Asigurari Si Reasgurari PDF

Concepte teoretice ale asigurărilor
Unitatea de învăţare Nr. 1
CONCEPTE TEORETICE ALE ASIGURĂRILOR
Cuprins Pagina
Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 1 2
1.1 Conceptul de asigurare 2
1.2 Premisele asigurărilor 3
1.3 Funcţiile asigurării 5
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 1 7
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testele de autoevaluare 8
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 1 8
7
Asigurări şi reasigurări
OBIECTIVELE unităţii de învăţare Nr. 1
Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:
 Înţelegerea conceptului de asigurare.

 Identificarea însuşirilor pe care trebuie să le aibă evenimentele
pentru a putea fi cuprinse în asigurare.
 Cunoaşterea funcţiilor asigurărilor.
1.1 Conceptul de asigurare
Existenţa individuală şi socil-umană se grevează pe necesităţi şi trebuinţe, a

căror satisfacere justifică şi orientează activitatea omului.
Unele trebuinţe pot fi satisfăcute imediat sau într-un orizont de timp apropiat,
altele sunt posibile într-o anumită eventualitate sub aspectul incertitudinii şi
al nesiguranţei.
Observaţiile de ordin statistic evidenţiază regularitatea şi realitatea producerii

anumitor evenimente generate de factori naturali sau de însăşi activitata
omului, pagubele produse putând fi evaluate măcar cu aproximaţie.
Incertitudinea constă în faptul că nu pot fi identificate subiectele (persoane
fizice au juridice) asupra cărora planează pericolele respective, intensitatea şi
momentul producerii evenimentului.
Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupaţi să prevină şi să suporte în

comun pagubele generate de producerea unor evenimente incerte nedorite
(calamităţi naturale şi accidente).
Compensarea O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:

pagubelor
 efortul individual al fiecărei persoane care îşi poate constitui
rezerve proprii cu destinaţie specială (acoperirea pagubelor în caz
de producere a pagubei);
 efortul comun de constituire a unui fond bazat pe aportul unui
număr mare de persoane ameninţate de acelaşi pericol.
Ambele soluţii au în vedere constituirea unor fonduri cu destinaţie specială,
şi anume acoperirea unor pagube pricinuite de calamităţi naturale şi
accidente.
A doua soluţie s-a impus în timp. Aceasta se bazează pe principiul
comunităţii de risc şi al mutualităţii, în virtutea căruia fiecare contribuabil
participă cu sume mici pentru a fi sprijiniţi, despăgubiţi cei care au suferit
prejudicii în urma evenimentelor care au generat unirea lor. Acest principiu
Conceptul de stă la baza conceptului de asigurare.
asigurare
8
Asigurarea reprezintă un sistem de relaţii economice care implică aportul
unui număr mare de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond
bănesc, în condiţiile în care sunt ameninţate de aceleaşi pericole în
existenţa şi activitatea lor.
Valenţele Specialiştii pun în evidenţă următoarele valenţe ale asigurărilor:

asigurării  calitatea de ramură prestatoare de servicii;
 de intermediar financiar
 de activ financiară.
Ramură
Asigurarea ca ramură prestatoare de servicii se relevă prin faptul că
prestatoare de
societatea de asigurare, în schimbul primelor de asigurare încasate, oferă
servicii
asiguratului un produs necorporal specific şi anume preluarea răspunderii
pentru riscurile asigurate, securitatea pentru cazurile convenite prin
contractul de asigurare.
Intermediar
financiar Asigurarea ca intermediar financiar rezidă în faptul că, mai ales în
asigurările de viaţă, societatea de asigurare oferă asiguraţilor nu numai
protecţia de asigurare, ci şi instrumentele de economisire şi de fructificare a
resurselor băneşti.
Activ
financiar Asigurarea ca activ financiar constă în aceea că, în perioada derulării
contractului de asigurare, asigurarea e influenţată atât de mărimea absolută
nominală a sumei acumulate, cât şi de mărimea reală a acesteia. Astfel,
contractul de asigurare apare ca o creanţă condiţionată emisă de asigurator şi
Abordarea achiziţionată de asigurat.
conceptului
Conceptul de asigurare poate fi abordat din punct de vedere: juridic,
de asigurare:
economic şi financiar.
- juridic
Din punct de vedere juridic - pentru a fi operantă, asigurarea trebuie să
capete o formă juridică, fapt ce rezultă dintr-un contract ca lege a părţilor şi
din legea propriu-zisă emisă de puterea legislativă. Astfel, contractul de
asigurare şi legea de organizare a asigurărilor constituie izvoare de drepturi
şi obligaţii în materie de asigurări.
- economic
Din punct de vedere economic - asigurarea implică constituirea, în condiţii
specifice, a fondului de asigurare, în legătură cu care pot fi puse în evidenţă
câteva aspecte:
 faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;

 fondul de asigurare se constituie descentralizat, la nivelul fiecărei
societăţi de asigurare, pe seama primelor de asigurare încasate;
 constituirea şi utilizarea fondului de asigurare implică relaţii
economice între părţi prin fluxurile băneşti pe care le presupune
-financiar încasarea primelor şi apoi plata despăgubirilor aferente.
Din punct de vedere financiar – se poate aprecia că asigurarea se constituie
9
într-un intermediar financiar între persoanele fizice asigurate care plătesc
eşalonat primele de asigurare şi persoanele fizice sau juridice care au nevoie
de resurse financiare suplimentare.
Test de autoevaluare 1.1

Sub aspect economic, asigurarea implică:
a) constituirea fondului de asigurare în formă bănească;
b) formarea fondului de asigurare în mod descentralizat, pe seama
primelor de asigurare;
c) asigurarea îmbracă forma forma unei ramuri prestatoare de servicii;
d) constituirea fondului de asigurare implică relaţii economice între
părţi.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 7.
1.2 Premisele asigurărilor

Premisele asigurărilor rezidă din caracterul evenimentelor şi pot fi
sistematizate astfel:
1.Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea -

evenimentul trebuie să fie întâmplător, realizarea lui să nu depindă de
voinţa persoanelor implicate în asigurare. În acest scop, pentru a fi
asigurabil, evenimentul trebuie să fie posibil în viitor, cu consecinţe
întrevăzute, dar totuşi nesigur sub aspectul ivirii, a măsurii în care va
provoca sau nu pagube, sub aspectul localizării şi al duratei;
2.Caracterul evaluabil al evenimentelor - pentru a fi asigurat,
evenimentul trebuie să poată fi cuprins în cercetarea statistică, să decurgă
după legităţile evenimentelor întâmplătoare, încadrându-se în legile de
calcul a probabilităţilor. Posibilitatea de evaluare a evenimentelor se referă
la numărul de cazuri care se pot ivi şi la nivelul la care e necesară
acoperirea pagubelor. Aceasta face posibilă stabilirea primelor de asigurare
ce urmează a fi plătite.
3.Mutualitatea reflectă constituirea şi utilizarea fondului de asigurare după
principiul “unul pentru toţi şi toţi pentru unul”. Fondul de asigurare se
constituie exclusiv sub formă bănească prin contribuţia unui număr mare de
persoane fizice şi juridice în scopul înlăturării urmărilor generate de
producerea evenimentelor asigurate.
4.Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în derularea

procesului de asigurare. Numărul de asiguraţi trebuie să fie suficient de
mare pentru necesităţi vizând calculul primelor de asigurare, evaluarea şi
dispersia riscului, asigurarea unor resurse suficiente pentru constituirea
fondului de asigurare şi utilizarea lui eficientă.
5.Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară. Se impune
10
identificarea intereselor similare ale asiguraţilor pentru a promova o
anumită formă de asigurare şi despăgubirea în acelaşi fel a asiguraţilor
pentru o anumită categorie de riscuri.
Între premisele asigurărilor un loc important revine caracterului mutual al

fondului de asigurare. Din acest motiv nu intră în sfera asigurărilor
rezervele centralizate ale societăţii sau ale agenţilor economici, chiar dacă
acestea ar avea ca destinaţie acoperirea calamităţilor la nivel de referinţă. În
consecinţă, conceptul de autoasigurare vehiculat în teoria economică nu are
relevanţă pentru a explica conceptul de asigurare, tocmai pentru că nu are la
bază premisa obligatorie a mutualităţii.
Promovarea relaţiilor de asigurare necesită existenţa unor condiţii obiective

şi subiective.
Condiţii subiective sunt: a) interesul pentru asigurarea şi b)

suportabilitatea financiară a asigurării
a)Interesul pentru asigurare este interpretat prin simţul necesităţii de a
identifica, preveni şi preîntâmpina evenimentele, riscurile generatoare de
pagube. Acesta se află în corelaţie cu evoluţia generală a societăţii, cu
nivelul ei de dezvoltare, cu nivelul de cultură şi civilizaţie a omului.
b)Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilităţile

financiare ale persoanelor fizice şi juridice de a suporta plata primelor de
asigurare. Cu alte cuvinte, suportabilitatea financiară a asigurării poate
promova interesul pentru asigurare, îl poate bloca sau îl poate amâna.
Aceasta este una din cauzele pentu care in ţările puternic dezvoltate
asigurările sunt sunt puternic intrate în uz, în timp ce ăn ţarile mai puţin
dezvoltate nivelul şi sfera de cuprindere a asigurărilor sunt mai relativ
restrînse.
Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor

pentru a intra în sfera asigurărilor:
1. să fie sporadice;
2. să aibă o anumită regularitate;
3. să aibă extensie teritorială;
4. să se producă în viitor.

Premisele asigurărilor sunt:
a) caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea;
b) suportabilitatea financiară a asigurării;
c) caracterul evaluabil al evenimentelor;
d) caracterului mutual al fondului de asigurare.
1.3. Funcţiile asigurării

11
Funcţiile Funcţiile asigurărilor constau în manifestarea conţinutului şi a rolului lor în

asigurărilor procesul activităţii economice, menirea socială, direcţiile şi modalităşile de
acţiune.
Asigurările îndeplinesc următoarele funcţii:
- functia de repartiţie;
- funcţia de control;
- funcţia de compensare a pagubelor;
- funcţia de prevenire a producerii pagubelor;
- funcţia financiară.
Funcţia de Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei

repartiţie părţi din produsul intern brut. Această funcţie se manifestă în două cazuri:
 în procesul de formare a fondului de asigurare al fiecărei

societăţi de asigurare pe seama primelor de asigurare încasate;
 în procesul de dirijare a fondului de asigurare către destinaţiile
sale legale: plata indemnizaţiei de asigurare, finanţarea unor
activităţi cu caracter preventiv, acoperirea cheltuielilor
administrativ-gospodăreşti ale organizaţiilor de asigurare şi
constituirea unor fonduri de rezervă;
Funcţia de control - ca funcţie complementară a asigurărilor, urmăreşte
Funcţia de modul cum se încasează primele de asigurare şi alte venituri ale
control organizaţiilor de asigurare, cum se efectuează plăţile cu titlu de
indemnizaţii de asigurare, cheltuielile de prevenire a riscurilor, cheltuielile
administativ-gospodăreşti, determinarea corectă a drepturilor asiguraţilor,
gospodărirea judicioasă a fondului de asigurare.
Funcţia de compensare a pagubelor produse asiguaraţilor de calamităţi

Funcţia de sau accidente (în asigurările de bunuri şi răspundre civilă) şi de plata sumei
compensare a asigurate cuvenite (în asigurările de persoane), reprezintă principala funcţie
pagubelor a asigurărilor şi prezintă interes atât pentru asigurat, cât şi pentru economia
unei ţări:
 pentru asigurat, asigurarea dă o marjă de siguranţă cu
privire la protecţia bunurilor şi a vieţii
 pentru ansamblul economiei naţionale, asigurarea nu poate
preîntâmpina pagubele dar, prin acordarea operativă a
despăgubirilor, poate să realizeze, într-un termen relativ
rezonabil, refacerea condiţiilor pentru desfăşurarea
activităţii productive sau a capacităţii de muncă pentru
persoanele vătămate.
Funcţia de Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca

prevenire a importanţă şi se realizează pe două căi:
producerii
 prin finanţarea unor activităţi de prevenire a calamităţilor şi
12
pagubelor accidentelor care fac obiectul asigurării;
 prin formularea unor asemenea condiţii de asigurare care să-i
constrângă pe asiguraţi să promoveze acţiuni de prevenire a
evenimentelor şi să îi cointereseze în menţinerea în bună stare a
bunurilor asigurate.
Exercitarea acestei funcţii se realizează prin:
- prudenţă în stabilirea condiţiilor de asigurare;
- participarea asiguratului la suportarea unei părţi din pagubă;
- excluderea de la despagibire a pagubelor produse din culpa
asiguratului;
- luarea măsurilor pentru realizarea principiului (stipulat şi în lege)
conform căruia asigurarea nu trebuie să constituie sursă de
îmbogăţire pentru asiguraţi.
Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una

din pârghiile sistemului financiar. Încasarea primelor de asigurare are loc pe
Funcţia parcursul exerciţiului financiar cu scadenţe la începutul anului de referinţă.
financiară Plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate cuvenite se face treptat, pe tot
parcursul anului, pe măsura apariţiei şi argumentării lor. Diferenţa dintre
încasări şi plăţi poate fi utilizată ca sursă generală de creditare în economie,
fiind constituită în depozite sau în disponibilităţi curente la bănci.
Funcţia financiară se manifestă şi în contextul raporturilor financiare ale

societăţilor de asigurari cu statul prin intermediul parghiilor fiscale (plata
impozitului pe profit şi alte obligaţii cu caracter fiscal).

Funcţia de repartiţie:
a) este funcţia principală a asigurărilor;
b) urmăreşte modul cum se încasează primele şi alte venituri ale
societăţii de asigurare;
c) se manifestă prin finanţarea unor activităţi de prevenire a
calamităţilor şi accidentelor;
d) se manifestă în procesul de dirijare a fondului de asigurare către
destinaţiile sale legale.
Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 8

Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare Nr.1.
Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în
În loc de
această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
rezumat
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Nr. 1 pe care urmează
să o transmiteţi tutorelui.
Lucrare de verificare unitate de învăţare Nr. 1
13
Lucrarea de verificare, al cărei conţinut este prezentat mai jos, solicită
cunoaşterea conceptelor prezentate în Unitatea de învăţare Nr. 1.
Prezentaţi funcţiile de reparţiţie şi de control ale asigurărilor.
Răspunsurile testelor de autoevaluare
Răspuns 1.1
a, b, d
Răspuns 1.2
d.
Răspuns 1.3
a, c, d
Bibliografie unitate de învăţare Nr. 1

1. Bistriceanu D.G.– Asigurări şi reasigurări în România, Ed.
Universitatră, Bucureşti, 2006
2. D.A. Constantinescu(coordonator) – Asigurări şi reasigurări, Ed.
Tehnică, Bucureşti,1998
3. I. Văcărel, F. Bercea– Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert,

Bucureşti,2000.
14
Coordonate ale reglementărilor privind asigurările în România
COORDONATE ALE REGLEMENTARILOR PRIVIND

ASIGURĂRILE IN ROMANIA
Cuprins Pagina
1.1 Principalele reglementări ale asigurărilor în România 10
1.2 Contractul de asigurare 17
Asigurări şi reasigurări 9
OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 2

 Înţelegerea rolului asigurărilor în compensarea pagubelor
 Evoluţia activităţii de asigurare în ţara noastră
2.1 Principalele reglementări ale asigurărilor în România

Activitatea din domeniul asigurărilor din ţara noastră se întinde pe o perioadă
de peste 125 de ani şi poate fi împărţită în trei etape distincte: prima între
1871-1948, cea de a doua este cuprinsă între anii 1949-1990, iar ultima a
început în anul 1991. În acest interval de timp, au fiinţat diverse tipuri de
societăţi de asigurare, având diverse forme de proprietate.
Asigurările în perioada 1871-1948
Deşi cele mai multe surse indică că asigurările în România au debutat la
sfârşitul secolului al XIX-lea, forme premergătoare ale acestora au apărut cu
mult înainte, în secolul al XIV-lea au fost organizate în Transilvania asociaţii
mutuale şi de întrajutorare.
Prima formă de asigurare cunoscută în România este cea a animalelor,
Prima formă de denumită „hopşa”. Ea a fost o formă iniţială, rudimentară de asigurare a
asigurare – animalelor în cazuri de accidente, prin care locuitorii unei comune se
“hopşa” întrajutorau reciproc. În cazul acidentării şi sacrificării din necesitate a
animalelor carnea era împărţită între locuitorii comunei, fiecare plătind o sumă
pentru partea care-i revenea, acoperind astfel în totalitate sau parţial dauna
suferită de proprietarul prejudiciat.
Breslele de
Primele organizaţii care au avut caracter de mutualitate şi întrajutorare au luat
meseriasi-
fiinţă odată cu apariţia breslelor de meseriaşi în Transilvania în secolul al XIV-
primele
lea. Membrii breslelor meşteşugăreşti contribuiau, prin achitarea unei cotizaţii
asociaţii
la constituirea de fonduri utilizate pentru a plăti ajutoare de înmormântare şi
mutuale
alte ajutoare pentru văduvele şi copii decedaţilor.
Asociaţii Mai târziu s-au instituit şi apoi s-au dezvoltat asociaţii pentru stingerea
pentru incendiilor care erau organizate între mai multe comune vecine. În anul 1744,
stingerea la Braşov s-a înfiinţat o „casă de incendii” prin funzionarea mai multor
incendiilor asociaţii învecinate şi care a funcţionat până în 1763. Membrii plăteau
trimestrial „Casei” o anumită sumă de bani, în caz de daună primeau
despăgubiri.
Primele realizări practice ale ideii de asigurare în accepţiunea modernă a
acestei noţiuni, au apărut în Principatele Române după tratatul de la

Adrianopole din anul 1829, tratat care a oferit Principatelor libertatea
comercială, respectiv libertatea de a exporta cereale în Occident. Această nouă
orientare a exporturilor a inaugurat în Principatele Române o epocă de
dezvoltare rapidă a producţiei de cereale şi, în general a economiei naţionale.
Pe de altă parte, intensificarea relaţiilor comerciale ale Principatelor Române
cu Occidentul nu era posibilă fără introducerea unor instituţii şi intreprinderi
economice auxiliare, strict necesare pentru desfăşurarea normală a vieţii
economice, printre care se numărau, în primul rând, societăţile de asigurări.
Cum societăţi de asigurare româneşti nu existau, unele societăţi străine au
deschis reprezentanţe la Bucureşti, în porturile dunărene şi la Iaşi. Activitatea
Înfiinţarea lor consta în asigurări de transport, de incendiu şi asigurări de viaţă.
societăţii Am plasat începutul primei etape a asigurărilor în ţara noastră, în mod
“Dacia”- 1871 convenţional în 1871, pentru că în acest an, prin Înaltul Decret Domnesc
nr.699 din 13 martie, a fost autorizată înfiinţarea primei societăţi româneşti de
asigurare „Dacia”, având un capital de 3 milioane de lei. Printre fondatori erau
prezente personalităţi marcante ale vieţii politice, sociale şi economice ale
vremii, cum ar fi: B.Boerescu (ministru al afacerilor străine), T.F.Negroponte,
Societatea de Şt. Ioanide G.Gh. Cantacuzino, Th. Mehedinţeanu şi alţii.
asigurări
Doi ani mai târziu, în 1873, a fost creată o nouă societate de asigurări,
“Romania”-
„România”, cu un capital de 2 milioane de lei. Şi de această dată printre
1873
fondatorii ei se numără personalităţi ale epocii, printre care: Prinţul Ghica,
Prinţul Ştirbei, M. Kogălniceanu. În 1881 s-a creat societatea „Dacia-
România”, prin fuzionarea acestor două societăţi de asigurări, care a devenit
una din cele mai puternice societăţi de asigurare din ţara noastră. La numai doi
ani după aceea, în 1882, a fost constituită societatea „Naţionala”, iar în 1897,
la Brăila a fost întemeiată societatea „Generala”, de cercurile comerciale din
Brăila şi Galaţi, cu colaborarea Băncii Marmorosch, Blank & Co şi
„Assigurazioni Generali” din Trieste, astăzi una dintre cele mai mari societăţi
de asigurare şi reasigurare din lume. Această societate s-a specializat în
asigurarea transporturilor maritime, în special de cereale.
În 1907 a luat fiinţă societatea „Agricola”, care în 1930 a fuzionat cu
„Fonciera”- Cluj. De asemenea, au luat fiinţă şi alte societăţi de asigurare, cum
au fost „Prima Ardeleană” (1911), „Vulturul” din Chişinău (1923).
În 1920, s-a constituit societatea „Steaua României”, cu un capital de 2
milioane de lei, care 1930 a fuzionat cu „Ancora”, ajungând la 12 milioane
capital; în 1936 a preluat portofoliul românesc al societăţii „Phonix” din
Viena, aflată în lichidare, ceea ce a dus la majorarea capitalului său la 20 de
milioane.
În 1923, a luat fiinţă societatea „Asigurarea Românească”, cu un capital de 4
milioane lei, specializată în asigurări populare (asigurări de viaţă fără
examinare medicală).
Până la primul război mondial, societăţile de asigurare româneşti practicau
După război, preponderent asigurări de incendiu şi viaţă; asigurarea împotriva grindinei s-a
au luat fiinţă practicat o perioadă scurtă de timp şi pe scară restrânsă, iar asigurarea de
22 de societăţi transport se limita la transporturile fluviale.
După război, au luat fiinţă 22 de societăţi, unele noi, altele succesoare ale
societăţilor de asigurare străine („Fonciera”- Cluj, „Agronomul”), „Steaua
României” (care a preluat portufoliul lui „Munchener”), „Prima Ardeleană”
(care a preluat portofoliul lui „Erte Ungarische”) şi „Adriatica” (italiană), iar
după 1927, guvernul a autorizat înfiinţarea de reprezentanţe ale unor societăţi
de asigurări străine, printre care: „Norwich”, „Standard”, „Sun”, „Phoenix”.
Activitatea de asigurare în România, ca întreaga activitate economică, a
cunoscut cea mai mare dezvoltare în anii `30, practicându-se toate formele de
Se înfiinţează
asigurare. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial ea a intrat în
Regia
declin. În 1945, în românia activau 13 societăţi de asigurare româneşti şi 5
Autonomă a
reprezentanţe străine.
Asigurărilor de
Stat - 1942 Alături de societăţile private, sectorul de stat a început să-şi facă apariţia în
asigurări. După reorganizarea sectorului asigurărilor printr-o lege emisă în
1942, a luat fiinţă Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat (R.A.A.S.). Ea a
rezultat prin reorganizarea Casei de Asigurări a Ministerului de Interne
(înfiinţată în 1915) şi practica toate categoriile de asigurări.
În paralel cu societăţile de asigurare şi cu regia de asigurare mai existau şi alte
instituţii care primeau în asigurare bunuri: „Eforia bisericii ortodoxe române”,
care asigura bisericile proprietate parohială; „Casa armatei”, cu activitate de
Asigurările asigurare a cailor - proprietate de stat - aflaţi în folosinţa armatei; „Regia
agricole – Monopolurilor Statului - pentru asigurarea culturilor de tutun împotriva
“hopşa” riscului de grindină.
Într-o structură aparte s-au practicat asigurările agricole. În forme rudimentare
s-a practicat asigurarea animalelor pentru cazuri de accidente, denumite
„hopşa”, cu scopul întrajutorării reciproce a proprietarilor de vite din aceeaşi
comună. În anul 1909 au fost organizate două mari astfel de asociaţii:
„Reuniunea proprietarilor de vite din Orăştie” şi alta la Cacova, în Banat.
Mai târziu, în 1914, Societatea Naţională de Agricultură a introdus asigurările
mutuale de culturi agricole ale obştilor săteşti prin intermediul Casei Centrale
a Băncilor Populare, prin care au fost asigurate 155 de obşti de arendare din
întreaga ţară. Această acţiune de asigurare a fost oprită de război şi nu a mai
Acte fost reluată.
normative În perioada interbelică s-au dezvoltat asociaţiile mutuale pentru asigurarea
vitelor.
Reglementarea asigurărilor s-a făcut printr-un set de acte normative, dintre
care:
- Codul comercial din 1886;
- Regulamentul fondului de asigurare a tutunului; publicat în Monitorul
oficial nr.71 din21 iunie 1903, modificat în 1907 şi 1922;
- Regulamentul casei contra incendiului pentru imobilele comunelor şi
judeţelor, publicat în Monitorul oficial nr.72 din 28 iunie 1909;
- Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de
asigurare şi reglementare a contractului de asigurare din 7 iulie 1930,
modificată la 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 şi 10 aprilie 1936;
- Legea din 4 aprilie 1936 pentru organizarea şi administrarea casei de
asigurări a Ministerului de Interne, publicată în Monitorul oficial nr.80
din 4 iunie 1936;
Codul - Decretul lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de
comercial din război în asigurările de viaţă;
1886- prima
- Decretul lege din 29 martie 1941 privind interzicerea constituirii de
reglementare
noi societăţi de asigurare în România;
Prin Codul comercial din 1886 a fost introdusă în România prima reglementare
legală a contractului de asigurare. Acesta nu conţinea dispoziţii speciale
privind constituirea şi funcţionarea societăţilor private de asigurări, ele
supunându-se aceloraşi dispoziţii, de fond şi de formă, ca şi celelalte societăţi
comerciale.
Din anul 1930, industria asigurărilor a fost legalizată prin votarea de către
Parlament a Legii nr.216 pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor
private de asigurare şi reglementarea contractului de asigurare. Ea a fost cea
dintâi lege specială ce reglementa activitatea întreprinderilor private de
asigurări.
Prin această lege:
- se determina obiectul întreprinderilor de asigurări şi se fixa cadrul în care îşi
puteau efectua operaţiunile
- se fixau condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească societăţile româneşti

de asigurări la constituire şi cele care trebuiau respectate de societăţile străine
pentru a putea funcţiona în România;
- se instituiau, printr-un organ anume creat, controlul operaţiunilor şi
administrarea fondurilor societăţilor de asigurări;
- se impunea societăţilor constituirea unei garanţii pentru îndeplinirea tuturor
obligaţiilor legale şi se fixa în ce anume se puteau face investirea şi
plasamentul rezervelor de primă, impunându-se ca atât societăţile româneşti
cât şi cele străine să investească în ţară atât rezervele matematice pentru partea
lor proprie asigurată, cât şi pentru partea reasigurată;
- se fixau normele pentru întocmirea bilanţurilor şi pentru determinarea
rezervelor matematice;
- se fixau sancţiuni pentru încălcarea dispoziţiilor legii.
În 1948 au fost De asemenea, prin legea din anul 1930 s-a înfiinţat Oficiul de Control,
trecute în însărcinat cu supravegherea instituţiilor private de asigurări.
proprietatea
statului 15
societăţi de Asigurările în perioada economiei planificate (1948-1990)
asigurare O etapă distinctă a asigurărilor poate fi considerată cea care a început după
anul 1948. Odată cu naţionalizarea, din iunie 1948, a mijloacelor de producţie,
a băncilor şi a societăţilor de asigurare, societăţile de asigurare private au
trecut în proprietatea statului şi instituţiile publice de asigurare s-au încorporat
în noile structuri organizatorice şi în noul sistem al economiei planificate. Prin
Legea nr.119 din 1948 au fost trecute în proprietatea statului 15 societăţi de
asigurare printre care: Steaua României, Asigurarea românească, Fonciara,
Generala, Prima societate de împrumut, Adriatica. În acest context, în anul
1949, conform reglementărilor în vigoare la vremea respectivă, Regia
În 1952, aluat Autonomă a Asigurărilor de Stat R.A.A.S. a fost transformată în societate
fiinţă comercială de stat şi asigurări. În paralel, şi în asigurări a pătruns capitalul
Administraţia sovietic, creându-se societatea Sovrom-Asigurare (prin Decretul nr.345 din
Asigurărilor de 1949), având ca obiect de activitate contractarea asigurărilor facultative de
Stat – ADAS bunuri şi persoane. În 1952, aluat fiinţă Administraţia Asigurărilor de Stat
– ADAS – instituţie specializată în operaţiuni de asigurare şi reasigurare, cu
capital integral românesc. Înfiinţarea ADAS şi lichidarea societăţii Sovrom-
Asigurare, în 1953, a marcat instituirea monopolului de stat în domeniul
asigurărilor, ceea ce înseamnă că pe teritoriul României exista un singur
asigurător, în locul societăţilor de asigurări care funcţionau anterior.
Activitatea ADAS a fost reglementată de Decretul nr. 38/1952; Decretul nr.
146/1955 şi Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971. ADAS avea sucursale

judeţene, puncte de lucru, agenţi încasatori, inspectori de asigurări şi inspectori
de daune, constituia şi administra următoarele fonduri: fondul de rezervă,
fondul mijloacelor fixe, rezerva de prime pentru asigurările de persoane,
fonduri speciale.
Principiile Înfiinţarea ADAS a atras după sine modificarea de fond a funcţiilor
aigurărilor de asigurărilor şi lărgirea arie lor de cuprindere. Au fost stabilite raporturi de
stat asigurare între unităţile economice de stat, organizaţiile cooperatiste şi
cetăţeni, pe de o parte, şi ADAS, pe de altă parte.
Asigurările de stat au fost organizate pe următoarele principii: monopolul de
stat; unitatea asigurărilor de stat; universalitatea asigurărilor; mutualitatea
asigurărilor; planificarea activităţii de asigurare, eficienţa asigurărilor.
ADAS practica asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă sub două
forme: a) asigurări prin efectul legii (obigatorii); b) asigurări contractuale
(facultative.
Asigurările prin efectul legii includeau: asigurarea călătorilor pentru cazurile
de accidente; asigurarea bunurilor cooperativelor agricole de producţie, ale
asociaţiilor agricole şi ale persoanelor fizice; asigurarea de săspundere civilă
pentru pagube produse din accidente de autovehicule.
Asigurările facultative completau asigurările prin efectul legii şi cuprindeau: a)
asigurările de buniri pentru cazurile de avarie, distrugere, furt etc.; b)
asigurările de persoane pentru cazurile de invaliditate, supravieţuire, alte
evenimente, deces; c) asigurările de răspundere civilă pentru vătămare
corporală ori decesul unor persoane, avarierea sau distrugerea unor bunuri etc.
Înlăturarea
monopolului Asigurările în România după 1990
de stat Deceniul zece al acestui secol a fost marcat de importante schimbări
legislative, organizatorice şi de funcţionare a întregului sistem economic. În
domeniul asigurărilor primul pas l-a reprezentat înlăturarea monopolului de
stat prin desfiinţarea Administraţie Asigurărilor de Stat, în decembrie 1990,
prin Hotărârea Guvernului nr.1279/1990, activitatea acesteia fiind preluată de
trei societăţi comerciale pe acţiuni: „Asigurarea Românească S.A.”, „Astra
S.A.”, „CAROM S.A.”.
La înfiinţarea celor trei societăţi s-a făcut o delimitare a obiectului lor de
activitate, astfel:
- Societatea „Astra S.A.” practică asigurări facultative de persoane, altele
decât cele de viaţă, şi asigurări de bunuri şi răspundere civilă. De asemenea
practică reasigurări în toate categoriile de asigurări menţionate. Ea a preluat

activele societăţilor mixte cu participare ADAS din străinătate şi cele aferente
asigurărilor şi operaţiilor de reasigurare în relaţiile cu străinătatea, în sumă de
3.500 mil. lei, precum şi în limitele acestora pasivele corespunzătoare;
- Societatea „Asigurarea Românească S.A. (ASIROM) practică asigurările
obligatorii, asigurări facultative de bunuri şi răspundere civilă şi reasigurări la
toate categoriile menţionate. Ea a preluat active de peste 7.000 mil. lei şi în
limitele acestora pasivele corespunzătoare.
- Agenţia „CAROM S.A.” a preluat activitatea privind constatarea daunelor,
stabilirea şi plata despăgubirilor în cazurile de daune produse în România,
când răspunderea revine unor asiguraţi la societăţile de asigurare din
străinătate şi în cazurile de pagube produse în străinătate automobiliştilor
români asiguraţi în România, efectuează prestări de servicii în domeniul
asigurărilor.
Aceste trei societăţi cu capital de stat sunt conduse de adunările generale
respective şi îşi aleg consiliul de administraţie şi comisia de cenzori.
Alături de cele trei societăţi cu capital de stat, prin Hotărârea nr.189 din martie
1991 a Guvernului României a fost înfiinţată Banca de Export-Import a
României (EXIMBANK), care îndeplineşte atât atribuţii bancare, cât şi de
asigurări.
Reglementările în vigoare în acea perioadă datau din anii `70-`80 şi era
necesară adaptarea lor noului cadru economic. În acest scop au fost adoptate
Legea privind constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale din
domeniul asigurărilor, nr. 47 din 16 iulie 1991, precum şi Legea asigurărilor
şi reasigurărilor, nr.136 din decembrie 1995.
Prin Legea nr.47 din iulie 1991 s-a stabilit că activitatea de asigurări-
reasigurări din România se desfăşoară prin trei categorii de societăţi, şi anume:
- societăţi de asigurări, de asigurări-reasigurări şi de reasigurări;
- societăţi sau agenţi de intermediere;
- societăţi care prestează servicii în sfera asigurărilor şi reasigurărilor.
Tot în anul 1991, prin hotărârea nr.574 din august, a Guvernului României a
fost constituit Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi
Reasigurare, organ central care a funcţionat până în anul 2000 în cadrul
Ministerului Finanţelor. Principalele atribuţii ale Oficiului au fost: avizarea
prealabilă a constituirii societăţilor de asigurări şi reasigurări, elaborarea
proiectelor de acte normative, stabilirea tarifelor de prime şi a normelor de
aplicare a asigurărilor obligatorii, supravegherea aplicării dispoziţiilor cu
privire la activitatea de asigurări, luarea măsurilor pentru prevenirea situaţiilor

de încetare de plăţi sau de faliment a societăţilor, asigurarea stării de
solvabilitate şi apărarea drepturilor asiguraţilor. Pentru creşterea economică
sunt necesare mai multe elemente de bază: sistemul de transport, o sursă de
energie adecvată, un sistem de comunicaţii corespunzător. Atât producţia pe
scară largă cât şi distribuţia de masă sunt necesare pentru dezvoltarea
economică.
Test de autoevaluare 2.1.

Care sunt cele trei categorii de societăţi prin care se desfăşoară activitatea de
asigurări-reasigurări din România:
a) societăţi de asigurări, de asigurări-reasigurări şi de reasigurări;
b) Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare;
c) societăţi care prestează servicii în sfera asigurărilor şi reasigurărilor
d) societăţi sau agenţi de intermediere
2.2. Contractul de asigurare
Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care

Caracterele “asiguratorul se obliga sa plateasca o prima asiguratorului, iar acesta se obliga ca,
juridice ale la producerea unui anume risc, să plăteasca asiguratului sau beneficiarului
contractului de
despăgubirea sau suma asigurată, în limitele şi în termenele convenite. Contractul
asigurare:
de asigurare are următoarele caractere juridice:
 caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al

-consensual
părţilor. Dovada încheierii contractului şi existenţa lui se poate face
prin poliţa sau certificatul de asigurare, adică înscrisul prin care se
manifestă voinţa asiguratului de a încheia contractul;
-sinalagmatic  caracter sinalagmatic – părţile au obligaţii reciproce, interdependente
una faţă de cealaltă şi anume: asiguratul se obligă să facă declaraţii
reale, să plătească primele de asigurare, iar asigurătorul se obligă să
acopere riscul prin despăgubire;
-aleatoriu  caracter aleatoriu – pentru că efectele acestui contract, pentru părţi,
depind de un eveniment viitor, nesigur, incert;
-oneros  caracter oneros – pentru că părţile urmăresc realizarea anumitor
scopuri, a unor interese materiale, a unor contraprestaţii băneşti, a căror
înfăptuire are loc pe toată durata de valabilitate a contractului;
-succesiv  caracter succesiv - contracul de asigurare comportă o realizare în timp
variabilă, în funcţie de forma de asigurare, de obiectul şi riscurile
asigurate etc.
Contractul de asigurare are valenţele unui contract de aderare: formalizarea
Contract de
aderare clauzelor din contract aparţine societăţilor de asigurăre, asiguraţii având
latitudinea să le accepte sau nu, în totalitate. În cazul asigurărilor de bunuri,
societatea de asigurare aduce în discuţie un proiect de contract, a cărui definitivare
are loc cu acordul părţilor. Trebuie remarcat faptul că reglementările în materie
diferă de la o ţară la alta, dar, în cadrul naţional, organele de supraveghere a
societăţilor de asigurare impun încadrarea contractului de asigurare, prin conţinut
şi structură, în anumite coordonate juridice de fond şi formă.
Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare,

chiar dacă plata primei de asigurare are loc prin divizare. În fapt, unicitatea
contractului generează consecinţe juridice, între care faptul că, contractul de
asigurare este guvernat de condiţiile iniţial stabilite, pe întreg parcursul perioadei
de realizare, stabilirea primei anuale are în vedere întreaga durată a contractului de
asigurare.
Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea

asiguratului, cu ocazia perfectării asigurării, apoi în legătură cu realitatea
pagubelor reclamate pentru stabilirea despăgubirilor, iar pe de altă parte din partea
asigurătorului în legătură cu: clauzele impuse, răspunderea asumată, modul de
evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.

Înscrisul constatator al asigurării poartă denumiri diferite: poliţă de asigurare,
contract de asigurare, contractare. Acest document poate fi, după caz: nominal, la
ordin sau la purtător.
Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de asigurare,

de riscurile asigurate şi de caracterul asigurării.

Contractul de asigurare nu prezintă una din următoarele trăsături:
a) aleatoriu
b) unilateral
c) sinalagmatic
d) consensual
În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 2.

rezumat Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în această
unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.
Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare nr. 2 pe care urmează să o
transmiteţi tutorelui.
Lucrare de verificare unitate de învăţare nr. 2

Prezentaţi trăsăturile contractului de asigurare din punct de vedere juridic..

Raspunsul la testul de verificare 2.1
a, c, d
Răspunsul la testul de verificare 2.2.
b.
Bibliografie unitate de învăţare nr. 2
D.A. Constantinescu(coordonator) – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică,

Bucureşti,1998
I. Văcărel, F. Bercea– Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti,2000.
Clasificarea asigurărilor
CLASIFICAREA ASIGURĂRILOR; ELEMENTE TEHNICE
Cuprins Pagina
1.1 Clasificarea asigurărilor 21
1.2 Elenente tehnice ale asigurărilor 23

 Enumerarea celor mai uzuale tipuri de contracte de asigurare

 Detalierea elementelor contractului de asigurare.
3.1 Clasificarea asigurărilor
După regimul 1. După regimul juridic sau forma de realizare, se disting:

juridic:
asigurări prin efectul legii – se caracterizează prin faptul că relaţiile de asigurări
-prin efectul dintre asiguraţi şi asiguratori sunt reglementate prin acte normative cu caracter
legii obligatoriu.
Astfel de asigurări se practică în toate ţările lumii, cu diferiţe de la şară la ţară. La

noi, în perioada 1949 – 1990, asigurarea prin efectul legii a avut o sferă de
cuprindere extinsă (asigurări de răspundere civilă auto, asigurări agricole,
asigurări de accidente a călătorilor). După 1991, sfera asigurărilor prin efectul
legii s-a restrâns: prin Legea Asigurărilor s-a instituit excluderea obligativităţii
asigurării clădirilor şi a construcţiilor, a animalelor, a clădirilor agricole etc.; s-a
legiferat menţinerea caracterului obligatoriu a asigurării de răspundere civilă auto.
-facultative asigurări facultative (contractuale) – se caracterizează prin faptul că relaţiile

dintre asiguraţi şi asigurători se stabilesc prin liberul consimţământ al părţilor, pe
baza unui contract de asigurare.
2. După obiectul asigurării, există:

După obiectul
asigurării: asigurări de bunuri – au ca obiect valorile materiale, animale, bunurile de tot
felul, susceptibile a fi distruse sau vătămate de accidente, calamităţi naturale,
-de bunuri indiferent de forma lor de proprietate. Principalele forme de asigurare în cadrul
acestei ramuri sunt:
- asigurarea animalelor;
- asigurarea culturilor agricole;
- asigurarea clădirilor, construcţiilor şi a conţinutului acestora;
- asigurarea de transport terestru, aerian şi maritim;
- asigurarea autovehiculelor;
- asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor fizice etc.
asigurări de persoane – au ca obiect persoanele fizice pentru cazuri de deces,
invaliditate permanentă din accident etc. Acestea pot fi:

-de persoane
- asigurări de viaţă
- asigurări pentru cazurile de accidente.
asigurări de răspundere civilă – au ca obiect răspunderea unei persoane fizice
-de răspundere sau juridice pentru pagubele cauzate şi vătămarea unor terţi. Se disting:
civilă - asigurarea de răspundere civilă auto (obligatorie);
- asigurarea de răspundere civilă legală sau contractuală
(facultativă);
- asigurarea răspunderii constructorului.
Prin asigurarea de răspundere civilă se realizează, de fapt, protecţia patrimoniului
asiguratului, pentru că, în cazul în care el ar produce un prejudiciu unui terţ,
asigurătorul şi-a asumat răspunderea şi intervine în acordarea despăgubirii
persoanei fizice sau juridice.
3. În raport cu cadrul naţional în care operează diferite forme ale

În raport cu asigurării, se disting:
cadrul naţional:
-asigurări asigurări interne – operează pe plan naţional, în cadrul fiecărei ţări, fiind
interne promovate prin intermediul societăţilor de asigurare care acţionează pe piaţa
asigurărilor din ţara respectivă;
-aigurări asigurări externe sau internaţionale – s-au dezvoltat pe măsura amplificării
externe schimburilor de mărfuri între partenerii din diferite ţări şi se caracterizează prin
luarea în considerare a unor riscuri care pot afecta bunuri şi persoane aflate în
parcurs internaţional (ex.: cartea verde – pentru automobile, asigurarea pentru
riscuri financiare şi politice etc.)
După natura
relaţiilor între 4. După natura relaţiilor dintre părţile implicate în asigurare, există:
părţi:
-asigurarea asigurarea directă sau propriu-zisă – în care sunt implicaţi, nemijlocit,
directă asiguratul şi asigurătorul între care intervine, după caz, contractul sau poliţa de
asigurare. Acestea sunt asigurări tradiţionale şi au o sferă largă de cuprindere,
-coasigurarea vizând toate ramurile;
coasigurarea – este o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie

contractul de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe societăţi de
asigurări în acelaşi timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de acoperit de
către o singură societate de asigurări;
-reasigurarea
reasigurarea – este o asigurare indirectă, fiind o formă de asigurare a
asigurătorului. Apariţia reasigurărilor este motivată de creşterea valorii bunurilor
aduse în asigurare de către asiguraţi şi de cerinţa impusă asigurătorului de a face
faţă unor riscuri grele. Prin reasigurare, asigurătorul cedează unui reasigurător
(societate de asigurări - reasigurări) o parte, mai mare sau mai mică, din riscurile
preluate de la asiguraţii săi şi primele de asigurare aferente.

Ce este coasigurarea?
3.2. Elemente tehnice ale asigurărilor
Conţinutul complex şi formele în care se perfectează asigurările sunt foarte

variate. Cu toate acestea, ele au anumite elemente comune:
Subiectele 1.Subiectele asigurării – asigurarea implică o serie de părţi sau subiecte, pesoane
asigurării fizice sau juridice, între care se nasc raporturi juridice pe temeiuri legale sau
contractuale. Aceşti subiecţi sunt:
asigurătorul – este persoana juridică (societatea de asigurări) care, în schimbul

primei de asigurare încasate de la asiguraţi, îşi asumă răspunderea: de a acoperi
pagubele suferite de bunurile asigurate provocate de anumite calamităţi naturale
sau accidente, de a plăti suma asigurată la producerea unui anumit eveniment în
viaţa persoanei asigurate sau de a plăti despăgubiri pentru prejudiciul de care
asiguratul răspunde, în baza legii, faţă de alte persoane;
asiguratul – poate fi:
- persoana fizică sau juridică care, în schimbul primei de asigurare

plătită asigurătorului, îşi asigură bunurile împotriva anumitor
calamităţi naturale sau accidente;
- persoana fizică care se asigură împotriva unor evenimente care pot
să apară în viaţa sa;
- persoana fizică sau juridică care se asigură pentru prejuduciul pe
care îl poate produce unor terţe persoane.
La asigurările de bunuri asiguratul poate fi atât o persoană fizică, cât şi persoană
juridică, în timp ce la asigurările de persoane pot fi asigurate doar persoanele
fizice.
contractantul asigurării – persoana fizică sau juridică care poate încheia

asigurarea, fără a obţine prin aceasta calitatea de asigurat (ex.: un agent economic
poate să încheie asigurarea pentru salariaţiii săi – transportaţi la şi de la locul de

muncă).
 În general, noţiunile de contractant şi beneficiar se întâlnesc numai în

asigurările de persoane. La asigurările de bunuri, asiguratul îndeplineşte,
simultan, rolul de contractant şi de beneficiar al asigurării. La asigurările
de răspundere civilă, beneficiarul asigurării este terţa persoană care a
suferit paguba.
beneficiarul asigurării – este persoana care are dreptul să încaseze asigurarea sau
despăgubirea, fără să fie neapărat parte în contractul de asigurare. Există situaţii în
care beneficiarul poate fi desemnat explicit în contractul de asigurare sau acest
lucru se face în cursul executării contractului, prin declaraţie scrisă comunicată
societăţii de asigurare sau prin testament. În alte situaţii, beneficiarul este
desemnat prin condiţiile contractului de asigurare. De asemenea, pot exista mai
mulţi beneficiari, cu drepturi egale asupra sumei asigurate sau cu drepturi
diferenţiate, dacă s-a dispus astfel.
Obiectul
2.Obiectul asigurării – poate fi reprezentat de:
asigurării
 bunuri – asigurările de bunuri implică plata unor despăgubiri de către
asigurător în favoarea asiguratului, în cazul în care, datorită unor
calamităţi, accidente, se produc pagube, prejudicii bunurilor asigurate;
 persoane – acestea pot constitui obiect în asigurare prin faptul că

asigurătorul garantează persoanei fizice – ca asigurat – sau unei terţe
persoane – ca beneficiar în asigurare – plata sumei asigurate, la ivirea
evenimentului în funcţie de care s-a perfectat asigurarea;
 răspunderea civilă – asigurătorul preia asupra sa obligaţiile de

despăgubire pe care asiguratul le-ar putea avea faţă de o terţă persoană
fizică sau juridică, căreia asiguratul i-a produs un prejudiciu.
Interesul în 3.Interesul în asigurare – reflectă manifestarea de voinţă favorabilă promovării

asigurare raporturilor de asigurare între părţi. Interesul în asigurare este motivat de risc, într-
un context social, tehnico-economic, de mediu, etc., dar poate constitui şi efectul
unui act educaţional, al forţei financiare a persoanei fizice sau juridice în mediul
de referinţă.
În asigurarea de bunuri interesul asiguratului se naşte din raporturile persoanei cu

privire la un anumit bun asigurabil, pe care îl deţine sau îl posedă. Interesul
reflectă valoarea pecuniară, expusă pierderii, a bunului asigurat sau valoarea
patrimonială ce poate fi pierdută de asigurat ca urmare a sinistrului. Reiese că,

interesul asiguratului trebuie să aibă un caracter economic şi să fie evaluabil în
bani.
În asigurarea de persoane, interesul este în strânsă legătură cu evenimentele sau

riscurile sub incidenţa cărora se află persoana. Interesul asigurabil apare ca o
opţiune pentru o măsură de prevedere şi ca un mijloc de economisire pe termen
lung.
În asigurările de răspundere civilă, interesul se referă la patrimoniul celui

responsabil, ameninţat a fi micşorat în caz de sinistru, cu sumele datorate de
asigurat terţului păgubit sau vătămat pentru acoperirea prejudiciului de care este
răspunzător.
Riscul
4. Riscul – noţiunea de risc este esenţială şi caracteristică în ansamblul
elementelor generale ale asigurărilor. Riscul are semnificaţii multiple: pericol sau
primejdie posibilă sau evenimentul incert, posibil şi viitor, care ar putea afecta
bunurile, capacitatea de muncă, sănătatea, viaţa, etc.
Riscurile pot fi provocate de forţele naturii, acestea putând acţiona cu caracter

accidental (forţă majoră, incendiu etc.) sau cu caracter permanent (ex.: uzura).
Riscurile pot fi provocate, de asemenea, de forţe umane ca urmare a unor interese
individuale deosebite, a influenţelor economice etc. Riscurile mai pot fi provocate
de imperfecţiunile comportamentului uman.
Riscul asigurabil este fenomenul, evenimentul sau un grup de fenomene sau

evenimente care, odată produs, datorită efectelor sale, obligă pe asigurător să
plătească asiguratului despăgubirea sau suma asigurată. Noţiunea de risc
asigurabil are, de regulă, mai multe sensuri:
- risc asigurabil folosit în sensul de probabilitate de producere a

evenimentului. Cu cât acest eveniment are o frecvenţă mai mare, cu atât este mai
mare pericolul de producere a pagubei şi apare mai necesară asigurarea.
- un alt sens este posibilitatea de distrugere parţială sau totală a bunurilor

de unele fenomene imprevizibile (grindină, incendiu, seism etc.).
În cazul asigurărilor de persoane, riscul asigurabil este elementul neprevăzut, dar

posibil de realizat, care, odată produs, conduce la pierderea totală sau parţială a
capacităţii de muncă a asiguratului.
Fenomenul care a fost deja produs se numeşte caz asigurat sau sinistru.
- Riscul asigurat mai poate fi întâlnit şi în sensul de mărime, dimensiune a
răspunderii asumate de asigurător prin încheierea unei asigurări.
În asigurare nu pot fi cuprinse toate fenomenele care produc pagube, ci numai

acelea care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
 producerea fenomenelor, pentru care se încheie asigurarea, să fie

posibilă, cu o anumită regularitate în producere şi un grad de
dispersie teritorială cât mai mare, pentru că altfel nu se poate
manifesta interesul pentru asigurarea lui, nu se poate constitui nici
mutualitatea necesară formării unui fond de asigurare de
dimensiuni corespunzătoare;
 fenomenul trebuie să aibă, în toate cazurile, caracter întâmplător;
 înregistrarea fenomenului să se poată realiza în evidenţa statistică.
Existenţa unor date referitoare la producerea riscului pe o perioadă
cât mai îndelungată, permite stabilirea, cu un grad de precizie
sporit, a răspunderii asigurătorului şi implicit, a primei de
asigurare;
 producerea fenomenului să nu depindă de voinţa asiguratului sau a
beneficiarului asigurării.
Evaluarea în
Un bun poate fi asigurat împotriva unuia sau mai multor riscuri.
vederea
asigurării Evaluarea în vederea asigurării reprezintă operaţia prin care se stabileşte valoarea
bunurilor, în vederea cuprinderii lor în asigurare. Această valoare este necesar să
fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a bunului respectiv, deoarece
orice exagerare, într-un sens sau în altul, poate avea consecinţe negative pentru
asigurat. Astfel, supraevaluarea duce la slăbirea preocupării asiguraţilor pentru
prevenirea pagubelor, iar subevaluarea nu permite, în caz de pagubă, acordarea
unei despăgubiri cu care asiguratul să-şi poată acoperi întreaga pierdere.
Valoarea de asigurare poate fi mai mică sau cel mult egală cu valoarea bunului
respectiv, înregistrată în evidenţa contabilă sau stabilită în funcţie de preţul de
vânzare-cumpărare practicat pentru acel bun pe piaţă în momentul încheierii
asigurării. Valoarea în asigurare este un element pe care îl întâlnim numai în
asigurările de bunuri.
Suma asigurată 5.Suma asigurată – conform contractului de asigurare, este partea din valoarea
asigurării pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea, în cazul producerii
fenomenului pentru care s-a încheiat asigurarea. Suma asigurată este limita
maximă a răspunderii asigurătorului şi ea nu poate depăşi valoarea reală a bunului
asigurat.
În asigurările obligatorii, asiguratul nu poate stabili suma asigurată. Ea este

stabilită prin norma de asigurare, fiind prevăzută de lege. La asigurările
facultative, aceasta se stabileşte la propunerea asiguratului, cu condiţia ca
Prima de asigurătorul să fie de acord. La asigurările de persoane, suma asigurată se

asigurare stabileşte în funcţie de înţelegerea dintre asigurător şi asigurat.
6.Prima de asigurare – suma de bani pe care o plăteşte asiguratul asigurătorului

pentru ca acesta să constituie fondul de asigurare necesar plăţii indemnizaţiilor în
cazul producerii riscului asigurat.
Societatea de asigurare are obligaţia să mai constituie şi alte rezerve sau fonduri
prevăzute prin dispoziţiile legale.
Valoarea primei de asigurare se stabileşte înmulţind suma asigurată cu cota-primă,

Durata stabilită la 100 u.m. sumă asigurată (sau 1000 u.m.).
asigurării
7. Durata asigurării – perioada de timp cât există raportul de asigurare între
asigurat şi asigurător, aşa cum a fost stabilit prin contractul de asigurare. Durata
asigurării este specifică asigurărilor facultative: la asigurările de bunri, contractele
de asigurări durează între câteva luni şi un an; la asigurările de viaţă – durata este
mai extinsă (5-30 ani). Durata asigurării exercită o influenţă deosebită asupra
Paguba sau mărimii primei de asigurare.
dauna
8.Paguba sau dauna – reprezintă pierderea, exprimată valoric, suferită de un bun
asigurat, ca urmare a producerii unui fenomen împotriva căruia s-a încheiat
asigurarea. Aceasta nu poate fi decât mai mică sau cel mult egală cu valoarea
bunului asigurat. Astfel, paguba poate fi:
- totală – bunul a fost distrus în întregime;

Despăgubirea - parţială – pierderea este mai mică decât valoarea bunului asigurat.
9. Despăgubirea de asigurare – suma de bani pe care asigurătorul este obligat să
o plătească, cu scopul de a compensa paguba produsă de riscul asigurat.
Despăgubirea nu poate depăşi suma asigurată şi este mai mică sau cel mult egală
cu valoarea pagubelor, în funcţie de princpiul de răspundere al asigurătorului care
a fost aplicat la acoperirea pagubei. În practica curentă se utilizează trei principii
valabile la acordarea despăgubirii:
 principiul răspunderii proporţionale – despăgubirea este stabilită în

aceeaşi proporţie faţă de pagubă în care se află suma asigurată faţă de
valoarea bunului asigurat. În cazul în care suma asigurată este egală cu
valoarea reală a bunului asigurat, atunci despăgubirea este şi ea egală
cu paguba suferită de bunul respectiv.
 principiul primului risc – se aplică mai des, la bunurile la care riscul
de producere a pagubei totale este mai redus (ex.: la asigurarea
clădirilor). Valoarea sumei asigurate este considerată ca reprezentând
maximum de pagubă previzibilă pentru bunul respectiv. La acest
principiu, raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului asigurat
nu mai influenţează nivelul despăgubirii, aceasta depinzând numai de

valoarea pagubei şi a sumei asigurate.
Principiul primului risc este mai avantajos pentru asigurat decât principiul
răspunderii proporţionale, pentru că pagubele sunt compensate într-o măsură mai
mare, dar şi nivelul primelor de asigurare este mai mare.
 principiul răspunderii limitate (clauza cu franciză) – se

caracterizează prin faptul că despăgubirea se acordă numai dacă
paguba depăşeşte o anumită valoare prestabilită. Astfel, o parte din
pagubă va cădea în răspunderea asiguratului, numită franciză. Aceasta
poate fi:
- atinsă sau simplă – asiguratorul acoperă în întregime paguba,
până la nivelul sumei asigurate, dacă aceasta este mai mare decât
franciza;
- deductibilă sau absolută - aceasta se scade, în toate cazurile, din
pagubă, indiferent de volumul pagubei. Asigurătorul plăteşte
numai partea din pagubă care depăşeşete franciza.
Indiferent de tipul de franciză, nu se acordă despăgubiri dacă
valoarea pagubei se încadrează în limitele francizei.

Principiul răspunderii limitate presupune că:
a) despăgubirea se acordă numai dacă paguba depăşeşte o limită prestabilită;
b) o parte din pagubă cade în sarcina asiguratului;
c) franciza utilizată în acest caz este numai cea atinsă;
d) prin aplicarea acestui principiu se evită cheltuielile de evaluare, costatare a
pagubelor etc. la pagubele de valoare mică


Definiţi franşiza şi faceţi o paralelă între franşiza deductibilă şi cea atinsă .

Coasigurarea este o formă de asigurare directă în care asiguratul încheie contractul
de asigurare, pentru masa bunurilor asigurate, cu mai multe societăţi de asigurări în
acelaşi timp, dar în cotă parte, riscurile vizate fiind greu de acoperit de către o
singură societate de asigurări.

a, b, d.
1. D.A. Constantinescu(coordonator) – Asigurări şi reasigurări, Ed. Tehnică,

Bucureşti,1998
2. I. Văcărel, F. Bercea– Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert, Bucureşti,2000.
Asigurarea de bunuri
ASIGURAREA DE BUNURI - CONSIDERAŢII GENERALE
Cuprins Pagina
4.1 Intersul în asigurarea de bunuri, riscuri asigurate 31
4.2 Suma asigurată; despăgubirea în asigurarea de bunuri 34

 Familiarizarea cu elementele tehnice ale asigurărilor de bunuri.

 Cunoaşterea mecanismului de acordare a despăgubirilor la asigurările de
bunuri..
4.1 Intersul în asigurarea de bunuri, riscuri asigurate
În cadrul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea

Asigurarea de riscului asigurat să plătească asiguratorului (beneficiarului) o despăgubire. Nu este
bunuri obligatoriu ca asigurătorul să plătească întreaga sumă pentru refacerea situaţiei
financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece în contract pot exista
prevederi care limitează suma asigurată.
Asigurări de bunuri pot încheia persoane fizice şi persoane juridice cu domiciliul,
sediul sau reşedinţa în România.
Interesul în Într-un contract de asigurare de bunuri, asiguratul trebuie să aibă un interes

asigurarea de patrimonial cu privire la bunul asigurat. O persoană are un interes patrimonial
bunuri dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere (prejudiciu)
persoanei respective. În cazul în care în contractul de asigurare este menţionat un
beneficiar, altul decât persoana asigurată, acesta trebuie să aibe un interes
patrimonial faţă de bunul asigurat.
O regulă generală în asigurarea de bunuri este aceea ca interesul patrimonial să

existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului
asigurat. În asigurarea de bunuri, interesul patrimonial decurge, de regulă, din
statutul de proprietate al persoanei care doreşte să se asigure. Există situaţii în care
şi alte persoane decât proprietarul pot avea interes faţă de un bun, cum ar fi:
-proprietate în comun - o persoană care deţine un bun în comun cu una sau mai
multe persoane are dreptul de a asigura bunul respectiv la întrega valoare. Aceasta
nu înseamnă că, în caz de distrugere a bunului asigurat, această persoană va fi
singura despăgubită, ci va beneficia de despăgubire doar în limita dreptului ei de
proprietate;
-proprietatea ipotecată - în caz de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil:

debitorul ipotecar - în calitate de proprietar, iar societatea ipotecară - în calitate de
creditor. În aceste situaţii se încheie un contract de asigurare în numele ambelor
părţi;
-proprietatea închiriată - în cazul în care chiriaşul încheie un contract de

asigurare, o face în numele şi folosul proprietarului, deci nu poate pretinde
încasarea despăgubirii, ci numai restituirea primelor de asigurare de la proprietar;
-proprietatea aflată în custodie - custodele are un interes asigurabil, în ceea ce

priveşte bunul pe care îl deţine în custodie, pentru că, din punct de vedere legal,
este responsabil pentru orice daună produsă bunului respectiv;
-persoanele din familia proprietarului - pot beneficia de utilizarea bunului

asigurat, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de
bunul respectiv.
În concluzie, pot fi asigurate bunuri aparţinând persoanelor fizice şi persoanelor

juridice, bunuri primite în folosinţă sau aflate spre păstrare, reparare, prelucrare,
vânzare sau pentru a fi expuse în cadrul muzeelor şi expoziţiilor şi bunuri ce fac
obiectul cantractului de închiriere sau locaţie de gestiune.
Perioda de asigurare. În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă

Perioada de de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe o perioadă mai mică,
asigurare de trei sau şase luni.
Începutul şi încetarea răspunderii. Asigurarea se consideră încheiată prin plata

primei de asigurare şi emiterea de asigurător a poliţei de asigurare, fiind valabilă
numai pentru bunurile şi riscurile specificate în poliţă la adresele încheiate în
aceasta.
Răspunderea asigurătorului începe la ora 0 a zilei menţionate în poliţă ca
reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost
achitată, şi încetează la ora 24 a zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea
asiguratorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat,
situaţie ce apare în următoarele împrejurări:
Cand încetează
răspunderea  prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la
asigurătorului termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;
 asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat

asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile.
 după încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului

asigurat a devenit imposibilă.
Riscul asigurat. În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:

Riscuri  riscuri civile - asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri şi a
asigurate bunurilor din acestea;
 riscuri comerciale şi industriale - asociate clădirilor ce folosesc ca unităţi

de producţie şi comercializare şi bunurile aflate în acestea.
În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de societăţile de

asigurare sunt: incendiu, trăznet, explozie, ploaie torenţială, grindină, inundaţie,
furtună, cutremur, prăbuşiri şi alunecări de teren, greutatea stratului de zăpadă sau
gheaţă, avalanşe de zăpadă, căderea pe clădiri a altor corpuri, lovirea de către un
autovehicul etc..
Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi instalaţii,

pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite riscuri cum
sunt: ruperi sau deformări în timpul funcţionării, ciocniri sau izbiri cu alte corpuri,
explozii, efectele unor substanţe chimice, scurtcircuit etc.
Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în vederea
furtului sau jafului. Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine
stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei
corespunzătoare sau le refuză.
Cele mai multe societăţi de asigurare oferă poliţe de asigurare pe mai multe nivele
care, în funcţie de riscurile acoperite, pot fi: poliţe de asigurare împotriva
incendiului sunt poliţe de asigurare standard (acoperă riscurile de incendiu,
trăsnet, explozie şi cădere de corpuri); poliţe de asigurare care acoperă, pe lângă
riscurile cuprinse în poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare; poliţe de
asigurare care acoperă toate riscurile (all risks) în care nu sunt nominalizate
riscurile acoperite, ci cele excluse.
Deşi de mai multe ori termenul de excludere e rezervat clauzelor poliţei
Riscuri excluse identificate în mod clar drept excluderi, termenul poate desemna orice clauză a
poliţei, a cărei funcţie este de a elimina acoperirea pentru anumite expuneri la
daune. În general, în poliţa de asigurare de bunuri nu se acordă despăgubiri pentru
pagubele provocate de război, invazie, revoluţie, naţionalizare sau rechiziţionare.
Alte excluderi se referă la uzura fizică, la pagubele provocate în urma actelor
intenţionate ale asiguraţilor sau la alte evenimente non-accidentale, în urma
radiaţiei nucleare sau a viciului intern al bunului (de exemplu: rugina fierului).

În asigurarea de bunuri, interesul asigurabil este reprezentat de:
a) suma asigurată;
b) dauna pe care o poate inregistra asiguratul în cazul distrugerii bunului;
c) valoarea patrimonială expusă riscului;
d) bunurile care fac obiectul asigurării.
4.2 Suma asigurată; despăgubirea în asigurarea de bunuri
Suma asigurată nu trebuie să depăşească valoarea reală a bunurilor în momentul

încheierii contractului de asigurare. Suma la care sunt asigurate bunurile trebuie să
fie în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora. Pentru prevenirea
subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurare aplică principiul răspunderii
proporţionale.
Prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:
 la clădiri şi construcţii - valoarea de înlocuire (costul construcţiei sau
achiziţionării clădirii respective sau a uneia similare la preţurile uzuale pe
piaţa locală) din care se scade uzura (în raport de vechime şi starea
construcţiei);
 la mijloacele fixe şi obiecte de inventar - valoarea de înlocuire a acestora,
din care se scade uzura în raport de vechime şi starea de întreţinere a
acestora;
 la materii prime, materiale, produse finite, mărfuri - preţul de cost sau de
achiziţie al acestora;
 colecţii şi obiecte de artă - valoarea de circulaţie (de piaţă) determinată pe
bază de cataloage sau expertize.
În general, sumele asigurate se stabilesc fie separat, pe fiecare bun, fie global,
pentru toate bunurile din aceeaşi grupă prevazută în tariful de prime. Pentru
obiectele de artă sumele se stabilesc pentru fiecare obiect în parte.
Prima de asigurare. La asigurarea de bunuri, prima de asigurare se determină

prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de primă tarifară, ce se exprimă în
procente sau promile. Cotele de prime de asigurare sunt diferenţiate:
- pe tipuri de localităţi (municipii, orase, comune);
- pe grupe de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).

În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă se
diferenţiază în funcţie de natura produselor folosite în procesul producţiei în:
 produse care nu sunt combustibile, inflamabile sau explozibile;
 produse combustibile;
 produse inflamabile;
 produse explozibile.
Obligaţiile asiguratului. Asigurarul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii
specificate în condiţia de asigurare, a căror neîndeplinire poate duce la rezilierea
contractului sau la refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirea.
Există obligaţii corespunzătoare producerii unei daune şi obligaţii care trebuie
urmate de asigurat la producerea unei daune.
Una din obligaţiile asiguratului este de a întreţine şi folosi bunul asigurat în bune
condiţii, în scopul prevenirii riscurilor asigurate. Dacă prin nerespectarea acestor
obligaţii s-ar putea produce pagube, asigurătorul are dreptul să renunţe la
asigurare, fără restituirea primelor de asigurare.
Constatarea şi evaluarea daunei şi stabilirea despăgubirii. Când se produce un
risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se declanşează,
automat, mecanismul despăgubirii.
Despăgubirea se face în raport cu starea bunului în momentul producerii
evenimentului asigurat, iar valoarea acestuia nu poate depăşi cuantumul pagubei -
suma asigurată, nici valoarea bunului în momentul producerii evenimentului
asigurat.
La asigurarea de bunuri există trei principii care se aplică la acoperirea pagubei:
principiul răspunderii proporţionale, principiul primului risc, principiul
răspunderii limitate. Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei
(totală sau parţială).
Prin pagubă totală se înţelege:
 la clădiri - distrugerea clădirilor în asemenea grad încât refacerea lor, prin
reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile ar depăşi suma
asigurată;
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m 2,

m3) - acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a
dispărut;
 la celelalte bunuri - distrugerea bunurilor într-un asemenea grad încât

refacerea, prin reparare sau restaurare, nu mai este posibilă sau cheltuielile
ar depăşi suma asigurată.
Prin pagubă parţială se înţelege:
 la clădiri - distrugerea sau deprecierea parţială a lor, astfel încât prin
repararea acestora poate fi readusă la starea iniţială dinaintea producerii
evenimentului asigurat;
 la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură (l, kg, m, m2,

m3) - deprecierea unei părţi din cantitatea totală care a rămas după
producerea evenimentului asigurat şi care scade valoarea bunurilor;
 la celelalte bunuri - avarierea bunului astfel încât, prin refacerea sau

reparare, poate fi adus la starea iniţială.
Cuantumul pagubei reprezintă:
 în caz de daună totală:
- la clădiri - valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii
evenimentului asigurat, din care se scade uzura la acea dată si valoarea
resturilor care se pot întrebuinţa sau valorifica;
- la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură - valoarea

reală la data producerii evenimentului asigurat;
- la celelalte bunuri - valoarea reală la data producerii evenimentului

asigurat a bunului distrus, din care se scade valoarea, la aceiaşi dată, a
restuilor care se pot valorifica.
 în caz de daună parţială:
- la clădiri - costul reparaţiei din care se scade uzura şi valoarea, la data
producerii evenimentului asigurat, a resturilor care se pot valorifica sau
întrebuinţa;
- la bunurile a căror cantitate se exprimă în unităţi de măsură - valoarea

pierderii din cantitate a aceleiaşi părţi din cantitatea totală care
diminuează valoarea totală;
- la celelalte bunuri - costul reparaţiilor părţilor compoonente sau a pieselor
avariate sau costul de înlocuire a acestora, din care se scade uzura
corespunzătoare şi valoarea resturilor care se pot valorifica.
În limita sumei asigurate, societatea de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:
 cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;
 cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii
evenimentului asigurat;
 daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare prin
distrugerea sau avarierea lor, datorită măsurilor de salvare luate de
asigurat pentru limitarea sau împiedicarea consecinţelor producerii
riscurilor.
Din cuantumul pagubei se scad: franşiza prevăzută în contractul de asigurare;
primele datorate până la sfârşitul perioadei de asigurare.
Există situaţii în care societatea de asigurări poate refuza plata despăgubirilor, şi
anume:
 dacă dauna a fost provocată cu intenţie de una din următoarele părţi:
- asiguratul sau beneficiarul;

- persoane fizice majore care locuiesc împreună cu asiguratul sau
gospodăresc, împreună cu acesta;
- un membru din conducerea persoanei juridice asigurate;
- reprezentanţi ai asiguratului sau beneficiarului.
 în cazul în care una din aceleaşi persoane enumerate mai sus nu a luat
măsurile necesare pentru evitarea sinistrului sau limitarea acestuia, deşi
putea să facă acest lucru;
 dacă cererea de despăgubire este făcută cu rea credinţă sau dacă asiguratul
a contribuit, în mod deliberat sau prin neglijanţă, la producerea daunei.
În cazul în care asiguratul a încheiat mai multe contracte de asigurare, pentru
aceleaşi riscuri, asigurătorul datorează numai o parte a despăgubirii, şi anume acea
parte care rezultă din repartizarea proporţională a despăgubirii datorate de toţi
asigurătorii. În felul acesta se urmăreşte ca despăgubirea plătită asiguratului să nu
depăşească valoarea pagubei.

1. La asigurările de bunuri, suma asigurată trebuie să fie:
a) egală cu valoarea reală abunului asigurat;
b) mai mică decît valoarea reală a bunului asigurat;
c) mai mică sau egală cu valoarea reală a bunului asigurat
d) egală cu dauna
2. Dacă contractul de asigurare prevede o franşiză deductibilă, valoarea

despăgubirii reprezintă:
a) cuantumul pagubei;
b) nivelul franşizei, dacă aceasta este mai mică decat paguba;
c) suma dintre cuantumul pagubei şi franşiză;
d) diferenţa dinte cuantumul pagubei şi franşiză

Faceţi o comparaţie între valoarea reală a unui bun şi suma asigurată a acestuia.
Precizaţi care este cuantumul despăgubirii în caz de daună totală.

1.d; 2. d
c

Bucureşti,1998
Asigurarea maritimă
ASIGURAREA MARITIMĂ
Cuprins Pagina
1.1 Asigurarea maritimă – riscuri asigurabile 40
1.2 Avariile şi clasificarea lor 42
1.3 Poliţe de asigurare a maritimă 44

 Enumerarea riscurilor specifice asigurărilor maritime.

 Prezentarea conceptului de avarie în asigurarea maritimă.
 Clasificarea poliţelor de asigurare maritimă.
5.1 Asigurarea maritimă – riscuri asigurabile
Asigurarea maritimă este prima formă de asigurare, începutul ei datând încă din
antichitate. Apariţia ei, ca primă formă de asigurare, este explicată prin legătura
strânsă: comerţ - navigaţie maritimă, descoperindu-se că navele, mărfurile şi
vieţile omeneşti erau expuse riscurilor mării.
De-a lungul unei perioade îndelungate de timp, proprietarii navelor au fost aceiaşi
cu proprietarii mărfurilor şi, ca urmare, exista o singură poliţă de asigurare, care
acoperea atât mărfurile, cât şi nava. Acest lucru era posibil pentru că interesul
aparţinea aceleiaşi persoane. Ulterior, s-a trecut la o specializare determinată,
preponderent, de evoluţia comerţului, apărând o diferenţiere între persoanele
interesate în proprietatea asupra mărfurilor şi a navelor şi, deci, două forme de
asigurare, două tipuri de contracte de asigurare, în funcţie de acelaşi interes:
- asigurarea navelor - CASCO;
- asigurarea mărfurilor - CARGO.
Asigurarea Asigurarea maritimă, ca ramură a asigurării de bunuri, protejează navele maritime

şi fluviale, celelalte ambarcaţiuni şi instalaţiile folosite în porturi, precum şi
maritimă –
incărcăturile acestora, contra unui complex de riscuri.
obiectul
asigurării Scopul asigurării maritime constă în asigurarea contra acelor evenimente care se
pot produce şi nu contra evenimentelor care trebuie să se producă. Din această
cauză, în literatura de specialitate şi în practica internaţională a asigurărilor,
întâlnim, frecvent, două mari categorii de riscuri:
1. riscuri asigurabile;
2. riscuri excluse.
1. Din categoria riscurilor asigurabile fac parte:
Riscuri 1.a. riscurile obişnuite sau generale;
asigurabile 1.b. riscurile speciale.
1.a. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte aşa-
numitele riscuri ale mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau întâmplare
Riscuri fortuită, survenită în timpul transportului maritim, indiferent dacă ele sunt sau nu
obişnuite rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor. Cele mai importante riscuri ale
mării sunt:
 furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor

transportate prin pătrunderea apei în hambarele navei;
 naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;
 eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;
 coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;
 abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;
 aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune;
 furtul;
 jaful;
 capturarea şi sechestrarea de către duşmani,etc.
Riscurile 1.b. Riscurile speciale se datorează unor cauze deosebite şi se asigură separat, la
speciale cererea expresă a asiguratului, contra unor prime speciale de asigurare. Din această
categorie fac parte riscurile determinate de proprietăţile intriseci ale mărfurilor,
cum sunt: scurgerea lichidelor, spargerea materialelor casante, încingerea
cerealelor etc.
Tot din categoria riscurilor speciale fac parte şi riscurile de război, inclusiv
războiul civil, precum şi riscurile de grevă, răscoale, mişcări civile. În grupa
riscurilor de război intră: capturarea mărfii, blocada, sechestrul, prohibirea
comerţului, represaliile etc. Riscurile de grevă se referă la posibilitatea distrugerii
sau avarierii anumitor mărfuri de către grevişti.
Riscuri excluse 2. Riscurile excluse sunt acele riscuri pentru care societatea de asigurare nu poartă
nici o răspundere în cazul în care ele ar interveni în timpul unui transport de
mărfuri asigurat.
Evaporarea lichidelor, uscarea cerealelor, moartea naturală a vietăţilor, sunt
evenimente inevitabile, specifice naturii obiectului asigurat. Tocmai din această
cauză ele nu fac obiectul acoperirii prin asigurare. De asemenea, nu se acordă
despăgubiri pentru pagubele datorate: întârzierii sosirii mărfurilor la destinţie,
lipsei unui ambalaj corespunzător, majorii taxelor vamale în ţara importatoare etc.

1. Enumeraţi riscurile obişnuite, asociate transportului pe mare.
2. Asigurarea cargo presupune:
a) Asigurarea navei şi a încărcăturii acesteia;
b) Asigurarea navei, a încărcăturii şi a navlului;
c) Asigurarea mărfurilor în timpul transportului;
d) Asigurarea răspunderii armatorului.
5.2. Avariile şi clasificarea lor
În practica internaţională a asigurărilor maritime, prezenţa interesului asigurabil

este rezultatul direct al existenţei schimbului de mărfuri şi al complexului de
împrejurări ce pot provoca avarierea bunurilor asigurate.
În functie de natura obiectului asigurat, de intensitatea acţiunii riscurilor asigurate,

Clasificarea de dimensiunea bagubelor şi de interesele pe care le afectează, avariile pot fi:
avariilor  avarii totale (total loss),
 averii parţiale sau particulare (particular loss),
 avarii comune sau generale (general average loss).
1. Prin avarie totală se înţelege pierderea completă a bunului asigurat sau

Avaria totală
vătămarea integrităţii fizico-chimice a acestuia, până la încetarea de a mai face
parte din genul de bunuri de care aparţine. Orice avarie totală este prezumată a fi
pricinuită de un risc al mării, în afara de cazul în care se poate stabili cu exactitate
că nava, împreună cu încarcatura de la bord, s-a pierdut într-un act de război.
Avaria totală poate fi:

1.a. avarie totală reală (actual total loss) - presupune una din următoarele
împrejurări:
- distrugerea fizică totală a bunului asigurat prin incendiu, inundare;
- pierderea totală a posibilităţilor fizico-chimice ale bunurilor asigurate
(inundarea hambarelor, a încărcăturii de ciment, etc.);
- confiscarea bunurilor de către inamic.
1.b. avarie totală prezumată - atunci când pierderea bunului asigurat este
inevitabilă sau costul salvării, recondiţionării şi reexpedierii ar depăşi valoarea
bunului la destinaţie, astfel încât este abandonat. Abandonul trebuie notificat
asigurătorului în mod clar şi necondiţionat.
Avaria parţială 2. Prin avarie parţială (particulară) se înţelege orice daună parţială suferită de
bunul asigurat în mod întâmplător, fortuit, din cauza unui risc asigurat. Deosebirea
dintre avaria totală şi cea parţială se referă la dimensiunea pagubei. Aceasta avind
o valoare mai mică decît valorea comercială a bunului asigurat.
Pot suferi avarii parţiale atât mărfurile, cât şi mijloacele de transport şi navlul
(preţul transportului). Avaria particulară la mărfuri poate lua forma: unei avarii
materiale, a unei lipse, a unei vânzări fortuite în timpul călătoriei sau la destinaţie,
a unor cheltuieli de recondiţionare sau reparare, etc. Pentru navă, avariile

particulare pot fi reprezentate de stricăciuni pe care le suferă aceasta, respectiv
corpul, maşinile şi instalaţiile navei din cauza riscurilor asigurate. Cele mai multe
avarii particulare la navă se produc ca urmare a coliyiunilor, contactului cu uscatul
sau cu obiecte fixe ori plutitoare, instalaţii portuare etc.
Avariile particulare ale navlului se referă numai la navlul plătit la destinaţie

(deoare ce este supus aceloraşi riscuri ca şi marfa), nu şi la navlul plătit anticipat,
Avaria comună care se include în preţul mărfii.
3. Avaria comună este definită şi reglementată de “Regulile York – Anvers” care

stabilesc că avem de-a face cu o avarie comună atunci când, din necesitate, în mod
intenţionat şi rezonabil, se face un sacrificiu, o cheltuială extraordinară pentru
siguranţa comună, în scopul de a ferii de primejdie bunurile angajate într-o
expediţie maritimă. Aruncarea intenţionată, din ordinul comandantului, a unei
părţi din încărcătură, peste bordul navei, în scopul readucerii navei în starea de
plutire sau inundarea cu apă a unui hambar, în scopul salvării restului încărcăturii,
realizarea unor cheltuieli pentru intrarea într-un port de refugiu etc., sunt sacrificii
care ţin de avaria comună. Rezultă că avaria comună este o avarie particulară
petrecută în anumite condiţii.
În timp ce avaria particulară se datorează unor cauze accidentale şi priveşte

exclusiv pe proprietarul bunului, avaria comună este rezultatul unui act intenţionat,
voluntar, întreprins într-un moment de primejdie gravă pentru întrega expediţie, în
scopul salvării acesteia şi îi priveşte pe toţi cei interesaţi în expediţia maritimă
(armatori şi comercianţi). Pierderile rezultate din avaria comună se împart
proporţional între ei, indiferent dacă bunurile au fost asigurate sau nu.
Condiţii avarie
comună Pentru ca sacrificiul (cheltuielile) făcut în timpul transportului să fie recunoscut ca
act de avarie comercială, este necesar ca:
- primejdia, care impune măsura excepţională, să fie comună (să ameninţe

atât nava, cât şi încărcătura);
- preimejdia să fie reală şi gravă, ieşită din comun;
- cheltuielile făcute să aibă un caracter excepţional, adică să depăşească

cheltuielile făcute, în mod normal, de către armator, în cadrul obligaţiilor
contractuale;
- sacrificiul (cheltuielile) facute să fie rezonabil şi, totodată, rezultatul unui
act intenţionat pentru salvarea proprietăţii comune.

1. Avaria comună reprezintă cheltuiala extraordinară sau sacrificiul realizat:
a) intenţionat şi rezonabil pentru salvarea de la pericolul care ameninţă
interesele tuturor celor care participă la expediţia maritimă;
b) intenţionat şi rezonabil pentru salvarea de la pericolul care ameninţă nava;
c) intenţionat şi rezonabil pentru salvarea mărfurilor aflate pe o navă;
d) pentru salvarea persoanelor aflate în pericol.
5.3. Poliţe de asigurare a maritimă
Poliţa de asigurare reprezintă dovada încheierii contractului de asigurare. În

funcţie de interesul promovat, poliţele de asigurare maritimă pot fi grupate în:
Poliţe de 1. poliţe pentru asigurarea navei („Hull”) care asigură nava şi şi

asigurare a echipamentele (deseori menţionate ca „Hull and Machinery”). În funcţie de
navei durată acestea pot fi:
 poliţe de călătorie – voyage policy - prin care se asigură nava

pentru o călătorie precizată, din portul de expediere în portul de
destinaţie;
 poliţe temporare (pe timp) – time policy - prin care nava este
asigurată pe o perioadă de timp, de regulă 12 luni, indiferent de
numărul călătorilor. Marfa este acoperită de la depozit la depozit -
„warehouse to warehouse” – iar acoperirea încetează după un
anumit timp de la descărcarea la destinaţie;
 poliţe mixte – mixid policy - prin care nava se asigură pe o

călătorie şi continuă să rămână asigurată o perioadă de timp după
sosirea ei la destinaţie;
 poliţe de construcţie – building risks policy - prin care se

acoperă riscurile în perioada de construcţie în şantierele navale, de
obicei între momentul începerii construcţiei pînă la terminarea
perioadei de probă;
Poliţe de 2. poliţe pentru asigurare a mărfurilor („Cargo”) – acestea pot fi:

asigurare a
 poliţe individuale - prin care se acoperă riscurile unei expediţii
mărfurilor
delimitate în spatiu şi timp, cele mai răspândite fiind poliţele de
voiaj,
 poliţe generale - prin care se asigură toate mărfurile sau anumite

mărfuri importate sau exportate de un agent economic într-o
perioadă de timp. Se practică în principal în baza unei relaţii
contractuale de durată. Acestea constituie, pentru asigurat, un
abonament de asigurare deoarece toate mărfurile transportate se
asigură automat, putând fi emise ca:
- poliţe flotante (floating policy) - pentru o valoare asigurabilă,

acoperă toate riscurile supuse asigurării. Fiecare expediţie se declară
asigurătorului, iar valoarea ei se scade din valoarea totală asigurată specificată în
poliţă, pînă la epuizarea acesteia.
- contracte de abonament cu valabilitate anuală sau chiar mai
mare
- poliţe globale (block policies) – întîlnite şi sub denumirea
„marchandise-floaters”, prin care se acoperă expediţiile la purtător, fără să se
specifice limitarea valorii totale pe ansamblul expediţiilor. O dată pe an se
întocmeşte declaraţia privind expediţiile acoperite prin poliţa globală. Prima de
asigurare se stabileşte ca o sumă forfetară şi se revizuieste cu fiecare reînoire, pe
baza cifrei de afaceri şi a istoricului daunelor plătite în perioada contractuală
anterioară. Poliţa globală poate fi reînoită o data cu expirarea valorii globale
asigurate. Acest tip de poliţe nu este frecvent utilizată în transporturile
internaţionale de mărfuri,dar sunt întîlnite în asigurarea expediţiilor relativ mici,
cum sunt expediţiile poştale.
Poliţe de 3. poliţele pentru asigurare a navlului („Freight”) – navlu este suma plătită
asigurare a pentru transportul mărfurilor, tariful sau chiria pentru navă. Dacă mărfurile se
navlului pierd datorită riscurilor mării, navlul se pierde şi el, fiind expus aceloraşi riscuri ca
şi marfa, de unde nevoia pentru protecţia lui. Dacă navlul se plăteşte anticipat, el
se regăseşte în valoarea mărfurilor transportate şi este asigurat o dată cu acestea.
El poate fi asigurat şi separat, cînd interesul asigurabil aparţine armatorului.
4. poliţele de reasigurare.

De cîte feluri sunt poliţele de asigurare a navelor.


Definiţi conceptul de avarie. De cîte feluri este aceasta şi prin ce se caracterizează.

1. Din grupa riscurilor obişnuite, asociate transportului pe apă, fac parte aşa-
numitele riscuri ale mării. Prin acestea se înţelege orice accident sau
întâmplare fortuită, survenită în timpul transportului maritim, indiferent
dacă ele sunt sau nu rezultatul direct al acţiunilor vânturilor, valurilor. Cele
mai importante riscuri ale mării sunt:
- furtuna - care poate provoca: scufundarea navei sau avarierea bunurilor
transportate prin pătrunderea apei în hambarele navei;
- naufragiul - scufundarea navei din diferite cauze;
- eşuarea - punerea pe uscat a navei, împotmolirea ei pe fundul mării;
- coliziunea - ciocnirea a două nave între ele;
- abordajul - ciocnirea navei cu orice alt obiect fix sau plutitor;
- aruncarea unei părţi din încărcătură peste bord, în cazul avariei comune;
- furtul;
- jaful;
- capturarea şi sechestrarea de către duşmani,etc.
2. Răspunsul corect: c.

Răspunsul corect: a
Raspunsul la testul de verificare 5.3.

1. poliţe pentru asigurarea navei („Hull”) care asigură nava şi şi echipamentele
(deseori menţionate ca „Hull and Machinery”). În funcţie de durată acestea
pot fi:
- poliţe de călătorie – voyage policy;
- poliţe temporare (pe timp) – time policy;
- poliţe mixte – mixid policy;
- poliţe de construcţie – building risks policy.

Bucureşti,1998
Asigurarea bunurilor în timpul transportului
ASIGURAREA BUNURILOR ÎN TIMPUL TRANSPORTULUI
Cuprins Pagina
6.1 Obiectul asigurării 49
6.2 Prima de asigurare, locul asigurării, despăgubirea 50

 Cunoaşterea condiţiilor de asigurare de asigurare a mărfurilor pe timpul

transporturilor utilizate în practica asigurărilor internaţionale.
 Prezentare celorlalte elemente tehnice ale asigurării maritime – cargo
(prima de asigurarea, durata asigurării, despăgubirea).
6.1. Obiectul de asigurării

Asigurarea Această asigurare, denumită „cargo” cuprine bunurile care fac obiectul unui
maritimă cargo transport internaţional, inclusiv cheltuielile de transport, taxele vamale şi alete
cheltuieli legate de tramsportul respectiv.
Condiţii de Condiţiile de asigurare a mărfurilor, cele mai răspândite, care au devenit
asigurare a tradiţionale în practica asigurărilor pe plan mondial, sunt condiţii:
mărfurilor
 fără răspundere pentru avaria particulară (FPA) - acoperă numai daunele
rezultate din pierderea totală a întregii încărcături sau a unei părţi a
acesteia, precum şi daunele de avarie particulară;
 cu raspundere pentru avaria particulară (WPA) - acoperă daunele

rezultate din avaria totală sau parţială a întregii încărcături sau a unei părţi
a acesteia, pricinuită de anumite riscuri, specificate în mod expres în poliţa
de asigurare (incendii, trăznet, furtună, explozii, naufragiu, etc.);
 cu timpul, ascuţirea concurenţei pe piaţa asigurărilor maritime şi

insistenţele comercianţilor, care cereau un mod de protecţie mai larg, mai
cuprinzător, au dus la practicarea condiţiei “toate riscurile” (all risks). În
fapt, această condiţie acoperă, indiferent de amploarea lor, daunele
rezultând din avaria totală sau particulară a întregii încărcături sau a unei
părţi a acesteia, care a avut loc din orice cauză, cu excepţia riscurilor
special enumerate în poliţa de asigurare.
Aceste condiţii au fost perfecţionate de-a lungul timpului, astfel încât să răspundă
mai bine interesului asiguraţilor. În această formă, ele s-au practicat până în anul
1982, când Institutul Asigurărilor de la Londra a elaborat noi condiţii de asigurare,
adoptate şi puse în aplicare şi în alte ţări, printre care şi România.
În prezent, mărfurile care fac obiectul transportului pe mare, sunt asigurate în una
din următoarele trei condiţii principale: A, B, C. Principalele deosebiri ale
acestora, faţă de condiţiile folosite în trecut, constau nu numai în denumirea
diferită ci, mai ales, în delimitarea mai precisă şi mai clară a sferelor de acoperire.
Condiţia de
asigurare A Condiţia de asigurare A este condiţia cea mai cuprinzătoare. În baza ei sunt
acoperite toate riscurile de pierdere şi avariere a bunului asigurat, cu exceptia unor
excluderi. Aceste excluderi sunt comune tuturor celor trei condiţii şi sunt formate
din trei grupe de riscuri excluse:
grupe de riscuri a) pierderea, avarierea şi cheltuielile rezultând din sau provocate de:
excluse  comportarea necorespunzătoare, voită a asiguratului;
 pierderea uzuală din greutate (volum) sau uzura normală a bunului
asigurat;ambalarea si pregatirea insuficienta sau necorespunzatoare a
bunului asigurat, viciul propriu sau natura bunului asigurat;
 întârzierea directă, chiar dacă se datorează unui risc asigurat;
 insolvabilitatea sau neîndeplinirea obligaţiilor financiare de către
proprietari, armatori, navlositori (operatorii navei);
 utilizarea oricărei arme de război care foloseşte fisiunea sau fuziunea
nucleară sau altă forţă sau obiect radioactiv;
 contaminarea radioactivă;
 starea de nenavigabilitate a navei (dacă asiguraţii au cunoştinţă).
Pentru această categorie de riscuri nu există acoperire prin asigurare suplimentară.

b) riscurile de război sau conflicte militare;
c) riscurile de grevă sau conflicte sociale.
Aceste ultime două categorii de riscuri pot fi acoperite prin asigurare
suplimentară.
Condiţia de
asigurare B Condiţia de asigurare B este condiţia prin care sunt acoperite, cu excepţia
excluderilor enumerate, pierderea sau avarierea bunului asigurat, cauzate de:
 incendii sau explozii;

 eşuarea, răsturnarea sau scufundarea navei;
 coliziunea sau contactul navei cu un obiect exterior, altul decât apa;
 descărcarea navei într-un port de refugiu;
 cutremur de pământ, erupţie vulcanică sau trăznet;
 sacrificiul în avaria comercială;
 aruncarea mărfii sau luarea ei de valuri peste bord;
 intrarea apei în nava;
 dauna totală a unui colet pierdut peste bord sau căzut în timpul încărcării
Condiţia de sau descărcării de pe navă.
asigurare C
Condiţia de asigurare C are o sferă de acoperire mai îngustă decât condiţia B şi
acoperă riscurile cauzate de:
 incendiu sau explozie;

 eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
 coliziunea sau contactul navei cu un alt obiect decât apa;

 descărcarea navei într-un port de refugiu;
 sacrificiul în avaria comercială;
 aruncarea peste bord.
Alte condiţii de
asigurare Asociate condiţiilor de asigurare „B” şi „C” sau în mod separat se pot practica şi
următoarele condiţii de asigurare:
 condiţia „riscuri de furt jaf şi nelivrare”;
 condiţia „riscuri de război”;
 condiţia „riscuri de grevă”;
 condiţia „riscuri de depozitare”.

Asigurarea încheiată în Condiţia “C” acoperă următoarele riscurile cauzate de:
a) cutremur de pămînt, erupţie vulcanică sau trăznet;
b) luarea de valuri peste bord;
c) eşuarea, scufundarea sau răsturnarea navei;
d) intrarea apei de mare în cală, container sau loc de depozitare.
6.2 Prima de asigurare, locul asigurării, despăgubirea
Factorii care Prima de asigurare, ca expresie a protecţiei oferite de asigurare, se stabileşte pe

determină baza calculelor actuariale care au în vedere o serie de factori:
mărimea primei
 natura mărfurilor şi felul ambalajului,
 dimensiunea riscurilor, frecvenţa actiunii lor,
 voiajul şi nava care execută acest voiaj,
 zona geografică
 statistica pierderilor anterioare,
 starea conjuncturală a pieţei internaţionale a asigurărilor.
Sfera de cuprindere a asigurării este reflectată prin condiţiile de asigurare: A, B

şi C. Cea mai scumpă este condiţia A, care este şi cea mai cuprinzătoare. Cotele
tarifare sunt stabilite în procente, care se aplică la suma asigurată, iar în funcţie de
anumite clauze se aplică majorări sau reduceri.
Suma Suma asigurată poate fi formată din:

asigurată-
elemente  valoarea bunului - potrivit facturii şi, în lipsa acesteia, valoarea de piaţă a
componente bunului la locul de expediere, în momentul încheierii contractului;
 costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de transportul

bunurilor şi necuprinse în valoarea facturii;
 cheltuielile şi taxele vamale;
 supraasigurarea de 10% din valoarea bunului pentru acoperirea acelor

cheltuieli care nu pot fi prevăzute la încheierea asigurării.
Durata Durata asigurării. În contractele de asigurare a mărfurilor pe timpul transportului

asigurării maritim nu există o limită de timp bine precizată ca durată a asigurării, se aplică
principiul duratei transportului de la depozit la depozit. Acest lucru presupune că
mărfurile sunt asigurate din momentul în care au părăsit depozitul din localitatea
de expediţie, menţionată în contract şi continuă pe toată durata transportului,
inclusiv a transbordărilor, până când au fost descărcate de pe navă în portul de
destinaţie.
Asigurarea continuă în cursul obişnuit al transportului, al întârzierii, care este în

afara controlului asiguratului, al devierii, descărcării forţate, reexpedierii sau
transbordării, în cursul schimbării voiajului, intervenite din exercitarea unui drept
acordat armatorilor sau navlositorilor în cadrul contractului de navlosire.
Răspunderea asiguratorului începe în momentul în care bunul asigurat părăseşte

depozitul indicat în contractul de asigurare şi încetează în una din situaţiile de mai
jos:
Încetarea
răspunderii - când bunul asigurat este livrat la depozitul destinatarului;
asigurătorului
- când bunul asigurat este livrat la alt depozit, pe care asiguratul se decide
să-l folosească pentru depozitare;
- când contractul de transport se termină în alt port (loc) decât destinaţia

indicată în contractul de asigurare sau transportul se termină în alt fel,
înainte de livrarea bunului la depozitul destinatarului;
- la expirarea a 60 de zile de la terminarea descărcării bunului de pe mijlocul

de transport maritim în portul final, intermediar sau de refugiu.
Principiul existenţei acoperirii prin asigurare pe tot parcursul transportului este

justificat de faptul că, de regulă, vânzătorul predă marfa spre expediere
transportatorului, care se îngrijeşte de manipulările, transbordările şi eventualele

reexpedieri, astfel încât, în toată perioada, proprietarii mărfii să aibă siguranţa
continuităţii asigurării. Pe acelaşi principiu este acoperit şi eventualul voiaj de
deviere în caz de forţă majoră şi descărcare forţată într-un alt loc, pe parcurs, până
la destinaţie.
Locul asigurării Locul asigurării. La asigurarea de transport, locul asigurării, este oriunde se află
bunul asigurat în timpul perioadei de asigurare (în timpul transportului).
Asiguratul are obligaţia să-l anunţe pe asigurator ori de câte ori intervin elemente
noi, necunoscute în momentul încheierii contractului, cum ar fi: schimbarea rutei;
schimbarea locului de transbordare, a locului de destinaţie; încărcarea unor
mărfuri pe puntea navei în loc de hambare, etc. Dacă asiguratul ascunde
asiguratorului o serie de elemente, pe care, dacă acesta le-ar fi cunoscut, nu ar fi
acceptat primirea în asigurare a mărfurilor, contractul este lovit de nulitate.
Despăgubirea. Pentru compensarea pagubelor, asiguratorul plăteşte o

despăgubire care însumează atât prejudiciul direct cauzat prin avarierea sau
distrugerea bunurilor, cât şi cheltuielile, judicios făcute, pentru salvarea bunurilor,
păstrarea resturilor rămase după eveniment şi cheltuielile făcute în vederea
recondiţionării bunului asigurat.
Mărimea daunei se determină în funcţie de următoarele elemente:

Mărimea
daunei - valoarea bunurilor distruse în întregime;
- volumul cheltuielilor ocazionate de recondiţionarea bunurilor distruse
parţial;
- volumul cheltuielilor făcute pentru salvarea bunurilor şi păstrarea celor
rămase
din care se scad:
- valoarea recuperărilor care mai pot fi valorificate,
- franchiza - potrivit condiţiilor de asigurare.
Asigurarea mărfurilor în timpul transportului se încheie pe principiul

proporţionalităţii. Pentru acordarea despăgubirilor, asiguratorul desemnează un
reprezentant, care va fi denumit comisar de avarie, ce va constata şi va stabili
valoarea daunei şi va lua toate măsurile necesare pentru limitarea pagubei. Acesta
va întocmi un raport de expertiză, denumit certificat de avarie, în care sunt
descrise detaliile transportului, cauza şi mărimea daunei.

La asigurarea mărfurilor pe timpul transportului maritim (cargo), suma sigurată
cuprinde:
a) valoarea bunurilor potrivit facturii sau, în lipsa acesteia, valoarea de piaţă la
locul de expediere în momentul încheierii asigurării;
b) costul transportului, al asigurării şi alte costuri legate de transportul bunurilor
necuprinse în factură;
c) cheltuieli şi taxe vamale;
d) costul dobînzii creditului cu care s-a cumparat marfa;
e) o supraasigurare de 10% din valoarea mărfurilor pentru acoperirea
cheltuielilor care nu pot fi prevăzute în momentul ăncheierii asigurării.

Faceţi o comparaţie între cele trei condiţii de asigurare utilizate la asigurarea
mărfurilor în timpul transportului.

Răspunsul corect: c

Răspunsul corect: a, b, c, e.

Bucureşti,1998
Asigurarea navelor
ASIGURAREA NAVELOR
Cuprins Pagina
7.1 Asigurarea navelor - cargo 55
7.2 Asigurarea de protecţie şi indemnizare - P&I 58
Asigurarea navelor

 Înţelegerea rolului asigurărilor maritime cargo.
 Sublinierea trăsăturilor caracteristice ale asigurării realizate prin
intermediul Cluburilor de protecţie şi indemnizare
7.1 Asigurarea navelor – cargo
Asigurarea Prin asigurarea navelor (cargo) se înţelege asigurarea corpului acestora şi a

navelor (cargo) maşinilor şi instalaţiilor cu care acestea sunt înzestrate. Subiecte ale asigurării
sunt, pe de o parte, societăţile de asigurare, iar pe de altă parte, proprietarii de
nave, armatorii. Interesul în asigurarea navei îl au, după caz, proprietarii sau
administratorii acesteia, armatorul sau navlositorul când nava este angajată după
un contract tip time-charter.
Obiectul
asigurării Obiectul asigurării îl constituie: navele comerciale, de pescuit, alte ambarcaţiuni
asimilate navelor (remorchere plutitoare, şalupe, şlepuri) şi întregul ansamblu de
maşini şi instalaţii, precum şi navlul, cheltuielile privind exploatarea navelor
asigurate şi navelor aflate în construcţie în şantierele navale (interesul fiind
manifestat de şantierele navale).
Condiţii de Condiţiile de asigurare practicate pentru nave sunt următoarelei:
asigurare
1. Condiţia „Pierdere totală, avarii şi răspundere pentru coliziuni” oferă cea
mai mare protecţie armatorului, sunt avute în vedere următoarele riscuri: pierderea
totală, pierderile şi avariile la navă; contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi
salvare; răspunderea pentru pagubele rezultate din coliziunea navei cu altă navă,
cu instalatiile portuare sau cu alte obiecte fixe sau plutitoare, inclusiv cheltuielile
care decurg din aceste evenimente.
2. Condiţia „Pierderea totală, avarie comună şi răspundere pentru coliziuni” -

acoperă pierderea totală a navei, contribuţia la cheltuielile de avarie comună şi de
salvare, răspunderea pentru daunele rezultate din coliziunea navei cu alte nave,
instalaţii portuare,
Diferenţa dintre cele două condiţii constă în faptul ca cea de-a doua nu acoperă
daunele care rezulătă din avaria particulară decât dacă acestea sunt produse ca
urmare a coloziunii navei asigurate cu altă navă, instalaţii portuare, sau cu alte
obiecte fixe ori plutitoare.
Asigurarea navelor
3. Condiţia „Pierdere totală” - acoperă pierderea totală a navei, cheltuielile de

salvare şi alte cheltuieli care decurg din acesta. Despăgubirea se plăteşte de
asigurător pentru situaţiile menţionate la primele două condiţii, cu excepţia
cheltuielilor şi sumelor reprezentînd contribuţia navei la avaria comună şi cele în
sarcina asiguratului rezultând din coliziunea cu alte nave, instalaţii portuare, sau
alte obiecte fixe sau plutitoare.
Riscurile
asigurate În contextul asigurării încheiate în una din condiţiile de asigurare enumerate,
riscurile agreate de asigurator sunt:
-riscuri de 1. riscuri de navigaţie specifice: incendiu, explozie, furt comis de persoane din
navigaţie afara navei, piraterie, coliziunea cu alte nave sau alte obiecte plutitoare sau fixe,
cutremur, erupţie vulcanică, traznet, accidente la încărcare sau descărcare sau la
mişcarea încărcăturii sau a combustibililor, defecte produse la cazane, instalaţii,
maşini sau la corpul navei, eroare de navigaţie, neglijenţa comandantului,
piloţilor, echipajului, navlositorilor, cu condiţia ca aceştia să nu aibă şi calitatea de
asigurat, baraterie (acte săvârşite de comandant sau de către echipajul navei cu
intenţie);
-cheltuieli
2. cheltuielile pentru: prevenirea şi limitarea pagubelor, identificarea cauzelor,
efectelor, salvarea şi asistenţa acordate navei, inclusiv cele făcute cu expertize şi
acţiuni judecătoreşti generate de pierderea sau avarierea navei, cotribuţia navei la
avaria comună şi cheltuielile aferente stabilirii acestei contribuţii şi răspunderea
asiguratului faţă de terţi, ca urmare a coliziunii cu alte nave, instalaţii plutitoare
Riscuri excluse sau portuare.
O serie de riscuri sunt excluse din asigurare, cum sunt: uzura morală şi
deteriorarea treptată a corpului maşinilor şi a altor componente ale navelor,
pagubele produse navei de forţarea gheţii, scoaterea sau îndepărtarea epavei,
cheltuielile cu salariile şi întreţinerea comandantului, a ofiţerilor şi a echipajului,
cu excepţia cazurilor de avarie comună, pagubele indirecte (pierderea veniturilor,
despăgubiri datorate din întârzierea transportului, etc.), riscurile de război, de
revoltă şi de grevă nu sunt agreate în asigurarea navelor decat dacă sunt prevăzute
Suma asigurată
în mod expres în contract.
Suma asigurată - nava se asigură pentru suma declarată de asigurat şi agreată de

asigurator. Ea nu trebuie să fie inferioră valorii de înlocuire şi nici să nu
depăşească valoarea din nou a navei la data asigurării. La suma respectivă se mai
Prima de poate adăuga până la 25 % din valoarea navei, pentru cazurile de pierdere totală şi
asigurare pentru acoperirea diferenţelor ce ar putea rezulta prin aplicarea raportului dintre
suma asigurată şi valoarea navei stabilită pentru cazurile de salvare sau avarie
comună.
Asigurarea navelor
Prima de asigurare este variabilă, fiind influenţată de factori cum sunt: sfera de
cuprindere a asigurării, valoarea asigurabilă şi suma asigurată, nava şi voiajul
stabilit, durata, statistica riscurilor anterioare, starea conjuncturală a pieţei
asigurarilor. La stabilirea primelor de asigurare se ţine seama de: clasa navei şi
voiaj (zona, distanţa, durata, sezonul, condiţiile de navigaţie, etc.).
Durata În practica internaţională, primele de asigurare, în asigurarea navelor, sunt

asigurării stabilite statistic, în cote procentuale faţă de valoarea navei sau a părţilor
componente. Primele de asigurare se plătesc anticipat, în valuta în care s-a
încheiat contractul de asigurare.
Durata asigurării. Asigurarea casco se poate încheia pentru o pentru o călătorie

definită - caz în care în contract este menţionat portul de plecare, de escală, de
Despăgubirea destinaţie sau pentru o perioadă de timp - când se menţionează în contract
perioada şi zona de navigaţie.
Răspunderea asigurătorului pentru orice daună se limitează la suma asigurată.

În caz de pierdere totală, se plăteşte suma asigurată şi suma asigurată suplimentar.
Este considerată pierdere totală constructivă a navei atunci cînd costul repunerii ei
în stare de folosinţă depăşeşte ¾ din suma asigurată. Nava se consideră dispărută
dacă timp de 180 de zile de la dată ultimei ştiri primită de la aceasta nu s-a mai
obţinut nici o informaţie referitoare la existenţa ei.
În caz de avarie asigurătorul plăteşte cuantumul pagubei, fară să scădă uzura.

Cuantumul pagubei este egal cu costul reparaţiei părţilor componente sau pieselor
avariate, ori costul de înlocuire al acestora, din care se scade valoarea pieselor
recuperate
Franşiza nu se aplică în cazurile de avarie comună şi de coliziune cu alte nave,

instalaţii portuare ori alte obiecte fixe sau plutitoare. Pentru pagubele produse de
nava asigurată altor nave prin coliziune, răspunderea asigurătoruluies limitează la
¾ din dauna produsă.

Enumeraţi riscurile excluse la asigurarea casco a navelor maritime.
Asigurarea navelor
7.2 Asigurarea de protecţie şi indemnizare - P&I
Rolul asigurării Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o asigurare reciprocă a

P&I răspunderii armatorilor, distinctă de asigurările maritime CASCO şi CARGO.
Această asigurare are ca scop angajarea răspunderii armatorilor, care trebuie să
despăgupească terţii păgubiţi sau vătămaţi, sau să suporte eventualele amenzi,
penalităţi, taxe, după caz.
Această formă de asigurare nu implică societăţile de asigurare, fiind o asigurare

reciprocă a răspunderii armatorilor care se realizează prin intermediari, cluburi de
protecţie şi indemnizare (P&I).
Asigurarea de protecţie şi indemnizare constituie o formă complementară a

asigurării maritime contractuale, prin care armatorii se asigură reciproc, pentru a
putea acoperi acele daune posibile lăsate de asiguratorii contractuali pe riscul
propriu al asiguraţilor, respectiv al armatorilor. Riscurile legate de răspunderea
armatorului fac parte din protecţie, iar cele rezultate din exploatarea navei fac
parte din indemnizare.
Asigurarea de protecţie şi indemnizaţie a apărut în Anglia, în prima jumătate a

secolului al XIX-lea, sub forma unor asociaţii sau cluburi. Ea a reprezentat, pe de
o parte, o completare a asigurării maritime tradiţionale pentru avariile la nave, iar
pe de altă parte, protecţia armatorilor pentru răspunderile faţă de terţi ce nu puteau
fi acoperite prin contzractul de asigurare.
Cu timpul, sfera ei a fost extinsă şi la alte riscuri, care antrenau răspunderea

armatorului faţă de echipaj, muncitorii portuari, instalaţiile portuare, obligatiile
acestora derivând din răspunderea faţă de terţi, de instituţii, de autorităţi (amenzi
aplicate de autorităţile vamale, sanitare, de frontieră). O perioadă de timp,
fondurile constituite în cadrul acestor asociaţii au fost administrate distinct, în
funcţie de riscurile asigurate (protecţie sau indemnizare), ulterior fiind reunite.
In prezent există mai multe cluburi de protecţie şi indemnizare in intreaga lume

dintre care cele mai importante sunt:
- The American Steamship Owners Mutual Proctection and Indemnity

Association
- Assuranceforeningen Gard
Caracteristicile - Assuranceforeningen Skuld
asigurării P&I - The Britannia Steamship Insurance Association Limitid
- The London Steamship Owners Steamship Proctection and Indemnity
Association Limitid
Asigurarea navelor
-The North of England Protecting and Indemnity Association Limitid

-The Shipowners Mutual Proctection and Indemnity Association
(Luxembourg)
- The Steamship Steamship Underwriting Association Bermuda Ltd.
Aceste cluburi s-au asociat în Grupul Internaţional al Cluburilor P&I care
işi oferă reciproc acoperire pentru răspundere (protecţie şi indemnizare) şi
care au împreună anumite angajamente reciproce de reasigurare.
Alte cluburi sunt British Marine Mutual Insurance Association Limitid,
The Ocean Marine the Liverpool and London Steamship Proctection and
Indemnity Association Ltd., Dutch P&I Services BV.
Cluburile engleze, prin structura lor, au caracter internaţional, în timp ce în alte
ţări cluburile au caracter naţional. Se estimează că în prezent Cluburile P&I
asigură peste 95% din navele comerciale.
Asigurările P&I au anumite caracteristici prin care se disting de asigurările
contractuale, şi anume:
 protecţia de risc are un caracter mutual, datorită faptului că membrii

clubului au, în acelaşi timp, dubla calitate de asiguraţi şi asiguratori;
 asigurarea are drept scop protecţia activă şi reală a membrilor clubului prin
indemnizarea, despăgubirea acestora în cazul pagubelor suferite, ca urmare
a angajării răspunderii faţă de terţi;
 contribuţia membrilor la constituirea fondului de asigurare al clubului P&I

este fixată anual şi revizuită la finele anului, în funcţie de situaţia reală
înregistrată (evaluarea daunelor plătite);
 principiul de organizare şi funcţionare a cluburilor P&I îl constituie

mutualitatea, dar în conditiile în care activitatea acestora nu are la bază
criteriul profit realizat în baza ecuaţiei:
cotizaţii + venitul din invesţitii = daune şi cheltuieli de investiţii;

Condiţii de
asigurare P&I  cluburile P&I promovează o politică comercială flexibilă şi operativă, în
sensul că preia răspunderea în sarcina membrilor săi, pe măsura apariţiei ei
realizându-se o protecţie continuă a armatorilor;
 cluburile P&I nu emit poliţe de asigurare, calitatea de asigurat decurgând

din calitatea de membru;
 protecţia prin cluburile P&I acoperă riscurile care nu pot fi şi nu sunt

acoperite prin asigurarea maritimă contractuală;
 membrii cluburilor P&I reprezintă un colectiv de armatori independenţi
Asigurarea navelor
sau de societăţi care au aceleaşi interese.
Asigurarea prin cluburile de P&I are, în principiu, funcţia de preluare a

rãspunderii armatorilor, într-un context de reciprocitate. Dupã caz, la cererea
cluburilor, se pot lua măsuri pentru a preîntâmpina arestarea navelor asigurate, se
pot pot procura sau emite scrisori de garanţii bancare.
Riscurile de rãspundere a armatorilor în cadrul asigurării de P&I sunt precizate
prin condiţiile de asigurare, după cum urmează:
 rãspunderea pentru coliziunea navei cu o alã navã – se are în vedere cã

asigurarea tradiţională e limitată la ¾ din daunele provocate altei nave. Asigurarea
de P&I realizează acoperirea răspunderii armatorului pentru ¼ din valoarea
pagubei provocate altei nave fãră ca aceasta să fie asigurată de o poliţă CASCO.
 rãspunderea armatorului pentru daune pricinuite prin coliziune

mãrfurilor sau altor bunuri transportate cu nava – în principiu, aceastã
rãspundere este integratã în asigurarea de P&I pentru cã abordajul cauzat din
culpã unei nave face ca repararea daunelor sã cadã în sarcina navei ce le-a cauzat.
 rãspunderea pentru daunele pricinuite navelor şi bunurilor aflate la

bordul acestora, altfel decât prin coliziune – daunele pricinuite de neglijenţa în
exploatarea şi asigurarea navei, de acţiunile ce au loc la bordul navei: incendiu,
explozie, manevre defectuoase.
 rãspunderea în baza controlului de alimentare cu combustibil – aceasta

este preluatã în asigurarea reciprocă, dar doar în limita contractelor de bunkeraj în
porturi. Deci, asigurarea nu se extinde asupra riscurilor generate de alimentarea în
afara porturilor.
 răspunderea pentru daunele pricinuite obiectelor fixe sau plutitoare – este

preluată prin asigurarea de cluburile de P&I pentru că, conform legilor specifice şi
normelor generale ale fiecărui stat, armatorul este chemat să răspundă pentru
daunele pricinuite instalaţiilor portuare fixe sau mobile care au aparţinut terţilor,
cu condiţia ca aceste riscuri să nu fi fost preluate printr-o asigurare contractualã.
 rãspunderea pentru îndepãrtarea epavelor rezultate din naufragiu – Se

preiau de asigurarea de cluburile de P&I următoarele elemente:
- cheltuielile aferente ridicării, îndepărtării, distrugerii rămăşiţelor navelor

avariate dacă acestea cad în sarcina armatorului;
- cheltuielile impuse pentru ridicarea, îndepărtarea, distrugerea bunurilor de

pe nava asigurată dacă aceste cheltuieli revin armatorului;
Asigurarea navelor
- răspunderea armatorului faţă de terţe persoane, fizice sau juridice,

derivând din operaţiunile de ridicare a navei, îndepărtarea rămăşiţelor,
distrugerea resturilor navei ori bunurilor;
- răspunderea armatorului în cazul neputinţei sale de a îndepãrta sau

distruge epava.
 rãspunderea derivatã din contractele de închiriere a instalaţiilor şi

utilajelor de încãrcare/descãrcare – Se pot asigura de cãtre armator la cluburile
de P&I având în vedere pericolele şi riscurile ce pot afecta bunurile închiriate,
integritatea şi sãnãtatea operatorilor.
 rãspunderea pentru reasigurarea protecţiei şi conservãrii bunurilor

transportate – Se au în vedere douã aspecte ale rãspunderii:
rãspunderea pentru pierderea totalã a bunurilor;
rãspunderea pentru avarierea bunurilor transportate.
 rãspunderea pentru transportul mãrfurilor în containere.
 neîncasarea contribuţiei mãrfii la avaria comunã.
 alte rãspunderi ale armatorului ca: rãspunderea pentru amenzi aplicate

armatorului de autoritãţile portuare, vamale, de frontierã, instanţele de judecatã,
etc; rãspunderea pentru cheltuielile impuse în cazurile de carantinã; rãspunderea
pentru unele cheltuieli de exploatare a navei (ancheta privind dispariţia navei).
De remarcat cã în acţiunea lor, cluburile de P&I respectã cu stricteţe principiul

neamestecului în sfera asigurãrilor contractuale, riscurile aferente unor asemenea
asigurãri nefiind preluate în asigurarea de P&I.

Care din următoarele afirmaţii în legătură cu Cluburile P&I este adevărată?
a) mermbrii clubului formează un colectiv de armatori independenţi sau societăţi
comerciale care au aceleaşi interese;
b) protecţia oferită de Clubul P&I este de tip mutual;
c) protecţia oferită de Clubul P&I este, de regulă, nelimitată ca valoare;
d) la prima brută plătită de asigurat Clubului P&I se înclude şi o cotă de profit.
Asigurarea navelor


Prezentaţi in maxim o pagina caracteristicile asigurării de protecţie şi indemnizare.

Sunt excluse din asigurare riscuri cum sunt:
- uzura morală şi deteriorarea treptată a corpului maşinilor şi a altor
componente ale navelor;
- pagubele produse navei de forţarea gheţii;
- scoaterea sau îndepărtarea epavei;
- cheltuielile cu salariile şi întreţinerea comandantului, a ofiţerilor şi a
echipajului, cu excepţia cazurilor de avarie comună;
- pagubele indirecte (pierderea veniturilor, despăgubiri datorate din
întârzierea transportului, etc.);
- riscurile de război, de revoltă şi de grevă nu sunt agreate în asigurarea
navelor decat dacă sunt prevăzute în mod expres în contract.

Răspunsul corect: a,b, c.
Asigurarea navelor
V. Ciurel, Asigurări şi reasigurări. O perspectivă globală, Ed. Repton&Straton,

2011

Bucureşti,1998
Asigurarea bunurilor în transporturile terestre şi aeriene
ASIGURAREA BUNURILOR ÎN TIMPUL TRANSPORTURILOR

TERESTRE ŞI AERIENE
Cuprins Pagina
8.1 Asigurarea bunurilor în timpul transportului terestru (cargo) 64
8.2 Asigurarea autovehiculelor (casco) 66
8.3 Asigurarea aeronavelor 69

 Enumerarea principalelor riscuri acoperite prin asigurarea mărfurilor pe
timpul transportului
 Cunoaşterea categoriilor de riscuri care nu sunt cuprinse în asigurarea
mărfurilor şi a autovehiculelor.
 Condiţiile de acordare a despagubirilor în caz de avarie
8.1 Asigurarea bunurilor în timpul transportului terestru (cargo)
Obiectul Obiectul asigurarii. Se asigură facultativ mărfurile obişnuite care sunt

asigurării de transportate pe căile ferate, cu vehicule sau prin poştă. În condiţii speciale se
transport asigură mărfurile perisabile, cele periculoase (uşor combustibile, inflamabile sau
explozive, lichidele acide), bunurile de valoare mare (bani, hârtii de valoare,
documente, obiecte preţioase, colecţii, tablouri şi altele asemenea) şi animalele vii.
Riscurile
asigurate Riscurile asigurate. Sunt acoperite urmãtoarele riscuri:
 incendiu, ploaie, trăsnet, grindină, explozie, inundaţii, furtună, greutatea

stratului de zăpadă, avalanşe, prăbuşiri sau alunecări de teren etc;
 accidente ale mijloacelor de transport: ciocniri, loviri, izbiri, derapãri,
răsturnări;
 acte de tâlhărie;
 spargere, scurgere, risipire dispariţie sau furt al bunurilor asigurate, ca

urmare a unui accident al mijloacelocului de transport;
 accidente în timpul încărcării, descărcării, aşezării bunurilor bunurilor.
Riscuri excluse
Excluderi. În afară de excludrile prezentate în ciondiţiile generale de asigurare, nu
se acordă despăgubiri pentru:
 pagube produse din cauza unor însuşiri proprii bunurilor transportate;
 pagube produse ca urmare a relei conservãri de către asigurat a bunurilor

transportate, a ambalării şi transportului bunurilor în stare deteriorată;
 pagube produse bunurilor transportate de insecte, rozătoare, ger, căldură
atmosferică etc;
 pagube produse bunurilor transportate ca urmare a predãrii spre expediere
a unor bunuri excluse de la transport sub denumire falsã, inexactã,
incompletă.
Suma asigurată. La asigurările CARGO suma poate fi formată din:

Suma asigurată
a) valoarea bunurilor potrivit facturii;
b) costul transportului şi costul asigurării dacă acestea nu sunt incluse în
valoarea facturii;
c) cheltuielile şi taxele vamale;
d) supraasigurarea de 10% din valoarea bunurilor, doar dacã nu s-a convenit
Prima de altfel, pentru acoperirea acelor cheltuieli ce nu pot fi prevãzute la
asigurare încheierea asigurării.
Prima de asigurare. Se determinã prin înmulţirea sumei asigurate cu cota de

primã ce variazã în funcţie de felul transportului.
Pentru protejarea bunurilor în timpul transportului terestru se pot încheia asigurãri

facultative de abonament (transportul pe calea feratã, transportul cu vehicule, prin
poştã sau în transportul combinat). Asigurarea se încheie fãrã termen pentru
sumele maxime stabilite de asigurãtor pe un vagon de cale feratã, un autovehicul,
un colet.
Dacã la transport, valoarea bunurilor este mai mare decât cea prevãzutã în
asigurarea de abonament, pentru diferenţã se poate încheia o asigurare
suplimentarã.
Răspunderea
asigurătorului Rãspunderea asigurătorului - începe şi înceteazã în mod diferenţiat, astfel:
- la bunurile transportate pe calea feratã – răspunerea asigurătorului

începe în momentul primirii bunurilor de cãtre transportator, cu respectarea
regulamentului de transport şi încetează în momentul eliberãrii bunurilor
cãtre destinatar;
- la bunurile transportate cu vehicule – răspunerea asigurătorului începe
în momentul încãrcãrii bunurilor în vehicule şi încetează în momentul
descãrcãrii acestora din vehicule la destinaţie.
Societatea de asigurãri are dreptul sã verifice situaţia realã a bunurilor transportate

şi sã efectueze, pe aceastã bazã, regularizarea primelor de asigurare în funcţie de
aceasta.
Constatarea şi evaluarea daunei, stabilirea despãgubirii. Are loc, în mod

specific, dar cu încadrarea în coordonatele mecanismului asigurãrii de bunuri.
Constatarea pagubei are loc în urma sesizãrii organelor de poliţie şi înştiinţării

societăţii de asigurări cu privire la producerea pagubei. Cu acestã ocazie se
întocmeşte un proces verbal de constatare a pagubei. Evaluarea pagubei are loc în
funcţie de cantitatea bunurilor prejudiciate şi de preţurile de evaluare la data
producerii evenimentului asigurat.
Despăgubirea este, în principiu, cel mult egalã cu paguba, cu condiţia sã nu

depăşească suma asigurată. Plata despăgubirii se efectueazã în cadrul unui termen
precizat în contractul de asigurare, în principiu în termen de 30 de zile, în caz de
furt sau de dispariţie a bunurilor, de la data înştiinţării asupra cazului asigurat.
Dacã, ulterior, bunurile sunt recuperate, atunci sumele plãtite ca despăgubiri se
restituie societãţii de asigurãri.

1. La asigurarea bunurilor pe timpul transportului trerestru nu se acordă
despăgubiri pentru:
a) pagube produse prin răsturnarea autovehiculului care le transportă;
b) pagube produse de acte de tîlhărie;
c) pagube produse de umezeală;
d) pagube produse de rozătoare.
2. La asigurarea bunurilor transportate cu vehicule, răspunderea

asigurătorului:
a) Începe în momentul primirii bunurilor de către transportator;
b) Încetează în momentul elberării bunurilor către destinatar;
c) Începe în momentul încărcării bunurilor în vehicule;
d) Încetează în momentul descărcării bunurilor la destinaţie.
8.2 Asigurarea autovehiculelor (casco)
Asigurarea la care ne treferim este denumită “asigurare pentru avarii”, “asigurare

autocasco” sau “asigurarea vehiculelor cu motor”. Ea poate fi încheiatã de
persoanele fizice sau juridice cu domiciliu, sediul sau reşedinţa în România.
Obiectul
asigurării Obiectul asigurãrii. Prin poliţa de asigurare autocasco sunt asigurate următoarele
autocasco tipuri de vehicule:
- autovehicule destinate transportului de persoane;
- autovehicule destinate transportului de bunuri;
- autovehicule cosntruite sau echipate pentru destinaţii speciale;
- remorci auto trase de un vehicul de tipul celor enumerate mai sus.
Riscurile asigurate. Autovehiculele sunt asigurate pentru riscurile la care sunt

supuse atât timp cât circulã, cât şi în timpul staţionării cum ar fi:
Riscurile
asigurate - accidente precum: ciocniri, loviri, izbiri, răsturnări derapãri;
- incendiu, trãsnet, explozie;
- calamitãţi naturale;
- furt (inclusiv tîlharie).
La asigurarea autovehiculului pentru pagubele de furt sunt cuprinse:

 furtul autovehiculului, al unor părţi componente sau piese;
 pagube produse ca urmare a furtului, tentativei de furt a autovehiculului, al
unor componente sau piese ale acestuia, sau al unor bunuri din autovehicul;
 pagube produse încãperii în care se afla autovehiculul ca urmare a furtului
prin efracţie sau a tentativei de furt prin efracţie.
Se mai acordã despãgubiri pentru:

 cheltuieli pentru transportul autovehiculelor la atelierul de reparaţii cel mai
apropiat sau la locul de adãpost cel mai apropiat;
 pagube produse autovehiculelor cu ocazia mãsurilor luate în timpul
producerii riscului asigurat, pentru salvarea autovehiculului sau a
construcţiilor unde se aflã acesta;
 cheltuielile fãcute cu ocazia limitãrii pagubelor.
Suma asiguratã. Asigurarea se face la suma declaratã de asigurat, dar care nu

trebuie sã depãşeascã valoarea autovehiculului la momentul încheierii contractului.
Valoarea la data asigurãrii se obţine scăzînd valoarea uzurii din preţulde

Prima de comercializare al autovehiculului.
asigurare
Prima de asigurare. Este anuală, fiind stabilită, dupã caz, în sumã fixã pe tipuri şi
mãrci de autoturisme sau sub forma unor cote tarifare, la 100 de lei suma
asiguratã.
În practica asigurărilor pentru stabilirea primelor de asigurare se au în

vedere mai mulţi factori:
- statistici privind accidentele de circulaţie, furturi

- tipul autovehiculului şi marca
- valoarea şi vechimea autovehiculului
- riscurile asigurate
- capacitatea cilindrică a acestuia
- uşurinţa reparaţiilor, disponibilitatea şi accesibilitatea pieselor de schimb
- performanţele tehnice
- vârsta, sexul şi experienţa conducătorului auto
-istoricul daunelor asiguratului

-starea drumurilor, sistemele de semnalizare rutieră
Pentru remorcile tractate de autovehicule se pot încheia, de asemeni,
asigurãri cu prima de asigurare integralã sau cu prima de asigurare redusã cu 15%,
20%, 30%, faţã de cea prevãzutã în tariful de primã. Aici şi despãgubirile se
Despăgubirea
micşoreazã corespunzãtor reducerii primei de asigurare.
Primele de asigurare stabilite în cadrul societãţilor de asigurare pot fi reduse şi în
ipoteza aplicãrii “clauzei bonus”. Mai precis, în cazul în care asigurarea se
reînnoieşte în urmãtorii ani fãrã ca asiguratul sã fi beneficiat de despãgubirile
respective, prima se micşoreazã: cu 15% (în primul an), 25% (în anul 2), 35% (în
al 3-lea an), 45% (în anul şi în urmãtorii ani).
Rãspunderea asigurãtorului. Rãspunderea societãţii de asigurãri începe dupã 24

de ore de la exprimarea zilei în care s-a încheiat contractul şi s-a achitat prima de
asigurare şi înceteazã la ora 24 a ultimei zile din perioada de asigurare.
Cand nu se Despãgubirea. Nu poate depãşi suma asiguratã, cuantumul pagubei şi nici
acordă valoarea autovehiculului în momentul producerii riscului asigurat.
despăgubiri
Dacã suma asiguratã este mai mare decât valoarea autovehiculului în momentul
producerii riscului, despãgubirea va fi egalã cu cuantumul pagubei.
Dacã suma asiguratã este mai micã decât valoarea autovehiculului în momentul
producerii riscului, despãgubirea va fi calculatã, reducându-se cuantumul pagubei
corespunzãtor raportului dintre suma asiguratã şi valoarea autovehiculului la data
producerii riscului asigurat.
Nu se acordã despăgubiri pentru:

 pagube produse prin întrebuinţare, funcţionare, uzare, defecte de fabricaţie;
 pagube produse pãrţilor componente de rezervã (preluate, huse,
combustibil, echipamentul suplimentar etc);
 cheltuielile fãcute pentru transformarea sau îmbunãtãţirea autovehiculului
în comparaţie cu starea dinaintea producerii evenimentului asigurat;
 cheltuielile fãcute pentru repararea unor avarii produse din cauze
necuprinse în asigurare;
 pagube indirecte: reducerea valorii autovehiculelor dupã reparaţii;
 pagube produse în legãturã cu utilizarea autovehiculului la concursuri sau
antrenamente;
 pagube provocate cu intenţie de asigurat.
Nu se acordă despăgubiri dacă:

- autovehiculul nu avea certificat de înmatriculare valabil;
- asiguratul a condus autovehiculul şi a produs accidentul sub influenţa
bãuturilor alcoolice;
- autovehiculul, în momentul producerii accidentului, era condus de o
persoanã fãrã permis de conducere valabil.

Prin poliţa de asigurare autocasco nu pot fi asigurate:
a) autovehiculele destinate lucrărilor de construcţii;
b) autovehiculele pentru gospodăria comunală;
c) remorci trase de tractoare rutiere
d) autocombine.
8.3. Asigurarea aeronavelor
Obiectul asigurării sunt navele aeriene aparţinând companiilor aeriene de

Obiectul transport şi asociaţiilor sportive care se asigură pentru:
asigurării - pierderea şi avarierea aeronavei;
aeronavelor - răspunderea faţă de pasagerii sau bagajele acestora şi pentru mărfurile
transportate;
- răspunderea civilă legală faţă de terţi.
Riscurile asigurate. În baza contractului pentru pierderea şi avarierea aeronavei

Riscuri se acordă despăgubiri pentru:
asigurate  pierderea fizică directă sau pierderea totală constructivă ori avarierea
aeronavei în timpul zborului, rulării la sol şi al staţionării la sol;
 dispariţia aeronavei;
 avarii pricinuite aeronavei de măsurile de salvare;
 cheltuielile făcute pentru salvarea şi conservarea aeronavelor;
 cheltuielile de judecată şi arbitraj făcute de asigurat cu acordul
asiguratorului în scopul formulării pretenţiilor faţă de terţi.
Pierderea fizică directă reprezintă distrugerea completă a aeronavei, fiind

imposibilă repunerea ei în stare de funcţionare.
Pierderea totală constructivă reprezintă avarierea gravă a aeronavei, astfel încât

cheltuielile implicate: de operaţiunile de salvare, de măsurile de limitare a
pagubelor, de transport, de reparaţii şi repunere în stare de folosire, depăşesc 75%
din suma asigurată.
În baza asigurării aeronavelor pentru răspunderea legală faţă de terţi,
asigurătorul acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le

plătească cu titlu de despăgubiri şi cheltuieli de judecată, pentru:
 vătămarea corporală sau decesul pasagerilor, ca urmare a accidentării
acestora la bordul navei sau în cursul operaţiilor de îmbarcare/debarcare;
 pierderea, avarierea sau distrugerea bagajelor şi a bunurilor aflate asupra
pasagerilor;
 pierderea, avarierea sau distrugerea mărfurilor transportate;
 vătămarea corporală sau decesul persoanelor ori avarierea sau distrugerea
bunurilor din afara aeronavelor, cu condiţia ca acestea să fi fost cauzate, în
mod direct, de aeronavă sau de obiectele desprinse sau căzute din aceasta.
Excluderi. La asigurarea aeronavelor nu sunt acoperite:

Riscuri excluse  pierderea suferită ca urmare a folosirii pistelor sau a terenurilor de aterizare
neautorizate, cu excepţia cazurilor de forţă majoră;
 pierderi provocate de transportul de pasageri sau de mărfuri peste numărul
de locuri şi capacitatea de transport a aeronavelor;
 pierderi provocate de acţiunea inteţionată a asiguratului;
 pierderi suferite în perioada în care aeronava este folosită în scop ilegal sau
este utilizată în alt mod decât cel prevăzut în certificatul de
aeronavigabilitate;
pierderi suferite în legătură cu transferul de interese a asiguratului în legătură cu
aeronava, fără existenţa consimţământul scris al asigurătorului;
 pierderi provocate de război, piraterie aeriană, greve şi alte pericole
asemănătoare;
 pierderi produse din cauza zgomotului, poluării.
Asiguratul nu are răspundere civilă legală dacă accidentul a fost produs:

dintr-un caz de forţă majoră; din culpa exclusivă a persoanei păgubite; din culpa
exclusivă a unei terţe persoane.
Suma asigurată
Suma asigurată. Aeronavele se asigură la sumele declarate de asigurat şi agreate
de asigurator şi care nu trebuie să depăşească valoarea de înlocuire a aeronavei la
data încheierii asigurării.
Răspunderile se asigură la sumele declarate de asigurat pentru pasageri, pentru

bagaje şi pentru mărfuri, în limita prevăzută de legislaţia din România, în
convenţiile internaţionale cu care ţara noastră este parte sau în acordurile încheiate
Despăgubirea între asigurat şi partenerii săi externi.
Despăgubirea. În caz de pierdere fizică directă sau dispariţie, asiguratul este

despăgubit cu suma asigurată.
În caz de pierdere totală constructivă, despăgubirile se acordă astfel:
 dacă aeronava poate fi reparată, despăgubirea este reprezentată de

contravaloarea reparaţiilor, din care se scade valoarea reperelor care se pot
întrebuinţa sau valorifica;
 dacă aeronava nu poate fi reparată sau dacă reparaţia nu este justificată,

despăgubirea este reprezentată de suma asigurată, din care se scade
valoarea reperelor care se pot valorifica.
Perioada asigurată. Asigurarea aeronavelor se poate încheia pentru o perioadă

Răspunderea determinată de timp sau pentru o călătorie determinată.
asigurătorului
Răspunderea asigurătorului. În asigurarea pentru pierderea sau avarierea
aeronavei, la asigurarea încheiată pentru o perioadă de timp, răspunderea
asigurătorului începe şi înceteazaă la date prevăzute în poliţa de asigurare.
La asigurările încheiate pentru o călătorie, răspunderea asigurătorului începe în

momentul începerii operaţiilor de îmbarcare a călătorilor sau de încărcare a
mărfurilor sau în momentul pornirii motoarelor, în cazul unei călătorii fără
pasageri sau mărfuri şi încetează în momentul încheierii operaţiilor de debarcare
sau descărcare a mărfurilor pe aeroportul de destinaţie sau în momentul opririi
motoarelor, în cazul călătoriilor fără pasageri sau mărfuri.
Răspunderea civilă a companiilor de navigaţie aeriană este reglementată, pe plan

internaţional, prin:
- Convenţia de la Varşovia (1929), completată cu Protocolul de la Haga

(1955) - aplicabilă transportului de persoane, bagaje sau mărfuri;
- Convenţia de la Tokyo (1963) - se aplică infracţiunilor penale sau actelor

care pot compromite securitatea aeronavelor, a persoanelor sau bunurilor
aflate la aeronave;
- Convenţia de la Roma (1953) - aplicată în cazul daunelor provocate terţilor

în afara aeronavei.

1. La asigurarea pentru pierderea sau avarierea aeronavei asiguratul este
despăgubit cu suma asigurată, în caz de:
a) pierdere totală constructivă;
b) pierdere fizică directă;
c) pierderea aeronavei în proporţie de peste 75%;
d) pierdere totală directă.


Prezentaţi in maxim o pagina riscurile asigurate şi riscurile excluse în asigurarea
aeronavelor.

Răspunsul corect: 1.d; 2. c,d

Răspunsul corect: d
Raspunsul la testul de verificare 8.3.

Răspunsul corect: b.

2011

Bucureşti,1998
Asigurarea riscurilor financiare şi politice
ASIGURAREA RISCURILOR FINANCIARE ŞI POLITICE
Cuprins Pagina
9.1 Conţinutul şi sfera riscurilor finaciare şi politice 74
9.2 Asigurarea riscurilor financiare şi politice 76

 Cunoaşterea conţinutului şi sfera riscurilor financiare şi politice.
 Prezentarea caracteristicilor asigurrărilor de credite.
9.1 Conţinutul şi sfera riscurilor financiare şi politice

Acest tip de asigurare face parte din sfera asigurărilor de bunuri, fiind generată de
Structura cadrul relaţiilor economice şi financiare care se derulează între agenţii economici
riscurilor pe plan intern şi, cu deosebire, pe plan internaţional, de abilitatea debitorului de a
face faţă sau nu obligaţiilor sale la scadenţa convenită în raport cu creanţa
financiare şi
creditorului.
politice
Aceste riscuri pot fi structurate în:
 riscuri comerciale;
 riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale;
 riscuri politice;
 riscuri valutare.
1. Riscurile comerciale se pot manifesta atât în tranzacţiile interne, cât şi în cele
internaţionale, şi constau în deteriorarea sistemului financiar al cumpărătorului
Riscuri
astfel încât acesta ajunge în starea de imposibilitate de plată a sumei datorate la
comerciale scadenţă. Uneori, neonorarea obligaţiilor de plată poate constitui rea credinţă din
partea cumpărătorului.
Riscuri de forţă 2. Riscurile generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale sunt,
în general, imprevizibile şi se manifestă prin fenomene naturale sau cauzate de o
majoră
forţa majoră care pun cumpărătorul în imposibilitate de plată faţă de furnizor
(cutremur, inundaţii).
Riscuri politice 3. Riscurile politice constau în evenimentele social-politice, independente de

voinţa şi solvabilitatea cumpărătorului, care îl impiedică să-şi onoreze obligaţiile
de plată faţă de furnizor (război, greve).
Sunt situaţii când împotriva ţării importatorului sunt instituite măsuri cu caracter
politic de către terţe ţări, cum este cazul embargo-ului. Riscurile politice pot
constituite şi de diverse măsuri luate de autorităţile publice ale statului în care se
află partenerul, concretizate în efecte ca:
- restrângerea importurilor,
- limitarea transferului valutar,
- sechestrarea sau rechiziţionarea unor bunuri aparţinând agentului economic

asigurat, s.a.
Tot în această categorie se încadrează şi cazul neonorării plăţii la termen de către
importatorii publici.
4. Riscurile valutare se manifestă în cazul unor tranzacţii comerciale
Riscuri valutare internaţionale. Pentru aceasta, în contract se prevede posibilitatea plăţii în altă
valută decât cea luată în vedere la încheierea contractului, deoarece se poate
modifica raportul de schimb pe parcursul perioadei dintre momentul încheierii
contractului şi momentul plăţii.
Acest tip de riscuri are mai multe forme:
- riscul de schimb valutar;
- riscul creşterii costurilor de fabricaţie al mărfurilor contractate datorită

inflaţiei;
- riscul fluctuaţiei ratei dobânzii (dobânda are tendinţă de majorare, iar acest
lucru este în dezavantajul importatorului, creditorului).
În practică s-au instituit două forme de asigurare specifice riscurilor de import-
export:
 asigurarea riscurilor financiare;
 asigurarea riscurilor politice.

Cum sunt structurate riscurile financiare şi politice?
9.2 Asigurarea riscurilor financiare şi politice
Asigurarea riscurilor financiare este o forma de asigurare complexă, putând avea

un câmp de manifestare şi pe plan intern, dar, în deosebi, se manifestă pe plan
Asigurarea
riscurilor internaţional. În sistemul asigurărilor pentru riscurile financiare se disting:
financiare
a. asigurarea creditelor, respectiv:
a.1. asigurarea creditelor interne;
a.2. asigurarea creditelor de export;
a.3. asigurarea ratelor la credite;
a.4. asigurarea creditelor pentru investiţii;
b. asigurarea de garanţii (de cauţiune);
c. asigurarea de fidelitate.
a. În cadrul acestor asigurări, un loc deosebit îl ocupă asigurarea creditelor care au

drept scop protejarea comercianţilor şi producătorilor împotriva daunelor
financiare generate de insolvabilitatea cumpărătorilor.
Asigurarea
Primele încercări de asigurare a creditelor s-au facut în Franţa, în 1850, dar prima
creditelor
societate de asigurări specializată, care a procedat la preluarea riscurilor respective,
a fost American Credit Indemnity Company - 1893.
Asigurarea de credite este specifică economiei de piaţă care presupune existenţa

unui sistem de credite dezvoltat. În ţara noastră s-a practicat, înainte de 1989,
numai asigurarea de credite de export, dar, în procesul de tranziţie, asigurarea de
credite s-a amplificat.
a.1. Asigurarea de credite interne
Aceasta se impune în condiţiile unei pieţe concurentiale, constituind un instrument

Asigurarea de care facilitează protecţia vânzătorului faţă de riscul de insolvabilitate al debitorului,
credite interne dar şi protecţia băncii care a acordat creditul.
Asigurarea de credite se referă la riscurile potenţiale în toate etapele procesului de

producţie şi de distribuţie.
Poliţa emisă variază în funcţie de legislaţia şi de uzanţele din fiecare ţară, putându-
se utiliza într-o tranzacţie individuală sau într-un flux de afaceri continuu.
O alternativă este poliţa specială, care asigură un număr de tranzacţii, cu unul sau
mai mulţi cumpărători, stabilite pe o perioadă de 12 luni.
O alta alternativă este poliţa generală pe cifra de afaceri, pe credit, prin care se
asigură toate afacerile realizate pe o perioadă de timp (de regulă 12 luni). Pentru
emiterea unei astfel de poliţe, societatea de asigurări face investigaţii în privinţa
agentului economic cu privire la:
- volumul afacerilor în anul anterior;
- volumul creditelor anterioare;
- structura şi bonitatea cumpărătorilor;
- volumul creditelor furnizor;
- volumul tranzacţiilor estimate pe perioada de asigurare.
Poliţa de asigurare de credite interne nu acoperă integral paguba prin intermediul

despăgubirilor. Asiguratul suportă până la 20 - 25 % din pierdere, practicându-se
sistemul despăgubirilor limitate prin franchisă.
Suma asigurată o poate constitui, după caz:
- cifra de afaceri a asiguratului în perioada de referinţă;

- volumul tranzacţiilor cu partenerii nominalizaţi.
a.2. Asigurarea de credite externe
Contractul de export are ca obiect: livrarea de mărfuri, executarea de lucrări sau

prestarea de servicii, cesiunea de licenţe şi brevete de invenţii în favoarea unor
Asigurarea de
cumpără.
credite externe
Întrucat, cel mai adesea, părţile contractante convin, prin contract, asupra unui
decalaj între momentul livrării şi momentul plăţii, furnizorul acordă
cumpărătorului extern un credit comercial şi, deci, furnizorul îşi asumă atât riscul
exportatorului pe credit, cât şi efectele de trezorerie ale operaţiilor de export cu
plata la termen.
Acest fapt implică blocarea resurselor financiare ale furnizorului o perioadă de

timp, iar deblocarea impune apelul la credite bancare.
Asigurarea creditelor bancare se corelează cu mecanismul formelor pe care le

îmbracă creditele la export:
- credit - furnizor;
- credit - cumpărător;
- credit - ajutoare din resurse publice.
Asigurarea creditelor de export acoperă o multitudine de riscuri care, privite prin
prisma momentului în care se pot produce, sunt grupate în:

Riscurile - riscuri premergătoare semnării contractului;
acoperite prin - riscurile ulterioare semnării contractului.
asigurarea
creditelor de Concurenţa tot mai puternică pe plan internaţional determină agenţii economici să
export lanseze oferte ferme, valabile o anumită perioadă de timp. Modificarea condiţiilor
economice, în perioada de valabilitate a ofertei (preţ, dobândă, curs valutar), poate
genera, pentru exportatori, în cazul încheierii unor contracte comerciale, o serie de
pierderi care nu pot fi recuperate de la importatori.
În perioada premergătoare semnării contractului, ofertantul este obligat să depună
o cauţiune în favoarea cumpărătorului, care să-i garanteze acestuia că ofertantul va
încheia contractul, în condiţiile prevăzute în ofertă.
În faza ulterioară încheierii contractului, pot interveni o serie de riscuri:
- specifice intervalului dintre momentul semnării contractului şi livrarea
bunurilor;
- specifice intervalului dintre momentul livrării bunurilor şi încasării
contravalorii acestora.
Contractul de asigurare pentru credite la export intră în vigoare, în cazul aigurării
creanţelor rezultate din vânzări de bunuri, la data la care s-a efectuat prima livrare
de bunuri şi drepturile asupra acestora au trecut asupra cumpărătorului extern, iar
în cazul asigurării creanţelor rezultate din prestări de servicii, la data la care a
început prestarea.
Răspunderea asigurătorului încetează la data ultimei scadenţe a creditului acordat,
dacă acesta a fost complet rambursat, în condiţiile nerambursării creditului ca
Răspunderea urmare a producerii unor riscuri excluse de asigurare, o dată cu plata
asigurătorului despăgubirilor de către asigurător şi în cazul denunţării sau rezilierii contractului
de asigurare.
Cele mai uzuale excluderi ale unui astfel de tip de poliţă se referă la:
- reclamaţii pentru livrări de bunuri sau prestări de srevicii
Excluderi necorespunzătoare;
- penalităţi sau orice alte pierderi în legatură cu nerespectarea obligaţiilor
contractuale;
- amenzi de orice fel;
- pierderi din diferenţe de curs valutar;
- pierderi rezultate ca urmare a producerii unor riscuri politice;
- pierderi provocate de război civil, revoluţie;
- pierderi provocate de calamităţi naturale.
Suma asigurată Suma asigurată la un asemenea tip de poliţă nu poate depăşi valoarea din factura
externă. În general, suma asigurată se exprimă în valuta în care s-a încheiat
Factorii care contractul comercial.

determină
mărimea Franşiza se situează, în practică, între 10 - 50 %, procent stabilit în funcţie de:
franşizei
- bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;
- ramura economică;
- ţara în care se face exportul;
- perioada de creditare.
Prima de asigurare se stabileşte pe baza cotaţiei de primă determinată de
Prima de asigurator în functie de criteriile enumerate. Prima se achită anticipat şi integral, pe
asigurare întreaga perioadă de valabilitate a contractului. La asigurările incheiate pe perioade
mai mari de 1 an, prima poate fi achitată şi în rate anuale.
Plata despăgubirilor se face în baza unor documente care să ateste
Despăgubirea insolvabilitatea debitorului sau neîndeplinirea obligaţiilor contractuale din cauze
comerciale.
Situaţiile cele mai frecvente se referă la:
- depăşirea perioadei de aşteptare prin neplata prelungită;

- iniţierea procedurii de faliment.
Constatarea şi evaluarea daunelor se efectuează de asigurător sau de experţi
desemnaţi de acesta. Pentru stabilirea despăgubirilor, din valoarea daunei se scad:
- plăţile efectuate de debitori până la producerea riscului asigurat;

- sumele obţinute din valorificarea garanţiilor;
- eventualele prime de asigurare datorate de asigurat până la sfârşitul
perioadei de asigurare;
- franchisa stabilită prin contractul de asigurare.
Asigurarea a.4. Asigurarea creditelor de investiţii

creditelor de Aceasta serveşte deţinătorului ei la asigurarea contului sau de debitor pe termen
investiţii mediu şi lung. Poliţa cea mai uzuală este poliţa generală pe cifra de afaceri
(tranzacţiile individuale se utilizează mai rar).
Acest tip de asigurare se foloseşte atât la asigurarea exporturilor de bunuri, cât şi a
celor de capital (sub formă de împrumuturi sau investiţii de capital).
Această direcţie a cunoscut o dezvoltare importantă în asigurarea tranzacţiilor de
leasing. În multe state, această formă de garantare cade în sarcina unor organisme
guvernamentale.
Asigurarea de
garanţii b. Asigurarea de garanţii (de cauţiune)
Aceasta este o altă formă de asigurare prin care asigurătorul garantează că
debitorul îşi va îndeplini obligaţiile contractuale pe care le are faţă de creditor.

Cauţiunea reprezintă un serviciu similar celui oferit de bănci. Cele mai utilizate
forme se referă la:
- garanţii pentru licitaţii;
- garanţii de restituire a avansului;
- garanţii pentru asigurarea serviciului de întreţinere;
- garanţii pentru vamă;
- garanţii pentru îndeplinirea diverselor obligaţii faţă de organismele oficiale.
Garanţiile pentru licitaţii – se garantează faptul că, în cazul în care câştigă licitaţia,
debitorul va semna contractul şi va furniza garanţia, respectiv cauţiunea de bună
execuţie a contractului.
Dacă debitorul nu va semna contractul sau dacă nu va aduce cauţiunea, câştigătorul
licitaţiei va fi următorul ofertant, iar asigurătorul va plăti diferenţa dintre valoarea
licitată de debitorul asigurat şi al doilea ofertant.
Garanţiile de restituire a avansului - în situaţia în care creditorul prefinanţează
debitorul prin plata unui avans. Astfel, se garantează rambursarea sumei plătite cu
anticipaţie, printr-o cauţiune a cărei valoare descreşte proporţional cu valoarea
lucrărilor executate.
Garanţia de bună executare a contractului presupune emiterea unei poliţe de
cauţiune prin care să fie garantată îndeplinirea, la termen, a contractului.
b.Riscul valutar
Riscul valutar Acesta apare ca urmare a faptului că, în relaţiile dintre asigurat şi asigurător, se
utilizează 2 monede: moneda naţională a exprtatorului şi o altă monedă în care a
fost încheiat contractul comercial extern.
Cursul de schimb poate fluctua de la o zi la alta şi, astfel, în schimbul valutar pot
apărea influenţe financiare care avantajează sau dezavantajează pe asigurat.
Pentru a se proteja de eventualele consecinţe nefavorabile, asiguratul poate solicita
asigurătorului inserarea în contractul de asigurare a unor clauze de schimb valutar,
în baza cărora societatea de asigurări preia riscul asupra sa.
Riscul valutar poate fi acoperit prin asigurare numai în condiţiile în care perioada
asigurabilă solicitată este de cel puţin 2 ani. Riscurile valutare, decurgând din
tranzacţiile pe termen scurt, pot fi protejate de băncile comerciale prin contracte de
schimb la termen.
c. Asigurarea de fidelitate
Aceasta este o formă de asigurare prin care se oferă protecţie unei societăţi
Asigurarea de împotriva unor prejudicii datorate unor acte de necinste ale personalului său.
fidelitate Scopul asigurării este de a proteja asiguratul împotriva unor daune care ar rezulta
din încrederea acordată diferitelor persoane care administrează o parte din
activitatea sa.
Poliţa de asigurare protejează societatea împotriva daunelor provocate de acte
frauduloase sau de necinste ale personalului, indiferent dacă acesta acţionează
singur sau împreuna cu alte persoane.
Societatea de asigurare plăteşte numai dauna propriu-zisă, nu şi costurile suportate
de asigurat pentru stabilirea pierderilor înregistrate.
Garanţiile de fidelitate se emit pentru fiecare persoana în parte, pentru anumite
posturi sau general, pentru toţi angajaţii unei societăţi.
II. Asigurarea riscurilor politice

Asigurarea
Aceasta desemnează acoperirea de care dispune o societate comercială dintr-o ţară
riscurilor
pentru a-şi susţine activitatea de export, concretizată în contracte de livrare şi
politice
pentru susţinerea propriilor investiţii în străinătate.
Riscurile politice cuprind o gamă variată de evenimente:
Riscuri
 naţionalizarea investiţiilor legată de expansiunea capitalului în ţările în curs
asigurate
de dezvoltare;
 dificultăţi în transferul banilor din ţara cumpărătorului;
 orice acţiune a unor guverne străine care duce la dificultăţi în respectarea
obligaţiilor contractuale;
 război, război civil, revoluţie, care impiedică realizarea obligaţiilor
contractuale;
 riscurile privind cumpărătorii publici;
 retragerea sau reînnoirea licenţelor de export sau impunerea unor restricţii
la export;
 pierderi rezultate din imposibilitatea de a institui procese legale în ţara
cumpărătorului, ca urmare a lipsei sau a proastei funcţionări a sistemului
legal şi juridic din ţara respectivă.

În asigurarea creditelor de export care este mărimea franşizei şi în funcţie de ce
se stabileşte ea?


Prezentaţi in maxim o pagina asigurarea creditelor.

Răspunsul la testul de verificare 9.1
Riscurile financiare şi politice pot fi structurate în:
 riscuri comerciale;
 riscuri generate de forţa majoră şi provocate de calamităţi naturale;
 riscuri politice;
 riscuri valutare.

La asigurarea creditelor de export franşiza se situează, în practică, între 10 - 50 %,
procent stabilit în funcţie de:
- bonitatea şi solvabilitatea cumpărătorului;

- ramura economică;
- ţara în care se face exportul;
- perioada de creditare.

2011

Bucureşti,1998
Asigurarea de răspundere civilă
ASIGURAREA DE RĂSPUNDERE CIVILĂ
Cuprins Pagina
9.1 Asigurarea de răspundere civilă. Noţiuni introductive 84
9.2 Produse de asigurare de răspundere civilă oferite pe piaţa romanească 85

 Înţelegrea conceptului de răspundere civilă legală.

 Prezentarea produselor de asigurare de răspundere civilă oferite de piaţa
romanească
10.1 Asigurarea de răspundere civilă. Noţiuni introductive

Conceptual de Aceasta are ca obiect acoperirea prejudiciului produs de asigurat unor terţe
răspundere persoane, în condiţiile în care asiguratul este răspunzător din punct de vedere legal.
civilă legală Răspunderea civilă legală reprezintă temeiul în baza căruia o persoană poate
acţiona în instanţă o altă persoană sau organizaţie, care se presupune a fi vinovată
de producerea unor pagube, prin nerespectarea legislaţiei în vigoare. Răspunderea
civilă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
- dovada existenţei unui prejudiciu;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi
prejudiciul adus terţei persoane;
- constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Conceptul de răspundere civilă legală este foarte important pentru că societăţile de

asigurare, care încheie asigurări de răspundere civilă, sunt obligate să
despăgubească, în numele asiguratului, numai dacă acesta este răspunzator legal să
plătească daune unei terţe persoane.
Riscurile asigurate. Prin încheierea contractului de asigurare se acordă

Riscuri
asigurate despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de
dezdăunare pentru prejudiciul de care răspunde în faţa legii şi pentru cheltuielile
de judecată la care este obligat în procesul civil.
În cazul în care prejudiciul este provocat cu intenţie sau din neglijenţă, societatea
de asigurare nu va acorda despăgubiri. De asemenea, există şi alte riscuri, care, în
principiu, nu sunt acoperite prin poliţele de asigurare de răspundere civilă.
Suma asigurată. Aceasta se stabileşte la valoarea stabilită de asigurat şi agreată

Suma asigurată
de societatea de asigurare, separat pentru deces, vătămări corporale sau pagube la
bunuri.
 În cazul persoanelor juridice, cuantumul acestei sume se determină în

funcţie de cifra de afaceri anuală estimată la încheierea contractului.
 În cazul persoanelor fizice se poate aplica una din următoarele metode:
 metoda evaluării averii personale prezente şi viitoare;

 metoda evaluării averii personale prezente,
 metoda determinării sentinţei judecătoreşti maxime pentru vătămare
corporală sau deces.
O caracteristică a asigurărilor de răspundere civilă constă în stabilirea unei sume

asigurate pe perioadă şi a unei sume asigurate pe eveniment.
Evenimentul Evenimentul desemnează orice acţiune sau faptă a asiguratului, care antrenează
răspunderea civilă a acestuia şi care este acoperită prin poliţa de asigurare.
Indiferent de valoarea prejudiciului generat de asigurat, societatea de asigurări nu
va plăti despăgubiri mai mari decât valoarea sumei asigurate pe eveniment. De
asemenea, indiferent de numărul evenimentelor produse în perioada asigurată,
asiguratorul nu va acorda despăgubiri mai mari decât suma asigurată pe perioadă.

Ce condiţii trebuie să îndeplinească răspunderea civilă?
10.2. Produse de asigurare de răspundere civilă oferite pe piaţa romanească
1.Cea mai cunoscută asigurare de răspundere civilă din ţara noastră şi care se
Asigurarea de încadrează în categoria asigurărilor obligatorii, o reprezintă asigurarea de
răspundre răspundere civilă auto.
civilă auto
Clauzele contractului de asigurare, inclusiv valoarea maximă a despăgubirilor,
precum şi nivelul primelor de asigurare, pe categorii de autovehicole, sunt stabilite
prin lege.
În această asigurare sunt cuprinse, cu câteva excepţii, toate persoanele fizice şi

persoanele juridice deţinătoare de autovehicule supuse înmatriculării şi folosirii pe
drumurile publice.
De asemenea, sunt obligate să se asigure persoanele străine posesoare de

autovehicule, pe care le folosesc pe teritoriul României, dacă nu posedă
documente internaţionale de asigurare valabile şi pe teritoriul României.
Asiguratorul plăteşte, din fondul constituit din primele de asigurare, încasate în

contul asigurărilor de răspundere civilă auto despăgubirile pe carea asiguraţii le
datorează, conform legii, terţilor păgubiţi sau vătămaţi în urma accidentelor de
autovehicule. De menţionat că se plătesc despăgubiri tuturor persoanelor păgubite
ca urmare a unui accident de autovehicule, iar aceastea se acordă şi în cazul în care
conducătorul autovehiculului răspunzător de producerea accidentului este o altă
persoană decât asiguratul. În despăgubirile pe care le plăteşte asiguratorul se
includ şi cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil.
În cazul în care se produce un accident de autovehicule de a cărei producere se fac

vinovate, în aceeaşi măsură, două persoane cuprinse în asigurarea obligatorie de
răspundere civilă auto, despăgubirea cuvenită fiecăruia dintre cei doi, va
reprezenta o jumătate din paguba înregistrată cu cu prilejul producerii accidentului
respectiv.
Există şi cazuri când nu se acordă despăgubiri pentru pagubele produse unui

autovehicul. De exemplu, în cazul în care accidentul a fost produs în caz de forţă
majoră sau din culpa exclusivă a persoanei păgubite sau din culpa exclusivă a unei
terţe persoane.
Asigurarea de răspundere civilă auto este printre puţinele asigurări obligatorii din
România. Aceasta este impusă prin lege, contractul de asigurare fiind un contract
de adeziune, asiguraţii acceptând condiţiile stabilite de asigurator.
Aigurarea de
răspundere 2. Altă formă de asigurare de răspundere civilă din ţara noastră este şi asigurarea
civilă de răspundere civilă profesională.
profesională
Aceasta are rolul de a proteja asiguratul, persoana fizică sau persoana juridică,
împotriva prejudiciilor pe care le pot provoca unor terţe persoane. În ţările
dezvoltate, încheierea unei asemenea poliţe constituie una din condiţiile principale
pentru practicarea unor profesii. În ţara noastră, legislaţia în domeniu se situează
sub standardele europene. Singurele profesii pentru care se cer asigurări de
răspundere civilă sunt : experţii contabili, contabilii autorizaţi, evaluatori, experţii
tehnici.
Asigurarea de răspundere profesională practicată pe piaţa românească se adresează

următoarelor categorii de profesii: constructori, medici, contabili, evaluatori,
experţi tehnici, consultanţi, managerii, avocaţi. Prin activitatea lor, aceste categorii
profesionale pot aduce prejudicii persoanelor pentru care lucrează. Prin asigurarea
de răspundere civilă se garantează plata acestor prejudicii, în condițiile în care
Despăgubiri prejudiciul se încadrează în categoria riscurilor asigurate.
În general, despăgubirile se acordă pentru:

 daune materiale produse din culpa asiguratului, persoană fizică sau
juridică, precum şi din culpa altor persoane pentru care asiguratul răspunde
potrivit legii;
 cheltuielile de judecată, la plata cărora este obligat asiguratul prin hotărâre
judecătorească;
 despăgubiri la care este obligat asiguratul, ca urmare a pierderii sau
Riscuri excluse distrugerii unor documente, etc.
Ca în orice contract de asigurare, şi în cazul acestor poliţe există anumite situaţii

excluse, în mod expres, de la asigurare, cum ar fi:
- prejudiciile cauzate de activităţile desfăşurate de asigurat în afara unui
contract cu clientul său;
- pagubele produse cu intenţia de asigurat;
- pretenţii referitoare la răspunderea asiguratului pentru pagubele produse
hârtiilor de valoare, documentelor, registrelor, pietrelor scumpe, obiecte de
valoare artistică, etc.
Alte asigurări - pretenţii referitoare la pagubele produse de război, invazie, confiscare,
de răspundere sechestrare, etc.
civilă
Alături de asigurarile de răspundere profesională, pe piaţa românească întâlnim şi
alte tipuri de asigurări de răspundere civilă, cum ar fi:
 asigurarea de răspundere a transportatorului, în calitate de cărăuş, pentru

mărfurile transportate;
 asigurarea de răspundere civilă a persoanelor fizice, alta decât cea

profesională;
 asigurarea de raspundere civilă a conducătorilor de autovehicule, cu

valabilitate în afara teritoriului României (Cartea verde).
Ca o caracteristică generală a acestor tipuri de asigurare în ceea ce priveşte suma

asigurată, este aceea că există două categorii de limite:
 o limită de sumă pe perioada asigurată
 o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a
contractului.
Despăgubirile acordate pe fiecare dosar de daună nu vor putea depăşi suma

maximă asigurată pe eveniment. Funcţiile asigurărilor constau în manifestarea
conţinutului şi a rolului lor în procesul activităţii economice, menirea socială,
direcţiile şi modalităşile de acţiune.
Suma asigurată la asigurările de persoane se stabileşte:

a. prin negociere cu asiguratul;
b. pe baza certificatelor medicale;
c. în mod forfetar, în funcţie de nevoile şi posibilităţile fianciare ale
asiguratului;
d. pe baza facturilor prezentate de asigurat.


Prezentaţi in maxim o pagina principalele produse de asigurare de răspundere
civilă existente pe piaţa românească.

Răspunderea civilă presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- săvârşirea de către asigurat a unei fapte ilicite;
- dovada existenţei unui prejudiciu;
- existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită a asiguratului şi
prejudiciul adus terţei persoane;
- constatarea culpei asiguratului care a săvârşit fapta ilicită.
Ca o caracteristică generală a asigurărilor de răspundere civilă în ceea ce priveşte
suma asigurată, este aceea că există două categorii de limite:

 o limită de sumă pe perioada asigurată
 o limită de sumă pe fiecare eveniment produs în perioada de valabilitate a
contractului.

Bucureşti,1998
Asigurări de persoane
ASIGURĂRI DE PERSOANE
Cuprins Pagina
11.1 Consideraţii generale 91
11.2 Asigurarea de viaţă 92

 Cunoaşterea scopului asigurărilor de persoane.
 Enumerarea elementelor commune asigurărilor de prsoane.
 Prezentarea caracteristicilor principale ale diferitelor tipuri de poliţe de
asigurări de viaţă.
11.1 Consideraţii generale
Asigurările de persoane au drept scop protecţia persoanelor fizice împotriva unor

riscuri care pot afecta integritatea corporală sau viaţa asiguratului.
Protecţia prin asigurarea persoanelor se realizează de către societatea de asigurare,

prin garantarea plăţii unei indemnizaţii, în ipoteza producerii evenimentului
asigurat.
În funcţie de riscul acoperit, asigurările de persoane pot fi structurate în:
Clasificarea A. asigurări de viaţă, care pot fi:

asigurărilor de
A.1. asigurări de supravieţuire;
persoane
A.2. asigurări de deces;
A.3. asigurări mixte;
B. asigurări de persoane, altele decât cele de viaţă: de accidente, de boală.
Ambele categorii de asigurare au ca obiect persoanele fizice. În primul caz, prin

prisma protecţiei de risc, este vizată viaţa, iar în al doilea caz, prin prisma
protecţiei pentru riscuri de accidente, boala şi alte riscuri.
Între cele două ramuri specifice de asigurări există o serie de elemente comune:
elemente 1. asiguratul poate să încheie, după caz, unul sau mai multe contracte de asigurare
comune împotriva aceluiaşi risc sau a unui complex de riscuri, pentru sume variate (acest
asigurărilor de tip de asigurare se încheie, în general, condiţionat de vârstă, starea sănătăţii, etc.);
persoane
2. au ca titular persoana, dar, în anumite forme de asigurare, pot avea ca referinţă
grupuri de persoane (familia, un grup profesional);
3. suma asigurată se stabileşte în mod forfetar, de către asigurat, în funcţie de

posibilităţile şi necesităţile sale financiare;
4. la producerea evenimentului asigurat, asiguratul sau beneficiarul de asigurare

poate fi indemnizat pentru toate contractele de asigurare încheiate cu diferite
societăţi de asigurare;
5. suma asigurată se plăteşte asiguratului indiferent de drepturile care i s-ar cuveni

din alte contracte de asigurare;
6. suma asigurată cuvenită beneficiarului nu poate fi urmărită de creditorii

asiguratului;
7. asiguratorul nu plăteşte suma în cazul în care evenimentul asigurat s-a produs

prin comiterea de către asigurat a unor fapte penale în mod intenţionat sau a fost
cauzat de acţiuni de război;
8. beneficiarul de asigurare este exclus din această calitate dacă a provocat

intenţionat decesul asiguratului.
Între asigurarea de viaţă şi alte asigurări de persoane, deşi înrudite prin subiectul
asigurării, există şi deosebiri. Astfel, acestea se deosebesc prin riscul sau
complexul de riscuri asigurate şi, mai ales, prin mecanismul asigurării şi prin
tehnicile de asigurare.

Suma asigurată la asigurările de persoane se stabileşte:
a. prin negociere cu asiguratul;
b. pe baza certificatelor medicale;
c. în mod forfetar, în funcţie de nevoile şi posibilităţile fianciare ale
asiguratului;
d. pe baza facturilor prezentate de asigurat.
11.2. Asigurarea de viaţă
Definiţie Această asigurare se defineşte ca fiind contractul în virtutea căruia societatea de

asigurări se angajează, în schimbul primelor încasate de la o persoană fizică
(asiguratul), să plătească subscriitorului însuşi sau unui terţ beneficiar de
asigurare, o sumă determinată, în cazul decesului asiguratului sau al supravieţuirii
lui după vârsta înscrisă în contract.
În funcţie de risc se pot identifica:

Clasificarea A.1. asigurarea de supravieţuire;
asigurărilor de
viaţă A.2. asigurarea de deces;
A.3. asigurarea mixtă de viaţă.
A.1. Asigurarea de supravieţuire se caracterizează prin faptul că asigurătorul se

Asigurarea de angajează să plătească asiguratului, la expirarea contractului, suma asigurată, cu
supravieţuire condiţia ca acesta să fie în viaţă.
Această sumă se constituie din primele de asigurare plătite de asigurat, acumulate
în decursul perioadei de asigurare şi fructificate prin diferite modalităţi de
asigurător.
Asiguratul beneficiază de suma asigurată numai în cazul în care este în viaţă la

expirarea contractului; în cazul decesului asiguratului, asigurătorul se consideră
eliberat de această prestaţie înscrisă în contract şi, deci, suma acumulată de
asigurat revine de drept societăţii de asigurare.
O altă asigurare de supravieţuire este asigurarea de rentă, potrivit careia suma

asigurată este pusă la dispoziţia asiguratului sub forma unor plăţi periodice cu titlu
de renta.
Fondul din care se efectuează plata se constituie fie pe seama unei prime unice
plătite de asigurat la încheierea contractului, fie pe seama primelor achitate treptat
(anual, semestrial, trimestrial sau lunar) de asigurat pe perioada de valabilitate a
contractului. Şi plata rentei se poate efectua în doua feluri distincte:
- imediat după perfectarea contractului de asigurare;
- la o dată ulterioară (spre exemplu, după ieşirea la pensie a asiguratului).
Aceasta este forma cea mai frecvent întalnită în practică. Asiguratul plăteşte o
perioadă de timp, mai lungă sau mai scurtă, prime de asigurare pentru constituirea
fondului, din care asigurătorul va suporta renta.
Asigurătorul va plăti renta numai în cazul în care asiguratul va fi în viaţă la data

expirării contractului. Decesul anterior al asiguratului îl dezleagă pe asigurător
deorice obligaţie faţă de moştenitorii asiguratului.
Evident că o asigurare de supravieţuire, care are drept consecinţă pierderea

dreptului beneficiarului asigurării asupra sumei asigurate în cazul în care
asiguratul a încetat din viaţă anterior expirării asigurării, nu este prea atractivă, nu
stimulează spiritul de economisire.
Pentru a evita pierderea primelor achitate de asigurat, în cazul decesului acestuia

în perioada de valabilitate a contractului, în practica internaţională se iau diverse
măsuri. De exemplu, se înscrie în contract clauza contraasigurării, care permite
rambursarea primelor aferente riscului de supravieţuire, asigurătorul işi reţine,
evident, prima aferenta riscului de deces, el încaseaza suma asigurată, în timp ce
prima pentru riscul de deces răane de drept asigurătorului.
Asigurarea de viaţă variabilă. Asigurarile de viata variabile cu prime de

Asigurarea de asigurare fixe au fost introduse în SUA în anul 1976, iar cele cu prime de
viaţă variabilă asigurare flexibile au fost introduse în anul 1984.
Asigurarea de viaţă variabilă cu prime de asigurare fixe este asemănătoare cu
asigurarea de viaţă permanentă. Nivelul prime lor de asigurare este constant, iar
componenta de acumulare de capital se dezvoltă astfel încît devin posibile chiar
unele imprumuturi.
Diferenţa principală dintre poliţa de asigurare variabilă şi cea permanentă constă
în faptul că asigurarea de viaţă variabilă plasează riscul investiţiei asupra
proprietarului poliţei de asigurare. În general sunt disponibile mai multe opţiuni
de investiţie şi deci proprietarul poliţei de asigurare trebuie să aleagă varianta de
investiţie care îi poate aduce cel mai bun cîştig. Dacă a făcut o alegere bună şi
investiţia făcută se dovedeşte a fi performantă, persoana asigurată primeşte o
acoperire de asigurare adiţională sub forma creşterii beneficiilor de deces.
Totodata, persoana asigurată işi asumă riscul unei investiţii neperformante, caz in
care i se reduc beneficiile de deces.
Cele mai importante caracteristici ale acestei categorii de asigurări de viaţă sunt
următoarele:
 proprietarul poliţei de asigurare are posibilitatea de a alege una

din opţiunile de investiţie pe care societatea de asigurare i le pune la dispoziţie.
 beneficiile politei de asigurare se ajustează în fucţie de valoarea

investiţiilor prevăzute în poliţa de asigurare, în momentul în care se
solicită plata lor.
 beneficiile de deces nu pot fi mai mici decît sumele asigurate iniţiale

pentru care s-a incheiat contractul de asigurare, dar ele pot fi mai mari,
dacă investiţiile făcute au fost profitabile.
Printr-o asigurare de viaţă variabilă se pot obţine beneficiii suplimentare printr-o
serie de investiţii favorabile, acest surplus de beneficii contrabalansînd influenţa
de-a lungul anilor asupra sumei asigurate. Riscul acestor investiţii revine
proprietarului poliţei de asigurare.

Asigurarea de Asigurarea de viaţă universală. Această categorie de asigurări este relativ
viaţă universală recentă, dacă luam în calcul vechimea asigurărilor' de viaţă tradiţionale. Deşi nu
are o istorie foarte lungă; asigurarea de viaţa universală a reşit să se impună pe
piaţa produse1or de asigurare. Ce1e mai importante elemente definitorii sunt
urmatoare1e:
 posesorul poliţei de asigurare poate la anumite intervale de timp modifica
valoarea beneficiilor de deces (cu evidenţierea calităţii de asigurabi1itate).
 posesorul politei de asigurare poate schimba valoarea şi data efectuării
plăţii primelor de asigurare, fără a avea obligaţia de a anunţa anticipat
societatea de asigurări.
 primele de asigurare sunt plasate într-un cont şi din valoarea lor se vor
scădea la un moment dat cheltuielile de deces. În acest cont se varsă şi
dobînzile obţinute, care pot varia în timp.
 posesorul poliţei de asigurare poate retrage anumite sume din economiile
acumulate.
O parte din riscul de deces şi o parte din riscul investiţional este transferat
posesorului poliţei de asigurare. Totuşi, societatea de asigurări este cea care
decide cum vor fi invesţii banii şi cea care garantează o rată minimă de
rentabilitate. Societatea de asigurare poate oferi informaţii privind modul în care
s-a făcut alocarea internă a fondurilor între rezerve, cheltuieli şi investiţii (uneori
aceasta se numeşte "desfacerea" contractului).
Asigurarile de viaţă sunt instrumente de investire, avand valoare capitalizată. În
general, poliţele la termen nu includ componenta de economisire, ele oferind
numai protecţie pe perioada de valabilitate. Valoarea capitalizată este un fond care
se acumulează pe întrega perioadă de viaţă a poliţei şi la care deţinătorul de poliţă
poate avea acces în mai multe moduri: poate face imprumuturi, poate opta pentru
cumpărarea unei poliţe de asigurare de viaţă cu plata integrală sau poate
răscumpăra poliţa. Fondul respectiv se constituie pe baza rezervei matematice
specifice contractului.
Unul dintre cele mai performante produse in acest sens îl constituie asigurarea de
viaţă variabilă, cu prime constante sau variabile. Caracteristica principală a acestui
tip de poliţă este faptul că plaseaza riscul investiţiei asupra proprietarului poliţei
de asigurare. In general, sunt disponibile mai multe opţiuni de investiţii, asiguratul
alegandu-şi acea variantă care îi aduce maximul de caştig. Dacă a făcut o alegere
bună şi investiţia se dovedeşte a fi performantă. Persoana asigurată primeşte o
acoperire de asigurare adiţională sub forma creşterii beneficiilor de deces.
Beneficiile de deces nu pot fi mai mici decat sumele asigurate iniţiale la care s-a
Asigurarea de
incheiat contractul de asigurare, dar ele pot fi mai mari, dacă investiţiile făcute au
deces
fost profitabile.
A.2. Asigurarea de deces are în vedere protecţia asiguratului pentru riscul de
deces, “un risc viitor şi sigur, dar incert ca moment”. Practica perfectării şi
derulării acestor asigurări reţine mai multe soluţii:

 angajamentul asiguratului de a plăti prime de asigurare toată viaţa;
 soluţia limitării plăţii primelor de asigurare la o anumită perioadă de timp
prevăzută în contract;
 soluţia plăţii primelor de asigurare pe o durata de “n” ani, până la o dată
“t”, moment critic (de exemplu: ieşirea la pensie);
 soluţia transformării unei asigurări de deces într-o asigurare de rentă
viageră opţională.
Asigurarea de deces încheiată în termen limitat obligă pe asigurător să achite

suma înscrisă în contract, dacă decesul asiguratului a avut loc în perioada de
valabilitate a contractului. Dacă, la expirarea contractului, asiguratul este în viaţă,
asigurătorul este exonerat de orice răspundere faţă de acesta. Aşadar, asigurarea
de deces nu este o asigurare de economisire, ci una de protecţie împotriva unui
risc determinat.
Cele doua asigurări de viaţă - de supravieţuire şi de deces – acoperă fiecare în

parte cate un singur risc, creand astfel impresia că una din parţi este intotdeauna
perdantă. In realitate, supravieţuirea şi decesul constituie riscuri alternative, nu se
pot produce niciodata simultan.
Asigurarea
mixtă de viaţă A.3. Asigurarea mixtă de viaţă se caracterizează prin faptul că, printr-un singur
contract, acordă protecţie împotriva celor două riscuri: de deces şi de
supravieţuire.
Cuprinderea celor două riscuri într-un singur contract nu înlătură caracterul lor
contradictoriu. Dacă asiguratul este protejat pentru ambele riscuri, aceasta are loc
în condiţiile în care el suportă prima de asigurare aferentă ambelor riscuri, în mod
cumulat.
Datorita faptului că se oferă acoperire pentru doua riscuri alternative, asiguraţii

vor avea caştig de cauză în ambele situaţii:
 în cazul decesului asiguratului, beneficiarul asigurării intră în posesia
sumei asigurate pentru deces;
 iar în caz de supravieţuire, asiguratul încasează personal suma asigurată
pentru supravieţuire prevăzută în contract.
Beneficiul de care se bucură asiguratul în ambele situaţii este obţinut cu preţul
corespunzător acoperirii celor două riscuri distincte, prin urmare cu suportarea
primelor datorate atat pentru riscul de deces, cat şi pentru riscul de supravieţuire.
Dacă asigurătorul nu ar taxa fiecare risc preluat asupra sa, nu ar 'reuşi să-şi
echilibreze primele încasate cu indemnizaţiile datorate, veniturile realizate cu
angajamentele asumate faţă de asiguraţi.
In practica internaţională, acest tip de asigurare cunoaşte diferite variante, în ceea
ce priveşte termenul de valabilitate sau forma sub care se acorda suma asigurată.
Astfel, se practica asigurări mixte cu termen fix, la expirarea căruia suma

asigurată se achită asiguratului, dacă acesta este în viaţă, sau beneficiarului
asigurării, dacă asiguratul a deeedat anterior.

Caracteristicile asigurării variale sunt:
a. asiguratul are posibilitatea de a alege una din opţiunile de investiţie pe care
societatea de asigurare i le pune la dispoziţie;
b. beneficiile de deces nu pot fi mai mici decât sumele asigurate iniţial, la
închierea contractului, dar pot fi mai mari dacă investiţiile făcute sunt
profitabile;
c. are o piaţă de desfacere largă, comparativ cu alte asigurări de viaţa;
d. beneficiile poliţei de asigurare se ajustează în funcţie de valoarea;
investiţiilor prevăzute în poliţa, în momentul în care se solicită plata lor;
e. riscul investiţiei.


Faceţi comparaţie iîntre asigurarea de viaţă universală şi asigurarea de viaţă
variabilă.

Răspunsul corect este: c.

Răspunsul corect este: b, e.

Bucureşti,1998
Alte asigurări de persoane

ALTE ASIGURĂRI DE PERSOANE
Cuprins Pagina
11.1 Mecanismul asigurărilor de viaţă 99
11.2 Alte asigurări de persoane 101

 Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viaţă.
 Prezentarea asigurărilor de personae, altele decât cele de viaţă.
12.1 Mecanismul asigurărilor de viaţă
Asigurările de viaţă au un grad de complexitate ridicat, atât prin natura riscurilor,

cât şi prin formele şi tehnicile de realizare a lor.
Ele au, după caz, o funcţie de protecţie de risc sau o funcţie de economisire, dar
pot şi îmbina aceste două funcţii în cadrul asigurărilor mixte.
Elementele generale ale mecanismului asigurărilor de viaţă sunt:
Elemente  au caracter facultativ;

generale ale  se încheie cu persoane cuprinse între anumite limite de vârstă, pe durate de
asigurărilor de asigurare egale sau nu cu durata plăţii primelor de asigurare exprimate în
viaţă ani;
 perioada de asigurare şi perioada de plată a primelor de asigurare se află în
corelaţie cu suma asigurată, care are un plafon minim la perioade de
asigurare de peste 10 ani;
 persoanele cu o invaliditate permanentă mai mare de 50 % nu sunt primite
în asigurare;
 prin contract se asigură o singură persoana, dar există şi excepţii, în cazul
asigurărilor familiale;
 tariful de prime este diferit pe forme şi variante ale asigurării;
 primele de asigurare sunt:
- crescătoare, în funcţie de grupele de vârstă ale asiguraţilor;
- descrescătoare, în raport cu durata contractului şi durata plăţii
primelor de asigurare.
La toate variantele de asigurări de viaţă la care plata sumei asigurate se face şi la
expirarea perioadei de asigurare, se impune, cu necesitate, constituirea rezervei
matematice. Prin urmare, prima are în structura sa: prima de risc - pentru
acoperirea sumei asigurate, în caz de invaliditate sau deces în cursul perioadei de

asigurare şi rezerva matematică - ca exprimare a unui act de economie.
Constituirea rezervei matematice determină efecte specifice în tehnica asigurării

de viaţă, şi anume:
- reactivarea contractului;
- continuarea asigurării pe baza unei sume depuse, mai reduse;
- răscumpărarea;
Rezerva - acordarea unor împrumuturi.
matematică
O particularitate care intervine în asigurările de viaţă este anticipaţia, care
reprezintă prima rată, inclusiv taxa de poliţă care se plăteşte la semnarea
declaraţiei.
Răspunderea societăţii de asigurare începe în momente diferite, în funcţie de risc,

dar variabile de la o societate la alta.
În portofoliul societăţilor de asigurare din ţara noastră sunt incluse următoarele

forme de asigurare:
- asigurarea de viaţă cu formare de capital;
- asigurarea de viaţă cu acumulare de capital şi adaptare dinamică;
- asigurarea de deces cu acumulare de capital;
- asigurarea de deces cu acumulare de capital în fonduri;
- asigurarea mixtă de viaţă cu variantele:
- asigurarea mixtă de viaţă obişnuită;
- asigurarea mixtă de viaţă şi suplimentară de accidente;
- asigurarea familială mixtă de viaţă;
- asigurarea mixtă de viaţă cu pensie pentru urmaşi;
- asigurarea mixtă de viaţă cu formare de capital;
- alte asigurări de viaţă cum sunt: asigurarea de economie şi de invaliditate

permanentă din accidente; asigurarea viagera de deces cu prima unică sau
cu plata primelor de asigurare pe termen limitat; asigurarea pe termen fix;
asigurarea de rentă pe termen limitat, etc.


Cum se calculează primele de asigurare în raport cu grupele de vârstă ale
asiguraţilor şi cu durata contractului?
12.2. Alte asigurări de persoane
Asigurări de B.1. Asigurări de accidente - au drept scop protecţia persoanelor fizice de

accidente consecinţele neaste ale unor evenimente neprevăzute, care le afectează viaţa,
integritatea corporală sau capacitatea de muncă.
Consecinţele obiective ale accidentului corporal sunt, după caz:
- decesul;
- invaliditatea parţială sau totală;
- cheltuieli impuse de refacerea sănătăţii prin tratamente, medicaţie,
proceduri medicale.
Multe societăţi de asigurare preiau protecţia de risc pentru invaliditate, totală sau
parţială, din accidente, doar în cazul în care are caracter permanent. Invaliditatea
parţială, de regulă, se încadrează în sfera asigurărilor sociale.
Persoanele accidentate vor primi cu titlu de indemnizaţie o sumă pentru acoperirea
cheltuielilor de ingrijire medicală, refacere şi compensare a pierderii de venit.
În caz de invaliditate permanentă, asigurătorul datorează asiguratului întreaga
sumă asigurată sau o parte din aceasta, în funcţie de gradul de invaliditate
dobandit în urma accidentului suferit.
La expirarea contractului, asiguratorul poate sa accepte reînnoirea acestuia pentru
o nouă perioadă, sau să o refuze, dacă persoana accidentată a suferit un grad
ridicat de invaliditate, care i-a redus total sau parţial capacitatea de munca.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente se încheie pentru perioade
variabile de timp (de 3, 5, 10 şi chiar 20 de ani), fiind, de regulă asigurări mutuale.
Asigurările de persoane pentru riscuri de accidente sunt incluse în portofoliul
diferitelor societăţi de asigurare, având un caracter complex.
După regimul I. După regimul juridic al asigurării putem deosebi:

juridic
 asigurări prin efectul legii obligatorii de accidente;
 asigurări facultative.
În ţara noastră s-a practicat, până la sfârşitul anului 1995, o singură formă de
asigurare obligatorie a persoanei de accidente: asigurarea prin efectul legii de
accidente a călătorilor.

Prin actuala lege, în ramura de bunuri, de persoane şi de viaţă nu mai funcţionează

asigurările prin efectul legii.
II. După efectele generate de accidente, în planul asigurării găsim:
 asigurări de deces din accident;
După efectele
generate de  asigurări de invaliditate din accidente.
accidente
III. După gradul de autonomie al asigurării de persoane pentru cazurile de
accidente, sunt:
După gradul de  asigurări de accidente autonome, independente de alte forme de asigurare;
autonomie al
asigurării  asigurări de accidente complementare - asigurări incluse în contractul de
asigurare de bază (asigurare de accidente produse la domiciliul
asiguratului integrată în asigurarea complexă a gospodăriilor persoanelor
fizice);
 asigurări de accidente suplimentare - se completează o asigurare de bază,
dar care presupune şi plata unor prime de asigurare distincte, suplimentare,
realizând, asfel, şi o protecţie suplimentară.
Asigurările de accidente se încheie în următoarele variante:
- asigurarea de accidente a călătorilor;
- asigurarea de accidente cu sume fixe sau cu sume convenite;
- asigurarea de accidente turistice;
- asigurarea familială de accidente;
- asigurarea de accidente a cetăţenilor români care participă la excursii
organizate de societăţi de turism;
- asigurarea de economie şi invaliditate permanentă din accidente;
- asigurarea pentru accidente a angajaţilor;
- asigurarea personalului navigant profesionist;
- asigurarea complexă a elevilor şi studenţilor;
- asigurarea managerilor.
B.2. Asigurarea de boală este practicată de mai multe ţări, alături de celelalte
Asigurarea de asigurări de persoane. Această asigurare preia protecţia unei categorii de riscuri
boală complexe, insuficient cunoscute, care se transpun într-un risc patrimonial.
Asigurarea de boală acoperă cheltuielile de boală, cum sunt:
- cheltuielile de spitalizare;
- cheltuielile pentru intervenţii chirurgicale;

- cheltuielile pentru tratamente;

- alte cheltuieli medicale;
- complementar, incapacitatea temporară de muncă.
Suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor, în raport cu mărimea
cheltuielilor medicale suportate efectiv de asiguraţi.
Prima de asigurare se stabileşte în funcţie de cota de primă tarifară, variabilă de
la o societate la alta. Această asigurare are în vedere o perioadă de carenţă
variabilă, în funcţie de natura bolilor, care pot constitui riscuri asigurate.
Asigurarea de boală se află într-o fază incipientă în practica asigurărilor din ţara
noastră. Ea se regăseşte în portofoliul unor societăţi de asigurare, dar vizează
persoanele cu domiciliul permanent în România, aflate în parcurs în afara ţării.
Asigurările de sănătate sunt o altă componentă a asigurărilor de persoane. Rolul
acestor asigurări este deosebit de important şi anume acoperirea total a sau
parţială a cheltuielilor cu ocrotirea sănătăţii, diferenţa fiind suportată de stat sau de
individ, dupa caz.
Aceste asigurări pot fi contractate numai în mod facultativ, fie individual, fie in
grup ţinandu-se seama de managementul riscurilor legate de sănătate. In cele mai
multe cazuri, aceste asigurări se întind pe perioade foarte lungi de timp (chiar
pană la varsta pensionării persoanei) şi pot fi precedate de controale medicale
generale. In tarile dezvoltate ale lumii, aceste asigurări au căpatat o mare extindere
pe piaţa asigurărilor, mergand pană la impunerea treptată a asigurărilor private de
sănătate în faţa celor sociale de sănătate. In ţările în curs de dezvoltare ale lumii
coexistă sistemul asigurărilor private de sănătate cu alte sisteme, căutandu-se
contracararea consecinţelor financiare negative ale unei stări precare de sănătate,
cu efecte economice nefavorabile ce se repercutează atît asupra individului, cat şi
asupra societăţii în ansamblul ei. O clasificare succintă a acestor asigurări scoate
în evidenţă:
- asigurările de accidente;
- asigurările de boală;
- asigurările de sănătate permanentă.
Societăţile de asigurări oferă mai multe tipuri de poliţe de asigurare de sănătate,
de exemplu: asigurarea cheltuielilor de spitalizare; asigurarea pentru intervenţii
chirurgicale; asigurarea medicală de bază; asigurarea medicală majoră; asigurarea
medicală complexă.
Asigurarea de sănătate permanentă. Acest tip de asigurare urmăreşte să elimine
sărăcia, adesea asociată cu o incapacitate de muncă de durată, provocată de un
accident sau de o boală. Din momentul în care un asigurat a fost examinat medical
şi/sau acceptat pentru o asigurare de sănătate permanentă, contractul de asigurare
îşi păstrează valabilitatea pentru un anumit număr de ani şi nu poate fi reziliat de
către asigurător.

Daca asiguratul ajunge în incapacitate de muncă în urma unei boli 'sau a unui
accident, el are dreptul la o indemnizaţie de asigurare, care se acordă periodic, atât
timp cât se menţine starea de incapacitate, sau pană cand asiguratul atinge varsta
de pensionare, ori decedează. Asiguraţii salariaţi beneficiază de indemnizaţia
oferită de asigurarea de sănătate permanentă pe perioada de timp cat sunt bolnavi,
perioadă care variază între o lună şi un an.
Aceasta limitare se datoreaza faptului că, în perioada de boală, salariaţii au dreptul
la o parte din salariu. Mărimea indemnizaţiei acordate de către asigurător pe
erioada de incapacitate se stabileşte de comun acord între asigurat şi asigurător, la
încheierea contractului, dar ea nu poate să depăşească 75% din caştigul
asiguratului realizat înainte de imbolnăvire, din care se deduce suma primită-din
fondurile publice.

Asigurarea dotală. Asigurarea dotală este concepută ca o modalitate de
constituire treptată a dotei unui copil pană când acesta ajunge la majorat.
Asiguratorul onorează această asigurare, dacă beneficiarul asigurării este în viaţa
la data atingerii majoratului, în momentul cand asigurarea devine exigibilă. In
ipoteza in care beneficiarul asigurării a decedat anterior acestei date, asigurătorul
este exonerat de orice răispundere legată de acel contract. În cazul în care
contractul prevede clauza contraasigurării, în cazul morţii premature a
beneficiarului asigurării, asigurătorul este obligat să restituie primele încasate.
Asigurarea de nupţialitate. Acest tip de asigurare este o asigurare de viaţă, în
baza căreia asigurătorul se angajează să plătească o anumită sumă de bani
asiguratului, dacă acesta se căsătoreşte înainte de a implini o anumită vârstă.
Asigurarea de natalitate. Asigurarea de natalitate constă în obligaţia
asigurătorului de a plăti o anumită sumă de bani asiguratului căruia i s-a născut un
copil, într-un anumit termen.
In raport cu numărul de persoane cuprinse în asigurare, asigurările de persoane

se pot clasifica în:
 asigurări individuale
 asigurări colective.
Asigurarea individuală se caracterizează prin faptul că se încheie pentru o singură
persoană, precis determinată în poliţa de asigurare. Această asigurare se poate
încheia atât de persoane fizice, cît şi de persoane juridice.
Asigurarea colectiva. Spre deosebire de asigurarile individuale, în care este
cuprinsă în asigurare o singură persoană, asigurările colective se încheie pentru
doua sau pentru mai multe persoane. Asigurările colective încheiate de către
persoane fizice iau de obicei forma asigurărilor familiale de viaţă sau a
asigurărilor familiale de accidente, specific fiind faptul că persoanele cuprinse în
asigurare sunt determinate în raport cu asiguratul principal.

Forma cea mai întîlnită a asigurărilor colective încheiată de către persoane juridice
este asigurarea forţei de muncă. Prin intermediul acestei asigurări, persoana
juridică îşi asigură angajaţii împotriva riscului de deces, invaliditate permanentă
sau incapacitate de muncă, survenite în timpul exercitării obligaţiilor de serviciu.
De exemplu, cînd personalul unei secţii e producţie lucrează în condiţii avand un
grad ridicat de periculozitate, agentul economic poate închiea o asigurare de
accidente sau de deces pentru tot personalul din secţia respectivă; când o societate
comercială vinde mărfuri cu plata în rate, ea poate să încheie o asigurare colectivă
pentru toţi clienţii aflaţi în aceeaşi situaţie, spre a se pune la adăpost în cazul în
care unii dintre aceştia ar ajunge în imposibilitatea de a mai plăti ratele scadente
(din cauze de boală, deces, şomaj).
Asigurarea de grup prezintă avantajul că evită selecţia riscurilor, care se
întâlneşte la asigurarea individuală şi este mai puţin costisitoare decat aceasta. In
asigurarea colectivă, de regulă, sunt cuprinse persoanele care alcătuiesc grupul
respectiv, cu condiţia ca fiecare în parte să-şi exprime acordul la această asigurare,
deoarece o parte din primă este suportată de contractantul asigurării (agent
economic, bancă), iar cealaltă parte cade în sarcină asiguratului.

Ce cheltuieli sunt acoperite prin asigurarea de boală?


Descrieţi asigurările de sănatate.


Primele de asigurare sunt:
- crescătoare, în funcţie de grupele de vârstă ale asiguraţilor;
- descrescătoare, în raport cu durata contractului şi durata plăţii primelor de
asigurare.

Asigurarea de boală acoperă cheltuielile, cum sunt:
- cheltuielile de spitalizare;
- cheltuielile pentru intervenţii chirurgicale;
- cheltuielile pentru tratamente;
- alte cheltuieli medicale;
complementar, incapacitatea temporară de muncă

Bucureşti,1998

Reasigurarea
REASIGURAREA
Cuprins Pagina
12.1 Conceptul de reasigurare 108
12.2 Formele reasigurării 100

Reasigurarea

 Înţelegerea conceptului de reasigurare.
 Prezentarea contractelor de reasigurare în funcţie de caracterul lor.
13.1 Conceptul de reasigurare

Reasigurarea Reasigurarea reprezintă cedarea de către asigurător către alte societăţi, a unei
părţi din riscul subscris.
Reasigurarea este un mijloc de egalizare prin divizarea răspunderii între mai mulţi
asigurători dispersaţi pe arii geografice cât mai intinse de menţinerea unui
echilibru între primele încasate şi despăgubirile datorate de fiecare asigurător în
parte.
Reasigurarea îl avantajează nu numai pe asigurător, dar şi pe asigurat, pentru că,

prin cedarea unei părţi din răspunderea iniţială asumată, asiguratul este pus la
adăpost de surpriza neplăcută ca în caz de daună asigurătorul să nu poată face faţă
obligaţiilor de despăgubire.
Prin operaţia de reasigurare, societatea de asigurare care cedează devine

Retrocesiunea reasigurant sau cedant, iar cea care primeşte devine reasigurător. La rândul său,
reasigurătorul poate ceda o parte mai mare sau mai mica din riscul acceptat în
reasigurare, până când riscul cuprins în aigurarea iniţială va fi suficient de
fărâmiţat între societăţi de asigurare diferite. Această operaţie se numeşte
retrocesiune.
Spre deosebire de asigurare, reasigurarea se poate încheia numai între societăţile

de asigurare. Raportul de reasigurare pot lua fiinţă în legătură şi ca urmare a unui
contract de asigurare.
Fiind un contract derivat, contractul de reasigurare urmează soarta contractului

principal (contractul de asigurare). Dacă asigurarea este nevalabilă sau a fost
lovită de nulitate, atunci şi reasigurarea este nevalabilă.
Reasigurarea produce efecte numai între reasigurat şi reasigurător, adică

asiguratul nu se poate îndrepta cu acţiune juridică împotriva reasigurătorului,
nefiind parte la contractul de reasigurare. Reasigurarea nu se poate încheia pentru
o sumă mai mare decât cea asigurată prin contractul de asigurare. Cedând o parte
din riscurile asumate, reasiguratul se comportă cu reasigurătorii la fel cum se

Reasigurarea
comportă asiguraţii cu ei.
Pentru că prin reasigurare, reasiguratul procedează la o împărţire a riscurilor,

cedând pe cele care depăşesc posibilităţile lui de acoperire, el poate conveni cu
reasigurătorii, în reciprocitate, să primească o parte din riscurile acestora. Astfel
reasiguratul devine reasigurătorul partenerilor săi.
Contractul de reasigurare poate avea diferite forme. Deosebirea dintre acestea

constau în modul de cuprindere, respectiv, de angajare a părţilor.
Contractul de reasigurare cuprinde:

Contractul de  obiectul reasigurării;
reasigurare  răspunderea asumată de reasigurător;
 răspunderea reţinută de reasigurător pe cont propriu;
 condiţiile în care se face reasigurarea, respectiv costul reasigurării;
 modul de decontare a primelor şi daunelor;
 durata contractului;
 alte clauze privind raporturile reciproce (arbitrajul, decăderea din drepturi,
preavizul pentru ieşirea din obligaţii, etc.).
Contractul de reasigurare poate avea caracter:

 facultativ
 obligatoriu
 mixt.
În baza contractului de reasigurare facultativ reasiguratul propune şi

reasigurătorul poate să accepte sau să refuze reasigurarea. Acest contract nu
Contractul de
acţionează în mod automat, ci reasiguratul este obligat să înştiinţeze pe
reasigurare
reasigurător de fiecare risc individual pe care doreste să-l reasigure. La rândul său,
facultativ
reasigurătorul, după o cercetare prealabilă, poate să accepte în reasigurare riscurile
propuse sau nu.
În baza contractului de reasigurare obligatoriu, reasiguratul se obligă să cedeze
şi reasiguratorul se obligă să accepte în reasigurare, categoriile de riscuri
Contractul de prevăzute în contract, în proporţiile şi condiţiile stabilite. Caracteristicile generale
reasigurare ale acestui gen de contract uşureaza relaţiile între părţi. Reasiguratul nu are
obligatoriu posibilitatea selecţionarii riscurilor şi va ceda o parte din toate riscurile subscrise,
chiar şi pe cele de valori mici pe care le-ar putea acoperi singur, fără nici o
dificultate. Acest dezavantaj al reasiguratului este avantaj pentru reasigurător,
pentru că cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în asigurare îl pune
la adăpost de tendinţa reasiguratului de selecţionare a riscurilor.
In baza contractului de reasigurare mixt, reasiguratul are libertatea să cedeze

Reasigurarea
sau nu anumite riscuri din reasigurare, în timp ce reasigurătorul este obligat să le

Contractul de primească. Acest contract îmbină particularităţile celorlalte 2 contracte: pentru
reasigurare reasigurat funcţionează principiul facultativităţii, pentru reasigurător funcţionează
mixt principiul obligativităţii.
Un asemenea contract cuprinde o categorie de riscuri şi nu un anume risc

individual şi se foloseste, de obicei, pentru reasigurarea riscurilor de valori mari,
pentru partea ce depăşeşte limita contractelor obligatorii.

Definiţi contractul de reasigurare obligatoriu.
13.2 Formele reasigurarii
Contracte în În funcţie de modul de repartizare a riscurilor între reasigurat şi reasigurător, avem

funcţie de următoarele contracte:
repartizarea
riscurilor Contractele proporţionale - se caracterizează prin faptul că răspunderile
reasiguratului şi reasigurătorului care se stabilesc sub forma unei proporţii faţă de
Contracte
proporţionale suma totală asigurată. Aceeaşi proporţie se utilizează la repartizarea primei de
asigurare, ca şi la decontarea daunelor. Reasigurarea proporţională are
următoarele variante:
- reasigurarea cotă parte - participarea reasiguratului se stabileşte sub

Reasigurarea forma unei cote procentuale din suma asigurată, prevăzută în contractul de
cotă parte asigurare. Participarea reasigurătorului se stabileste tot sub forma unei cote
procentuale;
- reasigurarea excedent de sumă asigurată - reasiguratul stabileşte

reasigurarea
excedent de anticipat, sub forma unei sume fixe, reţinerea sa proprie, denumită plin de
sumă asigurată conservare. Excedentul până la limita maximă a sumei asigurate îl cedează
reasiguratorului.
Plinul de conservare se exprimă valoric şi variază de la o ramură de asigurare la

alta şi în cadrul aceleaşi ramuri, de la un obiect asigurat la altul.

Reasigurarea
Sistemul excedent de sumă asigurată îndeplineşte cel mai bine a rolului

reasigurării deoarece omogenizează răspunderile reţinute de reasigurat. El prezintă
pentru reasigurat, avantajul că riscurile mici, intrând în cadrul reţinerii proprii, în
plinul de conservare, nu pot fi reasigurate, iar pentru reasigurător certitudinea că
reasiguratorul este cel dintâi interesat în selectarea riscului. Mărimea reţinerii
proprii în raportul răspunderii maxime a reasigurătorilor este un indiciu al calităţii
riscurilor cedate în reasigurare, aceasta pentru că la stabilirea reţinerii proprii
reasiguratul va ţine seama de probabilitatea producerii riscului, de întinderea
daunei, de mărimea medie a sumelor asigurate şi a mijloacelor financiare de care
dispune.
La riscurile mai bune, plinul de conservare este mai mare decât la riscurile mai
puţin bune.
Reasigurarea - reasigurarea proporţională mixtă - este o îmbinare între cele două

proporţională asigurări de mai sus. Din suma asigurată a contractului individual,
mixtă reasiguratul reţine o anumită cotă, iar restul îl cedează în cadrul secţiunii
cotă parte. Odată depăşită limita răspunderii pentru participarea pe baza de
cota parte, întreaga diferenţă este reasigurată pe principiul excedent de
sumă.
Reasigurarea mixtă favorizează pe reasigurătorii care participă la secţiunea cotă

parte pentru că ei vor avea un portofoliu la fel de dispersat ca şi cel al
reasiguratului şi îi dezavantajează pe reasiguraţii la secţiunea excedent de sumă.
Ţinând seama de aceste neajunsuri, contractul de reasigurare mixt se plasează la
aceeaşi reasigurători care vor participa la ambele secţiuni şi de aceea reasigurarea
mixtă este mai puţin folosită.
- reasigurarea pe bază de pool de reasigurare - se face în vederea

Reasigurarea acoperirii unor riscuri deosebite, sau unui complex de riscuri din anumite
pe bază de pool
ramuri de asigurare şi de aceea mai multe societăţi de asigurare tind să
de reasigurare
creeze un pool de asigurare care să plaseze în reasigurare contractele în
cauză. Aceasta este administrat de un oficiu, care centralizează ofertele de
reasigurare şi le repartizează între membrii pool-ului, pe baza contractelor
de subscriere la care aceştia s-au angajat. Dacă membrii pool-ului nu
acoperă întreaga valoare a contractului oferit în reasigurare, diferenţa se
plasează în afară.
Cauzele care au dus la crearea pool-ului de reasigurare sunt:
o necesitatea acoperirii unor riscuri deosebite, de proporţii foarte mari, care

au o frecvenţă şi intensitate încă necunoscută (riscuri atomice sau

Reasigurarea
nucleare);
o existenţa unor riscuri care prin cumul ar putea conduce la daune foarte
mari (riscuri de război);
o evitarea cedării unui volum important din primele de asigurare către

societăţile de asigurare dintr-o altă ţară sau altă zona geografică.
Pentru că în operaţiile de reasigurare efectuate în mod centralizat, aceasta formă

de reasigurare conduce la diminuarea cheltuielilor de administraţie, în schimb,
înfiintarea pool-urilor de asigurare, determină restrângerea sau chiar înlăturarea
concurenţei.
Contracte neproporţionale - au apărut datorită temerilor că contractele de valori

mari nu vor putea fi plasate integral în reasigurare, pe baze proporţionale.
Contracte
neproporţionale La contractele neproporţionale repartizarea răspunderii între reasigurat şi
reasigurător se face în funcţie de volumul posibil al daunei şi nu în baza unui
raport proporţional fată de suma asigurată. La acest tip de contract, răspunderea
reasiguratului este limitată pentru fiecare daună, iar în sarcina reasigurătorilor
cade partea de daună ce depăseşte răspunderea reasiguratului.
Contractele de reasigurare neproporţională au următoarele variante:
a.contractul excedent de daună - în care răspunderea asigurătorului este limitată

Reasigurarea
excedent de pentru fiecare daună la un anumit nivel denumit prioritate, franşiză sau prag, iar
daună răspunderea reasigurătorilor vizează partea de daună care depăşeşte prioritatea,
drept urmare răspunderea reasiguratului se exprimă printr-o sumă fixă din dauna
posibilă răspunderea asigurătorilor este fie limitată la o sumă fixă din daună, fie
nelimitată.
În cazul contractelor de valori mari, răspunderile reasiguraţilor pot fi stabilite

diferenţiat în funcţie de nivelul daunei.
Exemplu: să presupunem că la un contract de reasigurare de 6.200.000 $,

prioritatea este de 200.000 $, iar diferenţa de 6.000.000 $ se împarte pe 3 niveluri:
- la nivelul 1 se acoperă partea de daună cuprinsă între 200.001 - 1.000.000

$;
- la nivelul 2 se acoperă partea de daună cuprinsă între 1.000.001-
3.000.000$;
- la nivelul 3 se acoperă partea de daună mai mare de 3.000.000 $.
La producerea riscului asigurat, dauna se acoperă de reasigurat sau de reasigurat şi

Reasigurarea
reasigurător, în funcţie de mărimea daunei înregistrate: dacă avem o daună de

100.000 $, aceasta rămâne în sarcina reasiguratului; dacă avem o daună de
1.500.000 $, 200.000 $ se acoperă de către reasigurat, 800.000 $ se acoperă de
către reasigurătorii care au subscris la reasigurarea de excedent de daună la nivelul
1 şi 500.000 $ de către cei ce au subscris la nivelul 2; reasigurătorii care au
subscris la reasigurarea cu excedent de daună la nivelul 3, nu acoperă nimic.
Marimea priorităţii depinde de capacitatea financiară a reasiguratului de a acoperi

singur o parte mai mare sau mai mică din daunele înregistrate, de volumul şi
structura portofoliului său.
Reasigurătorii pot să se pună la adăpost folosind asigurarea exdent de daună în

trepte, în care nivelul 1 ţine loc de franşiză pentru nivelul 2, iar nivelul 2 pentru
nivelul 3. In plus, ei pot cere asigurătorului ca anumite riscuri să le fie cedate în
reasigurare în condiţii de cotă parte.
Reasigurarea excedent de daună prezintă avantajul pentru reasigurat că îi permite

să îşi limiteze răspunderea pentru daunele produse de acelaşi risc în funcţie de
capacitatea sa de plată, iar pentru reasigurător, că necesită un volum relativ redus
de cheltuieli de administrare.
Reasigurarea b. reasigurarea oprire de daună - reasiguratul se angajează să acopere din

oprire de daună îdaunele făcute în cursul anului o sumă echivalentă cu un procent din volumul
primelor încasate, iar reasigurătorii să suporte tot ceea ce depăşeşte acel nivel.
Participarea reasigurătorilor la acoperirea daunelor este dependentă de raportul
dintre daune şi primele de asigurare, subunitar pentru că societatea de reasigurare
suportă, pe lângă despăgubirile de asigurare şi cheltuielile de administrare.
Dauna care rămâne în sarcina reasiguratului se stabileşte sub forma unui procent
din dauna produsă raportată la primele încasate.

Reasigurarea proporţională cunoaşte următoarele variante:
a. reasigurarea cotă parte;
b. reasigurarea oprire de daună;
c. reasigurarea excedent de daună;
d. reasigurarea obligatorie.

Reasigurarea


Prezentaţi deosebirile dintre contractul de asigurare şi cel de reasigurare.

În contractul de reasigurare obligatoriu, reasiguratul se obligă să cedeze şi
reasiguratorul se obligă să accepte în reasigurare, categoriile de riscuri prevăzute în
contract, în proporţiile şi condiţiile stabilite. Reasiguratul nu are posibilitatea
selecţionarii riscurilor şi va ceda o parte din toate riscurile subscrise, chiar şi pe
cele de valori mici pe care le-ar putea acoperi singur. Acesta este un avantaj pentru
reasigurător, pentru că cedarea automată a unei părţi din riscurile acceptate în
asigurare îl pune la adăpost de tendinţa reasiguratului de selecţionare a riscurilor.

Răspunsul corect este: a, c.

Bucureşti,1998

Managementul societăţilorilor de asigurări
MANAGEMENTUL SOCIETĂŢILOR DE ASIGURĂRI
Cuprins Pagina
14.1 Particularităţile managementului în asigurări 108
14.2 Influenţa riscurilor globale în asigurării 100


 Ilustrarea factorilor care influenţeză managementul societăţilor de
asigurări.
 Prezentarea riscurilor globale care işi pun amprenta asupra activităţii de
management în asigurări.
14.1 Particularităţi ale mamagementului în asigurări

Activitatea în asigurări trebuie să fie astfel organizată încât să creeze condiţii
optime pentru constituirea la timp şi în cuantumul prevăzut a fondului de
asigurare şi pentru adaptarea continuă a formelor de asigurări (facultative şi prin
efectul legii) de bunuri, persoane şi răspundere civilă la cerinţele piaţei
asigurărilor şi reasigurărilor.
Managementul în asigurări este dependent de următorii factori:
Factori care  caracterul aleatoriu al daunelor;
influenţează  forma juridica a asigurării (prin efectul legii sau facultative);
activitatea de  ramura de asigurare (asigurări de bunuri, asigurări de persoane sau
management asigurări de răspundere civilă);
 sfera de cuprindere (asigurări interne sau asigurări externe şi reasigurări);
 dimensiunea fondurilor constituite de societatea de asigurări etc.
Caracterul aleatoriu al daunelor. Societăţile de asigurare acordă despagubiri la
Caracterul producerea unor daune care au caracter aleatoriu. Volumul acestor daune nu este
aleatoriu al cunoascut, doar aproximat, prin calcule bazate pe teoria probabilitatilor. De aici
daunelor rezultă importanţa existenţei unui sistem informaţional, care să furnizeze date
privind frecvenţa şi intensitatea riscurilor pe perioade de timp cât mai
îndelungate.
Pe baza acestui sistem informaţional se pot efectua calcule privind evoluţia în
perspectivă a cheltuielilor cu plata despăgubirilor şi a sumelor asigurate, se poate
stabili nivelul primelor de asigurare şi se pot adopta decizii privind introducerea
de noi forme de asigurări facultative de bunuri, persoane şi răspundere civilă sau
decizii legate de normele de funcţionare şi de structura organizatorică a societăţii
de asigurări.
Forma juridică a
Forma juridică a asigurării. Modul de organizare şi conducere a activităţii de
asigurării asigurare este diferit în cazul asigurării prin efectul legii faţă de asigurarea
contractuală (facultativă).
Pentru asigurările prin efectul legii nu se impun măsuri de perfecţionare a
activităţii de asigurare, ci doar pentru crearea condiţiilor necesare încasării
primelor de asigurare la termenul prevăzut de lege şi pentru ca evaluarea
pagubelor, stabilirea şi plata despăgubirilor (sau sumelor asigurate) să se
efectueze pe baze reale şi cât mai rapid.

Cerinţele În cazul asigurărilor facultative, este necesar ca managementul să permită:

managementului  maximizarea gradului de cuprindere în asigurare pentru realizarea unei
în asigurările dispersii optime a riscurilor;
facultative  perfecţionarea şi eficientizarea activităţii de contractare a asigurării şi de
încasare a primelor de asigurare;
 asigurarea promptitudinii şi corectitudinii operaţiilor de constatare,
evaluare a daunelor şi de stabilire a despăgubirilor.
Măsuri pentru Pentru realizarea unui grad de cuprindere în asigurare cât mai ridicat este
creşterea necesar ca societatea de asigurări să ia o serie de măsuri organizatorice:
gradului de  studierea şi analiza minuţioasă a condiţiilor economice, financiare şi
sociale existente pe plan intern şi/sau internaţional;
cupridere a
 dezvoltarea unei strategii de marketing adecvate;
asigurărilor
 încheierea diferenţiată a contractului de asigurare, în funcţie de situaţia
concretă, de fiecare persoană;
 îmbunătăţirea imaginii firmei prin prezentarea unor cazuri concrete de
plată a despăgubirilor şi prin perfecţionarea tehnicilor de vânzare;
 cunoaşterea cât mai detaliată a situaţiei economice şi a specificului
activităţii fiecărei persoane asigurate;
 studiul evoluţiei şi intensităţii riscurilor.
Ramura de asigurare. Influenţa ramurii de asigurare asupra managementului
Ramura de duce la împărţirea asigurărilor în doua categorii: de bunuri şi de persoane.
asigurare
În cazul asigurărilor de bunuri este necesară o grupare a activităţilor pe tipuri de
bunuri, deoarece există particularităţi specifice fiecărei categorii, în ceea ce
priveşte constatarea, evaluarea daunelor şi stabilirea despăgubirilor. Aceasta
activitate impune prezenţa alături de economişti a unor cadre de specialitate
tehnică (ingineri agronomi, ingineri mecanici, ingineri constructori etc.).
La asigurarile de persoane, nu este nevoie de un compartiment care să se ocupe
cu problemele de constatare şi evaluare a daunelor, ci de un sistem eficient de
inregistrare a datelor privind situaţia fiecărui asigurat. Pe baza evidenţelor
existente se poate cunoaşte volumul primelor de asigurare încasate până la un
moment dat, eventualele sume răscumparate, sumele asigurate reduse,
împrumuturile primite de la asigurător. Volumul mare de lucrări implicate
necesită informatizarea acestor operaţii. Societăţile de asigurare care practică şi
asigurări de viaţă sunt nevoite să ţină conturi distincte pentru acestea, să
gestioneze separat fondurile aferente, iar rezultatele finale să le evidenţieze
distinct de celelalte categorii de asigurari.
Sfera de cuprindere în profil teritorial. In funcţie de sfera de cupindere în
Sfera de profil teritorial, asigurările se împart în: asigurări interne şi asigurări externe. În
cuprindere cazul asigurărilor interne, la adoptarea cadrului organizatoric şi managerial este
necesar să se ţină cont de specificul ţării şi de cerinţele de ordin economic,
financiar şi social ale posibililor asiguraţi.
Asigurarile externe au ca obiect bunuri sau persoane care ies în afara graniţelor

ţării, precum şi bunuri aparţinând unui stat aflate pe teritoriul altor state. In acest
domeniu, o deosebită importanţă o are cunoaşterea posibilităţilor oferite de piaţa
internaţională de asigurări şi reasigurări şi cunoaşterea politicii economice a
statului în domeniul comerţului exterior.
Referitor la managementul asigurarilor externe, acesta trebuie dimensionat
managementul ţinând cont că în realizarea acestor asigurări se apelează la activitatea desfăşurată
asigurarilor de comisariatele de avarie. De exemplu, în Romania, agenţia CAROM SA apărea
externe în calitate de comisar de avarie pentru societăţile de asigurări din străinatate,
având mandatul acestora pentru contatarea şi evaluarea daunelor produse pe
teritoriul României pentru bunurile asigurate de acestea. La rândul lor, societăţile
de asigurări româneşti pot încheia contracte cu societăţi de asigurări din
străinătate pentru ca acestea să efectueze constatarea şi evaluarea daunelor
produse pe teritoriul ţărilor lor la bunurile asigurate în ţara noastră.
De asemenea, este necesară prospectarea permanentă, sistematică a pieţei
externe de asigurări şi reasigurari, prin intermediul unor agenţii proprii, pe cele
Prospectarea mai importante pieţe de asigurări din lume sau prin trimiterea periodică a unor
pieţei externe de reprezentanţi ai societăţilor de asigurare pentru documentare la faţa locului.
asigurări şi Cunoaşterea pietelor externe este importantă deoarece condiţiile existe în mediile
reasigurari de afaceri se schimbă cu repeziciune, iar adoptarea unei decizii corecte şi bine
fundamentate poate fi esenţială pentru un asigurător. De asemenea, studiul
pieţelor externe este important şi pentru procesul de adoptare a deciziilor
privitoare la plasarea riscurilor în reasigurare.

În cazul asigurărilor facultative care sunt cerinţele managementului?

13.2 Influenţa riscurilor globale în asigurări

Riscurile Riscurile globale sunt acele riscuri determinate de o serie de cauze de ordin
globale tehnic, economic, social, financiar, monetar etc. şi intervin în activitatea curentă
de asigurare, putând conduce la insolvabilitatea societăţilor de asigurări. Riscurile
globale se clasifică în riscuri tehnice, riscuri investiţionale şi alte riscuri.
Riscurile tehnice sunt determinate de clasele particulare practicate de către

Riscurile societatea de asigurare. Pot fi întâlnite sub următoarele forme:
tehnice:
riscul de eroare - primele încasate se dovedesc insuficiente pentru acoperirea
- de eroare
riscului asigurat (datorită faptului că în fundamentarea tarifelor de prime nu s-au
avut in vedere date statistice suficiente pentru evaluarea riscului);
- de deviere riscul de deviere - apare în cazul în care pe parcursul desfăşurării activităţii
societăţii de asigurare, daunele şi costurile administrative au o evoluţie diferită de
cea care a stat la baza calculului primelor de asigurare. Aceasta poate fi
determinată de modificarea unor factori cum sunt: rata mortalităţii, rata
şomajului, nivelul preţurilor şi al salariilor etc.
- de evaluare riscul de evaluare - rezervele de prime nu sunt suficiente pentru acoperirea

obligaţiilor asumate prin contractele de asigurare;
riscul cheltuielilor de exploatare - apare la contractele de asigurare încheiate pe

riscul
termen lung (de exemplu, asigurările de viaţă) atunci când elementele incluse în
cheltuielilor de
exploatare prima de asigurare în scopul constituirii şi administrării fondului de asigurare
sunt insuficiente datorită creşterii cheltuielilor curente de la un an la altul.
riscul daunelor majore - într-o perioadă se produc un număr excesiv de daune

riscul daunelor pentru care o societate de asigurări va trebui să plătească un volum mare de
majore
despăgubiri şi care pot afecta serios echilibrul financiar al societaţii respective;
riscul de cumul - în cazul daunelor de genul catastrofelor (de exemplu, uragan,

- de cumul cutremur de pământ, inundaţii etc.) care pot produce o acumulare a daunelor într-
o anumită zonă geografică ce pot influenţa situaţia financiară a societăţilor de
asigurări;
riscul de creştere - societatea de asigurări se dezvoltă excesiv şi necontrolat;

- de creştere
riscul de lichidare - în cazul încetării activităţii de asigurare, obligaţiile financiare
- de lichidare ale unei societăţi de asigurări sunt mai mari decat fondurile constituite ale
acesteia.
Riscurile tehnice sunt rezultatul unor factori care nu ţin de controlul

asiguratorului, dar care îi pot afecta grav situaţia financiară. Pentru a putea
contracara acţiunea acestor factori este necesară mai întâi identificarea acestora.
Principalii factori care pot provoca riscurile tehnice sunt:
factorii care
provocă  progresul tehnico-ştiintific;
riscurile tehnice
 globalizarea economiei mondiale;
 mutaţii privind obiceiurile şi preferinţele cumpărătorilor;
 schimbări privind evoluţia mediului de afaceri;
 schimbări demografice;
 evoluţia inflaţiei.
Riscurile
investiţionale: Riscurile investiţionale apar ca urmare a modului în care societăţile de asigurare
îşi valorifică capitalurile de care dispun, prin investiţiile efectuate. Acestea sunt:
riscul de devalorizare - o investiţie înregistrază o pierdere de valoare ca urmare a

de devalorizare
schimbărilor intervenite pe piaţa de capital, pe piaţa bunurilor imobiliare, sau ca
urmare a modificărilor ratei de schimb valutar;
de lichiditate riscul de lichiditate - unele investiţii nu pot fi lichidate la momentul dorit de către
asigurător, ceea ce determină pierderea credibilitatii financiare de care acesta se
bucura;
riscul
dobânzilor riscul dobânzilor - ca urmare a creşterii ratei dobânzii are loc o depreciere a
titlurilor de valoare cu dobandă fixă, sau societatea inregistrază o pierdere din
reinvestiţii ca urmare a scăderii ratei dobânzii;
de
supraevaluare riscul de supraevaluare - o investiţie este supraevaluată în momentul efectării
sale.
factorii care
determină Principalii factori care determină apariţia riscurilor financiare pot fi:
apariţia
riscurilor  dezechilibre înregistrate la nivel macroeconomic;
financiare
 instabilitatea politică şi economică;
 accentuarea intervenţiei şi controlului guvemamental.
Deşi apariţia riscurilor investiţionale este legată de cele mai multe ori de acţiunea
unor factori politici, sociali sau macroeconomici, printr-un managemement
adecvat, societăţile de asigurare pot limita efectele acestora.
Alte riscuri Alte riscuri. Pe lângă riscurile tehnice şi cele investiţionale mai există o serie de

alte riscuri care pot avea o influenţă semnificativă asupra magementului unei
societăţii de asigurare. Acestea pot fi:
riscul de participare - apare atunci când o societate de asigurări participă ca

acţionar la alte societati comerciale;
riscul privind garanţiile date în favoarea terţilor - asigurătorul garant este pus în
situaţia de a plăti o garanţie în indeplinirea unei promisiuni făcute unei terţe
persoane;
riscul în legătură cu înregistrarea unor pierderi datorită unor terţi - anumiţi terţi
nu îşi îndeplinesc obligaţiile asumate faţă de societatea de asigurare;
riscul general al afacerilor - în economie apar schimbări ce pot influenţa negativ

activitatea societăţii de asigurări;
riscul managerial - echipa managerială nu este competentă.
Principalii factori care determină aceste riscuri sunt:
 economia de piaţă şi legile specifice acesteia;
 pieţe financiare nesigure;
 caracterul ciclic al economiei;

Enumeraţi riscurile investiţionale.


Prezentaţi influenţa riscurilor glogale asupra managementului societăţilor de

asigurări.

În cazul asigurărilor facultative, este necesar ca managementul să permită:
 maximizarea gradului de cuprindere în asigurare pentru realizarea unei
dispersii optime a riscurilor;
 perfecţionarea şi eficientizarea activităţii de contractare a asigurării şi de
încasare a primelor de asigurare;
 asigurarea promptitudinii şi corectitudinii operaţiilor de constatare,
evaluare a daunelor şi de stabilire a despăgubirilor.

Riscurile investiţionale sunt:
 riscul de devalorizare
 riscul de lichiditate
 riscul dobânzilor
 riscul de supraevaluare

Bucureşti,1998

Asigurari Si Reasgurari PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Asigurari Si Reasgurari PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Concepte teoretice ale asigurărilor

Unitatea de învăţare Nr. 1

CONCEPTE TEORETICE ALE ASIGURĂRILOR

OBIECTIVELE unităţii de învăţare Nr. 1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare Nr. 1 sunt:

 Înţelegerea conceptului de asigurare.

1.1 Conceptul de asigurare

Existenţa individuală şi socil-umană se grevează pe necesităţi şi trebuinţe, a

Observaţiile de ordin statistic evidenţiază regularitatea şi realitatea producerii

Încă din timpuri străvechi, oamenii au fost preocupaţi să prevină şi să suporte în

Compensarea O compensare a pagubelor este posibilă prin două modalităţi:

Valenţele Specialiştii pun în evidenţă următoarele valenţe ale asigurărilor:

 faptul că asigurarea se constituie sub formă bănească;

Test de autoevaluare 1.1

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 7.

1.2 Premisele asigurărilor

1.Caracterul aleator al evenimentelor la care se referă asigurarea -

4.Extensia numerică a asiguraţilor reflectă o cerinţă în derularea

5.Echidistanţa asiguraţilor faţă de risc e necesară. Se impune

Între premisele asigurărilor un loc important revine caracterului mutual al

Promovarea relaţiilor de asigurare necesită existenţa unor condiţii obiective

Condiţii subiective sunt: a) interesul pentru asigurarea şi b)

b)Suportabilitatea financiară a asigurării se referă la posibilităţile

Condiţiile obiective se referă la caracteristicile impuse evenimentelor

Test de autoevaluare 1.2

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 8.

1.3. Funcţiile asigurării

Funcţiile Funcţiile asigurărilor constau în manifestarea conţinutului şi a rolului lor în

Asigurările îndeplinesc următoarele funcţii:

Funcţia de Funcţia de repartiţie este explicată prin procesul de redistribuire a unei

 în procesul de formare a fondului de asigurare al fiecărei

Funcţia de compensare a pagubelor produse asiguaraţilor de calamităţi

Funcţia de Funcţia de prevenire a producerii pagubelor este a doua funcţie ca

Funcţia financiară rezidă în aceea că asigurarea este apreciată ca fiind una

Funcţia financiară se manifestă şi în contextul raporturilor financiare ale

Test de autoevaluare 2.2

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 8

Lucrare de verificare unitate de învăţare Nr. 1

Prezentaţi funcţiile de reparţiţie şi de control ale asigurărilor.

Răspunsurile testelor de autoevaluare

Bibliografie unitate de învăţare Nr. 1

3. I. Văcărel, F. Bercea– Asigurări şi reasigurări, Ed. Expert,

Unitatea de învăţare Nr. 2

COORDONATE ALE REGLEMENTARILOR PRIVIND

OBIECTIVELE unităţii de învăţare nr. 2

2.1 Principalele reglementări ale asigurărilor în România

acestei noţiuni, au apărut în Principatele Române după tratatul de la

- se fixau condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească societăţile româneşti

146/1955 şi Decretul Consiliului de Stat nr. 471/1971. ADAS avea sucursale

practică reasigurări în toate categoriile de asigurări menţionate. Ea a preluat

privire la activitatea de asigurări, luarea măsurilor pentru prevenirea situaţiilor

Test de autoevaluare 2.1.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 7.

2.2. Contractul de asigurare

Legea asigurărilor defineşte contractul de asigurare ca acel contract prin care

 caracter consensual, formându-se prin simplul acord de voinţă al

Contractul de asigurare este unic în raport cu întreaga perioadă de asigurare,

Contractul de asigurare implică buna-credinţă, pe de o parte, din partea

evaluare a pagubelor şi stabilirea despăgubirii.

Contractul de asigurare îşi defineşte specificul în funcţie: de ramura de asigurare,

Test de autoevaluare 2.2.

Răspunsul se va da în spaţiul gol de mai sus. Răspunsul la test se găseşte la pagina 7.

În loc de Am ajuns la sfârşitul unităţii de învăţare nr. 2.