ISTORIE ȘI EDUCAȚIE CIVICĂ ÎN CICLUL PRIMAR

Istoria și educația civică au o importanță deosebită în cadrul învățământului primar.

Trebuie să-i învățăm pe elevii noștri că „Istoria ne invață multe, cu condiția să pricepem
învățăturile ei” ( Constantin Dobrogeanu-Gherea).
Sarcina actuală a învățatorului, a cadrului didactic în general, este de a-i face pe elevii noștri
să dobândească competențe și nu cunoștinte punctuale, care de cele mai multe ori nu rezistă
memoriei lor. De aceea activitatea didactică trebuie să le stimuleze acestora învățarea conștientă
și activă, iar strategiile folosite să-i facă pe elevii dornici să afle cât mai multe informații, să le
caute ei chiar, abordarea școlii active, așa cum era reprezentată de învățatul german Gaudig.
Scopul declarat al istoriei la clasa a IV-a este ca elevul să ajungă să cunoască și să înțeleagă
în același timp trecutul comunității al cărui membru este, familiarizarea cu trecutul României și
al Europei. „ Cunoscând istoria, eroii, tradiția, ne facem mai sociabili, mai altruiști, mai iubitori
de om si viață”( Nicolae Iorga). Educația centrată pe elev înseamnă să ținem seama de ritmul
propriu de învățare al elevului, sistem preluat de pedagogia Montessori și apreciat chiar de
Ștefan Bârsănescu încă din 1935 deoarece „dispune sufletul pentru lecția nouă”, să-l învățăm să
învețe, să-l coptam în procesul de predare-învatare, să-l antrenăm intelectual, să-i valorificam
experiențele afectiv-atitudinale, să-l facem să creadă că și-a adus și el contribuția la reușita
lecției. Cu toții ne punem întrebarea: ce putem să facem ca învățarea să fie cât mai atractivă și
mai interesantă pentru elevi, pentru ca aceștia să devină autorii propriei învățări, iar rezultatele să
dureze în timp? „Când ceva vezi că nu merge – și se întâmplă în multe școli – nu-ți fie frică să
încerci ceva nou care să îi transforme pe elevi în parteneri activi în propria lor educație”(Terry
Thode).
Învățarea centrată pe elev ne aduce pe noi în situația de a fi organizatorii și coordonatorii
învățării. Paleta de activități de învățare este diversificată și adaptată mediului în care lucrăm,
colectivului de elevi pe care îl avem, mijloacelor de care dispunem.
Un rol important în predarea istoriei și educației civice, și nu numai, îl are invățarea prin
cooperare, alternativa la învățarea tradițională, care este bazată pe competiție, ierarhizare și
individualism. Învățarea se face în grupuri mici, organizate în așa fel încât fiecare elev să aibă o
responsabilitate. Acest mod de lucru le stimulează motivația pentru învățare (și știm din
experiență că acest lucru se produce destul de des acum), le dezvoltă competențele de organizare
a activității, își asumă anumite roluri, respectă sarcinile de lucru primite, sunt solidari cu colegii
de grup, comunică eficient atât în grup, cât și în afara grupului. Învățarea prin cooperare le
formează atitudini și comportamente care se dezvoltă în perioada școlarității și care sunt foarte
necesare în integrarea socio-profesională de mai târziu.
Nu toate activitățile de învățare se desfăsoară prin această formă pentru că la clasa a IV-a
trebuie să precizăm faptul că și activitățile expozitive au un rol deosebit la această vârstă. Forma
de învățare prezentată de Ștefan Bârsănescu, în care elevii pot pregăti din timp o anumită
activitate, s-a transformat astăzi în învățarea bazată pe proiect.
Cum folosim tradiționalul și cum integrăm modernul, descriptivismul și acțiunea? Fiecare
învățător își alege strategia care îl aduce mai aproape de rezultatul final. Nu putem ieși din cele
două paradigme ale învățării: învățarea prin cunoaștere–produs și învățarea prin cunoaștere-
proces. În primul caz învățarea este dominant cognitivă și descriptivă. Metodele folosite în acest
caz sunt: expunerea, povestirea, descrierea, explicația. Învățarea prin cunoaștere-proces este
predominant activă, reflexivă și critică și folosește următoarele metode: conversația, conversația
euristică, demonstrația, observarea, problematizarea, brainstorming-ul, ciorchinele, comparația,
Diagrama Venn, învățarea prin descoperire, metoda proiectelor, tehnica termenilor cheie inițiali,
Gândiți,lucrați în perechi, comunicați, istoria orală.
În predarea istoriei cu siguranță că folosim și vom folosi și strategii mixte, în care una sau
unele din metode predomină. În ultima vreme metodele expozitive sunt criticate destul de mult
pentru că elevii sunt mai puțin implicați în procesul de predare-învățare-evaluare, dar lecțiile de
istorie prin specificul lor presupun folosirea povestirii, a expunerii, a explicației sau a descrierii,
acest lucru și gândindu-ne la nivelul de vârstă al elevilor de clasa a IV-a.
Povestirea este o metodă expozitivă, o folosim des și pentru că noi învățatorii avem talent
în a relata „ca un actor” evenimentele deosebite, prezentate în lecții. Pentru a eficientiza această
metodă folosim imagini, documente, hărți, fotografii, tablouri, pliante, chiar muzică. De exemplu
la lecția „Ștefan cel Mare”, la dirijarea învățării, am folosit pe lângă harta Moldovei și harta
României, portretul domnitorului, imagini (vederi) cu mănăstirile construite de marele voievod și
cântecul „Ștefan, Ștefan Domn cel Mare/ Seaman pe lume nu are ...” . După povestirea lecției
putem folosi metoda ciorchinelui ca metodă de evaluare a lecției. Exemplu: Cum era Ștefan cel
Mare? Ce ați aflat despre el?

curajos
viteaz diplomat

ȘTEFAN

CEL MARE
respectat
constructor

sfânt Iubitor de țară

Povestirea textelor istorice noi o folosim încă din clasa a II-a, la acele texte cu conținut
istoric, pe care noi le-am dori mai multe. La această lecție putem folosi metoda cadranelor,
tehnică care stimulează participarea elevilor în sistematizarea conținutului.

 1.Prezentare lecției  2. Ce au simțit când au

„Ștefan cel Mare” ascultat lecția

 3. Legatuara dintre  4. „Morala” sau „învătătura”

povestirea lecției și ce s-a desprins din lecție
conoștințele lor de viata
 Descrierea poate fi o metodă atractivă pentru elevi dacă se face de exemplu într-un
spațiu special amenajat, cum ar fi un muzeu sau o colecție muzeală, așa cum avem noi la Școala
Cișmănești, comuna Dobîrceni, județul Botoșani, pe care noi am numit-o „Muzeul satului
Cișmănești”, colecție prezentata și de Radio Iași în una din emisiunile dedicate școlii. La lecția
„Familia. Istoria familiei, sărbători de familie” am descris satul, oamenii si ocupațiile lor, mai
ales ale celor care au trăit înaintea lor sau a bunicilor lor prin prezentarea unor unelte de
gospodărie, articole de îmbrăcăminte, obiecte folosite în decorarea casei, obiecte de artizanat
lucrate de oamenii locului, țesături, cusături, război de țesut, fotografii de familie, acte oficiale pe
care le-am comparat cu cele existente astăzi.(anexa 1). Împreună cu soțul, tot învățător, am
adunat de la săteni, prin donații, peste 200 de exponate, unele vechi de peste 150 de ani (icoane).
Prin această activitate am folosit și elemente de istorie orală, prin care am înregistrat și
analizat mărturii din trecut. „Cine nu și-a scris istoria cu sângele, acela sau n-a avut-o nicicând,
sau crede că poate trăi pe contul istoriei altora”(Grigore Vieru) sau „Cei care uită trecutul sunt
condamnați să il repete” (George Santayana).
În „Fundamente ale democrației. Autoritate, viața personală, responsabilitate, dreptate”,
Angela Tesileanu si Dorina Chirițescu sunt de părere că lecțiile de istorie ar trebui să se
desfășoare după următoarele etape:
A. Introducere în problematica istoriei. Elevii iși imaginează ce li se cere, identifică
problemele, apoi răspunsurile sunt scrise pe tablă;
B. Lectură și discuții. Elevii citesc și răspund la întrebări.
C. Exercițiu pentru stimularea gândirii critice. Elevii lucrează în perechi. Lectura și
exercițiile pentru stimularea gândirii critice se pot repeta până la rezolvarea problemei. Sigur
nu vom putea folosi la clasa a IV-a acest gen de abordare tot timpul, dar este bine
să-l încercam, mai ales dacă avem o clasă de elevi care „ne-ar ajuta”.
Strategiile activ-participative sunt cele care ne dau și cele mai mari satisfacții, cu toate că mai
sunt destui conservatori chiar printre noi, care acceptă cu greu noul. O metodă activă de învățare,
care poate fi folosită și ca modalitate de evaluare este metoda proiectelor. Pentru că sunt destul
de mici ca să poată lucra singuri la acestă metoda, care se deruleaza pe o perioadă mai mare de
timp, elevii lucrează în grup. Sarcinile extensive pe care le primesc le dezvoltă spiritul
investigativ, le dezvoltă încrederea in sine, le crește gradul de responsabilitate, fiecare primind o
anumită sarcina de lucru, au acces la o gamă mai largă de oportunități de învățare, formarea și
dezvoltarea unor abilităti de documentare, dezvoltarea competențelor de comunicare și
colaborare. Exemple de mini-proiecte: „Mănăstirile lui Ștefan cel Mare”, „Unirea în viața
românilor”, „Castele din România”, „Orașe care au fost capitale ale României” ș.a. Proiectele
date trebuie să respecte anumite etape: obiectivele; tema și subtemele; locul de desfășurare;
resurse materiale și umane; forma de organizare; stabilirea sarcinilor, rolurilor si
responsabilităților; calendarul proiectului; tipuri de produse; modalități de evaluare.
Proiectele pe care le realizăm la istorie putem să le valorificam la activitățile cu caracter
educativ, extracurricular. Pot fi prezentate la serbările școlare, la atelierele interactive școală-
familie sau la unele activități desfășurate în comunitate, „Zilele comunei”, „Sărbătoarea
satului”- de exemplu: dramatizări, albume cu fotografii, expoziții de desene sau colecții de
diferite genuri (numismatice), prezentarea unor trasee turistice, înregistrări audio și video.
Educația civică in clasele III-IV transmite copiilor un set minimal de cunoștinte civice pe
care trebuie să le aibă orice cetățean, cunoștinte adaptate nivelului de vârstă. Trebuie să
identificăm acele activităti prin care se formează abilitățile, atitudinile și comportamentele
civice. Trăsăturile personale pe care le predăm în clasa a III-a cum ar fi: respectul, bunătatea,
sinceritatea, minciuna, încrederea în sine și în celălalt trebuie transpuse în atitudini și
comportamente adevărate. Procesul învățării este mai durabil dacă elevii sunt angajați emoțional.
Alegerea strategiilor de lucru depinde, așa cum am mai spus, de creativitatea cadrului
didactic, de experiența, de competențele profesionale, de mijloacele de învățământ de multe ori.
Ne întrebăm de multe ori: „căt de dispusi suntem să adoptăm ideile și practicile noi, în
contextul în care nimeni nu oferă rețete cu rezultate prescrise? sau cât de îndrăzneți suntem să
încercăm ceva nou când ni se trasează doar conturul schimbării, libertatea alegerilor fiind locul
comun al exprimării competenței noastre profesionale?” („Managementul clasei- Învățare prin
cooperare”, Cătălina Ulrich)