Politica de securitate este concepută în trei FORME:

-politica de securitate militară: reprezintă concepţilile şi activităţile menite să

reducă sau să neutralizeze atacul armat din exterior;
-politica de securitate internă: se ocupă de acţiunile subversive ale forţelor interne
ale statului;
-politica de securitate situaţională: are ca obiectiv eliminarea riscului unei eroziuni
survenite din schimbările pe termen lung la nivelul condiţiilor sociale, economice,
demografice şi politice.
Fiecare dintre aceste trei forme ale politicii de securitate se desfăşoară pe
două niveluri:
- nivelul operaţional: constă în luarea măsurilor imediate pentru a preveni
ameninţarea la adresa securităţii
- nivelul instituţional: are în vedere modul în care este formulată şi executată
politica la nivel operaţional.
Pănâ în prezent sunt adoptate următoarele STRATEGII DE
SECURITATE:
a) descurajarea nucleară presupune ca teama de arsenalul nucelar al
adversarului şi credibilitatea ameninţării că acest arsenalar putea fi folosit ar
descuraja statul care ar intenţiona să lanseze un atac cu arme nucelare. Această
strategie pune acent pe descurajarea unui atac, deci pe elementul defensiv şi nu pe
cel ofensiv.
Distingem următoarele etape ale evolutiei strategiilor nucleare:
- strategia nuceleară timpurie – este specifică celui de al doilea Război Mondial
- strategia nucleară de la sfâşitul anilor 50- în care planificarea nucleară era
considerată drept o extindere a bombardamentului strategic din cel de-al doilea
Război Mondial, dar comprimat ca timp şi redus ca preţ.
- strategiile nucleare din ani 60-70-în această perioadă s-au întreprins acţiuni
pentru a convinge populaţia de necesitatea folosirii armelor nucleare. Sunt
cunoscute urmatoarele strategii:
- strategia descurajării nucleare prin mijloace de raspuns adecvate fiecarei situaţii
posibile-presupune presupune necesitatea înzestrării cu armament nuclear de
dimensiuni mai mici capabil să nimicească tinte diverse din câmpul de luptă;
- strategia răspunsului controlat, redenumită şi redefinită ulterior în distrugerea
reciproc asigurată presupunea la inceput o diferenţiere mai clară între obiectivele
militare şi cele civile ce urmau să fie lovite nuclear, iar ulterior presupunea
executarea unei contra reacţii la un atac nuclear în aşa fel încât nimicirea
adversarului să fie completă;
-strategia nucleară după anul 1968-au loc ample dezbateri între SUA şi URSS pe
planul raporturilor de forţe . Apar noi strategii nucleare ca: suficienţa strategică,
echivalenţa nucleară, echilibrul nuclear.
b) suficienţa defensivă- este specifică statelor mici şi mijlocii si presupune
menţinerea unor forţe militare credibile şi capabile să respingă orice tip de
agresiune;
c) integrarea în alianţe politico militare - este o strategie de securitate prin
care efortul pentru asigurarea securiţăţi este suportat de către toţi membri alianţei;
d) statutul de neutralitate - este o strategie prin care securitatea este
dobândită prin promovarea unei politici neagresive. Statele care adoptă acest tip de
strategie sunt reunite intr-o organizaţie a ţărilor nealiniate. Pentru a adopta o astfel
de politică şi strategie este necesar ca statul respectiv să fie mai puţin expus unor
riscuri şi ameninţări de ordin militar sau economic din partea altor state.
e) integrarea în structuri de securitate;
f) impunerea de sancţiuni, suspendarea din structurile de securitate.