunţată de
I.C.C.J Bucureşti în dos. nr. 3684/1/2013, intrând astfel în puterea de lucru judecat, conform
căruia ,,o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată’’.

Hotărârea judecătorească prin care au fost soluţionate aceste petite este prezumată a
exprima adevărul şi nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre.

Deşi nu este reglementat ca atare, în codul de procedură civila de la 1865, totuşi unul dintre
efectele hotărârii judecătoreşti este puterea de lucru judecat şi în raport de dispoziţiile art.
315 C.pr civ., acest efect primează.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces
terminat, ci şi contrazicerea între două hotărâri judecătoreşti, adică infirmarea constatărilor
făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă printr-o altă hotărâre judecătorească
posterioară.

Acest aspect ţine de dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie,
ce trebuie interpretat în lumina preambulului Convenţiei, care enunţă supremaţia dreptului ca
element al patrimoniului comun al statelor contractante.

Curtea de la Strasbourg a stabilit că unul din elementele fundamentale ale supremaţiei

dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care urmăreşte, între altele, ca o soluţie
definitivă pronunţată de instanţe într-un litigiu să nu mai fie pusă în discuţie (cauza
Brumărescu împotriva României, 28.342/95, pct.61, CEDO 1999-VII). În temeiul acestui
principiu, nici o parte sau autoritate a statului nu este îndreptăţită să ceară revizuirea unei
hotărâri definitive şi executorii cu scopul de a obţine o reexaminare a cauzei şi o nouă
decizie la problema sa, decât atunci când motive substanţiale şi imperative impun acest lucru
(Riabykh împotriva Rusiei, nr. 52.854/99, pct.52 şi 56, CEDO 2003-IX).

Instanţa constată că petitele din cererea reclamantei UM 02574 Bucureşti au fost soluţionate
irevocabil prin hotărârea arătată mai sus şi având în vedere principiul puterii lucrului judecat,
principiul legalităţii căi de atac şi al unicităţii căi de atac, precum şi dispoziţiile art. 6 alin. (1)
din Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale,
aceste petite nu mai pot face obiectul unei noi judecăţi.

Pentru aceste considerente, în baza art. 282 şi urm. din Codul de procedură civilă, Curtea va
respinge ca nefondat apelul formulat de către reclamantul Ministerul Apărării Naţionale
Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 372/02.06.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în
dosarul nr. 7706/30/2010*, şi va menţine ca temeinică şi legală hotărârea atacată.

3. Acţiunea în anularea actelor, operaţiunilor şi plăţilor efectuate de debitor

şi acţiunea în anularea transferurilor patrimoniale frauduloase încheiate
de debitor. Elemente de distincţie. Confuzie. Nelegalitate

Legea nr. 85/2006: art. 46, art. 49, art. 79, art. 80
Pagină 12 din 38
Reclamanta, în calitate de lichidator al debitoarei a solicitat constatarea nulităţii unei
operaţiuni de vânzare cumpărare şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, indicând
în motivele acţiunii, prevederile art. 49 şi 46 din Legea nr. 85/2006, pe care le-a
reprodus în considerentele acesteia, iar în final a arătat expres că în drept
formulează acţiunea în baza art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, acesta este cadrul procesual pe care judecătorul sindic trebuia să îl ia
în considerare în lipsa unei precizări ulterioare a reclamantei, iar în condiţiile art. 46,
care arată că în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de
judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior
deschiderii procedurii sunt nule, acţiunea reclamantei de constatarea nulităţii unor
astfel de operaţiuni nu este supusă termenului de prescripţie pe care l-a indicat
pârâta intimată şi a fost însuşit de judecătorul sindic, sens în care se impunea
respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 297 din 9 septembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 715/23.04.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
1776/30/2010*/a3 s-a respins acţiunea în anulare formulate de reclamant A.I. SPRL
Bucureşti, în calitate de lichidator judiciar al debitorului SC P.S.F. SRL în
contradictoriu cu pârâta SC P.S.F. SRL Bucureşti, prin administrator special D.I.P. şi
cu pârâta SC P.I. SRL Timişoara.

Pentru a hotărî astfel prima instanţă analizând excepţia prescripţiei dreptului la

acţiune, se reţin că procedura insolventei faţă de debitoarea SC P.S.F. SRL s-a
deschis la data de 16.12.2010, prin decizia civila nr. 1704/R/COM/16.12.2010 a Curţii
de Apel Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 602/07.04.2011 s-a fixat termen pentru întocmirea raportului
privind cauzele insolvenţei la 17.05.2011. Potrivit art. 81 alin (1) din Legea nr.
85/2006, acțiunea pentru anularea actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi
patrimoniale, la care se referă art. 79 şi 80, poate fi introdusă de administratorul
judiciar/lichidator în termen de un an de la data expirării termenului stabilit pentru
întocmirea raportului prevăzut la art. 20 alin. (1) lit. b), dar nu mai târziu de 16 luni de
la data deschiderii procedurii.

În cauză, atât raportat la termenul de 1 an de la expirarea termenului limita de

întocmire a raportului cu cauzele insolventei (17.05.2012), cât şi raportat la termenul
de 16 luni de la data deschiderii procedurii(16.04.2012), acțiunea de faţă, promovată
la data de 19.09.2014, este tardiv formulat.

Pentru aceste considerente, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu

consecinţa respingerii acţiunii în anulare.
Pagină 13 din 38
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamanta A.I. SPRL Bucureşti solicitând
admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei atacate, admiterea acţiunii aşa cum a fost
formulată şi constatarea nulităţii contractului de vânzare încheiat între SC P.S.F. SRL
şi SC P.I. SRL, repunerea părţilor în situaţia anterioară, iar în cazul în care bunul
mobil nu mai există, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând contravaloarea
autoturismelor, la data efectuării transferului de proprietate - cumpărare

În motivare se arată că la data de 16.12.2010. prin decizia nr. 1704/R, pronunţata de

Curtea de Apel Timişoara, instanţa a dispus deschiderea procedurii generale a
insolvenţei împotriva debitorului SC P.S.K. S.U.L., fiind desemnai în calitate de
administrator judiciar M.M.R. SPRL.

Din analizarea documentelor ce se afla în posesia lichidatorului judiciar reies

următoarele:
- autoturismele - 6 (şase): 3 murea Ford, 2 Mercedes Benz si I WM Meyer ce
figurează înregistrate in evidentele Serviciul Public Comunitar Regim Permise de
Conducere si înmatriculare Vehicule Timiş au fost Înstrăinate Ia data de 31.12.2010,
deci după data deschiderii procedurii insolvenţei, către SC P.I. SRL (conform
facturilor deţinute) la preturi derizorii;

Astfel cum rezulta din situaţia expusă, operaţiunile de vânzare cumpărare ale celor 6
autoturisme au fost efectuate la data de 31.12.2010 deci după data deschiderii
procedurii insolvenţei respectiv 16.10.2010, perioada în care debitorul se afla în
perioada de observaţie.

Activitatea debitorului în perioada de observaţie este reglementata de dispoziţiile art.

49 din Legea nr. 85/2006, perioada in cure debitorul va putea sa continue
desfăşurarea activităţilor curente st poate efectua plaţi către creditorii cunoscuţi, care
se încadrează in condiţiile obişnuite de exercitare a activităţii curente, sub
supravegherea administratorului judiciar sau sub conducerea administratorului
judiciar in funcţie de caz, in funcţie de ridicarea sau nu a dreptului de administrare al
debitorului.

Actele, operaţiunile şi plătite care depăşesc condiţiile menţionate anterior vor putea fi
autorizate, în exercitarea atribuţiilor de supraveghere de administratorul judiciar, care
va convoca o şedinţa a comitetului creditorilor în vederea supunerii spre aprobare a
cererii administratorului special, în termen de maximum 5 de zile de la data primirii
acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 46 din Legea 85/2006, „în afara de cazurile prevăzute la ari.
49 sau de cele autorizate de judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile
efectuate de debitor ulterior deschiderii procedurii sunt nule.”

Pagină 14 din 38
În speţa vânzarea cumpărarea autoturismelor nu reprezintă o activitate curentă care
să fi putut fi continuată de debitor în perioada de observaţie, nu a fost autorizata de
administratorul judiciar, nu a fost autorizata de judecătorul sindic astfel încât sunt
incidente dispoziţiile art. 46 din Legea 85/2006, operaţiunile de vânzare cumpărare
fiind lovite de nulitate absoluta care intervine de drept după data deschiderii
procedurii,

Examinând calea de atac a reclamantei în conformitate cu motivele de recurs şi din

oficiu pentru cele de ordine publică, Curtea reţine ca întemeiat recursul pentru
următoarele considerente.

Judecătorul sindic a pronunţat o soluţie nelegală întrucât a admis greşit excepţia

prescripţiei dreptului la acţiune în temeiul art. 81 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, ca
urmare a calificării eronate a obiectului cererii cu care a fost sesizat şi pe care l-a
apreciat ca fiind o anulare a actelor frauduloase încheiate de debitor în dauna
creditorilor, precum şi pentru anularea constituirilor sau transferurilor de drepturi
patrimoniale la care se referă art. 79 şi 80 din aceiaşi lege.

În realitate, prin cererea introductivă reclamanta, în calitate de lichidator al debitoarei

a solicitat constatarea nulităţii unei operaţiuni de vânzare cumpărare şi repunerea
părţilor în situaţia anterioară, indicând în motivele acţiunii, prevederile art. 49 şi 46
din Legea nr. 85/2006, pe care le-a reprodus în considerentele acesteia, iar în final a
arătat expres că în drept formulează acţiunea în baza art. 46 din Legea nr. 85/2006.

Prin urmare, acesta este cadrul procesual pe care judecătorul sindic trebuia să îl ia
în considerare în lipsa unei precizări ulterioare a reclamantei, iar în condiţiile art. 46,
care arată că în afară de cazurile prevăzute la art. 49 sau de cele autorizate de
judecătorul-sindic, toate actele, operaţiunile şi plăţile efectuate de debitor ulterior
deschiderii procedurii sunt nule, acţiunea reclamantei de constatarea nulităţii unor
astfel de operaţiuni nu este supusă termenului de prescripţie pe care l-a indicat
pârâta intimată şi a fost însuşit de judecătorul sindic, sens în care se impunea
respingerea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune.

Pe cale de consecinţă se va impune admiterea recursului în condiţiile art. 312 din

Codul de procedură civilă şi a se casa sentinţa atacată prin aplicarea alin. (6) din
articolul menţionat, ce reglementează cazul în care instanţa a cărei hotărâre este
recurată a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului, urmând ca
judecătorul sindic să analizeze considerentele cererii introductive, precum şi
apărările pârâtei în limitele cu care a fost investit şi prin aplicarea temeiurilor de drept
solicitate de părţi.

Pagină 15 din 38
 4. Acţiune pentru angajarea răspunderii patrimoniale personale a
persoanelor care au contribuit la cauzarea stării de insolvenţă a
debitorului. Caracterul diferit al temeiurilor invocate în acţiune în raport
cu cele pentru care judecătorul-sindic a admis acţiunea. Nelegalitate.
Natura juridică a răspunderii patrimoniale personale instituite de art. 138
din Legea nr. 85/2006. Neîndeplinirea condiţiilor răspunderii speciale
reglementată de legea insolvenţei. Respingerea acțiunii

Legea nr. 85/2006: art. 138

Curtea constată, în primul rând, că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 138
alin. (1) din Legea nr. 85/2006 pentru antrenarea răspunderii pârâtului, având în vedere că în
raportul întocmit în conformitate cu prevederile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu au
fost identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului,
aşa cum cere textul legal. Prin urmare, pentru că în cauză nu au fost identificate persoane
cărora le-ar fi imputabilă stare de insolvenţă în raportul întocmit în conformitate cu art. 59
alin. (1) din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar al debitoarei nu poate formula o cerere de
antrenare a răspunderii pârâtului.

În al doilea rând, lichidatorul judiciar al debitoarei şi-a întemeiat cererea de atragere a

răspunderii patrimoniale pe prevederile art. 138 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2006.
Hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât nu a reţinut niciunul din cazurile de
antrenare solicitate prin cererea formulată de lichidatorul judiciar, în schimb a admis acţiunea
pentru un caz nesolicitat prin cererea de atragere a răspunderii, respectiv art. 138 alin. (1) lit.
a) din Legea nr. 85/2006.

În al treilea rând, în ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) şi e) din
Legea nr. 85/2006, Curtea reţine că nu au fost dovedite condiţiile răspunderii pârâtului,
respectiv culpa administratorului statutar al debitoarei, precum şi raportul de cauzalitate între
această faptă şi ajungerea societăţii în insolvenţă, iar la dosarul cauzei nu există înscrisuri
sau alte probe în acest sens pentru a confirma susţinerile reclamantului.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 769/A din 23 septembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 845/21.05.2015 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosar nr.
5413/30/2013/a2, s-a admis acţiunea formulată de SCP I.G. IPURL Timişoara în calitate de
lichidator judiciar al debitoarei SC T.C. SRL în contradictoriu cu pârâtul C.C. şi a fost obligat
pârâtul să suporte din averea personală întreg pasivul debitoarei în cuantum de 60.030 lei.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a constatat că potrivit art. 138 alin. (1) din Legea
insolvenţei, la cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului, judecătorul-sindic poate
dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să
fie suportată de membrii organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere,
precum şi de orice altă persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, prin una
dintre faptele enumerate la literele a) - g).

Pagină 16 din 38
Lichidatorul îşi întemeiază cererea de atragere a răspunderii patrimoniale pe faptul că fostul
administrator al societăţii a ascuns o parte din activul societăţii şi că nu a ţinut contabilitatea
în conformitate cu legea .

Pârâtul, deşi notificat în repetate rânduri, nu a predat lichidatorului judiciar actele contabile
ale debitoarei, însă din actele depuse de către debitoare la fisc a rezultat că debitoarea a
deţinut în proprietate patru autovehicule, respectiv un Fiat Ritmo, două Fiat Regata, un
Volkswagen Passat CL.

Aceste bunuri nu au fost predate de pârât către lichidatorul judiciar şi deşi s-a solicita termen
să se facă dovada radierii acestora, pârâtul nu a produs nici un fel de dovadă în acest sens.
În aceste condiţii, este indubitabil că au fost deturnate, ascunse şi folosite în interes
personal de către pârât.

Prin ascunderea autovehiculelor şi folosirea în interes personal a acestor bunuri s-a cauzat
starea de insolvenţă a debitoarei, întrucât contravaloarea acestora a fost însuşită de către
pârât, şi nu a fost folosită pentru achitarea datoriilor debitoarei.

Aşa fiind, judecătorul sindic a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prev. de art.138 lit. a) din
Legea nr. 85/2006, motiv pentru care a admis acţiunea.

In ceea ce priveşte cealaltă fapta reţinută de către lichidatorul judiciar, respectiv neţinerea
contabilităţii, judecătorul sindic a constatat că nu a fost probată, întrucât lichidatorul judiciar
nu a intrat în posesia actelor contabile ale debitoarei, deci nu putea să dovedească că
acestea nu au fost ținute în conformitate cu legea.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul C.C., solicitând admiterea acestuia,
schimbarea sentinţei atacate, respingând ca neîntemeiată cererea de atragere a răspunderii
patrimoniale a pârâtului, în calitate de fost administrator pentru datoriile debitoarei în
faliment.

În motivare, arată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş la data de

25.11.2014 sub nr. 5413/30/2013/a2 intimata SCP I.G. IPURL în calitate de lichidator judiciar
al debitoarei SC T.C. SRL a formulat cerere de atragere a răspunderii patrimoniale a
pârâtului apelant pentru întreaga sumă înscrisă în tabelul definitiv de creanţe al debitoarei, în
sumă de 60.030 lei.

În motivare se arată că prin Sentinţa nr. 1773/12.09.2013 s-a dispus deschiderea procedurii
de insolvenţă faţă de SC T.C. SRL şi prin aceeaşi încheiere a fost numit în calitate de
administrator judiciar al debitoarei SCP I.G. IPURL.

Lichidatorul judiciar a susţinut că este elocvent faptul că funcţionarea societăţii nu s-a

desfăşurat în condiţii de legalitate, existând o legătură de cauzalitate între faptele ilicite,
culpabile ale administratorului statutar şi prejudiciul, fără a indica probe în dovedirea faptelor
prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. d) şi e) pe care şi-a întemeiat cererea.

În faţa primei instanţe, la primul termen de judecată din 19.02.2015 pârâtul apelant s-a
prezentat (deşi a fost nelegal citat) şi a precizat că se află în imposibilitatea de a prezenta
Pagină 17 din 38
actele contabile, întrucât acestea au fost aruncate de către proprietarul imobilului în care
societatea debitoare a avut sediul, iar în ceea ce priveşte bunurile identificate scriptic de
către lichidatorul judiciar a arătat că nu le-a ascuns şi că nu sunt în posesia
societăţii/pârâtului apelant, aşa cum acesta a pretins în invocarea art. 138 lit. e) din lege şi
astfel a solicitat instanţei un termen pentru a face dovada radierii acestora, cu intenţia de a
face demersurile necesare în acest sens. Având în vedere formalităţile complexe care trebuie
parcurse în vedere radierii autovehiculelor precum şi fiind în imposibilitate absolută de a
constitui documentele solicitate pentru radiere, nu a reuşit să se prezinte la următorul termen
de judecată.

La termenul de judecată din 21.05.2015 instanţa a pronunţat Sentinţa civilă nr. 845/2015,
prin care dispus suportarea întregului pasiv al debitoarei în cuantum de 60.030 lei din averea
personală a pârâtului, reţinând în sarcina sa faptele prevăzute de art. 138 alin. (1) lit. a) şi e)
din Legea nr. 85/2006, deşi acestea nu au fost dovedite, iar în ceea ce priveşte lit. a) aceasta
nu a făcut obiectul cererii reclamantului. Motivarea instanţei a fost că este indubitabil faptul
că bunurile au fost deturnate, ascunse şi folosite în interes propriu, întrucât nu a reuşit la
acest termen să facă dovada radierii bunurilor şi astfel prin folosirea bunurilor în interes
propriu s-a cauzat stare de insolvenţă a debitoarei, deoarece contravaloarea bunurilor a fost
însuşită de către pârât şi nu pentru achitarea datoriilor debitoarei.

În ceea ce priveşte neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea, judecătorul sindic a

constatat că nu a fost probată de către lichidatorul judiciar şi prin urmare nu poate fi reţinută
această faptă în sarcina pârâtului.

Hotărârea primei instanţe este criticabilă pentru o serie de erori, atât de ordin procedural cât
şi material şi în principal pentru că judecata nu a fost conformă cu legea.

Pentru început, arată că potrivit normelor în vigoare la data de 12.09.2013, data deschiderii
procedurii de insolvenţă împotriva debitoarei SC T.C. SRL respectiv art. 8 Legea nr. 85/2006
în forma modificată prin Legea nr. 76/2012 de punere în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind
Codul de procedură civilă, calea de atac împotriva hotărârilor judecătorului sindic pronunţate
în temeiul art. 11 din Legea nr. 85/2006 este apelul şi termenul de apel este de 30 de zile de
la comunicarea hotărârii, conform dispoziţiilor de drept comun, având în vedere că legea
specială, în forma sa modificată nu mai stabileşte un termen special pentru calea de atac,
aşa cum s-a menţionat în cuprinsul hotărârii, „cu drept de recurs în 7 zile de la comunicare”.

Totodată, subliniază şi faptul că deşi, a arătat primei instanţe că din anul 2011 nu mai
locuieşte la adresa la care a fost notificat de către lichidatorul judiciar, respectiv citat de către
instanţa de judecată, fapt care s-a putut consemna prin prezenţa sa la termenul de judecată
din 19.02.2015 ocazie cu care s-a legitimat cu cartea de identitate de unde reiese clar
adresa actuală de domiciliu, respectiv Calea Martirilor, nr. 14, Timişoara, judeţul Timiş,
adresă de domiciliu pe care o are de la începutul anului 2012 (CI. - Anexa 1), instanţa de
judecată a dispus comunicarea hotărârii tot la vechea adresă de domiciliul, de unde prin
bună voinţa actualului proprietar a luat la cunoştinţă ulterior de hotărârea instanţei.

Pe fondul cauzei, invocă prescripţia obligaţiilor fiscale pretinse de către Administraţia

Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş, obligaţii care constituie aproape 90% din creanţele
înscrise în tabelul definitiv.
Pagină 18 din 38
În ceea ce priveşte creanţa bugetară a Direcţiei Fiscale a Municipiului Timişoara, care constă
în impozit şi penalităţi pentru cele patru autovehicule cu care figurează debitoarea, înţelege
să invoce prescripţia pentru sumele aferente anilor 2003 - 2007, iar pentru impozitul calculat
anual pe perioada 2007 - 2013 arată că aceasta nu este datorat, întrucât autovehiculele nu
au rulat pe drumurile publice, unele fiind deja casate, iar unul dintre ele, în stare
nefuncţională a fost ridicat chiar de către reprezentanţii DFMT prin dispoziţie de trecere în
proprietatea Municipiul Timişoara. Astfel, având în vedere că antrenarea răspunderii
membrilor fostelor organe de conducere (dacă şi celelalte condiţii de atragere a răspunderii
ar fi îndeplinite) se poate face doar în limita pasivului neacoperit, nu se poate dispune în mod
legal obligarea pârâtului apelant la plata întregii sume înscrise în tabelul definitiv de creanţe
întocmit de către lichidatorul judiciar, întrucât cel puţin în ceea ce priveşte creanţa bugetară a
Administraţiei Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş este prescrisă.

În al doilea rând, arată că, în principal susţinerile lichidatorului judiciar nu au fost dovedite în
nici un moment, ci au fost simple prezumţii şi tot prezumţii au fost şi considerentele care au
stat la baza hotărârii primei instanţe.

Răspunderea reglementată de lege reprezintă o formă specială de răspundere civilă, care

are un caracter excepţional şi poate fi antrenată doar cu îndeplinirea condiţiilor strict
prevăzute de lege.

Legea insolvenţei prevede în mod expres la art. 138 alin. (1) că în cazul în care în raportul
întocmit în conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi
imputabilă apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a
lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană
juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere
şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat
starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre faptele enumerate la literele a) – g). Prin
urmare, pentru că în cauză nu au fost identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă stare de
insolvenţă în raportul întocmit în conformitate cu art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006,
întrucât nu s-a întocmit acest raport, lichidatorul judiciar nu poate formula o astfel de cerere.

Mergând mai departe, de la condiţia prealabilă a identificării persoanelor care au cauzat

starea de insolvenţă prin raportul mai sus amintit, pentru antrenarea răspunderii este
necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii esenţiale: prejudiciul creat în
patrimoniul debitorului insolvent, fapta să se încadreze în cazurile expres prevăzute de lege
şi raportul de cauzalitate dintre faptă şi încetarea plăţilor şi vinovăţia persoanei a cărei
răspundere se antrenează. În plus, ca particularitatea răspunderii civile delictuale
reglementată de dispoziţiile mai sus menţionate, se impune ca faptele să fie săvârşite în
interes personal sau cu intenţia de obţine rezultatele pe care textul de lege Ie enumera.

Ori, în prezenta cauză, prima instanţă a prezumat că pârâtul apelant a deturnat, ascuns şi
folosit în interes propriu bunurile societăţii. Întrucât nu a reuşit în termenul acordat să facă
dovada radierii bunurilor, deşi Ia termenul la care a fost prezent a arătat care a fost situaţia
bunurilor aşa cum a indicat şi lichidatorului judiciar prin declaraţiile predate acestuia, conform
Procesului - verbal de predare - primire din data de 16.02.2015 (Anexa 3).

Pagină 19 din 38
Din formularea art. 138 lit. a) şi e) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în
folosul propriu sau în cel al unei alte persoane, respectiv au deturnat sau au ascuns o parte
din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul acesteia, rezultă cu evidenţă că
aceste fapte nu pot fi săvârşite decât cu intenţie, care trebuie dovedită cu probe
convingătoare în persoana considerată răspunzătoare, aspect care nu a fost probat în
cauză. Astfel, împrejurarea că apelantul nu a reuşit să producă proba radierii bunurilor
(datorită unor împrejurări care nu ţin de persoana sa) nu valorează proba ascunderii şi
utilizării bunurilor în interes personal, şi în opinia sa, nu poate conduce nici măcar Ia o astfel
de prezumţie, întrucât radierea sau neradierea unor autovehicule din evidenţele Serviciului
public comunitar - Regim permise de conducere şi înmatriculare a vehiculelor Timiş nu poate
face proba modului în care au fost folosite bunurile/contravaloarea lor.

În continuare, pentru a demonstra netemeinicia hotărârii primei instanţe, precum şi a unei

cereri de antrenare a răspunderii, pârâtul analizează succint condiţiile răspunderii aşa cum
le-a indicat mai sus:

1. Prejudiciul a fost probat de către lichidatorul judiciar prin depunerea tabelului

definitiv de creanţe. În fapt, acestea creanţe nu există, fiind prescrise în proporţie de peste
90% şi diferenţa (creanţa DFMT - impozitul pentru autovehicule ulterior anului 2007 ) nu
poate fi pretinsă pentru că bunurile nu au fost puse în circulaţie pe drumurile publice din
2007, fiind nefuncţionale sau deja casate. Astfel, întinderea răspunderii administratorului care
a cauzat stare de insolvenţă (ipotetic) nu poate fi mai mare decât pasivul datorat de către
debitorul insolvent, care în realitate nu există.

2. Faptele ilicite săvârşite să fie cele prevăzute de art.138 din Legea nr. 85/2006.
Lichidatorul judiciar nu a produs probe în sensul celor afirmate, ci doar a indicat faptele
prevăzute de legea specială prezumând că acestea au fost săvârşite, întrucât nu a nereuşit
să stabilească o comunicare cu pârâtul apelant pentru a afla despre situaţia bunurilor cu
privire la care existau informaţii că ar fi în patrimoniul debitoarei. La acest punct se impune
observaţia că, în fapt (aşa cum rezultă din documentele depuse în probaţiune la cererea de
antrenare a răspunderii) lichidatorul judiciar a trimis o notificare la adresa unde figura sediul
debitoarei şi alta la fostul domiciliu al apelantului, notificări care s-au întors neridicate. în
această situaţie, pentru a da dovada de diligenta unui bun profesionist, lichidatorul judiciar ar
fi putut formula o adresă la Direcţia de evidenţă a populaţiei din cadrul Primăriei Timişoara
pentru a afla dacă informaţia privind domiciliu mai este de actualitate precum şi informaţii
privind adresa actuală, aspect care i-ar fi fost comunicat. în plus, la data de 16.02.2015 s-a
prezentat la sediul lichidatorului judiciar şi a depus documentele care le-a mai avut în
posesie în legătură cu debitoarea şi două declaraţii pe proprie răspundere prin care a arătat
că documentele contabile nu mai există, fără a avea culpă în acest sens, iar bunurile
identificate scriptic nu există în patrimoniul debitoarei şi că doar din eroare încă figurează în
evidenţele instituţiilor statului, deoarece nu s-au făcut la momentul potrivit demersurile de
radiere. Or, chiar după acest moment lichidatorul a susţinut în continuare cererea de
antrenare a răspunderii, în sensul că a ţinut o contabilitate fictivă şi că a deturnat sau ascuns
bunurile debitoarei. Prin urmare, legea prevede în mod limitativ câteva fapte care pot fi
săvârşite de către membrii organelor de conducere a unei societăţi şi care pot fi de natură a
cauza stare de insolvenţă, însă legea nu prezumă că au fost săvârşite în ipoteza în care o
societate este supusă procedurii insolvenţei. ci ele trebuie dovedite, în speţă, nu au fost
indicate probele care arată săvârşirea acestor fapte şi nici un alt fel de fapte.
Pagină 20 din 38
3. Deşi doar prin cele prezentate anterior a arătat netemeinicia acţiunii în atragerea
răspunderii patrimoniale personale în temeiul art. 138 din Legea nr. 85/2006, precizează că o
condiţie sine qua non este legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu. Astfel,
trebuie să existe o relaţie directă de la cauză la efect, în sensul că lipsa disponibilităţilor să
se datoreze săvârşirii faptei prevăzute de lege, aşa cum reiese din formulare textului de lege:
„persoană care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin una din următoarele fapte...”.
Astfel, legătura de cauzalitate este un element obiectiv al răspunderii civile care trebuie
probat prin dovezi solide, nu poate fi prezumat. În speţă, prezumţia ascunderii bunurilor în
prezent (întrucât pârâtul nu reuşeşte să facă dovada radierii lor) nu valorează proba cauzării
stării de insolvenţă.

Cauza reală a incapacităţii de a acoperi cheltuielile societăţii din încasările realizate a fost
nerealizarea încasărilor în cuantumul preconizat şi situaţia pieţei imobiliare total nefavorabilă
în acea perioadă precum şi lipsa personalului profesionist. Cheltuielile cu care societatea a
rămas restantă au fost contribuţii la bugetul de stat şi impozit, într-un cuantum relativ mic,
care prin dobânzi şi penalităţi calculate de organele fiscale fără întrerupere până în anul
2013 au ajuns să fie la cel indicat în cererile de admitere a creanţei. În acel moment soluţia
pe care a văzut-o cea mai potrivită a fost să suspende activitatea pentru o perioadă cu
intenţia de a o relua într-un cadru economic mai favorabil. În ceea ce priveşte bunurile
debitoarei, aşa cum reiese din acte existente la dosar, autovehiculele aveau deja peste 20 de
ani vechime şi nu mai erau în stare optimă, unele chiar nefuncţionale, de observat că şi
societatea avea deja peste 12 ani de activitate. Astfel, unul dintre autoturisme a fost vândut,
însă preţul nu s-a încasat şi cumpărătorul nu a mai putut fi contactat, iar în prezent este
decedat; alte două au fost casate fiind nefuncţionale, iar autoturismul Volkswagen Passat
CL, fabricaţie 1991 a fost ridicat de către Primăria Timişoara, din parcarea publică, conform
Dispoziţiei nr. 1494 din 20.09.2013. (Anexa 4).

4. Vinovăţia. Deşi legea nu prevede în mod expres această condiţie, necesitatea ei

rezultă din examinarea conţinutului faptelor enumerate de către art. 138 din Legea nr.
85/2006, în speţă cele de la lit. a) şi e) care arată că este vorba de fapte intenţionate, ceea
ce înseamnă că stabilirea atitudinii psihice a făptuitorului faţă de rezultat este foarte
importantă pentru angajarea răspunderii civile.

Condiţia vinovăţiei rezultă oricum din prevederile art. 1.357 alin. (1) din Codul civil, astfel,
chiar dacă s-a săvârşit o faptă periculoasă social, nu este suficient ca aceasta să angajeze
răspunderea civilă, ci mai trebuie ca ea să fie imputabilă persoanei în sarcina căreia este
atribuită, adică a pârâtului apelant.

Acesta nu a fost probată de către lichidatorul judiciar şi nici nu a fost reţinută de prima
instanţă. În cauză, starea de insolvenţă s-a datorat unor factori obiectivi respectiv piaţa
nefavorabilă la acel moment, lipsa personalului calificat şi lipsa încasărilor pe măsura
cheltuielilor care nu puteau fi reduse (taxe, salarii, contribuţii etc.).

Prin urmare, nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială nefiind probată existenţa faptei
culpabile a administratorului societăţii, în persoana apelantului.

Examinând apelul declarat de pârâtul C.C. prin prisma motivelor de apel şi a prevederilor art.
466 şi urm. C.pr.civ., Curtea va constata că acesta este întemeiat şi va fi admis.
Pagină 21 din 38
Astfel, potrivit art. 138 alin. (1) din Legea nr. 85/2006: În cazul în care în raportul întocmit în
conformitate cu dispoziţiile art. 59 alin. (1) sunt identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă
apariţia stării de insolvenţă a debitorului, la cererea administratorului judiciar sau a
lichidatorului, judecătorul sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului, persoană
juridică, ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de membrii organelor de conducere
şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice altă persoană care a cauzat
starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre următoarele fapte:

a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei
alte persoane;

b) au făcut acte de comerţ în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit,
persoana juridică la încetarea de plăţi;

d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au

ţinut contabilitatea în conformitate cu legea;

e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv
pasivul acesteia;

f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul

întârzierii încetării de plăţi;

g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă

unui creditor, în dauna celorlalţi creditori.

În prezenta cauză, lichidatorul judiciar al debitoarei şi-a întemeiat cererea de atragere a

răspunderii patrimoniale pe faptul că fostul administrator al societăţii a ascuns o parte din
activul societăţii şi că nu a ţinut contabilitatea în conformitate cu legea, temeiurile juridice ale
cererii fiind art. 138 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2006.

Curtea constată, în primul rând, că în cauză nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 138
alin. (1) din Legea nr. 85/2006 pentru antrenarea răspunderii pârâtului C.C., având în vedere
că în raportul întocmit în conformitate cu prevederile art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 nu
au fost identificate persoane cărora le-ar fi imputabilă apariţia stării de insolvenţă a
debitorului, aşa cum cere textul legal. Prin urmare, pentru că în cauză nu au fost identificate
persoane cărora le-ar fi imputabilă stare de insolvenţă în raportul întocmit în conformitate cu
art. 59 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, lichidatorul judiciar al debitoarei nu poate formula o
cerere de antrenare a răspunderii pârâtului.

În al doilea rând, lichidatorul judiciar al debitoarei şi-a întemeiat cererea de atragere a

răspunderii patrimoniale pe prevederile art. 138 alin. (1) lit. d) şi e) din Legea nr. 85/2006.
Hotărârea primei instanţe este nelegală, întrucât nu a reţinut niciunul din cazurile de
antrenare solicitate prin cererea formulată de lichidatorul judiciar, în schimb a admis acţiunea
pentru un caz nesolicitat prin cererea de atragere a răspunderii, respectiv art. 138 alin. (1) lit.
a) din Legea nr. 8572006.
Pagină 22 din 38
În al treilea rând, în ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 138 alin. (1) lit. d) şi e) din
Legea nr. 85/2006, Curtea reţine că nu au fost dovedite condiţiile răspunderii pârâtului,
respectiv culpa administratorului statutar al debitoarei, precum şi raportul de cauzalitate între
această faptă şi ajungerea societăţii în insolvenţă, iar la dosarul cauzei nu există înscrisuri
sau alte probe în acest sens pentru a confirma susţinerile reclamantului.

Curtea constată că răspunderea reglementată de art. 138 din Legea nr. 85/2006 nu este o
extindere a procedurii insolvenţei asupra administratorului societăţii sau a altei persoane din
cadrul debitoarei. Această răspundere este o răspundere personală care intervine numai
atunci când prin săvârşirea faptelor enumerate s-a ajuns la starea de insolvenţă.

Natura juridică a răspunderii institute de art. 138 din Legea nr. 86/2006 este aceea a unei
răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii delictuale.
Fiind vorba de o răspundere delictuală înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite
condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de
cauzalitate, culpa), condiţii care capătă, în această situaţie, unele conotaţii speciale.

Faptele enumerate în dispoziţiile art. 138 din Legea nr. 85/2006, respectiv greşeala de
gestiune (în sens larg), trebuie să fi contribuit la insuficienţa activului. Prin urmare, trebuie să
se probeze că administratorul, prin fapta sa culpabilă, a contribuit la aducerea societăţii în
stare de insolvenţă. Răspunderea pentru insuficienţa activului trebuie angajată doar dacă
prejudiciul a rezultat direct din fapta culpabilă a administratorului.

În cauză nu s-a dovedit ce fapte de natura celor prevăzute de art. 138 din Legea nr. 85/2006
ar fi fost săvârşite de pârât şi nici că acesta le-ar fi săvârşit în interes personal sau cu intenţia
de a obţine rezultatele arătate de legiuitor în textul de lege incident.

Sarcina probei incumbă celui care face o afirmaţie în faţa judecăţii, iar invocarea prevederilor
art. 138 din Legea insolvenţei nu atrage automat răspunderea administratorului, deoarece
legiuitorul nu a înţeles să instituie o prezumţie legală de vinovăţie şi de răspundere în sarcina
acestuia, ci a prevăzut posibilitatea atragerii acestei răspunderi doar după administrarea de
dovezi care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a contribuit la
ajungerea societăţii în stare de insolvenţă.

Dimpotrivă, din probele administrate în cauză rezultă că la data de 16.02.2015 pârâtul s-a
prezentat la sediul lichidatorului judiciar şi a depus documentele care le-a mai avut în
posesie în legătură cu debitoarea şi două declaraţii pe proprie răspundere prin care a arătat
că documentele contabile nu mai există, fără a avea culpă în acest sens, iar bunurile
identificate scriptic în documentele contabile nu mai există în patrimoniul debitoarei şi că
doar din eroare încă figurează în evidenţele instituţiilor statului, deoarece nu s-au făcut la
momentul potrivit demersurile de radiere.

Aşa fiind, constatând că hotărârea primei instanţe este greşită, în baza art. 480 C.pr.civ.,
Curtea va admite apelul declarat de pârâtul C.C. împotriva sentinţei civile nr.
845/21.05.2015, pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. 5413/30/2013/a2 şi va schimba
hotărârea apelată, în sensul că va respinge acţiunea formulată de reclamanta SCP I.G.
IPURL Timişoara, lichidator judiciar al debitoarei SC T.C. SRL Timişoara, împotriva pârâtului
C.C.
Pagină 23 din 38
Fiind în culpă procesuală, reclamanta va fi obligată la plata sumei de 2.600 lei cheltuieli de
judecată în apel către pârât, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat,
sumă care se va achita din fondurile debitoarei SC T.C. SRL Timişoara.

5. Contestaţie împotriva hotărârii adunării creditorilor formulată de un

creditor care a absentat pentru motive subiective de la dezbateri.
Consecinţe: respingerea contestaţiei pentru neîndeplinirea unei condiţii
expres prevăzute de lege în vederea legitimării procesuale

Legea nr. 85/2006 : art. 13 – art. 15

În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 85/2006, care prevăd, în cuprinsul
alin. (7) că hotărârea adunării creditorilor poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru
nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au
făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării, precum şi la cererea
creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei, care au lipsit motivat de la
şedinţa adunării creditorilor.

Creditorul, nu numai că nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile de admisibilitate ale acestei

categorii de acţiuni, dar, precizează expres faptul că a fost notificat dar nu a vrut să participe
ori să transmită un punct de vedere, pentru a nu acoperi viciul cuprins în convocare, aşa
cum apreciază că este cazul în speţă.

Ori, aşa cum în mod expres şi limitativ prevede dispoziţia redată mai sus, hotărârea adunării
creditorilor nu poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, decât dacă este
atacată de două categorii de creditori: care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au
făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării sau îndreptăţiţi să participe
la procedura insolvenţei dar care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor. În speţă,
creditorul nu face parte din niciuna dintre categoriile de creditori cărora legea le conferă
calitate procesuală activă.

Este indiferent dacă sunt criticate aspecte ce ţin de convocare, termenul convocării, ori de
modul de luare a unor hotărâri, câtă vreme condiţia obligatorie nu este îndeplinită.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 643/A din 7 septembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 900/2015 din 28.05.2015, judecătorul sindic a admis excepţia lipsei
calităţii procesual active a contestatoarei Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Timiş
şi a respins contestaţia formulată de către contestatoarea Administraţia Judeţeană a
Finanţelor Publice Timiş, împotriva hotărârii Adunării creditorilor din data de 10.12.2014, în
cadrul procedurii de insolvenţă a debitoarei SC S.A.V. SRL.

În motivare, s-a reţinut că împotriva debitoarei a fost deschisa procedura de insolventa prin
sentinţa civilă 434 pronunţata de către judecătorul sindic la data de 28.02.2013, fiind numit
administrator judiciar practicianul in insolventa A.I. IPURL, care a convocat adunarea
creditorilor pentru data de 10.12.2014, având pe ordinea de zi aprobarea modificărilor la
planul de reorganizare confirmat prin hotărârea intermediara nr. 888/2014, hotărâre atacată

Pagină 24 din 38
de creditor care a solicitat desfiinţarea acestora motivând ca nu a fost respectata procedura
de publicitate anterioara supunerii la vot a modificării planului de reorganizare in sensul ca,
anunţul de modificare si convocatorul au fost întocmite cu încălcarea prevederilor legale.

Prima instanţă a constatat că în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual active
invocata de către administratorul judiciar, deşi legal notificat si convocat, creditorul
Administraţia Finanţelor Publice Timiş nu s-a prezentat la adunarea creditorilor, motivând ca
nu a dorit sa acopere viciile de procedura, dar, cum legea conferă calitate procesuala pentru
formularea contestaţiei la procesul verbal al adunării creditorilor, acelor creditori care au
manifestat o minima diligenta si un minim interes si s-au prezentat la adunarea creditorilor,
si au votat împotriva celor supuse la vot, excepţia este întemeiată şi, in conformitate cu
art.14 punctul 7 din Legea nr. 85/2006 a respins contestaţia ca fiind formulata de o persoana
fără calitate procesual activa.

Împotriva sentinţei a declarat apel creditorul Administraţia Finanţelor Publice Timiş criticând
hotărârea ca netemeinică şi nelegală, faţă de dezlegarea dată de prima instanţă, solicitând
admiterea contestaţiei şi anularea hotărârii Adunării creditorilor din data de 10.12.2014, în
cadrul procedurii de insolvenţă a debitoarei SC S.A.V. SRL.

În motivare se arată că, în mod greşit, a reţinut prima instanţă lipsa calităţii procesuale active
deoarece creditorul nu a transmis nici un vot şi nici nu a fost prezentă, deşi a fost notificată,
contestând chiar modul de efectuare a convocării, cu nerespectarea dispoziţiilor art. 101 din
Legea nr. 85/2006, apreciind că prezenţa acesteia sau trimiterea unui punct de vedere ar fi
acoperit viciul invocat.

Analizând apelul declarat, în limitele investirii conform dispoziţiilor art. 479 noul Cod de
procedură civilă, Curtea constată că acesta este nefondat.

Pentru început, se observă că nu sunt invocate motive de nelegalitate ale hotărârii atacate, ci
doar o critică adusă modului în care instanţa de fond a interpretat dispoziţiile legale aplicabile
speţei.

Aşa cum a apreciat şi prima instanţă, în speţă sunt incidente dispoziţiile art. 14 din Legea nr.
85/2006, care prevăd, în cuprinsul alin. (7) că hotărârea adunării creditorilor poate fi
desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, la cererea creditorilor care au votat
împotriva luării hotărârii respective şi au făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal
al adunării, precum şi la cererea creditorilor îndreptăţiţi să participe la procedura insolvenţei,
care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor.

Creditorul, nu numai că nu îndeplineşte niciuna dintre condiţiile de admisibilitate ale acestei

categorii de acţiuni, dar, precizează expres faptul că a fost notificat dar nu a vrut să participe
ori să transmită un punct de vedere, pentru a nu acoperi viciul cuprins în convocare, aşa cum
apreciază că este cazul în speţă.

Ori, aşa cum în mod expres şi limitativ prevede dispoziţia redată mai sus, hotărârea adunării
creditorilor nu poate fi desfiinţată de judecătorul-sindic pentru nelegalitate, decât dacă este
atacată de două categorii de creditori: care au votat împotriva luării hotărârii respective şi au
făcut să se consemneze aceasta în procesul-verbal al adunării sau îndreptăţiţi să participe
Pagină 25 din 38
la procedura insolvenţei dar care au lipsit motivat de la şedinţa adunării creditorilor. În speţă,
creditorul nu face parte din niciuna dintre categoriile de creditori cărora legea le conferă
calitate procesuală activă.

Este indiferent dacă sunt criticate aspecte ce ţin de convocare, în cauză, termenul
convocării, ori de modul de luare a unor hotărâri, câtă vreme condiţia obligatorie nu este
îndeplinită.

În plus faţă de motivarea judecătorului sindic, se observă că art. 101, prevede în alin. (5) că
modificarea planului de reorganizare se poate face oricând pe parcursul procedurii, cu
respectarea condiţiilor de vot şi de confirmare prevăzute de lege, iar dacă modificarea
planului este propusă de debitor, ea va trebui să fie aprobată de adunarea generală a
acţionarilor/asociaţilor.

În acest sens, este incident şi art. 99 din lege care prevede că administratorul judiciar va
publica în termen de 5 zile de la depunerea modificării planului un anunţ referitor la acesta în
Buletinul procedurilor de insolvenţă, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va
vota cu privire la plan în adunarea creditorilor, precum şi a faptului că este admisibilă votarea
prin corespondenţă.

Din înscrisurile dosarului se observă că toate condiţiile au fost îndeplinite, deoarece

precizarea făcută de dispoziţiile art. 101 se referă la condiţiile de vot şi de confirmare, nu şi
la îndeplinirea altor condiţii.

Ca urmare a celor mai sus expuse, cum nu sunt relevate şi dovedite motive care să conducă
la schimbarea sau anularea sentinţei atacate, în baza dispoziţiilor art. 480 noul Cod de
procedură civilă, se va dispune respingerea apelului declarat de creditoarea AJFP TIMIŞ
împotriva sentinţei civile nr. 900/28.05.2015, pronunţată în dosarul nr. 3013/30/2013/a6 de
Tribunalul Timiş, ce nefondat.

6. Controlul judiciar al valorii prag a creanţei pentru a se putea dispune

deschiderea procedurii insolvenţei. Bilet la ordin. Excepţia plăţii parţiale.
Admisibilitate

Legea nr. 85/2014 : art. 5 pct. 29 şi pct. 72, art. 72 alin. (6)
Legea nr. 58/1934 : art. 63

În esenţă, apelul pendinte ridică problema condiţiei instituite de dispoziţiile art. 5 pct. 72 din
Legea nr. 85/2014 – referitoare la valoarea-prag de la care se poate dispune declanşarea
procedurii insolvenţei şi, preliminar acestei chestiuni, problema apărărilor pe care le poate
invoca societatea debitoare – raportat la valoarea de titlu executoriu a biletului la ordin de
care se prevalează creditoarea în susținerea cererii sale.

În atare situație, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin – care statuează că „În procesele cambiale pornite, fie pe
cale de acţiune, fie pe cale de opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu va putea opune

Pagină 26 din 38
posesorului decât excepţiunile de nulitatea titlului, potrivit dispoziţiunilor art. 2, precum şi cele
care nu sunt oprite de art. 19”.

În ceea ce priveşte natura excepţiilor la care se referă art. 19 sus-citat, acestea sunt
„excepţiunile întemeiate pe raporturile personale cu trăgătorul”, respectiv excepţii derivate
din raportul juridic fundamental, altele decât cele privind aspecte formale ale titlului.

O astfel de excepţie este şi plata – de care se prevalează societatea debitoare, pentru a

dovedi că, în realitate, creanţa ce derivă din Biletul la Ordin nr. CECE3AK 0005962 - în
cuantum de 48.547,19 lei, a fost stinsă parţial, până la concurența sumei de 18.056,52 lei,
rămânând o diferenţă de doar 30.490,67 lei - care nu îndeplineşte condiţia instituită de
dispoziţiile art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014, referitoare la valoare-prag de 40.000 lei.

Așa fiind, apelul debitoarei se va admite ca fondat, în temeiul dispozițiilor art. 480 din
Codul de procedură civilă, cu consecința schimbării în tot a sentinţei apelate, în
sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei S.C. „M &
V R.-T.” SRL – formulată de creditoarea SC P.M. SRL.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 641 din 26 august 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 286/JS/07.05.2015, pronunţată în dosarul nr. 1170/115/2015,

Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea formulată de creditoarea SC P.M. SRL Aleşd şi
Administraţia Finanţelor Publice Timiş şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei
împotriva debitoarei S.C. „M & V R.-T.” SRL Reşiţa, desemnând în calitate de administrator
judiciar provizoriu pe practicianul în insolvenţă D.I. IPURL cu sediul în Reşiţa; a stabilit în
sarcina administratorului judiciar atribuţiile prevăzute de art.58 din Legea nr. 85/2014, cu un
onorariu provizoriu de 800 lei, până la prima adunare a creditorilor; totodată, a dispus
primele măsuri pentru administrarea procedurii.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că la data de 16.04.2015 pârâtul debitor a
formulat contestaţie împotriva cererii de deschidere a procedurii insolvenţei invocând în
principal faptul că creanţa deţinută de reclamantul creditor împotriva sa este prescrisă.

Analizând aceste susţineri, judecătorul sindic a constatat că creanţa reclamantului este

constatată prin două bilete la ordin: Bilet la Ordin nr. CECE3AM 0021269 emis la
04.09.2009, scadent la 04.11.2009, în cuantum de 10.864,70 lei şi Bilet la Ordin nr.
CECE3AK 0005962, emis la 02.05.2012, scadent la 28.05.2012, în cuantum de 48.547,19
lei.

În ceea ce priveşte Biletul la Ordin nr. CECE3AM 0021269 emis la 04.09.2009, scadent la
04.11.2009, judecătorul sindic reţine că, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Decretul
Lege 167/1958, dreptul de a cere executarea silită a acestuia s-a prescris la data de
04.11.2012 (3 ani de la scadenţă). În consecinţă, cererea adresată de creditorul SC P.M. SRL
executorului judecătoresc, la data de 11.11.2013, a fost formulată după împlinirea termenului
de prescripţie, astfel că nu poate întrerupe acest termen. Faţă de cele reţinute, judecătorul
sindic a constatat că, pentru creanţa în sumă de 10.864,70 lei, din Biletul la Ordin nr.
CECE3AM 0021269 emis la 04.09.2009, s-a împlinit termenul de prescripţie.
Pagină 27 din 38
Judecătorul sindic a înlăturat apărarea creditoarei, în sensul că prescripţia a fost întreruptă
prin recunoaşterea debitului la data de 22.08.2011, întrucât din corespondenţa depusă în
probațiune, sub acest aspect, nu rezultă ce datorie urma să plătească debitoarea şi, mai mult
decât atât, în această corespondenţă se vorbeşte despre emiterea unui bilet la ordin; or, la
data de 22.08.2011 fusese deja emis Biletul la Ordin nr. CECE3AM 0021269; în consecinţă,
a apreciat că această corespondenţă nu poate fi considerată ca o recunoaştere a debitului
constatat prin biletul la ordin emis la data de 04.09.2009 - pentru a întrerupe prescripţia.

Referitor la Biletul la Ordin nr. CECE3AK 0005962, emis la 02.05.2012, scadent la

28.05.2012, prima instanţă a reţinut că termenul de prescripţie de 3 ani, calculat de la
scadenţă, se împlineşte la data de 28.05.2015; mai mult decât atât, acest bilet la ordin a fost
investit cu formulă executorie prin încheierea nr.2903 din data de 18.11.2013 a Judecătoriei
Reşiţa, în consecinţă, a apreciat că executarea acestui bilet la ordin nu este prescrisă; în
fine, a mai arătat că nu poate fi reţinută susţinerea debitoarei, conform căreia suma
menționată în cuprinsul biletului la ordin a fost achitată, întrucât nu există la dosar nici o
dovadă în acest sens.

În consecinţă, judecătorul sindic a reţinut că societatea creditoare are o creanţă certă,

lichidă şi exigibilă împotriva debitoarei, în cuantum de 48.547,19 lei, constatată prin titlu
executoriu - Biletul la Ordin nr. CECE3AK 0005962, emis la 02.05.2012, scadent la
28.05.2012, investit cu formulă executorie prin încheierea nr.2903 din data de 18.11.2013 a
Judecătoriei Reşiţa.

Faţă de cele reţinute, judecătorul sindic a constatat că debitoarea se află în stare de

insolvenţă, în sensul prevederilor art.5 pct.29 lit. a) din Legea nr. 85/2014, că reclamanta
creditoare face parte din categoria creditorilor îndreptăţiţi să solicite deschiderea procedurii
insolvenţei, astfel cum sunt prevăzuţi la pct. 20 al art. 5 şi că este întrunită valoarea prag
prevăzută la pct. 72 al art. 5 în raport de care poate fi introdusă o cerere de către un creditor.

Împotriva sentinţei civile nr. 286/JS/07.05.2015 pronunţată de Tribunalul Caraș-Severin în

dosarul nr. 1170/115/2015 a declarat apel debitoarea S.C. „M & V R.-T.” SRL, solicitând
modificarea în parte a acesteia, în sensul respingerii cererii formulate de creditorul SC P.M.
SRL.

În susţinerea apelului, debitoarea arată că, la data de 03.11.2008, a încheiat cu creditoarea

SC Produse Moldoveneşti un contract de distribuţie cu stabilirea de drepturi si obligaţii
aferente ambelor părţi contractante; totodată, că, în dovedirea cererii sale, creditoarea a
depus la dosar o serie de facturi emise de către aceasta si presupus neachitate, precum si
două bilete la ordin (investite cu formulă executorie) a căror valoare cuprindea totalitatea
facturilor depuse.

Arată că, în ceea ce privește suma din biletul la ordin nr CECE3AM 0021269 emis la data de
04.09.2009 şi scadent la data de 04.11.2009 - în cuantum de 10.864,70 lei, în mod corect şi
legal Tribunalul Caras-Severin a constatat că faţă de această creanţă s-a împlinit termenul
de prescripţie; de altfel, susţine că însuşi debitul de 10.864,70 Iei fusese achitat de către
debitoare la data promovării acţiunii.

Pagină 28 din 38
În ceea ce priveşte suma din biletul la ordin nr CECE3AK 0005962 emis la data de
02.05.2012 şi scadent la data de 28.05.2012 - în cuantum de 48.547,19 lei, arată că acesta a
fost achitat parţial, în cauză nefiind îndeplinită condiţia referitoare la valoarea-prag de 40.000
lei, instituită prin dispoziţiile imperative ale art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014.

Astfel, învederează că factura 9634/07.10.2009 - în valoare de 13.642,46 lei - a fost

compensată cu alte două bilete la ordin emise de alte societăţi în favoarea debitoarei.
Valoarea acestor două bilete la ordin este de 6.594,06 lei. Prin plata acestei sume, valoarea
rămasă de achitat din partea debitoarei către creditoare este de numai 7.048,4 lei; factura
9019/29.09.2009 - în valoare de 11.442,46 lei - a fost achitată în totalitate, prin plată
interbancară, prin plată directă şi respectiv prin emitere factură stornare.

În considerarea celor de mai sus, arată că debitul presupus cert, lichid si exigibil al
creditoarei SC P.M. SRL împotriva sa se situează numai la valoarea de 30.490,67 lei –
valoare care este inferioară celei stabilite de prevederile art. 5 pct. 72 din Legea insolvenţei
ca fiind condiţiile obligatorie de îndeplinit pentru declanşarea procedurii de insolvenţă.

Examinând apelul declarat în cauză, prin prisma dispoziţiilor art. 477 şi urm. din Codul de
procedură civilă, Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi admis, pentru
următoarele considerente:

În esenţă, apelul pendinte ridică problema condiţiei instituite de dispoziţiile art. 5 pct. 72 din
Legea nr. 85/2014 – referitoare la valoarea-prag de la care se poate dispune declanșarea
procedurii insolvenţei şi, preliminar acestei chestiuni, problema apărărilor pe care le poate
invoca societatea debitoare – raportat la valoarea de titlu executoriu a biletului la ordin de
care se prevalează creditoarea în susținerea cererii sale.

Sub acest din urmă aspect, Curtea relevă că procedura pendinte este tot o procedură
execuţională, întrucât urmăreşte realizarea silită a creanțelor deţinute asupra debitorului, cu
deosebirea că, faţă de executarea silită de drept-comun – când în joc sunt interesele
creditorilor priviţi în mod individual, aceasta are un caracter colectiv şi egalitar.

În atare situație, în cauză devin incidente dispoziţiile art. 63 alin. (1) din Legea nr. 58/1934
asupra cambiei şi biletului la ordin – care statuează că „În procesele cambiale pornite, fie pe
cale de acţiune, fie pe cale de opoziţie la somaţia de executare, debitorul nu va putea opune
posesorului decât excepţiunile de nulitatea titlului, potrivit dispoziţiunilor art. 2, precum şi cele
care nu sunt oprite de art. 19”.

În ceea ce privește natura excepţiilor la care se referă art. 19 sus-citat, acestea sunt
„excepţiunile întemeiate pe raporturile personale cu trăgătorul”, respectiv excepţii derivate
din raportul juridic fundamental, altele decât cele privind aspecte formale ale titlului.

O astfel de excepţie este şi plata – de care se prevalează societatea debitoare, pentru a

dovedi că, în realitate, creanţa ce derivă din Biletul la Ordin nr CECE3AK 0005962 - în
cuantum de 48.547,19 lei, a fost stinsă parţial, până la concurența sumei de 18.056,52 lei,
rămânând o diferență de doar 30.490,67 lei - care nu îndeplineşte condiţia instituită de
dispoziţiile art. 5 pct. 72 din Legea nr. 85/2014.

Pagină 29 din 38
Verificând apărările debitoarei, Curtea constată că acestea au fost dovedite, aşa cum se va
arăta infra.

Astfel, după cum rezultă atât din susținerile debitoarei – necontestate de creditoare -, precum
şi din documentele atașate cererii de deschidere a procedurii insolvenței, printre facturile ce
au stat la baza emiterii Biletul la Ordin nr CECE3AK 0005962 se regăsesc şi cele cu
numărul:

- 9634/07.10.2009 – în valoare de 13.642,46 lei şi

- 9019/29.09.2009 – în valoare de 11.442,46 lei.

În ceea ce privește această din urmă factură, debitoarea a dovedit că la data de 05.10.2009,
creditoarea SC P.M. SRL a emis factura de retur nr. 09025 – pentru o valoare de 7.487,19 lei
(fila nr. 22 ds. recurs); totodată, a dovedit că la data de 16.10.2009 a achitat în contul acestei
facturi suma de 435,01 lei (fila nr. 21 ds. recurs), la data de 16.11.2009 a achitat suma de
1520,26 lei iar la data de 23.11.2009 a mai achitat suma de 1.000 lei (fila nr. 20 ds. recurs).

În atare situaţie, debitoarea a dovedit că nu mai datorează nicio diferenţă din valoarea
facturii nr. 9019/29.09.2009.

Or, scăzând din debitul menționat în cuprinsul Biletului la Ordin nr CECE3AK 0005962 (în
cuantum de 48.547,19 lei) contravaloarea facturii menţionate, rezultă o diferență de
37.104,73 lei – care este situată sub valoarea prag de 40.000 lei – instituită de legiuitor
pentru declanşarea procedurii de insolvenţă.

Faţă de cele de mai sus, o analiză a modului de stingere (parţială) a debitului ce rezultă din
factura nr. 9634/07.10.2009 a devenit inutilă în procedura pendinte – care nu are ca obiect
determinarea întinderii obligaţiilor debitoarei, ci, exclusiv, îndeplinirea condițiilor de
deschidere faţă de aceasta a procedurii de insolvenţă.

Așa fiind, apelul debitoarei se va admite ca fondat, în temeiul dispozițiilor art. 480
Cod procedură civilă, cu consecința schimbării în tot a sentinţei apelate, în sensul
respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței debitoarei S.C. „M & V R.-T.”
SRL – formulată de creditoarea SC P.M. SRL.

O atare soluţie este justificată de împrejurarea că nici cererea de deschidere a

procedurii şi nici contestaţia nu pot fi admise numai în parte – cum a procedat prima
instanţă, întrucât stabilirea întinderii creanței constituie doar o condiție pentru
declanşarea procedurii (aşa cum s-a arătat supra) şi nu se confundă cu însuşi
obiectul cererii şi, respectiv, al contestaţiei.

Prin urmare, contestaţia este admisă, atunci când nu sunt îndeplinite condiţiile de
deschidere a procedurii – consecinţa directă fiind aceea a respingerii cererii
creditoarei şi, invers, respingerea contestaţiei şi admiterea cererii creditoarei – atunci
când condiţiile sunt îndeplinite (între altele, fiind suficient a se dovedi existenţa unei
creanţe superioare valorii prag).

Pagină 30 din 38
 7. Închiderea procedurii insolvenţei. Condiţii. Închiderea procedurii de către
judecătorul-sindic, ex oficii, contrar cerinţelor de legalitate şi
oportunitate ale continuării procedurii susţinute de creditori şi
lichidatorul judiciar. Nelegalitate

Legea nr. 85/2006 : art. 131

Potrivit art. 131 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în orice stadiu al procedurii, dacă se constată
că nu există bunuri în averea debitorului ori că acestea sunt insuficiente pentru a acoperi
cheltuielile administrative şi niciun creditor nu se oferă să avanseze sumele
corespunzătoare, judecătorul-sindic va da o sentinţă de închidere a procedurii.

Apelul pendinte ridică problema departajării aspectelor de oportunitate de aspectele de

legalitate, pentru că, în concepţia Legii insolvenţei, oportunitatea constituie atributul suveran
al creditorilor – în interesul cărora se desfăşoară procedura de executare colectivă a
debitorului rău platnic, controlul judecătorului sindic fiind limitat la aspectele de legalitate [art.
11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006]. Adiacent acestei chestiuni, apelul ridică şi problema
limitelor în care este chemat să statueze judecătorul sindic, precum şi problema respectării
principiilor disponibilității, contradictorialităţii, şi asigurării dreptului la apărare, sub aspectul
măsurilor pe care acesta urmează a le dispune din oficiu.

În speță, fără ca lichidatorul judiciar sau vreunul dintre creditori să îl sesizeze cu o cerere de
închidere a procedurii insolvenţei debitoarei SC P.&U. SRL, la termenul fixat în procedură
pentru data de 27 aprilie 2015, judecătorul sindic, din oficiu, a dispus închiderea acesteia –
în temeiul dispozițiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006.

Împrejurarea că în averea debitoare nu există resurse pentru acoperirea pasivului, nu

constituie o condiție suficientă pentru închiderea procedurii, judecătorul sindic neputând
dispune o atare măsură decât condiţionat de refuzul creditorilor de a avansa sumele
necesare continuării acesteia.

În speţă, însă, nu numai că astfel de resurse există – de vreme ce a fost obținut un titlu
împotriva fostului administrator statutar, iar în averea acestuia au fost identificate bunuri
urmăribile – dar, mai mult, creditorii nu s-au opus declanșării de către lichidatorul judiciar a
procedurilor de executare de drept comun, girând astfel decizia practicianului în insolvență
de continuare a procedurii, până la finalizarea executării silite.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 664 din 8 septembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 429 din 27 aprilie 2015, pronunţată în dosarul nr. 6726/108/2013,
judecătorul-sindic din cadrul Tribunalului Arad a dispus închiderea procedurii insolvenţei
debitoarei SC P.&U. SRL, precum şi radierea acesteia din registrul comerţului; a descărcat
pe administratorul judiciar C.-AR M.L. IPURL de orice îndatoriri şi responsabilităţi, dispunând
notificarea sentinţei debitoarei, creditorilor, Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Arad
şi Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Arad pentru efectuarea menţiunii de
radiere, precum şi publicarea în Buletinul procedurilor de insolvenţă; a încuviinţat executarea
silită a sentinţei civile nr. 63 din 26 ianuarie 2015 pronunţată în dosarul nr. 6726/108/2013/a1
Pagină 31 din 38
al Secţiei a II-a Civile a Tribunalului Arad, de către executorii judecătoreşti, respectiv de către
executorii bugetari, după caz.

Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reținut, în esență, că, în ciuda eforturilor depuse
de administratorul judiciar nu au fost identificate faptic resurse pentru a putea fi plătite toate
datoriile societăţii; a mai reținut că administratorul judiciar a formulat cerere de atragere a
răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitoarei, în temeiul art. 138 lit. a) şi e)
din Legea nr. 85/2006 - cerere admisă prin Sentinţa civilă nr. 63 din data de 26 ianuarie
2015, cu consecința obligării pârâtului B.B. să suporte din averea personală prejudiciul de
71.455,31 lei.

În atare situație, şi întrucât societatea debitoare nu mai desfăşoară activitate, nu au fost

identificate faptic bunuri, în vederea valorificării, nu există sume de bani necesare continuării
activităţii şi creditorii nu s-au oferit să avanseze sumele necesare continuării procedurii,
judecătorul sindic a pus în discuţie închiderea procedurii în baza art. 131 din Legea nr.
85/2006 şi predarea titlului, în vederea recuperării sumelor ce îi revin debitoarei, executorilor
judecătoreşti/ bugetari potrivit art. 142, alin. (2) din Legea nr. 85/2006 modificată, apreciind
că această soluţie este cea mai economică pentru procedură.

Așa fiind, constatând că s-au întocmit şi comunicat notificările în condiţiile art. 61 din lege,
precum şi faptul că din probele de la dosar rezultă că societatea nu deţine bunuri
valorificabile în patrimoniul său, iar acţiunea de atragere a răspunderii fostelor organe de
conducere ale societăţii debitoare formulată de către administratorul judiciar a fost admisă,
judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii insolvenţei, în temeiul art. 131 din Legea nr.
85/2006, luând în consideraţie şi acordul creditorilor debitoarei sub acest aspect.

Împotriva sentinţei menționate, în termen legal, a declarat apel practicianul în insolvenţă C.-
AR M.L. IPURL – în calitate de lichidator judiciar al debitoarei SC P.&U. SRL, solicitând
anularea acesteia şi trimiterea cauzei la primă instanţă, în vederea continuării procedurii,
până la finalizarea executării silite a sentinţei civile nr. 63 din 26 ianuarie 2015, pronunţată de
Tribunalul Arad în dosarul 6726/108/2013/al – prin care s-a dispus obligarea pârâtului B.B. să
suporte din averea personală întregul pasiv în suma de 71.455,31 lei - în vederea recuperării
creanţelor si pentru distribuirea acestora către creditorii înscriși în tabelul definitiv (ANAF-
AJFP Arad, respectiv R. BANK SA).

Apreciază că închiderea procedurii s-a făcut prematur, având în vedere că în conformitate cu

dispoziţiile art. 20 alin. 1) din Legea nr. 85/2006, administratorul judiciar are ca principală
atribuţie, obligaţia de a urmări încasarea creanţelor referitoare la bunurile din averea
debitorului; or, în conformitate cu dispoziţiile legale, după obţinerea titlului executoriu
reprezentat de sentinţa civilă nr. 63/26.01.2015, administratorul judiciar a demarat
procedurile de executare a acestei sentinţe, în interesul creditorilor înscrişi în tabelul definitiv
al creanţelor şi nu în interes propriu al practicianului în insolvenţă, având inclusiv acordul
creditorului bugetar ANAF-AJFP Arad.

În altă ordine de idei, învederează că instanţa nu putea dispune închiderea procedurii, având
în vedere faptul că nu a fost convocată Adunarea Creditorilor, iar administratorul judiciar nu
notificase intenţia de închidere a procedurii în baza art.131 din Legea nr. 85/2006, către
creditori, astfel ca aceştia nu îşi puteau exprima acordul sau dezacordul privind închiderea
Pagină 32 din 38
procedurii, în scris, şi nici să se ofere sume corespunzătoare pentru acoperirea cheltuielilor
administrative; împrejurarea că reprezentantul ANAF-AJFP Arad a fost prezent în faţa
instanţei, deşi acest lucru nu era posibil, si faptul că s-a opus amânării cauzei, exprimându-
se că nu se opune închiderii procedurii, nu poate reprezenta, în opinia apelantului, un acord
valabil, câtă vreme instituţia nu fusese notificată în vederea exprimării în scris a acordului de
închidere a procedurii şi câtă vreme instituţia creditoare nu dăduse în acest sens vreun
mandat reprezentantului sau, iar celalalt creditor a fost văduvit de posibilitatea de a-şi
exprima punctul de vedere, neavând cunoştinţă de intenţia instanţei de închidere a procedurii
cu mult înainte de recuperarea creanţei sale sau de a intra în posesia titlului executoriu.

Totodată, apreciază că instanţa de fond nu putea dispune închiderea procedurii în acest

stadiu procesual şi pentru simplul fapt ca art.131 din legea cadru arata ca acest lucru se
poate face în situaţia în care s-ar constata că nu există bunuri în averea debitorului ori
acestea sunt insuficiente pentru a acoperii cheltuielile administrative şi nici un creditor nu se
oferă să avanseze sumele corespunzătoare; or, arată că, prin hotărârea 63/21.05.2015 a
Tribunalului Arad, debitoarea SC P.&U. SRL deţine creanţe în cuantum de 71.455.31 lei - prin
valorificarea cărora ar fi acoperită în totalitate masa credală, iar scopul procedurii ar fi
îndeplinit.

Examinând apelul declarat în cauză, în condiţiile art. 477 din Codul de procedură civilă,
Curtea constată că acesta este fondat şi se impune a fi admis, pentru următoarele
considerente:

În esenţă, apelul pendinte ridică problema departajării aspectelor de oportunitate de

aspectele de legalitate, pentru că, în concepţia Legii insolvenţei, oportunitatea constituie
atributul suveran al creditorilor – în interesul cărora se desfăşoară procedura de executare
colectivă a debitorului rău platnic, controlul judecătorului sindic fiind limitat la aspectele de
legalitate [art. 11 alin. (2) din Legea nr. 85/2006). Adiacent acestei chestiuni, apelul ridică şi
problema limitelor în care este chemat să statueze judecătorul sindic, precum şi problema
respectării principiilor disponibilităţii, contradictorialităţii, şi asigurării dreptului la apărare, sub
aspectul măsurilor pe care acesta urmează a le dispune din oficiu.

În speţă, fără ca lichidatorul judiciar sau vreunul dintre creditori să îl sesizeze cu o cerere de
închidere a procedurii insolvenței debitoarei SC P.&U. SRL, la termenul fixat în procedură
pentru data de 27 aprilie 2015, judecătorul sindic, din oficiu, a dispus închiderea acesteia –
în temeiul dispoziţiilor art. 131 din Legea nr. 85/2006.

Deşi acceptă că adoptarea unei astfel de măsuri presupune verificarea condiţiilor impuse de
lege şi constituie atributul judecătorului sindic, Curtea observă, totuşi, că, întrucât procedura
se desfăşoară în interesul creditorilor, aceştia sunt singurii îndreptăţiţi să decidă dacă se
justifică sau nu păstrarea ei în fiinţă.

Este adevărat că de cele mai multe ori măsura este propusă de lichidatorul judiciar – urmare
a inexistenţei resurselor necesare acoperirii creanţelor înregistrate la masa credală – dar şi
în acest caz, închiderea nu se poate dispune decât condiţionat de refuzul creditorilor de a
avansa sumele necesare continuării ei.

Pagină 33 din 38
Aceasta, întrucât legiuitorul a acordat creditorilor debitoarei – în interesul cărora se
desfăşoară procedura insolvenţei – dreptul de a aprecia asupra oportunităţii unei atare
măsuri, chiar şi în cazul în care în averea debitoarei nu există nici măcar valori patrimoniale
care să acopere cheltuielile administrative, suportând din resurse proprii aceste cheltuieli.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că în averea debitoare nu există resurse pentru acoperirea

pasivului (ceea ce nu este cazul în speţă – după cum se va arăta în cele ce urmează), nu
constituie o condiție suficientă pentru închiderea procedurii, judecătorul sindic neputând
dispune o atare măsură decât condiţionat de refuzul creditorilor de a avansa sumele
necesare continuării acesteia.

Pe cale de consecinţă, atâta timp cât creditorii nu au avut oportunitatea să îşi exprime poziţia
cu privire la închiderea procedurii, o atare măsură nu ar putea fi dispusă de judecătorul
sindic, chiar dacă ar constata inexistența oricăror resurse în averea debitoarei, pentru
acoperirea creanțelor lor.

În speță, însă, nu numai că astfel de resurse există – de vreme ce a fost obținut un titlu
împotriva fostului administrator statutar, iar în averea acestuia au fost identificate bunuri
urmăribile – dar, mai mult, creditorii nu s-au opus declanșării de către lichidatorul judiciar a
procedurilor de executare de drept comun, girând astfel decizia practicianului în insolvență
de continuare a procedurii, până la finalizarea executării silite.

În atare situaţie, creditorii şi-au asumat, în mod implicit, şi costurile suplimentare pe care le
generează procedura – o atare chestiune ieşind din sfera de control a judecătorului sindic.

Pe de altă parte, Curtea relevă că procedura insolvenței trebuie să se desfășoare cu

respectarea principiilor fundamentale care guvernează orice proces civil, respectiv, a
principiilor disponibilității, contradictorialităţii şi respectării dreptului la apărare – neexistând
nicio incompatibilitate între acestea şi procedura instituită de Legea nr. 85/2006 (art. 149 din
Legea insolvenţei).

În cauza pendinte, însă, aceste principii nu au fost respectate, de vreme ce judecătorul sindic
nu a fost sesizat cu o solicitare de închidere a procedurii, nu a încunoştinţat creditorii şi
lichidatorul judiciar asupra intenţiei de a adopta, din oficiu, o atare măsură, şi nu le-a asigurat
posibilitatea de a prezenta argumentele lor sub acest aspect.

Aşa fiind, în cauză apelantul a dovedit o vătămare, în condiţiile art. 175 alin. (1) din Codul de
procedură civilă, ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea hotărârii primei instanţe şi
trimiterea cauzei la judecătorul sindic, în vederea continuării procedurii insolvenţei.

8. Notificarea creditorului, în vederea depunerii declaraţiei de creanţă prin

publicare în BPI. Efecte. Cerere de repunere în termenul de înregistrare a
declaraţiei. Motive obiective de împiedicare a cunoaşterii termenului.
Admisibilitate

Legea nr. 85/2006 : art. 7, art. 64

Codul de procedură civilă : art. 996

Pagină 34 din 38
Articolul 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, stabileşte ca regulă generală că citarea părţilor,
precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se
efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi
notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în
străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi
completările ulterioare. Cu toate acestea, de la această regulă generală, alin. (3) al aceluiaşi
articol prevede o situaţie derogatorie, statuând că prin excepţie de la prevederile alin. (1) se
vor realiza, conform Codului de procedură civilă, comunicarea actelor de procedură
anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii. Pentru creditorii care nu
au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c), procedura notificării prevăzute
la art. 61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de
insolvenţă.

Contrar celor reţinute de către judecătorul sindic, Curtea constată că actul din care derivă
creanţa pretins a fi înscrisă în tabelul de creanţe al debitoarei - Licenţa de Utilizare a
Frecvenţelor Radio MT-PMR 0017/26.01.2007 - este unul emis în anul 2007, iar aceasta
(debitoarea) a dobândit în baza acestuia dreptul de a utiliza frecvenţe radioelectrice, astfel
încât nu se poate susţine că existenţa unui asemenea drept era necunoscută, ori că ar fi fost
necunoscută obligaţia corelativă de a achita tariful de utilizare.

Aspectele sus reţinute au format Curţii convingerea că recurenta apelantă nu poate fi

circumscrisă categoriei creditorilor care nu au putut fi identificaţi, astfel încât, faţă de
aceasta, procedura de notificare nu a fost realizată corect, în condiţiile art. 7 alin. (3), teza 1,
procedură la care ar fi fost îndreptăţită în considerarea contextului mai sus redat.

În consecinţă, având în vedere că apelanta creditoare nu a fost notificată cu privire la

deschiderea procedurii în condiţiile textului de lege incident ipotezei în care s-a regăsit, iar
consecinţa a fost imposibilitatea valorificării dreptului de asemenea legal recunoscut de a-şi
prezenta creanţa în vederea înscrierii la masa credală, Curtea apreciază că cererea sa de
repunere în termen este întemeiată motiv pentru care va fi admisă, iar ca urmare a acestui
fapt, lichidatorul judiciar va proceda la verificarea creanţei pretinse.

Curtea de Apel Timişoara, Secţia a II-a civilă,

Decizia civilă nr. 284/R din 7 septembrie 2015, Conf.univ.dr. M.B.

Prin sentinţa civilă nr. 336/JS/04.06.2015, pronunţată de Tribunalul Caraş-Severin în dosarul

nr. 2518/115/2010/a17, s-a respins cererea de repunere în termenul de declarare a creanţei
formulată de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii prin
Direcţia Regională Timiş (ANCOM).

Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin cererea formulată, reclamantul
Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare în Comunicaţii prin Direcţia
Regională Timiş (ANCOM), a solicitat repunerea sa în termenul de depunere a declaraţiei de
creanţă în sumă de 510 lei, asupra averii debitorului SC M. SA, cu motivarea că prin Decizia
preşedintelui ANCOM nr. TCT 305 din data de 19/01/2010 s-a stabilit obligaţia de plată a
tarifului de utilizare a spectrului radio pentru reţele locale de radiocomunicaţii - simplex, în
baza licenţei nr. MT-PMR 0017/26.01.2007, aferent trimestrului 1/2010, în cuantum de 510
lei. Având în vedere faptul că lichidatorul judiciar nu i-a notificat cu privire la deschiderea

Pagină 35 din 38
procedurii de insolvenţă a debitorului SC M. SA, a solicitat admiterea cererii sale de repunere
în termenul de înscriere la masa credală, cu consecinţa admiterii creanţei sale în cuantum
total de 510 lei asupra averii debitorului, întrucât deţine o creanţă bugetară, potrivit
prevederilor art.3 pct.11 din Legea nr. 85/2006.

Faţă de cererea astfel formulată, judecătorul sindic a reţinut că prin sentinţa nr.
901/JS/04.11.2010 pronunţată în dosar nr. 2518/115/2010 s-a deschis procedura insolvenţei
împotriva debitorului SC M. SA, fiind stabilit termen pentru declararea creanţelor la data de
20.12. De asemenea notificarea deschiderii procedurii insolvenţei a fost publicată în BPI
nr.8533 din data de 23.11.2010, precum şi într-un ziar de largă circulaţie.

Articolul 7 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, stabileşte ca regulă generală că citarea părţilor,
precum şi comunicarea oricăror acte de procedură, a convocărilor şi notificărilor se
efectuează prin Buletinul procedurilor de insolvenţă. Comunicarea citaţiilor, a convocărilor şi
notificărilor faţă de participanţii la proces, al căror sediu, domiciliu sau reşedinţă se află în
străinătate, este supusă dispoziţiilor Codului de procedură civilă, cu modificările şi
completările ulterioare. Cu toate acestea, de la această regulă generală, alin. (3) al aceluiaşi
articol prevede o situaţie derogatorie, statuând că prin excepţie de la prevederile alin. (1) se
vor realiza, conform Codului de procedură civilă, comunicarea actelor de procedură
anterioare deschiderii procedurii şi notificarea deschiderii procedurii. Pentru creditorii care nu
au putut fi identificaţi în lista prevăzută la art. 28 alin. (1) lit. c), procedura notificării prevăzute
la art. 61 va fi considerată îndeplinită dacă a fost efectuată prin Buletinul procedurilor de
insolvenţă.

Creditoarea ANCOM se află în situaţia prevăzută de teza a II-a a alin. (3) al art. 7 din Legea
nr. 85/2006, deoarece nu a putut fi identificată în lista prevăzută de art. 28 din legea
insolvenţei, astfel încât practicianul în insolvență nu se află în culpă pentru că nu a identificat
existenţa creanţei declarate de creditoare şi pentru că nu i-a comunicat acesteia la sediu o
notificare realizată prin citaţie conform Codului de procedură civilă pentru a-şi declara
creanţa în termen, lichidatorul judiciar aflându-se în imposibilitate obiectivă de a afla posibila
existenţă a acestor creditoare şi a creanţelor deţinute de acestea, precum şi a adresei la
care creditoarele să fie citate. Astfel, deşi a depus la dosar o dovadă a comunicării Deciziei
TCT 305/2010 privind cuantumul tarifului datorat de debitoare (fila 216 dosar), nu există o
dovadă că aceasta a fost primită de societatea debitoare. Mai mult decât atât, s-a considerat
că nu se poate reţine că ANCOM era un creditor cunoscut, iar creanţa sa există înscrisă în
contabilitatea societăţii.

Tocmai pentru astfel de situaţii, legiuitorul a prevăzut în teza a II-a a alin. (3) din art. 7 al legii
insolvenţei că procedura de citare se consideră îndeplinită prin Buletinul Procedurilor de
Insolvenţă, nefiindu-i încălcat în acest fel creditoarei dreptul la apărare şi liberul acces la
justiţie, deoarece acestea, în calitate de persoană juridică, are posibilitatea consultării
periodice a Buletinului Procedurilor de Insolvenţă, pentru a afla situaţia debitorilor săi. În
plus, situaţia debitoarei şi starea de insolvenţă a acesteia este de notorietate publică, făcând
obiectul unor emisiuni pe posturi de televiziune cu audienţă naţională.

Faţă de cele reţinute, judecătorul sindic a respins cererea de repunere în termenul de

declarare a creanţei formulată de Autoritatea Naţională pentru Administrare şi Reglementare
în Comunicaţii prin Direcţia Regională Timiş (ANCOM).
Pagină 36 din 38
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs contestatoare Autoritatea Naţională Pentru
Administrare şi Reglementare în Comunicaţii (ANCOM), solicitând admiterea acestuia şi
modificarea hotărârii atacate, în sensul admiteri cererii de repunere în termen şi înscriere la
masa credală şi de admitere a creanţei în suma de 510 lei, asupra averii debitorului SC M.
SA.

În motivarea recursului se arată că hotărârea instanţei de fond este neîntemeiată, invocând

lipsa sa de vinovăţie raportat la activitatea debitoarei în a-şi păstra documentele privind
reţelele de comunicaţii şi la toate celelalte obligaţii ce rezultă din calitatea de deţinător a unei
licenţe de utilizare a frecvenţelor radio. Arată că debitoarea trebuia să predea lichidatorului
judiciar toate documentele şi actele pe care le deţinea şi astfel, ANCOM putea fi notificată de
către lichidator la deschiderea procedurii falimentului şi a momentului în care trebuie să fie
depuse cererile privind creanţele faţă de societatea M. S.A.; că Licenţa de Utilizare a
Frecvenţelor Radio MT-PMR 0017/26.01,2007 este act administrativ prin care se acordă
dreptul de a utiliza una sau mai multe frecvenţe radioelectrice, în conformitate cu Tabelul
Naţional de Atribuire a Benzilor de Frecvenţă, cu respectarea unor parametri tehnici,
existând temeiul juridic pentru plata tarifului de utilizare spectru radio conform Deciziei TCT
305/2010, emisă în baza Deciziei Preşedintelui IGCTT 686/2005, OUG 79/2002 privind
cadrul general de reglementare în comunicaţii, aprobată prin Legea 591/2002, pentru SC M.
SA a fost individualizat tariful de utilizare spectru radio pentru trimestru 1/2010, decizie care
prin neachitare, a devenit titlu executoriu.

Precizează recurenta că în data de 15.03.2010 prin scrisoare recomandată cu confirmare de

primire, debitoarea a fost somată pentru plata tarifului de utilizare radio scadent; că obligaţia
de a pune la dispoziţia lichidatorului a listei privind creditori era în sarcina societăţii M. SA,
culpa acesteia fiind evidentă; că pe fond lichidatorul a reţinut existenţa creanţei recurentei,
însoţită de documente justificative, ca fiind o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, născută
anterior deschiderii procedurii de faliment.

Analizând recursul declarat, din prisma criticilor formulate şi din oficiu, raportat la prevederile
art. 304 ind. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea constată şi reţine că este fondat în
considerarea următoarelor:

Contrar celor reţinute de către judecătorul sindic, Curtea constată că actul din care derivă
creanţa pretins a fi înscrisă în tabelul de creanţe al debitoarei - Licenţa de Utilizare a
Frecvenţelor Radio MT-PMR 0017/26.01.2007 - este unul emis în anul 2007, iar aceasta
(debitoarea) a dobândit în baza acestuia dreptul de a utiliza frecvenţe radioelectrice, astfel
încât nu se poate susţine că existenţa unui asemenea drept era necunoscută, ori că ar fi fost
necunoscută obligaţia corelativă de a achita tariful de utilizare.

De asemenea se observă că prin Decizia preşedintelui ANCOM nr. TCT 305 din data de
19/01/2010 s-a stabilit obligaţia de plată a tarifului de utilizare a spectrului radio pentru reţele
locale de radiocomunicaţii - simplex, în baza licenţei nr. MT-PMR 0017/26.01.2007, aferent
trimestrului 1/2010, în cuantum de 510 lei, iar aşa cum rezultă din înscrisul aflat la fila 29 a
dosarului, actul a fost comunicat către debitoare.

Aspectele sus reţinute au format Curţii convingerea că recurenta apelantă nu poate fi

circumscrisă categoriei creditorilor care nu au putut fi identificaţi, astfel încât, faţă de aceasta,
Pagină 37 din 38
procedura de notificare nu a fost realizată corect, în condiţiile art. 7 alin. (3), teza 1,
procedură la care ar fi fost îndreptăţită în considerarea contextului mai sus redat.

În consecinţă, având în vedere că apelanta creditoare nu a fost notificată cu privire la

deschiderea procedurii în condiţiile textului de lege incident ipotezei în care s-a regăsit, iar
consecinţa a fost imposibilitatea valorificării dreptului de asemenea legal recunoscut de a-şi
prezenta creanţa în vederea înscrierii la masa credală, Curtea apreciază că cererea sa de
repunere în termen este întemeiată motiv pentru care va fi admisă, iar ca urmare a acestui
fapt, lichidatorul judiciar va proceda la verificarea creanţei pretinse.

Pentru aceste motive, în baza art. 312 Cod procedură civilă, se va admite recursul formulat
de către recurenta contestatoare Autoritatea Naţională Pentru Administrare şi Reglementare
în Comunicaţii (ANCOM) împotriva sentinţei civile nr. 336/JS/04.06.2015, pronunţată de
Tribunalul Caraş-Severin în dosarul nr. 2518/115/2010/a17; se va modifica sentinţa civilă
recurată, în sensul că se va admite cererea de repunere în termenul de declarare a
creanţelor, formulată de către contestatoare, urmând ca lichidatorul judiciar să verifice
creanţa pretinsă.

Pagină 38 din 38