Sunteți pe pagina 1din 21

Diversitatea lingvistică a lumii

CUPRINS

I. Ce este o limbă ?

II. Câte limbi se vorbesc pe Glob?

III. Clasificarea Limbilor- Limbi artificiale

IV. Clasificarea Tipologică a limbilor

V. Clasificarea Genealogică

VI.Bibliografie
Ce este o limbă?
Această întrebare poate surprinde, întrucât cam toată lumea știe sau intuiește ce este o limbă.
Cuvântului „limbă” are mai multe înțelesuri și este definit în mod diferit de către autori. Totuși
dintre multe definiții date acestui termen este potrivit să spun că sunt limbi idiomurile naturale în
care oridinul de mărime al numărului de cuvinte este de minumun 3000. ”Numărul cuvintelor
dintr-o limbă poate depăși câteva sute de mii, în cazul limbilor celor mai bogate și dacă se iau în
considerare și vocabularele specializate. Însă chiar despre limba franceză, una dintre cele mai
elaborate din lume, s-a arătat, de pilda, că numai cca 4.200 de cuvinte sunte folosite în mod
curent, între numărul de cuvinte utilizate efectiv de vorbitorul mediu al unei limbi de cultură și
acela al unei limbi considerate primitive nefiind practic o diferență sensibilă. Limbiile cunosc,
printre altele, și varietăți geografice/regionale/locale subordonate : dialecte, subdialecte, graiuri.”
În toate cazurile geografice sau sociale limba este acceptată de către comunitatea ca un cod în
urma căruia se realizează procesul de comunicare.
La prima vedere, limbile de pe pămînt nu seamănă una cu alta, iar oamenii care vorbesc limbi
diferite nu se pot înțelege între ei decât recurgând la gesturi, mimică etc. Marea varietate a
limbilor actuale, însă, ascunde în sine unitate și anume, o dublă unitate : de structură și origini.
Unitatea de structură-pentru că, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie să
îndeplinească aceleasi funcții, să exprime aceleași procese logice ale gândirii. Ele sunt toate
construite dintr-un material sonor care, în virtutea conformației însăși a aparatului articulator, nu
poate fi șu nu este total diferit de la o colectivitate la alta. Ele au, toate, un număr variabil de
cuvinte prin care desemnează noțiuni, și un număr variabil de procedee gramaticale prin care
exprimă relațiile dintre noțiuni.
Unitatea de origine-pentru că este neîndoielnic că limbile actuale derivă dintr-un număr redus de
limbi primare, aparținând primelor comunități umare. Dar e greu de susținut că în ultima instanță
toate limbile actuale derivă dintr-una singură căci e posibil ca limbajul să se fi format în mai
multe puncte alte globului. Multă vreme oamenii nu au observat decât diferențele dintre limbi și
au fost dispuși adesea să le explice ca rezultând din diferențe în nivelul de civilizație. În
comparați dintre limbi aprecierile favorabile erau, de regulă, rezervată limbii materne. Grecii
vechi numeau pe adversarii lor barbaroi, adică „oameni care nu vorbesc, ci bolborosesc”, și
aplicat acest epitet și unor populații care ca și ei, vorbeau limbi indo-europene. Încă din Evul
Mediu au fost observate ademănările dintre limbile semantice. În secolul al XVI-lea s-au
evidențiat trăsăturile comune ale limbilor romanice și s-a dedus că ele se trag, toate, din limba
latină.
Câte limbi se vorbesc pe Glob ?
În lume există în jur de 3000 de limbi. În China, mai mult de un miliard de persoane vorbesc
chineza. Engleza, considerată limbă internaţională, este vorbită de 425 de milioane de persoane;
hindi, care este limba vorbită în India (405 de milioane); spaniola (300 de milioane). Araba este
vorbită din Africa de Nord până în sud-vestul Asiei, adică în toată lumea arabă. Rusa este
folosită în toată jumătatea de nord a Asiei.

Numai în Europa se vorbesc 185 de limbi. Franceza este întrebuinţată de 100 de milioane de
persoane. Se vorbeşte franceză nu numai în Franţa, ci şi în Belgia, Elveţia, Luxemburg, în Africa
de Nord, Liban, Canada, în insulele Antile, în Tahiti, în Noua Caledonie.

Din numeroase cauze, printre care se numără și dificultatea sau chiar imposibilitatea de a
determina unele cazuri statutul de limba sau de dialect al unui idiom, numărul limbilor vorbite
actualmente pe glob este apreciat extrem de diferit, între 2500-7000. La limbile vii, utilizare
astăzi în comunicarea orală și scrisă în diversele părți ale globului, se adaugă un număr
nedeterminat de limbi moarte, nemaifolosite în prezent ca mijloc de comunicare orală și care au
ieșit din uz de mai multă vreme sau mai recent, unele fără a lăsa urme și descendenți , altele-
atestate prin inscripții documente, literatură etc. și continuante de limbi vii.

Clasificarea limbilor artificiale


„Platon spunea în trecut că zeii au fericit omenirea dăruindu-i o limbă comună. Oamenii însă nu
au asteptat acest dar de la zei și au încercat să născocească ei o limbă înțeleasă de toți. În Ev.
Mediu, ideea limbii artificiale devine din ce în ce mai frecventă. În secolul al XI-lea, paritizanul
ei este șeicul Mexiedin, care ar fi inventat un sistem de comunicare intertribală. Necesitatea unei
limbi artificiale internaționale se impune, din ce în ce mai mult, către mijlocul secolului al XVII-
lea, când limba latină începe să fie înlocuită în mediile științifice, cu limbiile naționale. Juan Luis
Vives ( 1492-1540) în tratatul său numit De Disciplinis, scria: ”Ar fi fost o fericire dacă ar fi
existat o singură limbă cu care să se înțeleagă toate popoarele. Va muri latina și atunci va
pătrunde dezbinarea în toate știinețele și se va naște primejdia ruperii relațiilor între popoare.”
Limba latină a murit, dar relațiile dintre popoare nu s-au rupt, ci, dimpotrivă, firele care le leagă
sînt mai numeroase și mai puternice. Limba universală, nu este cauza, ci efect al relațiilor strînse
dintre popoare.„ După părerea filosofului francez Decartes limbiile artificiale sînt clasificate în
trei tipuri de bază:
1. Limbi apriori;
2. Limbi mixte;
3. Limbi aposteriori.

1. Limbi artificiale apriori


Limbile apriori sunt filozofice și nefilozofice. Cele filozofice se bazează pe clasificarea
logică a tuturor ideilor noastre, în timp ce sistemele apriori nefilozifice au la bază o clasificare
empirică a ideilor. Primul care a concretizat într-un sistem apriori ideiile lui Decartes despre

analogia dintre numere și combinațiile numerice este filozoful Leibniz. Concepția care stă la
baza sistemului lui Leibniz este următorul: ideile complexe sînt formate din numere primare. De
aici ne dăm seama că se pot reprezenta ideile simple prin numere primare, iar ideile complexe
prin produsul numerelor corespunzătoare ideilor simplex. Leibniz vorbește despre limba unică,
ca o limba universală care să formeze cuvinte cu ajutorul cifrelor de unu la nouă. Încă un
exemplu de limba artificială apriori este construit de John Wilkins (1614-1672). Proiectul
acestuia cuprinde șase clase și 40 de subclase. Fiecare clasă și subclasă e simbolizată printr-o
anumit fonem ca de exemplu: „be-”, „bi-” , „do-” , „de-”. Un alt proiect care a captat atenția
lumii este limba artificială formală din note muzicale, inventată de François Sudre botezată
solresol. Autorul folosește cele șapte note muzicale. Lexicul în întregime apriori nu se bazează
ca în limbiile filozofice pe clasificarea logică a ideilor. Cuvintele au de la una pînă la cinci silabe
după cum sînt formate din una pînă la cinci note. Exemple de astfel de cuvânte formate din
notele muzicale sunt : „si=da” , „do=nu”, „re=și„ , „sol= dacă” etc. În ciuda scopului urmărit,
cele două trăsături nu sînt totuși de natură, să facă practicabile limbiile apriori. Caracterul
absolut nou face ca aceste sisteme artificiale să fie mai greu accesibile decît o limbă naturală. Iar
de multe ori aceste limbi sunt subiective și foarte precare.

1. Limbi artificiale mixte

După mai bine de două secole de încercări neizbutite devine evidentă imposibilitatea adoptării
unei limbi de tip apriori. În 1885, Ch. Renouvier a scris un articol despre limba internațională în
secolul al XIX-lea în care critică proiectele apriori pe motiv că limba internațională trebuie să fie

filozofică în ceea ce privește gramatica, dar nu și vocabularul. Primul proiext care s-a bucurat,
pentru scurt timp, de un mare succesc aparține tipului de limbi mixte și a fost denumit
VOLAPÜK ( denumirea acestei limbi provine din cuvintele englezești world și speak). Aceasă
limbă a fost creeată de preotul Johann Martin Schleyer în secolul XIX-lea mai exact în anii 1870.
După cum declară autorul ei, limba volapuk are ca punct de plecare în formarea vocabularului „
în primul rând limba engleză, pentru că e vorbită de circa 100 milioane de oameni„ , dar și alte
limbi de largă circulație ( latina, franceza, germana). Cuvintele extrese din lexicul limbilor
naturale nu se mențin ca atare, ci sînt supuse unor transformări menite să faciliteze pronunțarea și
folosirea lor. Se preferă în general rădăcinile monosilabice, pentru ca derivatele să nu fie prea
lungi. VOLAPÜK are meritul de a fi oferit prima probă practică de folosire( scris și vorbit) a
unei limbi artificiale. Pentru studierea și răspângirea acestui sistem artificial s-au publicat 316
lucrări în 25 de limbi. După 1890 eșecul idiomului volapuk este evident din cauza caracterului
său subiectiv, iar autorul acestei limbi dorea ca proiectul său să poată avea o exprimare mai
vastă, ceea ce a dus la declinul acestei limbi.

Litere din limba artificială VOLAPÜK

2. Limbi artificiale aposteriori

Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, proiectele de limbi aposteriori au


fost din ce în ce mai numeroase, iar căile pe care au mers autorii lor ne permit să

clasificăm limbiile aposteriori în două categorii:

limbi
Limbi schematice
aposteriori Limbi de tip
natural
Limbi Schematice: care au ca principii structurale simplitatea și regularitatea. Ele
mai sunt numite și limbi auxiliare, precizându-se astfel scopul pentru care sânt

adoptate. În ceea ce privește gramatica, se ia ca model gramatica unei limbi naturale de


exemplu: engleza, consideratp ca fiind cea mai simplă decît gramatica altor limbi indo-
europene, dar ce merge mult mai departe în sensul simplificării și al sistematizării. Un
exemplu de limbă auxiliară este limpa esperanto ( cel care speră). Această limbă este
dată după pseudonimul pe care și l-a luat creatorul ei, medicul polonez L.L. Zamenhof.
S-au publicat manuale de esperanto în foarte multe limbi și în multe țări s-au organizat
cursuri pentru predarea limbii esperento.

Succesul de care se bucură această limbă se


poate explica, desigur, prin calitățiile pe care
le are. În primul rînd vocabularul este format din rădăcini selecționate din limbile
naturale și anume din limbile romano-germanice.. Formarea cuvintelor este în

întregime regulată. Cuvintele se formează fie cu ajutorul terminațiilor gramaticale, fie


cu ajutorul sufixelor. Toate substantivele se termină în „-o” , adjectivele în „-a”,

adverbele în „-e”, iar verbele la infinitiv în „-i”. Esperanto folosește 25 de sufixe și 6


prefixe, care permit marcarea a 2650 de cuvinte pornind de la un număr restrâns de
rădăcini..
Limbile de tip natural sau semiartificial se pot distinge mai multe grade de
artificialitate:
a) Reînvierea unei limbi moarte – Ebraica sau Latina
b) O limbă naturală simplificată- În 1930 a fost creată de Ogden și
Richards,basic care este considerat o „simplificare și în același timp o
dregredare a limbii engleze”. Vocabularul se reduce teoretic la 850 de
cuvinte și 18 verbe simple.
c) Un ansamblu conștient și metodic de elemente aprținând mai multor limbi
naturale

Cu toată creativitatea, limitele posibilitățiilor de exprimare ale unei limbi artificiale


nu pot fi neglijate cînd se discută pînă unde o astfel de limbă ar putea satisface cerințele
comunicării internaționare. În special elementul afectiv, atît de important în creația literară, nu-și
găsește mijloace de exprimare într-o limbă artificială, logică. „Limba artificială-remarcă Al.
Graur- are de ales: ori renunță să redea toate nuanțele unei limbi naturale și se mulțumește cu un
singur înțeles abstract pentru fiecare cuvînt și cu o morfologie și o sintaxă simplificată, și în
cazul acesta ea este ușoară, ce e drept, dar neîndestulătoare, ori încearcă să fie tot atît de
îndestulătoare ca limbile tradiționale, să îmbrățișeze toate nuanțele pe care acestea le pot
exprima, și în cazul acesta, devenind tot atît de grea ca celelalte limbi, nu mai prezintă nici un
avantaj practic.”

Clasificarea Tipologică a limbilor

Compararea limbilor presupune stabilirea atît a elementelor identice, cît şi a celor diferite sub
anumite raporturi din două sau mai multe limbi, pentru a se putea trage concluzii cu privire la
gradul de afinitate a lor. Studiul comparativ al limbilor altfel spus, lingvistica comparativă apare
ca o continuare firească şi necesară a cercetării monografice a fiecărei limbi în parte. Există două
criterii principale care pot fi puse la baza camparării limbilor:afinitatea genetică(materială) şi
afinitatea structurală (formală). Creatorii tipologiei lingvistice au intuit importanţa deosebită pe
care o au procedeele folosite la exprimarea raporturirilor gramaticale pentru determinarea
specificului structural al limbilor. Primul dintre ei Friedrich Schlegel,porneşte de la constatarea
că există două moduri de exprimare „ideilor accesorii care servesc la determinarea semnificației
cuvîntului”:

-flexiunea, adică modificare interioara a sunetului (înțelegându-se desigur complexul sonor)

-adăugarea unui cuvânt propriu„care să enunțe aprioric și prin sine însuși multitudinea, timpul
trecut, o necesitatea viitoare sau o altă relație de același gen”. Exemplu remarcabil de limbă fără
flexiune ar fi chineza, asemănătoare cu ea este malaeza, limbile amerindiene intră tot în această
categorie,întrucât ele indică toate raporturile prin cuvinte și particule care, chiar dace se alipesc
la „cuvântul radical” au o semnificație a lor proprie, care se adaugă la semnificație cuvântului.
A.W. Schlegel modifică schema propusă de fratele său, prin separarea tipului izolat de tipul
aglutinanat:

1.limbi „amorfe”, fără nici o structură gramaticală ( autorul reduce astfel structura gramaticală la
structura morfologică!)

2.limbi care se folosesc de afixe,

3.limbi flexionare(sintetice sau analitice)

Dupa A. Schleicher există mai multe tipuri de limbi:

1.Limbi izolate sunt limbi care nu se înrudesc cu nici o altă limbă cunoscută, sau cel puțin nu
s-a putut (încă) demonstra că se înrudesc cu vreo altă limbă. Cu alte cuvinte, o limbă este izolată
atunci când este singura din familia sa de limbi. Motivele care au dus la apariția limbilor izolate
sunt din lipsa rudelor vii. Într-o limbă izolată ar putea exista limbi înrudite, dar toate au dispărut

fără să lase urme în urmă. Exemple de limbi izolate( japoneza, coreeana, bască vorbită în nordul
Spaniei)

2 Limbi aglutinante desemnează o limbă care, pentru a exprima raporturile


gramaticale, la radacina cuvintelor se adaugă afixe distincte. În mod ideal, într-o limbă
aglutinantă există corespondență perfectă între sens și formă, o astfel de limbă prezentând
următoarele trei proprietăți

1.Fiecare morfem exprimă un singur element de sens.


2.Morfemele sunt net delimitate unul de altul.
3. Raporturile gramaticale sunt exprimate prin prefixe și sufixe, iar forma morfemelor
individuale nu este afectată.
Prin aceste proprietăți, limbile aglutinante se deosebesc de cele flexionare, care prezintă
contrariul acestor proprietăți, adică unul și același afix poate exprima nu numai o
singură categorie gramaticală, morfemele nefiind delimitate net, chiar și morfemul rădăcină
putând fi afectat de flexiune internă (de exemplu, în limba engleză, man „om”
vs. men „oameni”).
Sunt clasificate în categoria limbilor aglutinante unele familii de limbi în totalitate, cum sunt
cele fino-ugrice(maghiara, finlandeza, estona etc.), cele turcice (turca, kazaha, uzbeca etc.),
cele bantu.
4.Limba Flexionară
Aceste limbi se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi fundamentale:
a) posibilitatea variatiei fonematice a structurii morfemelor (flexiune interna). Aceasta
modificare serveste la formarea de noi cuvinte sau diferite forme ale unuia si aceluiasi cuvant
(cf.engl. sg. foot "picior" - pl. feet; germ. Wald "padure" - pl. Walder; Handel "negot" - pl.
Händel;
germ. Fangen "a prinde", fängt (prez., pers. a III-a sg.), fing (imperf., pers. a III-a sg.);

b) fiecare afix poate fi purtatorul mai multor functiuni gramaticale; cf. in rusa; desinenta - ev (in
derêv’jev<derêvo "copac", exprima categoria numarului (pl.) a genului (n.) si a cazului (gen.);
c) o coeziune perfecta a morfemelor (fuzionarea lor).
Intr-adevar, in limbile flexionare, afixarea difera de afixarea din limbile aglutinante prin faptul ca
sufixele si prefixele sunt legate organic de radacina sua tema, adeseori, exista cuvinte care nu pot

fi folosite fara sufix (cf. in r. sem’/ja, derev/o), dupa cum sunt si cazuri cand sufixul este zero
(cf. tot in rusa; stol "scaun" – nom. ac. sg., stul "masa" - nom. ac. sg., sapog "gheata"- nom. ac.
sg. gen. pl., soldat - nom. sg., gen. ac. pl.).
Limbile flexionare se impart, la randul lor, in limbi sintetice si analitice. Limbi sintetice
prin excelenta: limbile indo-europene vechi (sanscrita, greaca, latina, gotica, armeana veche,
slava veche si altele) iar dintre limbile indo-europene actuale: lituana, germana, rusa si unele
limbi slave (ele au insa si elemente de analitism). Limbi analitice: majoritatea limbilor indo-
europene contemporane (limbile romanice, neoindiene, engleza, daneza, neogreaca, bulgara
s.a.;trebuie spus insa ca evolutia limbii romane de la sintetism la analitism nu este unidirectionala
si absoluta, caci se observa, in parte, si un fenomen invers, de creare a formelor sintetice).
In limbile sintetice, categoriile si roporturile gramaticale se exprima in interiorul
cuvantului, in timp ce limbile analitice recurg la mijloace externe (cuvinte auxiliare, topica,
intonatie). In limbile cu structura sintetica, cuvantul isi mentine caracteristica sa gramaticala,
chiar dacal extragem din propozitie. De exemplu, lat. filium ne indica prin forma sa ca: a) avem
in fata un substantiv, b) la numarul singular, c) in cazul acuzativ, d) cu functia sintetica de
complement direct. In limbile analitice insa, cuvantul, scos din propozitie, are numai valoare
lexicala, posibilitatea de a numi (functia denominativa). De exemplu, in engleza round "cerc" ,
considerat in afara propozitiei, are numai valoare lexicala, fara indicatii de natura gramaticala.
4.Limbile incorporante
Particularitatile acestui tip morfologic consta in aceea ca diferitele obiecte ale actiunii (direct,
indirect) precum si circumstantialele nu sunt exprimate prin parti secundare de propozitie ci prin
diferite afixe care intra in cpomponenta formei verbale ce serveste de predicat in propozitie.

Uneori in componenta predicatului se inlcude si subiectul. Putem spune, astfel, ca in limbile


polisintetice cuvantul corespunde unei intregi propozitii din alte limbi.
Din limbile polisintetice fac parte multe limbi ale indienilor din America, unele limbi
africane si limbile unor popoare din Asia.

Pentru a intelege cum functioneaza aceste limbi, prezentam un exemplu dintr-o limba indiana
din America de Nord, statul Oregon – limba chinook. Propozitiei noastre “Am venit să-i dau ei
asta” ii corespunde in chinook inialudam. In aceasta propozitie sunt incorporate obiecte
pronominale: radacina verbului “a da” este reprezentata prin consoana d, prefixul i- exprima un
trecut imediat; n desemneaza persoana I sg.; al doilea -i- obiectul pronominal (“asta”, “aceasta”,
“acest lucru"); -a- al doilea obiect pronominal – “ei” – (complement indirect); -l- afix care indica
valoarea de complement indirect a pronumelui precedent; -u- arata ca actiunea este indreptata
spre exterior si porneste de la subiectul vorbitor (adica “el da cuiva ceva si nu ia de la nimeni
nimic”); in fine –am este un sufix care exprima o notiune suplimentara cu un anumit scop.
Tipul polisintetic il determinam in primul rând dupa criteriul sintactic. Este gresit sa se
afirme ca in limbile polisintetice nu exista cuvinte, ci numai cuvinte-propozitii. In limbile
polisintetice exista paralel si forme independente si forme incorporante.

Clasificarea genealogică

I. Familia limbilor indo-europene

Aceasta este familia cu numarul cel mai mare de vorbitori din lume: aproximativ
jumatate din populatia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor vorbite in Europa, multe limbi
din Asia; s-a extins in America si Australia.

Limba comuna este neatestata si a fost numita conventional indo-europeana. Nu se


cunoaste nici patria populatiilor indo-europene si nici perioada in care din indo-europeana s-au
format limbile existente in epoca istorica. Tinand seama ca, la data celor mai vechi atestari,
limbile indo-europene sunt mult deosebite una de alta si stiind ca modificarile lingvistice se
produc foarte lent, se poate deduce ca perioada comunitatii indo-europene se plaseaza in urma cu
multe mii de ani, in comuna primitiva.

Dialectele limbii indo-europene s-au raspandit pe un teritoriu foarte vast si ulterior s-au
transformat in limbi inrudite. Printre acestea unele prezinta asemanari mai mari si de aceea sunt
grupate in ramuri. Dimpotriva, alte limbi ocupa o pozitie izolata.

Ramura limbilor indo-iraniene

Grupul limbilor indiene


Limbile indiene sunt atestate in trei faze ale evolutiei lor: indiana veche, indiana medie si
limbile indiene moderne.

Indiana veche este cunoscuta sub doua forme diferite ca timp si baza dialectala: vedica
si sanscrita.

Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor religioase Vedele (veda
"stiinta").

Sanscrita, limba literara a operelor cu caracter laic (samskrta "prelucrat artistic"):


Mahabharata, Ramayana si operele lui Kālidā.

Indiana medie e reprezentata de limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita
literara. Acestea sunt denumite cu termenul de prākrit (prakrt "natural" "popular").

In perioada meie au existat si limbi religioase dintre care celebra este pāli, folosita si
astazi in unele tari ca limba a budismului.

Limbile indiene moderne, formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de
aproximativ 400 de milioane (in 1961).

Cea mai raspandita limba neoindiana este hindustana cu doua forme literare: hindi -
din 1947 limba de stat a Uniunii Indiene si urdu.

Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati, sindhi, kashmiri.

Tot limba indiana este si limba tiganeasca (limba romilor) care s-a separat de restul
limbilor indiene din secolul al V-lea.

Grupul limbilor iraniene (persane)

Limbile iraniene sunt foarte apropiate de cele indiene, indreptatind ideea ca ele s-au
format din dialectele unei limbi unice - din indo-iraniana de baza.
Limbile vechi iraniene sunt cunoscute din documente izolate. Primele texte de limba
iraniana sunt scrise in vechea persana, cunoscuta prin inscriptii cuneiforme din vremea regilor
Ahemenizi (secolele 6-4 i.e.n.).

Avestica este limba unor texte ale religiei mazdeice, creata de marele reformator
Zarathustra.

Limbile iraniene medii se extind pe perioada dintre secolele 4-3 i.e.n. si secolele 8-9 e.n.
si cuprind grupul occidental si grupul oriental. In grupul occidental intra sogdiana, saka,
horezmica. Din grupul oriental se cunoaste limba parta si persana medie.

Limbile iraniene moderne (din secolul 9):

Persana este cea mai importanta dintre limbile vorbite astazi; este limba oficiala in Iran,
dar folosita ca limba materna de 10 milioane de vorbitori. Primele documente de limba moderna
dateaza din secolul al IX-lea. In secolul al X-lea limba literara este ilustrata prin opera marelui
poet Firdusi, care a scris Cartea regilor si a lui Omar Khayam.

In sud-estul Iranului si in Beluscistn se foloseste limba beluciana.

Alte limbi iraniene actuale: tadjika, afghana, oseta, kurda.

2. Ramura limbilor italice

Cuprinde doua grupuri: latino-falisc si osco-umbrian.

Limba latina, vorbita la inceput pe un teritoiru restrans in jurul Romei, a inlaturat cu


vremea celelalte limbi de pe teritoirul Italiei (osca, umbriana, falisca, etrusca) si s-a extins
odata cu cresterea puterii romane, pe un teritoriu imens, ca limba oficiala a Imperiului Roman si
ca mijloc international de intelegere.
Cel mai vechi text latin este o scurta inscriptie pe o fibula de aur de pe la anul 600 i.e.n.
Asupra perioadelor istoriei latinei (in corelatie cu cele ale literaturii si ale vietii socio-politice) nu
exista acord unanim. Se pot propune urmatoarele (ELIR, p. 174-175):

- latina arhaica (sec. 6 i.e.n. - sfarsitul sec. 3 i.e.n.);

- latina preclasica (sfarsitul sec. 3 i.e.n. - sec. 1 i.e.n.) caracterizata prin constituirea
limbii literare normate;

- latina clasica (mijlocul sec. 1 i.e.n. - sec. 1 e.n.), epoca apogeului limbii literare, fata
de care limba vorbita cunoaste o evolutie divergenta rapida;

- latina preclasica (sec. 1. e.n. - cca 200 e.n.), epoca diferentierii crescande dintre limba
literara si limba vorbita;

- latina tarzie (cca 200; pentru limba scrisa pana in 800; pentru aspectul vorbit - pana in
600, data care marcheaza conventional inceputul diversificarii romanice); crestinismul da nastere
unei noi variante, latina crestina, dezvoltata paralel cu limba literara traditionala;

- latina medievala dupa 800, pana in secolul XV - bazata pe o incercare de revigorare a


normelor latinei clasice folosita ca limba de cultura;

- neo-latina - incepand din Renastere, se dezvolta paralel (nu fara interferente) cu


prelungirile latinei medievale.

3. Ramura limbilor romanice

Limbile romanice ocupa o mare intindere, din Peninsula Iberica pana la Marea Neagra.
Ele sunt descendente din latina, formate prin diversificarea si evolutia neintreupta a latinei
vorbite, asa-numita latina vulgara, in cea mai mare parte a teritoriilor provincilor romanizate ale
Imperiului Roman.
In cadrul familiei indo-europene, limbile romanice au, datorita extinderii lor in regiunile
din afara continentului european, cel mai mare numar de vorbitori - cca 800 milioane, ca limba
materna si secunda.
Clasificarea limbilor romanice a constituit si constituie una dintre preocuparile centrale
ale romanistilor. Nu exista nici pana astazi o clasificare unanim acceptata. Astazi sunt general
recunoscute ca limbi romanice romana, dalmata (grupul oriental), italiana, sarda, occitana,
franceza, catalana, spaniola, portugheze, reto-romana (grupul occidental).
Limba română, limba romanica orientala (grupul balcanoromanic - dupa unii
cercetatori gr. Apenino-balcanic, italo-balcanic, traco-iliroromanic).
Este vorbita de peste 25 milioane de vorbitori (ca limba materna) in Romania, Moldova,
Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Grecia si, de catre emigranti, in Canada, SUA,
America Latina, Australia, Israel, Turcia etc. Este limba oficiala in Romania si Republica
Moldova.
Prima atestare documentara dateaza din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunarean
(daco-roman) cu care se confunda limba romana in sens restrans si trei sud-dunarene
(meglenoroman, istroroman, aroroman). romanizarea a fost rapida si intensa, in ciuda duratei mai
mici a stapanirii romane si a pozitiei periferice in Romania. Epoca de formare sau de constituire
a identitatii romanice este controversata: secolele 5-7/8. se admite ca punct de reper inceputul
influentei efective a limbii slave.

Dalmata, limba romanica orientala disparuta la sfarsitul secolului 19, vorbita pe coasta
Dalmatiei (azi in Croatia, Bosnia si Hertegovina).
Formarea dalmatei este consecinta lingvistica a cuceririi de catre romani a triburilor indo-
europene ale ilirilor care locuiau regiunea din mileniul I i.e.n. Ultimul vorbitor, Tuone Udina
(mort in 1898), a reprezentat principala sursa de cunoastere a dalmatei.

Italiana, limba romanica occidentala, grupul italo-romanic; aproximativ 60 milioane de


vorbitori. Este limba oficiala in Italia, San Marino, Vatican, Elvetia. Limba uzuala in Franta
(Corsica, Alpi, Coasta Dalmata), Monaco, Argentina, Brazilia, Canada, SUA, Etiopia, Libia,
Somalia. Este limba de cultura in Malta.
Are trei grupuri dialectale mari: septentrional, toscan si centro-meridional. Cel mai vechi
document de limba italiana dateaza din 960. Dialectul toscan este cel ce a stat la baza formarii
limbii italiene literare.
Sarda, limba romanica din grupul italoromanic; aproximativ un milion de vorbitori, in
cea mai mare parte bilingvi (italiana). Este vorbita in Italia, in insula Sardinia.
Ocupa o pozitie aparte intre Romania orientala si Romania occidentala. Se prezinta astazi
sub forma unui conglomerat de graiuri. Nu a atins stadiul de limba standard, este o limba
populara nescrisa; unii o considera dialect italian.

Occitana (langue d'oc, provensala), limba romanica occidentala, grupul galoromanic;


aproximativ 8 milioane vorbitori (dintre care eventual 1-2 milioane activi insa varstnici in zone
rurale) - nici un monolingv (majoritatea franceza). Este vorbita in sudul Frantei (= Midi, zone
din Monaco, N-E Spaniei). Are, dupa unii cercetatori pozitie intermediara intre grupul
galoromanic si iberoromanic.

Franceza, limba romanica occidentala; grupul galoromanic; 115 milioane de vorbitori.


Limba oficiala in Franta, Andorra (alaturi de spaniola si catalana), Belgia (alaturi de flamanda),
Elvetia (alaturi de germana, italiana, reto-romana), Italia (provincia Valle d'Aosta - alaturi de
italiana), Luxemburg (alaturi de luxemburgheza), Marea Britanie (in Insulele Normande - in
insula Jersey alaturi de engleza, uzuala in celelalte), Monaco.

In America: limba oficiala in Canada (alaturi de engleza) si Haiti; limba uzuala in Barbados si
SUA. In Africa: limba oficiala in Benin, Burkina - Fasso, Bermude, Camerun, Congo, Gabon,
Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limba uzuala in Algeria, Maroc, Tunisia.
In Asia: limba uzuala in Laos, Liban. Este limba oficiala la ONU.
Cel mai vechi text de limba franceaza dateaza din 842. Dialecte: normand, picard, valon,
champenois, loren, potevin, gallo, angevin.
In istoria limbii franceze se disting mai multe etape: franceza veche (842 - sec. 14);
franceza medie (sec. 14 - sec. 16); franceza moderna (franceza clasica - din sec. 17 - perioada
de fixare a structurilor lingvistice).
Limba franceza literara s-a format pe baza dialectului vorbit in regiunea Îlle de France
(capitala Paris).
Catalana, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; aprox. 8 milioane vorbitori
din estul Spaniei (in Catalonia - capitala la Barcelona), in insulele Baleare, in sudul Frantei. In
Italia este limba oficiala in Andorra (alaturi de franceza si spaniola). Vorbita de aprox. 26% din
populatia Spaniei.
Primele texte dateaza din secolul 12. Este considerata "limba punte" intre grupul
iberoromanic si galoromanic.

Bibliografie

Graur, Alexandru, Tratat de lingvistică generală, editura Academiei Republicii


Socialiste România București, 1971.

Fînaru, Dorel, Lingvistica limbilor lumii, editura Institutul European Iași, 2015.

Vintilă-Rădulescu, Ioana, Limbile Statelor Lumii, editura Meronia București, 2007.


Slave, Elena; Wald, Lucia, Ce limbi se vorbesc pe glob, Editura Științifică București,
1968.

Surse electronice:

www.etholoque.com
www.wikipedia.com
www.glottolog.org

S-ar putea să vă placă și