FUNCŢIILE SECURITĂŢII

Cunoaşterea, prevenirea şi înlăturarea (contracararea) reprezintă, în esenţă,

cele trei funcţii majore ale securităţii.
1.CUNOAŞTEREA AMENINŢĂRILOR, ca funcţie, presupune obţinerea
şi deţinerea de date şi informaţii cât mai precise şi în detaliu despre anumite
preocupări sau orice fel de planuri şi acţiuni pregătite, organizate sau desfăşurate
ce pot pune în pericol securitatea.
Această funcţie reprezintă şi o principală modalitate, sine qua non, de
realizare a securităţii naţionale, prin care se asigură aflarea planurilor şi a
obiectivelor strategice, operative sau tactice ale serviciilor de spionaj străine, ale
organizaţiilor, grupărilor sau persoanelor din ţară ori din străinătate îndreptate
contra intereselor naţionale, regionale, globale.
Acţiunile prin care se urmăreşte lezarea intereselor României pot fi directe
(prin obiective ce vizează nemijlocit valorile pe care le apără sistemul legislativ)
sau indirecte (prin urmărirea sistematică a unor scopuri de natură a leza valorile
statalnaţionale şi/sau universale.
Fără cunoaşterea ameninţărilor interne şi externe, concertate sau nu, a
provenienţei şi a protagoniştilor, nu se poate elabora şi urmări o strategie a apărării
şi, mai ales, nu se poate ajunge la prevenirea şi înlăturarea lor cu minimum de efort
material şi uman, dar cu eficienţă maximă.
Cunoaşterea, ca funcţie a securităţii, mai semnifică şi concentrarea la
maximum a inteligenţelor, coordonarea şi coroborarea a tot ceea ce este valoros în
domeniul material şi spiritual, direcţionarea acestora spre sistemul imunitar al
statului.
 Funcţia de cunoaştere a factorilor de risc interni şi a vulnerabilităţilor
interne, înseamnă obţinerea de date şi informaţii, care pentru un stat cu interese
limitate, cum este România, poate juca un rol deosebit de important în realizarea
securităţii naţionale. Unii foşti ofiţeri care au activat în serviciile de informaţii
româneşti în diverse etape au sesizat acest aspect. De exemplu, generalul (r) Titus
Gârbea, cu o bogată experienţă şi o excepţională competenţă în domeniul activităţii
de informaţii, spunea că: Nevoia de informaţii (adică de cunoaştere - n.n.) este cu
atât mai mare cu cât ele trebuie să suplinească inferioritatea şi slăbiciunile de alt
ordin. Informaţiile trebuie să fie invers proporţionale cu aceste slăbiciuni. Vreau
să spun că un popor mai slab demografic şi cu armată mai puţin numeroasă
trebuie să apeleze mai mult la iscusinţă în conducere, la o mai completă şi mai
sigură informaţie şi la o mai rafinată contrainformaţie.1
În principal, SRI şi celelalte servicii şi structuri informative departamentale
realizează funcţia de cunoaştere, urmând ca prevenirea şi înlăturarea să fie realizate
de alte organe de stat abilitate, în conformitate cu competenţele conferite de lege.
2.PREVENIREA, este cea de a doua funcţie a securităţii. Ea implică
preîntâmpinarea, adică împiedicarea producerii sau continuării unor activităţi,
fapte, evenimente ce pot leza interesele şi valorile fundamentale ale statului. Istoria
militară demonstrează că „este mai uşor să previi ocupaţia inamică decât să alungi
invadatorul”. La fel pot fi percepute lucrurile şi pe frontul secret.
Prin această funcţie se atrage atenţia, se analizează, se informează în
prealabil, cu privire la orice fapte, fenomene, activităţi ori evenimente ce constituie
sau pot constitui pericole ori riscuri la adresa securităţii.
Prevenirea constituie, de asemenea, forma principală de realizare a
securităţii naţionale. Ea constă în preîntâmpinarea ameninţărilor sau a

1
Direcţia Informaţii Militare între ficţiune şi adevăr, Bucureşti, 1994, pag. 94.
materializării lor, prin acţiuni politice, economice, juridice, culturale,
administrative, educative, lezarea efectivă a valorilor naţionale.
Concret, măsurile de prevenire a ameninţărilor la adresa securităţii naţionale
nu se realizează în mod nemijlocit de către serviciile şi structurile comunităţii
informative a statului, ci de către organele de stat competente, cărora le sunt puse
la dispoziţie datele necesare în acest sens (organele legislative, executive sau
juridice). Pe baza acestor date pot fi iniţiate măsuri concrete de: preîntâmpinare a
unor astfel de acţiuni şi fenomene; reglementare a unor aspecte specifice;
reorganizarea unor activităţi; trimiterea în judecată şi condamnarea persoanelor
vinovate de săvârşirea faptelor penale etc.
Unele măsuri de prevenire pot fi întreprinse în mod direct şi de către
serviciile de informaţii, dar în legătură nemijlocită cu profilul activităţii, folosind
mijloacele şi metodele informative şi tehnico-operative de siguranţă pentru
autoapărarea împotriva acţiunilor serviciilor de spionaj ori a pericolelor teroriste.
De asemenea, neacordarea ori retragerea avizului de acces la date, informaţii sau
activităţi cu caracter secret se realizează în mod direct de către serviciile şi
structurile informative ale statului.
Prevenirea include deopotrivă şi activitatea de elaborare şi perfecţionare a
actelor normative ce se referă la apărarea securităţii naţionale, inclusiv a ordinelor
ce reglementează activitatea diferitelor structuri informative şi servicii de
informaţii specializate în domeniu.
În tradiţia serviciilor de informaţii româneşti, prevenirea a constituit o
funcţie importantă. De exemplu, Eugen Cristescu spunea că raţiunea de a fi a
serviciilor de informaţii stă în însăşi opera de prevenire pe care o întreprind. 2

2
Eugen Cristescu, Organizarea şi activitatea Serviciului Special de Informaţii, în Cristian Troncotă,
Eugen Cristescu – asul serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, 1994, p.141
 3.ÎNLĂTURAREA (CONTRACARAREA) ameninţărilor este a treia
funcţie a securităţii. Ea vizează cu precădere contracararea, îndepărtarea, anihilarea
sau diminuarea efectelor unor acţiuni deja produse sau aflate în diverse faze de
desfăşurare.
Funcţia de înlăturare a ameninţărilor se realizează în cadrul strict legal, prin
respectarea dreptului internaţional umanitar în materie de securitate şi a legilor
interne.
Practic, această funcţie este îndeplinită de organele administrative sau
juridice şi de alte organe competente a lua măsuri în sectoarele de activitate
respective.
Natura sprijinului ce trebuie acordat organelor cu atribuţii în domeniul
siguranţei şi securităţii naţionale este circumscrisă competenţelor legale ale
serviciului solicitant şi include, în mod expres, accesul la datele aflate la diverşi
deţinători, din care pot rezulta informaţii utile realizării unei astări de normalitate,
în care cetăţenul să fie la adăpost de orice pericol. Organizaţiile publice sau private
sunt deţinătoare a unor surse de informaţii oficiale, folositoare, a căror valorificare,
de către serviciile de informaţii ale statului este permisă de lege, obligaţia rotecţiei
secretului şi prevenirii prejudicierii intereselor furnizorului, decurgând implicit din
mai multe prevederi ale legii.

Ioan Bidu, Cristian Troncotă, Coordonate de securitate, Editura ANI, Bucureşti,

2005, pg.17-20, cota 73076