INSTITUŢII ALE UNIUNII EUROPENE

Uniunea Europeana a fost si rămâne una dintre cele mai de succes creatii din istoria relatiilor internationale
si a dreptului international; armonizarea politicilor publice ale multor state europene in ultima jumătate de
secol xx a făcut ca un război in Vestul Europei sa devina imposibil si a crescut standardul de viata a
milioane de oameni. Constructia europeană este singura aventura politică pozitivă al secolului al xx-lea,
întrucăt nu s-a făcut prin sabie si varsare de sange.
,,Uniunea Europeană“a fost adoptată la 01.11.1993 ca urmare a tratatelor de la Maastricht, de Comunitatea
Europeană. Este vorba de o asociere politico-economică între 27 state europene – Austria, Belgia, Bulgaria,
Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franta, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, Romania, Slovacia, Slovenia, Spania,
Suedia, Ungaria – condusă de organisme reprezentative si de decizii supranaţionale care actionează in cadrul
unei piete comune.
Primele încercari de cooperare economica si militară între statele Europei occidentale sunt marcate însa de
principiul abordării interguvernamentale care, în esenţă, relevă dorinţa statelor de a-şi păstra neatinsă
suveranitatea in cursul procesului de cooperare.
Uniunea Europeană beneficiază în prezent de unul dintre cele mai complexe sisteme instituţionale din lume,
rivalizând în acest domeniu poate doar cu sistemul creat de Organizaţia Naţiunilor Unite. Instituţiile sale
au rolul de a integra interesele politice ale statelor membre prin admnistrarea diverselor politici si strategii
comune iniţiate de acestea. Spre deosebire însă de secretariatele altor organizaţii internaţionale, instituţiile
Uniunii au şi autoritatea legala de a crea şi gestiona diverse activitaţi rezervate de obicei statelor, precum şi
de a emite acte cu caracter obligatoriu a căror nerespectare poate impune sancţiuni reale. Deşi a apărut
recent pe scena internaţională, Uniunea Europeană continuă de fapt cooperarea la nivel european iniţiată
prin crearea, in anii ’50, a trei organizaţii internaţionale – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (C.E.C.O.),
Împãrţirea responsabilitãţilor între cele cinci instituţii nu se suprapune schemei clasice a lui Montesquieu
conform cãreia Parlamentul este legislativul, Guvernul executivul, judecãtorii exercitând puterea
jurisdicţionalã.
La nivelul Comunitãţilor Europene, puterea legislativã aparţine Consiliului, iar cea executivã Comisiei.
Parlamentul dispune de atribuţii de control (putând contesta Comisia), Curtea de Justiţie este organul
jurisdicţional, iar Curtea de Conturi este organul financiar. Prin Tratatul de la Bruxelles din 8 aprilie 1965 au
fost fundamentate instituţiile unice ale Comunitãţilor europene pe baza tratatelor lor institutive. Astfel,
structura instituţionalã a Comunitãţilor europene cuprinde:
a) Consiliul – instituţie cu atribuţii decizionale;
b) Comisia – organ executiv;
c) Parlamentul – instituţie cu atribuţie de control;
d) Curtea de Justiţie – instituţie jurisdicţionalã;
e) Curtea de Conturi – instituţie cu atribuţii de control financiar.
Atunci când vine vorba de Uniunea Europeanã intervine frecvent o atitudine de nepãsare sau chiar
respingere a proiectului comunitar, dublate uneori de conştiinţele superficiale sau eronate, în ciuda faptului
cã subiectul este extrem de prezent pe agenda publicã. De cele mai multe ori, aceste manifestãri sunt cauzate
fie de neînţelegerea mecanismelor instituţionale şi decizionale ale Uniunii, fie de suprasaturarea resimţitã
dupã expunerea intensivã la numeroase discuţii de specialitate sau la polemici, fãrã substanţã ce invocã
chestiuni legate de Uniunea Europeanã.
Scurt istoric al Uniunii Europene
Ideea de a crea o uniune solidă, coerentă şi acceptabilă pentru toţi locuitorii Europei are o istorie indelungată
ale cărei inceputuri sunt greu de plasat in timp. Deşi posibilitatea unei federaţii europene era discutată încă
de la sfarşitul Evului Mediu, iar unele forme de uniune există incă din Antichitate (cuceririle romane), cele
mai importante proiecte apar în perioada înfinţării statelor naţionale, cel mai frecvent pentru a răspunde
necesităţii de a menţine pacea intre statele europene, dar şi pentru apărarea intereselor comune (inclusiv de
securitate).
În anul 1923, după primul razboi mondial a apărut ideea unei federaţii europene, care prevedea constituirea
unei Europe Federale, pe baza renunţării de catre state la suveranitate.Finalul celui de-al doilea razboi
mondial a găsit Europa devastată, divizată intre două grupe de interese: cele ale SUA, care doreau
impulsionarea ţărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic şi
interesele U.R.S.S., care dorea extinderea influenţei sale şi în restul Europei.
Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei occidentale, pe de o parte pentru a face faţă
dominaţiei crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanţă in estul Europei, iar pe de altă parte,
pentru a contracara o intarire prea mare a influenţei americane în zona europeană. Pe de altă parte, relatiile
postbelice dintre ţările europene nu puteau să nu fie influenţate de preocuparea, justificată de altfel, de a
prevenii orice posibilitate ca Germania să provoace un alt razboi.
Creearea Comunitaţilor Europene trebuie studiate în contextul politic internaţional de după cel de-al
doilea război mondial, când în Europa occidentală au apărut trei categorii de organizaţii internaţionale:
militare, economice si politice.
Organizaţiile militare cuprind Uniunea Europei occidentale, creată prin tratatul de la Bruxelles din
17.03.1948, între Franţa şi Anglia, pe de o parte, precum si Organizaţia Tratatului Atlanticului (N.A.T.O.),
creată în 1949 prin Tratatul de la Washington.
Organizaţiile economice create după cel de-al doilea război mondial sunt reprezentate de Comisia
Economică pentru Europa a Organizaţiei Naţiunilor Unite(O.E.C.E.), constituită prin Tratatul de la Paris din
16.04.1948, în vederea gestionării ajutorului comun oferit de către SUA, în cadrul „Planul Marshall “,
statelor europene care au avut de suferit de pe urma celui de-al doilea război mondial (devenită ulterior
Organizaţia de Cooperare şi Dezvolatare Economică – O.C.D.E.).4
A treia categorie de organizaţii o constituie cea de natură politică, respectiv Consiliul Europei, care a fost
înfiinţat la 05.05.1949 şi care îşi avea originea în Congresul de la Haga din 1948.
Obiectivele economice urmărite prin crearea Comunităţilor Europene vizau inbunătăţirea utilizării
capacităţilor economice si tehnice în scopul creşterii eficienţei in condiţiile cerute de evoluţia societăţii
moderne.A apărut astfel necesară crearea unei pieţe comune care să permită dezvoltarea capacitaţilor
economice frânate de existenţa frontierelor naţionale.5 În 1950, economistul francez Jean Monnet,
sesizând ineficienţa Consiliului Europei şi a O.E.C.E. în incercarea de a integra politic şi economic ţările
europene, lansează ideea plasării industriilor siderurgice şi carbonifere ale Franţei şi Germaniei sub umbrele
unei singure organizaţii cu caracter suprastatal, care sa controleze dezvoltarea acestora. Propunerea lui Jean
Monnet , care a netezit calea reconcilierii franco-germane, punand bazele intregii evoluţii ulterioare către
unitatea europeană, a fost pusa în practică de Ministerul de Externe francez, Robert Schuman, care, cucerit
de idee, işi asumă responsabilitatea politică a aplicării acesteia.
Obiectivele Uniunii Europene
Obiectivele Uniunii Europene sunt prevăzute în Tratatul de la Maastricht privind U.E.:
(a) crearea unei uniuni economice şi monetare dotate cu o monedă unică şi o bancă centrală independentă,
care să stabilească o politică monetară comună pentru toate ţările membre;
(b) realizarea unei politici externe comune care să urmărească pacea, securitatea şi controlul armamentului;
(c) organizarea unei pieţe unice care să desfăşoare o politică comună în ceea ce priveşte, mai ales, protecţia
consumatorului, energia, protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea transporturilor şi telecomunicaţiilor;
(d) o cetăţenie comună pentru toţi europenii, care să le permită stabilirea în oricare dintre ţările membre ale
U.E., să le dea dreptul de a alege şi de a fi ales în organismele comunităţii;
( e) afirmarea identităţii Uniunii în plan internaţional;
(f) dezvoltarea Uniunii ca spaţiu de libertate, securitate şi justiţie, prin cooperarea în domeniul justiţiei şi
afacerilor interne;
(g) dezvoltarea acquis-ului comunitar (legislaţia U.E., conţinută în tratatele U.E. şi în legislaţia secundară
adoptată de instituţiile U.E.).
Sistemul Instituţional al Uniunii Europene
Crearea celor trei comunităţi europene a avut ca element de unitate constituirea unei structuri instituţionale
similare, chiar dacă în ceea ce priveşte denumirea au existat unele diferenţe.
Plecând de la funcţiile organelor care alcătuiesc aparatul instituţional al Uniunii Europene, acestea pot fi
clasificate în:
(a) Instituţii de conducere a Comunităţilor (Consiliul Uniunii Europene, Consiliul de Ministri şi Comisii);
(b) Instituţii de control (Parlamentul European, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi Curtea de
Conturi);
(c) Organe complementare (Comitetul Economic şi Social, Banca Europeana de Investiţii, Comitetul
Reprezentanţilor permanenţi şi Comitetul Regiunilor).
Pornind de la interesele pe care le reprezintă instituţiile şi organele sistemului instituţional al Uniunii
Europene, acestea pot fi clasificate în: (i) Instituţii clasice, care urmaresc apărarea intereselor fiecărui stat
membru( de exemplu, Consiliul de Ministri); (ii) Instituţii integrate, care au vocaţia21 de a repereyenta
interesele generale ale Comunităţii şi nu voinţa fiecărui stat membru (de exemplu, Comisia Europenă, sau
Curtea de Justiţie). Sprijinindu-se pe aceşti piloni internaţionali, comunităţile dau expresie faptului ca ele
reprezintă atât voinţa statelor cât şi pe a cetăţenilor acestora care începând din 1979, îşi aleg prin vot
direct reperezentanţii în Parlamentul European.
Parlamentul European este forul democratic al popoarelor europene, ai cărui membrii sun t aleşi prin cot
universal direct din cinci in cinci ani. Funcţiile primordiale ale Parlamentului European sunt de a participa la
procesul de adoptare a legislaţiei U.E. şi de a controla activitatea Comisiei Europene. Membrii
Parlamentului European sunt grupaţi în funcţie de partidele politice cărora le aparţin şi nu în funcţie de
naţionalitate.
Ca practică democratică în cadrul Parlamentului European, este instituţia mediatorului – OMBUDSMAN22–
numită de Parlament pe toată durata legislaturii sale, instituţie însărcinată să primească plângerile cetăţenilor
U.E. în cazurile de proastă administrare din partea instituţiilor comunitare.
Mediatorul poate face anchete şi transmite rapoarte privind rezultatele acestora Parlamentului European şi
instituţiei comunitare in cauză.
Consiliul European reprezintă reuniunea şefilor de stat sau de guvern din statele membre, la care participă şi
preşedintele Comisiei Europene, unul dintre comisari ( de regula cel care se ocupă de politica externă),
precum şi miniştrii de externe ai celor 27 state membre.Consiliul European, creat în 1974, când şefii de stat
şi de guvern au hotărât să se întâlnească în mod regulat, impreună cu miniştrii lor de externe, cu preşedintele
şi cu un vicepreşedinte al Comisiei Europene, a devenit cel mai înalt organ legislativ al U.E., deşi nu era
prevăzut în tratatele fundamentale ale U.E. Consiliul European are competenţe de decizie în directiile
politice majore ale Uniunii Europene şi în soluţionarea problemelor curente din viaţa internaţională prin
Politica Externă şi de Securitate Comuna.
Consiliul Uniunii Europene este principala instanţă de decizie a Uniunii Europene, format din reprezentaţii
guvernelor celor 27 ţări membre (miniştrii de externe,miniştrii de resort ai statelor membre pentru fiecare
din domeniile vizate: agricultură, finanţe, educaţie, afaceri generale)
Consiliul deţine rolul principal în procesul legislativ 24, competenţă pe care o împarte cu Parlamentul
European având totodată şi atribuţii executive (domeniul în care rolul principal revine Comisiei Europene).
Preşedinţia Consiliului U.E. este deţinută prin rotaţie, câte şase luni, de fiecare stat membru, iar
reglementările adoptate sunt obligatorii pentru toate statele membre, devenind parte a legislaţiilor naţionale.
Comisia Europeană este organul executiv al U.E., format din comisari independenţi de guvernele lor
naţionale, dar numiţi de acestea pentru un mandat de 5 ani. Rolul Comisiei Europene este de a asigura
respectarea prevederilor tratatelor fundamentale ale U.E., de a propune legislaţia comunitară şi, odată
legislaţia aprobată, de a asigura aplicarea ei. Comisia Europeană este condusă de un preşedinte, având puteri
autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţei şi în conducerea şi administrare politicilor
comune pe domenii. Aceasta admnistrează diferite fonduri şi programe U.E., inclusiv cele destinate
sprijinirii ţărilor din afara U.E
Curtea Europenă de Justiţie este Curtea Supremă a U.E. în domeniile în care se aplică legislaţia U.E. şi este
compusă din câte un judecător pentru fiecare stat membru, numit prin acordul guvernelor ţărilor membre
pentru o perioadă de şase ani, mandatul putând fi reînnoit.Rolul Curţii Europene de Justiţie este acela de a
asigura interpretarea şi implementarea legislaţiei comunitare în concordanţă cu prevederile tratatelor U.E.
Curtea de Conturi Europeană are rolul de a verifica legalitatea şi regularitatea veniturilor şi cheltuielilor
Uniunii, în vederea unei bune gestionări a bugetului european.
Banca Centrală Europeană, cu sediul la Frankfurt, reprezintă pilonul central al Uniunii Economice şi
Monetare, având drept competenţe definirea şi aplicarea politicilor monetare europene, coordonarea
operaţiunilor de schimb şi asigurarea bunei funcţionări a sistemelor de plată.
Comitetul Economic şi Social, cu sediul la Bruxelles, reprezintă punctele de vedere şi interesele socităţii
civile organizate pe lânga Comisia, Consiliul şi Parlamentul European, avand rol consultativ.Este compus
din reprezentnţi ai grupurilor de interese economico-sociale din statele membre U.E., consultarea acestui for
fiind obligatorie pentru probleme le de politică economică şi socială.
Comitetul Regiunilor, cu sediul la Bruxelles reprezintă o „punte“ de legătură între instituţiile europene şi
regiunile U.E., care vegheză la respectarea identităţii şi prerogativelor regionale şi locale prin menţinerea
unei legături constante cu cetăţenii .
Este consultat obligatoriu în probleme ce ţin de politica regionala, mediu şi educaţie.
Banca Europeană de Investiţii este instituţia financiară a U.E. care finanţează proiecte de investiţii menite a
contribui la dezvolzarea echilibrată a Uniunii .
Parlamentul European
Prin denumirea de Parlament astãzi înţelegem în primul rând acel organ de stat care, funcţionând pe baza
reprezentativã, este autoritatea publicã legislativã cea mai importantã. Potrivit acestei definiţii, parlamentul
este un organ de autoritate publicã adicã una dintre purtãtoarele suveranitãţii statale. Denumirea oficialã a
acestei instituţii comunitare, prevãzutã în tratatele institutive, a fost „Adunarea Generalã”, dar în 1962
instituţia a decis sã se numeascã „Parlament”, cu toatã opoziţia Consiliului U.E., care-şi vedea ameninţate
atribuţiile de legislator european. De atunci, noua denumire a fost folositã şi în actele co, unitare, în final
fiind legiferatã prin Actul Unic European.
În conformitate cu tratatele de instituire a Comunitãţilor şi Tratatul de la
Maastricht, componenţa Parlamentului European constã în reprezentanţi ai popoarelor statelor membre.
Pânã în 2004, a avut 626 de membri, iar din 2004, odatã cu intrarea în vigoare a dispoziţiilor Tratatului de la
Nisa şi a Protocolului anexat acestuia, 732 de membri. Din 2007, când Uniunea are 27 de state membre,
numãrul membrilor devine 785, ce reprezintã o populaţie de 492 de milioane de locuitori.
Întrucât aceastã modificare vine pe fondul lãrgirii Uniunii Europene cu zece state şi apoi încã douã state,
mãsurã va fi însoţitã de reducerea numãrului de reprezentanţi ai fiecãrui state de dimensiuni mari. Astfel,
statele mici sunt avantajate, norma de reprezentare pentru un parlamentar din statele mari fiind stabilitã la
800.000 locuitori.
Structurã şi organizare
A. Preşedintele şi organele de conducere
Preşedintele este ales pentru o perioadã de doi ani şi jumãtate, adicã jumãtate din legislatura parlamentarã cu
posibilitatea reînnoirii mandatului. Anterior alegerii preşedintelui, cel mai în vârstã din deputaţii prezenţi
îndeplineşte funcţiile de preşedinte, cu titlu de decan în vârstã, pânã la proclamarea alegerii
preşedintelui. Preşedintele, vicepreşedinţii şi chestorii sunt aleşi prin vot secret.
Dupã alegerea preşedintelui, se procedeazã la alegerea vicepreşedinţilor pe un buletin comun.
Dupã alegerea vicepreşedinţilor, Parlamentul procedeazã la alegerea a cinci chestori, însã pentru perioada
ianuarie 2007 – iulie 2009, numãrul lor a fost stabilit la şase.
Preşedintele are în principal urmãtoarele atribuţii:

 reprezintã Parlamentul în afacerile juridice, în relaţiile externe şi cu celelalte instituţii comunitare;

 se pronunţã cu privire la toate problemele internaţionale majore şi face recomandãri menite sã
consolideze Uniunea Europeanã[2];
 ordoneazã toate lucrãrile Parlamentului şi ale organelor sale constitutive (Biroul şi Conferinţa
Preşedinţilor), precum şi dezbaterile din şedinţele plenare;
 se asigurã de respectarea Regulamentului de procedurã al Parlamentului şi garanteazã, prin arbitrajul
sãu, bunã desfãşurare a tuturor autoritãţilor acestei instituţii şi ale organelor sale constitutive;
 prezintã în deschiderea fiecãrei reuniuni a Consiliului European punctul de vedere şi preocupãrile
acestei instituţii referitoare la subiecte specifice şi la punctele înscrise pe ordinea de zi;
 semneazã în urma adoptãrii de cãtre Parlament a bugetului Uniunii Europene în a doua lecturã, aceste
devenind astfel operaţional;
 semneazã alãturi de Preşedintele Consiliului toate actele legislative adoptate prin procedurã de decizie.

B. Biroul Parlamentului
Este compus din preşedintele Parlamentului şi 14 vicepreşedinţi, precum şi 5 chestori care au un vot
consultativ. Biroul rezolvã chestiunile financiare şi de organizare, precum şi regulamentele relative la
funcţionarea Parlamentului.
Biroul numeşte pe secretarul general al Parlamentului.
Atunci când alãturi de membrii biroului se reunesc şi preşedinţii grupurilor politice, avem de-a face cu aşa-
numitul „birou lãrgit”, care statueazã cu privire la problemele privind organizarea internã a Parlamentului,
precum şi asupra relaţiilor cu celelalte instituţii şi organe ale Uniunii Europene.

C. Secretarul General al Parlamentului

Acesta conduce serviciile Parlamentului, precum şi pe funcţionarii sãi, fiind o funcţie de mare stabilitate.
D. Comisiile Permanente
Comisiile permanente sunt constituite printr-un vot majoritar, pe baza propunerii Biroului, avându-se în
vedere o repartizare între grupurile politice, potrivit unei reprezentãri echitabile a tuturor celor 27 de ţãri
membre, în scopul reflectãrii tuturor intereselor în deciziile pregãtite în cadrul Comisiilor. Membrii titulari ai
Consiliilor parlamentare sunt aleşi pe o perioadã de 2,5 ani. Fiecare membru titular este dublat de un
supleant, care nu este ales, ci este desemnat, potrivit unui acord prealabil al grupului politic respectiv.
Comisiile sunt organizate pe baza regulamentului Parlamentului şi sunt conduse de un preşedinte, îşi aleg un
birou şi dispun de un secretariat, putând fi constituite şi subcomisii. Actualul Parlament conţine 20 de
comisii parlamentare. Comisiile sunt instituite sã pregãteascã şedinţele plenare ale Parlamentului,
pregãteascã şedinţele plenare ale Parlamentului, elaborând avize şi amendamente.
Comisiile parlamentare de anchetã pot fi constituite la cererea a ¼ din membrii Parlamentului, cu condiţia sã
nu afecteze atribuţiile conferite prin tratat altor organe, pentru a investiga sãvârşirea unor infracţiuni sau
slabã gestionare în domeniul aplicãrii normelor comunitare
Comisiile permanente sunt urmãtoarele :
1. Afaceri externe (AFET)
2. Dezvoltare (DEVE)
3. Comerţ internaţional (INTA)
4. Bugete (BUDE)
5. Control bugetar (CONT)
6. Afaceri economice şi monetare (ECON)
7. Ocuparea forţei de muncã şi afaceri sociale (EMPL)
8. Mediu, sãnãtate publicã şi siguranţã alimentarã (ENVI)
9. Industrie, cercetare şi energie (ITRE)

1. Piaţa internã şi protecţia consumatorului (IMCO)

2. Transport şi turism (TRAN)
3. Dezvoltare regionalã (REGI)
4. Agriculturã şi dezvoltare ruralã (AGRI)
5. Pescuit (PECH)
6. Culturã şi educaţie (CULT)
7. Afaceri juridice (JURI)
8. Libertãţi civile, justiţie şi afaceri interne (LIBE)
9. Afaceri constituţionale (AFCO)
10. Drepturile femeii şi egalitatea între sexe (FEMM)
11. Petiţii (PETI)

E. Grupurile politice.
Membrii adunãrii nu se aşazã în Parlament nici în delegaţii naţionale şi nici dupã ordinea alfabeticã, ci sunt
constituiţi în grupuri politice transnaţionale cãrora le-au obţinut recunoaşterea oficialã.
Grupurile politice sunt constituite pe criterii ideologice din 29 de membri, dacã aparţin unui singur stat şi din
23 de membri dacã provin din douã state membre. În cazul în care grupurile politice provin din trei state
membre, numãrul lor trebuie sã se ridice la 18, iar dacã provin din patru sau mai multe state, numãrul lor
trebuie sã se ridice la 14.
Nu este obligatoriu ca toţi membrii Parlamentului sã facã parte dintr-o grupare politicã sau alta, existând şi
parlamentari neînscrişi.
Fiecare grup şi-a stabilit un anumit statut şi propriile norme interne de funcţionare, şi-a asigurat buget,
personal permanent şi birouri proprii.
În prezent, în urma alegerilor din 2004, existã opt grupuri politice în cadrul Parlamentului European:
1. Partidul Popular-European (Creştin-Democraţii) şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE) – 268 de membri.
2. Partidul Socialist European (PSE) – 200 de membri.
3. Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa (ALDE) – 88 de membri.
4. Grupul Verzilor (ecologiştii)/Alianţa Liberã Europeanã (ECO/ALE) – 42 de membri.
5. Grupul Confederal a Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordicã (SUE/SVN) – 47 de membri.
6. Grupul Independenţã/Democraţie (IND/DEM) – 37 de membri.
7. Grupul Uniune pentru Europa Naţiunilor (UEN) – 27 de membri.
8. Deputaţii neafiliaţi (în cea mai mare parte, reprezentanţii partidelor de extremã dreaptã) – 29 de membri.
În prezent existã nouã grupuri politice, în condiţiile constituirii în ianuarie 2007 a grupului Identitate,
Tradiţie, Suveranitate (ITS), care reuneşte 20 de membri.
În literatura de specialitate s-a realizat o clasificare a actualelor grupuri politice în trei categorii. Astfel, în
prima categorie au fost plasate cele trei grupuri care existã încã de momentul întrunirii primei Adunãri a
Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi Oţelului: Partidul Popular European, Partidul Socialist European,
Alianţa Democraţilor şi Liberalilor pentru Europa. În a doua categorie au fost repartizate acele grupuri
politice care au reprezentanţi în mai multe parlamente naţionale însã nu au o existenţã permanentã (cum ar fi
ecologiştii şi grupul Stângii Unite Europene). În sfârşit, în ultima categorie intrã partidele politice care au
apãrut în urma ultimelor alegeri europene (Grupul Independenţa/Democraţie, Uniunea pentru Europa
Naţiunilor, precum şi cei neafiliaţi), în cazul cãrora timpul va dovedi dacã vor continua procesul de formare
a unor partide transnaţionale sau se vor dovedi a fi doar rezultatul unor circumstanţe politice temporare.

F. Mediatorul.
Conform art. G41 din Tratatul de la Maastricht care modificã art.138E din Tratatul C.E.E., Parlamentul
European numeşte un mediator (Ombudsman) care este împuternicit sã primeascã plângeri de la orice
cetãţean al Uniunii sau de la orice persoanã fizicã sau juridicã rezidentã sau care are sediul stãtãtor pe
teritoriul unui stat membru, cu privire la cazurile de rea administrare în acţiunile instituţiilor sau organelor
comunitare, cu excepţia Curţii de Justiţie şi a Tribunalului de Primã Instanţã în exercitarea atribuţiilor şi
funcţiunilor jurisdicţionale.
Mediatorul efectueazã o anchetã în cazurile justificate, din proprie iniţiativã sau când este sesizat direct sau
prin intermediul unui membru al Parlamentului, în afara cazurilor când este iniţiatã o procedurã
jurisdicţionalã. Dacã mediatorul constatã fapte de rea administrare, sesizeazã instituţia respectivã, care
trebuie sã rãspundã în trei luni. El prezintã un raport cu privire la cazul respectiv Parlamentului şi instituţiei
în cauzã şi informeazã persoana care a înaintat plângerea, în fiecare an, mediatorul prezintã Parlamentului
un raport cu privire la rezultatul anchetelor sale. Mandatul mediatorului este egal cu durata legislaturii
Parlamentului şi poate fi reales. El poate fi demis de Curtea de Justiţie, în exercitarea funcţiilor sale,
mediatorul este total independent faţã de orice instituţie. El nu poate exercitã nici o altã activitate
profesionalã.

G. Sesiuni/şedinţe.
Timpul în care se desfãşoarã activitatea membrii Parlamentului European se mãsoarã în alte unitãţi decât
timpul cotidian. Aceste unitãţi sunt: legislatura, sesiunea, perioada de sesiune şi şedinţa.
Legislatura reprezintã durata mandatului colectiv al Parlamentului. Potrivit art.126 alin. (1) din
Regulamentul Parlamentului European, legislatura coincide cu durata mandatului deputaţilor prevãzutã de
Actul din 20 septembrie 1976. Legislatura Parlamentului European este de cinci ani, iar în prezent coincide
cu durata mandatului executivului comunitar – Comisia Europeanã.
Sesiunea reprezintã forma organizatoricã de lucru a Parlamentului, constând într-o perioadã de un an
calendaristic în care Parlamentul se reuneşte valabil pentru a delibera în şedinţe plenare. În definirea
sesiunii, Regulamentul Parlamentului European insistã asupra duratei acesteia, prevãzând la art. 126 ali. (2)
ca sesiunea corespunde unei perioade de un an, în conformitate cu dispoziţiile Actului din 1976 şi ale
tratatelor.
Potrivit prevederilor art. 139 al Tratatului C.E: „Adunarea se întruneşte într-o sesiune anualã în fiecare a
doua zi de marţi din luna martie”. Aceasta constituie sesiunea ordinarã, însã exista şi sesiuni extraordinare.
Practic, sesiunea anualã nu este niciodatã închisã. Perioadele de lucru se desfãşoarã în fiecare lunã pe timp
de o sãptãmânã, exceptând luna august. Aceasta modalitate nu exclude posibilitatea întâlnirilor în sesiuni
suplimentare, mai scurte, datorate, în principal, problemelor de buget. Între perioadele de sesiune,
parlamentarii lucreazã câte douã sãptãmâni în cadrul Comisiilor.
Ordinea de zi pentru sesiunile adunãrii parlamentare este stabilitã de cãtre biroul lãrgit, în colaborare cu
Consiliul şi Comisia. Principiul de votare este acela al majoritãţii absolute a sufragiilor exprimate, iar pentru
a facilita respectarea acestei reguli, voturile se numãrã la sfârşitul fiecãrei perioade de sesiune.
Ca regulã, şedinţa este forma de întrunire efectivã, plenarã şi, în principiu, publicã a membrilor
Parlamentului pentru a delibera asupra problemelor înscrise pe ordinea de zi[11]. Regulamentul prevede cã
şedinţele plenare ale Parlamentului European care au loc în aceeaşi zi se considerã o singurã şedinţã.

COMPETENŢELE PARLAMENTULUI EUROPEAN.

A. Competenţe legislative.
Parlamentul European nu deţine atributele parlamentelor naţionale în materie legislativã, neavând nici
iniţiativa legislativã care este rezervatã Comisiei şi nici puterea de decizie, care este atributul Consiliului.
Competenţa codecizionalã a Parlamentului, care a devenit principiu prin art. 36 al Tratatului asupra Uniunii
Europene se referã numai la „micile revizuiri”. Pentru celelalte situaţii, Parlamentul are numai un statut de
asociat la elaborarea legislativã care are loc printr-una din cele cinci proceduri:

– Procedura consultãrilor.
Consultarea Parlamentului este obligatorie, fiind interzis Consiliului sã decidã mai înainte ca Parlamentul sã-
şi fi dat avizul asupra propunerii comisiei.

– Procedura înţelegerii.
A fost stabilitã prin Declaraţia Comunã a Adunãrii Consiliului şi Comisiei, adoptatã la 4 martie 1975, în
aplicarea angajamentului fãcut cu ocazia întâlnirii „la vârf” din decembrie 1974 la Paris.
Potrivit acestui acord, a fost instituitã o procedurã de înţelegere între Adunare şi Consiliu, cu participarea
activã a Comisiei. Pentru acesta se formeazã o Comisie de înţelegere compusã din membrii Consiliului şi o
delegaţie a Parlamentului care este condusã de preşedintele acestuia, iar la lucrãrile la care participã şi
Comisia se urmãreşte obţinerea unui acord între cele douã instituţii – Consiliul şi Parlamentul, putându-se
stabili o amânare pe timp de trei luni. Atunci când punctele de vedere ale celor douã instituţii au devenit
suficient de apropiate, Parlamentul trebuie sã elaboreze o nouã propunere, iar Consiliul sã decidã.
Procedurã este aplicabilã numai unei pãrţi restrânse a domeniului legislativ european şi este folositã în
practicã numai dacã fiecare dintre cele douã instituţii o recunoaşte ca fiind aplicabilã actului normativ
respectiv.

– Procedura cooperãrii.
A fost introdusã prin Actul Unic European şi apoi înscrisã în paragraful 2 al art. 149 din Tratatul C.E., având
ca domeniu de aplicare deciziile luate cu majoritate calificatã de cãtre Consiliu în ceea ce priveşte piaţa
internã, politica socialã, coeziunea economicã şi socialã, cercetarea.
Originalitatea acestei proceduri constã într-un sistem de dubla lecturã care permite Parlamentului sã
influenţeze direct modalitãţile de luare a deciziei de cãtre Consiliu fãrã a repune în discuţie nici ultimul
cuvânt al Consiliului şi nici rolul motor al Comisiei. Poziţia comunã fixatã de Consiliu pe propunerea
Comisiei şi dupã avizarea de cãtre Parlament este supusã acestuia pentru a doua lecturã.
Dacã Parlamentul respinge cu majoritate absolutã a membrilor sãi aceastã poziţie comunã, Consiliul nu o
poate relua definitiv în cea de-a doua lectura decât cu unanimitate.
– Procedura de codecizie.
Procedura de codecizie a fost introdusã prin art.189B devenit art. 251 în Tratatul de la Amsterdam în scopul
creşterii gradului de participare a Parlamentului European la procesul legislativ comunitar. Codecizia acordã
Parlamentului dreptul de a respinge actul comunitar propus[24], cu votul majoritãţii absolute a membrilor
sãi, dacã nu reuşeşte sã ajungã la un acord cu Consiliul în cadrul unei proceduri de conciliere.
Aceasta face ca un act juridic comunitar sã nu poate fi adoptat prin procedura de codecizie dacã Parlamentul
European nu este de acord, ceea ce oferã instituţiei parlamentare europene un important rol de co-legislator.
Limitatã iniţial la şapte domenii, codecizia a fost extinsã prin Tratatul de la Amsterdam, constituind o
veritabilã armã în mâna Parlamentului şi, totodatã, mãrind gradul de legitimitate a deciziilor comunitare,
deoarece membrii Parlamentului sunt aleşi în mod direct de cãtre populaţia statelor U.E..
Codecizia funcţioneazã în domenii precum: libera circulaţie a persoanelor, dreptul de a-şi stabili domiciliul,
piaţa internã, educaţie, servicii, cultura, sãnãtate, reţele transeuropene, mediu.
Procedura de codecizie se finalizeazã prin adoptarea unor acte comune semnate de preşedintele Consiliului
şi preşedintele Parlamentului (art. 191 din Tratatul C.E.).
Derularea sa este inspiratã din procedura cooperãrii, dar i se adaugã douã elemente esenţiale: faza
Comitetului de conciliere şi imposibilitatea pentru Consiliu de a-şi impune voinţa sa, chiar unanimã,
Parlamentului.
Fiind o procedurã complexã, ea poate dura foarte mult ţinând cont de termenele prevãzute pentru diferitele
etape succesive. Astfel, calculând în mod teoretic termenele prevãzute, se ajunge la o duratã de cel puţin 16
luni.

– Procedura avizului conform.

În ciuda denumirii sale, este o veritabilã procedura de codecizie integralã, deoarece Consiliul nu pot decide,
în astfel de situaţii, fãrã acordul explicit al Parlamentului. Tratatul asupra Uniunii Europene a introdus
aceastã procedurã în materie legislativã pentru un numãr restrâns de acte normative şi prin douã modalitãţi
diferite: avizul conform cu majoritatea din membrii votanţi în probleme privind cetãţenia, Sistemul
European de Bãnci Centrale, Fondurile structurale şi Fondurile de coeziune, precum şi în mod excepţional
avizul conform cu majoritatea membrilor Parlamentului pentru procedura electorala uniformã.

B. Competenţe de control politic.

În domeniul controlului politic, Parlamentul dispune de urmãtoarele atribuţii tradiţionale:
– atribuţii de informare, constând în exprimarea diferitelor documente şi în special discutarea în şedinţa
publicã a raportului anual pe care îl supune Comisia, precum şi în posibilitatea de a adresa instituţiilor
întrebãri în scris sau verbal;
– atribuţii de sancţiune: Parlamentul European poate, prin votarea unei moţiuni de cenzurã, sã constrângã
Comisia sã demisioneze. Pentru a se evita abuzurile, Tratatul C.E.E. instituţie un termen de reflectare de trei
zile înainte de vot şi cere ca moţiunea sã fie adoptatã cu o majoritate de douã treimi din voturile exprimare şi
majoritatea membrilor care compun Parlamentul European.
În cadrul atribuţiilor de informare, celelalte instituţii comunitare au obligaţia de a-i supune Parlamentului
rapoarte privind stadiul lucrãrilor în domeniile esenţiale ale politicii comunitare sau ale Uniunii. Pe baza
acestor informaţii Parlamentul îşi exercitã atribuţiile de control şi decizie. În acest sens, Consiliul European
trebuie sã prezinte Parlamentului un raport dupã fiecare din reuniunile sale, precum şi un raport scris anual
privind progresele realizate de Uniune. Fiecare dezbatere se finalizeazã prin o adoptarea unei rezoluţii prin
care se face cunoscutã poziţia faţã de o anumitã problemã.
De asemenea, preşedinţii Consiliului şi ai Comisiei trebuie sã prezinte un raport Parlamentului European
asupra rezultatelor supravegherii multilaterale, instauratã în cadrul noii politici economice, care urmãreşte
atingerea obiectivelor privind realizarea Uniunii economice şi monetare.
Moţiunea de cenzurã la adresa Comisiei poate fi depusã de o zecime dintre membrii care compun
Parlamentul, la preşedintele acestuia. Moţiunea de cenzurã trebuie sã fie motivatã. Aceasta se transmite
Comisiei. Dezbaterea moţiunii are loc la cel puţin 24 de ore dupã anunţarea deputaţilor cu privire la
depunerea unei moţiuni de cenzurã. Votarea moţiunii se face prin apel nominal, la cel puţin 48 de ore dupã
începerea dezbaterii. Dezbaterea şi votul au loc cel târziu în timpul perioadei de sesiune care urmeazã
depunerii moţiunii.
Pe lângã aceste forme de control specifice dreptului comunitar, Parlamentul European deţine atribuţii de
control parlamentar clasice, constând in interpelãri care necesitã rãspunsuri scrise sau orale.
Parlamentul European dispune şi de o competenţã de control în domeniul economic şi monetar. Preşedintele,
vicepreşedintele şi membrii Comitetului Director al Bãncii Centrale Europene trebuie sã obţinã aprobarea
Parlamentului European înainte de a fi numiţi de cãtre Consiliu.

C. Competenţe bugetare.
Competenţa bugetarã îi asigurã Parlamentului posibilitatea exprimãrii voinţei sale politice. Iniţial, Tratatul
C.E.E. acordã Parlamentului doar o competenţã consultativã în politica bugetarã. Proiectul de buget hotãrât
de Consiliu era transmis Adunãrii, care avea dreptul sã dezbatã şi sã propunã modificãri. Dupã aceastã
dezbatere, decizia finalã privind bugetul Comunitãţii aparţinea Consiliului. Ulterior, prin modificarea
dispoziţiilor din tratate referitoare la buget, Adunarea a devenit codetinatoare a autoritãţii bugetare. Acest
fapt înseamnã cã Parlamentul şi Consiliul îşi împart Competenţe în materie bugetarã. Astfel, Parlamentul
European poate, ca printr-o majoritate a membrilor sãi şi a douã treimi din sufragiile exprimate, sã respingã
proiectul în întregime şi sã cearã ca un nou proiect sã-i fie supus aprobãrii de cãtre Consiliu. De asemenea,
exista prevederi ale Tratatului C.E.E care confirmã expres competenţa pe linia controlului permanent ale
executãrii bugetului pe care Parlamentul o exercitã prin intermediul comisiei sale de control bugetar.

D. Competenţe în domeniul relaţiilor externe.

Parlamentul European are în prezent Competenţe consultative în cadrul procesului diplomatic comunitar,
atât în ceea ce priveşte acordurile de asociere, cât şi în acordurile comerciale sau economice cu ţãrile terţe.
În acest sens, Parlamentul poate primi informaţii asupra acordurilor internaţionale, procedând la dezbaterea
acestora în şedinţe plenare înaintea începerii negocierii lor pe margine acordurilor. Înainte de semnarea
acordurilor un reprezentant al Consiliului expune în Parlament rezultatele negocierilor, iar dupã semnare
Parlamentul este informat în adunare plenarã asupra esenţialului acordurilor comerciale. Este consultat
formal asupra concluziei acordurilor economice dispunând de o adevãratã competenţa codecizionalã pentru
acordurile de asociere. Conform Actului Unic, Consiliul nu poate decide dupã ce are „pãrerea conformã” a
Parlamentului.

E. Petiţii.
Exercitarea competenţelor în soluţionarea petiţiilor depuse de cetãţenii unionali are loc prin Comisia
parlamentara pentru petiţii, respectiv prin intermediul Ombudsman-ului.
Fiecare cetãţean european are dreptul de a adresa o petiţie Parlamentului şi de a solicita remedierea unor
probleme ce ţin de domenii din sfera de activitate a Uniunii Europene. Parlamentul are, de asemenea,
competenţa de a numi comisii de anchetã care sã investigheze cazurile de încãlcare sau aplicare defectuoasã
a dreptului comunitar de cãtre statele membre.
Comisiile de anchetã de-a lungul anilor s-au ocupat cu diverse probleme, care astfel au fost plasate în centrul
atenţiei publice. Comisii de anchetã au fost înfiinţate în urmãtoarele domenii: situaţia femeilor în Europa
(1979); tratamentul substanţelor toxice şi periculoase de cãtre Comisia Europeanã şi statele membre (1983-
1984); ascensiunea fascismului şi a rasismului în Europa (1984); problema drogurilor (1985-1986); stocurile
de produse agricole (1986-1987); hormonii din carne (1988-1989); aplicarea declaraţiei comune contra
rasismului şi fascismului (1989-1990); infracţiunile transfrontaliere legate de traficul de droguri (1991). Mai
nou, Parlamentul este ocupat şi în lupta împotriva corupţiei la nivel comunitar.

F. Alte Competenţe.
Parlamentul dezbate rapoartele şi dãrile de seamã ale altor instituţii sau organe comunitare în mod public. În
mod concret, aceste rapoarte sunt:

 raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunitãţilor;

 raportul anual al Comisiei privind execuţia bugetului;
 raportul Bãncii Centrale Europene privind politica monetarã;
 raportul Curţii de Conturi;
 raportul Ombudsman-ului;
 raportul Consiliului UE despre situaţia drepturilor omului, respectiv politica externã;
 darea de seamã a preşedinţiei Consiliului U.E..

Ca o concluzie asupra competenţelor Parlamentului European, se poate spune cã Tratatul de la Maastricht,

fãrã sã afecteze structura instituţionala tradiţionalã, a modificat echilibrul interinstituţional în beneficiul
Parlamentului European.

CURTEA EUROPEANÃ DE JUSTIŢIE

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a apãrut ca instituţie comunitarã încã din 1957 şi rãmâne reglementatã
de cele trei tratate de bazã care conţin reguli fundamentale cu privire la organizarea şi competenţele sale.
Tratatele comunitare i-au conferit Curţii de Justiţie, ca instituţie jurisdicţionalã, misiunea generalã de a
asigura respectarea dreptului în interpretarea şi aplicarea tratatului C.E. (articolele 164 CE, 136
CEEA, 31 CECA).
Nu trebuie confundate Curtea Europeanã de Justiţie, cu sediul la Luxemburg, şi Curtea Europeanã a
Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg – organ creat de Consiliul Europei în baza Convenţiei Europene
a Drepturilor Omului.
Curtea de Justiţie nu este o jurisdicţie internaţionalã, ci jurisdicţia internã a Comunitãţii dupã modelul
jurisdicţiilor statale, atât prin persoana jusţitiabililor, cât şi prin competenţã, natura litigiilor care îi sunt
supuse, procedura dupã care statueazã.
Curtea Europeanã de Justiţie este cea mai înaltã şi în acelaşi timp unica autoritate judiciarã în probleme de
drept comunitar. În general, rolul sãu este acela de „a se asigura cã interpretarea Tratatului este conform
legii” (art. 220CE).
Curtea de Justiţie a funcţionat singurã pânã la 1 septembrie 1989 când Consiliul i-a ataşat Tribunalul de
Prima Instanţã, în scopul de a spori protecţia juridicã a intereselor individuale şi de a permite Curţii de
Justiţie sã îşi concentreze autoritãţile asupra îndatoririi sale de bazã, aceea de a asigura interpretarea
uniformã a dreptului comunitar.

STRUCTURÃ ŞI STATUT JURIDIC

2.1. JUDECÃTORII
În prezent, conform art. 221 şi 222 din TCE, Curtea de Justiţie este formatã din „câte un judecãtor al
fiecãrui stat membru„.
Judecãtorii sunt desemnaţi de Consiliul U.E., la propunerea statelor membre, dintre persoanele „a cãror
independenţã este mai presus de orice îndoialã şi care au pregãtirea necesarã numirii în cele mai înalte
funcţii judecãtoreşti în ţãrile lor ori sunt universitari de competenţã recunoscutã (art. 223 din TCE).
Nu se impune nicio condiţie în privinţa naţionalitãţii, dar, practic, fiecare stat membru desemneazã un
judecãtor la Curte şi un altul la Tribunal. Aceastã repartiţie prezintã avantajul cã cele douã instanţe sunt
conduse conform concepţiilor fundamentale admise în diferitele state membre.
Independenţa judecãtorilor Curţii este garantatã mai ales de caracterul strict secret al deliberãrilor în Camera
de Consiliu. Independenţa acestora mai este garantatã şi de statutul, drepturile şi incompatibilitãţile pe care
le prevãd tratatele în acest scop.
Cu ocazia numirii lor, judecãtorii trebuie sã depunã un jurãmânt.
Mandatul judecãtorilor are o duratã de şase ani. În cazul în care un judecãtor se pensioneazã în timpul
mandatului, va fi numit un înlocuitor pentru perioada care a mai rãmas din mandatul judecãtorului
pensionat.
În timpul exercitãrii mandatului de judecãtor, aceştia nu pot sã mai deţinã altã funcţie politicã sau
administrativã, indiferent dacã este renumeratã sau nu (cu excepţia funcţiilor didactice sau cercetãrii
ştiinţifice juridice – prin derogare specialã).
Pe timpul exercitãrii funcţiilor, ei se bucurã de privilegiile şi imunitãţile prevãzute de protocolul cu privire la
privilegiile şi imunitãţile comunitare şi, în plus, beneficiazã de aceeaşi imunitate de jurisdicţie ca şi
parlamentarii.
Calitatea de judecãtor al Curţii înceteazã prin înlocuirea normalã legalã, decesul judecãtorului, demisie sau
pensionare. Un judecãtor îşi poate pierde funcţia sa ori dreptul la o pensie sau alte beneficii suplimentare
numai dacã, în opinia unanimã a judecãtorilor şi avocaţilor generali ai Curţii, nu mai îndeplineşte condiţiile
necesare ori nu mai face faţã obligaţiilor privitoare la funcţia sa, judecãtorul în cauzã neputând sã ia parte la
deliberarea respectivã. Condiţia care nu mai este îndeplinitã s-ar putea reduce la încãlcarea obligaţiei de
independenţã, pentru cã nu s-ar pune problema calificãrilor profesionale sau a competenţei care a fost
verificatã pe parcursul activitãţii profesionale. În privinţa neîndeplinirii obligaţiilor, ea ar putea fi consecinţa
imposibilitãţii materiale de executare a atribuţiilor (de exemplu: pentru motive medicale).

PREŞEDINTELE Curţii EUROPENE de Justiţie

Judecãtorii desemneazã dintre ei, prin vot secret, pe Preşedintele Curţii de Justiţie pentru un mandat de trei
ani, care poate fi reînnoit. Pentru a fi ales în funcţie, candidatul la preşedinţie trebuie sã întruneascã
majoritatea absolutã a voturilor judecãtorilor. Dacã la primul tur de scrutin nu este ales niciun candidat,
atunci va fi ales preşedinte candidatul care la al doilea tur obţine un numãr mai mare de voturi. La expirarea
acestui termen el poate fi reales.
În desemnarea preşedintelui un rol deosebit îl joacã meritele profesionale şi nu criteriul naţionalitãţii.
Preşedintele conduce lucrãrile Curţii, prezideazã audierile în cadrul acesteia, precum şi deliberãrile în
Camera de Consiliu. El fixeazã termenele de procedurã, datele şedinţelor şi ale deliberãrilor.
Competenţele sale jurisdicţionale pe care le exercitã prin ordonanţe sunt limitate. Totodatã, preşedintele
numeşte judecãtorul-raportor pentru fiecare caz, dispune suspendarea executãrii unei mãsuri care este
contestatã în faţa Curţii şi dispune mãsurile de conservare sau asiguratorii necesare pe durata soluţionãrii
cazului.
Dacã se considerã necesar, pot fi numiţi şi raportori-asistenţi, care sã-l asiste pe preşedintele Curţii în
legãturã cu adoptarea de mãsuri provizorii şi pe judecãtorii-raportori în activitatea lor[33].
Preşedintele hotãrãşte singur în cererile prin care se solicitã ordonanţã prezidenţialã, aceasta poate, totuşi, sã
fie retrimisã în plen. Preşedintele Curţii nu face parte din niciun complex, în schimb prezideazã procedura
oralã sau dezbaterile, respectiv deliberãrile plenului.
AVOCAŢII GENERALI
Curtea este asistatã de 8 avocaţi generali care au obligaţia, acţionând cu deplinã imparţialitate şi
independenţã, sã prezinte concluziile motivate asupra cazurilor aduse în faţa Curţii de Justiţie, în vederea
asistãrii acesteia în îndeplinirea misiunii sale.
În practicã, fiecare dintre statele mari dispune în permanenţã de un post de avocat general, statelor „mici”
fiindu-le repartizate celelalte posturi prin rotaţie.
Avocaţii generali sunt o prezenţã originalã în mecanismul judiciar comunitar, ei apropiindu-se prin atribuţii
mai degrabã de clasicul procuror, decât de avocaţii pledanţi din sistemele naţionale.
Statutul avocaţilor generali este similar cu al judecãtorilor în ceea ce priveşte numirea, durata mandatului,
privilegiile, imunitãţile, înlocuirea, încetarea funcţiei. O reînnoire parţialã a avocaţilor generali are loc la
fiecare trei ani. Din rândul avocaţilor generali, Curtea de Justiţie numeşte pe primul avocat general pe o
perioadã de un an, având sarcina de a prezida întâlnirile acestora şi de a încredinţa cauza unuia dintre ei dupã
desemnarea judecatorului-raportor.
Numãrul lor poate fi mãrit prin decizia Consiliului Miniştrilor, la cererea Curţii de Justiţie. Avocatul general
are competenţa de a asista la audieri şi de a pune întrebãri agenţilor, consilierilor, avocaţilor pãrţilor, în
aceleaşi condiţii ca şi preşedintele sau judecãtorii.
Avocaţii generali vor putea exprima opinii în cauza în care pãrţile implicate sunt conaţionalii lor, dar nu-şi
vor putea exprima pãrerea în acţiuni intentate de cãtre sau împotriva statului ai cãrui naţionali sunt. Opinia
avocatului va cuprinde, de regulã, o analizã comprehensivã a dispoziţiilor de drept comunitar relevante în
cazul respectiv, precum şi exprimarea opţiunii sale cu privire la soluţia la care trebuie sã ajungã Curtea.
Opinia avocatului general are doar un caracter consultativ şi nicidecum un caracter obligatoriu pentru Curtea
Europeanã de Justiţie. Utilitatea acestei opinii constã în faptul cã asigurã prezentarea şi analiza dispoziţiilor
de drept comunitar aplicabile în cauzã.
Avocatul general, care reprezintã „interesul general”, nu primeşte nicio instrucţiune şi nu asistã la
deliberãrile Curţii.
GREFIERII
Membrii Curţii (judecãtori şi avocaţi generali) numesc un grefier-şef pentru o perioadã de şase ani, ce poate
fi reînnoitã.
Statutul sãu este stabilit de cãtre Curte, iar grefierul este asistat de doi grefieri adjuncţi care îl pot înlocui la
nevoie. Unul dintre aceşti adjuncţi se ocupã, în special, de problemele procedurale, în timp ce al doilea
adjunct are cã sarcina principalã problemele administrative.
Ca şi judecãtorii şi avocaţii generali, grefierul este obligat sã depunã jurãmântul în faţa Curţii, în sensul cã
îşi va exercita atribuţiile cu toatã imparţialitatea şi nu va divulga secretul dezbaterilor.
El are dublu rol, îndeplinind, pe de-o parte, atribuţii de ordin procedural, iar pe de altã parte, atribuţii
administrative. El verificã regularitatea actului de sesizare, întocmeşte procesul verbal al fiecãrei şedinţe de
judecatã, elaboreazã încheierile, sentinţele şi deciziile, conduce arhiva şi rãspunde de publicaţiile oficiale ale
Curţii. El este, de asemenea, şeful administraţiei instanţei: asigurã întocmirea bugetului şi supravegheazã
funcţionarea serviciilor. În aceastã calitate acţioneazã ca împuternicit al Preşedintelui, pregãtind şedinţele
administrative şi punând în executare hotãrârile acestora. Un anumit numãr de funcţionari îl asistã în
îndeplinirea diferitelor sarcini, dar sub controlul general al Preşedintelui. Propunerea unor eventuale
modificãri privind organizarea serviciilor Curţii îi revine tot grefierului-şef.
Personalul grefelor are cã sarcina sã vegheze la buna derulare a judecãţii. Se asigurã cã diferitele documente
sunt conforme cu regulile de procedurã şi au obligaţia de transmitere a respectivelor documente cãtre pãrţi,
precum şi de informare a acestora din urmã asupra diferitelor decizii luate de Curte sau Tribunal. Funcţiile
sale sunt, deci, asemãnãtoare celor care revin sectorului unei jurisdicţii naţionale.
TRIBUNALUL DE PRIMA INSTANŢÃ.
1. CONSTITUIRE ŞI COMPONENŢÃ.
Având în vedere numãrul mare de cazuri care erau aduse în atenţia Curţii de Justiţie şi prelungirea duratei
soluţionãrii cazurilor respective, s-a propus încã din 1964 crearea unei instanţe care sã preia cazurile de
contencios privind funcţia publicã, destul de frecvente în activitatea Curţii şi care se bazau pe o
jurisprudenţã deja instituitã. Se avea în vedere prin aceasta şi crearea unui sistem cu dublu grad de
jurisdicţie.
Tribunalul de Primã Instanţã a luat fiinţã pe baza prevederilor Actului Unic conform cãrora, la cererea Curţii
de Justiţie şi dupã consultarea Comisiei şi a Parlamentului, Consiliul poate hotãrî cu unanimitatea voturilor
crearea unei jurisdicţii de primã instanţã, pe lângã Curtea de Justiţie. Consiliul a luat aceastã hotãrâre la 24
octombrie 1988, iar Tribunalul de Primã Instanţã a intrat în funcţie la 1 septembrie 1989. Instituirea acestei
instanţe a fost necesarã din douã motive:
A) Pentru decongestionarea Curţii de Justiţie, îndeosebi de contenciosul privitor la funcţia publicã,
permiţând astfel accelerarea judecãrii litigiilor şi dând posibilitatea Curţii sã se concentreze pe asigurarea
interpretãrii uniforme a dreptului comunitar.
B) Pentru îmbunãtãţirea protecţiei justiţiabililor prin instituirea unei jurisdicţii cu douã trepte, îndeosebi în
contenciosul economic.
Tribunalul de Primã Instanţã se compune din 27 judecãtori (câte unul pentru fiecare stat membru), numiţi
prin acordul comun al guvernelor statelor membre, pentru o perioadã de şase ani, iar reînnoirea parţialã a
membrilor sãi se face la un interval de trei ani, ei putând sã fie realeşi[48]. Statutul judecãtorilor care
compun Tribunalul este oarecum similar celui al judecãtorilor Curţii de Justiţie.
Ei depun jurãmântul în faţa Curţii de Justiţie, acesta fiind şi instanţa care poate sã le ridice imunitatea sau sã
îi demitã din funcţie. Judecãtorul Tribunalului de Primã Instanţã trebuie sã prezinte garanţii de independenţã
şi capacitate cerutã de executarea funcţiilor jurisdicţionale obişnuite, spre deosebire de judecãtorii Curţii,
care trebuie sã aibã capacitatea de a exercita cele mai înalte funcţii jurisdicţionale. În cadrul Tribunalului nu
existã funcţia de avocat general, dar unul dintre judecãtori poate fi desemnat sã îndeplineascã acesta funcţie.
2. COMPETENŢÃ ŞI FUNCŢIONARE
În competenţa Tribunalului intrã:

 Acţiunile în anulare contra actelor adoptate prin codecizie de Consiliul U.E. şi Parlament, a actelor
emise de Consiliul U.E., Comisia Europeanã şi Banca Central Europeanã.
 Acţiunea în carenţã împotriva instituţiilor comunitare.
 Contenciosul funcţiei publice comunitare.
 Recursul împotriva hotãrârilor camerei jurisdicţionale.
 Chestiunile prejudiciale de interpretare şi de apreciere a validitãţii, responsabilitatea extracontractualã
a Comunitãţilor, precum şi cea contractualã, când s-a stabilit clauza compromisorie.

Prin excepţie de la aceste reguli de competenţã, acţiunile introduse de instituţiile comunitare, de statele
membre sau de Banca Central Europeanã sau de competenţa Curţii Europene de Justiţie.
Organizarea şi funcţionarea Tribunalului este fãcutã sub „tutela” Curţii de Justiţie, care poate destitui un
judecãtor al primei instanţe. Fiecare judecãtor al Tribunalului este asistat de doi referenţi.
Preşedintele Tribunalului este desemnat pentru un mandat de trei ani, care poate fi reînnoit. El îndeplineşte
pentru Tribunal aceleaşi competenţe ca şi preşedintele Curţii de Justiţie, iar preşedinţii camerelor sunt
stabiliţi în acelaşi mod ca şi preşedintele Tribunalului.
Funcţionarea Tribunalului de Primã Instanţã are loc de regulã în camere, plenul fiind procedura de excepţie.
Alcãtuirea camerelor este stabilitã prin decizie a Tribunalului, în general ele cuprinzând între trei şi cinci
judecãtori, toţi judecãtorii fãcând parte din douã camere, cu excepţia preşedintelui care face parte dintr-o
singurã camerã, pe care o prezideazã.
Dacã o camerã sesizatã propune, datoritã dificultãţii sau importanţei cauzei, remiterea acesteia spre
judecarea plenului Tribunalului, hotãrârea definitivã va fi luatã de plen. Dacã însã cauza este de competenţa
preşedintelui, acesta poate la cererea camerei, dacã judecata va fi fãcutã de acesta sau de plenul
Tribunalului.
Grefa Tribunalului se produce dupã aceleaşi reguli ca şi cea a Curţii de Justiţie, deoarece serviciile Curţii
rãspund şi nevoilor Tribunalului, acesta nedispunând de o administraţie proprie. În consecinţã, serviciile
Tribunalului se ocupã doar de gestiunea financiarã, astfel cã funcţionarii sunt mult mai puţini decât cei ai
Curţii de Justiţie.
3. PROCEDURA
Procedura în faţa Tribunalului este asemãnãtoare cu procedura din faţa Curţii de Justiţie, urmând cele douã
faze: faza scrisã şi faza oralã.
În faza scrisã se disting ca etape: depunerea plângerii împreunã cu documentele doveditoare, comunicarea
acesteia cãtre pârât, prezentarea unui memoriu de apãrare a pârâtului, rãspunsul reclamantului faţã de
apãrãrile pârâtului, întocmirea raportului preliminar de cãtre judecãtorul-raportor.
Prin excepţie, Tribunalul de Primã Instanţã poate renunţa la faza scrisã, aşa cum a fost cazul la 30 ianuarie
1990, când decizia Tribunalului a fost datã dupã numai douã sãptãmâni de la audierile preliminare.
Faza oralã cuprinde dezbaterile şi formularea concluziilor[51].
Tribunalul delibereazã în camera de consiliu pe baza concluziilor finale. Hotãrârea este pronunţatã în şedinţa
publicã, cu convocarea pãrţilor.
Relaţia dintre Tribunalul de Primã Instanţa şi Curtea Europeanã de Justiţie este similarã relaţiei dintre un
tribunal şi o curte de apel dintr-un sistem de drept naţional. Astfel, hotãrârile Tribunalului de Primã Instanţã
pot fi atacate cu recurs, motivat numai pe probleme de drept în faţa Curţii de Justiţie. Motivele pot fi
incompetenţa tribunalului, violarea dreptului comunitar de cãtre tribunal, iregularitãţi de procedurã
vãtãmãtoare pentru parte. Dacã recursul este fondat, cauza se rejudecã de cãtre Curte sau este trimisã spre
rejudecare Tribunalului de Primã Instanţã, care trebuie sã ţinã seama de modul în care Curtea a rezolvat
problemele de drept.
Prin Tratatul de la Nisa s-a prevãzut posibilitatea înfiinţãrii, pe lângã Tribunalul de Primã Instanţã, a
unor Camere jurisdicţionale, specializate pe anumite domenii şi ale cãror hotãrâri sã fie supuse recursului
pentru chestiuni de drept sau apelului pentru chestiuni de fapt, în faţa Tribunalului de Primã Instanţã. Un
prim astfel de tribunal specializat este Tribunalul Serviciului Public, înfiinţat în noiembrie 2004 pentru a
judeca litigii privind funcţia publicã. El este compus din şapte judecãtori, iar deciziile sale sunt contestabile
cu apel în faţa Tribunalului de Primã Instanţa şi cu recurs în faţa Curţii de Justiţie.

CONSILIUL UNIUNII EUROPENE

1. CONSIDERAŢII PRELIMINARE
CONSILIUL UNIUNII EUROPENE (înainte de Maastricht al COMUNITÃŢILOR EUROPENE) este
cunoscut şi sub numele de CONSILIUL DE MINIŞTRI. Denumirea informalã este mai adecvatã în primul
rând pentru a-l deosebi de CONSILIUL EUROPEAN, organism paracomunitar cu care Consiliul Uniunii
Europene se confundã foarte uşor şi, apoi, pentru a sugera componenţa sa. De altfel, chiar în documentele
oficiale, Consiliul Uniunii Europene este deseori amintit sub titulatura simplã de CONSILIUL.

1. Consiliul de Miniştri – a apãrut pe cale convenţionalã, prin tratatele institutive, având, la început,
denumiri diferite: Consiliul Special al Miniştrilor (Tratatul constituind CECA) şi Consiliul (Tratatele
de la Roma, constituind CEE şi EURATOM).

Dupã unificarea instituţiilor, prin Tratatul de la Bruxelles (1965) – cunoscut în doctrinã sub denumirea de
Tratatul instituind un Consiliu unic şi o Comisie Unicã – poartã denumirea de Consiliu de Miniştri.
Tratatul asupra Uniunii Europene consacrã pentru instituţia având atribuţii decizionale terminologia de
„Consiliul Uniunii Europene”.

1. Consiliul European – a fost înfiinţat prin voinţa şefilor de stat şi de guvern în anul 1974, când aceştia
au hotãrât sã se întâlneascã, cu regularitate, împreunã cu ministrul de externe, cu preşedintele Comisiei
şi un vicepreşedinte al acesteia.

Consiliul European nu trebuie confundat cu Consiliul de Miniştri. Criteriile[52] de separare a celor douã
instituţii comunitare sunt:
a) Criteriul apariţiei:
– Consiliul EuropEan a apãrut pe cale neconvenţionalã, adicã prin întâlnirile la vârf ale şefilor de stat şi
guvern;
– CONSILIUL DE MINIŞTRI a apãrut pe cale convenţionalã, fiind înfiinţat prin Tratatele constituind
Comunitãţile Europene.
B) Criteriul componenţei celor douã instituţii:
– Consiliul EuropEan are în compunere şefi de stat şi/sau guvern al statelor member ale Comunitãţilor
Europene;
– CONSILIUL DE MINIŞTRI este veritabilul suprem legislativ al Comunitãţilor europene.

1. Consiliul European, ca instituţie a Comunitãţii Europene, nu trebuie confundat cu CONSILIUL

EUROPEI – organizaţie internaţionalã, regionalã de sine stãtãtoare.

Consiliul Europei a fost înfiinţat în anul 1949, prin semnarea la Londra a Statutului organizaţiei de cãtre
zece state.
Consiliul Europei este un organism internaţional care grupeazã statele europene într-o unitate mai strânsã, în
vederea salvgardãrii şi promovãrii idealurilor şi principiilor care constituie patrimoniul lor comun şi
favorizeazã progresul lor economic şi social.

2. NATURA JURIDICÃ.
Consiliul Uniunii Europene nu are niciun echivalent altundeva în lume. Aici statele membre legifereazã în
interesul Uniunii, îi stabilesc obiectivele politice, îşi coordoneazã politicile naţionale şi rezolvã divergenţele
dintre ele sau din relaţiile cu alte instituţii. Consiliul este considerat ca fiind principalul titular al puterii de
decizie al Comunitãţii, fiind investit cu putere de decizie, fãrã sã funcţioneze ca un guvern naţional.
Consiliul ar trebui sã fie o instituţie comunitarã la fel ca şi Comisia şi Parlamentul European, dar faptul cã
este compus dintre reprezentanţii guvernelor face ca acesta sã se transforme într-un for de apãrare a
intereselor naţionale. În acest fel, Consiliul nu se diferenţiazã mult de o organizaţie internaţionalã clasicã. În
acelaşi timp însã, Consiliul are o „voinţã proprie”, distinctã de cea a membrilor sãi, ceea ce îi permite
realizarea obiectivelor proprii Uniunii Europene, acestea putând, punctual şi pe termen scurt, sã nu coincidã
cu cele ale unuia sau ale mai multor state membre.
Astfel, Tratatul asupra Uniunii Europene prevede cã Consiliul European dã Uniunii impulsurile necesare
dezvoltãrii sale şi defineşte orientãrile politice generale.
Apare faptul cã „el este investit cu o „responsabilitate transversalã” menitã sã asigure coerenţã şi
continuitatea acţiunilor pentru atingerea obiectivelor Uniunii” (Art. C din T.C.E.) potrivit competenţei celor
trei componente ale acesteia, dar, de asemenea şi o „responsabilitate verticalã” în ceea ce priveşte fiecare
dintre aceste componente.
Consiliul nu este deci o Conferinţã interguvernamentalã şi nici deciziile sau actele normative nu sunt
acorduri internaţionale, deşi reuneşte reprezentanţi ale intereselor naţionale. Deşi membrii Consiliului apãrã
interesele naţionale, rezultatul deliberãrilor îl reprezintã armonizarea intereselor particulare într-unul comun,
superior. În acest sens, CICE stabileşte cã „nu se vor putea considera acorduri internaţionale acele acorduri
ce reprezintã o decizie comunitarã atât prin subiectul lor, cât şi prin cadrul instituţional în care au fost
adoptate”.
Consiliul nu este nici un organ comun al statelor membre stabilit ad-hoc, ci o instituţie a Uniunii Europene
care defineşte, dupã un complex proces de confruntãri, interesul comun[53].
Consiliul, deşi nu este independent de statele membre, exprimã o voinţã proprie, distinctã de voinţa fiecãrui
stat membru în parte, iar decizia Consiliului este obligatorie pentru toate statele membre, indiferent de
modul în care acestea au votat. Cum voinţa Consiliului este distinctã de cea a membrilor sãi, un stat membru
care nu a votat favorabil poate sã apeleze la Curtea de Justiţie dacã a avut sau are ulterior obiecţii, deoarece
votul exprimat în Consiliu reprezintã un element al voinţei colective, iar statul membru nu îşi pierde
drepturile doar pentru cã contribuit la formarea voinţei colectivã a unei instituţii a Comunitãţilor.
ORGANIZAREA CONSILIULUI UNIUNII EUROPENE.
ASPECTE GENERALE
În conformitate cu Tratatul de la Nisa, art. 203 din T.C.E. prevede componenţa Consiliului Uniunii
Europene în urmãtorii termeni: „Consiliul este format din care un reprezentant al fiecãrui stat membru la
nivel ministerial, împuternicit sã angajeze guvernul respectivului stat”.
Altfel spus, fiecare guvern al statelor membre deleagã câte un reprezentant dintre membrii sãi în Consiliul
Uniunii Europene.
Din moment ce membrii Consiliului sunt reprezentanţi ai ţãrilor lor, ei acţioneazã în cadrul Consiliului pe
baza instrucţiunilor sau autoritãţii primite de la aceste guverne. Rezultã cã ei nu acţioneazã în nume propriu,
ci ca reprezentanţi ai statelor lor.
În acelaşi timp, fiecare guvern naţional are deplinã libertate de a decide care dintre membrii sãi va participa
la lucrãrile Consiliului şi chiar dacã tratatul se referã la „un membru”, în mod uzual, doi sau mai mulţi
membri din acelaşi guvern sunt prezenţi la aceeaşi sesiune a Consiliului, dar numai unul dintre ai are drept
de vot.
Ca regulã generalã, miniştrii de externe ai fiecãrui stat membru al UE au calitatea de membrii ai Consiliului.
Ei formeazã aşa-numitul „Consiliu General”. Aceşti miniştri pot fi înlocuiţi sau acompaniaţi de acei colegi ai
lor (miniştri sau secretar de stat) care au competenţe naţionale particulare în domeniile prevãzute a fi
discutate în şedinţele Consiliului.
Când Consiliul este format din miniştrii responsabili cu un anumit domeniu (de exemplu agriculturã,
transport, finanţe etc) atunci ei formeazã aşa-numitele Consilii „specializate” sau „sectoriale”.
Astfel, în practicã, fiecare stat membru are o „multiplã prezentare” în cadrul Consiliului U.E.
Componenţa Consiliului nu este nici fixã, nici stabilã, ci variazã în funcţie de ordinea de zi a lucrãrilor,
chemând astfel diferiţii titulari ai departamentelor ministeriale sã facã parte succesiv din Consiliu.
O asemenea generalizare a Consiliilor sectoriale, care au tendinţa sã elaboreze politici proprii[54] şi sã se
bucure de autonomie, riscã sã conducã la o lipsã de unitate şi de coerenţã care pun în mod evident problema
coordonãrii acestor reuniuni.
Prin intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht şi în aplicarea principiului unitãţii Consiului, acesta şi-a
adoptat un nou Regulament interior, astfel încât sã fie pusã în evidenţã competenţa sa generalã inclusiv în
afara pilonului comunitar, de asemenea, miniştrii Afacerilor Externe au avut grijã sã confirme principiul
potrivit cãruia Consiliul este „unic”, deşi, de regulã, se reuneşte în formaţii diferite.
PREŞEDINŢIA
Preşedinţia Consiliului este asiguratã, prin rotaţie, de fiecare stat membru, pentru o perioadã de şase luni, în
conformitate cu modalitãţile de rotaţie stabilite de articolul 203 TCE, alineatul 2, introdus în Tratatul CE de
Tratatul asupra Uniunii Europene:

 1995: Franţa, Spania;

 1996: Italia, Irlanda;
 1997: Ţãrile de Jos, Luxemburg;
 1998: Regatul Unit, Austria;
 1999: Germania, Finlanda;
 2000: Portugalia, Franţa;
 2001: Suedia, Belgia;
 2002: Spania, Danemarca;
 2003: Grecia, Italia;
 2004: Irlanda, Italia;
 2005: Luxemburg, Marea Britanie;

Conform concluziilor întâlnirii miniştrilor de externe ai statelor membre UE, din 12 decembrie 2005,
ordinea preşedinţilor va fi urmãtoarea:

 2006: Austria, Finlanda;

 2007: Germania, Portugalia;
 2008: Slovenia, Franţa;
 2009: Republica Cehã, Suedia;
 2010: Spania, Belgia;
 2011: Ungaria, Polonia;
 2012: Danemarca, Cipru;
 2013: Irlanda, Lituania;
 2014: Grecia, Italia;
 2015: Letonia, Luxemburg;
 2016: Olanda, Slovacia;
 2017: Malta, Marea Britanie;
 2018: Estonia, Bulgaria;
 2019: Austria, România;
 2020: Finlanda.

De regulã, preşedinţia Consiliului se schimbã la 1 ianuarie şi 1 iulie al fiecãrui an.

Statul membru care exercitã preşedinţia apãrã punctul de vedere comunitar mai curând decât interesele
naţionale. Consiliul se reuneşte la convocarea preşedintelui sau la iniţiativa acestuia, a unui stat membru ori
a comisiei.
Dupã unele opinii, termenul de şase luni este prea scurt, deoarece nu permite statului care deţine preşedinţia
sã-şi finalizeze proiectele începute şi, în consecinţã, se propune mãrirea lui; aceastã propunere se loveşte
însã de opoziţia statelor mici, care se tem cã, aplicându-se o formulã de calcul a termenului care sã ţinã
seama de ponderea voturilor în Consiliu, ar putea fi ţinute prea mult timp departe de preşedinţia Uniunii.
Preşedintele Consiliului Uniunii are urmãtoarele atribuţii:
a) Stabileşte calendarul preşedinţiei.
B) Convoacã Consiliul.
C) Stabileşte ordinea de zi provizorie.
D) Urmãreşte realizarea consensului în cadrul Consiliului.
E) Reprezintã Consiliul în relaţiile cu alte instituţii comunitare, îndeosebi cu Parlamentul European.
F) Conduce acţiunile externe ale Consiliului.
Ordinea de zi provizorie stabilitã de preşedinţia Uniunii se definitiveazã de Consiliu, fiind necesarã
unanimitatea voturilor membrilor acestuia pentru trecerea pe ordinea de zi a unei probleme care nu figura pe
ordinea de zi provizorie. În felul acesta, guvernul care, prin reprezentantul sãu, deţine preşedinţia Consiliului
UE are posibilitatea sã punã în discuţie temele convenabile şi sã le întârzie pe altele. Totodatã, în practicã
autoritãţii Consiliului s-a confirmat atribuţia preşedinţiei de a întocmi şi prezenţa proiectele actelor ce
urmeazã a fi adoptate.
Preşedinţii Consiliului îşi asumã în domeniul politicii extern şi de securitate comunã, atribuţia de a duce la
îndeplinire deciziile comunitare luate de Consiliul UE, devenind prin urmare organ executiv. De altfel, în
acest domeniu este instituitã o conducere tripartitã, aşa-numita „troicã”, cuprinzând fostul preşedinte,
preşedintele în execuţie şi viitorul preşedinte, structura având menirea de a asigura continuitatea în ceea ce
priveşte gestionare afacerilor externe ale UE.
Exercitarea preşedinţiei de cãtre statele membre oferã acestora prilejul de a se evidenţia mai bine pe plan
extern: pentru statele mici şi mijlocii, este un prilej de a deveni „importante” şi de a se simţi „egalele” celor
mari. Mai ales cã acestea trebuie sã negocieze cu ele dacã au un interes special în respectiva perioadã.
Uneori, o preşedinţie se „exploateazã” şi pe plan intern, punând în evidenţã guvernul aflat la conducerea
ţãrii.
SECRETARIATUL GENERAL.
Consiliul este asistat în sarcinile sale de un secretariat general care asigurã bunul mers al multiplelor
activitãţi ale instituţiei însãşi.
Tratatul asupra Uniunii Europene a înscris Secretariatul General în dreptul originar. Astfel, potrivit noului
articol 151, paragraful 2, Tratat CE (respectiv art. 30, paragraf 2, CECA şi art. 12, paragraf 2 CEEA),
Consiliul este asistat de un secretariat general, situat sub conducerea unui secretar general. Secretarul
general este numit de Consiliu statuând în unanimitate. Consiliul decide organizarea Secretariatului General.
Inserarea[57] acestei dispoziţii în tratat poate fi consideratã ca o consacrare atestând importanţa acestei
structuri pentru funcţionarea Consiliului.
Potrivit Tratatului de la Maastricht, secretarul general este maltul reprezentant pentru politica externã şi de
securitate comunã. Cei aproximativ 3000 de agenţi formeazã administraţia Uniunii Europene, grupatã în
serviciul juridic şi opt direcţii generale:
1. Personal, administraţie, protocol, organizare, securitate, infrastructurã, traducere şi protecţia
documentelor.
2. Agriculturã şi pescuit.
3. Piaţa internã, uniunea vamalã, politica industrialã, dreptul întreprinderilor, prestãrilor de servicii şi
societãţilor.
4. Proprietate intelectualã.
5. Cercetare, energie, transport, mediu înconjurãtor şi protecţia consumatorilor.
6. Relaţii exerne, cooperare în domeniul dezvoltãrii, politica externã şi de securitate comunã.
7. Relaţiile cu Parlamentul European şi cu Comitetul economic şi social, probleme internaţionale,
reglementãri bugetare şi de personal.
8. Cooperarea în domeniile justiţiei şi al afacerilor interne.

COMITETUL REPREZENTANŢILOR PERMANENŢI (COREPER)

Deoarece Consiliul este o instituţie cu autoritate periodicã, intermitentã (care lucreazã doar câteva zile pe
lunã), iar activitatea Comunitãţilor solicitã prezenţa permanentã a membrilor Consiliului (ceea ce ar fi
imposibil, datoritã calitãţii lor de membri ai guvernelor statelor membre), a fost creat prin Tratatul de
fuziune un Comitet al Reprezentanţilor Permanenţi ai statelor membre pe lângã Comunitãţile Europene.
Acest Comitet are o activitate continuã, zilnicã.
Iniţial, Tratatele de la Roma (art. 151 CEE şi art. 121 CEEA) arãtau numai cã prin regulamentul interior
adoptat de Consiliu se putea prevedea constituirea unui comitet format din reprezentanţii statelor membre, a
cãrui misiune şi competenţã sunt determinate de Consiliu.
Ulterior, prin art. 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, COREPER a fost înscris în dreptul originar, acest
text stipulând ca „un Comitet compus din reprezentanţi permanenţi ai statelor membre are drept sarcinã sã
pregãteascã lucrãrile Consiliului şi sã execute mandatele care îi sunt încredinţate de acesta”.
Prin Tratatul de la Maastricht, art. 4 din Tratatul de fuziune a fost abrogat, dar conţinutul sãu – fãrã a i se
aduce vreo modificare – a fost introdus în fiecare din cele trei tratate comunitare (art. 151, paragraful 1 CE,
art. 121, paragraful 1 CEEA, art. 30, paragraful 1 CECA).
Existenţa sa este acum confirmatã de noul art. 207 din TCE (aşa cum a fost el modificat prin Tratatul de la
Nisa).
Acest organ comunitar reuneşte înalţi funcţionari şi experţi din fiecare stat membru, conduşi de
Reprezentant Permanent al acelui stat pe lângã Uniune, cu rang de ambasador[59]. El este subordonat
Consiliului UE şi are rolul de a ajuta Consiliul în autoritatea sa, de a pregãti lucrãrile acestuia şi, ulterior, de
a-i executa deciziile. În acelaşi timp, COREPER realizeazã o dublã legãturã: între reprezentanţii statelor
membre şi apoi între fiecare reprezentant şi guvernul sãu.
COREPER este alcãtuit din douã structuri: COREPER I (reprezentanţi permanenţi) şi COREPER II
(reprezentanţi permanenţi adjuncţi). COREPER I discutã chestiunile cu cele mai mari implicaţii pentru
statele membre din punctul de vedere al suveranitãţii şi financiar (afaceri generale, justiţie, afaceri interne şi
protecţie civilã, dezvoltare, buget, fonduri structurale şi de coeziune, probleme instituţionale, acorduri de
asociere, aderarea noilor state), restul revenind COREPER II.
Reprezentanţii permanenţi sunt asistaţi de consilieri, care sunt funcţionari naţionali.
Misiunile COREPER sunt urmãtoarele:
a) Asigurã reprezentarea permanentã a statelor membre, reprezentând poziţia acestora.
B) Coordoneazã şi controleazã diferitele grupuri de lucru care prezintã propuneri Consiliului.
C) Pregãteşte sesiunile Consiliului, stabilind problemele care urmeazã sã fie dezbãtute: la punctul A sunt
trecute problemele care pot fi adoptat de Consiliu fãrã dezbateri, iar la punctul B, probleme care necesitã
dezbateri.
D) Poartã dialog cu Comisia referitor la aspectele ce vor fi prezentate Consiliului.
E) Supervizeazã toate propunerile care se prezintã Consiliului de cãtre alte organe.
F) Constituie grupuri de lucru permanente şi ad-hoc, compuse din reprezentaţi naţionali, prezidate de
reprezentantul statului care asigurã preşedinţia Consiliului Uniunii, pentru a pregãti lucrãrile acestuia.
La lucrãrile COREPER participã şi reprezentatul Comisiei, afarã de cazul când Consiliul decide altfel.
COMITETELE SPECIALIZATE.
Comitetele speciale sunt organe auxiliare ale Consiliului care pregãtesc lucrãrile acestuia în domenii
specializate.

1. Comitetul pentru agriculturã pregãteşte lucrãrile care se referã la politica agricolã a ţãrilor membre ale
Uniunii Europene, el exercitând şi atribuţiile COREPER în acest domeniu.
2. Comitetul economic şi financiar, denumit anterior comitetul monetar, asistã Consiliul Uniunii,
pregãteşte lucrãrile acestuia şi supravegheazã evoluţia parametrilor economici ai statelor membre,
prezentând situaţia Consiliului. Comitetul este compus din câte doi reprezentanţi numiţi de fiecare stat
membru şi doi reprezentanţi numiţi de Comisie.
 3. Comitetul pentru vize pregãteşte lucrãrile Consiliului Uniunii în domeniul politicii vizelor. Alcãtuit din
înalţi funcţionari, Comitetul pentru vize formuleazã avize pentru Consiliu, la cererea acestuia din
proprie iniţiativã şi pregãteşte lucrãrile Consiliului în domeniile care ţin de cooperarea şi armonizarea
politicii în domeniul vizelor.
4. Comitetul politic, compus din directorii afacerilor politice din Ministerele de Externe ale statelor
membre are urmãtoarele atribuţii:

a) Urmãreşte situaţia internaţionalã în domeniile politicii externe şi de securitate comunã.

B) Emite avize din proprie iniţiativã sau la cererea Consiliului.
C) Urmãreşte punerea în aplicare a politicilor stabilite, fãrã sã-şi atribuie competenţe ale preşedinţiei
Consiliului sau ale Comisiei.
Comitetele de specialişti prezintã rapoarte Consiliului în domeniile în care au fost însãrcinate, dar intervenţia
lor în procesul pregãtirii lucrãrilor Consiliului Uniunii nu o înlãturã pe cea a COREPER, care le controleazã
rapoartele înainte de a fi înscrise pe ordinea de zi.
FUNCŢIONARE
ASPECTE GENERALE
În ceea ce priveşte funcţionarea Consiliului, existã unele diferenţe, dupã cum este vorba despre un Consiliu
„general” sau unul „specializat”.
Astfel, consiliile generale se întâlnesc o datã pe lunã şi, conform rezoluţiei adoptate de Întâlnirea la nivel
înalt (Summit) de la Paris, din decembrie 1974, sunt împuternicite „sã acţioneze ca iniţiator şi coordonator al
activitãţilor comunitare şi sã asigure continuitatea muncii”.
Consiliile specializate se pot însã întâlni fie simultan, fie între sesiunile Consiliilor generale. Consiliile
specializate sunt abilitate sã dezbatã probleme punctuale, cum ar fi: probleme economice şi financiare,
bugetare, politica pescuitului, politica mediului, politica socialã, politicã cu dezvoltare, educaţie şi cercetare,
transport şamd.
Membrii Consiliului acţioneazã la instrucţiunile statelor membre. Guvernele naţionale pot împuternici mai
mulţi membri sã participe la dezbaterile Consiliului, însã numai unul va avea drept de vot – dispoziţiile
tratatelor fiind clare în acest sens.
Spre deosebire de Consiliul European, care lucreazã pe baze interguvernamentale, Consiliulu UE este o
instituţie comunitarã (alãturi de Comisie, Parlament şi Curtea de Justiţie), care îşi desfãşoarã activitatea în
mod permanent, pe principii comunitare.
În interiorul Consiliului UE se realizeazã echilibrul între interesul comunitar (pe care trebuie sã-l apere ca
organ colegial şi ca instituţie comunitarã) şi interesul naţional al statelor membre, care dau instrucţiuni
miniştrilor ce-l compun. Tendinţa de a pune interesul naţional mai presus de interesul comunitar, care totuşi
existã, este contracaratã prin plasarea monopolului iniţiativei legislative în mâinile Comisiei Europene.
Preşedintele Consiliului UE are îndatorirea de a organiza, în ţara sa de origine, una din cele douã întâlniri
anuale ale şefilor de stat şi de guvern, cunoscute sub denumirea de Consiliul European. În timp ce Consiliul
European discutã problemele de strategie viitoare ale Uniunii, Consiliile UE specializate se întâlnesc în
localitãţi de provincie, într-un cadru informal şi relaxat, pentru a schimba opinii despre probleme concrete.
LucrãrileConsiliului UE sunt convocate de preşedintele acestuia, de unul dintre membrii sau de Comisia
Europeanã şi/sau comisarul însãrcinat cu problema în discuţie; şedinţele se desfãşoarã în principiu cu uşile
închise, însã cu unanimitate de voturi se poate decide ca şedinţa sã fie transmisã în direct pe posturile de
televiziune.
SESIUNILE CONSILIULUI ŞI ORDINEA DE ZI
Procesul decizional al Consiliului este sensibil mai complicat decât al celorlalte instituţii comunitare, situaţie
explicabilã dacã avem în vedere complexitatea acestei instituţii şi dubla sa alteritate: de instituţie comunitarã
şi de for de discuţii şi acorduri politice între reprezentanţii guvernelor. Complexitatea excesivã a procesului
decizional în cadrul Consiliului este determinatã şi de calitatea sa de principal organ decizional al
Comunitãţilor. Având în vedere toate acestea, apare paradoxal faptul cã, deşi elaborarea şi aprobarea
Regulamentului Consiliului erau prevãzute încã din Tratatul de fuziune, acestea nu s-au produs pânã în anul
1979.
Adoptarea oricãrui acord în Consiliu reclamã discutarea prealabilã a acestuia, la discuţie fiind obligatorie
participarea unui reprezentant al Comisiei şi al fiecãrui stat membru (altul decât cel care reprezintã
respectivul stat în Consiliu). Aceştia din urmã asista fãrã a avea drept de vot. Chestiunile ce se dezbat trebuie
sã figureze pe ordinea de zi, elaboratã şi comunicatã de cãtre Preşedinte împreunã cu Secretariatul General
al Consiliului. În practicã, este obligaţie[63] introducerea pe Ordinea de zi a oricãrui subiect solicitat de
cãtre Comisie sau statele membre, cu condiţia ca preşedinţia sã fi fost anunţatã la termenul stabilit, iar
respectivele documente sã ajungã la Comisie şi statele membre cu 10 zile înainte de respectivul Consiliu.
Existã şi posibilitatea de a introduce alte subiecte pe Ordinea de zi care, astfel, nu este definitivã decât la
începerea fiecãrui Consiliu.
Pe ordinea de zi figureazã „probleme A” şi „probleme B”. Primele sunt cele în care s-a ajuns la un acord
prealabil în COREPER, acestea votându-se fãrã a mai fi discutate încã o datã. Este adevãrat cã, între timp,
un stat membru poate sã-şi schimbe opinia şi sã voteze altfel decât a fãcut-o în COREPER, situaţie în care
votul formal din Consiliu este cel care conteazã, COREPER-ul neavând putere legislativã. În acest context,
„punctele B” sunt cele cu care se ocupã, de fapt, Consiliile.
La Sesiunile Consiliilor, miniştrii pot fi însoţiţi de încã un membru din staff-ul lor. Regulamentul ulterior
prevede cã dreptul de delegare a votului doar altui membru al Consiliului, nu şi persoanei care, eventual,
însoţeşte ministrul. Trebuie precizat cã, pentru a se evita eventuala concentrare a voturilor în mâna unui
singur membru, niciun membru al Consiliului nu poate deţine mai mult de o „delegare de vot”.

PROCESUL DE DECIZIE
În cadrul Uniunii Europene, procesul de decizie prezintã o însemnãtate dintre cele mai mari, Consiliului
revenindu-i importante atribuţii ca organ legiuitor care adoptã reglementãri normative. În ceea ce priveşte
modalitãţile de vot, Tratatele de la Roma prevãzuserã trei modalitãţi: majoritatea simplã, majoritatea
calificatã şi unanimitate.
Condiţiile în care Consiliul voteazã ridicã multiple dificultãţi care apasã asupra eficacitãţii sale; afectând
exercitarea puterii de decizie. Regulilor complexe cu privire la modalitãţile de vot li se adaugã problema
dreptului de veto.

ATRIBUŢII
Consiliul este instituţia comunitarã a cãrei principalã atribuţie este adoptarea de norme juridice obligatorii.
Ca organ legislative al U.E., el ia deciziile cele mai importante pentru realizarea obiectivelor prevãzute în
tratate. În anumite domenii specificate de Actul Unic European şi de Tratatele de la Maastricht, Amsterdam
şi Nisa, el împarte funcţiile sale cu Parlamentul European.

1. ATRIBUŢII LEGISLATIVE

Spre deosebire de un stat naţional, unde legislaţia este adoptatã de Parlament, rolul legislativ în U.E. aparţine
în primul rând Consiliului U.E., atribuţie partajatã cu Parlamentul European, cãruia I se dã o tot mai mare
importanţã în ansamblul instituţional al Uniunii.
În exercitarea atribuţiilor legislative, Consiliul U.E. adoptã acte normative cu forţã juridicã obligatorie
(regulamente, directive, decizii), care se impun statelor membre, celorlalte instituţii comunitare şi însuşi
Consiliului U.E..
Actele normative adopte de Consiliu fac parte din dreptul derivat al U.E. şi trebuie sã fie conforme cu
tratatele comunitare. Este motivul pentru care în literatura de specialitate se subliniazã cã organul legislativ
al Uniunii nu are competenţe legislative absolute, ci numai pe acelea care sunt explicit prevãzut în Tratate.
În cazurile în care Tratatele statueazã doar obiectivul comunitar şi necesitatea luãrii unei decizii, fãrã a
preciza instituţia competenţa sã facã acest lucru (art. 235 CEE şi art. 236 Euratom), competenţa aparţine
Consiliului, cu unanimitate, la propunerea Comisiei şi cu avizul Parlamentului. Orice modificare a
propunerii Comisiei fãrã a fi fost examinatã de cãtre Parlament face ca decizia Consiliului sã fie anulabilã de
cãtre Curtea de Justiţie a Comunitãţilor Europene, pe motivul încãlcãrii unei cerinţe procedurale esenţiale.
De aemenea, Consiliul poate revizui tratatele comunitare şi sã ia decizii de naturã constituţionalã, cum a fost
decizia privind alegerea parlamentãrilor europeni prin sufragiu universal (sub rezerva ratificãrii acestei
decizii de cãtre parlamentele naţionale)
POLITICA EXTERNÃ ŞI DE SECURITATE COMUNÃ
Cei doi „piloni” interguvernamentali ai U.E. sunt în sarcina Consiliului U.E., instituţia care reprezintã
interesele statelor membre în Uniune.
Consiliul este cel care autorizeazã deschiderea negocierilor cu statele asociate, în vederea aderãrii, sau cu
alte state sau organizaţii internaţionale, în scopul încheierii unor acorduri internaţionale, iar ulterior aprobã
acordurile internaţionale încheiate de Comisie.
De asemenea, aşa cum s-a observat din practica Curţii de Justiţie, termenul „încheierea de
înţelegeri/acorduri” închide „orice întreprindere sau entitate care îşi poate asuma angajamente cu forţã
obligatorie, cu subiecte de drept internaţional, oricare ar fi denumirea lor formalã”.
Pe de altã parte, opinia Curţii de Justiţie, anterioarã începerii negocierilor dintre Uniune şi alte subiecte de
drept internaţional, are importante consecinţe legale, deoarece ea are un caracter obligatoriu şi nu
consultativ. În acelaşi timp, conform art. 24 din TCE, absenţa angajamentului definitiv al unuia dintre statele
membre în Consiliu nu afecteazã aplicarea provizorie a acordului.
COORDONAREA POLITICILOR ECONOMICE ALE U.E.
Existã douã tipuri de politici comunitare: cele conduse de instituţiile comunitare (politicile comune),
respectiv cele organizate de statele membre, însã care trebuie armonizate la nivel comunitar (politicile de
armonizare).
Se pot menţiona ca domenii de coordonare: politica conjucturalã, balanţa de plãţi, politica comercialã,
politica monetarã, politica socialã, cercetarea şi dezvoltarea tehnologicã sau coeziunea economicã şi socialã.
Elaborarea politicilor comunitare este un proces complex, ce variazã în funcţie de aplicarea tratatelor şi de
preferinţele subiective ale statelor membre. Principalul obstacol în elaborarea politicilor comunitare se pare
cã este eterogenitatea structurilor interne ale statelor membre.
Coordonarea se realizeazã printr-o diversitate de acte comunitare, de la declaraţii pânã la programe de lucru,
deoarece tratatele nu prevãd mijloacele de realizare a acestei atribuţii (temeiul juridic al acestei soluţii este
art. 235 CEE).
Lipsa unor instrumente precise pentru realizarea acestui obiectiv comunitar nu face decât sã ducã la
creşterea rolului Consiliului European ca organism de cooperare politica între statele membre, singurul în
mãsurã sã realizeze consensul necesar realizãrii politicilor comunitare, tendinţã nu tocmai favorabilã
abordãrii comunitare în funcţionarea Uniunii Europene.
Prin coordonarea acestor politici, Consiliul nu are puterea politicã de a impune statelor membre o anumitã
formã de cooperare deoarece acesta ar reprezenta o inadmisibilã extindere a atribuţiilor sale prevãzute de
tratate.
 Universitatea ,,Dunărea de Jos” Galați
Facultatea Transfrontalieră de Științe Umanistice, Economice și Inginerești

Referat
La disciplina : ISTORIA INTEGRARII EUROPENE
Tema : ORGANIZAREA INSTITUȚIILOR ÎN CADRUL
UNIUNII EUROPENE

Student : Mitioglu Ludmila

An : 2
Specializare : Relații Internaționale și Studii Europene
Coordonator : lector univ. : Bercu Oleg

Cahul 2018