UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU

FACULTATEA DE DREPT

NICOLAE CULIC

POLITOLOGIE

2010
 CUPRINS

1.OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA POLITOLOGIEI ... 3

A. OBIECTUL POLITOLOGIEI ... 4
B. COMPLEXITATEA DEMERSULUI POLITOLOGIC ... 7
C. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ ... 7
D. UTOPIE ŞI IDEOLOGIE ... 11
2. EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE. PROBLEME ALE
GÂNDIRII POLITICE MODERNE. ... 16
A. ORGANIZARE, CONDUCERE, AUTORITATE ŞI
SUVERANITATE ÎN ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU ... 17
B. IDEILE POLITICE ALE LUMII POLITICE
MODERNE ŞI CONTEMPORANE. POLITICĂ ŞI DREPTATE ... 19
C. POLITICĂ ŞI INTERESE ... 21
3.ACTUL POLITIC ŞI SCOPURILE POLITICII ... 26
A. SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE ... 27
B. PRINCIPIILE POLITICE ... 29
C. PUTEREA POLITICĂ ... 30
D. LIMITELE PUTERII POLITICE ... 32
4. ROLUL REGLEMENTĂRILOR POLITICE ŞI AL AUTORITĂŢII ... 35
A. REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE ... 36
B. AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE ... 42
C. STATUL PRINCIPAL ELEMENT AL AUTORITĂŢII ... 44
5. RELAŢIILE POLITICE ... 54
A. MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE ... 55
B. REGULA MAJORITĂŢII ... 58
6. ORDINEA POLITICĂ ... 61
A. TIPURI DE ORDINE ... 62
B. CONTRACTUALISMUL ... 64
C. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE ... 66
7. SCHIMBARE ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ ... 71
A. SCHIMBAREA SOCIALĂ ... 72
B. REVOLUŢIA-SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII ... 75
C. DEZVOLTARE, MODERNIZARE, PROGRES ... 82
8. ORGANIZAREA POLITICĂ MODERNĂ ... 86
A. INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM ... 87
B. ORGANIZAŢIILE POLITICE ... 89
C. DEMOCRAŢIA ...95
9. VALORI POLITICE FUNDAMENTALE ... 104
A. LIBERTATEA ŞI FORMELE EI ... 105
B. EGALITATEA ... 110
C. DREPTATEA SOCIALĂ ... 113
10. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE ... 118
A. PROBLEMELE POLITICII INTERNAŢIONALE ... 119
B. NORMATIVISMUL, RAŢIONALISMUL, IDEALISMUL ... 120
C. REALISMUL POLITIC ... 123
D. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE ... 125

2
 INTRODUCERE

Cursul, datorită faptului că se desfăşoară pe durata unui semestru, nu poate aborda

doctrinele politice în ansamblul lor, ci doar numai în legătură cu diferitele teme şi
probleme abordate.

OBIECTIVE

Prezentul curs urmăreşte:

¾ ¾ Formarea unei gândiri „mobilată” cu instrumentele conceptuale

specifice necesare studierii fenomenelor politice;

¾ ¾ Clarificarea conceptelor şi ideilor fundamentale ale gândirii politice,

obiectiv ce va avea ca efect înlăturarea ambiguităţilor şi impreciziilor existente în
limbajul vehiculat în spaţiul public;

¾ ¾ Formarea deprinderilor necesare înţelegerii complexităţii problemelor

politice şi a modalităţilor de reglementare a acestora;

¾ ¾ Realizarea abilităţii de evaluare critică a principalelor puncte de vedere

exprimate în gândirea politică contemporană;

¾ ¾ Formarea deprinderii de a sesiza autenticele probleme politice dintr-o

anumită perioadă;

¾ ¾ Deprinderea abilităţii de argumentare şi de evaluare critică, a

argumentelor vehiculate în teoria politică contemporană.

3
 1.OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA POLITOLOGIEI

Introducere

Conturarea obiectului unei discipline în general şi, în special, a unei discipline

sociale, este o problemă complexă care impune precizarea mai multor elemente, precum:
domeniul pe care îl studiază, categoriile (conceptele), procesele şi problemele.

Cuprins
A. OBIECTUL POLITOLOGIEI
B. COMPLEXITATEA DEMERSULUI POLITOLOGIC
C. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ
D. UTOPIE ŞI IDEOLOGIE

Obiective
Studentul va cunoaşte că:
• există diverse opinii cu privire la definirea sferei politicii
• demersul politologic conţine un dublu aspect: teoretic şi practic
• există diferite stiluri de analiză politică
• trebuie separată perspectiva ştiinţifică de cea valorizantă

4
 A. OBIECTUL POLITOLOGIEI
Obiectul de studiu al politologiei este viaţa politică. Dar, viaţa politică se prezintă
într-o multitudine de ipostaze care sunt, la rândul lor obiectul de studiu al mai multor
discipline: filozofia politică, teoria politică, sociologia politică, doctrinele politice,
antropologia politică, psihologia politică, etc.
Aşa cum se apreciază (vezi Adrian-Paul Iliescu, Introducere în politologie, Ed. BIC
ALL, Bucureşti, 2002) politologia reprezintă, spre deosebire de acestea, o disciplină
fundamentală, întrucât are ca obiectiv sintetizarea rezultatelor obţinute în domeniul
disciplinelor social-politice. Politologia urmăreşte realizarea unui tablou general al vieţii
politice, al fenomenelor şi conduitelor politice, al relaţiilor şi sistemelor politice, al
organizării politice a societăţii, al acţiunii politice.
Domeniul de studiu al politologiei este, aşadar, sfera politicului. Urmează, în
continuare, să stabilim ce este politicul.
Nu există un consens în definirea politicului şi a politicii, existând o diversitate de
opinii.
„ Potrivit unor interpretări, sfera politicului este foarte largă; ea este constituită din
toate deciziile referitoare la probleme neindividuale. Se consideră că ori de câte ori se
pune problema adoptării unor decizii ce depăşesc domeniul strict individual (personal) se
poate vorbi de interese colective (coerente sau contradictorii), iar deciziile referitoare la
aceste interese dobândesc caracter politic. Politicul ar fi deci, domeniul deciziilor
privitoare la sfera publică, indiferent de caracterul lor (administrativ, juridic, social etc.)
„ Răspândit este şi punctul de vedere care afirmă că politicul desemnează sfera
organizării comunităţii sau societăţii. Problemele de ordin politic sunt probleme de
organizare a vieţii publice. Tot în această interpretare poate fi încadrată şi care identifică
politicul cu aranjamentele colective. Potrivit acesteia politica este activitatea de
participare la aranjamentele generale ale unei asocieri de persoane care compun o
comunitate datorită recunoaşterii pe care o dau în comun modului de participare la
aranjamente. Şi guvernarea, ca element central al politicii, poate fi privită ca activitate de
organizare.
„ O altă categorie de interpretări insistă asupra problemelor puterii şi ale
controlului; din acest punct de vedere politica apare ca activitate de dobândire, păstrare şi

5
exercitare a puterii (asupra altor oameni) sau ca activitate de control (al oamenilor,
instituţiilor etc). Unii politologi afirmă că politica nu este altceva decât o luptă pentru
putere. Înţelegerile politicului ca sferă a problemelor guvernării (conducerii politice) fac
şi ele parte din această categorie de interpretări dacă prin guvernare se înţelege control şi
dominaţie. (Trebuie precizat că, în acelaşi timp, guvernarea poate fi înţeleasă ca activitate
de organizare, ceea ce trimite la perspectiva menţionată anterior).
„ Alţi gânditori înţeleg politicul ca domeniu al asigurării ordinii sociale. Orice
societate (comunitate) nu poate exista fără un minim de ordine (de reglementare, de
norme, de rutină comportamentală etc). În această interpretare politicul ar fi ansamblul
preocupărilor pentru ordinea socială necesară. În această viziune intră şi ideile despre
sfera politică privită ca o sferă a concilierii intereselor diverse din societate; ordinea
presupune un minim de compromis şi consens între diversele grupuri de interese
existente. Dar nu mai puţin adevărat este că există şi teoria conform căreia adevăratul
scop al politicii nu este concilierea intereselor tuturor oamenilor, ci impunerea anumitor
interese (individuale sau de grup) în dauna altora. Conform acestui punct de vedere
politica ar fi o activitate de tip conflictual şi nu una de tip cooperativ; scopul ei ar fi
asigurarea dominaţiei unor membri ai comunităţii asupra altora.
Aceste interpretări evidenţiază care sunt problemele de studiu specifice
politologiei:
- viaţa politică a societăţii, fenomenele politice caracteristice;
- organizarea politică a societăţii, instituţiile şi statul;
- conduita politică individuală şi colectivă, cu motivaţiile ei şi
regularităţile caracteristice, relaţiile politice;
- acţiunea grupurilor politice şi relaţiile dintre acestea;
- acţiunea organizaţiilor politice;
- natura puterii politice, exercitarea şi controlul exercitării acesteia,
guvernarea şi tipurile sale;
- cultura politică (mentalităţile, atitudinile, valorile, tradiţiile, modelele
comportamentale relevante);
- relaţiile internaţionale, diplomaţia şi negocierile internaţionale,
instituţiile şi organizaţiile internaţionale.

6
 B. COMPLEXITATEA DEMERSULUI POLITOLOGIC

În legătură cu toate aceste teme de interes, politologia presupune deopotrivă descriere,

interpretare, explicare şi rezolvare de probleme, presupune analiza teoretică dar şi
elaborarea de indicaţii de ordin practic. Ştiinţa politică nu este o disciplină pur abstractă,
ci una preponderent practică; ea se inspiră din experienţa practică şi vizează atingerea
unor concluzii relevante practic.
În general, un demers politologic conţine:
a) diagnoze (caracterizări ale situaţiilor politice sau sociale de interes, enunţări de
probleme)
b) explicaţii ale acestor situaţii
c) previziuni (a ceea ce s-ar putea întâmpla dacă nu se iau măsuri politice
remediatoare) sau avertizări
d) argumentări (în favoarea sau defavoarea unor idei, aranjamente politice,
strategii existente sau propuse)
e) soluţii la situaţiile problematice identificate (soluţiile sunt extrem de diverse:
ele merg de la simple propuneri legislative sau propuneri de modificare instituţională
până la chemări la revoluţie sau război, programe de restructurare globală a societăţii
etc).

C. MODALITĂŢI DE ANALIZĂ POLITOLOGICĂ.

Problematica politologiei a fost abordată în stiluri de gândire foarte diferite, dintre

care cele mai importante le amintim în continuare.
„ În Antichitate a dominat modul de gândire şi analiză speculativ. Politologia
speculativă nu are ca punct de plecare faptele concrete sau experienţa istorică acumulată
sau constatări imediate, ci anumite premise sau axiome avansate sau create de gânditor.
Ea constă într-o dezvoltare abstractă a acestor premise într-o construcţie mai mult sau mai
puţin imaginară, bazată pe o „logică” proprie, ce poate fi acceptată sau respinsă, după
cum sunt acceptate sau respinse premisele postulate de autor. Exemple de gândire politică

7
speculativă oferă Platon în Antichitate sau, în secolul al XIX-lea, Hegel. Gândirea
speculativă este preocupată de schiţarea unui ideal de organizare socială sau politică ce
conduce uneori la utopie.
Utopia are ca funcţie să proiecteze imaginaţia în sfera idealului într-un aiurea şi
care este şi un nicăieri. Utopia pune sub semnul întrebării realitatea; este expresia
potenţialităţilor unui grup care sunt refulate de ordinea existentă. Ea este un exerciţiu al
imaginaţiei pentru a concepe un „altfel decât ceea este” al socialului. Ea este visul unui
alt mod de existenţă familială, al unui alt mod de a-ţi apropia lucrurile şi de a consuma
bunurile, de a organiza viaţa politică.
Funcţia utopiei constă în a propune o societate alternativă; ea vrea să fie o
eshatologie realizată.
Dar, mentalitatea utopică nu conţine reflecţii cu caracter practic politic asupra
sprijinului pe care îl poate găsi utopia în realul existent. Mentalitatea utopică, este însoţită
de dispreţul pentru logica acţiunii şi de o incapacitate funciară de a indica primul pas care
ar trebui făcut în direcţia realizării sale plecând de la realitatea existentă.
Deşi numeroase concepţii politologice elaborate de filosofi au trăsături speculative
sau utopice, stilul de gândire filosofic nu presupune neapărat o abordare nerealistă,
utopică, inspirată de fantezie. Specifică acestui stil este abordarea problemelor politice din
perspectiva unor presupoziţii (premise fundamentale, principii) despre natura şi conduita
umană, despre relaţiile interumane, ordinea existentă în univers, posibilităţile de
cunoaştere şi organizare aflate la dispoziţia oamenilor, valorile esenţiale pentru viaţă,
idealurile umane. Dacă aceste presupoziţii sunt corecte (realiste), concepţia care rezultă
poate fi una adecvată şi apropiată de experienţa istorică efectivă.
„ Un stil important de abordare a politicului este cel descriptiv-istoric. Acest stil
de gândire, iniţiat la începutul epocii moderne de către Machiavelli, se bazează pe
descrierea unor situaţii şi cazuri istorice concrete, din analiza cărora sunt deduse concluzii
privind ordinea politică, exercitarea puterii, cauzele conflictelor, strategiile optime de
acţiune şi conducere etc.
Dificultatea principală cu care se confruntă acest mod de abordare a politicii
provine din aceea că nu poate exista descriere pură a faptelor, descriere fără interpretare.

8
Întotdeauna prezentarea faptelor include şi anumite interpretări ale acestora, ce pot fi mai
mult sau mai puţin subiective sau incomplete.
De exemplu, anumite mişcări sau agitaţii de stradă care au loc într-un
anumit stat pot fi interpretate ca simple anomalii (conduite deviante ale
unor persoane certate cu legea) sau ca simptome ale unei profunde
nemulţumiri a maselor; ca izbucniri iraţionale (de ură, resentimente etc) sau
ca reacţii normale în faţa unei situaţii sociale inacceptabile, şi aşa mai
departe.
Atragem atenţia asupra următorului fapt: caracterul ştiinţific sau, dimpotrivă,
speculativ (sau chiar tendenţios-ideologic) al unei descrieri depinde de calitatea şi
corectitudinea interpretărilor implicate.
„ Stilul economist de abordare a problemelor politologice se bazează fie pe
premisa că viaţa politică este determinată de cea economică (Marx); fie pe ideea
existenţei unui pronunţat paralelism între problemele politice şi cele economice. În
consecinţă, el încearcă să analizeze politicul în termeni similari celor folosiţi în economie
(pe bază de interese materiale, raporturi cost-beneficiu, eficienţă, concurenţă etc.)
Realismul politic este o variantă a acestui stil de gândire, dar cu
particularităţi specifice. Acesta este aplicat cu precădere în domeniul
relaţiilor internaţionale, şi este axat pe încercarea de a înţelege fenomenele
prin prisma unor interese specifice (politice, de putere, control, dominaţie
etc.), a unor raporturi de forţe (şi a competiţiei între puteri), a scopului de
extindere a dominaţiei şi garantare a securităţii (cu costuri cât mai mici) etc.
În cazul acestui tip de gândire, dificultăţile sunt generate de faptul că stabilirea
intereselor raţionale ale oamenilor sau grupurilor nu este simplă şi neproblematică.
Analiza intereselor, presupune distingerea intereselor autentice de cele aparente sau false,
a celor declarate de cele ascunse, distincţia dintre motivaţii reale şi simple justificări
oficiale (menite să ascundă dorinţe nemărturisite), cunoaşterea consecinţelor unor politici
sau atitudini (pentru verificarea coincidenţei sau necoincidenţei lor cu scopurile existente)
etc. În mod paradoxal, constatarea (adevăratelor interese de grup) indică o posibilitate de
previziune (a evoluţiei fenomenelor economice, sociale, politice, interne sau
internaţionale), deoarece numai în funcţie de aceasta se pot determina interesele prioritare

9
(care se modifică o dată cu situaţiile, contextul, condiţiile existente în viitor); or, această
previziune este totdeauna dificilă, iar adesea imposibilă.
Domeniul activităţilor şi fenomenelor sociale este atât de complex şi din cauza
existenţei permanente a acestei interdependenţe; deciziile umane (şi aşteptările sau
speranţele oamenilor) depind de fapt (de împrejurările în care sunt adoptate, de context),
iar aceasta (evoluţia ei, mai bine zis) depinde de deciziile care se iau (şi, totodată, de
aşteptările sau speranţele pe care acestea se bazează).
„ Stilul sistemic sau structuralist de gândire urmăreşte lămurirea fenomenelor
printr-o analiză a politicului ca sistem coerent şi unitar, adică prin identificarea structurii
sale caracteristice (a elementelor componente sferei politice şi a relaţiilor dintre ele). Se
practică, de asemenea analiza sistemului instituţiilor politice, a structurii grupale a
societăţii etc., evidenţiindu-se şi funcţiile jucate în ansamblul sistemului de către
elementele componente. Înrudit cu acesta este stilul bazat pe modelarea (nu în sensul de
construire de modele ideale, ca în cazul utopiilor, ci în acela de reconstruire, într-un
model teoretic, a particularităţilor organizării politice dintr-o societate anume).
„ Abordarea conceptual-analitică se axează pe analiza conceptelor fundamentale
ale politologiei (putere, guvernare, stat, libertate, democraţie, egalitate, justiţie socială
etc.) şi confruntarea acestor concepte cu experienţa practică acumulată, în vederea
evaluării aplicabilităţii lor şi a solidităţii concluziilor la care poate conduce folosirea lor.
Acest mod de abordare pune adesea accent pe critică având drept rezultat depistarea
carenţelor construcţiilor politologice.
În politologie, ca de altfel în majoritatea ştiinţelor socio-umane sunt utilizate o
mare diversitate de metode de analiză, interpretare şi explicaţie. Unele dintre acestea au
un caracter formal (metode statistice şi probabilistice, logice alegerii şi a deciziilor
naţionale, logica acţiunii colective), altele au doar un caracter semiformal (metode de
analiză instituţională), în timp ce multe au caracter neformal (metode sociologice,
psihologice sau comportamentale, analiza mentalităţilor, studiul de caz – adică
investigarea amplă, cvasicompletă a unor cazuri social-politice considerate relevante).

10
D. UTOPIE ŞI IDEOLOGIE

Şi în sfera ştiinţelor politice, ca de altfel în toate domeniile cunoaşterii umane,

există aspiraţia către o prezentare obiectivă a realităţii şi către adevăr. Dar, la fel ca şi în
alte domenii, nu există nici o garanţie că teoriile sau doctrinele elaborate vor atinge,
obiectivitatea şi adevărul. Resursele de cunoaştere şi posibilităţile de verificare ale omului
sunt totdeauna limitate; în ciuda intenţiilor sau eforturilor făcute, eroarea rămâne
totdeauna posibilă, cunoaşterea nefiind infailibilă.
Particularităţile sferei politice complică în ştiinţele social-politice problema
adevărului şi a obiectivităţii; comparativ cu ştiinţele exacte (matematice sau logice) dar şi
comparativ cu ştiinţele naturii sau cele tehnice, politologia se confruntă cu dificultăţi mai
mari în încercarea de a stabili adevărul. Există numeroase surse de eroare sau deformare
ce pot afecta rezultatele politologiei, impunându-se o atentă identificare a lor. Principalele
surse ale deformării reprezentărilor despre realitatea socială sunt:
- insuficienţa datelor, absenţa informaţiilor despre numeroase fapte
relevante (mai ales privind interesele specifice, preferinţele, atitudinile oamenilor,
felul lor de a reacţiona); indivizii umani nu pot fi supuşi unei monitorizări atente şi
complete, şi din acest motiv politologia se confruntă cu o carenţă cronică de
informaţii utile;
- interpretarea inadecvată a datelor: faptele privind conduita umană nu
„vorbesc de la sine”, ci necesită interpretare, iar aceasta poate fi uneori incorectă;
ştiinţele politice, ca şi ştiinţele socio-umane în general, sunt ştiinţe ale interpretării
şi deci supuse dificultăţilor şi riscurilor acesteia;
- interacţiunea fapte-valori; întrucât nu există (mai ales în ştiinţele socio-
umane) cunoaştere „eliberată” de orice valori în descrierea unor fapte reale intervin
anumite aprecieri de valoare subiective ale autorului descrierii; un act politic poate
fi descris şi explicat într-un fel sau altul, după cum este el apreciat valoric, astfel o
mişcare de stradă poate fi considerată atentat la „ordinea publică” sau la „siguranţa
statului” ori, dimpotrivă, ca „protest justificat” sau „izbucnire legitimă de mânie
populară”;

11
 - imposibilitatea explicării exacte a unor fapte; în multe cazuri nici agenţii
acţiunii nu pot explica de ce au acţionat aşa cum au acţionat; cu atât mai mult
politologul nu poate totdeauna depista originile unei conduite: oamenii acţionează
uneori fără temeiuri solide sau atribuie alte explicaţii decât cele reale propriilor
fapte;
- ignorarea sistematică a unor fapte relevante, datorită unor idei
preconcepute, unor imagini deformate despre realitatea socială;
- caracterul contradictoriu al datelor relevante provenite din domenii
diferite, de la persoane diferite, de la grupuri sociale (sau de vârstă) diverse, din
zone geografice diferite, din situaţii istorice diferite etc;
- complexitatea datelor relevante; fenomenele politice depind de o
multitudine diversă de factori antropologici, biologici, economici, psihologici,
religioşi, ideologici, morali, axiologici, iar detectarea, analizarea şi
compatibilizarea tuturor acestor influenţe într-un întreg explicativ este o sarcină de
maximă dificultate;
- dificultatea de a deduce legi sau chiar simple regularităţi, din faptele
sociale este maximă, deoarece acestea sunt diverse, singulare, sporadice, aproape
imposibil de generalizat.
- teoriile politice nu sunt doar teorii abstracte, de la ele, se aşteaptă şi soluţii
practice, „inginereşti”, ceea ce nu se dovedeşte totdeauna posibil.
Asupra naturii ideologiei s-au elaborat mai multe ipoteze explicative, aflate uneori,
într-un contrast marcat. Termenul ideologie desemnează un sistem de idei şi de idealuri
transformate în credinţe. Această transformare presupune ca ideile să nu mai fie gândite,
ci „crezute”. Aceste idei transformate în credinţe sunt idei fixe; obiect de cult şi nu de
reflecţie; aşa se explică de ce ideologiile sunt cele care au putere mobilizatoare. Termenul
are sens peiorativ; ideologia este definită, în special, ca un proces de distorsiune,
disimulare prin care se ascunde poziţia de clasă (grup). Este asimilată unei minciuni
sociale, unei iluzii care protejează un statut social cu privilegii şi nedreptăţi. Pentru Marx
şi marxism orice ideologie ar fi o interpretare partizană a situaţiei sociale. În conformitate
cu teoria elaborată de Marx la mijlocul secolului al XIX-lea, ideologia ar constitui o
reprezentare deformată a realităţii sociale. Marxiştii au numit ideologia „falsă conştiinţă”,

12
iar Nietzsche a dezvoltat ideea că oamenii au nevoie de falsuri pentru a putea trăi,
deoarece, în marea lor majoritate, sunt incapabili să se confrunte direct cu adevărul. Din
acest punct de vedere, ideologia apare ca sistem de neadevăruri utile unui grup social, ca
sistem de „mituri” sociale cu funcţii de justificare, autoapărare, promovare etc.
Putem sistematiza următoarele accepţii şi funcţii ale ideologiei.
„ Ideologia ca distorsiune-disimulare. Pentru gânditorii francezi era o analiză a
formării ideilor de către spiritul uman. Napoleon i-a acuzat că reprezintă pentru ordinea
socială o ameninţare; el a instaurat semnificaţia peiorativă a termenului. Pentru Marx,
ideologia realizează o imagine răsturnată a realităţii. Ea devine procedeul prin care
procesul vieţii reale este falsificat de reprezentarea imaginară pe care şi-o fac oamenii
asupra aceluiaşi proces. Mai târziu, social-democraţii consideră ideologia opusă ştiinţei.
Exemplul preferat al marxismului este situaţia de pe piaţa forţei de muncă (vânzarea de
către muncitor a muncii sale către capitalist), reprezentată ideologic ca act liber, bazat pe
egalitatea cumpărător-vânzător şi pe intangibilitatea proprietăţii (asupra muncii, asupra
banilor etc.); conform interpretării marxiste, ar fi vorba de o reprezentare deformată,
deoarece muncitorul (lipsit de resurse) este obligat să-şi vândă munca (să se angajeze),
deci nu este liber, iar poziţia sa nu este de egalitate, ci de dezavantaj poziţional.
„ Ideologia apare, în alte interpretări, ca justificatoare şi nu falsificatoare sau
parazitară. Interesele particulare ale claselor sunt prezentate ca interese universale. Ideile
clasei dominante devin idei dominante luând forma unor idei universale. Orice dominaţie
vrea să se justifice şi o face recurgând la noţiuni capabile să treacă drept universale, adică
valabile pentru toţi. Astfel, tentativa de justificare se asociază fenomenului însuşi de
dominaţie .
Max Weber a arătat că orice grup social dezvoltat atinge în mod necesar un punct
în care se produce o distincţie între guvernanţi şi guvernaţi. Acest raport asimetric
reclamă o retorică a persuasiunii, fie şi numai pentru a limita folosirea forţei în
impunerea ordinei. Unde există putere, există o revendicare de legitimitate, şi acolo unde
există o revendicare de legitimitate, există recurgerea la retorica discursului public într-un
scop de persuasiune.
În acest sens, ideologia este legitimare şi nu disimulare. Orice autoritate implică o
cerinţă de legitimitate care depăşeşte ceea ce pot oferi membrii săi în termeni de credinţă.

13
 „ Ideologia ca integrare. Avem în vedere ceremoniile comemorative graţie cărora
comunitatea actualizează evenimentele pe care le consideră fondatoare ale propriei
identităţi: structura simbolică a memoriei sociale. Nu există societate lipsită de o
raportare la evenimente inaugurale: mit, Căderea Bastiliei, Unirea de la 1 Decembrie
1918 etc. Ideologia are rolul de a difuza convingerea că evenimentele fondatoare sunt
constitutive pentru memoria socială, şi prin ea, pentru identitatea comunităţii. Trebuie să
ne identificăm cu evenimentele care nu mai sunt amintirea directă a cuiva. Ideologia
serveşte de releu pentru memoria colectivă pentru ca valoarea inaugurală a evenimentelor
fondatoare să devină obiectul credinţei întregului grup. Actul fondator este retrăit şi
reactualizat prin intermediul unor interpretări şi evenimentul fondator se prezintă
ideologic conştiinţei grupului.
Orice grup durează, dobândeşte consistenţă şi permanentă graţie imaginii de sine
stabile şi durabile, pe care şi-o dă. Această imagine stabilă şi durabilă exprimă nivelul cel
mai profund al fenomenului ideologic.
Opoziţia dintre politologie şi ideologie nu este însă radicală şi absolută, ci mai
curând graduală. Teoriile politice conţin şi elemente sau aspecte ideologice, după cum
ideologiile cuprind şi elemente teoretice.
Dificultatea de a distinge între teoria politică şi ideologie provine în primul rând
din faptul că nu numai ideologia, dar şi orice teorie presupune o interpretare. Descrierea
realităţii sociale nu este absolut imparţială, ireproşabilă. Nu există teorie absolut
obiectivă, bazată exclusiv pe fapte reale, neprelucrate, pe constatări neutre,
neinterpretate. Ca atare, orice teorie politologică include o doză de subiectivitate, de
interpretare sau de construcţie imaginativă. Drept rezultat, nici o teorie politică nu
constituie un adevăr absolut definitiv, nesusceptibil de corecţii.
Dar valabilitatea relativă a interpretărilor politologice nu anulează diferenţa dintre
ele şi ideologii. Ideologiile rămân totuşi distincte de teoriile politologice; în timp ce
primele fac obiectul preocupării politicienilor, a mass-media şi a nespecialiştilor, având o
valoare practică, cele din urmă constituie obiectul de lucru pentru specialişti, teoreticieni,
gânditori.

14
REZUMAT:
™ Caracterul pluridimensional al fenomenului politic
™ Unitatea între explicaţie, diagnoze, previziuni, reglementări
™ Analiză abstract-speculativă, descriptivă, sistemică, conceptual-analitică,
economistă

AUTOEVALUARE:
2. Analizaţi câteva surse ale deformării în analiza şi caracterizarea unor fapte
politice
3. încercaţi să schiţaţi elementele diferenţiatoare între utopie şi ideologie

BIBLIOGRAFIE:
1. Paul Ricoer, Eseuri de hermeneutică, Humanitas, Bucureşti, 1995, pg.275-286
2. K. Marx şi F. Engels, Ideologia germană în Opere, vol III, Ed. Politică,
Bucureşti, 1958, pg. 45-51


Timp: 2 ore

15
 2. EVOLUŢIA IDEILOR POLITICE.
PROBLEME ALE GÂNDIRII POLITICE MODERNE.

Introducere
Urmărirea apariţiei şi evoluţiei ideilor politice din antichitate şi până în epoca
modernă este necesară în structura cursului pentru a puncta principalele achiziţii ale
gândirii politice.
Cuprins
A. ORGANIZARE, CONDUCERE, AUTORITATE ŞI SUVERANITATE ÎN
ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU
B. IDEILE POLITICE ALE LUMII POLITICE MODERNE ŞI
CONTEMPORANE. POLITICĂ ŞI DREPTATE
C. POLITICĂ ŞI INTERESE

Obiective:
Studentul va dobândi:
• semnificaţie precisă a ideilor vehiculate în discursul politic
• viziune critică asupra unora din ideile care au dominat gândirea politică
• abilitatea de a examina critic ideile şi sloganurile politice
• deprinderea de a confrunta ideile politice cu realităţile politice

16
A.ORGANIZARE, CONDUCERE, AUTORITATE ŞI SUVERANITATE ÎN
ANTICHITATE ŞI EVUL MEDIU

Ideile referitoare la actul politic şi natura puterii îşi fac apariţia încă din antichitate.
Intuiţia cea mai veche sugera că politica este sfera organizării şi a conducerii unei
comunităţi. Această interpretare apare încă de la Platon şi generează alte două întrebări:
cum trebuie organizată viaţa publică (comunitară), şi cine trebuie să conducă?
La prima întrebare, anticii răspundeau stabilind rolul fiecărui grup social (sclavi,
stăpâni de sclavi, meşteşugari, agricultori, comercianţi, militari, înţelepţi). Astfel, Platon
considera că cetatea trebuie organizată în trei grupuri sociale care îşi aduc fiecare
contribuţia la menţinerea cetăţii (unii conduc, alţii asigură ordinea iar celălalt grup asigură
cele necesare existenţei). La cea de-a doua întrebare Platon răspunde considerând că
înţelepţii trebuie să conducă datorită cunoaşterii pe care o posedă şi datorită raţiunii lor.
Ei ştiu cel mai bine ce trebuie făcut, ce este bine pentru comunitate. Politicul este înţeles
ca fiind domeniul problemelor referitoare la cine şi cum trebuie să conducă o cetate,
precum şi la modul în care trebuie organizată societatea.
Tot acum se conturează şi distincţia fundamentală între mai multe tipuri de
conducere sau putere:
- tirania sau dictatura – în care conducerea sau puterea aparţin unui singur
om.
- aristocraţia sau oligarhia – în care conducerea aparţine unei elite, unei
categorii sociale privilegiate,
- democraţia – în care puterea aparţine poporului, adică cetăţenilor; oameni
liberi care aveau drepturi politice.
În Evul Mediu, domină o viziune monarhistă fondată pe gândirea creştină. Monarhul
trebuie să conducă (guverneze) ţara aşa cum Dumnezeu conduce lumea. Apar acum
noţiunile de autoritate (deţinere a puterii, drept de a decide, de a conduce) şi
suveranitate (calitatea de a fi stăpân şi nu stăpânit, de a domina, şi nu de a fi dominat).
Ele sunt de origine religioasă; regele are autoritatea pe pământ, aşa cum Dumnezeu o are

17
în cer (monarhul este, de altfel, privit ca „trimis” al lui Dumnezeu pe pământ) şi el este
suveran în ţară tot aşa cum este Dumnezeu în lume.
În Evul Mediu târziu apar noi idei referitoare la autoritate şi suveranitate, ideile de
autoritate şi suveranitate sunt dezgolite de originea şi tenta lor religioasă, dobândind un
caracter laic. Astfel o dată cu Marsilio da Padova suveranitatea aparţine poporului.
Tot în Evul Mediu târziu apare întrebarea esenţială: autoritatea (puterea) este
nelimitată sau limitată? Poate regele sau aristocraţia face orice? Puterea lor este arbitrară?
Răspunsul va fi negativ: Dumnezeu a dat şi oamenilor simpli anumite drepturi şi libertăţi
(naturale), iar încălcarea lor de către putere se pedepseşte; şi regele dă seamă în faţa cuiva
(în faţa lui Dumnezeu), după cum şi aristocraţii dau seamă în faţa regelui. Autoritatea are
anumite drepturi (de decizie, de a stăpâni şi guverna) dar nu orice drept. Apare astfel o
problemă centrală în gândirea politică: a limitelor puterii sau autorităţii. Problema vrea
să stabilească ce are dreptul de a face, şi ce nu are dreptul de a face autoritatea. În Anglia,
încă din secolul al XIII-lea, nobilimea sileşte regele să admită limitarea puterii sale (prin
actul Magna Charta Libertatum).
Câteva secole mai târziu, apare ideea constituţionalismului: puterea este limitată
printr-o lege fundamentală: Constituţia, iar monarhia trebuie să fie constituţională – să
respecte Constituţia, regele însuşi trebuie să accepte prevederile constituţionale.
Ideea că şi autoritatea trebuie să respecte anumite reguli sau norme întăreşte viziunea,
ce devine dominantă acum în politică, conform căreia oamenii trebuie să trăiască pe bază
de reguli. Cetăţenii trebuie să respecte legile, dar şi autoritatea să respecte o lege
fundamentală (Constituţia), adică anumite reguli care limitează puterea. Absolutismul
monarhic este respins, iar politica apare tot mai mult ca activitate de elaborare şi aplicare
a unor reguli privind viaţa publică.
Tot acum apare şi problema legitimităţii puterii, adică a îndreptăţirii conducerii – ca
problemă centrală a politicii moderne. Cine şi când este îndreptăţit să exercite puterea
(autoritatea)?

18
B.IDEILE POLITICE ALE LUMII POLITICE MODERNE ŞI
CONTEMPORANE. POLITICĂ ŞI DREPTATE

Cu dezvoltarea spiritului democratic în epoca modernă se întăreşte şi mai mult

convingerea că suveranitatea aparţine de drept nu regelui sau unei elite, ci majorităţii sau,
în general naţiunii. Poporul este suveran, „voinţa generală” (Rousseau) este suverană;
autoritatea este delegată să conducă doar în numele acestei voinţe generale suverane.
Conducătorii sunt aleşi pentru a conduce în numele poporului. Ei primesc o delegaţie
temporară de a guverna în numele şi în interesul majorităţii. Dacă încalcă acest mandat,
prin comiterea unui abuz de putere, ei îşi pierd legitimitatea.
De aici rezultă că natura puterii este aceea de emanaţie a unei voinţe colective de
instrument al Binelui general, ea constând în capacitatea de a organiza şi conduce în
vederea atingerii Binelui general.
Dar, tot acum apare şi convingerea că puterea politică este de fapt altceva; anume
capacitate de constrângere, forţă brută. În cristalizarea acestei viziuni, se poate pleca de la
premisa că puterea înseamnă capacitate de a realiza ceea ce vrei; această capacitate
presupune însă posibilitatea de a influenţa pe alţii, de a elimina obstacolele şi opoziţiile,
de a face presiuni. La rândul lor, aceste forme de acţiune presupun capacitatea de a
stimula pozitiv pe cei care răspund afirmativ şi a descuraja pe cei care răspund negativ.
Puterea ar echivala cu o capacitate de a oferi şi ameninţa.
Nietzsche va teoretiza acest aspect, afirmând că orice fiinţă vie are sădit în ea
impulsul de a-şi amplifica puterea şi de a domina pe altele, că orice om şi orice popor are
un instinct înnăscut de a subjuga, stăpâni, domina, cuceri, o permanentă nevoie de
supremaţie etc.
Egoismul, ambiţia de a impune, dorinţa de a stăpâni, violenţe apar ca inerente vieţii,
ca naturale şi deci, normale. Ideile general admise despre egalitate, democraţie,
suveranitatea voinţei populare, sunt de fapt, crede Nietzsche, simplă retorică, simplă
mască; în spatele lor, se află realitatea brutală a setei de putere, a dominaţiei, a
supremaţiei forţei, egoismul neînfrânat. Nu domneşte regula democratică, ci arbitrarul
voinţei oarbe, abuzul de putere. Rezultă că puterea nu mai este aici mijloc de realizare a

19
Binelui general, ci scop în sine; oamenii urmăresc puterea pentru ea însăşi; deţinerea ei
satisface nemijlocit instinctul lor pentru supremaţie.
În acest sens, politicienii nu ajung la putere pentru a putea realiza un program util
naţiunii, ci, sub pretextul realizării unui asemenea program, care nu este decât un mijloc
de acces la conducerea statului, ei urmăresc puterea ca atare. Se spune adesea că a fi la
putere, a manevra puterea după bunul plac, a exercita şi chiar a abuza de ea este
adevăratul ţel al omului politic.
O variantă mai subtilă a viziuni autorităţii ca abuz de putere este concepţia lui Carl
Schmitt, care admiţând existenţa unor reguli şi norme politice consideră că există
totdeauna cazuri excepţionale (stări de urgenţă, situaţii de necesitate) în care decizia nu
se mai ia democratic; decide, mai mult sau mai puţin arbitrar, deţinătorul puterii.
Concluzia este că suverană nu este voinţa populară, ci acela care decide asupra acestor
cazuri excepţionale. Spre exemplu, abolirea regimului democratic prin declararea stării de
urgenţă şi asumarea unor puteri dictatoriale; sau în numeroase cazuri, marile puteri
(economice, politice, militare) ignoră reglementările dreptului internaţional, justificând
neglijarea acestora prin existenţa unei situaţii grave. Se degajă concluzia că, în lumea
modernă, autoritatea este reglementată (constituţional) dar instinctul permanent al puterii
este de a ocoli, ignora şi încălca reglementarea (norma, legea), pentru promovarea unor
interese speciale
Trebuie văzut ce anume face posibil acest lucru, adică încălcarea regulilor stabilite. În
afara situaţiei amintite de C. Schmitt (prezenţa cazurilor de criză excepţională) mai putem
enumera şi alte cauze.
„ Caracterul „deschis”, interpretabil, al multor reguli şi chiar legi. Există anumite
limite de precizie, de claritate, în formularea legilor, ca atare, rămân adesea aspecte
interpretabile, chestiuni susceptibile de a fi soluţionate diferit în funcţie de un mod de a
înţelege sau altul. Astfel, grupuri cu interese politice diferite vor da interpretări diferite,
corespunzătoare obiectivelor lor (fiecare grup agreează interpretarea cea mai convenabilă
pentru el). Spre exemplu, limitarea celor două mandate de preşedinte; două mandate
înseamnă opt ani sau două alegeri succesive?
„ Abuzul de putere este favorizat de limitele reglementării, de unele „goluri”
existente, adică a unor chestiuni neacoperite de lege, nereglementate. Imprevizibilitatea

20
împrejurărilor împiedică prevederea tuturor situaţiilor posibile şi stabilirea, dinainte, a
unor reguli de conduită a puterii în aceste împrejurări. Nici un sistem de legi,
reglementări, reguli de conduită politică, nu poate fi absolut complet, nu poate prevedea
norme, pentru toate cazurile posibile. Ca urmare, va rămâne întotdeauna loc pentru
interpretare, decizii discutabile sau arbitrare.
O idee veche (ce apare clar încă la J. Locke) este aceea că rolul puterii de stat este de
a face dreptate, de a asigura dreptatea în cadrul comunităţii (nu se poate ca fiecare să-şi
facă singur dreptate). Conform acestei idei, puterea de stat apare ca sistem complex de
asigurare a dreptăţii.
- legislativul face legile necesare (ce definesc dreptatea şi nedreptatea)
- executivul le aplică
- justiţia combate conduita deviantă (faţă de aceste legi)
În secolul al XIX-lea s-a obiectat că dreptatea se face nu în interesul tuturor, ci al unor
grupuri privilegiate. Concepţiile socialiste şi comuniste, în special marxismul, au
accentuat asupra ideii că legislaţia exprimă interesele unor grupuri dominante (al
capitaliştilor în societatea modernă) şi că ea nu reprezintă în mod egal interesele altor
grupuri (proletariatul). În consecinţă, se consideră că puterea politică (statul) este un
instrument al clasei dominante (sau „exploatatoare”) în timp ce clasa dominantă sau
„exploatată” nu participă la exercitarea puterii. Doctrina marxistă şi-a pierdut audienţa la
sfârşitul secolului al XX-lea, dar ideea că actul politic este act de exercitare preferenţială a
unei voinţe politice particulare sau de manifestare forţată a unor interese speciale nu şi-a
pierdut credibilitatea. Dimpotrivă, este extrem de influentă teoria că viaţa politică este
modelată de acţiunea unor grupuri de presiune sau de interese speciale.

C. POLITICĂ ŞI INTERESE

Teoria că puterea politică este un instrument al intereselor de grup se opune ideii mai
vechi de politică neutră, axată pe interesul public. În doctrinele clasice politica era
prezentată drept expresie a unor interese generale, publice, în timp ce doctrinele recente
susţin că politica este activitatea prin care diverse grupuri urmăresc satisfacerea
intereselor specifice. Activităţile politice sunt înţelese cu precădere, drept activităţi de

21
presiune (parlamentară sau extraparlamentară, de lobby, de influenţare) îndreptate spre
atingerea unor obiective proprii acestor grupuri. Nimeni nu urmăreşte, deci, interesul
public; statul nu desfăşoară o activitate organizată în vederea satisfacerii acestui interes;
interesul public nu este promovat de nimeni, el apare cel mult ca efect global al diferitelor
acţiuni menite să promoveze interese private. În politică fiecare urmăreşte, deci, interese
particulare, dar rezultatul final este satisfacerea unor interese publice – realizarea unei
ordini politice globale, asigurarea legalităţii, rezolvarea unor probleme de interes general,
cum ar fi apărarea ţării, autodeterminarea, prevenirea efectelor unor cataclisme naturale
ş.a.
Dacă aşa ar sta lucrurile, prezenţa intereselor particulare n-ar fi dăunătoare interesului
public, acţiunea grupurilor de presiune n-ar afecta binele general. Lucrurile sunt însă mult
mai complicate.
Astfel, în unele cazuri, politica grupurilor de presiune sau, în general, politica de
promovare a intereselor particulare inventează un fals interes public pentru a se putea
justifica, iar satisfacerea celor dintâi nu conduce la promovarea adevăratelor interese
publice, ci la impunerea unui pseudointeres public.
Trebuie făcută o distincţie netă, atât teoretic cât şi practic, între adevăratele interese
publice şi falsele interese publice, între priorităţi publice autentice şi priorităţi inventate
de grupuri interesate.
Exemplu: dacă repararea sistemului naţional de drumuri este o adevărată
prioritate naţională (un autentic interes public), nu este nimic negativ dacă
grupuri de presiune finanţate de firmele constructoare de drumuri insistă
asupra necesităţii urgente de dirijare a fondurilor publice către lucrări, cu
condiţia ca fondurile să fie bine cheltuite, nu risipite sau cedate în condiţii
oneroase altor firme decât celor potrivite. Dacă însă, grupuri de presiune ale
unor firme interesate insistă pentru dirijarea fondurilor către lucrări care nu
sunt prioritare (montarea de ceasuri, în mod exagerat de mare, în locuri
publice) în simplul interes ca respectiva comandă să fie sursă de profit
pentru aceste firme, activitatea grupurilor de presiune este foarte
dăunătoare, conducând la risipirea, resurselor publice.

22
 Distincţia între rezultate benefice şi rezultate nocive, contrare interesului public
prioritar ale acţiunii intereselor private este deci vitală, dar ea nu este totdeauna uşor de
făcut deoarece nu se atinge lesne consensul asupra priorităţilor publice întrucât grupurile
sociale au preferinţe şi convingeri diferite cu privire la priorităţi, iar ideea de „interes
public” poate fi totdeauna interpretată în moduri diferite.
Numeroşi autori au pus la îndoială ideea optimistă că grupurile de presiune
reprezintă egal toate interesele sociale semnificative şi că rezultanta acţiunii lor reprezintă
Binele general. Un grup de oameni îşi promovează cu atât mai bine interesele cu cât este
mai redus numeric şi mai bine motivat de posibilitatea obţinerii unor avantaje speciale;
marea masă a alegătorilor nu are motive foarte puternice de a participa intens la viaţa
politică sau chiar la vot, deoarece nu poate conta pe avantaje de ansamblu, rezultate din
îmbunătăţirea situaţiei ţării respective; în schimb, diversele grupuri politice active (legate
de un partid ce speră să câştige puterea) au motive foarte bune de a participa intens la
aceste activităţi, deoarece mizează pe avantaje speciale pe care le-ar obţine cu sprijinul
partidului în cauză dacă acesta ajunge la putere: funcţii de conducere, facilităţi, sprijin
financiar sau politic, capacitate de influenţare în interes propriu etc.
Constatăm că în statele moderne există de regulă o „majoritate tăcută” (relativ pasivă)
şi grupuri mai mici foarte active. Aceste grupuri au organizarea, influenţa şi resursele
necesare pentru a contribui efectiv la cursul evenimentelor politice. Ele pot fi grupuri de
presiune ale elitelor (financiare, economice, politice) sau sindicate, grupuri ale mass-
media sau grupuri profesionale etc. Aceste grupuri relativ mici pot obţine succese pe care
marea masă a cetăţenilor nu le pot obţine. Astfel, se ajunge ca politica adoptată să fie
favorabilă acestor grupuri şi nu majorităţii cetăţenilor.
Exemplu: politicile de furnizare a unor servicii publice ajung uneori să fie
modelate de interesele grupurilor mici cu interese imediate în domeniu şi nu de masa
cetăţenilor cărora li se adresează aceste servicii: cei ce finanţează, organizează şi asigură
aceste servicii sunt mai influenţi decât cei ce trebuie să beneficieze de ele. Dar, evident,
transportul în comun nu este creat pentru companiile de transport sau pentru angajaţii lor,
ci pentru călători, sistemul medical este pentru pacienţi nu pentru medici, şi şcolile pentru
elevi, nu pentru profesori. Ar trebui ca interesul public (al călătorilor, pacienţilor şi

23
elevilor) să primeze, totuşi primează de cele mai multe ori, interesele furnizorilor acestor
servicii.
Problema concilierii intereselor de grup cu interesul public rămâne o problemă
serioasă, dificilă, care necesită permanente eforturi; ea nu se rezolvă automat, prin simpla
acţiune interesată a grupurilor de presiune, aşa cum nici problemele economice de interes
global nu se rezolvă automat prin simpla acţiune egoistă a fiecărui agent economic.
O variantă a teoriei că politica este activitatea prin care grupurile îşi promovează
interesele este teoria marxistă a luptei de clasă, care susţine că viaţa politică nu reprezintă
altceva decât permanentul conflict între clase sociale cu interese opuse. Conform acestei
viziuni, duşmănia dintre clase este inevitabilă, dat fiind faptul că există totdeauna o clasă
exploatatoare şi una sau mai multe exploatate. Ideea adversităţii, duşmăniei dintre
grupuri ca substanţă a politicii nu este specifică doar marxismului, ci şi alţi gânditori şi
politicieni au afirmat că politica nu este decât organizarea sistematică a urii.
S-au oferit mai multe explicaţii acestei prezentări a politicii:
- egoismul şi răutatea oamenilor, care îi fac să se comporte între ei „ca
fiarele” („omul este lup pentru om” spune Th. Hobbes, şi aceasta conduce la un
permanent „război al tuturor împotriva tuturor”);
- insuficienţa resurselor (printre resurse fiind incluse nu numai resursele
materiale, naturale, sociale, financiare, ci şi cele politice – funcţii de conducere,
privilegii etc.
- voinţa de putere şi de dominaţie sădită în om (Nietzsche)
Pe de altă parte, trebuie menţionat că au existat şi numeroşi autori care au susţinut că
oamenii sunt „fraţi” şi deci, sunt meniţi să coopereze şi să se ajute între ei, nu să poarte
permanent conflicte. Adepţii ideii sociabilităţii înnăscute a oamenilor tind să vadă
societatea nu ca un teren de conflict, ci ca un organism armonios (Aristotel), ale cărui
„organe” aflate în conlucrare sunt oamenii. Din perspectiva acestei viziuni, politica nu
este domeniul confruntării, ci al cooperării interumane, al căutării celor mai bune
aranjamente pentru conlucrarea membrilor societăţii.
Cea mai realistă concluzie ar fi, deci, aceea că politicul este un domeniu ambiguu
sau eclectic: pe terenul său se realizează uneori cooperarea şi conlucrarea dintre cetăţeni,
dar adesea se duce şi o luptă permanentă de interese, există şi consens (parţial) dar şi

24
conflict; solidaritate, într-ajutorare dar şi competiţie necruţătoare. Politica este şi
coordonare, armonizare, dar şi efort de dominare, de impunere, de exercitare a forţei.

REZUMAT:
™ Constituţionalismul şi reconsiderarea ideii de politică
™ Limitarea puterii şi autorităţii
™ Grupurile de presiune şi rolul lor

AUTOEVALUARE:
1. Conturaţi scopul activităţii politice în gândirea antică.
2. Analizaţi câteva idei din gândirea politică reinterpretate (criticate) de către
gândirea politică contemporană.

BIBLIOGRAFIE:
1. Olivier Nay, Istoria ideilor politice, Polirom, Iaşi, 2008, pg.186-193
2. Chantal Millon – Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Polirom, Iaşi, 2001,
pg.132-139


Timp: 2 ore

25
 3.ACTUL POLITIC ŞI SCOPURILE POLITICII

Introducere
Activitatea politică are ca finalitate rezolvarea problemelor politice. Întrucât nu
orice problemă publică are un caracter politic, se impune surprinderea caracterelor
specifice ale problemelor politice.

Cuprins
E. SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE
F. PRINCIPIILE POLITICE
G. PUTEREA POLITICĂ
H. LIMITELE PUTERII POLITICE

Obiective

Studentul trebuie să:

• gândească constant că problemele politice nu sunt soluţionate, ci doar reglementate
• facă distincţie între probleme publice şi probleme politice
• conştientizeze că nu există un model unic de viaţă omenească
• ştie că nu este important cine să conducă ci cum putem preveni abuzul de putere

26
 A.SPECIFICUL PROBLEMELOR POLITICE

Cel mai adecvat răspuns la întrebarea: ”Ce este actul politic?” este următorul:
actul politic este un efort de rezolvare a problemelor politice. Trebuie specificat că nu
orice problemă de interes public are caracter politic. Unele probleme (spre exemplu,
traficul rutier) au exclusiv caracter tehnic: aici reglementările sunt menite să soluţioneze
în manieră tehnică dificultăţile existente, conciliind interesele şi scopurile pietonilor şi
conducătorilor auto. În asemenea domenii politice nu intervine decât accidental; acolo
unde sunt posibile soluţii pur tehnice „inginereşti”, nu apare nici o confruntare politică.
De aceea, s-a afirmat că politica vizează numai activitatea de rezolvare a unor probleme
iniţial insolubile, care nu au o soluţie unanim acceptată, pentru că interese de grup diferite
pledează pentru soluţii diferite.
O problemă politică, este caracterizată prin faptul că nici un răspuns nu satisface
datele problemei aşa cum sunt puse. O problemă politică nu este soluţionată; ea poate fi
reglementată. Reglementarea este o decizie care intervine prin orice fel de mijloc în
legătură cu tot ceea ce generează problema politică.
Specificul problemelor politice nu se evidenţiază doar în existenţa unor interese
diferite sau opuse, a căror satisfacere nu este posibilă pe căi pur „tehnice” administrative.
Un alt aspect semnificativ în acest sens este legat de omniprezenţa unei diversităţi de
scopuri şi valori, rareori sau niciodată integral compatibile. Oamenii urmăresc totdeauna
mai multe ţeluri, mai multe valori. Cum concilierea acestora este rareori neproblematică,
reglementarea dificultăţilor depinde de opţiuni complexe şi decizii dureroase (sacrificii,
renunţări) care îi afectează pe membrii societăţii.
Exemplu: instaurarea unui climat de libertate şi toleranţă se face de obicei
cu preţul renunţării la ambiţia de a pedepsi toate vinovăţiile, cu acela al unei
deteriorări a ordinii sociale şi cu acela al abandonării idealurilor maximale
de egalitate. Cum grupuri sociale diferite apreciază diferit acest preţ (unele
îl consideră prea mare, altele acceptabil) vor exista inevitabil nemulţumiri şi
proteste, confruntări. Problemele de acest tip nu vor putea fi niciodată
rezolvate „tehnic”, „organizatoric”, prin acord general sau prin reglementări
neutre, la fel de favorabile tuturor. Vor fi necesare mereu acte politice

27
 (dezbateri, controverse, confruntări) pentru găsirea unei soluţii iar aceasta
nu va fi decât uneori general acceptată: oamenii care dau prioritate ordinii
sociale şi securităţii publice vor milita mereu pentru limitarea libertăţii, în
timp ce alţi cetăţeni, care dau prioritate cerinţelor libertăţii, se vor opune
acestei limitări.
Sintetizând, putem spune că politica este o activitate practică menită să răspundă
unor situaţii de un anumit fel: situaţiile politice. O situaţie politică, poate fi caracterizată
ca o stare de lucruri recunoscută a fi luat naştere nu dintr-o necesitate naturală, ci din
alegerile sau acţiunile omeneşti şi la care este posibil să se dea mai multe răspunsuri.
Politica este activitatea de a răspunde la stări de lucruri deja cunoscute a fi produsul unor
alegeri.
În al doilea rând, o situaţie politică este o situaţie „publică” şi nu una privată. Ea
aparţine domeniului public şi ceea ce aparţine domeniului „public” este ceea ce crede că
ar trebui să facă obiectul luării la cunoştinţă de către un guvern sau un conducător. Astfel,
situaţia politică poate fi caracterizată ca o situaţie contingentă la care este aşteptat ca
guvernul sau conducătorul (şi nu o persoană particulară) să răspundă.
Dificultăţile specifice politicii nu au caracter accidental sau trecător. Aşa cum
subliniază politologii contemporani, aceste dificultăţi sunt legate de natura umană şi de
specificul societăţii omeneşti. Oamenii au nevoi diverse, care îi pot împinge în direcţii
diferite sau chiar opuse:
- au nevoie de pace, dar şi de dreptate (cele două pot fi în tensiune, căci
acţiunile de restabilire a dreptăţii pot conduce la conflict)
- au nevoie de securitate şi de libertate (cele două pot fi în contradicţie, căci
asigurarea securităţii implică existenţa unor instituţii puternice, cu multă autoritate,
care pot restrânge sfera libertăţii de grup sau individuale. Chiar şi urmărirea aceleiaşi
valori poate genera contradicţii (când dreptatea cere să fie făcute restituiri pentru
repararea nedreptăţilor făcute unor comunităţi în trecut, rezultatul poate fi nedrept
pentru generaţiile prezente).
Existenţa unor astfel de contradicţii, precum şi a diversităţii şi complexităţii vieţii
social-politice face să nu existe un unic model de viaţă omenească. Pentru că nevoile
omeneşti sunt contradictorii, nici o viaţă umană nu poate fi perfectă. Ca urmare, vor exista

28
totdeauna diferite modele de viaţă umană, dar toate imperfecte, cu avantaje şi
dezavantaje. Oameni diferiţi vor alege (conform priorităţilor lor) modele diferite, iar
consensul total nu va putea fi atins. Orice politică va fi deci numai parţial satisfăcătoare;
va presupune şi sacrificii. Politicienii moderni (mai ales cei liberali au crezut mult timp că
aceste dificultăţii pot fi depăşite prin maximizarea libertăţii sau prin respectarea
drepturilor omului. Dar şi modelele de libertate şi principiile pe baza cărora sunt
dezbătute drepturile omului sunt diferite: oameni diferiţi, cu nevoi şi priorităţi diferite, le
interpretează diferit. Caracterul insolubil al problemelor politice ce apar astfel rămâne în
vigoare.

B. PRINCIPIILE POLITICE

Un alt element de dificultate tipic politicii este legat de principii. Pentru evitarea
arbitrarului, se impune reglementarea tuturor problemelor pe baza unor principii generale,
acceptate în comunitatea respectivă, deoarece absenţa principiilor conduce la decizii
arbitrare, părtinire, nedreptăţi. Dar desfăşurarea vieţii politice pe baza principiilor se
loveşte de numeroase dificultăţi:
1. Permanent apar probleme noi, pentru care nu s-au conceput şi aprobat
principiile reglementative necesare.
2. Principiile nu sunt decât rareori acceptate unanim.
3. Există dificultăţi de aplicare consecventă a principiilor întrucât
complexitatea situaţiilor politice face deseori, necesare exceptarea de la urmarea
fidelă a unor principii.
4. Oamenii aderă la mai multe principii, ale căror cerinţe pot uneori să se
contrazică.
Ca atare, problemele politice a căror rezolvare depinde de aplicarea anumitor
principii pot fi greu soluţionabile sau chiar insolubile.
De aceea, rolul politicii va fi tocmai acela de a găsi un fel de soluţie la o problemă
fără soluţie, adică de a realiza un compromis care să conducă la un acord (fie şi temporar,
relativ, parţial) asupra intereselor politice prioritare, precum şi de a dirija, în consecinţă,
resursele către aceste priorităţi.

29
 Decurge de aici o nouă viziune despre politică: rolul actului politic, sau, în
particular, al puterii de stat, este concilierea intereselor diferite ale diverselor grupuri
sociale, identificarea pe această cale a intereselor publice prioritare (ce rezultă din
concilierea celor particulare) şi organizarea vieţii sociale în direcţia satisfacerii acestor
priorităţi.
Această viziune este fundamentul vechii idei (de origine conservatoare) după care
„politica este arta compromisului”. Dat fiind faptul că există totdeauna interese diferite,
priorităţi opuse şi resurse limitate, că problemele apar ca insolubile; arta politică constă în
concilierea acestor interese, găsirea unei anumite soluţii (măcar favorabilă majorităţii sau
parţială) prin stabilirea priorităţilor celor mai rezonabile (în lumina acestei diversităţi de
opţiuni) şi, în consecinţă, folosirea optimă a resurselor. Este vorba, de o artă, deoarece în
acest domeniu nu există algoritmi (metode pur tehnice de stabilire exactă în timp finit, a
priorităţilor raţionale). În reglementarea problemelor politice nu se pot aplica totdeauna
tehnici algoritmice – soluţia optimă este produsul intuiţiei (judecăţii competente şi
chibzuite) şi al compromisului (între priorităţi şi opţiuni).

C. PUTEREA POLITICĂ.

Politologii contemporani subliniază că a vorbi de politică înseamnă a vorbi despre

putere în societate, aceasta constituind textura politicii şi a societăţii ca atare. Nu se poate
studia politica fără înţelegerea naturii puterii.
Dezbaterea postbelică asupra naturii puterii politice a scos în evidenţă trei
perspective diferite.
A. Elitiştii consideră că doar câţiva oameni domină politica; sunt puternici
şi guvernează conform propriilor lor interese. În ceea ce priveşte configuraţia
elitelor, unii cred că acestea sunt întemeiate în mare parte, în jurul personalităţilor,
familiilor sau claselor sociale; alţii văd elitele drept deţinătoare ale anumitor roluri
sociale.
B. Pluraliştii consideră că, deşi este adevărat că un număr relativ mic de
oameni deţin poziţii cheie în luarea deciziilor, aceştia sunt influenţaţi de un umăr
mare de alţi oameni prin intermediul fenomenelor de grup. Grupurile influenţează

30
 deciziile politice prin determinarea consecinţelor implicate de luarea deciziilor
cheie, asigurându-se astfel că elitele ce guvernează nu vor face întotdeauna ceea ce
vor.
C. A treia categorie consideră puterea un fenomen controversat şi în mare
parte neempiric. Pentru aceştia este lipsită de sens încercarea de a studia puterea
din punct de vedere empiric şi aprecierile critice referitoare la poziţiile rivale
asupra structurii de putere.
Există două concepte ale puterii:
a) puterea de a face şi
b) puterea asupra

Prima poate fi considerată drept întrebuinţarea de bază a fenomenului „putere”. Mulţi nu

au văzut aceasta şi mai degrabă au considerat puterea unui actor asupra altuia drept
utilizarea importantă a puterii. Dar trebuie să avem în vedere că puterea asupra cuiva
implică puterea de a face ceva.
Puterea de a face ceva şi puterea asupra cuiva, pot fi descrise drept putere
concretă şi putere socială, prima fiind puterea de a produce rezultate, a doua implicând
în mod necesar o relaţie între cel puţin doi actori.
Puterea concretă desemnează capacitatea unui actor de a produce sau de a ajuta la
producerea unor rezultate. Puterea socială desemnează capacitatea unui actor de a
schimba în mod deliberat structura motivaţională a altui actor sau a altor actori de a
produce sau de a ajuta la producerea unor rezultate. A avea putere asupra altora este o
relaţie complexă. Unii actori au putere asupra altora în măsura în care pot manipula
structura motivaţională a altora. Se vor încuraja anumite acţiuni şi se vor descuraja altele,
crescând sau micşorând costurile unei acţiuni, ori crescând sau micşorând beneficiile unei
acţiuni.
Modificarea structurilor motivaţionale ale altora poate fi dăunătoare sau benefică.
Putem opera aceste modificări pentru a obţine ceea ce dorim, fapt ce poate fi în interesul
altora sau poate fi împotriva lor.
Spre exemplu, asistenţa financiară schimbă structura motivaţională a
oamenilor. Cei de dreapta consideră că prea multe beneficii sociale

31
 încurajează indolenţa; cei de stânga, dimpotrivă, consideră că asistenţa dă
oamenilor posibilitatea să facă faţă circumstanţelor copleşitoare şi să joace
un rol cât mai activ în societate.
Orice actor este puternic datorită resurselor pe care le aduce în negocierea cu alţi
actori. Puterea socială depinde întotdeauna de o coaliţie de interese mutuale sau aliate.
Astfel, dictatorii se sprijină pe mulţi alţi oameni – armata lor, poliţia lor secretă, cabinetul
lor etc. Toţi aceştia pot conspira şi îl pot înlătura de la putere. Dictatorii supravieţuiesc
formând coaliţii cu alţii şi oprind formarea coaliţiilor rivale. Dictatorul oferă celorlalţi
motivaţii pozitive sau negative în scopul de a le câştiga suportul şi de a le opri competiţia.
Toată puterea politică este o formă a puterii reciproce sau negociate.
În legătură cu puterea se ridică şi problema legitimităţii. Legitimitatea puterii
politice se referă la faptul că aceasta este recunoscută de membrii comunităţii ca putere.
Legitimitatea este un principiu de justificare a puterii, exprimând conştiinţa celor care
deţin puterea că au dreptul de a conduce, precum şi recunoaşterea, acceptarea acestui
drept de către cei ce sunt conduşi. În condiţiile actuale, legitimitatea politică se referă la
acordul de a respecta anumite reguli; de a respecta constituţia şi legile ţării respective.
Membrii societăţii recunosc anumitor persoane dreptul de a da ordine şi directive altora.
Fundamentul legitimităţii unei puteri politice constă în faptul că aceasta este conformă cu
schema de legitimitate definită de valorile şi normele colectivităţii în care se exercită şi că
există un consens în interiorul societăţii asupra acestora.

D. LIMITELE PUTERII POLITICE.

Dacă politica este o chestiune de interese şi există factori care favorizează evitarea
regulilor admise, urmează că abuzul de putere nu este o excepţie rară, ci mai curând ceva
aproape inevitabil: în urmărirea propriilor interese, politicianul trece aproape fatal dincolo
de regulile recunoscute, tinzând spre abuz.
Dată fiind inevitabilitatea impulsului către abuz, problema centrală a politicii nu
este cine trebuie să conducă (oricine va conduce va fi tentat să abuzeze), ci cum poate fi
limitată puterea şi deci prevenit abuzul.
Lordul Acton a afirmat că limitarea este esenţială pentru autoritate. O cârmuire este
legitimă numai dacă este limitată în chip real. Egalitatea legitim = limitat are la bază

32
constatarea omniprezenţei abuzului de putere şi dependenţa completă a libertăţii de
limitarea puterii.
Puterea, indiferent de scopurile ei, trebuie totdeauna limitată, chiar dacă momentan
apare ca „bună”, acţionând în direcţia „justă”. Deoarece tendinţa puterii este amplificarea
chiar dacă temporar ea acţionează benefic, pe termen lung poate deveni o forţă malefică.
În concordanţă cu aceste principii se cristalizează concluzia că puterea politică
trebuie să fie totdeauna dispersată şi nu concentrată, deci că trebuie să existe mai multe
centre de putere (poliarhie) şi nu unul singur (hegemonie). Într-o altă formulare putem
spune că societatea trebuie să fie pluralistă şi nu monolitică. Prin pluralism nu trebuie să
înţelegem doar existenţa mai multor partide care concurează liber pentru putere, ci
existenţa unei diversităţi de forţe politice active, de opinii şi preferinţe, de jocuri de
afirmare şi promovare a acestora, precum şi a unei diversităţi de mecanisme prin care se
iau decizii şi se modelează societatea. În acest sens, puterea nu se limitează numai prin
restrângerea mandatelor politice (ale unui partid, ale unor lideri etc.), ci prin numeroase
mijloace:
- dispersarea puterii între diferite instituţii şi între diferiţi lideri;
- dispersarea puterii între organe centrale şi organe locale;
- dispersarea puterii între instituţii guvernamentale şi instituţii non-
guvernamentale (rolul activ al O.N.G-urilor, al societăţii civile, al asociaţiilor
cetăţeneşti);
- dispersarea puterii între cei ce exercită temporar puterea şi cei ce o
critică sau contestă (admiterea contestării politice, al criticii, al protestului popular
etc.);
- dispersarea puterii prin admiterea unor instituţii care supraveghează
exercitarea puterii, o critică, fac propuneri de îmbunătăţire etc. (instituţii cum sunt
cele ale mass-media, organizaţiile cetăţeneşti, O.N.G-urile etc.
- negocierea soluţiilor, compromisul, cooperarea, amendarea permanentă
a politicilor, adaptarea lor conform intereselor exprimate şi promovate de diverse
grupuri.
De aici decurg principalele trăsături ale democraţiei moderne: constituţionalismul,
diviziunea puterilor (legislativă-executivă-judecătorească) şi supravegherea lor reciprocă,

33
descentralizarea, limitarea mandatelor liderilor şi reprezentanţilor politici, libertatea
contestării politice etc. Toate aceste elemente sunt menite să prevină arbitrarul unor foruri
sau instituţii, să corijeze „defectul” concentrării puterii sau al abuzului de putere.
Pluralismul politic implică faptul că ordinea socială rezultantă trebuie să fie
policentrică, adică să emane de la mai multe centre, care cooperează şi negociază între
ele, şi nu monocentrică, adică emanată de la un singur centru care monopolizează
decizia.
În multe cazuri, aceste mecanisme de limitare a puterii contravin ideii tipice stângii
politice că puterea trebuie să aibă latitudinea de a face totul pentru fericirea oamenilor;
imaginea puterii limitate se opune imaginii utopice, nerealiste, care presupune puterea
absolută acordată guvernării pentru a realiza un presupus regim politic ideal.

REZUMAT:
™ Problema politică nu poate fi soluţionată după un algoritm prestabilit
™ Existenţa pluralităţii de scopuri şi valori în orice societate
™ Putere concretă şi putere socială
™ Limitarea puterii prin disperarea ei; pluralismul politic

AUTOEVALUARE:
2. Credeţi că există un model unic de societate? Argumentaţi pro/contra
3. Analizaţi rolul principiilor în viaţa politică
4. Modalităţi de limitare a puterii

BIBLIOGRAFIE
1. K. Dowding, Puterea, Du Style, Bucureşti, 1998, pg. 94-98
2. Chantal Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Polirom, Iaşi, 2001,
pg.169-171

Timp: 2 ore

34
 4. ROLUL REGLEMENTĂRILOR POLITICE ŞI AL AUTORITĂŢII

Introducere

Viaţa oamenilor în societate urmăreşte realizarea unui înalt grad de libertate. Fiind
dominată de idealul libertăţii, acţiunea politică a uitat de multe ori că existenţa libertăţii
nu are sens fără existenţa constrângerii.

Cuprins

A. REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE
B. AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE
C. STATUL PRINCIPAL ELEMENT AL AUTORITĂŢII

Obiective

Studentul trebuie să reţină că:

• statul a afectat evoluţia societăţii dar nu înseamnă că el este totul în viaţa socială
• autoritatea este o inovaţie socială care asigură reproducerea socială
• statul nu trebuie considerat opus societăţii, el trebuie să pătrundă în societate şi să
organizeze
• există diferite concepţii referitoare la natura statului

35
 A.REGLEMENTARE ŞI CONSTRÂNGERE.

În epoca modernă politica statelor dezvoltate a fost dominată de idealul libertăţii,

considerat idealul politic prin excelenţă. Cu toate acestea, societatea nu poate exista dacă
pe baza libertăţii (individuale sau colective), existenţa ei necesită şi constrângere; oamenii
solicită uneori libertatea deplină de acţiune, dar, în alte împrejurări (când sunt în pericol
sau sunt victimele unei agresiuni), ei solicită exercitarea forţei (constrângerii) care să-i
protejeze, să le facă dreptate etc. În consecinţă, statul, ca instrument oficial de putere este
chemat să acţioneze nu numai în direcţia asigurării libertăţii necesare oamenilor, ci şi a
exercitării autorităţii.
Apare problema compatibilităţii cultului modern al libertăţii cu nevoia de
autoritate. Aceasta a fost rezolvată considerându-se că libertatea cetăţenilor poate fi
salvgardată dacă autoritatea constrângătoare exprimă nu o voinţă străină, ci voinţa
cetăţenilor. Cu alte cuvinte libertatea oamenilor se menţine atunci când principalele
constrângeri exercitate de autoritate (legile) sunt expresia voinţei cetăţenilor. În gândirea
modernă, libertatea apare astfel ca autoguvernare:
oamenii rămân liberi deoarece autoritatea care constrânge este realizată de
reprezentanţii cetăţenilor. Legile apar ca instrumente de autoguvernare şi
deci de autoconstrângere; ele sunt liber consimţite. Ca atare, ele pot preveni
orice conflict, fiind expresii ale voinţei celor cărora li se aplică ele nu mai
generează contradicţii de interese.
Această idee era susţinută în epoca modernă timpurie şi exprima o idee optimistă
cu privire la posibilitatea de a rezolva opoziţia dintre libertate şi autoritate; se credea că
autoguvernarea elimină riscul de conflict social, şi chiar pe cel de conflict între state.
În secolul al XIX-lea, această viziune optimistă a fost denunţată: autoguvernarea
este totdeauna relativă, deoarece cei ce guvernează sunt doar o elită (clasa politică), o elită
care poate să acţioneze şi împotriva intereselor majorităţii sau împotriva Binelui public.
Este necesară protejarea cetăţenilor şi a minorităţilor nu numai faţă de dictatura unei
persoane sau unei instituţii totalitare, ci şi faţă de dictatura pe care grupuri mari de oameni
o pot exercita asupra altora (din intoleranţă, ură fanatică etc).

36
 Autoritatea modernă se exprimă în primul rând prin reglementări (reguli, norme,
legi) şi nu prin comenzi. Comanda funcţionează eficient doar în structuri ierarhice, în
organizaţii şi sisteme organizate ierarhic (instituţii) şi poartă amprenta voinţei superiorului
care comandă (armata, instituţii etc).
Societatea modernă nu este însă, în ansamblul ei, un întreg ierarhic, iar cetăţenii nu
sunt şi nici nu se simt “inferiori” liderilor politici, dimpotrivă, aceştia sunt delegaţi de
cetăţeni să conducă şi, în acest sens le sunt subordonaţi celor care i-au delegat. Epoca
modernă este mândră de a fi reuşit să dezvolte tipuri de regim politic democratic în care
cetăţenii sunt conduşi de proprii lor aleşi, pe baza unui mandat aprobat chiar de ei, astfel
că reglementările elaborate de reprezentanţii lor apar ca fiind expresia mandatului dat
chiar de cei ce şi-au ales aceşti reprezentanţii. Regulile apar ca liber consimţite (se
presupune că, aprobând reprezentanţii şi mandatul lor, oamenii au aprobat implicit şi
legislaţia ce decurge din acest mandat: regulile, legile etc. date sunt liber consimţite, câtă
vreme reprezentanţii nu şi-au trădat electoratul).
Constatăm că nu comanda este baza vieţii politice moderne (cu toate că există aici
şi comenzi, în interiorul instituţiilor). Ca fundament al vieţii politice, comanda (deci
constrângerea) este caracteristică doar sistemelor dictatoriale, unde decisivă este voinţa
dictatorului.
Reglementările (liber-consimţite), esenţiale în viaţa politică modernă, au în comun,
indiferent de specificul lor (reguli, legi, ordonanţe, decizii oficiale), caracterul normativ
sau prescriptiv; ele nu prezintă ceea ce are loc, ci prescriu ceea ce trebuie să se întâmple;
norma exprimă întotdeauna un trebuie, ea impune ceva drept obligatoriu.
Regulile sunt exemplul cel mai obişnuit de normă şi sunt de mai multe tipuri.
Regulile principiale (principiile normative) constituie baza (linia directoare) vieţii
politice:
- regula majorităţii (majoritatea decide, iar minoritatea se supune
majorităţii oriunde se aplică principiile deciziei democratice);
- regula maximei libertăţi compatibile cu libertatea celorlalţi (fiecare este
liber să facă ceea ce doreşte câtă vreme nu încalcă libertatea celorlalţi).

37
 Alte reguli urmăresc asigurarea ordinii sociale considerate benefice pentru cetăţeni.
Printre acestea, un loc central ocupă legile. Legile apar drept principal instrument al
autorităţii moderne deoarece ele exprimă voinţa majorităţii şi deci “voinţa populară”.
Este important de remarcat că nu toate reglementările vizează direct conduita umană.
Există numeroase reguli care vizează alte reguli, adică indică modul de aplicare al
acestora, felul în care se vor combina şi compatibiliza ele, modul în care pot fi suspendate
sau modificate etc. Există, spre exemplu, legi privind verificarea constituţionalităţii
(adecvării în raport cu cerinţele Constituţiei) tuturor legilor.
Regulile şi legile juridice prezintă trăsături ca:
- generalitatea (ele se aplică tuturor cetăţenilor, în toate cazurile la care
reglementarea se referă, şi nu doar unora, în mod arbitrar, sau mai selectiv, în
funcţie de preferinţele subiective ale cuiva);
- promulgarea (ceva devine regulă oficială sau lege numai după
promulgare, adică după emiterea ei oficială, în conformitate cu proceduri
consfinţite de Constituţie);
- nonretroactivitatea, (legea nu se poate aplica retroactiv);
- posibilitatea respectării (legea trebuie să fie astfel concepută încât
oamenii să o poată respecta practic: să nu fie contradictorie, inaplicabilă, sau
imposibil de urmat).
Conducerea statului prin legi, nu prin comenzi, a fost considerată un imens progres,
deoarece oamenii nu se mai supun voinţei arbitrare a celui ce comandă, ci voinţei
majorităţii exprimate prin legi. În principiu, ar trebui ca întreaga conducere a unui stat
democratic să fie neproblematică: oamenii se conduc prin legi, legile exprimă voinţa
populară, deci oamenii nu se supun decât propriei lor voinţe (majoritare). Aşa gândeau
iluminiştii şi mulţi dintre gânditorii clasici. Statul democratic (condus prin legi emise de
aleşii majorităţii) apărea ca un fel de paradis; legile nu mai sunt constrângeri propriu-zise,
nu reduc libertatea deoarece ele sunt liber-consimţite şi exprimă voinţa populară. Statul
nu ar constrânge decât persoanele “deviante” ( care se opun voinţei majorităţii).
Această imagine nu este realistă pentru oameni, legea continuă să constituie o
constrângere. Din mai multe motive:

38
 1. Adesea, legiuitorul nu exprimă voinţa electoratului (nu îşi respectă
mandatul), fie că nu resimte presiunea acestuia (decât în perioada electorală), ci pe
aceea a unor grupuri de interese etc. care îi pretind decizii diferite de cele favorabile
electoratului, fie pentru că îşi urmăreşte propriile interese, nu pe cele ale celor care l-
au ales; sau pentru că se confruntă cu probleme a căror rezolvare necesită soluţii
nepopulare.
2. Adesea electoratul nici nu ştie precis ce vrea, el ştie numai că doreşte o
îmbunătăţire a condiţiilor sale de viaţă, un progres (vrea “să fie mai bine”) dar nu are
şi nici nu poate avea o concepţie clară despre soluţiile tehnice pe care trebuie să le
promoveze legea în diversele chestiuni menţionate; el are o viziune clară asupra
rezultatelor finale dorite, asupra scopului ultim urmărit, dar nu şi asupra mijloacelor
(legi, instituţii, măsuri politice) necesare pentru realizarea lor. Mandatul este uneori
precis în unele puncte, cele larg dezbătute şi suficient de familiare marelui public, dar
sub alte aspecte esenţiale este extrem de vag (mandatul constă în esenţă în norma
“Faceţi ca să fie mai bine!”). Caracterul nedeterminat al mandatului este adesea
amplificat de incertitudinea (economică, politică) care face să fie greu de prevăzut
evoluţia evenimentelor şi, de aici, dificultatea de a prevedea legile necesare.
Mandatul electoral nu este niciodată complet, şi nu poate fi astfel; alegătorii
nu pot prevedea întreaga legislaţie necesară, nici “comanda” toate instrumentele legale
sau toate măsurile executive necesare.
3. Efectele imprevizibile sau “perverse” (contrare scopului urmărit sau
declanşate tocmai de încercarea de a preveni) constituie un alt argument. Tocmai
pentru că apare constrângerea, individul se opune obiectivului final urmărit. Spre
exemplu, în cazul unei legislaţii care obligă fiecare producător de grâu să vândă
statului o cotă; drept care mulţi producători se reprofilează şi nu mai produc grâu; sau,
în scopul creşterii resurselor bugetare, se face mărirea impozitelor pe capital; aceasta
determină migrarea capitalului către state cu impozite mici, ceea ce duce nu la
amplificarea veniturilor bugetare, ci la diminuarea lor .
4. Legislaţia nu poate fi niciodată absolut precisă şi completă. În multe
cazuri, lipsesc instrumentele legislative necesare deoarece nu s-a prevăzut necesitatea
lor. În alte cazuri, legislaţia este “deschisă” (susceptibilă de interpretări) fie datorită

39
 impreciziei legiferării, fie datorită apariţiei unor situaţii noi pentru care nu s-au
prevăzut nici un fel de clauze legale. În cazul lipsei de precizie, există doar o
indeterminare legală, reziduală, care poate fi eliminată printr-un supliment de
legiferare. În cazul situaţiilor neprevăzute, indeterminarea rămâne totdeauna valabilă,
deoarece nu se pot niciodată prevedea toate situaţiile noi posibile. Apoi, datorită
caracterului complex al legislaţiei moderne (număr mare de instrumente legislative,
diversitate de clauze şi condiţii etc.) apar zone deschise, fie în interiorul unei legi, fie
la intersecţia mai multor legi, adică zone care rămân neacoperite de prevederile legii
(“goluri în legislaţie”). Pentru eliminarea disfuncţionalităţilor create de aceste “goluri”
sunt adesea necesare intervenţii politice urgente, neprevăzute de alegători şi care se
pot dovedi ulterior a nu fi agreate de ei.
Îndoielile în legătură cu reprezentativitatea oamenilor politici vin deci şi din faptul că
rămâne totdeauna un spaţiu discreţionar de acţiune la dispoziţia acestora iar folosirea lui
nu poate fi prestabilită de către electorat, care se poate considera frustrat de modul efectiv
în care libertatea de acţiune a fost folosită de reprezentanţii săi şi supus unor constrângeri
neconsimţite.
Deşi la baza politicii moderne stă ideea guvernării liber-consimţite, legea rămâne o
constrângere, iar între politicieni şi electorat rămâne adesea o ruptură, chiar şi atunci când
cei dintâi urmăresc nu interese proprii, ci apărarea intereselor unei părţi din electorat.
Această situaţie poate apărea deoarece iniţiativele politicienilor pot fi contrare intereselor
altei părţi a electoratului. Un exemplu relativ recent este deosebit de relevant în acest
sens; în SUA, s-a constatat în anii 90 o reacţie puternică împotriva ajutorului de stat
pentru mamele fără loc de muncă; acestea şi familiile lor cred că situaţia lor defavorizată
justifică ajutorul social; mamele care lucrează însă, şi care fac sacrificii deosebite pentru a
putea face faţă sarcinilor şi de la serviciu şi din familie, cred că acest ajutor nu este
justificat. Mamele şomere se consideră defavorizate (financiar), cele angajate se consideră
şi ele defavorizate (din punctul de vedere al efortului şi sacrificiilor făcute). Ca atare,
fiecare din părţi se poate considera “trădată” de stat. Mamele şomere dacă nu sunt ajutate
financiar, mamele angajate dacă acestea sunt ajutate. Conform interpretării liberale, statul
va fi obligat să fie nedrept: fie cu mamele şomere (anulând ajutorul), fie cu cele care

40
lucrează (menţinând ajutorul pentru cele dintâi); el nu poate satisface ambele categorii de
interese sau ambele idei de dreptate.
Apare astfel o criză a încrederii în politică: orice parte a electoratului, care consideră
că este “trădată” prin politica dusă de stat, va manifesta neîncredere în politică şi
politicieni. Se va pune astfel problema reprezentativităţii, care poate fi formulată astfel:
sunt politicienii aleşi într-adevăr, reprezentanţii celor care i-au votat?
Promovează ei, oare interesele acestora sau pe ale altor oameni (sau pe cele
ale unei părţi din electorat), sau promovează doar ideea lor proprie de
dreptate socială?
Constatând existenţa acestor exemple negative, mulţi teoreticieni moderni (mai ales
liberali) pledează împotriva “regulilor materiale” sau a legilor care urmăresc un scop
economic, politic, bine determinat, concret. Acestea se aseamănă cu comenzile, sunt
totdeauna discutabile, produc reacţii adverse şi încurajează abuzul autorităţii.
Se face o analogie cu Codul rutier şi se afirmă că scopul legilor, ca şi al regulilor de
circulaţie, nu trebuie să fie realizarea unui ideal social, model de societate etc., ci simpla
evitare a unor consecinţe negative (accidente, blocaje, acte deviante etc.). Statul nu
trebuie să ajute pe cineva, să îndrume o direcţie de evoluţie etc., cum nici codul rutier nu
o face (spre exemplu, nu încearcă să protejeze pe cei care circulă cu maşini mai lente, de
putere mică sau vechi). El trebuie doar să emită reguli formale, aplicabile tuturor şi
nimănui în mod special: nu ştim ce scopuri vor fi atinse prin ele, cine le va utiliza, care
vor fi rezultatele concrete – ci doar că se vor evita unele situaţii nedorite. Spre exemplu,
“cei defavorizaţi trebuie ajutaţi” este o regulă materială; dar “furtul este interzis şi va fi
pedepsit” este una formală. Prima poate duce la rezultate perverse (tocmai pentru că
beneficiază de ajutor, anumiţi oameni preferă statutul defavorizat) în timp ce a doua nu.
Dimpotrivă, social-democraţia care susţine că statul trebuie să protejeze grupurile
defavorizate – şi chiar unele categorii de pragmatism politic (conservator) care cred că
statul trebuie să creeze un modus vivendi (un mod de convieţuire acceptabil), – susţin că
statul nu poate să nu ia măsuri “materiale” (reguli ce urmăresc un scop particular
determinat, vizând anumite grupuri de oameni).

41
 B. AUTORITATE ŞI LEGITIMITATE.

Legile (normele, reglementările) au valabilitate dacă emană de la autoritatea legitimă

(îndreptăţită să legifereze). Autoritatea este un fenomen al puterii, este puterea consfinţită,
instituţionalizată. Ea reprezintă capacitatea de a obţine ascultare fără a recurge la forţă, la
constrângere. Autoritatea se bazează pe faptul că atât cel care o exercită, cât şi cel care i
se supune sunt conştienţi că acţionează în cadrul unor relaţii ce decurg din statusul lor şi
că, în situaţia dată, sentimentele personale nu au legătură cu exercitarea autorităţii.
Politologii subliniază că, în cazul ideal, exercitarea autorităţii este total obiectivă,
impersonală şi dezinteresată.
Autoritatea este de tipuri diferite. Se distinge de regulă (pe urmele lui Max Weber)
trei tipuri de autoritate.

- autoritatea tradiţională (bazată pe obicei, cutumă, tradiţie), proprie

societăţilor arhaice. Ea derivă din respectarea tradiţiei, adică a valorilor,
obiceiurilor, modurilor “de a face şi de a fi” ale colectivităţii respective. Un mesaj
sau un ordin au autoritate dacă se conformează cerinţelor acestor elemente
tradiţionale;
- autoritatea legal-constituţională (bazată pe reglementări scrise, de tipul
celor constituţionale), impune datorită conformităţii cu regulile normative,
procedurile, codurile existente în societate sau, altfel spus, datorită fundării ei pe
un ansamblu de reguli de drept asamblate logic;
- autoritatea charismatică (bazată pe capacitatea persuasivă, “charisma”,
proprie anumitor personalităţi). Ea izvorăşte din harul, graţia, calităţile
excepţionale ale conducătorului.
La acestea se mai pot adăuga şi alte tipuri de autoritate, deseori prezente în istorie,
cum ar fi, spre exemplu, cea militară (proprie unor regimuri militare sau dictatoriale şi
bazată pe forţa armată).
Este important de remarcat că aceste tipuri nu sunt neapărat mutual exclusive,
trăsături ale mai multor genuri de autoritate putând fi uneori regăsite în acelaşi stat istoric.
Autoritatea trebuie văzută sub două aspecte:

42
 - sub acela al legitimităţii (îndreptăţirii)
- şi sub acela al efectivităţii (existenţei de fapt)
În multe cazuri, autoritatea se impune de fapt, deşi este lipsită de legitimitate (cazul
autorităţii instaurate prin forţă, uzurparea drepturilor etc.) Nici în cazul acestei distincţii
diferenţierile nu sunt absolute: unii politologi au susţinut că, la origine, orice autoritate
politică a fost lipsită de legitimitate, fiind impusă prin forţă; legitimitatea s-ar fi constituit
treptat, prin recunoaşterea autorităţii de către cei subordonaţi. Într-adevăr, asigurarea
legitimităţii presupune o activitate politică (consultarea membrilor societăţii prin
referendum sau alte adunări de tip constitutiv, prin alegeri sau numiri, prin recunoaştere
publică) ce nu se putea desfăşura în absenţa oricărei autorităţi organizatoare: aşadar, până
la recunoaşterea autorităţii legitime, trebuie să existe o autoritate efectivă care să
organizeze procesul de confirmare a legitimităţii; este deci greu de văzut cum primele
autorităţi puteau fi legitime. (A se vedea şi cazul autorităţii instaurate în decembrie 1989
în România).
Pe de altă parte, o autoritate legitimă dar neefectivă (incapabilă de a se exercita, sau
de a rezolva problemele pe care ar trebui să le rezolve) poate cu greu fi numită autoritate.
Ca atare, este probabil mai corect să se vorbească de grade de legitimitate şi grade de
efectivitate, decât de o distincţie netă între regimuri legitime şi regimuri efective.
Legitimitatea este de asemenea, relativă; ea poate fi contestată din diverse motive:
temeiul legitimităţii este oricând îndoielnic, susceptibil de a fi obiectul criticii; astfel
alegerile prin majoritate sunt îndoielnice, întrucât sunt parţial condiţionate de eroare şi
întâmplare, de efectele momentane ale sugestiei de masă.
Legitimitatea este, însă, o calitate importantă, deoarece numai prezenţa ei garantează
ordinea socială şi convieţuirea paşnică a cetăţenilor. În absenţa ei, se instalează
despotismul necesar impunerii unui regim politic nelegitim şi nerecunoscut de către
cetăţeni, despotism care generează violenţa.
Autoritatea presupune totdeauna:
- capacitate de decizie (organe sau persoane care iau deciziile),
- un anumit grad de putere de a impune aplicarea deciziilor luate (militară,
poliţienească, alte mijloace de constrângere),
- un anumit grad de centralizare ( a deciziei şi puterii),

43
 - şi o anumită organizare (instituţii, reglementări, tehnici) necesară
exercitării ei.
Excesul de autoritate conduce la autoritarism, un regim politic nedemocratic în care
autoritatea îşi impune discreţionar voinţa în ciuda absenţei consimţământului popular sau
a consensului majorităţii. Formele cele mai acute de autoritarism sunt cele dictatoriale
sau totalitare, care anulează multe din drepturile şi libertăţile cetăţenilor, practică
represiunea şi anihilarea (politică, socială sau chiar fizică) pe scară largă, alterează abuziv
structurile economice şi sociale, instaurează arbitrarul (conducere unipersonală sau
oligarhică). Nu orice formă de autoritate se transformă însă în totalitarism: există şi tipuri
de autoritarism care conservă cele mai multe dintre drepturile şi libertăţile oamenilor,
structurile economice şi sociale, instituţiile, tradiţiile etc., deşi le manipulează în aşa fel
încât guvernarea nu reflectă preferinţele cetăţenilor, ci pe cele ale autorităţii.
Pe de altă parte, carenţele de autoritate conduc la dezordini sociale, anarhie, anomie,
creşterea infracţionalităţii, conflicte sociale.

C. STATUL - PRINCIPAL INSTRUMENT AL AUTORITĂŢII

Ca principal instrument al Autorităţii şi ca principală formă de exercitare a puterii,

statul este elementul instituţional principal al politicii.
În definirea statului trebuie să subliniem următoarele elemente:
- Statul este o grupare de instituţii; acestea sunt conduse de personalul
aparţinând statului. Cea mai importantă instituţie a statului este aceea a mijloacelor
de reprimare şi coerciţie.
- Aceste instituţii sunt situate pe un teritoriu determinat geografic, la care se
face referire cu numele de societate. În mod crucial, statul priveşte în interior spre
societatea naţională şi în exterior spre societăţi mai largi printre care trebuie să-şi
croiască drum.
- Statul monopolizează adoptarea legilor pe teritoriul său. Aceasta tinde
către crearea unei culturi politice comune, împărtăşite de toţi cetăţenii.
Timp de secole s-a considerat ca fiind de la sine înţeles că statul trebuie să asigure
satisfacerea intereselor cetăţenilor săi, să promoveze binele public, să urmărească

44
atingerea scopurilor principale ale unei comunităţi. În secolul al XIX-lea apar interpretări
noi asupra statului.

a) Concepţia liberală despre stat. Conform acestei concepţii statul nu trebuie

să urmărească niciodată Binele concret (economic, social) al unor grupuri de cetăţeni, ci
numai să stabilească un cadru legal precis (alcătuit doar din reguli formale) în care fiecare
să-şi urmărească Binele propriu aşa cum vrea (în funcţie de dorinţele sale), cum ştie (în
funcţie de cunoştinţele sale) şi cum poate (în funcţie de resursele sale). El nu poate
asigura fericirea şi Binele tuturor.
Ca urmare statul trebuie să se dezintereseze de orice particularităţi individuale sau de
grup şi să garanteze doar cadrul (legi imparţiale, reguli formale) în care fiecare poate să-şi
caute singur soluţiile sau satisfacţiile dorite.
Pentru stat, individul nu trebuie să fie decât un agent liber de a alege şi acţiona
neîngrădit, câtă vreme respectă legile şi libertatea celorlalţi.
Concepţia liberală despre stat pleacă de la premisa că interesele economice ale
oamenilor se satisfac prin mecanismul pieţei. Se presupune că, urmărindu-şi interesul
personal, fiecare participant la “jocul pieţei” contribuie şi la satisfacerea nevoilor globale
(asigurarea bunurilor necesare, prosperitate). Acestea s-ar datora, cred liberalii, eficienţei
pieţei economice libere în alocarea resurselor: ea funcţionează ca şi cum o “mână
invizibilă” ar împinge lucrurile în direcţia justă (satisfacerea intereselor, recompensarea
eforturilor etc.), aşa cum afirma A.Smith (vezi modelul cooperativ al relaţiilor sociale).
Din acest motiv, liberalismul consideră în general că statul nu trebuie să intervină în
economie şi nu trebuie să urmărească satisfacerea unor interese economice ale anumitor
categorii de oameni. El trebuie să asigure constituirea şi respectarea unor “reguli ale
jocului” (reguli privind apărarea proprietăţii, transferul ei, respectarea contractelor etc.)
Liberalismul susţine astfel ideea statului-arbitru. Statul nu este un îndrumător, nici
un părinte al cetăţenilor săi, ci doar un arbitru care urmăreşte respectarea regulilor
jocului; statul nu are căderea de a-i face pe oameni fericiţi; omul modern respinge
pretenţia de a fi tutelat de stat în efortul de a-şi realiza scopul.
Ca orice arbitru, statul trebuie să-şi păstreze integral neutralitatea faţă de cetăţeni; el
nu trebuie să încerce a-i educa, forma, influenţa sau ajuta, ci doar să-i constrângă la

45
respectarea regulilor jocului social (care de obicei, îmbracă forma unor legi juridice);
statul nu are căderea de a interveni pentru apărarea unor grupuri de oameni, pentru a le
promova interesele sau a-i asista, ci numai sarcina de a asigura apărarea legii.
Fiecare persoană rămâne liberă să urmărească propriul său Bine (propriile aspiraţii sau
interese), atâta vreme cât nu împiedică eforturile celorlalţi de a face acelaşi lucru; Binele
general rezultă exclusiv din realizarea acestor forme individuale de Bine; nu există un
Bine general comun, de sine stătător şi distinct faţă de variatele forme individuale, care să
reprezinte scopul propriu (suprem) al statului şi căruia cetăţenii să fie obligaţi de a se
supune; singurul scop propriu al statului este acela de a asigura cetăţenilor săi drepturile şi
libertăţile necesare pentru atingerea scopurilor individuale.
Statul nu este îndreptăţit să organizeze, să coordoneze viaţa economică sau socială
către anumite scopuri (declarate “superioare”, “progresiste” sau “benefice”), ori către o
anume stare finală (de egalitate economică, sau “dreptate socială”), proclamată optimă
pentru toţi cetăţenii; intervenţia sa socială trebuie să fie minimă (de aici ideea de stat
“minimal”) şi nu maximală sau “strategică” (dedicată unor obiective constructive ample);
intervenţionismul (politica intervenţiilor ample ale statului în economie şi viaţa socială)
este respins de liberali pe baza principiului: “Guvernarea optimă este cea care guvernează
cel mai puţin”. Statul minimalist “paznic de noapte”, oferă, după liberali, cel mai bun
suport pentru creşterea economică.
Nimic altceva nu este necesar pentru a aduce un stat la cel mai înalt grad de opulenţă
decât pacea, impozite scăzute şi o administrare tolerabilă a justiţiei.
Unii liberali moderaţi admit cel mult un rol secundar, de “completare”, al statului în
economie; acela de furnizare a unor bunuri economice pe care piaţa nu le poate oferi
deoarece nici un producător nu are interesul de a le produce, ele neaducând suficient
profit (căi de comunicaţie, poduri, faruri).
În plus, liberalismul moderat admite că statul trebuie să furnizeze bunuri publice care
de asemenea, nu sunt garantate de piaţă (aer curat, adică reducerea poluării, apă potabilă,
apărarea naţională, justiţia). În societatea contemporană, se admite de asemenea că statul
ar trebui să furnizeze şi anumite servicii de bază (educaţie, asistenţă medicală), care, deşi
nu sunt bunuri publice, sunt considerate indispensabile participării fiecărui individ la
“jocul” liber al pieţei şi la viaţa social-politică, asigurării egalităţii politice şi juridice. Ele

46
ar trebui deci asigurate de stat ca fiind precondiţii ale autonomiei individuale şi ale
participării la “jocul” social.
Liberalismul este adversar al rolului redistributiv al statului, adică al rolului acestuia
de a redirija sau realoca anumite resurse în favoarea unor grupuri defavorizate. Liberalii
aduc numeroase argumente în acest sens:
- statul nu are competenţa (informaţiile şi criteriile obiective necesare)
pentru a stabili care sunt grupurile dezavantajate, fiind inevitabil subiectiv şi abuziv în
orice încercare de a stabili acest lucru;
- statul este un prost administrator care risipeşte resursele (ceea ce este al
tuturor este de fapt al nimănui);
- ajutorul economic statal produce efecte perverse (nu lichidează sărăcia ci
o cronicizează, nu ajută pe cei mai săraci, ci pe cei cu o poziţie economică relativ bună
etc.);
- creează un tip de dependenţă nocivă şi o “cultură a dependenţei”
(pasivitate, inerţie, aşteptarea ajutorului de la stat);
- amplifică în mod periculos puterea discreţionară a statului;
- denaturează şi îngreunează “jocul” pieţei libere, reducând în ansamblu
prosperitatea economică.
Ostilitatea liberală faţă de redistribuire este atât de puternică, încât anumiţi gânditori
liberali radicali au respins chiar şi necesitatea acelei redistribuiri impuse de sarcina
statului de a apăra drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
În criticile contemporane la adresa viziunii liberale despre stat, se subliniază
următoarele elemente:
- nici un stat istoric nu a exercitat doar un rol minimal de tipul celui
promovat doctrinar de către liberalism; toate statele au dus şi duc o politică amplă de
apărare a unor interese recunoscute drept “publice” sau de “interes naţional”;
- chiar şi aranjamentele “naturale”, “spontane”, promovate de liberalism
sunt în mare parte rezultat al unor politici de stat (piaţa liberă engleză din secolul al
XIX-lea a fost în mare măsură un construct al politicilor statului englez);
- ideea că statul s-ar putea menţine în limitele înguste ale intervenţiei
minimale, ale rolului de arbitru sau de creator de reguli formale este o iluzie legalistă

47
 inspirată de convingerea că prin simple acte normative se pot apăra egal interesele
tuturor cetăţenilor. Această iluzie ignoră necesitatea unei permanente renegocieri
sociale menite să reconcilieze interesele diferite ale grupurilor şi cetăţenilor;
- statul trebuie să exercite pe plan politic o putere moderatoare sau
reglatoare cu scopul de a contrabalansa puterea economică sau financiară a unor
grupuri sociale influente; în absenţa acestei intervenţii statale, grupurile care deţin
majoritatea resurselor economice şi financiare şi-ar instaura monopolul de putere
asupra societăţii; or, este incontestabil că orice monopol de putere este nociv pentru
societate, orice societate democratică modernă se bazează pe dispersarea puterii, nu pe
monopolizarea ei.
Criticii doctrinei liberale despre stat subliniază că adevăratul ideal politic modern nu
este acela de minimizare a intervenţiei statale, ci acela de limitare a puterii statului; nu
“statul minimal” ci “statul limitat” constituie soluţia necesară lumii moderne. Un stat
minimal nu va putea răspunde unor nevoi sociale reale, cum ar fi cele de reprezentare
a anumitor interese sociale legitime, de protejare a grupurilor defavorizate, de
protecţie a mediului etc.; în schimb, un stat cu putere nelimitată ar conduce la
autoritarism sau totalitarism. Soluţia necesară este, deci, statul cu putere şi atribuţii
limitate.

b) Concepţii de stânga despre stat. Critici la adresa viziunii liberale moderne

despre stat aduce marxismul, care a propus o teorie asupra guvernării. Concepţia marxistă
susţine ideea că statul a fost totdeauna un instrument de apărare a privilegiilor şi
dominaţiei unor grupuri sociale, clasele posedante. Marx pleacă de la premisa că statul
este un instrument de clasă; guvernanţii apără întotdeauna interesele unui grup social, pe
care îl reprezintă. Teoria privind rolul statului, pe care o promovează ei corespunde şi ea,
intereselor lor; spre exemplu, posesorii de capital interesaţi să-şi menţină resursele şi
poziţia dominantă construiesc o ideologie conform căreia statul nu trebuie să apere şi să
ajute grupurile defavorizate, ci doar să apere proprietatea şi libertăţile cetăţenilor. Acest
rol al statului corespunde intereselor lor; cum ei deţin resursele necesare (capital etc.),
singurul lor scop este apărarea proprietăţii şi a libertăţii lor de acţiune. Scopul celor lipsiţi

48
de resurse (redistribuirea unor valori în folosul lor) nu este recunoscut de către deţinătorii
de capital ca un scop legitim al statului, deoarece nu convine intereselor lor.
Nu numai marxismul, ci şi alte orientări de gândire politică afirmă că principiile
liberale – alocarea valorilor şi a resurselor exclusiv prin mecanismele pieţei libere,
negarea scopului redistributiv al statului – reprezintă absolutizarea şi generalizarea
preferinţelor anumitor indivizi şi anumitor clase sociale. Egalitatea în faţa legii nu
previne, ci protejează inegalitatea.
În secolul al XIX-lea Marx a considerat că problema centrală este aceea a modificării
sensului acţiunii statului şi dreptului din acţiune orientată către protecţia minorităţilor
privilegiate într-o acţiune orientată către protecţia majorităţii defavorizate. Marxiştii nu
credeau că statul ar trebui desfiinţat, ci dimpotrivă trebuie menţinut dar transformat din
instrument al minorităţii privilegiate în instrument al majorităţii defavorizate, care poate
impune redistribuirea valorilor în interesul său şi institui egalitatea nu doar de tip politic
sau juridic, ci şi de tip economic.
Concepţiile social-democrate contemporane despre stat acordă acestuia o sferă mai
largă de atribuţii decât cea descrisă de marxism. Nu se mai aşteaptă ca statul să conducă
economia, să lichideze toate inegalităţile sociale, să garanteze fericirea tuturor etc., aşa
cum cereau doctrinele de stânga din secolul al XIX-lea. Dar se aşteaptă ca statul şi
guvernele să ia măsurile necesare pentru:
- a oferi mijloace de reprezentare a diferitelor grupuri de interese;
- a crea şi proteja o sferă publică deschisă, în care poate fi întreţinută
dezbaterea neîngrădită a problemelor politice;
- a reglementa pieţele de interes public şi a promova competiţia de piaţă acolo
unde există ameninţarea monopolului;
- a susţine un sistem eficient de justiţie;
- a oferi o diversitate de bunuri publice, inclusiv forme de securitate colectivă
şi existenţă;
- a promova alianţele regionale şi transnaţionale şi a materializa idealurile
globale.

49
 c) Concepţia conservatoare despre stat. Guvernarea, după conservatori, nu
trebuie să fie nici minimă intervenţie (exclusiv pentru apărarea legalităţii), nici maximă
implicare (pentru reaşezarea societăţii pe baze principiale noi). Ea nu este menită nici să
joace doar rolul de arbitru (care trebuie doar să aplice şi să apere “regulile jocului”), nici
să realizeze “dreptatea absolută” în societate. Rolul guvernării este acela de a rezolva
probleme şi de a satisface anumite nevoi imperioase ce apar la nivel global, scop în care
ea trebuie să impună oamenilor şi instituţiilor anumite obligaţii sau constrângeri. De
aceea, ea nu se poate fundamenta doar pe “drepturile omului”, sau pe alte principii
“generoase”, ci se fundamentează pe exercitarea de constrângeri în vederea rezolvării de
probleme.
Accentul pus pe constrângere şi pe exercitarea puterii distinge conservatorismul de
alte doctrine politice.
Conservatorii cred că lupta şi conflictul rămân pretutindeni caracteristice vieţii sociale.
Dezvoltarea democraţiei moderne nu a modificat lucrurile: procedurile democratice sunt
tot confruntări în care nu cei mai înţelepţi câştigă, ci cei care demonstrează o forţă
superioară. În centrul vieţii politice stă realitatea puterii şi nu cea a dreptăţii, libertăţii sau
egalităţii. În contextul politicii văzute ca luptă (de interese, de aspiraţii între grupuri) şi ca
afirmare a puterii, statul şi guvernarea nu pot fi decât instrumente de putere. În
consecinţă, ele nu se pot lipsi de constrângere.
Ca atare, conservatorismul refuză să ostracizeze constrângerea şi forţa, să exalte
libertatea şi reducerea constrângerilor ca atare. El nu confundă libertatea cu
permisivitatea, şi nici autoritatea cu absenţa libertăţii; el nu identifică idealul desfiinţării
constrângerilor arbitrare cu anomia (absenţa oricăror legi sau restricţii)
Conservatorismul este, sub acest aspect, un realism politic, o poziţie care repudiază
utopia, ideile “generoase” dar nerealiste, “idealurile” vagi şi irealizabile.
În cursul pledoariei lor împotriva reproiectării globale a societăţii, conservatorii
subliniază rolul decisiv al condiţiilor practice locale în succesul unor iniţiative politice.
Politica este pentru conservatori o activitate practică, nu un exerciţiu al imaginaţiei
creatoare sau al aplicării de principii abstracte. Ea constă în analiza problemelor şi
situaţiilor locale, în găsirea de soluţii specifice, şi nu în aplicarea unor algoritmi politici

50
dinainte fixaţi. Ca atare, rolul guvernării nu poate fi decât acela de a căuta soluţii specifice
împrejurărilor existente la problemele unei comunităţii.
Politica nu este decât activitatea permanentă de rezolvare de probleme. Politica
proprie conservatorismului nu constă în nimic altceva decât în practica obişnuită,
“cotidiană”, a rezolvării problemelor unei comunităţi omeneşti, pe baza unui consens
preexistent şi în încercarea continuă de dezvoltare a consensului social. Ea este o “politică
a imperfecţiunii” şi a compromisului; pleacă de la premisa că un proiect social ideal sau
perfect nu există; ceea ce există sunt nenumăratele probleme “locale” cu care se confruntă
oamenii şi diversele lor interese, adesea incompatibile; activitatea politică nu este decât o
încercare infinită de a soluţiona probleme sau dificultăţi şi de a realiza compromisuri
raţionale între interese sau valori compatibile.
Acţiunile şi ideile politice trebuie judecate prin consecinţele lor practice. Neglijarea
elementelor locale, a particularităţilor unei situaţii politice, a efectelor practice ale unor
măsuri a condus la nenumărate eşecuri şi erori.
Opţiunile conservatorismului sunt întotdeauna contextuale, justificabile, relevante şi
valabile exclusiv într-un context social bine determinat. Conservatorismul nu pune la baza
viziunii sale despre societate problema dreptăţii sociale, nici nu face (ca socialiştii) din
“cauza săracului” principala sa preocupare.
Spre deosebire de concepţiile liberale sau socialiste despre stat conservatorismul nu
porneşte în politică de la principii universale. Liberalismul radical susţine că niciodată
statul nu trebuie să se ocupe de “cauza săracului”, iar socialismul susţine că întotdeauna
statul trebuie să se ocupe de “cauza săracului”. Ambele doctrine se bazează pe o „reţetă”
generală de acţiune, pe un “panaceu” (care este fie nonintervenţia, fie intervenţia statală).
În contrast cu ele, conservatorismul nu avansează un principiu general sau o reţetă; el
pleacă de la premisa că rolul statului este acela de a rezolva problemele globale ale
comunităţii, şi, în funcţie de împrejurări, acest rol poate să implice sau să nu implice o
intervenţie pentru rezolvarea problemei sărăciei. Este sarcina omului politic autentic şi a
înţelepciunii politice, de care trebuie să dea dovadă partidele sau elitele, să analizeze
împrejurările şi să detecteze eventuala nevoie de intervenţie; dar nici una din strategiile
universale, prefabricate, cum sunt permanenta nonintervenţie sau permanenta intervenţie
nu sunt satisfăcătoare (din punctul de vedere conservator). Strategia corespunzătoare este

51
pragmatismul, acţiune elastică, adaptată împrejurărilor specifice, nu soluţia canonică
(obligatorie) aplicată automat, indiferent de context.
În concluzie, trebuie să avem în vedere că statul nu înseamnă totul, dar trebuie
subliniat că el a afectat cursul istoriei.
Teoreticienii recenţi ai statului sunt interesaţi în principal de natura exactă a
“autonomiei” statului, sau realizarea unei distincţii între statele “puternice” şi cele
“slabe”.
Se consideră că există două dimensiuni ale puterii statului, una despotică şi una
infrastructurală.
Puterea despotică a statului este mare atunci când statul acţionează arbitrar, liber de
constrângeri constituţionale.
Dimensiunea infrastructurală a puterii statului – abilitatea de a pătrunde în societate şi
de a organiza relaţiile sociale – este aproape la fel de importantă.
Existenţa acestor două dimensiuni ale statului fac necesar scepticismul referitor la
statele considerate puternice. Spre exemplu, statul constituţional britanic era mai puternic
decât statul absolutist francez. De aceea trebuie subliniat că puterea unui stat depinde în
mare măsură de capacitatea şi de forţa sa de a pătrunde în societate şi de a o organiza.
În societatea contemporană intervenţia statului în societate, ca indicator al capacităţii
de modelare a practicilor politice şi economice interne, poate conduce la angajamente şi
obligaţii care fortifică statul în perioadele de decizie ulterioare. Cea mai bună politică
industrială de stat pentru societăţile capitaliste naţionale liberale şi avansate este de a crea
o infrastructură socială masivă de calificări, cunoştinţe şi competenţe de comunicare ce
trebuie să permită cetăţenilor să se adapteze schimbărilor pieţei, mai curând decât să
administreze direct industria.

REZUMAT:
™ autoritate, constrângere, legitimitate, efectivitate
™ autoguvernare, libertate, reglementare
™ putere despotică, putere infrastructurală

52
 AUTOEVALUARE:
1. Opoziţia liberalism-social-democraţie în problema rolului statului
2. Particularităţile statului de drept

BIBLIOGRAFIE
1. F. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul european, Iaşi, 1998, pg.223-225;
229-232
2. D. Fisichella, Ştiinţa politică, Polirom, Iaşi, 2007, pg.280-282


Timp: 3 ore

53
 5. RELAŢIILE POLITICE

Introducere

Viaţa politică constituie o complexitate de relaţii paşnice sau violente, conflictuale

sau de cooperare. Înţelegerea naturii acestora, este un obiectiv constant al studiilor de
politologie.

Cuprins

A. MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE

B. REGULA MAJORITĂŢII

Obiective

Studentul trebuie să urmărească:

• înţelegerea ambivalenţei relaţiilor politice
• înţelegerea realistă a relaţiei interes individual-interes public
• denunţarea caracterului infailibil al majorităţii

54
 A. MODELE ALE RELAŢIILOR POLITICE.

O problemă centrală a politologiei este cea a înţelegerii naturii relaţiilor politice şi a

conduitei politice a oamenilor. Ea trebuie să stabilească ce îi determină pe oameni să se
comporte aşa cum se comportă şi să stabilească între ei relaţiile pe care le au. Răspunsul
la această problemă nu poate fi obţinut doar prin chestionarea autorilor actelor politice,
deoarece ce relatează adesea oamenii despre propria lor conduită, nu oferă o explicaţie, ci
doar o justificare. Aceasta justifică temeiurile ce se pot aduce în sprijinul unei conduite,
unui act, unor manifestări care fac ca acestea să apară îndreptăţite normale, fireşti,
legitime; dar temeiurile nu coincid cu cauzele (adevăratele forţe care îi împing pe
oameni). Astfel, omul politic îşi justifică acţiunea prin preocuparea pentru binele general,
soarta ţării etc., prin ataşamentul la anumite valori (norme, principii, idealuri). Explicaţia
poate fi însă cu totul diferită (preocuparea pentru satisfacerea unor interese de grup,
dorinţa de succes, resentimente faţă de rivali sau adversari politici).
În abordarea politologică se impune de a diferenţia justificarea de explicaţie,
temeiurile (motivele declarate) de cauze (motive reale).
Ideea că putem înţelege acţiunea şi relaţiile politice prin întrebări puse actorilor
politici presupune că aceştia ştiu bine de ce se comportă aşa cum o fac, de ce adoptă
atitudinile pe care le adoptă etc. Ei apar ca deplin raţionali, lucizi, conştienţi de fiecare
acţiune pe care o realizează.
Trebuie să subliniem însă că adesea conduita nu este controlată, proiectată raţional,
ci dominată de impulsuri bruşte, de sentimente de teamă, uneori chiar de ură etc. Individul
conştientizează uneori aceste cauze neraţionale, alteori, nu; el poate să-şi creeze şi o falsă
imagine despre sine şi motivele sale, mai ales post-factum (spre exemplu, cazul unor
participanţi la evenimentele din decembrie 1989, care acum descriu motivaţia acţiunii lor
drept anticomunistă deşi la momentul respectiv exasperarea şi lipsurile îi făceau de fapt să
acţioneze aspirând, eventual, doar la un „socialism cu faţă umană”)
Problema este complexă făcând necesară o interpretare globală a conduitei şi
relaţiilor inter-umane pentru a putea răspunde la întrebarea privind cauzele sau explicaţia.

55
 În epoca modernă s-au conturat două mari tipuri de interpretări, două mari tipuri de
modele pentru relaţiile politice: modelul cooperării şi cel al conflictului.
Modelul conflictual, al raporturilor interumane apare începând de la Machiavelli
care afirmă în Principele că oamenii simpli vor să nu fie asupriţi, iar cei puternici vor să-i
asuprească. Aceeaşi viziune asupra relaţiilor umane o avea şi Hobbes care susţinea că
semenii se duşmănesc deoarece concurează pentru aceleaşi bunuri pe care nu le pot avea
toţi.
Pe când Machiavelli sugerează că natura relaţiilor politice este setea de putere,
dorinţa de a domina, de unde provine conflictul dintre elite şi mase, Hobbes arată că
natura relaţiilor politice este lupta pentru resurse care sunt insuficiente.
Şi Marx susţinea că grupurile opuse (capitaliştii şi proletarii) au interese opuse,
fiind în permanent conflict. În Manifestul Partidului Comunist el afirmă împreună cu
Engels că istoria tuturor societăţilor omeneşti este istoria luptelor de clasă.
Modelul cooperării are ca antecedente modelul familial (oamenii sunt fraţi, copii
ai aceluiaşi părinte, Dumnezeu) şi modelul asociaţiei (societatea este văzută ca o asociaţie
benevolă, cu scopuri comune, ca o asociaţie în vederea realizării acestora).
Modelul cooperativ pleacă de la premisa că fiecare om are nevoie de toţi ceilalţi, şi,
ca atare nevoile tuturor se pot satisface pe baza unor relaţii de schimb mutual avantajoase.
Acest model se inspiră din cooperarea de tip comercial, fiecare îşi urmăreşte interesul
personal, dar, prin cooperarea pentru satisfacerea acestuia, se ajunge şi la satisfacerea
interesului public (buna funcţionare a economiei, satisfacerea nevoii de marfă, de bani şi,
în cele din urmă, prosperitatea generală).
B. Mandeville crede că viciile indivizilor (egoism, lăcomie, ambiţie) îi fac pe
aceştia să acţioneze în aşa fel încât rezultatul este bunăstarea întregii societăţi (principiul
„vicii private = beneficii publice”)
Aceeaşi viziune avea şi Hegel care considera că raţiunea şi pasiunea, obiectivul şi
subiectivul, se împletesc armonios. Acţiunile oamenilor pornesc după el, din necesităţile,
pasiunile, interesele şi talentele lor, dar aceste acţiuni subiective conduc la un rezultat
social raţional, pozitiv, satisfacerea intereselor individuale contribuind la crearea
edificiului societăţii omeneşti. Un stat puternic este un stat care îmbină armonios
scopurile subiective ale cetăţenilor săi cu cele obiective, urmărite la nivel global: un stat

56
este bine organizat şi puternic în sine, atunci când îmbină scopul său general cu interesul
particular al cetăţenilor.
Pe plan politic, consecinţa modelului cooperării este aceea că fiecare om (grup) îşi
urmăreşte interesele proprii, dar pentru satisfacerea lor are nevoie de cooperare, iar prin
aceasta se realizează şi interesul public. Democraţia parlamentară este un sistem de
reprezentare şi promovare a intereselor particulare din care se deduce sau satisface şi
interesul general (interesul public se confundă cu interesul majorităţii, cel puţin în cele
mai multe cazuri).
Există unele îndoieli faţă de ideea că maximizarea intereselor private duce la
maximizarea interesului public, analizele imaginate de teoreticieni arătând că lucrurile nu
stau chiar aşa.
O astfel de analiză, este paradoxul (experiment mental) „blatistului” (al pasagerului
clandestin). Bunurile publice (aer curat, zone verzi, economia de resurse naturale etc) sunt
indivizibile (nu se pot împărţi între cetăţeni) şi nonexclusive (odată ce sunt asigurate
unora, de ele beneficiază toţi).
Furnizarea lor presupune însă costuri pentru toţi (toţi trebuie să participe la
obţinerea lor). Există anumite costuri pentru fiecare. Spre exemplu, pentru reducerea
poluării, ce cere ca oamenii să se abţină de la folosirea maşinii, personale. Există
următoarele patru situaţii posibile:

alţii
contribuie nu contribuie
2 aer curat 4 aer poluat
contribui
mă costă mă costă
eu
1 aer curat 3 aer poluat
nu contribui
nu mă costă nu mă costă

57
 Preferinţele individului sunt indicate de cifrele respective. Apare din tabel că cel
mai raţional (convenabil) pentru individ este să fie „blatist”, adică să beneficieze de
sacrificiul altora fără să facă el însuşi un sacrificiu (fără a plăti personal vreun cost).
Raţionamentul tipic „blatistului” este: „dacă eu contribui, dar ceilalţi nu, oricum nu
se ajunge la aer curat; dacă ceilalţi contribuie, dar eu nu, oricum se ajunge la aer curat;
deci, este preferabil să nu contribui, să nu plătesc costul.
Dacă fiecare judecă raţional astfel, nu se mai ajunge deloc la rezultatul dorit.
Fiecare vrea ca numai el să judece aşa, ceilalţi nu (s-ar ajunge astfel la varianta 1; or, cum
fiecare judecă la fel, se ajunge la rezultatul suboptim (negativ), la varianta 3.

B. REGULA MAJORITĂŢII.

Indiferent dacă modelul de relaţii politice care îl acceptăm este cel conflictual sau
cel cooperativ, principiile democraţiei cer ca opţiunile colective să reflecte interesele şi
dorinţele majorităţii. Apărătorii democraţiei moderne şi mai ales cei ai votului universal
au crezut că aplicarea regulii majorităţii (a regulii care cere ca decizia finală să reflecte
opţiunile majorităţii) duce la rezolvarea problemelor cooperării şi conflictului social. S-a
considerat că indiferent dacă cetăţenii se află în consens sau în disensiune, aplicarea
acestei reguli dă o soluţie raţională şi democratică problemei găsirii căii optime în viaţa
colectivă, în relaţiile interumane. Multe persoane fără pregătire de specialitate cred că, în
sfera relaţiilor şi a interacţiunilor sociale, lucrurile sunt neproblematice deoarece regula
majorităţii asigură mereu soluţia optimă la problemele sociale. Conform unor interpretări,
soluţia este optimă deoarece majoritatea nu poate greşi.
Experienţa istorică contestă însă optimismul implicat în această presupunere.
Alegătorii pot crede în mod greşit că un anumit partid le va rezolva problemele (cazul
alegerilor din 1933 din Germania, când naţional-socialiştii au obţinut majoritatea socială)
sau că o anumită strategie (economică, politică, socială) este optimă, când, de fapt, ea se
dovedeşte în final contraproductivă.
Acest fenomen devine explicabil îndată ce se recunoaşte că majoritatea deciziilor
sociale semnificative se iau în condiţiile existenţei unei anumite incertitudini:
- ontologice (indeterminare a evoluţiilor proceselor, a rezultatelor lor),

58
 - cognitive (necunoaşterea unor date, fapte, rezultate, valori)
- evaluative (nu se pot face evaluări comparative precise, nu se pot determina
exact costurile sau beneficiile şi deci nici soluţiile optime).
Analiza diverselor cazuri istorice a arătat, de asemenea, că şi majoritatea poate abuza
de autoritatea ei, impunând minorităţii voinţa sau opţiunea sa chiar şi în cazurile în care o
atare constrângere nu se justifică. În acest sens, s-a constatat fie existenţa de fapt, fie
posibilitatea practică a unei tiranii a majorităţii. Majoritatea s-a dovedit deseori,
intolerantă, impunând minorităţii religia ei (fanatismul religios), opiniile ei, obiceiurile ei,
un mod de organizare etc.
Plecând de la premisa că majoritatea nu este nici ea infailibilă (că şi majoritatea
poate greşi sau poate oprima minorităţile), unii teoreticieni au stabilit ca regulă că aceasta
are dreptul de a-şi impune voinţa doar atunci când există pericolul unor vătămări, doar
pentru a se apăra.
Trebuie menţionat că şi aici acţionează incertitudinea: de foarte multe ori este greu
de prevăzut sau evaluat dacă anumite opinii, idei, conduite, moduri de organizare vor
dăuna sau nu comunităţii (majorităţii), şi în ce măsură.
Problema evaluării consecinţelor anumitor manifestări politice nu este una banală,
ci una extrem de dificilă şi ca urmare, nici aplicarea principiului propus de anumiţi
teoreticieni, amintit mai sus nu este simplă, neproblematică. Electoratul nu poate
determina precis, de la început, eventualele efecte negative ale unui anumit program de
guvernare, posibilele consecinţe nedorite etc. de aceea trebuie să existe totdeauna
mijloace de înlăturare a liderilor care se dovedesc promotorii unei politici cu consecinţe
negative.
Regula majorităţii este aplicabilă, dar nu totdeauna, existând limite în utilizarea ei.
O dificultate majoră decurge din imposibilitatea agregării tuturor scopurilor şi
valorilor urmărite, într-un singur tot coerent, într-o singură ordine socială.
Chiar şi acelaşi om poate aspira la scopuri sau valori incompatibile. În cazul
grupurilor, foarte frecvent există opţiuni şi priorităţi incompatibile: unii vor egalitate în
mai multe sfere ( şi intervenţia statului pentru asigurarea ei), alţii mai multă libertate de
acţiune şi deci diminuarea intervenţiei statale; unii vor mai mult ajutor financiar (deci
impozite mai mari din care să se finanţeze acest ajutor), alţii impozite mai mici şi deci

59
mai puţin ajutor pentru cei defavorizaţi; unii vor mai multă ordine socială (deci
interzicerea mişcărilor de stradă), alţii, mai multă libertate de a protesta (deci nici un fel
de interdicţie).
Aceste cerinţe nu pot fi totdeauna compatibilizate. Finalităţile semenilor sunt
multiple şi nu sunt toate compatibile. Vrem desigur libertate, dar nu doar atât. Ea trebuie
să facă loc necesităţii de a satisface şi exigenţele altor valori, nu mai puţin fundamentale:
dreptatea, fericirea, dragostea, descoperirea adevărului etc.

REZUMAT:
™ Paradoxul călătorului clandestin
™ Modelul conflictual şi modelul cooperativ al relaţiilor politice

AUTOEVALUARE:
2. Analizaţi relaţia interese individuale-interese publice
3. Schiţaţi rolul grupurilor de presiune în activitatea politică

BIBLIOGRAFIE
1. D. Fisichella, Ştiinţa politică, Polirom. Iaşi, 2007, pg. 47-57
2. G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, pg. 61-63


Timp: 2 ore

60
 6. ORDINEA POLITICĂ

Introducere

Societatea umană se caracterizează prin ordine cât şi prin dezordine. Scopul

activităţii oricărei puteri urmăreşte instituirea unui anumit tip de ordine.

Cuprins

A. TIPURI DE ORDINE
B. CONTRACTUALISMUL
C. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE

Obiective

Studentul trebuie să îşi fixeze următoarele cunoştinţe despre:

• specificul ordinii constitutionale;

• obiectivele ingineriei sociale;
• rolul contractualismul în dezvoltarea teoriei politice

61
 A. TIPURI DE ORDINE.

Orice societate este totdeauna caracterizată de existenţa unui tip sau altul de ordine.
Th. Hobbes considera chiar că însăşi apariţia societăţii civile este legată de trecerea de la
dezordinea tipică „stării naturale” a oamenilor la ordinea caracteristică „stării civile” sau
„politice”.
Dezordinea socială este prezentată ca o societate în care nu domnesc legile sau
regulile, ci violenţa, forţa sau „dreptul celui mai tare”. O asemenea stare de lucruri este
descrisă, deseori drept anomică (lipsită de orice regulă sau lege) sau anarhică
(dezordonată).
Istoria nu cunoaşte, de fapt, societăţi permanent anarhice; stările de anarhie apar în
istorie pe perioade relativ scurte, în condiţiile excepţionale create de războaie (mai ales
războaie civile), criză politică acută sau alte situaţii speciale în care lipseşte autoritatea.
Acolo unde autoritatea este prezentă, ea impune, cel puţin parţial, o anumită formă de
ordine politică şi juridică. Orice autoritate urmăreşte să impună un anumit tip de ordine
(economică, socială, politică, morală sau intelectuală).
Principalele tipuri de ordine sunt înrudite cu cele de autoritate.
Astfel putem distinge:
i) ordinea tradiţională şi
ii) ordinea constituţională

i) Ordinea de tip tradiţional se bazează nu pe reglementări liber-consimţite,

ci pe o viziune totalizatoare canonică, moştenită de la generaţiile anterioare care
acoperă toate aspectele vieţii sociale (morale, politice, juridice, religioase), şi din care
decurg o ierarhie socială imuabilă, sisteme precise de drepturi şi îndatoriri pentru
fiecare strat din această ierarhie, principii normative şi reguli pentru conduita
individuală şi colectivă, idealuri (de justiţie socială, echitate sau solidaritate, de Bine
general). Cel mai tipic exemplu de ordine socială tradiţională este cel ce caracteriza
majoritatea societăţilor medievale din Europa, guvernate sub auspiciile concepţiei
creştine despre lume şi viaţa omenească. Creştinismul era o viziune totalizatoare
deoarece preceptele sale erau fundamentul nu numai al vieţii religioase a oamenilor, ci

62
 şi pentru conduita politică, morală şi pentru justiţie. Tradiţiile guvernau în mare
măsură viaţa socială, individul trebuind să le urmeze fără să le pună în discuţie.
Autoritatea politică este atribuită acestor tradiţii, şi nu membrilor societăţii: regele,
împăratul, aristocraţia, pretindeau autoritate în virtutea tradiţiei şi nu pe baza
consensului popular exprimat prin consultări democratice.
Supremă este voinţa conducătorilor, iar aceasta este prezentată drept legitimă,
consfinţită de o autoritate suprapământească (divină) şi conformă cu cerinţele unui ideal
care comandă întreaga organizare politică, morală şi socială a comunităţii. Poziţia fiecărui
om în ierarhia socială, fixată de viziunea totalizatoare a acestui ideal, determină întreaga
sa viaţă: drepturile şi libertăţile lui, pregătirea la care are acces, meseria sa, posibilităţile
de participare la diverse forme de viaţă etc.
În perioada postrenascentistă începe procesul de erodare a tradiţionalismului, sursele
creştine de autoritate sunt supuse criticii, ierarhia socială este contestată, se revendică
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti mai largi şi un tip de egalitate politică. Toate acestea anunţă
apariţia unui nou tip de ordine socială.
ii) Ordinea constituţională se bazează pe principiul unor drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti, inalienabile, precum şi pe ideea egalităţii politice şi juridice a tuturor
membrilor societăţii. Se pleacă de la presupunerea că autoritatea nu este rezervată
(prin tradiţie) nimănui; nimeni nu a moştenit puterea politică şi nimeni nu este născut
să conducă. Puterea se atribuie cuiva doar pe baza consimţământului majorităţii
exprimat prin alegeri libere sau referendum. De fapt, populaţia este chemată să se
conducă singură, prin reprezentanţii săi aleşi şi pe baza unor reguli bine consimţite.
Aceste reguli sunt înscrise într-o lege fundamentală, Constituţia. Puterea politică este
limitată de normele înscrise în Constituţie şi revocabilă (cetăţenii pot revoca
reprezentanţii aleşi anterior şi desemna pe alţii). Autoritatea emană de la electorat, iar
guvernanţii nu au decât atribuţiile pe care acesta le-a fixat pentru ei. Supremă este
voinţa celor conduşi, care îşi aleg reprezentanţii chemaţi să guverneze, şi nu a celor
care conduc (suveranitatea aparţine cetăţenilor).
Constituţionalismul exprimă o schimbare fundamentală în viaţa politică;
comportamentul social, în toate aspectele sale, nu mai este călăuzit şi reglementat de o
concepţie totalizatoare, de dogme, adevăruri „sacre” şi idealuri supreme (cum era idealul

63
creştin) sau de o ierarhie socială, imuabilă; el este, de acum înainte, guvernat de reguli
(liber-consimţite).
Oamenii, fiinţe libere prin natura lor, pot accede la orice poziţie socială sau
politică, trebuind însă să respecte regulile pe care se bazează întreaga viaţă socială. Omul
nu mai este supus nici tradiţiei, nici dogmelor „sacre” şi nici voinţei arbitrare a altor
oameni: el trebuie să se subordoneze doar legii.
Spre deosebire de omul prerenascentist, a cărui poziţie socială fixa toate opţiunile sale
individuale (economice, politice, sociale, morale şi intelectuale) accesibile, omul modern
nu este predeterminat de originea sa: el poate accede la şi aparţine unor straturi, instituţii,
organizaţii, categorii foarte diferite, conform variatelor sale preferinţe şi performanţe, cu
condiţia de a respecta regulile existente în societate.
Dar nu numai individul şi viaţa sa sunt coordonate de reguli, ci şi guvernarea însăşi
este controlată de reguli.
Constituţionalismul este, aşadar, expresia idealului aşezării întregii vieţi sociale pe
baza unor reguli liber-consimţite, pe care statul are îndatorirea să le apere. Tocmai de
aceea opusul său este anarhismul, doctrină politică ce consideră că trebuie abolite toate
reglementările şi statul ca promotor şi păzitor al lor.

B. CONTRACTUALISMUL.

Ideea că regulile şi legile pe care se bazează societatea modernă sunt liber-

consimţite a condus pe mulţi gânditori la concluzia că ele, şi ordinea socială care rezultă
din aplicarea lor şi-ar avea originea într-un acord sau contract stabilit între oameni. Au
apărut teoriile contractualiste (Th. Hobbes, J.Locke, J.J. Rousseau) care vedeau originea
societăţii într-un contract stabilit între oameni în vederea cooperării şi apărării comune a
proprietăţii, drepturilor şi libertăţilor individuale şi a asigurării dreptăţii pe baza unor
instituţii imparţiale. Contractualismul concepe şi originea statului într-un contract stabilit
între conducători şi conduşi, prin care cei dintâi primesc de la cei din urmă mandatul de a
legifera, guverna şi organiza viaţa publică în interesul majorităţii.
Numeroşi gânditori au recunoscut drept nerealistă ideea unor contracte sociale
efective pe care să le fi încheiat realmente oamenii între ei, la un moment precis, pentru

64
constituirea societăţii sau statului. Asemenea contracte nu au existat de fapt niciodată, iar
imaginarea lor nu este decât o extrapolare făcută plecând de la alte contracte care au
existat şi există realmente: contractele de vânzare-cumpărare şi mai ales, cele de
constituire a unor asociaţii voluntare.
Cu toate că existenţa contractelor de mai multe tipuri este o realitate a lumii
moderne, tendinţa de a explica societatea, statul, justiţia socială în termeni contractualişti
este eronată. Ea presupune o generalizare nejustificată, o absolutizare a unei forme de
organizare şi o ignorare a altor surse ale ordinii sociale.
Cu toate acestea, ideea contractualistă a fost considerată adecvată şi utilă din
diferite considerente.
„ Unii teoreticieni au presupus că, deşi membrii societăţii nu au semnat efectiv
asemenea contracte, natura ordinii sociale moderne indică totuşi existenţa lor tacită, adică
asemenea contracte ar exista în mod implicit, subînţeles chiar dacă ele nu au fost încheiate
propriu-zis niciodată.
„ Alţi gânditori au sugerat că, deşi contractele respective nu există realmente,
oamenii se comportă ca şi cum ele ar exista. Ca atare, ideea contractului politic, social,
moral este considerată de mulţi filosofi moderni drept semnificativă pentru înţelegerea
ordinii existente în societăţile moderne.
„ Sunt şi gânditori care susţin că obsesia contractualistă încurajează ignorarea unor
aspecte esenţiale ale vieţii sociale (influenţa forţei şi a raporturilor de forţe în viaţa
publică; rolul situaţiilor concrete, cu stringenţele lor specifice, rolul contextului istoric
intern şi internaţional şi al intereselor de grup).
Contractualismul a jucat un rol însemnat în dezvoltarea teoriei politice moderne şi
în dislocarea tradiţionalismului politic, dar în acelaşi timp, el a introdus în filosofia
politică un sistem de premise abstracte şi anistorice care încurajează o viziune nerealistă
asupra fenomenului social. Această viziune sugerează că principalele aranjamente sociale
bazate pe un contract ar fi liber-consimţite şi admise raţional de majoritatea membrilor
societăţii, când de fapt, aceştia nici nu îşi pun vreodată problema analizei principiale a
acestor aranjamente globale, interesul lor fiind îndreptat asupra unor aspecte practice,
imediate, ale vieţii individuale şi colective.

65
 De asemenea, ideea contractualistă escamotează faptul esenţial că imensei
majorităţi a oamenilor nu i se oferă efectiv niciodată ocazia de a se pronunţa cu privire la
aceste aranjamente globale presupuse a face obiectul contractului. Aceasta nu numai
pentru că asemenea probleme de ordin constituţional fac extrem de rar obiectul unei
consultări populare, dar mai ales, pentru că, atunci când ele sunt supuse votului cetăţenilor
nu li se oferă o serie de alternative majore, esenţial diferite, ci doar li se cere să aprobe un
tip de aranjament politic deja fixat într-un proiect de Constituţie sau să aleagă între
variante prea puţin diferite, ale aceluiaşi tip de aranjament. Nu se pune aproape niciodată
problema ca cetăţenii să aleagă liber, fără nici o dirijare politică, între dictatură şi
democraţie sau între economia bazată pe proprietate privată şi cea bazată pe proprietate
colectivă sau între o societate „deschisă”, tolerantă şi una „închisă”, represivă; oferta
politică pusă în faţa alegătorilor nu este atât de largă încât să facă posibile asemenea
opţiuni magistrale între tipuri fundamentale diferite de societate. În general, autorităţile
care organizează consultările populare nu sunt imparţiale, neutre, complet receptive la
preferinţele cetăţenilor, ci promovează, aproape fără excepţie aranjamentele politice
majore pe care le consideră necesare. În majoritatea cazurilor, principalele aranjamente
politice şi economice, sociale şi juridice, sunt rezultatul unor evoluţii istorice relativ
îndelungate şi al unor raporturi de forţe stabilite de facto între grupuri sociale cu interese
şi preferinţe sensibil diferite. Adevărata explicaţie a originii statului şi a aranjamentelor
politice trebuie căutată în practica socială, în fluxul evenimentelor istorice şi nu în
ipotetice înţelegeri raţionale stabilite deliberat de oameni.

C. PROIECTAREA ORDINII SOCIALE ŞI POLITICE.

Întrebarea dacă ordinea politică îşi are originea într-un contract raţional stabilit
deliberat între oameni sau într-o evoluţie istorică, pe care ei nu au controlat-o conştient ne
conduce la o altă întrebare importantă: în ce măsură pot fi proiectate conştient ordinea
economică, socială şi politică dintr-o anumită comunitate?
Iluminismul a introdus în gândirea occidentală convingerea că oamenii pot şi
trebuie să organizeze raţional societatea în care trăiesc, conform unui proiect modern şi
„luminat”, de unde rezultă şi presupunerea că ordinea vieţii comunitare poate fi proiectată

66
în mod deliberat sau „raţional”. Majoritatea doctrinelor de stânga au plecat de la premisa
că este posibilă o atare reproiectare menită să desfiinţeze sărăcia, inegalitatea, nedreptatea
etc. Dar nu numai ideologii utopiilor socialiste au crezut în posibilitatea proiectării
conştiente a sistemului social. Chiar şi unii doctrinari liberali au susţinut posibilitatea
implementării unor modele de organizare bazate pe minimizarea statului, crearea unei
pieţe economice maximal libere, privatizarea unor activităţi sociale (asistenţa şi protecţia
socială, sau chiar menţinerea ordinii publice, protecţia cetăţenilor şi legalităţii), şi
înlocuirea instituţiilor de stat cu sisteme de iniţiativă privată.
Împotriva ideii proiectării globale a ordinii sociale au fost aduse, încă din secolul al
XVIII-lea argumente temeinice. Astfel, Edmund Burke a atras atenţia, în lucrarea sa
Reflecţii asupra revoluţiei franceze, că este o dovadă de aroganţă şi trufie să se pretindă,
din partea ideologilor revoluţiei franceze, că ar putea schimba total întreaga ordine
socială. El a prefigurat principalele argumente împotriva unei schimbări (reproiectări)
totale a societăţii.
- planurile care par credibile şi de succes se pot dovedi falimentare deoarece
atât individul cât şi societatea sunt entităţi extrem de complexe, imposibil de modelat
conform unor scheme simple ca acelea ce se pot imagina în abstract de mintea
omului;
- orice proiect inventat de raţiune este totuşi, în cele din urmă, destul de
simplu, în timp ce firea omului, este complicată, după cum şi scopurile societăţii,
sunt de cea mai mare complexitate posibilă, şi prin urmare, nici o organizare a
puterii nu poate fi potrivită, nici firii omului, nici specificului treburilor omeneşti;
- de asemenea, ordinile (politică, juridică) reale dezvoltate istoric, sunt
realităţi extrem de complexe, dezvoltate treptat în timp, ele nu pot fi schimbate
brusc, după ideile la modă ale unor ideologi sau chiar ele unei generaţii.
Aceste argumente vor fi reluate şi dezvoltate de gânditorii din secolul al XX-lea. L.
von Mises şi F.A.Hayek critică proiectele socialiste de reorganizare a economiei pe baza
proprietăţii de stat şi a planificării centralizate, indicând că nici un planificator nu poate
obţine şi prelucra uriaşa cantitate de informaţie necesară planificării globale a producţiei,
comerţului şi vânzării la nivelul unei întregi societăţi. Datele necesare privind interesele,
preferinţele şi posibilităţile cumpărătorilor constituie o masă imensă de informaţie

67
dispersată în rândurile populaţiei, pe care nici un aparat de stat nu o poate mobiliza şi
prelucra în timp util. Această cantitate de informaţie constituie un vast depozit de
cunoaştere tacită (neformulată explicit) pe care oamenii o folosesc implicit în activităţile
lor economice fără a o putea simplifica, transmite, sintetiza; în consecinţă, ea nu poate fi
centralizată şi stocată pentru folosul statului. Este vorba de o cunoaştere practică
utilizabilă în acţiune de către cei care deţin diverse fragmente din ea dar nu şi în
activitatea teoretică de proiectare conştientă a vieţii economice în ansamblul ei.
Mai mult, planificarea este imposibilă datorită nenumăratelor diferenţe de priorităţi
între oameni, priorităţi care se modifică frecvent, în funcţie de situaţia concretă, astfel că
nu pot fi reduse la acelaşi numitor sau sintetizate într-un singur sistem coerent, unitar, de
priorităţi.
Şi K. Popper a criticat în lucrările sale (vezi în special Societatea deschisă şi
duşmanii ei) proiectarea socială globală, făcând distincţia între două tipuri de „inginerie
socială”.
Ingineria socială globală are caracter utopic deoarece presupune pe de o parte să se
desfiinţeze cu totul instituţiile şi tradiţiile existente, ceea ce este nerealist, iar pe de alta,
„o reconstrucţie directă şi imediată”, completă, a întregii societăţi, ceea ce nu este
plauzibil. Mai mult decât atât, reproiectarea întregii societăţi presupune o guvernare
centralizată puternică, guvernare ce duce, după toate probabilităţile, la dictatură. Ingineria
utopică va produce inevitabil nemulţumiri şi suferinţe pe care această guvernare va trebui
să le înăbuşe pentru a-şi definitiva proiectul; constatăm astfel că ingineria socială globală
(utopică) nu poate fi conciliată cu democraţia.
În locul acesteia el propune ingineria graduală, bazată doar pe „metoda depistării şi
combaterii celor mai presante rele ale societăţii, şi nu pe căutarea binelui suprem şi
ultim”. Această inginerie este mult mai modestă ca amploare dar mult mai uşor de
realizat: ea presupune îmbunătăţiri „locale”, treptate, compromisuri benefice inevitabile
şi, lucrul cel mai important, un grad semnificativ de consens social, ce poate fi atins graţie
obiectivelor vizate, ce sunt limitate dar presante.
Ingineria graduală este compatibilă cu democraţia şi nu presupune suferinţele şi
sacrificiile caracteristice ingineriei utopice. Ea ţine de politica pragmatică, a „paşilor

68
mărunţi” şi se opune politicii „grandioase” a marilor proiecte doctrinare, utopice, impuse
dogmatic şi dictatorial.
F.A. Hayek, la rândul său distinge:
- ordinea de comandă – monocentrică, generată de la un singur centru de
autoritate, bazată pe comenzi deliberate şi urmărind fixarea conştientă a detaliilor de
acţiune.
- ordinea spontană – policentrică, generată spontan prin acţiunea mai
multor agenţi activi, ce lasă nedirijate detaliile de organizare sau acţiune.
Ordinea de comandă poate fi eficientă în contexte în care informaţia ce trebuie
manevrată este redusă, de exemplu, o activitate de afaceri, un atelier de producţie, o
unitate militară, dar nu şi acolo unde trebuie manevrată o imensă cantitate de informaţii
cum se întâmplă la nivel macrosocial. În acest din urmă caz, numai acţiunea simultană a
mai multor centre de decizie care, toate respectă anumite reguli formale, poate conduce la
rezultate pozitive.
Alţi autori susţin că instituţiile sociale care s-au dezvoltat mai mult sau mai puţin
singure, adică din încercările şi eşecurile a zeci de generaţii şi nu din cauza unor
modificări planificate sau a unor idealuri inovatoare răsărite în gândirea intelectuală, pot,
în anumite situaţii să funcţioneze mai bine decât orice altceva.
Asemenea observaţii, chiar dacă sunt juste, nu trebuie considerate ca dovezi ale
faptului că modificarea deliberată a instituţiilor este în general imposibilă sau indezirabilă.
Aspiraţia umană către optimizarea instituţională şi efortul de a găsi soluţii noi la
probleme sunt imposibil de reprimat.
De asemenea, pasivitatea care ar putea părea recomandabilă din perspectiva idealului
dezvoltării spontane, este inadmisibilă. Problemele sociale şi politice sunt prea serioase şi
prea acute pentru a permite o atitudine de aşteptare. Problemele în cauză sunt în general,
legate de interese umane şi cetăţeneşti fundamentale, pe care cei implicaţi nu le pot privi
cu detaşare. Este vorba nu numai de simple probleme tehnice, ci de suferinţa unor grupuri
mari de oameni, suferinţă care reclamă luarea unor măsuri şi găsirea rapidă a unor soluţii.
De aceea, respingerea principială a proiectelor globale, abstracte de
reorganizare utopică a societăţii, respingerea experimentelor sociale cu

69
 posibile consecinţe dramatice, nu trebuie confundată cu o excludere a
tuturor eforturilor de căutare a soluţiilor noi la problemele presante.
Astfel spus, repudierea „ingineriei utopice” nu poate fi însoţită şi de o repudiere a
„ingineriei graduale”, menite să furnizeze modificări adaptative şi să reducă suferinţa din
societate. Dimpotrivă, s-ar putea spune că respingerea celei dintâi o face necesară pe cea
de-a doua. Pentru că mult timp s-a evitat, în anumite societăţi, realizarea unor modificări
adaptative generale, care să atenueze nemulţumirile, s-a ajuns ca, în acele cazuri, mulţi
dintre cetăţenii nemulţumiţi să fie atraşi de himera „ingineriei utopice”.

REZUMAT:
™ Ordine şi dezordine în viaţa socială
™ Constituţionalism, contractualism şi ordine socială
™ Inginerie socială; tipuri şi obiective

AUTOEVALUARE:
1. Analizaţi principalele obiective ale ingineriei globale
2. Precizaţi principalele scopuri urmărite de ingineria graduală
3. Stabiliţi relaţia dintre ordinea socială şi democraţie

BIBLIOGRAFIE:

1. Karl R. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei,vol.I, Humanitas, Bucureşti,

1993, pg. 182-194;
2. Giovani Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, pg. 353-
361.


Timp: 2 ore

70
 7. SCHIMBARE ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ

Introducere

Întrebările referitoare la perspectivele şi sensul istoriei, la forţele motrice ale

schimbării şi evoluţiei sociale, la existenţa şi criteriile progresului socio-uman au fost
centre de interes permanent pentru gândirea social-politică.

Cuprins

A. SCHIMBAREA SOCIALĂ
B. REVOLUŢIA-SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII
C. DEZVOLTARE, MODERNIZARE, PROGRES

Obiective

Studentul trebuie să dobândească:

• întelegerea diferitelor explicaţii date de teoriile stadiale ale evoluţiei sociale
• imagine clară despre revoluţie, obiectivele şi caracteristicile ei
• deosebirea care există între reformă şi revoluţie
• înţelegerea caracterului pluridimensional şi contradictoriu al progresului social

71
 A. SCHIMBAREA SOCIALĂ.

Interesul manifestat de oameni pentru „mersul istoriei” s-a îndreptat iniţial cu

precădere asupra originilor: Cum a luat naştere societatea omenească (statul)? Cine a creat
legile (după care ne conducem)? etc. Ulterior atenţia s-a îndreptat insistent asupra
„sensului istoriei”: care sunt perspectivele evoluţiei istorice? Încotro se îndreaptă
societatea omenească? Care este cauza modificării (evoluţiei) societăţii (statului)? Există
progres? Cum se realizează progresul la nivel socio-uman?
Întrebările au în spatele lor presupunerea că mersul societăţii omeneşti nu este
întâmplător. Sub influenţa raţionalismului modern cei mai mulţi gânditori au presupus că
există un „curs raţional” al evenimentelor istorice, o evoluţie precisă care se realizează
conform unor legi care guvernează schimbarea şi succesiunea evenimentelor, etapelor şi
proceselor sociale.
Au existat unele interpretări care puneau evoluţiile istorice sub semnul accidentului
pur susţinând că întâmplarea îşi pune amprenta pe tot ceea ce se petrece în societate: se
dădeau exemple de bătălii câştigate printr-un accident fericit (ploaia, care înmuia terenul,
a îngreunat deplasarea artileriei lui Napoleon, de aceea el a pierdut bătălia de la Waterloo)
În cea mai mare parte a epocii moderne, filosofii şi istoricii au căutat legi al
istoriei, mari scheme de evoluţie a societăţii. În secolul al XX-lea, dezvoltarea analizelor
sociale şi economice bazate pe statistici, modele matematice şi alte instrumente precise de
cercetare au putut evidenţia consecinţele sociale ample ale unor fenomene accidentale:
spre exemplu, istoricii contemporani ai societăţii occidentale evidenţiază efectele istorice
capitale ale unor epidemii la sfârşitul evului mediu (epidemiile de ciumă), care, (susţin
ei) decimând populaţia şi creînd o mare lipsă de forţă de muncă ar fi impulsionat hotărâtor
căutarea unor mijloace mecanice de producţie şi deci progresul tehnic modern care a
marcat întreaga evoluţie a societăţii postrenascentiste. Din acest punct de vedere, s-ar
părea că declanşarea unui fenomen esenţial cum este modernizarea tehnicii s-ar putea
datora întâmplării şi nu unei intenţii „luminate” de perfecţionare.
Totuşi, rămâne valabil faptul că cele mai numeroase şi mai influente teorii
moderne asupra istoriei au acordat locul central nu întâmplării, ci unor legi sau scheme de
evoluţie, aşadar unor factori necesari şi nu unor episoade accidentale.

72
 Una dintre cele mai vechi interpretări de acest tip este cea bazată pe analogia dintre
ciclul biologic (naştere-copilărie-maturitate-îmbătrânire-moarte) şi cel social. S-a
presupus încă din Antichitate că printr-un ciclu asemănător celui biologic trece orice
societate sau civilizaţie. În epocă modernă, G.Vico a prezentat istoria ca evoluţie ciclică,
în care există, pentru fiecare societate, etape ascendente şi etape descendente. La fel O.
Spengler şi A. Toynbee au dezvoltat viziuni similare. Deşi între aceste viziuni există
numeroase deosebiri, aşa că nu se poate spune că ar exista un model ciclic „ştiinţific” al
istoriei, care şi-ar fi demonstrat valabilitatea, totuşi interpretările din această categorie
rămân în general mai adecvate şi mai realiste (prin aceea că civilizaţiile sunt într-adevăr
temporare şi cunosc perioade de dezvoltare şi perioade de declin) decât multe alte teorii
asupra istoriei.
Trebuie amintit, de asemenea, şi interpretările stadiale date evoluţiei omenirii.
Acestea pretind, ca pe baza anumitor criterii, să se stabilească o schemă unică, de
dezvoltare socială, obligatorie pentru toate societăţile şi susceptibilă să conducă la
predicţii asupra viitorului oricărei societăţi.
Criteriile utilizate au fost foarte diverse:
- intelectuale (spre exemplu, A. Comte credea că omenirea a trecut succesiv de
la un stadiu religios la unul metafizic şi apoi la unul pozitiv (ştiinţific), după cum
gândirea sa a fost dominată de religie, filozofie sau ştiinţă);
- de ordin tehnic (unele instrumente folosite în societate);
- de ordin economic (tipurile de activităţi economice desfăşurate, tipurile de
organizare a economiei sau nivelul productivităţii şi prosperităţii atinse);
- compuse (tehnico-economico-sociale)
În secolele al XIX-lea şi al XX-lea, cea mai influentă teorie stadială a societăţii a fost
cea marxistă. K. Marx a susţinut că societatea omenească este determinată să parcurgă o
serie de stadii (sclavagism, feudalism, capitalism, socialism, comunism) în virtutea unor
legi istorice „obiective”. Fiecare etapă ar fi caracterizată de anumite resurse tehnice şi
tehnologii, cărora le corespund anumite forme de proprietate şi relaţii economice, acestora
corespunzându-le la rândul lor, anumite forme de organizare socială şi politică (anumite
tipuri de stat, o conştiinţă specifică, un gen de cultură). În fiecare societate există,
conform marxismului, anumite grupuri sociale (clase) aflate în raporturi specifice: de

73
exploatare, dominaţie şi conflict în primele trei stadii de colaborare şi egalitate în ultimele
două. În cele mai multe cazuri, trecerea de la un stadiu la altul se făcea printr-o revoluţie
care răsturna ordinea politică anterioară, aducând la putere fostele clase exploatate mai
apte să valorifice eficient tehnologiile create de progresul tehnic.
Teoria marxistă avea pretenţia să facă predicţii asupra viitorului societăţii,
anunţând iminenta instaurare a socialismului (bazat pe proprietatea de stat, planificarea
economică şi dictatura proletariatului) în toată lumea şi într-un viitor mai îndepărtat,
instaurarea comunismului.
Încă înainte de prăbuşirea statelor comuniste s-a văzut destul de limpede că există
mari neconcordanţe între teoria lui Marx şi practica socială. Comunismul, aşa cum s-a
dezvoltat în secolul al XX-lea, era un tip de „societate închisă” cu o economie de
„comandă”, puţin eficientă; regimul politic era dictatorial, iar la putere nu se afla „clasa
muncitoare” cum prevăzuse Marx, ci o birocraţie (o „nomenclatură”) a partidului
comunist. Prăbuşirea comunismului în cea mai mare parte a lumii a infirmat definitiv
pretenţiile la „ştiinţificitate” ale teoriei marxiste despre stadiile dezvoltării societăţii şi
despre inevitabilitatea socialismului şi comunismului.
Ceea ce contează, însă, din acest punct de vedere nu este eşecul unui anumit
sistem politic, ci problema de principiu dacă istoria poate fi captată şi
explicată în cadrul unei teorii capabile de a prevedea viitorul.
Majoritatea gânditorilor contemporani consideră că o asemenea teorie nu este
posibilă, iar viitorul social nu poate fi prevăzut. Astfel, K. Popper consideră că
fenomenele sociale sunt mult mai complexe şi mai neregulate decât fenomenele
astronomice, spre exemplu o revoluţie nu poate fi anticipată aşa cum poate fi anticipată o
eclipsă. În timp ce fenomenele astronomice sunt guvernate de legi naturale, a căror
acţiune este relativ uşor de confirmat şi descris matematic, deoarece există un număr mic
de variabile, fenomenele sociale sunt extrem de complexe. Complexitatea lor decurge din
numărul mare de variabile desemnând comportamente individuale şi de grup, factori
tehnologici, economici şi instituţionali. Din această cauză nu s-au putut identifica legi
precise care guvernează fenomenele sociale. Astfel, marxismul pretindea că a descoperit
legea unei concordanţe între anumite faze de dezvoltare tehnologică şi economică, pe de
o parte, şi anumite forme de organizare politică, anumite instituţii pe de alta. Pe această

74
bază se susţinea posibilitatea unor predicţii privind evoluţia statului, a regimurilor
politice, plecând de la evoluţia economică. Teoreticienii contemporani au observat că
progresul economic s-a dovedit compatibil atât cu regimuri politice democratice, cât şi cu
sisteme autoritare, astfel că au tras concluzia că dezvoltarea economică constrânge la
modificarea sau abandonarea instituţiilor politice tradiţionale, dar nu determină ce sistem
politic le va înlocui. Ca atare, în această problemă nu sunt posibile predicţii ştiinţifice iar
pretinsele descrieri ale etapelor istorice sunt extrapolări nelegitime realizate cu puţine
date.
Fenomenele sociale deja petrecute pot fi descrise (sau narate), ceea ce permite, de
multe ori înţelegerea evenimentelor sau situaţiilor deşi descrierile sunt întotdeauna
simplificate întrucât istoricul selectează faptele pe care le consideră semnificative şi
ignoră altele pe care le consideră nerelevante. Complexitatea şi variabilitatea (nu există
două fenomene istorice identice) împiedică alcătuirea unei teorii apte să conducă la
predicţii. De aceea, toate teoriile care au pretenţia că descriu global mersul societăţii sunt
neştiinţifice (speculative); ele pot fi interesante în anumite privinţe, dar rămân în
domeniul utopiei (construcţiei imaginare), neaparţinând nici ştiinţei teoretice, nici
politicii practice.

B. REVOLUŢIA - SCHIMBARE TOTALĂ A SOCIETĂŢII.

Gândirea politică radicală modernă a considerat revoluţia principalul mijloc de

schimbare socială şi emancipare umană. Marx sugera că numai revoluţiile dinamizează
viaţa societăţii, numindu-le „locomotivele istoriei”. Marxismul aprecia că saltul de la un
stadiu istoric la altul, superior, nu se poate face prin simplă dezvoltare graduală
(evoluţie), ci numai printr-o ruptură radicală, de tip revoluţionar. Aceasta este necesară
deoarece grupurile dominante nu cedează treptat puterea iar vechile forme de viaţă nu pot
fi înlocuite treptat; numai confruntarea directă, prin forţă a „vechiului” cu „noul”
conduce la progres. S-a creat astfel, în secolul al XIX-lea, o veritabilă ideologie a
revoluţiei, a schimbării radicale, cvasitotale a societăţii. Rezultatul acestei ideologii este
o mentalitate radicală, conform căreia numai schimbarea bruscă şi totală poate rezolva
problemele unei societăţi. Mai mult, în cadrul marxismului a apărut şi o teorie

75
postrevoluţionară despre dictatura proletariatului care are menirea să consolideze puterea
nou instaurată, protejând-o de adversarul înlocuit de la putere.
Principalele caracteristici ale revoluţiei sunt:
- caracterul brusc, care o deosebeşte de evoluţiile sociale graduale,
- violenţa (caracterul de lovitură de forţă), care o deosebeşte de orice
schimbare democratică normală, bazată pe exprimarea organizată a voinţei populare.
- Caracterul de schimbare politică profundă, care o deosebeşte de simplele
reforme parţiale,
- Transferul puterii către un alt agent social şi modificarea regimului politic,
care o deosebeşte de o simplă lovitură de stat, prin care schimbarea politică, relativ
superficială afectează doar persoane sau grupuri politice mărunte şi nu un întreg
regim politic.
Ideologiile care exaltă revoluţia (marxismul în special) atribuie meritele realizării
acesteia maselor populare, însă istoricii susţin că în aproape toate cazurile revoluţia este
opera unor elite politice sau grupuri restrânse, foarte active, care antrenează şi populaţia
(aceasta devine masă de manevră pentru planurile elitelor); în final puterea însă nu revine
acesteia.
Cei mai mulţi teoreticieni sunt de acord că deşi revoluţia nu este doar un simplu
transfer de putere, dobândirea puterii este obiectivul central al revoluţiei.
Interpretările date problemei puterii în cadrul revoluţiei diferă:
- adepţii ideologiei revoluţionare susţin că obţinerea puterii este doar un
mijloc pentru realizarea deplină a revoluţiei, adică pentru asigurarea transformărilor
profunde necesare comunităţii.
- Criticii acestei ideologii susţin însă, că, dimpotrivă, revoluţia, înţeleasă ca
program social amplu, nu este decât un mijloc pentru preluarea puterii de către
elitele interesate. O dovadă în acest sens ar putea fi faptul că, în aproape toate
cazurile, succesul revoluţiei nu aduce la putere masele populare sau grupuri sociale
largi, ci o nouă elită. Deşi cei mai mulţi revoluţionari se prezintă drept luptători
împotriva autoritarismului politic al regimului înlocuit de revoluţie după acapararea
puterii ei înşişi devin lideri autoritari sau dictatori. În acest sens, este extrem de

76
 semnificativ că, majoritatea marilor revoluţii moderne au fost urmate de o perioadă
de totalitarism sau teroare.
Cauzele revoluţiilor erau atribuite de către marxism contradicţiilor interne ale
societăţilor bazate pe exploatare şi dominaţie de clasă, mizeriei celor exploataţi sau
dominaţi şi dorinţei acestora de emancipare. Revoluţia era văzută ca operă a maselor
populare şi ca etapă finală a luptei de clasă.
Ideologii revoluţiei o explică prin sărăcia şi disperarea populară, lipsa reformelor
economice şi politice, indispensabile, imobilitatea şi inflexibilitatea regimului politic
vechi, autoritarismul şi abuzurile acestuia.
Teoreticienii mai puţin favorabili schimbării revoluţionare atrag atenţia că aceste
explicaţii contravin faptelor: sărăcia, ca atare, nu duce la mişcări revoluţionare ci, cel
mult, la revolte mărunte, de scurtă durată; în cazul principalelor revoluţii moderne, se
consideră că adevăratele cauze au fost de fapt liderii.
De asemenea, ei atrag atenţia că nu absenţa reformelor, ci tocmai declanşarea lor
favorizează amplificarea mişcărilor revendicative, aşa cum s-a întâmplat în Franţa (1789)
şi în Rusia (1917).
După opiniile unor critici ai doctrinelor revoluţionare principala situaţie favorizantă
pentru revoluţie este disoluţia autorităţii statului, legată de războaie şi alte situaţii de criză,
care slăbesc instituţiile puterii. Cu alte cuvinte, nu revoluţia distruge regimul politic
existent, ci prăbuşirea acestui regim face posibilă revoluţia. Mişcările revoluţionare
presupun existenţa unei situaţii de criză profundă, nemulţumirii sociale etc. dar
concretizarea acestora într-o revoluţie devine posibilă numai atunci când puterea de stat s-
a anemiat.
În timp ce ideologii revoluţiei o prezintă ca pe un fenomen necesar, impus de
contradicţiile existente în vechea societate, criticii revoluţiei susţin că aceasta apare de
obicei ca rezultat al unor accidente ce au avut drept consecinţă slăbirea autorităţii.
Există spre exemplu, teoria că revoluţia bolşevică din 1917 a fost posibilă
numai datorită unor accidente, ca decimarea cazacilor (fideli ţarului) în
timpul războiului, înfrângerea militară a trupelor ruseşti, eroarea
politicienilor liberali (Kerenski) de a continua lupta armată în condiţiile

77
 refuzului popular de participare la război etc. Se afirmă că Lenin nu a făcut
decât să speculeze aceste accidente favorabile rebeliunii de masă.
O altă problemă, cea mai disputată, legată de revoluţie este cea referitoare la
efectele ei şi caracterul lor benefic. Marxismul şi celelalte ideologii revoluţionare atribuie
revoluţiei efecte deosebit de profunde, ceea ce justifică realizarea ei şi sacrificiile
inevitabile pe care le implică. Criticii acestor ideologii susţin însă că ele se bazează pe
mituri şi idei fanteziste. Unul din aceste mituri este cel al luptei dintre bine şi rău:
revoluţionarii sunt prezentaţi ca exponenţi ai Binelui şi Noului, iar adversarii ca exponenţi
ai Răului şi Vechiului; tot ceea ce ţine de noul regim este prezentat drept progresist,
benefic, moral, iar tot ceea ce ţine de vechiul regim drept retrograd, negativ sau malefic,
imoral. Ideologia revoluţionară este maniheistă şi absolutizantă; ea escamotează atât ceea
ce era benefic în vechiul regim, cât şi tot ce este negativ în revoluţie (violenţă,
constrângere, sacrificii) sau în noul regim. Există, la ideologii revoluţiei, tendinţa de a
demoniza vechiul şi de a idiliza Noul – revoluţia este de obicei promotoarea unei utopii.
Dar această utopie nu este inofensivă; demonizarea unor oameni justifică marginalizarea
şi chiar exterminarea lor (cum s-a întâmplat în anumite perioade ale totalitarismului
comunist). Din acest punct de vedere teoreticienii subliniază adesea că o revoluţie trebuie
privită sub dublu aspect, pozitiv şi negativ.
Cele mai intense critici aduse revoluţiei vizează iluzia schimbării totale pe care o
întreţine orice revoluţie. Edmund Burke, în Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa a
denunţat presupunerea revoluţionară că „modul de guvernare poate să se schimbe ca
moda într-ale îmbrăcămintei”, din care decurgea că toate instituţiile existente pot fi
imediat schimbate după ideea şi bunul plac al revoluţionarilor, că statul trebuie făcut
tabula rasa (desfiinţat complet) pentru a se construi cu totul altceva. El sublinia,
împotriva acestor „principii” revoluţionare, că niciodată nu este totul rău şi indezirabil
într-o societate omenească, şi că niciodată nu trebuie distrus totul pentru a se porni din
nou de la zero. În plus, el afirmă că vechile instituţii şi aranjamente politice, juridice sau
economice sunt legate de comportamentul uman încetăţenit care nu se poate modifica
instantaneu. Politica înţeleaptă constă nu în distrugerea totală şi reconstrucţia de la zero,
ci în arta de a conserva ceea ce este valoros şi de a realiza modificări treptat, pe măsura
evoluţiei mentalităţilor.

78
 Spiritul revoluţionar pleacă de la premisa că orice poate fi schimbat oricând în numele
„modernizării” progresului.
Criticii spiritului revoluţionar neagă aceasta susţinând că succesul schimbării
revoluţionare depinde de tradiţii; una dintre condiţiile vitale pentru succesul rezolvării
prin reforme şi schimbări a problemelor oamenilor este cultura politică şi morală comună,
fixată prin tradiţie, care furnizează cadrul indispensabil funcţionării principiilor, normelor,
regulilor şi instituţiilor. Revoluţia în politică, în artă, în idei sau în moravuri reuşeşte sau
nu după cum mediul cultural şi social fixat prin tradiţie conţine germenii favorabili sau
nu.
De asemenea, conservatorismul arată că oamenii sunt fiinţe înclinate spre continuitate
şi conservare, nu spre permanentă discontinuitate şi schimbare. Ataşamentul oamenilor
faţă de conservare şi pornirea intensă de a conserva instituţiile pe care le au oamenii nu
sunt pur iraţionale, ci au rol adaptativ, ele răspund nevoii acestora de securitate, de
apărare în faţa necunoscutului şi de stabilitate. De aceea, schimbarea se va produce doar
în caz de necesitate acută, ca răspuns la o criză. Or, susţin criticii ideii „revoluţiei totale”,
de multe ori schimbarea revoluţionară nu vine ca răspuns la o criză reală, ci doar ca
mijloc de realizare programatică a unui proiect politic decretat drept indispensabil de
elitele care iniţiază revoluţia; în asemenea cazuri, revoluţionarii sunt prea puţin interesaţi
de nevoile sociale reale, fiind obsedaţi de aplicarea cu orice preţ, fie şi forţată, a
proiectului lor doctrinar.
S-ar părea că marea contradicţie este cea dintre schimbare totală pe care revoluţionarii
o consideră necesară şi imobilitatea apărată, susţin ei, de cei care vor să nu se schimbe
nimic.
Dar, observatorii mai obiectivi semnalează că niciodată nu se pune de fapt
această problemă: nu există niciodată schimbare totală, după cum nici
imobilitatea nu este vreodată completă.
În realitate este vorba de o dispută între adepţii diferitelor tipuri şi grade de
schimbare:
A. Radicalii susţin necesitatea unor schimbări bruşte, radicale.
B. Moderaţii pledează pentru schimbări treptate, precaute şi controlate.

79
 Varianta A are avantajul de a lichida rapid starea de lucruri anterioară
(aranjamentele sociale şi politice existente, raporturile de forţe consacrate), evitând
prelungirea nedefinită a stărilor de lucruri anterioare. Dar are şi dezavantajul că poate
scăpa de sub control puterea guvernanţilor, a elitelor conducătoare sau a forţelor
revoluţionare.
Varianta B permite un control mai stabil al puterii, realizarea de compromisuri şi
atingerea unui grad mai înalt de consens social, pe baza unui dialog între adepţii
schimbării şi cei ai conservării. În schimb, ea prezintă riscul prelungirii excesive a
proceselor de transformare, menţinerii pe o lungă perioadă a unor stări de lucruri
negative, constituirea unor aranjamente sociale hibride (expresia compromisurilor
realizate).
Analiştii schimbării şi dezvoltării sociale evidenţiază o serie de paradoxuri care se
manifestă în acest domeniu.
I. Crizele provocate de războaie şi conflicte, catastrofe naturale, dificultăţi
economice, încetinesc sau blochează înflorirea societăţilor omeneşti; dar, pe de altă parte,
ele pot stimula dezvoltări spectaculoase (inovaţia tehnologică). Există cazuri de societăţi
care au intrat în stagnare şi declin, nu din cauza acestor presiuni, ci din lipsa lor. Egiptul
antic s-a aflat într-o perioadă de succes care l-a stagnat şi l-a împiedicat să se schimbe, şi
de aici unii istorici trag concluzia că, în lipsa presiunilor de orice fel, nu ar mai exista nici
o virtuală modificare socială.
II. Un alt paradox este următorul: instituţii vechi, tradiţionale şi tradiţionaliste, deci
„învechite”, s-au dovedit uneori mai adaptabile pentru a răspunde cerinţelor „moderne”:
parlamentul britanic, instituţie tradiţionalistă, de sorginte medievală s-a dovedit mai bine
adaptat în vederea controlului industrial, decât birocraţiile care păreau mai eficiente, dar
centralizate, ale monarhiilor absolutiste europene. Sistemul parlamentar clasic denunţat în
anii `30 ai secolului trecut ca învechit, inert, decadent, s-a dovedit incomparabil mai viabil
decât sistemele politice socialiste (pretins „moderne” sau „ştiinţifice” organizate).
Concluzie: abandonarea totală, rapidă şi pe scară largă, a vechilor instituţii
sau moduri de gândire poate cu greu da rezultate satisfăcătoare. Dar, pe de
altă parte, inerţia instituţională, rezistenţa la schimbare, rigiditatea care
conduce la o incapacitate de adaptare, este la rândul ei nefastă.

80
 Trebuie să reţinem că nu există o reţetă ideală de schimbare socială; rămâne
la latitudinea membrilor comunităţii de a alege modelul optim de schimbare
şi de a cântări, în funcţie de context, avantajele şi dezavantajele fiecărei
strategii, costurile şi beneficiile lor.
O concepţie politică privitoare la schimbarea socială, care pledează pentru o
apreciere nuanţată, locală şi contextuală a avantajelor şi dezavantajelor acesteia este
conservatorismul. Cea mai cunoscută particularitate a curentului conservator este
reticenţa sa faţă de schimbarea socială. La nivelul cunoaşterii comune se consideră chiar
că acesta se reduce la opoziţia obstinată faţă de orice schimbare sau reformă, făcându-se
confuzia între conservatorism şi simpla atitudine de imobilitate rigidă. De fapt,
conservatorii au o atitudine nuanţată faţă de schimbare. Chiar Burke admite că un stat
lipsit de posibilităţi de schimbare a situaţiilor sociale nu ar avea resursele necesare pentru
a supravieţui, şi, cu atât mai puţin, de a se dezvolta. El respinge însă cultul schimbării, al
revoluţiei şi al noului. Schimbările sunt de feluri diferite: ele pot avea consecinţe benefice
sau negative, pot fi avantajoase dar şi mult prea costisitoare, pot aduce câştiguri dar şi
pierderi apreciabile.
Alţi conservatori evidenţiază că omul este o fiinţă care simte nevoia stabilităţii,
adesea ostili necunoscutului şi riscurilor (pe care le implică orice schimbare). El preferă
familiarul, în ale cărei cadre ordonate îşi poate organiza viaţa mai bine şi mai eficient
decât în cadre instabile şi imprevizibile. Oamenii nu sunt totdeauna ostili schimbărilor.
Ideea este că schimbarea presupune costuri semnificative, ea devine preferabilă doar
atunci când costurile sunt acceptabile iar câştigurile suficient de mari.
Ca urmare, schimbarea în sine nu este un scop demn de aspiraţiile oamenilor.
Schimbările sociale trebuie apreciate sau respinse după cum sunt benefice şi rezonabil de
costisitoare sau negative şi excesiv de costisitoare. Schimbările trebuie operate numai
atunci când necesitatea lor se impune, iar atunci când nu apare o atare necesitate, soluţia
optimă este conservarea stării de lucruri existente. Politicile conservatoare au ca numitor
comun ideea moderaţiei şi a creşterii treptate, nu pe aceea a schimbării radicale bruşte.
Conservatorismul este un gradualism, dar nu pentru că ar respinge schimbarea
bruscă şi radicală în sine, ci dintr-un anumit simţ al realităţii care indică faptul că nimic
important, înrădăcinat într-o formă de viaţă omenească nu poate fi schimbat brusc.

81
 În problema revoluţiei, schimbare profundă şi rapidă (bruscă), conservatorismul
atrage atenţia asupra preţului excesiv plătit pentru acest eveniment (presupus necesar şi
benefic) din viaţa oamenilor. Revoluţia nu este respinsă total, dar se sugerează că numai
rareori beneficiile ei merită sacrificiile implicate.

C. DEZVOLTARE, MODERNIZARE ŞI PROGRES.

Epoca modernă se prezintă totdeauna drept o epocă a dezvoltării şi progresului pe

toate planurile.
Politologia demonstrează, cu toate că existenţa dezvoltării nu e contestată de
nimeni, că problemele dezvoltării şi progresului sunt mult mai complicate decât par la
prima vedere, fiind chiar posibile îndoieli cu privire la măsura în care se poate vorbi de un
progres global al societăţii.
Putem constata progresele imense făcute de tehnică şi tehnologie, precum şi
creşterea fără precedent a posibilităţilor economice (de producţie, de satisfacere a nevoilor
umane de bază, de realizare a prosperităţii). La rândul lor, progresele tehnice şi
economice se bazează pe progresele incontestabile ale cunoaşterii (ştiinţele naturii, ale
tehnicii, matematica, informatica, etc.)
Problema dificilă care garantează cele mai numeroase controverse este însă că în
domeniul politic nu suntem interesaţi de aspectele tehnice şi sectoriale ale dezvoltării
societăţii, ci de aspectele existenţiale (legate de condiţia umană) şi globale ale dezvoltării.
Ceea ce interesează politologia este dacă viaţa oamenilor în ansamblu, relaţiile dintre
aceştia, starea societăţii la nivel global s-au îmbunătăţit .
Nu confortul şi performanţele locale, ci condiţia umană (situaţia omului în
societate) este ceea ce interesează. În acest sens, problemele modernizării şi dezvoltării se
dovedesc mult mai spinoase decât apar la prima vedere. Ele nu ar fi atât de dificile dacă
progresul şi dezvoltarea s-ar putea evalua cu ajutorul unui criteriu simplu (de ordin
cantitativ), dar acest lucru nu este posibil.
În primul rând, există domenii în care nu se pot face măsurători exacte, spre
exemplu, cu privire la ce „aşteaptă oamenii de la viaţă”, sau la raportul „aşteptări

82
individuale – realizări individuale”, cu privire la starea de „mulţumire”, „fericire”,
„împlinire”.
În al doilea rând, progresele sectoriale nu sunt suficiente pentru aprecierea
progresului global deoarece scopul oamenilor este bunăstarea, şi deci evaluarea
progresului în ansamblu ar implica examinarea stării globale de echilibru, stabilitate şi
bunăstare la care a ajuns societatea. Acest echilibru este prezentat de economiştii liberali
astfel:
economia este în echilibru atunci când acţiunile agenţilor independenţi sunt
astfel coordonate încât toate dorinţele sunt satisfăcute, nu sunt irosite
resurse, iar preţurile tuturor bunurilor şi serviciilor reflectă exact costurile
de producţie.
La acest tablou economic trebuie adăugate criterii sociale şi politice similare
(satisfacerea aspiraţiilor politice, stabilitatea politică, cooperare socială fără pierderi etc.).
În societate însă, aceste condiţii nu sunt niciodată îndeplinite în totalitate: pe măsură ce
sunt satisfăcute anumite aspiraţii şi necesităţi, apar altele, mai greu de satisfăcut, risipa de
resurse nu dispare complet niciodată, după cum nu dispar toate dezechilibrele, conflictele
etc. ca atare, starea globală de echilibru nu se realizează niciodată, iar progresul general
rămâne discutabil.
În al treilea rând, progresele existente nu sunt niciodată integral benefice pentru
toţi membrii societăţii, aşa cum pretinde idealul democratic de bunăstare. A fost conceput
un criteriu de progres al bunăstării umane care afirmă că putem vorbi de creştere reală a
bunăstării atunci când schimbarea îmbunătăţeşte situaţia unor persoane fără să
înrăutăţească situaţia altora. Acest criteriu, din nefericire este foarte rareori satisfăcut.
Unele progrese sectoriale pot avea consecinţe negative pentru unii membri ai societăţii
(dispar tehnologii vechi şi profesii de care depinde bunăstarea unor oameni ş.a).
Aprecierea progresului ar necesita compararea exactă a beneficiilor apărute pentru unii cu
pierderile inerente pentru alţii şi costurile sociale implicate, ceea ce la scară globală este
greu, dacă nu imposibil.
În al patrulea rând, elementul cel mai discutat în cadrul teoriei dezvoltării este
legat de faptul că toate progresele realizate de oameni au, aproape fără excepţie, şi

83
consecinţe negative, dau naştere unor probleme, generează dificultăţi şi pericole
suplimentare.
Progresul tehnic a făcut posibile multe performanţe, dar a şi amplificat enorm
capacitatea de distrugere a oamenilor (atât individual, cât şi global), riscurile de accidente
catastrofale (chimice, nucleare), riscurile medicale legate de modificări genetice,
utilizarea produselor artificiale şi aşa ai departe. Degradarea mediului natural, epuizarea
unor resurse, risipa de resurse datorate conflictelor militare, genocidele din secolul al
XX-lea stau mărturie acestui lucru. Este practic imposibil de apreciat câte vieţi a salvat
tehnica modernă şi câte a sacrificat ea, câte beneficii şi câte pierderi a făcut posibile.
Bilanţul este pozitiv, sau negativ? Este greu de ajuns la un consens, deoarece părerile sunt
împărţite; statele moderne pot, graţie amplificării puterii lor, influenţa mult mai direct
viaţa oamenilor, dar aceasta se realizează şi în bine (ajutor social, asistenţă medicală etc.)
şi în rău (mobilizare în conflicte inutile, în proiecte de inginerie socială utopică şi aşa mai
departe).
Trebuie înlăturat din gândirea politică maniheismul implicat în cultul modern
pentru progres: tot ceea ce este nou constituie un factor benefic, un progres, iar tot ceea ce
este vechi este retrograd şi negativ. În locul acestuia se propune o perspectivă nuanţată
asupra „noului” şi „vechiului”: progresul se dovedeşte a nu produce atât de multe
consecinţe benefice pe cât se crede, că este totdeauna însoţit de costuri, pierderi şi regrese,
că modernizările aduc cu ele şi probleme sau dificultăţi noi.
Din aceste nuanţări nu trebuie să deducem că progresul este ceva ce ar trebui
respins, ci că este ceva ce trebuie privit cu discernământ şi analizat cu circumspecţie.
Experienţa istorică, de la revoluţia franceză şi până în secolul al XX-lea, arată că
schimbările radicale, impuse rapid în mod voluntarist mai ales în politică şi morală,
modernizările dictate în numele unor principii abstracte, fără consideraţie pentru
problemele imediate ale oamenilor reali, au fost mai nocive decât „conservarea pasivă a
vechiului”. Comunismul totalitar, fascismul mussolinian, naţional-socialismul hitlerist,
diversele „revoluţii culturale”, mişcările fundamentaliste s-au prezentat, toate, drept
schimbări revoluţionare, inovaţii salvatoare.
Experienţa istorică modernă atestă că anumite defecte umane de ordin moral
(egocentrism, cruzime, răutate, indiferenţă) şi politic (teroare, dictatură, criminalitate

84
organizată, ură naţională sau de rasă) nu s-au atenuat, ci s-au amplificat în epoca recentă.
Concluzia pe care o trag mulţi filosofi şi politologi este că nu se poate vorbi de un progres
global în viaţa oamenilor, că bunătatea şi înţelepciunea oamenilor nu au înregistrat nici un
progres.
O dată cu sesizarea limitelor progresului şi cu temerea, că, în fond, omenirea nu se
ridică deasupra propriului ei nivel de „umanitate” (nu atinge un nivel moral-politic
esenţialmente superior) s-au creat premisele pentru o apreciere mai realistă, critică, şi aptă
de discernământ, a modernizării. O atare apreciere implică evaluarea precaută a tot ceea
ce este modern, cu disocierea atentă a ceea ce, în schimbările produse, este pozitiv şi
promiţător, de ceea ce este negativ şi periculos pentru societate.

REZUMAT:

™ Schimbare, modificare, progres

™ Reformă şi revoluţie; caracteristicile revoluţiei sociale
™ Progresul şi condiţia umană

AUTOEVALUARE:
1. Analizaţi şi diferenţiaţi conceptual termenii: schimbare, evoluţie, revoluţie,
reformă
2. Diferenţiaţi între revoluţie şi contrarevoluţie

BIBLIOGRAFIE:
1. B. de Jouvenel, Progresul în om, Editura Politică, Bucureşti, 1983, pg.42-77
2. F.A. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul Europen, Iaşi, 1998, pg.63-77


Timp: 2 ore

85
 8. ORGANIZAREA POLITICĂ MODERNĂ

Introducere

Societatea este constituită din indivizi care acţionează în vederea realizării

obiectivelor lor. Acţiunea politică, are un caracter organizat, indivizii făcând parte
simultan din numeroase grupuri sau organizaţii politice.

Cuprins

A. INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM
B. ORGANIZAŢIILE POLITICE
C. DEMOCRAŢIA

Obiective

Studentul va dobândi:

• înţelegere adecvată a ceea ce înseamnă individualismul

• înţelegerea importanţei organizaţiilor politice în derularea acţiunii sociale
• cunoaşterea a ceea ce este un partid politic şi a rolului său în acţiunea politică
• înţelegere pluriperspectivală a ceea ce este democraţia

86
 A. INDIVIDUALISM ŞI COMUNITARISM.

Viaţa şi gândirea politică modernă sunt dominate de diverse tipuri de

individualism. Astfel, individualismul ontologic afirmă că singura realitate socială
autentică constă în indivizi sau persoane (entităţi singulare) în timp ce comunitatea sau
societatea (entitatea colectivă) nu are de fapt o existenţă reală. Această concepţie
consideră viaţa socială ca pe o însumare a activităţii individuale, recunoaşte numai valori
de ordin individual (bine individual, interes individual, scop individual) şi repudiază
elementele ireductibile la o însumare de indicii individuale (Binele general, Interes
general, Scop colectiv). Adepţii individualismului radical susţin că toate realizările sociale
s-au născut din activităţi spontane ale indivizilor; aceste afirmaţii sunt greu de conciliat cu
experienţa istorică recunoscută, care indică faptul că însuşi individul este un produs
social: nu numai caracteristicile indivizilor marchează societatea, ci şi caracteristicile
societăţii îi marchează pe indivizi.
De aceea, majoritatea adepţilor individualismului contemporan adoptă un
individualism metodologic. Conform acestuia, înţelegerea vieţii sociale nu se poate face
decât plecând de la indivizi şi conduita individuală, entităţile colective (comunitate, stat,
instituţii) trebuind înţelese în termenii celor individuale.
În cadrul individualismului modern, individul este identificat cu precădere prin
drepturile şi libertăţile sale, prin libertatea de a alege (adică de a avea opţiuni proprii în
orice domeniu). Individul este subiectul alegerii libere, identitatea lui constând tocmai în
libertatea de a-şi manifesta preferinţele. Societatea şi instituţiile sale sunt văzute ca
instrumente de apărare a drepturilor şi libertăţilor individuale. Individul îşi cunoaşte cel
mai bine nevoile, interesele, dorinţele şi posibilităţile, iar societatea şi statul trebuie să-l
asiste în activitatea sa de promovare a binelui personal, nu să-l monitorizeze, să-l dirijeze
şi să-l educe.
Deoarece pune un accent deosebit pe drepturi, individualismul modern este
unilateral: în timp ce drepturile sunt exaltate, obligaţiile cad pe un plan secundar şi sunt
reduse la o teorie de obligaţii directe, explicite; individualismul nu poate explica
obligaţiile indirecte, cum ar fi obligaţia de a participa la asigurarea condiţiilor necesare
funcţionării sistemului în care se manifestă drepturile şi obligaţiile sale directe.
87
 Perspectiva individualistă poate da seamă de drepturile şi obligaţiile unui individ
faţă de altul în cadrul unui contract explicit, dar nu şi de obligaţiile celor implicaţi în
apărarea sistemului social-juridic şi politic în care sunt posibile şi funcţionale contractele
în general; poate explica obligaţia persoanei de a respecta libertatea altei persoane, dar nu
şi obligaţia ei de a susţine sistemul politic care face posibilă libertatea personală.
Individualismul apare deficitar deoarece valorile individuale apărate de el presupun şi o
acţiune neindividuală, perspectiva individuală trebuie mereu completată cu una
comunitară.
De aceea perspectiva individualistă trebuie completată cu cea comunitară, socială,
instituţională. Abordarea problemelor sociale exclusiv din perspectiva individualistă
conduce la escamotarea necesităţii de a aplica şi criterii de apreciere şi evaluare cu
caracter non-individual. Din acest punct de vedere problema cea mai acută este cea a
consecinţelor sociale ale acţiunii individuale.
În ultimele două decenii s-a dezvoltat un curent de gândire care critică
individualismul: este vorba de comunitarism. Comunitarienii critică unilateralitatea
individualismului şi caracterul abstract al înţelegerii individului, doar ca agent cu drepturi
şi libertăţi. Individul nu este doar suportul unor drepturi şi libertăţi, al capacităţii de a
alege, ci şi un personaj istoric marcat de tradiţii, ataşamente personale de ordin moral şi
politic, înclinaţii şi scopuri specifice. Produs al unei vieţi comunitare, individul este supus
şi unor obligaţii specifice faţă de propria comunitate, decurgând din apartenenţa sa la ea.
Ca atare, conduita umană nu poate fi înţeleasă prin raportare la abstracţii universale
(drepturi şi libertăţi individuale cu caracter universal), capacitate de a alege etc.
Identitatea individuală depinde, printre altele, şi de o comunitate, iar înţelegerea acţiunii
individuale depinde şi de înţelegerea modului de viaţă comunitar respectiv.
Individualismul este deci o perspectivă simplistă, insuficientă pentru explicarea
fenomenelor şi valorilor, care, chiar promovate de indivizi, au o origine colectivă. Contrar
doctrinei individualiste, comunitatea, societatea, viaţa colectivă, entităţile nonindividuale
în general au o semnificaţie importantă şi joacă un rol central în sfera politicului.

88
 B. ORGANIZAŢIILE POLITICE.

Omniprezenţa individualismului în societatea modernă nu înseamnă că acţiunea

politică, este, în genere, pur individuală, dimpotrivă acţiunea politică are caracter
organizat.
Acţiunea politică este o acţiune voluntară reuşită sau nu, organizată sau nu,
episodică sau continuă, care vizează influenţarea selecţiei conducătorilor politici (la nivel
naţional sau local), a procesului de luare a deciziilor politice, precum şi a administrării
treburilor publice. Dintre formele acţiunii politice, amintim:
- participarea la campaniile electorale,
- votul,
- adeziunea la orice organizaţie politică
- acţiuni diverse în favoarea partidelor politice,
- apartenenţa la un partid şi activitatea în cadrul său,
- contactarea oamenilor politici,
- demonstraţii, manifestaţii, mitinguri, exprimări ale opiniei publice,
petiţionări, campanii de masă.
Majoritatea acţiunilor politice presupun participarea unui număr mare de oameni, a
unor grupuri sociale structurate pe diferite criterii.
Viaţa politică modernă are deci un caracter de grup: dacă votul (ca act direct, imediat)
este individual, principalele mecanisme politice (constituirea ofertei politice, a politicilor
generale sau sectoriale, selecţia liderilor, adoptarea deciziilor, aplicarea lor, elaborarea
legislaţiei, sunt rezultatul acţiunii unor organizaţii politice.
Organizaţiile politice au caracter formal (oficial, instituţionalizat, public) sau un
caracter informal (neoficial, neinstituţionalizat, privat sau chiar secret). Viaţa politică
modernă se desfăşoară, în cea mai mare parte, ca o competiţie (pentru putere, influenţă,
dominaţie, controlul deciziilor) între organizaţiile formale şi informale.
Cele mai importante organizaţii politice formale sunt partidele. Iniţial, partidele s-au
constituit şi au fost considerate ca reprezentante ale unor grupuri sociale mari: partide ale
aristocraţiei, partide „populare” (ale populaţiei simple: negustori, meseriaşi, mici

89
proprietari etc.), partide ale muncitorilor (cele comuniste), agrare (ale fermierilor,
ţăranilor), partide etnice, religioase etc.
Se apreciază că partidele actuale se definesc mai puţin prin programul lor sau prin
clasa aderenţilor şi mai mult prin natura organizării: un partid este o comunitate cu o
structură particulară. Într-un partid, membrii sunt introduşi într-un cadru instituţional,
într-o armătură mai mult sau mai puţin complexă, care constituie cadrul general al
activităţii aderenţilor, formă impusă a solidarităţii lor.
Existenţa unui partid politic presupune următoarele condiţii:
a) o organizare durabilă, partidul este o organizaţie a cărei speranţă de
viaţă să fie superioară celei a conducătorilor;
b) o organizaţie locală stabilă şi aparent durabilă, care întreţine raporturi
regulate şi variate cu eşalonul naţional;
c) voinţa deliberată a conducătorilor naţionali şi locali ai organizaţiei de
a cuceri şi exercita puterea, singuri sau cu alţii, şi nu numai de a influenţa puterea;
d) preocuparea de a găsi un sprijin popular în timpul alegerilor şi în alte
ocazii.
Sintetizând, se poate spune că un partid politic reprezintă o grupare de oameni care se
unesc voluntar, exprimă interesele unui anumit grup social, urmăresc apărarea,
promovarea şi realizarea intereselor acestuia, luptând pentru obţinerea sau menţinerea
puterii politice.
Tocmai caracterul reprezentativ al partidelor politice a constituit temeiul pentru
recunoaşterea partidelor şi a pluripartidismului (existenţă şi competiţie liberă a diferitelor
partide) drept elemente central al democraţiei: aceste organizaţii se prezentau drept
exponente autorizate ale diverselor grupuri sociale sau de interese, iar activitatea lor
apărea drept garanţie a reprezentării categoriilor de cetăţeni în conducerea treburilor
publice, a participării tuturor acestor categorii la conducerea statului. Absenţa unei
diversităţi de partide şi a competiţiei lor în cadrul democratic (electoral, parlamentar,
ideologic), existenţa „partidului unic” au fost considerate drept dovada decisivă a absenţei
democraţiei, a existenţei unui regim totalitar sau autoritar. Ca atare, pluripartidismul a
devenit un criteriu fundamental al democraţiei.

90
 În secolul al XX-lea, partidele şi-au diversificat foarte mult baza socială de sprijin,
astfel că de cele mai multe ori, ele nu mai reprezintă un singur grup social omogen.
Adeziunea cetăţenilor la un partid sau la politica sa depinde tot mai puţin de originea sau
poziţia lor socială, etnică sau religioasă şi tot mai mult de priorităţile programului politic
al acelui partid. Oameni din cele mai diverse straturi sociale, din grupuri etnice sau rasiale
diferite, cu convingeri religioase diferite susţin frecvent unul şi acelaşi partid, în măsura
în care consideră că interesele lor vor fi mai bine servite de politica sa, susţin anumite
iniţiative politice prioritare etc.
Partidele, cu această bază socială diversificată concurează pentru sprijin electoral şi
pentru acces la putere în cadrul unor sisteme politice ce pot îmbrăca forme diverse. Cele
mai răspândite sisteme sunt cele bipartide şi cele multipartide.
Sistemele bipartide (sistemul din SUA) sunt considerate avantajoase din mai multe
puncte de vedere:
- oferă alegătorilor agende politice alternative fără a pulveriza preferinţelor
acestora;
- tind să fie moderate, deoarece trebuie să atragă cât mai mulţi suporteri din
medii sociale diferite (ceea ce nu pot face decât dacă se situează la centrul eşichierului,
şi nu la una dintre extremele sale);
- pot obţine un sprijin electoral larg şi nu sunt obligate să recurgă la coaliţii
(care sunt puţin durabile şi puţin eficace, datorită conflictelor de interese şi valori);
- pot mobiliza resurse umane şi financiare mari;
- devin în timp foarte bine cunoscute alegătorilor şi deci îşi pot transmite
optim oferta politică.
Pe de altă parte, sistemele bipartide au şi deficienţe:
- programele politice ale partidelor din aceste sisteme tind să fie
asemănătoare (deoarece se adresează aproximativ aceloraşi alegători cu aproximativ
aceleaşi preferinţe);
- reprezintă insuficient anumite preferinţe electorale, de obicei pe cele
îndepărtate de centru;
- dau dovadă de mai puţină inventivitate, pot tinde spre rutină politică;
Sistemele multipartide au dezavantaje opuse:

91
 - pulverizează opţiunile electorale;
- sunt instabile şi fluctuante;
- cuprind unele partide cu resurse reduse;
- conduc la guvernări de coaliţie instabile şi ineficace;

Aceste sisteme au şi unele avantaje:

- o mai bună reprezentare a diversităţii preferinţelor politice;
- mai multă elasticitate;
- multiple inovaţii.
O problemă esenţială pentru partidele contemporane, ca şi pentru parlamentele
contemporane formate din exponenţii acestora, este problema reprezentativităţii.
Reprezintă oare aceste partide interesele vitale ale electoratului?
Se consideră că ele nu realizează această reprezentare, deşi aceasta ar trebui să fie
menirea lor.
Despre partidele republican şi democrat din USA se afirmă că ele promovează
interesele părţii superioare a claselor mijlocii, că aparatul de la Washington este acţionat
prin activitatea de lobby realizată de marii oameni de afaceri şi nu pe baza cerinţelor
venite de la grupurile cetăţenilor mărunţi. De asemenea se subliniază că nu sunt
reprezentate în Congres sau Senat, nevoile sau opiniile oamenilor ce alcătuiesc stratul
social central, numeros din viaţa americană (muncitorii şi clasa de mijloc).
Fenomenul nereprezentativităţii nu este tipic doar pentru partidele de stânga
(socialiste). Acestea, spun analiştii, în loc să apere interesele clasei muncitoare şi să fie
într-o strânsă legătură cu sindicatele, au ajuns să fie conduse de politicieni de profesie şi
de administratori a căror unică dorinţă a fost să-şi întărească propriile poziţii. Deşi iau
naştere pentru a promova anumite interese şi ideologii, ele devin treptat adevărate
maşinării, a căror funcţie de bază este aceea de a se menţine la putere, pentru a putea
astfel culege roadele.
Este vorba nu de problema corupţiei politice, deşi corupţia constituie un element
central al rupturii dintre politicieni şi alegătorii lor, ci de problema autonomizării
partidelor şi parlamentelor faţă de cetăţenii pe care ar trebui să-i reprezinte şi faţă de
interesele acestora. Cu toate că, teoretic, în orice sistem democratic, politicienii apar drept

92
reprezentanţii naţiunii, ai diverselor grupuri sociale şi a interesului public, de regulă, clasa
politică devine un grup autonom care urmăreşte în primul rând propria sa agendă;
politicienii de profesie şi birocraţii ajung să formeze o clasă virtuală capabilă să treacă
peste interesele altora, numai pentru a şi le apăra pe cele proprii. Mai mult decât atât: nu
numai că partidele nu se fac ecoul intereselor cetăţenilor, dar devin un instrument
principal al demagogiei, diversiunii politice şi manipulării.
Demagogia este o acţiune de flatare a sentimentelor şi stărilor de spirit ale
oamenilor prin promisiuni false, prin inducerea lor în eroare, cu scopul de a obţine
avantaje politice. Sunt oameni politici care propun anumite programe politice, de a căror
irealizare sunt ei înşişi convinşi dar o fac în speranţa obţinerii sprijinului alegătorilor
pentru înfăptuirea obiectivelor lor.
Diversiunea politică presupune distragerea atenţiei oamenilor de la anumite
probleme dificile ale vieţii sociale şi deturnarea acesteia spre alte probleme, mai puţin
spinoase. Diversiunile folosite în perioada crizelor economice sau politice se bazează pe
supralicitarea fricii cauzate de eventualitatea apariţiei unui pericol. Cele mai folosite
modalităţi diversioniste sunt: răspândirea unor zvonuri nefavorabile adversarilor politici,
pentru a îndepărta simpatizanţii acestora, învrăjbirea unor grupuri etnice, recurgerea la
anumite promisiuni.
Manipularea politică este o acţiune de inducere în eroare care, prin diferite
procedee, contribuie la dirijarea comportamentului indivizilor în aşa fel încât le lasă
impresia că acţionează conform propriilor voinţe şi interese, că îşi formează ei înşişi
modalitatea de a gândi şi acţiona.
Manipularea prin persuasiune urmăreşte încorporarea în mentalitatea şi
comportamentul oamenilor a principiilor, valorilor şi normelor corespunzătoare
intereselor partidului respectiv, precum şi manevrarea gândirii şi acţiunii în sensul dorit
de acesta.
Comunicarea modernă (mass-media), cu posibilităţile sale excepţionale de influenţare
(s-a spus bunăoară că televiziunea decide succesul electoral), sporeşte capacitatea
partidelor politice de a modela voinţa populară, în loc de a o reprezenta.
Partidele politice nu influenţează electoratul numai în sensul preferinţelor şi
intereselor liderilor politici, ci şi în direcţia preferinţelor altor grupuri puternice; dintre

93
acestea, se remarcă grupurile de oameni de afaceri, care deţin resursele necesare
promovării preferenţiale a intereselor lor. Promovarea preferenţială se face pe căi legale
prin lobby, prin sprijin financiar declarat etc.) sau pe căi ilegale (prin trafic de influenţă,
corupţie etc.). În ambele cazuri, cercurile de afaceri participă sistematic la procesul de
modelare a politicilor publice.
Aceste constatări nu trebuie să ne ducă de concluzia că partidele politice sunt simple
maşinării de manipulare, aşa cum au susţinut anumiţi ideologi radicali. Chiar dacă au
existat şi asemenea partide manipulatoare (partidele naziste şi cele comuniste din statele
totalitare), partidele de tip democratic nu devin niciodată simple maşinării de dirijare a
cetăţenilor deoarece, având nevoie de sprijin popular (cel puţin în perioada electorală)
pentru câştigarea competiţiei politice, acestea sunt obligate să îşi adapteze cel puţin
parţial, agendele şi acţiunea la cerinţele populaţiei.
Se poate spune că partidele politice de tip democratic sunt agenţi cu acţiune
complexă pe scena socială: parţial ele modelează (şi uneori manipulează)
opinia publică, dar, în acelaşi timp, ele se fac (tot parţial) şi ecoul sau
exponentul acesteia; parţial, ele dirijează preferinţele şi atitudinile unor
grupuri sociale, iar pe de altă parte ele preiau (parţial) şi promovează aceste
preferinţe şi atitudini.
Partidele nu sunt singurele organizaţii influente din punct de vedere politic în sistemul
democratic modern. Sindicatele, asociaţiile profesionale, grupurile de presiune, joacă şi
ele un rol politic semnificativ. Analizele realizate în ultimele decenii au relevat că
influenţa acestor organizaţii sau grupuri este complexă.
Unul din motivele acestei complexităţi este caracterul problematic şi dificil al acţiunii
colective. S-a evidenţiat în mod convingător că la baza unei părţi a acţiunilor umane în
condiţii sociale normale stau calcule ale raportului cost-beneficiu. Oamenii se angajează
în acţiuni colective, de regulă, atunci când costurile implicării nu sunt prea mari, iar
avantajele sunt semnificative. Grupurile mari de cetăţeni şi interese legitime nu ajung
niciodată să se organizeze şi să acţioneze coordonat, nu pentru că nu ar fi îndreptăţite să o
facă, ci tocmai pentru că acţiunea lor presupune costuri apreciabile iar beneficiile
aşteptate, sunt mici. În schimb, grupurile mai mici şi mai influente (spre exemplu
grupurile de presiune) acţionează intens, deoarece, în caz de succes, pot obţine stimulente

94
selective (suplimentare faţă de bunurile publice care s-ar putea acorda tuturor) deosebit de
atractive: facilităţi preferenţiale, legi favorabile, poziţii de conducere şi influenţă.
Se manifestă avantajul unor grupuri sociale asupra altora, al grupurilor de presiune
alcătuite din persoane care dispun de vaste resurse faţă de grupurile sociale cu resurse
modeste: acestea din urmă nu pot spera la stimulente, sunt dispersate şi nu ajung la
organizarea sau eficacitatea necesară.
În plus, grupurile mari sunt totdeauna dezavantajate, deoarece cu cât numărul
indivizilor sau al firmelor beneficiare ale unui bun colectiv este mai mare, cu atât partea
de câştig datorată acţiunii întreprinse în interesul grupului ce îi revine individului sau
firmei care întreprinde acţiunea este mică. Rezultatul acestor diferenţe constă în aceea că
este mai probabil ca grupurile care au acces la stimulente selective să acţioneze în comun
pentru obţinerea de bunuri colective decât celelalte; de aici şansele mai mari de reuşită ale
grupurilor mici (cu resurse, cu influenţă şi cu interese speciale) faţă de cele mari (care
depind de bunuri publice şi deci de satisfacerea interesului public). Grupurile de interese
speciale dau, evident, prioritate intereselor lor înguste, nu interesului public, străduindu-se
să acapareze o parte cât mai mare din produsul societăţii sau din poziţiile privilegiate,
nefăcând nimic pentru eliminarea pierderilor sociale. Pe scurt, aceste grupuri acţionează
sistematic pentru, aşa cum susţin analiştii, a privatiza beneficiile sociale şi a etatiza
pierderile; pierderile sunt plătite de întreaga societate.
Deşi există şi grupuri de interese cu influenţă pozitivă asupra vieţii publice,
majoritatea politologilor constată efectele negative ale acţiunii acestora nu numai asupra
dezvoltării economice, ci şi a procesului politic democratic.

C. DEMOCRAŢIA.

O concepţie comună despre democraţie este aceea că ea înseamnă „guvernarea de

către popor”, sau cel puţin de către reprezentanţii aleşi ai poporului. Autoritatea supremă
în societate trebuie să aparţină cetăţenilor şi nu unor elite, unei minorităţi oligarhice sau
unui om investit cu puteri depline. Democraţia implică faptul că, cel puţin în ultimă
instanţă, puterea aparţine poporului, ea nefiind rezervată exclusivist doar anumitor grupuri

95
sociale. Întrucât uneori poporul este divizat, guvernarea nu reprezintă întregul popor, ci
majoritatea lui.
Este însă evident că poporul sau majoritatea sa nu poate exercita puterea direct şi
nemijlocit în statele moderne ale căror dimensiuni şi forme de organizare politică
presupune o anumită „profesionalizare” a politicii. Ca atare, democraţia modernă se
bazează pe o delegare a puterii şi conducerii de la majoritate la o minoritate profesională
de politicieni: poporul transferă prin vot puterea (legislativă şi executivă) unor politicieni
profesionişti, aleşi prin vot pe termen limitat (perioada unui mandat). Aceşti politicieni
pot fi consideraţi drept reprezentanţi ai celor care i-au ales, de unde şi denumirea
„democraţie reprezentativă”. Cum organul suprem de conducere în stat este cel care
grupează politicienii aleşi să alcătuiască legislativul (Parlament, Adunare Naţională,
Congres), democraţia reprezentativă primeşte adesea şi numele de „democraţie
parlamentară”.
În gândirea şi practica politică modernă nu e lipsit nici idealul unei democraţii
nemijlocite, în cadrul căreia cetăţenii să participe direct la luarea deciziilor politice – o
asemenea democraţie poartă numele de democraţie directă. Forma cea mai obişnuită de
democraţie directă este referendumul, procedura politică prin care toţi cetăţenii se
pronunţă prin vot direct asupra unor probleme sau decizii necesare, de larg interes.
Avantajul referendumului este de a exclude veriga intermediară (parlamentari,
congresmeni etc.) dintre membrii societăţii şi conducerea acesteia, eliminându-se riscul
unor hotărâri nereprezentative. Acest risc este mare, deoarece aşa cum atestă practica
politică, se întâmplă foarte frecvent ca reprezentanţii aleşi să acţioneze sub influenţa unor
grupuri de presiune şi nu în concordanţă cu preferinţele alegătorilor pe care îi reprezintă
cu interesele publice. Faptul că reprezentanţii aleşi „trădează” sau cel puţin neglijează
interesele celor care i-au trimis în parlament constituie una dintre problemele mari ale
democraţiei reprezentative şi un motiv pentru a prefera democraţia directă.
Dezavantajele democraţiei directe sunt, şi ele, de netrecut cu vederea. Dintre
acestea amintim: lipsa de operativitate (referendumul presupune un vot la nivel naţional,
proceduri complexe care necesită timp şi eforturi organizatorice mari) şi costurile mari.
Din acest motiv, referendumul este o formă de exprimare democratică practicată pe scară
restrânsă: doar unele state, mici şi foarte bogate, cum este Elveţia, pot organiza frecvent

96
asemenea proceduri. Nu trebuie trecut cu vederea că unele regimuri autoritare sau
totalitare recurg la referendum, nu pentru a consulta masele de alegători, ci pentru a
obţine o aprobare mecanică a deciziilor deja luate la nivel înalt; în acest caz este vorba de
un vot manipulat, în care prin presiuni ale puterii existente se obţine o falsă adeziune
populară, la iniţiativele acesteia. Se semnalează că nu numai în regimurile nedemocratice,
ci şi în ţări cu democraţii clasice, referendumul a devenit instrument al luării deciziilor
politice prin care se ocoleşte parlamentul. De asemenea, nu este trecut cu vederea nici
faptul că unele dintre deciziile politice importante sunt de aşa natură încât marea masă de
alegători nu are documentarea necesară unei opţiuni în cunoştinţă de cauză. Din acest
punct de vedere, s-a semnalat că nici voinţa populară (exprimată prin referendum) nu este
infailibilă. Se aminteşte faptul că „voinţa populară” a comis erori catastrofale în unele
cazuri: exemplul clasic este, în acest sens, aducerea la putere a naziştilor în 1933, în
Germania, prin alegeri parlamentare).
Întrucât nu numai liderii sau elitele politice greşesc, ci şi masele largi de alegători
pot uneori greşi în opţiunile lor, democraţia directă, nu este un panaceu (o soluţie
salvatoare, universal valabilă).
Expresia minimală a suveranităţii poporului este, într-o democraţie, capacitatea
acestuia de a-i decomanda pe cei care i-a ales atunci când consideră că aceştia nu şi-au
îndeplinit sau şi-au depăşit obligaţiile.
Pentru a evita acumularea excesivă de putere discreţionară în mâna celor aleşi
(chiar dacă ei sunt consideraţi reprezentanţii poporului), politica modernă a consacrat
principiile limitării constituţionale a puterii; a separaţiei şi controlului reciproc al
puterilor: legislativă, executivă şi judecătorească şi a obligaţiei puterii de a respecta
drepturile şi libertăţile cetăţeneşti.
Democraţia modernă se bazează pe anumite presupoziţii:
- utilitarismul (suveranitatea populară, conducerea statului de către cei aleşi
în direcţia intereselor alegătorilor), care permite realizarea celui mai mare bine
pentru cei mai mulţi dintre oameni; cu alte cuvinte, dacă politicienii îşi îndeplinesc
mandatul primit (acela de a promova interesele şi voinţa celor ce i-au ales),
rezultatul ar trebui să fie Binele maxim pentru majoritate;

97
 - individualismul – fiecare individ ştie cel mai bine ce doreşte şi ce îi este
necesar, şi el poate alege reprezentanţii care să promoveze dorinţele, interesele şi
preferinţele sale individuale;
- egalitatea politică dintre cetăţeni (alegători), care au fiecare dreptul la un
vot şi numai la un vot, dreptul de a fi aleşi etc;
- aprobarea electorală a unor politici de către votanţii care atestă calitatea
acestor politici de a servi interesele acelor votanţi;
- posibilitatea agregării opţiunilor (dorinţele şi preferinţele oamenilor),
opţiunile lor, se pot agrega într-o variantă finală, sintetică, care exprimă voinţa
exactă a majorităţii.
Experienţa istorică a arătat că toate aceste presupoziţii pot fi infirmate în practică:
politica reprezentanţilor majorităţii poate conduce şi chiar conduce adesea la rezultate
globale contrare Binelui dorit de cetăţeni; alegătorii nu aleg totdeauna varianta optimă
pentru satisfacerea intereselor lor (şi de multe ori nici nu ştiu exact ce politică economică,
socială etc., ar avea cele mai bune consecinţe pentru fiecare dintre ei); agregarea
opţiunilor se dovedeşte dificilă, uneori chiar imposibilă. De multe ori, aprobarea
electorală a unor politici nu atestă decât incapacitatea alegătorilor de a determina agenda
politică. În foarte multe cazuri voturile pozitive sunt insuficient de relevante. Ele atestă
doar că alegătorii preferă anumite politici celor concurente, dar nu şi faptul că ei aleg
voluntar, doresc, aceste politici; dacă ar avea şi alte opţiuni la dispoziţie, ei ar exprima
(probabil) alte dorinţe.
În plus, votul are relevanţă limitată pentru că sugerează doar ceea ce preferă alegătorii
în condiţiile de (relativă) ignoranţă în care se află ei, dar el nu spune câtuşi de puţin ce ar
dori ei dacă ar avea la dispoziţie toată informaţia necesară, dar şi-ar putea corecta unele
aşteptări eronate etc.
S-a pus astfel adesea întrebarea în ce măsură reuşeşte democraţia să-şi îndeplinească
obiectivele de a face din politică o activitate de realizare optimă a intereselor majorităţii;
răspunsul cel mai obişnuit este că, deşi democraţia este departe de a fi infailibilă şi
înregistrează, de fapt numeroase eşecuri, ea este totuşi „cel mai mic rău posibil” în
comparaţie cu dictatura, totalitarismul, elitismul etc.

98
 Teoreticienii recunosc adesea limitele democraţiei chiar în statele cele mai dezvoltate
sau cele mai „democratice”, dar argumentează că regimul politic de aici este totuşi
preferabil celui din statele dictatoriale. Cu toate că participarea maselor la dirijarea
politicii este, şi în statele dezvoltate, modestă, ocazională şi nedecisivă, democraţia
semnifică pentru mulţi oameni un preţios principiu sau ideal politic. Ea este una din cele
mai durabile idei ale politicii şi a devenit în secolul al XX-lea una din ideile centrale.
Importanţa aranjamentelor democratice nu trebuie subestimată, viaţa oamenilor se
desfăşoară cu totul altfel într-o societate în care aceste aranjamente sunt respectate, faţă de
felul în care decurge ea acolo unde ele nu sunt instaurate. Acest lucru reiese foarte
limpede chiar dintr-o simplă enumerare a condiţiilor specifice unei democraţii.
Democraţia presupune:
- libertatea de a crea şi adera la organizaţii,
- libertatea de expresie,
- dreptul de vot,
- dreptul liderilor politici de a concura pentru sprijinul politic al
cetăţenilor,
- existenţa unor surse alternative de informare,
- eligibilitatea pentru funcţii publice,
- alegeri libere şi corecte,
- instituţii care să asigure dependenţa politicii guvernamentale de votul
popular şi alte forme de exprimare a preferinţelor,
- libertatea de contestare,
- pluralismul,
- dispersarea şi limitarea puterii,
- participarea politică activă şi sistematică a cetăţenilor,
- efectivitatea controlului exercitat asupra puterii la toate nivelurile,
- respectarea legalităţii etc.
Toate acestea constituie ingrediente necesare vieţii omului modern, iar democraţia,
chiar imperfectă nu poate fi desconsiderată sau abandonată. Chiar recunoscând că
democraţia deplină este mai curând un ideal decât un mecanism efectiv, real, majoritatea
oamenilor moderni vor insista, totuşi, pentru a dispune de cât mai multă democraţie,

99
pentru dezvoltarea de proceduri democratice (fie şi imperfecte) în cât mai multe zone
sociale, refuzând să se resemneze cu ideea că democraţia autentică este impracticabilă.
Problema fundamentală a democraţiei moderne, este problema autenticităţii.
Numeroşi politologi au semnalat că democraţia se transformă adesea, în practică, într-o
falsă democraţie sau într-o democraţie pur formală; procedurile democratice se
transformă în simple „forme fără fond”, în „spectacole” politice care nu afectează şi nu
dirijează efectiv desfăşurarea conducerii societăţii, care nu reuşesc să îmbunătăţească
performanţele politicienilor, să elimine anomaliile şi abuzurile etc. Acolo unde
democraţia se reduce la un sistem de reguli ale practicii politice instituţionalizate, aşa
cum se întâmplă frecvent, „ideea suveranităţii” poporului este dată aproape în întregime
uitării. Participarea efectivă a cetăţenilor la adoptarea politicilor de care depinde propria
lor viaţă se reduce la minim, iar dezbaterea socială necesară constituirii consensului sau
măcar a unei opinii majoritare autentice, lipseşte.
Unul dintre motivele pentru care democraţia devine adesea o ficţiune este asimetria
dintre majoritate şi elită. Mulţi autori au argumentat că în ciuda principiilor democraţiei,
puterea politică aparţine şi este destinată să aparţină mereu unor elite politice. Ei susţin
că „oricare ar fi forma de guvernământ şi orice nume ar purta, puterea se află întotdeauna
în mâinile unei elite, a unei minorităţi care conduce fie prin violenţă, fie prin minciună.
Elitele deţin poziţiile executive apte să asigure puterea, informaţia necesară pentru
conducerea treburilor, au motivaţia necesară implicării adânci şi participării efective , au
organizarea necesară şi resursele necesare etc. Toate acestea lipsesc maselor largi, care
sunt destinate să joace doar un rol marginal în politică. Poate exista o exercitare a puterii
pentru popor (în favoarea intereselor populare) dar nu şi de către popor. Existenţa
mecanismelor democratice nu înseamnă că parlamentele şi puterea politică ajung
vreodată să fie cu adevărat reprezentative pentru diversele straturi socio-economice,
ocupaţii sau alte grupări sociale.
Consecinţa cea mai gravă a influenţei elitelor este dirijarea treburilor publice nu în
interesul majorităţii (cum cere democraţia), ci în interesul elitelor aflate la conducere; se
afirmă adesea, aforistic, că, de fapt, politica este „arta de a conduce treburile publice în
interes personal” (adică conform unor interese speciale, private şi nu conform celor
generale, publice).

100
 O altă sursă de denaturare a democraţiei este caracterul „de piaţă liberă” al
competiţiei democratice. Viaţa politică, în statele democratice este organizată pe principii
asemănătoare „pieţei economice”. Anumiţi politologi consideră că piaţa politică se
compune din partide (întreprinzători) şi votanţi (consumatori). Pentru a fi aleşi,
întreprinzătorii politici vor alcătui programe care atrag pe votanţi mai curând ca membri
ai unor grupuri private decât ca membri ai publicului. Întreprinzătorii vor stimula nu
interesul public, ci interesele grupurilor private. Este în interesul elitelor politice ce
aspiră la putere sau o deţin deja să favorizeze grupurile speciale de interese (companii
bogate, grupuri de presiune, organizaţii puternice etc.) şi nu interesul public, care le
aduce prea puţine şi prea târziu foloase. Ca atare, este aproape inevitabil ca politica să se
desfăşoare nedemocratic, în favoarea intereselor unei minorităţi.
Un alt argument în acelaşi sens este adus de posibilităţile de manipulare a opiniei
publice pe care le au elitele politice şi economice; alegerile libere nu exprimă neapărat
„voinţa poporului”, oamenii care votează sunt influenţaţi de sloganurile propagandei.
Manipularea politică este mult mai puternică decât cea pur comercială, datorită
dificultăţii de a depista o politică greşită în comparaţie cu depistarea unei mărfi proaste.
Dacă este uşor de depistat calitatea proastă a unei mărfi, este mult mai greu de dovedit
calitatea proastă a unei politici care îşi arată efectele pe termen lung şi îşi poate ascunde
erorile în spatele unui „ecran” de explicaţii greu de pătruns. Această dificultate a politicii
moderne arată că o dezbatere publică largă, intensă, sistematică, ce are ca scop să
clarifice problemele politice şi soluţiile existente (politicile şi eşecurile lor) este o
condiţie sine qua non a democraţiei autentice.
Aceste limitări ale democraţiei ca „exercitare a puterii de către popor şi în interesul
poporului” fac ca tot mai mulţi politologi să definească democraţia în termeni mult mai
modeşti: nu ca putere sau suveranitate a poporului, nici ca exercitare a puterii în interesul
cetăţenilor, ci ca regim politic în care există alegeri periodice corecte (nu falsificate), în
care există controale şi contraponderi în care conducătorii pot fi schimbaţi prin asemenea
alegeri desfăşurate fără violenţă. Există deci schimbări succesive la putere, există
libertatea presei şi a cuvântului, există opoziţie politică şi ea nu este persecutată etc. Cu
toate că aceste elemente sunt foarte importante pentru democraţie, ele nu suplinesc total
absenţa participării: un regim politic în care participarea cetăţenilor la modelarea politicii

101
de stat este foarte slabă, în care guvernanţii îşi pot elabora strategia indiferent de
priorităţile opiniei publice nu este pe deplin democratic.
Gândirea politică contemporană încearcă să găsească răspuns la întrebarea
referitoare la condiţiile economice şi sociale care favorizează instalarea democraţiei, la
întrebarea referitoare la condiţiile în care se consolidează regimul democratic.
Analizând experienţa politică a secolului al XX-lea, politologii enumeră următoarele
condiţii pentru viabilitatea democraţiei:
- Regimul de tip democratic trebuie să se bucure de un consimţământ
cvasigeneral şi de legitimitate în ochii cetăţenilor, căci sistemele democratice nu
funcţionează decât dacă există un consens fundamental printre cetăţeni în legătură cu
acceptabilitatea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin disponibilitatea de a se
negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis.
- Trebuie să existe o anumită compatibilitate între diversele grupuri sociale,
etnice etc; acolo unde interesele sociale sau etnice sunt profund incompatibile, acolo
unde conflictele dintre anumite grupuri sunt acute şi aparent ireconciliabile,
democraţia nu poate funcţiona.
- Trebuie ca statul să nu aibă prea mult de condus, adică guvernele şi
parlamentele să nu intervină foarte mult în viaţa cetăţenilor, determinând conflicte
acute de interese; acolo unde intervenţia este masivă, se poate ajunge repede la
tensiuni şi conflicte care fac imposibil orice consens politic.
- Trebuie să existe un anumit grad de prosperitate şi bunăstare, deoarece,
acolo unde guvernele au suficiente bunuri de împărţit solicitanţilor şi standardul de viaţă
este în creştere, „temperatura politicii democratice ajunge rareori la punctul de
fierbere”; chiar conflictele fără substrat economic, cele etnice spre exemplu, se pot
atenua în contextul prosperităţii. S-a constatat de către mulţi politologi că democraţia
viabilă presupune reducerea polarizării sociale (adică a divizării în grupuri foarte
avantajate şi grupuri foarte dezavantajate) şi existenţa unei mari clase de mijloc, care să
nu aparţină nici unuia dintre cei doi „poli” şi să confere stabilitate regimului politic.
Cum se poate observa, instituirea democraţiei, menţinerea ei, precum şi
dezvoltarea autenticităţii ei, sunt sarcini extrem de dificile, care nu se pot rezolva prin
simpla introducere a unor mecanisme politice instituţionale. Problematica democraţiei şi a

102
optimizării mecanismelor sale rămâne, din motivele indicate mai sus, o preocupare
principală a teoriei politice.

REZUMAT:
™ Individualismul şi comunitarismul ca atitudini şi perspective ale acţiunii
politice
™ Organizaţii formale şi informale
™ Partide, reprezentativitate, baze sociale
™ Democraţia, autenticitate, forme şi presupoziţii

AUTOEVALUARE:
1. Apreciaţi dacă democraţia este principiu, metodă, ideal
2. Analizaţi aspectele diversiunii politice practicate de partidele politice

BIBLIOGRAFIE:
1. R. A. Dahl, Despre democraţie, Institutul European, Iaşi, 2003, pg. 37-45
2. A. Arblaster, Democraţia, Editura Du-Style, Bucureşti, 1998, pg.25-36
3. G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, pg. 51-55;
pg. 112-122


Timp: 2,5 ore

103
 9. VALORI POLITICE FUNDAMENTALE

Introducere

În viaţa socială, alături de fapte un rol important îl au valorile. Rezultate ale

aprecierilor şi preferinţelor umane, acestea reprezintă scopurile acţiunilor umane,
ceea ce este dorit faţă de ceea ce este indiferent.

Cuprins

A. LIBERTATEA ŞI FORMELE EI
B. EGALITATEA
C. DREPTATEA SOCIALĂ

Obiective

Studentul va dobândi:

• înţelegere demitizată a libertăţii

• distincţie clară între libertatea negativă şi libertatea pozitivă
• perspectivă critică asupra argumentelor vehiculate de susţinătorii
egalitarismului şi de cei ai antiegalitarismului
• o perspectivă critică asupra concepţiei liberale despre libertate

104
 A. LIBERTATEA ŞI FORMELE EI.

Gândirea politică modernă este caracterizată de un cult al libertăţii. El se exprimă

prin convingerea că libertatea este valoarea politică supremă fiind:
a) valoarea din care decurg toate celelalte şi
b) valoare în sine, indiscutabilă, alte valori se justifică prin ea, ea nu are
însă nevoie de justificare.
Acest cult al libertăţii a fost promovat de către liberalism, care l-a introdus prin şi
fondat pornind de la metafora libertăţii individuale. De ce este aceasta o metaforă?
Descrierea obiectivă a situaţiei omului în societate nu conducea la ideea de libertate.
Omul se află sub presiunea unor multiple constrângeri:
- divine (conform doctrinelor religioase)
- naturale (bariere fizice de netrecut),
- sociale şi morale (comunitatea are cutume, reguli)
- politice (omul trăieşte într-un stat),
- juridice (oamenii trăiesc sub dominaţia legilor)
Concluzia ce ar fi urmat trebuia să fie că omul nu este liber sau că el are doar spaţii
mici de libertate într-o ţesătură de constrângeri. Ori, cel mult, că el este parţial liber, liber
în unele privinţe şi neliber în altele.
Gândirea politică modernă refuză concluziile care infirmă libertatea umană; ea
absolutizează libertatea şi atribuie omului o libertate fundamentală, primordială. Ea
postulează o libertate esenţială, originară şi trece în planul secund constrângerile;
sugerează că nevoia de libertate este prima şi cea mai importantă nevoie umană.
Dar, aşa cum sugerează şi gânditori clasici (Burke) şi contemporani (Berlin)
oamenii nu au nevoie doar de libertate. În egală măsură, au nevoie de ordine socială şi
securitate personală (o autoritate care să asigure aceste cerinţe), de legi, norme şi reguli
care să facă relaţiile şi reacţiile interumane controlabile, de resurse materiale, precum şi
de dreptate şi egalitate socială.
Concepţiile conservatoare au criticat cultul modern al libertăţii, dar conservatorii
nu sunt adversari ai libertăţii, ci resping absolutizarea acesteia, transformarea ei într-o

105
calitate magică. Ei consideră că libertatea trebuie judecată după efectele la care conduce,
după rezultatele sociale pe care le produce. Se înţelege, deci, că libertatea poate fi
folosită, de oameni, bine sau rău, constructiv sau distructiv, iar atitudinea noastră faţă de
libertate trebuie să fie dictată tocmai de aceste variante, conturate prin intermediul
consecinţelor la care se ajunge.
Despre libertate în sine nu se poate afirma nimic, ea nefiind nici ceva bun, nici
ceva rău. Libertatea poate deveni un lucru pozitiv sau negativ, îndată ce apar consecinţele
ei (pozitive sau negative). Prin aceste afirmaţii, nu se neagă libertatea, ci se respinge doar
entuziasmul pentru libertate, adică acea atitudine unilaterală de elogiere necritică a
oricărei „eliberări” indiferent de consecinţele ei. În locul acestei atitudini,
conservatorismul propune o abordare pragmatică a chestiunii libertăţii, judecată prin
prisma consecinţelor ei. A aborda libertatea în termeni ponderaţi şi reţinuţi nu înseamnă
însă a glorifica opusul ei, autoritatea sau constrângerea.
O societate are nevoie atât de ordine cât şi autoritate, exercitarea forţei şi a
constrângerii. Cum societatea are nevoie şi de libertate dar şi de constrângere, problema
supremă a politicii este aceea a determinării limitelor autorităţii şi a limitelor libertăţii.
Un anumit grad de libertate este esenţial pentru orice guvernământ bun, dar această
libertate trebuie împletită cu guvernarea, armonizată cu formele şi regulile ei.
Libertatea, în viziunea conservatorilor nu este lucrul primordial în politică; nu
pentru că ea ar fi importantă, ci pentru că atingerea ei depinde de anumite precondiţii. Se
susţine că puterea precede libertăţii, că libertatea prin natura lucrurilor depinde de putere,
că libertatea poate exista sub protecţia unei guvernări puternice.
Aceste nuanţări şi precizări, nu implică însă că libertatea nu ar fi un lucru
important, ci dimpotrivă, nevoia de libertate este o caracteristică a omului modern. În
lupta cu absolutismul politic, cu autoritarismul excesiv (guvernarea arbitrară, abuzurile
de putere) omul modern a resimţit din plin lipsa libertăţii şi a revendicat o „marjă de
libertate” sau un „spaţiu privat” în care nici o autoritate să nu poată pătrunde. S-a
cristalizat astfel o distincţie esenţială dintre spaţiul public (al chestiunilor de interes
public, al Binelui general), în care să domnească legea şi autoritatea legitimă, şi un
„spaţiu privat” (al chestiunilor personale, al binelui individual) în care omul trebuie să se

106
bucure de libertate deplină. Pentru a distinge între cele două domenii s-au elaborat
principii ca cel al „maximei libertăţi individuale compatibile cu libertatea celorlalţi”.
S-a ajuns la ideea că „fiecare individ are deplina libertate de a face ceea ce doreşte
în măsura în care el nu dăunează celorlalţi”. Statul (autoritatea) are dreptul de a interveni
în sfera individuală doar atunci când acţiunile cuiva lezează interesele legitime
(drepturile) ale altor oameni; puterea politică trebuie deci să fie limitată.
Nerespectarea acestui principiu este caracteristica totalitarismului, care pretinde că
statul are o libertate nelimitată de acţiune (în numele sarcinii sale de a realiza Binele
general al satisfacerii nevoilor oamenilor, al asigurării dreptăţii).
Impunând persoanelor anumite priorităţii, aprecieri de valoare sau decizii privind
ce este important (bun, util, drept), statul dirijist încalcă sfera libertăţii individuale şi lasă
oamenii la cheremul hotărârilor arbitrare ale unei birocraţii care exercită puterea. În
această situaţie nu mai poate fi vorba de supremaţia legii, ci de supremaţia subiectivităţii
autorităţilor.
Conservatorii nu cred că limitele libertăţii şi autorităţii pot fi stabilite pe baza unor
principii abstracte (de tipul maximei libertăţi). Este dificil de a stabili graniţele exacte ale
libertăţii optime; problema fixării acestor graniţe nu se poate rezolva prin aplicarea
automată a unui principiu universal, ci presupune totdeauna analiză, discernământ,
examinarea condiţiilor specifice, cântărirea elementelor pro şi contra. Este vorba de
judecarea pragmatică a situaţiilor concrete şi nu de aplicarea standard a unor principii
universale.
În vederea evitării consecinţelor negative, periculoase ale autoritarismului politic, o
mare parte a gândirii moderne a susţinut necesitatea limitării acţiunii statului la sfera
apărării drepturilor cetăţeneşti şi a libertăţii negative a persoanelor. Această idee se
bazează pe distincţia dintre libertatea negativă şi libertatea pozitivă.
Prin libertatea negativă se înţelege pur şi simplu absenţa constrângerilor impuse
de stat sau de alţi oameni. Asigurarea libertăţii negative nu presupune amplificarea
intervenţiei statale sau sociale în sfera vieţii individuale, ci dimpotrivă, restrângerea ei la
un nivel minim (necesar apărării drepturilor şi libertăţilor individuale). Dar, totodată, ea
nici nu poate garanta oamenilor posibilitatea efectivă de a-şi atinge scopurile, deoarece

107
constituie doar o condiţie necesară, nu şi una suficientă, pentru succesul acţiunii
individuale îndreptate spre atingerea unor ţeluri.
De aceea, o parte din gândirea politică modernă a pledat pentru un tip mai generos
de libertate: libertatea pozitivă, constând în existenţa condiţiilor necesare pentru
atingerea scopurilor individuale, pentru realizarea umană. La originea ideii de libertate
pozitivă stă intuiţia imediată că a fi liber înseamnă a putea face ceea ce vrei. Ideea de
posibilitate a individului de a face ceea ce vrea a fost identificată cu ideea de libertate
arbitrară. Însă, deşi este evident că libertatea arbitrară nu poate fi acceptată, şi sfera de
acţiune liberă a fiecăruia trebuie limitată pentru a se putea asigura o sferă similară de
acţiune tuturor indivizilor, nevoia de a putea face ceea ce vrea este o nevoie
fundamentală a fiecărui individ. Nu posibilitatea în sine a individului de a face ceea ce
vrea este condamnabilă, ci doar extinderea acestei posibilităţi în zone în care se anulează
posibilitatea similară a altor oameni. Ideea că oamenii trebuie să poată realiza ceea ce vor
rămâne valabilă şi importantă pentru fiecare individ. Simpla absenţă a constrângerii, care
însă s-ar putea fructifica, nu poate reprezenta idealul adevăratei libertăţi. Scopul
existenţei sociale trebuie să fie asigurarea condiţiilor pentru ca oamenii să poată face, în
general, ceea ce vor, în condiţiile respectării celorlalţi, adică este necesar ca fiecare să
poată face ceea ce vrea, dar nu ca fiecare să poată face orice vrea.
Dacă asigurarea libertăţii negative presupune doar a feri individul de constrângeri
arbitrare, asigurarea libertăţii pozitive presupune o intervenţie mult mai amplă a statului
sau societăţii în viaţa individuală, intervenţie menită să pună la dispoziţia fiecărui om
puterea sau capacitatea pozitivă de a face ceva ce merită făcut sau de care merită să te
bucuri. Intervenţia publică apare aici necesară deoarece numai prin intermediul ei se
poate asigura autonomia multor oameni ce nu posedă resursele necesare şi nu se află în
situaţia potrivită pentru a fi stăpâni, pe propria viaţă (sau măcar pentru a-şi urmări
propriile planuri de viaţă).
Majoritatea gânditorilor liberali, condamnă ideea de libertate pozitivă drept
nerealistă şi chiar absurdă: nerealistă, în măsura în care ea pretinde statului o contribuţie
excesivă, imposibil de asigurat practic, la succesul acţiunilor fiecărei persoane; absurdă,
în măsura în care confundă lipsa de libertate cu lipsa resurselor.

108
 Gândirea de stânga, vede în aceste raţionamente, simple sofisme. Lipsa de resurse
este relativă (ea depinde de felul cum sunt mobilizate şi folosite resursele existente); dacă
societatea ar recurge la alte aranjamente (o redistribuire parţială a veniturilor în favoarea
celor săraci sau facilităţi pentru cei defavorizaţi), problema lipsei de resurse s-ar putea
rezolva.
O altă dispută importantă se naşte în societatea modernă în jurul distincţiei dintre
libertate autentică şi libertate formală. Insistenţa gândirii liberale de a identifica
libertatea cu libertatea negativă creează impresia că simpla absenţă a constrângerilor
arbitrare directe face din orice persoană un om liber. Numeroşi critici ai societăţii
moderne au argumentat că nu este aşa. Oamenii pot fi privaţi parţial de libertate prin
constrângeri indirecte, aşa cum este, spre exemplu, manipularea politică. Acolo unde
există resursele necesare, capital şi mijloace de influenţare a opiniei publice, acestea pot
fi uşor folosite în direcţia manipulării oamenilor şi a dirijării lor, în conformitate cu
interese ce le sunt străine. Frica, nevoia de conformism, lipsa de informaţii sau informaţii
incorecte îi fac pe oameni să se comporte altfel decât ar face-o în mod normal (în absenţa
acestor factori) şi, deci, să nu fie ei „înşişi”, să nu se manifeste liber, chiar dacă nu sunt
supuşi la constrângeri exterioare directe.
Controlul informaţiei şi al mass-media moderne face posibilă manipularea pe scară
largă a opiniei publice prin escamotarea unor fapte şi accentuarea altora, prin prezentarea
selectivă şi tendenţioasă a informaţiei, prin şocuri emoţionale folosite cu abilitate pentru
a stârni anumite resentimente. Mulţi analişti consideră că pericolul manipulării (posibil
odată cu dezvoltarea telecomunicaţiilor dar şi a concentrării controlului asupra
informaţiei la nivelul unor mari trusturi mass-media) este unul din cele mai grave
fenomene ale lumii contemporane. Ca atare, problema libertăţii nu este rezolvată şi
închisă, prin simpla garantare a libertăţii negative; asigurarea condiţiilor-cadru pentru
manifestarea liberă a personalităţii rămâne o mare sarcină a oricărei societăţi.

B. EGALITATEA.

Modernitatea politică s-a constituit printr-o luptă pentru egalitate. Tradiţionalismul

politic a fost permanent combătut pentru inegalităţile pe care se baza, şi care erau

109
considerate semne ale nedreptăţii sociale, drept anomalii şi surse ale dezumanizării.
Împotriva acesteia, gândirea modernă a argumentat pe larg ideea că oamenii sunt născuţi
egali (consfinţită de Dumnezeu sau „provenind de la natură”).
În discuţiile contemporane nu se mai prezintă egalitatea umană descriptiv (ca stare
de fapt), ci mai curând prescriptiv (ca stare de drept, indicând ceea ce trebuie să fie) sau
normativ. Oamenii nu sunt egali în multe privinţe: înzestrare individuală, posibilităţi
materiale sau financiare, poziţie socială etc. De aceea, accentul cade astăzi pe ideea că
oamenii trebuie să fie trataţi în mod egal (fără favoritisme, privilegii nelegitime,
discriminări nejustificate, de rasă, convingeri, vârstă, sex, religie). Dar chiar şi sub acest
aspect, inegalitatea este prezentă: nimeni nu poate pretinde ca un infractor să fie tratat la
fel ca un om cinstit. Diferenţele de tratament politic, social, moral, se justifică în cazuri
care sunt sensibil diferite din acest punct de vedere; drept urmare, nu se poate spune
decât că oamenii trebuie trataţi egal în privinţa în care ei sunt egali sau trebuie să fie
egali.
Aici apare una dintre cele mai dificile probleme ale politologiei şi filosofiei
politice: aceea a determinării sferei sau domeniilor egalităţii. În ce privinţe sunt şi trebuie
să fie egali oamenii? În ce privinţe ei nu sunt şi nici nu pot, să fie egali, iar egalitatea nu
trebuie urmărită?
În încercarea de a răspunde la aceste interogaţii, s-au înfruntat diverse concepţii
politice. Asupra unor puncte, se cade relativ uşor de acord:
- ideea egalităţii juridice, conform căreia toţi oamenii trebuie trataţi egal de
lege şi de justiţie; nu trebuie să existe nimeni şi nimic „deasupra legii” şi nici nu
trebuie să fie nimeni tratat mai prost decât alţii în această privinţă;
- ideea egalităţii politice – drept egal la vot, drept egal la libera exprimare a
opiniilor politice, la participarea politică şi în general în sfera drepturilor omului;
- ideea egalităţii civile, adică a egalităţii drepturilor şi obligaţiilor cetăţeneşti;
- ideea egalităţii morale, privind drepturile şi obligaţiile morale egale.
În ceea ce priveşte egalitatea economică şi socială, opiniile moderne rămân împărţite.
Dezbaterile au fost declanşate de revoluţia franceză, după care gândirea de stânga a
afirmat că starea oamenilor simpli, situaţia lor economică şi socială nu s-a îmbunătăţit cu
nimic, şi deci egalitatea de fapt între cetăţeni nu s-a realizat. Gândirea de dreapta, mai ales

110
cea liberală, a afirmat că egalitatea economică şi socială nu a fost un ţel al revoluţiei, că
ea nu se poate şi nici nu trebuie realizată printr-o politică de stat.
În apărarea poziţiei sale, gândirea de stânga s-a bazat pe argumente diverse.
„ Unul dintre acestea este că egalitatea juridică şi politică rămâne formală şi
artificială, dacă nu este cuplată cu una economică şi socială. Dificultăţile economice şi
cele sociale anulează valoarea celorlalte forme de egalitate; din poziţia sa defavorizată şi
mizeră, omul simplu nu poate beneficia de avantajele vieţii civilizate şi nici de egalitatea
juridică sau politică (formală). Chiar dacă exercitarea drepturilor de care beneficiază
acesta este ca atare gratuită, exercitarea lor în fapt presupune nişte costuri de
oportunitate (beneficii la care el renunţă pentru a-şi putea exercita aceste drepturi,
pierderi, datorate lucrurilor la care renunţă pentru a putea să profite de egalităţile
respective) pe care adesea omul sărac nu-şi poate permite să le plătească în timp ce
membrii mai favorizaţi ai comunităţii pot.
„ Un alt argument pentru egalitate economică este acela că doar inegalităţile
bazate pe merit sunt justificate, în timp ce alte inegalităţi sunt nedrepte. Constatăm că
gândirea de stânga nu repudiază orice inegalitate; ea poate admite venituri proporţionale
cu meritele sau efortul depus, deci venituri inegale justificabile raţional, nu însă şi
inegalităţi întâmplătoare (provenite din moşteniri sau accidente ale funcţionării pieţei
libere), deci greu de justificat raţional în raport cu individul în cauză.
„ Se susţine adesea că este normal şi drept ca toţi oamenii să pornească în viaţă cu
o egalitate a şanselor, ceea ce nu se întâmplă, consideră gânditorii de stânga, dacă există
mari inegalităţi economice şi sociale. Egalitatea şanselor nu poate rezulta doar din
egalitatea drepturilor juridice şi politice principiale; ea trebuie să aibă şi un fundament în
sfera resurselor economice. Acest lucru a fost implicit recunoscut o dată cu admiterea
necesităţii accesului la educaţie al tuturor oamenilor, indiferent de veniturile lor. Un
sprijin similar este necesar şi în sfera ocupării forţei de muncă , a asistenţei medicale etc.
Adversarii egalitarismului contraargumentează folosind şi ei o varietate de idei .
„ Se susţine că societatea pur şi simplu nu deţine resursele necesare asigurării
egalităţii economice (prin finanţarea specială a celor defavorizaţi), deoarece o politică
menită să realizeze această sarcină ar ajunge repede să fie confruntată cu sarcina
imposibilă de a compensa toate inegalităţile care nu provin direct şi exclusiv din anumite

111
merite personale. De asemenea, ceea ce contează pentru societate nu este meritul ca atare
(eforturile făcute), ci rezultatele obţinute, care deseori se datorează şi norocului sau altor
elemente „arbitrare”.
„ Un alt argument antiegalitarist este că politica egalitaristă pune statul în situaţia
de a abandona imparţialitatea şi de a se comporta discriminatoriu, ajutând material unii
oameni, luând cote din veniturile altora (ca impozite). Dispare, susţin unii gânditori,
egalitatea în faţa legii şi este afectat principiul supremaţiei dreptului.
„ Poate cel mai important argument este acela că egalizarea economică, asigurată
de stat distruge libertatea. Pentru ca statul să poată redistribui în mod eficient resursele,
prevalând de la cei bogaţi pentru a-i ajuta pe săraci, el trebuie înzestrat cu multă putere de
decizie şi execuţie, cu dreptul de a decide cine şi cum trebuie ajutat, până la ce nivel, care
sunt excepţiile de la regulă etc., statul preia astfel funcţia divină de judecător absolut,
capabil să decidă cea mai dreaptă dar şi cea mai bună distribuţie a resurselor unei
comunităţi. Se susţine că marile performanţe economice şi formarea unei elite economice
necesită multă libertate şi abandonarea oricărui spirit egalitar: numai perspectiva unor
câştiguri maxime poate motiva suficient întreprinderea economică privată desfăşurată în
condiţii de risc, inovarea etc.
Aşadar, adversarii egalitarismului pledează pentru o înţelegere minimală a
egalităţii de şanse ca simplă absenţă a discriminărilor (de rasă, sex, religie, vârstă,
naţionalitate). Aici interpretarea lor minimală intră în conflict cu ideea apărată de stânga
politică, conform căreia egalitatea de şanse implică o egalizare a posibilităţilor practice a
resurselor. Această dispută este analoagă celei privind libertatea pozitivă şi negativă şi,
sub diferite forme, este destinată să o continue deoarece reflectă o opoziţie adâncă de
interese.
În gândirea politică contemporană, egalitarismul radical are puţini adepţi; nu numai
libertarienii, ci majoritatea autorilor resping această poziţie. Există însă un anumit
consens asupra ideii că avea consecinţe pozitive pe termen lung (pentru stabilitatea unei
societăţi şi, mai ales, pentru democraţie).

112
 C. DREPTATEA SOCIALĂ.

Epoca modernă a introdus în dezbaterea politică tema dreptăţii prin întrebări ca:
Este oare drept ca anumiţi oameni (monarhi ereditari) să fie născuţi să conducă sau
ca anumiţi oameni să aibă privilegii (aristocraţie) chiar dacă personal nu au nici un merit?
Este normal ca oamenii merituoşi să nu aibă dreptul de a conduce şi nici pe acela
de a intra în elita socială, deoarece s-au născut într-un grup social defavorizat?
Este oare drept ca oamenii să fie privaţi de drepturi politice în virtutea rasei,
sexului sau naţionalităţii lor?
Consensul care s-a creat asupra unui răspuns negativ la aceste întrebări a condus la
instaurarea regimurilor politice moderne bazate pe principii democratice şi pe ideea
necesităţii respectării drepturilor universale ale omului.
Cu toate că s-au făcut mari progrese în ultimele secole, problema dreptăţii sociale
nu a dispărut. Ea se pune astăzi în special cu referire la distribuţia şi redistribuţia valorilor
şi resurselor umane într-o comunitate.
Sunt oare drepte marile diferenţe de venit dintre oamenii care aparţin aceleiaşi
comunităţi?
Este drept ca unii să beneficieze de resurse uriaşe fără a avea nici un merit în
obţinerea lor?
Este drept ca statul să preia o parte din veniturile unor oameni pentru a le
redistribui altora?
Acestea sunt câteva dintre întrebările centrale ale politologiei şi filosofiei politice
moderne.
După D. Hume, problema dreptăţii sociale se naşte din două surse: egoismul
oamenilor şi penuria de resurse (insuficienţa resurselor). Problema insuficienţei resurselor
nu se reduce la cea a insuficienţei bunurilor sau valorilor materiale. Există şi o
„insuficienţă” a privilegiilor, distincţiilor, poziţiilor de conducere etc., care face ca
oamenii să intre în competiţie pentru toate acestea şi să-şi pună întrebări cu privire la
optima distribuire.
Este oare drept ca o singură persoană să cumuleze multe funcţii de conducere şi
toate privilegiile asociate acestora?

113
 Este drept ca cei care deţin privilegii economice să obţină pe baza acestora şi
privilegii politice?
Răspunsul la aceste interogaţii preocupă pe mulţi cetăţeni şi pe mulţi teoreticieni.
Cu toate acestea, nu toţi gânditorii apreciază importanţa ideii de dreptate socială.
Mulţi liberali, resping însuşi acest concept. F. Hayek bunăoară, afirmă că acest concept
este un atavism, adică o reminiscenţă primitivă, a epocii îndepărtate când oamenii trăiau
în cete, se ocupau cu vânătoarea şi împărţeau în mod drept prada obţinută . El crede că se
poate vorbi cu sens de dreptate socială numai în asemenea comunităţi primitive, în care
există un singur scop comun (obţinerea hranei necesare), şi o distribuţie deliberată a
rezultatelor pe baza meritului fiecăruia în obţinerea lor. Societatea modernă este însă
altfel organizată. Oamenii cooperează şi aici, dar nu există nici un singur scop comun,
nici o ierarhie unică de scopuri sau nevoi; meritul fiecăruia în realizarea prosperităţii
comune este practic imposibil de evaluat exact, datorită complexităţii activităţilor şi
contribuţiilor. Ca atare, oamenii moderni nu se mai organizează pe baza unor reguli axate
pe merite, recompense proporţionale cu meritele, scopuri comune şi contribuţii aduse la
realizarea lor. Ei se organizează pe baze individualiste, fiecare urmându-şi propriile
scopuri şi recompense în cadrul unei competiţii în care nimeni nu are autoritatea supremă
de a decide cât şi ce merită o anumită persoană, sau ce nevoi sunt mai presante şi ar trebui
satisfăcute prioritar. În acest context este drept orice rezultat final care a fost obţinut pe
baza respectării „regulilor jocului” (legi, norme sociale etc.). Orice altă idee de dreptate
este superfluă şi nelegitimă, crede Hayek, iar încercarea de a o aplica ar conduce la
totalitarism (de vreme ce o autoritate centrală ar fi însărcinată să decidă ce şi cât merită
fiecare, ce nevoi există şi sunt prioritare; cum aceste evaluări nu se pot face obiectiv, ele
ar fi în cele din urmă dictate de această autoritate).
Dacă dezbaterea despre dreptate este admisă, tendinţa liberală este aceea de a
echivala această valoare cu nondiscriminarea (egalitatea în drepturi, egalitatea de acces
la activităţi, poziţii, funcţii) cu egalitatea principială sau teoretică de şanse (în principiu
orice membru al societăţii are şanse egale cu ceilalţi, oricine e îndreptăţit la avantaje care
nu sunt rezervate oficial cuiva, dacă reuşeşte să le obţină) şi cu legalitatea (respectarea
legii, a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti).

114
 Liberalismul distinge sistematic între dreptate procedurală şi dreptate
distributivă, şi această distincţie formează nucleul central al teoriei liberale despre
dreptate.
Dreptatea procedurală constă în corecta aplicare şi stricta respectare a regulilor
jocului (legile, Constituţia), în respectarea „procedurilor” economice, sociale, admise şi
recunoscute.
Dreptatea distributivă constă în distribuirea resurselor conform unui tipar de
distribuire decretat drept just, corect, legitim, raţional de către stat. Liberalismul acceptă
dreptatea procedurală; dar o respinge pe cea distributivă, văzută ca formă dogmatică de
distribuire a resurselor conform unui tipar stabilit a priori drept unicul corect de către
elitele puterii.
Chiar dacă recunoaşte că şansele practice de succes nu sunt egale pentru toţi
membrii societăţii, liberalismul insistă că acest lucru nu este nedrept (nimeni nu este
vinovat de această inegalitate) şi că societatea bazată pe competiţie liberă (deci
inegalitatea practică) este preferabilă celei bazate pe dirijare şi distribuire arbitrară, pentru
că oferă condiţii mai bune oamenilor decât alte societăţi.
Şi alţi autori contemporani susţin puncte de vedere înrudite. R. Nozick consideră că
orice distribuire a valorilor la care s-a ajuns în mod legal este dreaptă.
Conform unor asemenea viziuni, dreptatea are caracter minimal; ea se rezumă la
legalitatea conform principiului că tot ce nu implică o infracţiune este drept. Nedrepte
sunt doar situaţiile la care s-a ajuns prin încălcarea unor reguli de procedură. Dreptatea
procedurală se asociază ideii statului minimal, căruia nu i se acordă nici un alt rol decât
acela de asigurare a respectării legii.
Dificultatea unei astfel de înţelegeri constă în aceea că ea pretinde să reducă
întreaga complexitate a problemelor dreptăţii la un singur principiu (al legalităţii),
excluzând ca inadecvată orice discuţie despre merite, nevoi, obligaţii indirecte sau tacite
(privind conservarea societăţii, a democraţiei).
În general, apreciem legalitatea (respectarea tuturor regulilor explicite) ca parte a
dreptăţii, dar considerăm că şi meritele, nevoile, obligaţiile sunt relevante pentru
problema dreptăţii. Faptul că meritele pot fi greu sau imposibil de stabilit nu înseamnă
neapărat că ele trebuie ignorate. Noi ne aşteptăm ca aranjamentele sociale, inclusiv cele

115
privitoare la dreptate, să fie adaptate nu numai cerinţelor minimale ale legalităţii sau
obligaţiilor directe şi explicite asumate de fiecare, ci şi altor cerinţe (de solidaritate
socială, de asigurare a stabilităţii, a cooperării) unor aprecieri de valoare, merite sau
nevoi. Dorim, în acest sens, să avem posibilitatea de a judeca caracterul drept sau nedrept
nu numai al conduitelor şi situaţiilor, ci şi al legilor, regulilor, normelor. Nu ne mulţumim
să putem verifica doar respectarea legalităţii, ci vrem să judecăm însăşi legalitatea ca
dreaptă sau nedreaptă.
Majoritatea gânditorilor contemporani acceptă o idee mai complexă de dreptate,
care lasă loc atât existenţei unor inegalităţi (bazate pe merite, nevoi sau chiar pe şansă),
cât şi unor tipuri de egalitate (necesare din punct de vedere politic). Putem aminti aici
concepţia lui J. Rawls Acesta pleacă de la constatarea că nu orice inegalitate este
nedreaptă: inegalităţile de rol (între cel care are rol de conducere şi cel care are rol de
execuţie într-o întreprindere) nu sunt respinse ca nedrepte. De asemenea, nu provoacă
protest inegalităţile apărute ca rezultat al unei competiţii egale, în care toţi participanţii au
plecat cu şanse egale, chiar dacă câştigătorii obţin anumite privilegii şi avantaje.
În schimb apare ca nedreaptă inegalitatea ce rezultă din faptul că o activitate
cooperativă continuă să aducă mereu avantaje numai unora dintre participanţii la ea.
Orice om care nu ar cunoaşte precis în ce poziţie socială va ajunge, ce resurse va
avea, ar opta pentru un model de organizare care să satisfacă condiţiile următoare:
1. Fiecare om are un drept egal la cea mai mare libertate compatibilă cu
libertatea altora.
2. Inegalităţile economice şi sociale sunt astfel aranjate încât: a) să aducă cel
mai mare beneficiu posibil celor care sunt dezavantajaţi, şi b) să fie conectate
cu funcţii şi poziţii accesibile tuturor în condiţii de egalitate a şanselor.
În spatele concepţiei lui Rawls se află ideea că societatea este un proces cooperativ
(la care contribuie oameni cu cele mai diferite poziţii sociale şi resurse); or, dacă oamenii
profită în proporţii diferite de pe urma activităţii comune şi au situaţii economice diferite,
nu ar fi normal ca de pe urma succeselor acestei cooperări să profite numai unii dintre
participanţi (cei avantajaţi); de aici, cerinţa ca de pe urma acestei cooperări care nu
elimină inegalitatea, să poată obţine şi cei dezavantajaţi cel mai mare avantaj posibil.

116
Numai când inegalităţile aduc un atare avantaj şi celor defavorizaţi, ele sunt acceptabile,
drepte, crede Rawls.

REZUMAT:
™ Libertate şi constrângere
™ Libertate negativă – libertate pozitivă
™ Egalitate, oportunitate, egalitate de şanse
™ Dreptate procedurală, dreptate distributivă

AUTOEVALUARE:
1. Analizaţi principiile dreptăţii ale lui John Rawls
2. Stabiliţi corelaţia dintre libertate şi egalitate
3. Analizaţi corelaţia dintre libertate şi dreptate

BIBLIOGRAFIE:
1. John Rawls, O teorie a dreptăţii, în Dreptate sau moralitate? O introducere în
filosofia politică a lui John Rawls, coord.Ovidiu Caraiani, Ed. Comunicare.ro,
Bucureşti, 2008, pg. 35-42
2. F.A. Hayek, Constituţia libertăţii, Institutul European, Iaşi, 1998, pg. 107-110;
223-236
3. Adrian Miroiu, Introducere în filosofia politică, Polirom, Iaşi, 2009, pg. 127-144


Timp: 2 ore

117
 10. RELAŢIILE INTERNAŢIONALE

Introducere

Există unele situaţii şi valori comune atât politicii interne cât şi politicii externe,
din care decurg probleme comune celor două sfere - sfera relaţiilor dintre cetăţenii
aceluiaşi stat sau aceleiaşi naţiuni şi cea a relaţiilor dintre state, dintre naţiuni.

Cuprins

A. PROBLEMELE POLITICII INTERNAŢIONALE

B. NORMATIVISMUL, RAŢIONALISMUL, IDEALISMUL
C. REALISMUL POLITIC
D. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE

Obiective
Studentul va dobândi:
• o imagine asupra problemelor politicii internaţionale
• principiile care stau la baza concepţiilor asupra relaţiilor internaţionale
• o semnificaţia precisă a ceea ce este realismul politic şi principiile sale
• o semnificaţie clară a ceea ce înseamnă dreptatea în sfera relaţiilor internaţionale

118
A. PROBLEMELE POLITICII INTERNAŢIONALE

„ Problema normelor: dacă relaţiile între state, naţiuni, organisme internaţionale

trebuie să se bazeze pe reguli şi norme sau pe voinţa arbitrară ori pe libertatea nelimitată.
Ca şi în viaţa politică internă, şi în cea externă libertatea nelimitată a unor agenţi implică
anularea libertăţii altora.
„ Problema forţei: dacă relaţiile trebuie să fie guvernate de forţa dreptului sau de
dreptul forţei, adică de norma de drept internaţional sau de „dreptul celui mai puternic”.
„ Problema scopului final: scopul trebuie să fie găsirea unui modus vivendi, a
unui mod de cooperare şi convieţuire paşnică sau dominarea unora de către alţii şi chiar
anihilarea, unilaterală sau reciprocă a agenţilor?
„ Problema „regulilor jocului”: competiţiile care se nasc pentru resurse, avantaje
sau poziţii privilegiate, trebuie şi ele să fie guvernate de reguli şi norme (inclusiv formele
violente, războaiele) sau se desfăşoară fără nici o regulă?
„ Problema distincţiei factorul-normativ: faptele nu trebuie confundate cu normele
(stările de drept, stările ideale): dacă ceva este nu înseamnă că şi trebuie să fie (trebuie să
aibă loc), iar dacă ceva nu este nu înseamnă neapărat că nu ar trebui să fie.
„ Problema responsabilităţii: răspunderea pentru răul produs (în caz de agresiune,
război) trebuie să cadă asupra vinovaţilor, nu asupra celor care nu sunt vinovaţi; este oare
posibilă respectarea acestui principiu?
„ Problema autonomiei: agenţii (cetăţenii sau statele, naţiunile) doresc totdeauna
să se bucure de o anumită independenţă şi autonomie; este posibilă atingerea acestui
ideal?
„ Problema corelării binelui individual cu cel general: în ambele sfere există o
problemă de conciliere a binelui individual (al unei persoane sau al unei naţiuni, al unui
stat) cu binele general (al tuturor cetăţenilor, al tuturor statelor sau naţiunilor).
Ca răspuns la aceste probleme au apărut principii de politică internaţională, care au
fost foarte des invocate ca argument în disputele internaţionale, însă care au fost numai
uneori respectate. Avem în vedere:
- principiul bunelor tratamente aplicate celor învinşi în război;
- principiul evitării vătămării a civililor nevinovaţi;

119
 - principiul respectării independenţei;
- principiul compromisului şi reconcilierii.
Tot de secole, a apărut şi convingerea (cinică, amorală) conform căreia viaţa
internaţională nu este călăuzită de principii, ci de interese sau de forţă, iar normele sau
principiile sunt irelevante. Această idee a fost încurajată de nenumăratele cazuri în care
principiile menţionate au fost încălcate, în care practica politică a ignorat orice norme
raţionale sau umanitare.
Trebuie observat că, pe lângă elementele comune, există şi deosebiri foarte mari între
politica internă şi cea internaţională.
„ Politica internă se derulează întotdeauna într-un cadru delimitat (stat) în care există
anumite reglementări (legi, norme, tradiţii), precum şi o autoritate care reglează la
respectarea lor; dimpotrivă, politica externă se derulează pe scena mondială şi nu este
monitorizată de o autoritate (uneori lipsesc instituţiile internaţionale de tip ONU, UE,
NATO care să execute monitorizarea, iar când ele există, au o autoritate limitată).
„ În politica internă, agenţii sunt mult mai interdependenţi şi mai solidari decât în cea
externă, fiind de regulă legaţi prin tradiţii istorice şi experienţe comune; probleme şi
interese comune, o cultură şi o limbă comune;
„ Interacţiunea intensă şi complexă dintre agenţi pe plan intern, interdependenţa
strânsă, fac mult mai acută nevoia de consens, compromis, conciliere, în timp ce
interacţiunea mai redusă şi interdependenţa mult mai slabă dintre agenţi pe plan extern
face ca disensiunile, starea de conflict sau indiferenţa reciprocă, să poată dura mult mai
mult în viaţa internaţională şi să îmbrace forme mai radicale.

B. NORMATIVISMUL, RAŢIONALISMUL, IDEALISMUL.

Concepţiile optimiste asupra relaţiilor internaţionale au primit denumiri diverse, după

cum se urmăreşte evidenţierea uneia sau alteia dintre trăsăturile caracteristice lor.
Concepţiile normativiste sunt cele care îşi afirmă încrederea în posibilitatea
fondării raporturilor internaţionale pe norme (fixate explicit în tratatele bilaterale sau
multilaterale). Aceste concepţii prezintă evenimentele politice în termeni ce sugerează că

120
respectarea normelor este regula, în timp ce încălcările normelor privind raporturile dintre
naţiuni sau state nu sunt decât excepţii sau accidente condamnabile; normativiştii prezintă
pacea şi cooperarea drept normale, în timp ce conflictele, agresiunea etc. apar drept
exemple a ceea ce n-ar trebui să se întâmple.
Concepţiile optimiste sunt în general raţionaliste, în mai multe sensuri.
Mai întâi, în sensul că privesc omul în general, precum şi omul politic în special,
ca pe o fiinţă raţională, ale cărei decizii şi conduite sunt fundamentate pe intenţii şi
calcule raţionale; el este considerat ca o fiinţă capabilă de autocontrol, de angajare în
acorduri şi de respectare a acestora.
În al doilea rând, ele sunt raţionaliste pentru că pleacă de la premisa posibilităţii
aşezării raporturilor internaţionale pe baze raţionale, pe baze morale (adică în
conformitate cu anumite principii morale universale) şi de la premisa că toate problemele
politicii externe au soluţii raţionale. De aceea, aspectele negative ale vieţii internaţionale
sunt, de obicei prezentate drept rezultat al unor calcule greşite, al unor derapaje de la
abordarea raţională a raporturilor dintre state.
În al treilea rând, concepţiile optimiste sunt idealiste, deoarece ele tind să
încurajeze o viziune ideală asupra oamenilor, naţiunilor şi statelor. Este vorba despre o
viziune pozitivă ce accentuează educabilitatea omului, posibilitatea eliminării violenţei şi
agresivităţii, progresul civilizaţiei, dezvoltarea cooperării benefice dintre popoare.
Indiferent cum numim aceste teorii, ele au în comun cam aceleaşi principii
fundamentale, de sorginte iluministă, raţionalistă, kantiană.
„ Principii privind natura umană: omul este fiinţă raţională, educabilă, capabilă de
progres; el nu este dominat în mod fatal de sentimente negative (egoism, agresivitate, ură,
dorinţă de dominaţie), ci este apt de atitudini pozitive, de prietenie, simpatie, spirit de
solidaritate.
„ Principii privind statele şi naţiunile: toate statele sunt capabile de progres, de
cooperare paşnică pe baze normate, de conducere şi conduită democratică, de respectarea
angajamentelor, de consens, de compromisuri reciproc avantajoase; natura relaţiilor dintre
ele nu este conflictul, ci cooperarea, statele fiind apte de a-şi subordona posibile interese
naţionale speciale scopurilor benefice generale pe plan internaţional.

121
 „ Principii privind valorile: ceea ce uneşte naţiunile este mai important decât ceea
ce le desparte; binele comun poate şi trebuie pus deasupra binelui „îngust”, propriu unei
singure naţiuni; cooperarea este preferabilă conflictului; pacea este un obiectiv suprem,
soluţiile paşnice sunt de regulă preferabile celor militare; relaţiile internaţionale pot şi
trebuie să fie aşezate pe baze legale şi pe baze morale; independenţa naţională este sacră,
ea este preferabilă inegalităţii şi subordinii; sunt posibile aranjamente internaţionale
mutual profitabile, paşnice, eficace, aşa cum sunt posibile aranjamente politice raţionale şi
pe plan intern; prevenirea violenţei este prioritară totdeauna sau aproape totdeauna;
sursele de conflict nu sunt sădite în natura umană sau în firea popoarelor, ci în elemente
contingente (conducători incompetenţi, iraţionali, agresivi, accidente istorice etc.), şi ca
atare ele pot fi eliminate treptat pe cale raţională (educaţie, negociere, alianţe ale forţelor
interesate de menţinerea păcii etc.)
În practica politică susţinătorii acestor principii militează pentru dezvoltarea
organismelor internaţionale, a sistemului de tratate şi de garantare a securităţii colective,
pentru dezvoltarea legislaţiei internaţionale şi a mecanismelor de implementare a ei,
pentru mecanisme paşnice de soluţionare a conflictelor, pentru cooperare şi educaţie
internaţionalistă etc. În general, idealismul politic tinde să promoveze în sfera relaţiilor
internaţionale aranjamente politice similare celor din politica internă a unui stat:
elaborarea unei legislaţii adecvate, consolidarea unei autorităţi politice neutre care să
vegheze la respectarea acesteia, controlul asupra violenţei, reducerea dezordinii şi a
conflictului, întărirea solidarităţii şi a cooperării etc.
Este foarte greu de evaluat în ce măsură aceste premise optimiste au contribuit la
îmbunătăţirea climatului internaţional. Adepţii idealismului sau normativismului susţin că
această contribuţie a fost deosebit de importantă, în schimb criticii lor pretind că un
asemenea optimism nu a făcut decât să falsifice realitatea politică şi să creeze aşteptări
sau speranţe nerealiste.

122
 C. REALISMUL POLITIC.

Realismul politic este principalul adversar al idealismului, raţionalismului şi

internaţionalismului politic normativist. În opoziţie cu teoriile amintite mai sus, realismul
politic pleacă de la o viziune mai puţin optimistă despre om şi relaţiile interumane. El
continuă tradiţia hobbesiană de interpretare a naturii umane şi a relaţiilor sociale.
Realismul politic tinde să vadă omul ca pe o fiinţă egoistă, condusă de propriile
interese, de voinţa de putere şi dominaţie, de obsesia pentru câştig şi succes în
competiţiile vieţii. Relaţiile sociale sunt văzute ca relaţii predominant concurenţiale,
desfăşurate în cadrul unor activităţi de tip „joc cu sumă nulă” (în care nu există remiză: tot
ceea ce câştigă unul, altul pierde. În acest context, fiecare dintre agenţi este definit de
încercarea de a câştiga în dauna celorlalţi. Politica, în ansamblu, apare ca luptă pentru
putere şi dominaţie, ca activitate concurenţială şi nu cooperativă, guvernată de interese şi
ambiţii, nu de idealuri nobile sau norme morale. Acţiunea politică, a statelor este descrisă
ca acţiune impulsionată de interesele egoiste şi voinţa de dominaţie, desfăşurată în cadrul
unor raporturi de forţă. Realismul politic a primit un sprijin teoretic apreciabil de la teorii,
precum cea a lui Carl Schmitt, ce pun distincţia „prieten-duşman” în centrul politicii.
Conform acestei teorii, acţiunea politică nu poate niciodată să se bazeze pe simpla
respectare a normelor şi reglementărilor (internaţionale), din două motive:
- pentru că statele îşi decid atitudinea politică pe baza distincţiei „duşman-
prieten” şi nu a normelor dreptului internaţional, astfel că ele îşi sprijină prietenii
(aliaţii) şi când sunt încălcate aceste norme, după cum combat statele considerate
inamice, chiar dacă acestea sunt apărate de normele respective.
- Pentru că suverane, în relaţiile internaţionale sunt doar acele state ce pot
„decide asupra excepţiilor” adică pot hotărî când se poate face excepţie de la
normele recunoscute de drept internaţional (privilegiu ce revine de obicei marilor
puteri). Dominaţia internaţională revine marilor puteri, şi nu dreptului internaţional,
tratatelor sau instituţiilor internaţionale.
Realismul politic aderă la principii ca:
- Principii privind natura umană: omul este fiinţă egocentristă care,
indiferent cât ar progresa, rămâne dominată de setea de putere şi nevoia de a domina;

123
sentimentele negative (egoism, instinct agresiv, teamă, resentiment) nu pot fi
eliminate din viaţa sa, şi ele îi marchează permanent conduita; atitudinile pozitive,
cooperante, bazate pe un spirit de solidaritate şi simpatie, sunt periferice, trecătoare
şi nu pot constitui baza aranjamentelor şi a ordinii politice.
- Principii privind statele şi naţiunile: nu toate statele au atins sau ating
acelaşi nivel de progres şi dezvoltare, acelaşi nivel de organizare, conducere şi
conduită democratică, deci nu toate statele sunt apte să-şi respecte angajamentele, de
cooperare paşnică, de realizare a unor compromisuri reciproc avantajoase; relaţiile
dintre state rămân marcate decisiv de concurenţa dintre ele, de o luptă pentru putere
şi dominaţie, de conflict; cooperarea, deşi posibilă în anumite contexte, nu este
elementul pe care să se poată fundamenta securitatea naţională sau internaţională.
Statele fiind inapte în a-şi subordona interesele naţionale (egoiste) unor scopuri
„benefice” generale pe plan internaţional; scena politică internaţională este
preponderent anarhică, haotică, conflictuală şi aici, succesul depinde în principal de
forţa economică, politică sau militară. Problemele internaţionale sunt deosebit de
importante, de presante, dar rezolvarea lor nu corespunde principiilor democratice.
- Principii privind valorile: ceea ce desparte naţiunile este adesea mai
important decât ceea ce le uneşte; „binele comun” este relativ, incert şi temporar,
adesea himeric, de aceea el nu poate prevede asupra binelui „naţional” sau asupra
intereselor proprii fiecărei naţiuni; cooperarea este preferabilă conflictului, dar
adesea conflictul este inevitabil şi decisiv – capacitatea de a câştiga conflictele, deci
şi factorul primordial al dezvoltării naţionale şi garanţia securităţii naţionale; nici un
stat nu se poate baza pe încrederea în buna credinţă, spiritul paşnic, prietenia altor
state, ci trebuie să se bazeze pe propria forţă de apărare sau dominaţie; pacea nu este
un obiectiv suprem, deoarece interesul naţional impune adesea soluţii nepaşnice, de
forţă, la probleme naţionale sau internaţionale; relaţiile internaţionale nu vor putea fi
niciodată aşezate exclusiv pe baze legale şi pe baze morale, căci raporturile de forţă
vor decide totdeauna în cele mai importante chestiuni; nu totdeauna autonomia
politică şi economică duce la rezultate bune (vezi situaţia fostelor colonii); tratatele
internaţionale nu asigură mereu pacea, uneori ţările puternice sunt mai eficiente în
asigurarea păcii prin acţiunea lor pe control militar.

124
 Funcţionează un „principiu al pesimismului”: progresul este relativ şi inegal, el nu
garantează eliminarea răului şi a pericolelor, nu asigură soluţii paşnice la probleme şi
crize; legislaţia internaţională nu dirijează şi nu controlează raporturile de forţe,
conduita statelor, ci este expresia acestora, ea poate fi modificată (conform intereselor
statelor puternice) sau ignorată dacă interesele naţionale o cer.
Realismul politic a jucat şi joacă un rol important în modelarea politicii
internaţionale, dar, consecinţele sale nu sunt apreciate întotdeauna pozitiv. În timp ce
adepţii săi îl elogiază ca pe o teorie inspirată de „simţul realităţii”, pragmatism ,
luciditate, adversarii îl taxează drept viziune „cinică”, „amorală”, care justifică
agresiunea, abuzurile, militarismul, „dreptul forţei” în locul „forţei dreptului”.

D. PROBLEMA DREPTĂŢII INTERNAŢIONALE.

De cele mai multe ori, prin „dreptate” se înţelege în această sferă respectarea
normelor dreptului internaţional. În acest sens, acţiuni ca agresiunea militară,
folosirea neprovocată a forţei sau a ameninţării cu forţa, încălcarea suveranităţii şi
independenţei unui alt stat, au fost şi sunt apreciate ca nedreptăţi, ele fiind
condamnate pe plan internaţional. Cu toate acestea, fenomenele de acest tip, deşi
apreciate drept încălcări ale dreptului internaţional şi lezări aduse dreptăţii în relaţiile
dintre state, se produc destul de frecvent.
Evocând ideea unei dreptăţi internaţionale, unii gânditori cer redistribuirea
bogăţiei între state şi obligaţia tuturor statelor de a ajuta cetăţenii altor state să
depăşească obstacole ca: sărăcia extremă, persecuţia politică, lezarea drepturilor
fundamentale ale omului etc. Astfel ei susţin că:
- pe plan mondial, se produce suficientă bogăţie, şi în special suficientă
hrană pentru satisfacerea tuturor nevoilor locuitorilor planetei, dar
- bogăţia şi hrana sunt distribuite foarte inegal, astfel că anumite state sau
naţiuni au mult mai mult decât le-ar fi necesar pentru satisfacerea nevoilor de bază,
în timp ce altele sunt lipsite de strictul necesar şi, deci, că

125
 - numai prin transferul unei părţi din bogăţia de la naţiunile bogate, la cele
sărace, poate fi schimbată această situaţie.
Pledoaria pentru redistribuirea bogăţiei în favoarea celor mai sărace state sau naţiuni
se bazează pe principiul moral de „a-l ajuta pe cel în pericol de moarte”. Cum sărăcia este
principala cauză a suferinţei umane, dar şi cauza morţii a numeroşi copii malnutriţi, se
trage concluzia că, oamenii din ţările bogate îngăduie ca cei din statele sărace să sufere de
sărăcie absolută, cu consecinţa malnutriţiei, sănătăţii precare şi morţii. Concluzia este că
s-ar părea că toţi cei din statele bogate sunt nişte criminali.
Acest posibil argument se bazează pe ideea că refuzul de a ajuta o persoană umană
aflată în pericol de moarte este o crimă, şi că nu este nici o deosebire principală între
refuzul de a ajuta victima unui accident aflată în pericol de a muri din cauza rănilor şi
refuzul de a ajuta un copil malnutrit din Africa, aflat în pericolul morţii de foame.
Acest argument nu este împărtăşit de toţi. Adversarii săi evocă principiul
intangibilităţii proprietăţii, considerând că bogăţia statelor constituie proprietatea legitimă
a acestora, că dreptul asupra proprietăţii legitime este intangibil şi că nimeni nu are
obligaţia de a-şi redistribui proprietatea altora.
Dezbateri intense se desfăşoară în legătură cu dreptatea şi în sfera protecţiei
drepturilor omului. Adepţii universalismului susţin că drepturile omului au un caracter
universal; că toate statele sunt obligate să le respecte, şi că intervenţia unui stat pentru
apărarea drepturilor lezate ale cetăţenilor altui stat este legitimă, dreaptă, cu toate că ea
încalcă principiul respectării suveranităţii şi a independenţei. Cu alte cuvinte,
universaliştii presupun că principiul respectării drepturilor omului este mai presus decât
cel al respectării suveranităţii naţionale. Criticii acestui punct de vedere adoptă poziţia
opusă: evocând adesea diferenţele culturale de valori şi tradiţii dintre naţiuni, ei resping
ideea universalităţii drepturilor omului, apărând în schimb ideea multiculturalismului.
Prin această idee se susţine că diversitatea culturală exclude aplicarea uniformă a
aceloraşi principii privind drepturile omului şi, o dată cu ea, dreptul unui stat de a încălca
suveranitatea altuia pentru protecţia acestor drepturi. Drepturile omului nu apar ca
identice pretutindeni şi universale, ci ca relative la o cultură, la anumite tradiţii istorice,
politice morale. Adepţii multiculturalismului tind să considere principiul respectării
suveranităţii ca primordial faţă de cel al respectării drepturilor omului, pe baza

126
presupunerii că suveranitatea şi independenţa sunt mijloace vitale pentru apărarea
tradiţiilor culturale şi politice specifice fiecărui stat.
Disputa continuă, fiecare dintre părţi evocând argumente inspirate din experienţa
politică:
- universaliştii observă că adeseori ideea diversităţii culturale şi politice, a
tradiţiilor sau opţiunilor diferite, nu este decât un pretext al regimurilor totalitare de
justificare a abuzurilor comise de către ele împotriva drepturilor omului (ceea ce este
adevărat);
- adversarii universalismului observă că ideologia drepturilor omului nu
este adesea decât un pretext pentru intervenţii nelegitime, abuzive, agresive, ale unor
state în treburile interne ale altora, un pretext pentru dominaţie şi hegemonie (ceea
ce este adesea adevărat). Spre exemplu, drepturile lezate ale unor minorităţi au
constituit adesea pretextul pentru expansiune teritorială (nazismul a făcut din
drepturile lezate ale minorităţii germane din unele state central-europene pretextul
ocupării acestora). Problema raportului dintre principiul respectării drepturilor
omului şi principiul respectării suveranităţii statelor rămâne deci acută şi tensionată.
O dispută similară s-a născut şi în legătură cu globalizarea. Adepţii acesteia susţin că
globalizarea (economică, politică, informaţională) a determinat o reducere a
independenţei şi a suveranităţii naţionale, şi, deci, că intervenţia străină sau internaţională
într-un anumit stat (unde, spre exemplu, sunt lezate drepturile omului) nu mai poate fi
considerată drept simplă încălcare a suveranităţii, drept simplă nedreptate. Adversarii
acestui punct de vedere obiectează însă că globalizarea nu este doar o realitate de fapt, ci
şi o ideologie, un mit justificator pentru hegemonia unor state care obţin maximum de
avantaje economice, politice şi culturale, de pe urma ei. În acest context, ei critică şi
resping ca nedrepte numeroase iniţiative care încalcă suveranitatea naţională.
Constatăm că problematica relaţiilor internaţionale rămâne un domeniu deosebit de
controversat, nu numai între state şi politicieni, ci şi între politologi.

127
 REZUMAT:
™ Forţă, scop, reguli, responsabilitate, autonomie în relaţiile internaţionale
™ Principiile realismului politic
™ Respectarea normelor internaţionale; protecţia internaţională a
drepturilor omului

AUTOEVALUARE:
1. Comparaţi normativismul politic internaţional şi realismul politic
2. Analizaţi şi discutaţi argumentele care susţin redistribuirea bogăţiei în
favoarea celor mai sărace state (naţiuni)

BIBLIOGRAFIE:
1. G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată, Polirom, Iaşi, 1999, pg. 67-69
2. R.E. Goodin, Hans -Dieter Klingemann, Manual de ştiinţă politică, Polirom,
Iaşi, 2005, pg. 353-369


Timp: 2 ore

128
 BIBLIOGRAFIE

1. R. Aron, Democraţie şi totalitarism, All Educational, Bucureşti, 2001

2. Aristotel, Politica, Paideia, Bucureşti, 2001
3. I. Berlin, Patru eseuri despre libertate, Humanitas, 1993
4. N. Bobbio, Liberalism şi democraţie, Nemira, Bucureşti 1998
5. Chantel Millon-Delsol, Ideile politice ale secolului XX, Polirom, Iaşi, 2002
6. R.A. Dahl, Despre democraţie, Institutul European, Iaşi, 2001
7. K. Dowding, Puterea, Du Style, Bucureşti, 1998
8. R.E. Goodin, H.D. Klingemann, Manual de ştiinţă politică, Polirom, Iaşi,
2005
9. F.A. Hayek, Constituţiile libertăţii, Institutul European, Iaşi, 2001
10. A.P. Iliescu, Introducere în politologie, All Bic, Bucureşti, 2002
11. K. Jaspers, Texte filosofice, Ed. Politică, Bucureşti, 1986
12. J. Locke, Al doilea tratat despre cârmuire, Nemira, 1999
13. J.St. Mill, Despre libertate, Humanitas, Bucureşti, 1994
14. M. Oakeshott, Raţionalismul în politică, All, Bucureşti, 1995
15. K. Popper, Societatea deschisă şi duşmanii ei, Humanitas, Bucureşti, 1993
16. G. Pasquino, Curs de ştiinţă politică, Institutul European, Iaşi, 2002
17. J.J. Rousseau, Contractul social, Ed. Moldova, 1996
18. R. Radu, Politologie, ASE, Bucureşti, 2003
19. E. Răcilă, C. Vâlsan, Politologie, ASE, Bucureşti, 2003
20. G. Sartori, Teoria democraţiei reinterpretate, Polirom, Iaşi, 1999

129