Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CUPRINS
I. Ce este o limbă ?
V. Clasificarea Genealogică
VI.Bibliografie
Ce este o limbă?
Această întrebare poate surprinde, întrucât cam toată lumea știe sau intuiește ce este o limbă.
Cuvântului „limbă” are mai multe înțelesuri și este definit în mod diferit de către autori. Totuși
dintre multe definiții date acestui termen este potrivit să spun că sunt limbi idiomurile naturale în
care oridinul de mărime al numărului de cuvinte este de minumun 3000. ”Numărul cuvintelor
dintr-o limbă poate depăși câteva sute de mii, în cazul limbilor celor mai bogate și dacă se iau în
considerare și vocabularele specializate. Însă chiar despre limba franceză, una dintre cele mai
elaborate din lume, s-a arătat, de pilda, că numai cca 4.200 de cuvinte sunte folosite în mod
curent, între numărul de cuvinte utilizate efectiv de vorbitorul mediu al unei limbi de cultură și
acela al unei limbi considerate primitive nefiind practic o diferență sensibilă. Limbiile cunosc,
printre altele, și varietăți geografice/regionale/locale subordonate : dialecte, subdialecte, graiuri.”
În toate cazurile geografice sau sociale limba este acceptată de către comunitatea ca un cod în
urma căruia se realizează procesul de comunicare.
La prima vedere, limbile de pe pămînt nu seamănă una cu alta, iar oamenii care vorbesc limbi
diferite nu se pot înțelege între ei decât recurgând la gesturi, mimică etc. Marea varietate a
limbilor actuale, însă, ascunde în sine unitate și anume, o dublă unitate : de structură și origini.
Unitatea de structură-pentru că, indiferent de gradul lor de dezvoltare, limbile trebuie să
îndeplinească aceleasi funcții, să exprime aceleași procese logice ale gândirii. Ele sunt toate
construite dintr-un material sonor care, în virtutea conformației însăși a aparatului articulator, nu
poate fi șu nu este total diferit de la o colectivitate la alta. Ele au, toate, un număr variabil de
cuvinte prin care desemnează noțiuni, și un număr variabil de procedee gramaticale prin care
exprimă relațiile dintre noțiuni.
Unitatea de origine-pentru că este neîndoielnic că limbile actuale derivă dintr-un număr redus de
limbi primare, aparținând primelor comunități umare. Dar e greu de susținut că în ultima instanță
toate limbile actuale derivă dintr-una singură căci e posibil ca limbajul să se fi format în mai
multe puncte alte globului. Multă vreme oamenii nu au observat decât diferențele dintre limbi și
au fost dispuși adesea să le explice ca rezultând din diferențe în nivelul de civilizație. În
comparați dintre limbi aprecierile favorabile erau, de regulă, rezervată limbii materne. Grecii
vechi numeau pe adversarii lor barbaroi, adică „oameni care nu vorbesc, ci bolborosesc”, și
aplicat acest epitet și unor populații care ca și ei, vorbeau limbi indo-europene. Încă din Evul
Mediu au fost observate ademănările dintre limbile semantice. În secolul al XVI-lea s-au
evidențiat trăsăturile comune ale limbilor romanice și s-a dedus că ele se trag, toate, din limba
latină.
Câte limbi se vorbesc pe Glob ?
În lume există în jur de 3000 de limbi. În China, mai mult de un miliard de persoane vorbesc
chineza. Engleza, considerată limbă internaţională, este vorbită de 425 de milioane de persoane;
hindi, care este limba vorbită în India (405 de milioane); spaniola (300 de milioane). Araba este
vorbită din Africa de Nord până în sud-vestul Asiei, adică în toată lumea arabă. Rusa este
folosită în toată jumătatea de nord a Asiei.
Numai în Europa se vorbesc 185 de limbi. Franceza este întrebuinţată de 100 de milioane de
persoane. Se vorbeşte franceză nu numai în Franţa, ci şi în Belgia, Elveţia, Luxemburg, în Africa
de Nord, Liban, Canada, în insulele Antile, în Tahiti, în Noua Caledonie.
Din numeroase cauze, printre care se numără și dificultatea sau chiar imposibilitatea de a
determina unele cazuri statutul de limba sau de dialect al unui idiom, numărul limbilor vorbite
actualmente pe glob este apreciat extrem de diferit, între 2500-7000. La limbile vii, utilizare
astăzi în comunicarea orală și scrisă în diversele părți ale globului, se adaugă un număr
nedeterminat de limbi moarte, nemaifolosite în prezent ca mijloc de comunicare orală și care au
ieșit din uz de mai multă vreme sau mai recent, unele fără a lăsa urme și descendenți , altele-
atestate prin inscripții documente, literatură etc. și continuante de limbi vii.
analogia dintre numere și combinațiile numerice este filozoful Leibniz. Concepția care stă la
baza sistemului lui Leibniz este următorul: ideile complexe sînt formate din numere primare. De
aici ne dăm seama că se pot reprezenta ideile simple prin numere primare, iar ideile complexe
prin produsul numerelor corespunzătoare ideilor simplex. Leibniz vorbește despre limba unică,
ca o limba universală care să formeze cuvinte cu ajutorul cifrelor de unu la nouă. Încă un
exemplu de limba artificială apriori este construit de John Wilkins (1614-1672). Proiectul
acestuia cuprinde șase clase și 40 de subclase. Fiecare clasă și subclasă e simbolizată printr-o
anumit fonem ca de exemplu: „be-”, „bi-” , „do-” , „de-”. Un alt proiect care a captat atenția
lumii este limba artificială formală din note muzicale, inventată de François Sudre botezată
solresol. Autorul folosește cele șapte note muzicale. Lexicul în întregime apriori nu se bazează
ca în limbiile filozofice pe clasificarea logică a ideilor. Cuvintele au de la una pînă la cinci silabe
după cum sînt formate din una pînă la cinci note. Exemple de astfel de cuvânte formate din
notele muzicale sunt : „si=da” , „do=nu”, „re=și„ , „sol= dacă” etc. În ciuda scopului urmărit,
cele două trăsături nu sînt totuși de natură, să facă practicabile limbiile apriori. Caracterul
absolut nou face ca aceste sisteme artificiale să fie mai greu accesibile decît o limbă naturală. Iar
de multe ori aceste limbi sunt subiective și foarte precare.
După mai bine de două secole de încercări neizbutite devine evidentă imposibilitatea adoptării
unei limbi de tip apriori. În 1885, Ch. Renouvier a scris un articol despre limba internațională în
secolul al XIX-lea în care critică proiectele apriori pe motiv că limba internațională trebuie să fie
filozofică în ceea ce privește gramatica, dar nu și vocabularul. Primul proiext care s-a bucurat,
pentru scurt timp, de un mare succesc aparține tipului de limbi mixte și a fost denumit
VOLAPÜK ( denumirea acestei limbi provine din cuvintele englezești world și speak). Aceasă
limbă a fost creeată de preotul Johann Martin Schleyer în secolul XIX-lea mai exact în anii 1870.
După cum declară autorul ei, limba volapuk are ca punct de plecare în formarea vocabularului „
în primul rând limba engleză, pentru că e vorbită de circa 100 milioane de oameni„ , dar și alte
limbi de largă circulație ( latina, franceza, germana). Cuvintele extrese din lexicul limbilor
naturale nu se mențin ca atare, ci sînt supuse unor transformări menite să faciliteze pronunțarea și
folosirea lor. Se preferă în general rădăcinile monosilabice, pentru ca derivatele să nu fie prea
lungi. VOLAPÜK are meritul de a fi oferit prima probă practică de folosire( scris și vorbit) a
unei limbi artificiale. Pentru studierea și răspângirea acestui sistem artificial s-au publicat 316
lucrări în 25 de limbi. După 1890 eșecul idiomului volapuk este evident din cauza caracterului
său subiectiv, iar autorul acestei limbi dorea ca proiectul său să poată avea o exprimare mai
vastă, ceea ce a dus la declinul acestei limbi.
limbi
Limbi schematice
aposteriori Limbi de tip
natural
Limbi Schematice: care au ca principii structurale simplitatea și regularitatea. Ele
mai sunt numite și limbi auxiliare, precizându-se astfel scopul pentru care sânt
Compararea limbilor presupune stabilirea atît a elementelor identice, cît şi a celor diferite sub
anumite raporturi din două sau mai multe limbi, pentru a se putea trage concluzii cu privire la
gradul de afinitate a lor. Studiul comparativ al limbilor altfel spus, lingvistica comparativă apare
ca o continuare firească şi necesară a cercetării monografice a fiecărei limbi în parte. Există două
criterii principale care pot fi puse la baza camparării limbilor:afinitatea genetică(materială) şi
afinitatea structurală (formală). Creatorii tipologiei lingvistice au intuit importanţa deosebită pe
care o au procedeele folosite la exprimarea raporturirilor gramaticale pentru determinarea
specificului structural al limbilor. Primul dintre ei Friedrich Schlegel,porneşte de la constatarea
că există două moduri de exprimare „ideilor accesorii care servesc la determinarea semnificației
cuvîntului”:
-adăugarea unui cuvânt propriu„care să enunțe aprioric și prin sine însuși multitudinea, timpul
trecut, o necesitatea viitoare sau o altă relație de același gen”. Exemplu remarcabil de limbă fără
flexiune ar fi chineza, asemănătoare cu ea este malaeza, limbile amerindiene intră tot în această
categorie,întrucât ele indică toate raporturile prin cuvinte și particule care, chiar dace se alipesc
la „cuvântul radical” au o semnificație a lor proprie, care se adaugă la semnificație cuvântului.
A.W. Schlegel modifică schema propusă de fratele său, prin separarea tipului izolat de tipul
aglutinanat:
1.limbi „amorfe”, fără nici o structură gramaticală ( autorul reduce astfel structura gramaticală la
structura morfologică!)
1.Limbi izolate sunt limbi care nu se înrudesc cu nici o altă limbă cunoscută, sau cel puțin nu
s-a putut (încă) demonstra că se înrudesc cu vreo altă limbă. Cu alte cuvinte, o limbă este izolată
atunci când este singura din familia sa de limbi. Motivele care au dus la apariția limbilor izolate
sunt din lipsa rudelor vii. Într-o limbă izolată ar putea exista limbi înrudite, dar toate au dispărut
fără să lase urme în urmă. Exemple de limbi izolate( japoneza, coreeana, bască vorbită în nordul
Spaniei)
b) fiecare afix poate fi purtatorul mai multor functiuni gramaticale; cf. in rusa; desinenta - ev (in
derêv’jev<derêvo "copac", exprima categoria numarului (pl.) a genului (n.) si a cazului (gen.);
c) o coeziune perfecta a morfemelor (fuzionarea lor).
Intr-adevar, in limbile flexionare, afixarea difera de afixarea din limbile aglutinante prin faptul ca
sufixele si prefixele sunt legate organic de radacina sua tema, adeseori, exista cuvinte care nu pot
fi folosite fara sufix (cf. in r. sem’/ja, derev/o), dupa cum sunt si cazuri cand sufixul este zero
(cf. tot in rusa; stol "scaun" – nom. ac. sg., stul "masa" - nom. ac. sg., sapog "gheata"- nom. ac.
sg. gen. pl., soldat - nom. sg., gen. ac. pl.).
Limbile flexionare se impart, la randul lor, in limbi sintetice si analitice. Limbi sintetice
prin excelenta: limbile indo-europene vechi (sanscrita, greaca, latina, gotica, armeana veche,
slava veche si altele) iar dintre limbile indo-europene actuale: lituana, germana, rusa si unele
limbi slave (ele au insa si elemente de analitism). Limbi analitice: majoritatea limbilor indo-
europene contemporane (limbile romanice, neoindiene, engleza, daneza, neogreaca, bulgara
s.a.;trebuie spus insa ca evolutia limbii romane de la sintetism la analitism nu este unidirectionala
si absoluta, caci se observa, in parte, si un fenomen invers, de creare a formelor sintetice).
In limbile sintetice, categoriile si roporturile gramaticale se exprima in interiorul
cuvantului, in timp ce limbile analitice recurg la mijloace externe (cuvinte auxiliare, topica,
intonatie). In limbile cu structura sintetica, cuvantul isi mentine caracteristica sa gramaticala,
chiar dacal extragem din propozitie. De exemplu, lat. filium ne indica prin forma sa ca: a) avem
in fata un substantiv, b) la numarul singular, c) in cazul acuzativ, d) cu functia sintetica de
complement direct. In limbile analitice insa, cuvantul, scos din propozitie, are numai valoare
lexicala, posibilitatea de a numi (functia denominativa). De exemplu, in engleza round "cerc" ,
considerat in afara propozitiei, are numai valoare lexicala, fara indicatii de natura gramaticala.
4.Limbile incorporante
Particularitatile acestui tip morfologic consta in aceea ca diferitele obiecte ale actiunii (direct,
indirect) precum si circumstantialele nu sunt exprimate prin parti secundare de propozitie ci prin
diferite afixe care intra in cpomponenta formei verbale ce serveste de predicat in propozitie.
Pentru a intelege cum functioneaza aceste limbi, prezentam un exemplu dintr-o limba indiana
din America de Nord, statul Oregon – limba chinook. Propozitiei noastre “Am venit să-i dau ei
asta” ii corespunde in chinook inialudam. In aceasta propozitie sunt incorporate obiecte
pronominale: radacina verbului “a da” este reprezentata prin consoana d, prefixul i- exprima un
trecut imediat; n desemneaza persoana I sg.; al doilea -i- obiectul pronominal (“asta”, “aceasta”,
“acest lucru"); -a- al doilea obiect pronominal – “ei” – (complement indirect); -l- afix care indica
valoarea de complement indirect a pronumelui precedent; -u- arata ca actiunea este indreptata
spre exterior si porneste de la subiectul vorbitor (adica “el da cuiva ceva si nu ia de la nimeni
nimic”); in fine –am este un sufix care exprima o notiune suplimentara cu un anumit scop.
Tipul polisintetic il determinam in primul rând dupa criteriul sintactic. Este gresit sa se
afirme ca in limbile polisintetice nu exista cuvinte, ci numai cuvinte-propozitii. In limbile
polisintetice exista paralel si forme independente si forme incorporante.
Clasificarea genealogică
Aceasta este familia cu numarul cel mai mare de vorbitori din lume: aproximativ
jumatate din populatia globului. Ea cuprinde majoritatea limbilor vorbite in Europa, multe limbi
din Asia; s-a extins in America si Australia.
Dialectele limbii indo-europene s-au raspandit pe un teritoriu foarte vast si ulterior s-au
transformat in limbi inrudite. Printre acestea unele prezinta asemanari mai mari si de aceea sunt
grupate in ramuri. Dimpotriva, alte limbi ocupa o pozitie izolata.
Indiana veche este cunoscuta sub doua forme diferite ca timp si baza dialectala: vedica
si sanscrita.
Vedica este limba celor mai cunoscute texte indiene, a imnurilor religioase Vedele (veda
"stiinta").
Indiana medie e reprezentata de limbi comune care s-au dezvoltat paralel cu sanscrita
literara. Acestea sunt denumite cu termenul de prākrit (prakrt "natural" "popular").
In perioada meie au existat si limbi religioase dintre care celebra este pāli, folosita si
astazi in unele tari ca limba a budismului.
Limbile indiene moderne, formate prin jurul anului 1000 e.n. sunt vorbite de
aproximativ 400 de milioane (in 1961).
Cea mai raspandita limba neoindiana este hindustana cu doua forme literare: hindi -
din 1947 limba de stat a Uniunii Indiene si urdu.
Alte limbi indiene moderne: bengali, bihari, panjabi, asami, gujorati, sindhi, kashmiri.
Tot limba indiana este si limba tiganeasca (limba romilor) care s-a separat de restul
limbilor indiene din secolul al V-lea.
Limbile iraniene sunt foarte apropiate de cele indiene, indreptatind ideea ca ele s-au
format din dialectele unei limbi unice - din indo-iraniana de baza.
Limbile vechi iraniene sunt cunoscute din documente izolate. Primele texte de limba
iraniana sunt scrise in vechea persana, cunoscuta prin inscriptii cuneiforme din vremea regilor
Ahemenizi (secolele 6-4 i.e.n.).
Avestica este limba unor texte ale religiei mazdeice, creata de marele reformator
Zarathustra.
Limbile iraniene medii se extind pe perioada dintre secolele 4-3 i.e.n. si secolele 8-9 e.n.
si cuprind grupul occidental si grupul oriental. In grupul occidental intra sogdiana, saka,
horezmica. Din grupul oriental se cunoaste limba parta si persana medie.
Persana este cea mai importanta dintre limbile vorbite astazi; este limba oficiala in Iran,
dar folosita ca limba materna de 10 milioane de vorbitori. Primele documente de limba moderna
dateaza din secolul al IX-lea. In secolul al X-lea limba literara este ilustrata prin opera marelui
poet Firdusi, care a scris Cartea regilor si a lui Omar Khayam.
- latina preclasica (sfarsitul sec. 3 i.e.n. - sec. 1 i.e.n.) caracterizata prin constituirea
limbii literare normate;
- latina clasica (mijlocul sec. 1 i.e.n. - sec. 1 e.n.), epoca apogeului limbii literare, fata
de care limba vorbita cunoaste o evolutie divergenta rapida;
- latina preclasica (sec. 1. e.n. - cca 200 e.n.), epoca diferentierii crescande dintre limba
literara si limba vorbita;
- latina tarzie (cca 200; pentru limba scrisa pana in 800; pentru aspectul vorbit - pana in
600, data care marcheaza conventional inceputul diversificarii romanice); crestinismul da nastere
unei noi variante, latina crestina, dezvoltata paralel cu limba literara traditionala;
Limbile romanice ocupa o mare intindere, din Peninsula Iberica pana la Marea Neagra.
Ele sunt descendente din latina, formate prin diversificarea si evolutia neintreupta a latinei
vorbite, asa-numita latina vulgara, in cea mai mare parte a teritoriilor provincilor romanizate ale
Imperiului Roman.
In cadrul familiei indo-europene, limbile romanice au, datorita extinderii lor in regiunile
din afara continentului european, cel mai mare numar de vorbitori - cca 800 milioane, ca limba
materna si secunda.
Clasificarea limbilor romanice a constituit si constituie una dintre preocuparile centrale
ale romanistilor. Nu exista nici pana astazi o clasificare unanim acceptata. Astazi sunt general
recunoscute ca limbi romanice romana, dalmata (grupul oriental), italiana, sarda, occitana,
franceza, catalana, spaniola, portugheze, reto-romana (grupul occidental).
Limba română, limba romanica orientala (grupul balcanoromanic - dupa unii
cercetatori gr. Apenino-balcanic, italo-balcanic, traco-iliroromanic).
Este vorbita de peste 25 milioane de vorbitori (ca limba materna) in Romania, Moldova,
Ucraina, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, Albania, Grecia si, de catre emigranti, in Canada, SUA,
America Latina, Australia, Israel, Turcia etc. Este limba oficiala in Romania si Republica
Moldova.
Prima atestare documentara dateaza din 1521. Are patru dialecte: unul nord-dunarean
(daco-roman) cu care se confunda limba romana in sens restrans si trei sud-dunarene
(meglenoroman, istroroman, aroroman). romanizarea a fost rapida si intensa, in ciuda duratei mai
mici a stapanirii romane si a pozitiei periferice in Romania. Epoca de formare sau de constituire
a identitatii romanice este controversata: secolele 5-7/8. se admite ca punct de reper inceputul
influentei efective a limbii slave.
Dalmata, limba romanica orientala disparuta la sfarsitul secolului 19, vorbita pe coasta
Dalmatiei (azi in Croatia, Bosnia si Hertegovina).
Formarea dalmatei este consecinta lingvistica a cuceririi de catre romani a triburilor indo-
europene ale ilirilor care locuiau regiunea din mileniul I i.e.n. Ultimul vorbitor, Tuone Udina
(mort in 1898), a reprezentat principala sursa de cunoastere a dalmatei.
In America: limba oficiala in Canada (alaturi de engleza) si Haiti; limba uzuala in Barbados si
SUA. In Africa: limba oficiala in Benin, Burkina - Fasso, Bermude, Camerun, Congo, Gabon,
Madagascar, Niger, Senegal, Tago, Zair etc; limba uzuala in Algeria, Maroc, Tunisia.
In Asia: limba uzuala in Laos, Liban. Este limba oficiala la ONU.
Cel mai vechi text de limba franceaza dateaza din 842. Dialecte: normand, picard, valon,
champenois, loren, potevin, gallo, angevin.
In istoria limbii franceze se disting mai multe etape: franceza veche (842 - sec. 14);
franceza medie (sec. 14 - sec. 16); franceza moderna (franceza clasica - din sec. 17 - perioada
de fixare a structurilor lingvistice).
Limba franceza literara s-a format pe baza dialectului vorbit in regiunea Îlle de France
(capitala Paris).
Catalana, limba romanica occidentala, grupul iberoromanic; aprox. 8 milioane vorbitori
din estul Spaniei (in Catalonia - capitala la Barcelona), in insulele Baleare, in sudul Frantei. In
Italia este limba oficiala in Andorra (alaturi de franceza si spaniola). Vorbita de aprox. 26% din
populatia Spaniei.
Primele texte dateaza din secolul 12. Este considerata "limba punte" intre grupul
iberoromanic si galoromanic.
Bibliografie
Fînaru, Dorel, Lingvistica limbilor lumii, editura Institutul European Iași, 2015.
Surse electronice:
www.etholoque.com
www.wikipedia.com
www.glottolog.org