SECURITATEA

Securitatea este o noţiune complexă şi controversată – încărcată cu

sentimente şi cu valori adânc înrădăcinate. Majoritatea oamenilor sunt de acord că
o problemă de securitate apare atunci când cineva – o persoană, o bandă sau un
grup ori un stat – ameninţă viaţa, integritatea fizică sau mijloacele de subzistenţă
ale altcuiva.
O teorie cuprinzătoare şi credibilă a securităţii trebuie să includă acele
mijloace şi strategii nonviolente concepute şi utilizate de actori pentru a reduce şi,
poate, a depăşi motivaţiile de recurgere la forţă şi ameninţare în scopul rezolvării
conflictelor şi al facilitării cooperării.
Problemele de securitate sunt la fel de vechi ca istoria interactiunii umane in
timp si spatiu, acolo unde intervin forta sau amenintarile coercitive. Asemenea
politicii, securitatea este un fenomen care continua sa fie creat de intentia sau
actiunea umana.
Securitatea este un tip special de problema. Ea include toate acele schimburi
dintre oameni si agentii lor – state, organizatii internationale, corporatii, asociatii
etc. – in cadrul carora actorii nu numai ca urmaresc anumite rezultate, ci sunt chiar
dispusi sa se foloseasca de violenta si de intimidare coercitiva pentru a obtine ceea
ce doresc.
Arnold Wolfers sugereaza: „ daca securitatea, cel putin in sensul obiectiv al
termenului, creste si scade odata cu prezenta sau absenta unor intentii agresive din
partea altora, atunci atitudinea si comportamentul celor care produc amenintarea
sunt de prima importanta. O astfel de atitudine si un asemenea comportament e
posibil sa nu se afle in afara domeniului de influenta al tarii care cauta sa isi
mentina securitatea. Atunci cand ele nu se afla dincolo de acest domeniu, politica
de securitate cea mai eficienta si mai putin costisitoare consta in convingerea
adversarului sa renunte la intentiile sale agresive.”
Practic, Wolfers sugereaza ca securitatea implica atat mijloace coercitive de
a opri un agresor, cat si toate modalitatile de persuadare, impulsionate de
posibilitatea unor beneficii reciproc impartasite, pentru a transforma ostilitatea in
cooperare.

Securitatea nationala ramane in continuare unul dintre bunurile publice

asigurate de stat, printr-o serie de decizii, strategii si procese, grupate sub eticheta
de „politica de securitate nationala”.
Conceptul de securitate este unul foarte complex. Cu toata contributia
stiintifica a unor domenii precum Relatiile Internationale, Studiile de Securitate sau
Geopolitica, cunoasterea academica nu a dus la o definitie unanim acceptata a
conceptului de securitate.
În SUA, Richard Smoke considera că:
„… nici o definiţie a securităţii naţionale nu a fost general acceptată; nici nu
poate fi posibilă. [Securitatea naţională] cuprinde, în general, studiul problemelor
de securitate ale unei naţiuni, politicile şi programele de rezolvare a acestor
probleme şi, de asemenea, procesul guvernamental prin care aceste procese şi
programe sunt formulate şi realizate .”
Securitatea naţională are înţelesul general de încredere a poporului că statul
are capacitatea de a preveni folosirea forţei de către adversarii săi sau încrederea că
îi poate apăra în cazul unei agresiuni.
Se poate deduce că există două dimensiuni ale conceptului de securitate
naţională: una obiectivă, de existenţă fizică a unor ameninţări, iar cealaltă,
subiectivă, referitoare la atitudinea şi percepţia majorităţii cetăţenilor.
Strategia de securitate naţională a României (2006), defineşte securitatea
naţională în acest sens:
… o condiţie fundamentală a existenţei naţiunii şi statului român; ea are ca
domeniu de referinţă valorile, interesele şi obiectivele naţionale. Securitatea
naţională este un drept imprescriptibil care derivă din suveranitatea deplină a
poporului, se fundamentează pe ordinea constituţională şi se înfăptuieşte în
contextul securităţii regionale, euroatlantice şi globale (Preşedinţia României,
2006, p. 2)

Distincţia fundamentală între conceptul de „politică de securitate” şi cel de

„strategie de securitate” constă în faptul că politica de securitate se referă la
procesul de stabilire a obiectivelor majore ale unui stat, în timp ce strategiile se
referă la modalităţile de realizare a acelor obiective.
Natura securităţii poate avea un răspuns relativ simplu: securitatea este
condiţia sau starea în care o entitate este sigură de supravieţuirea sa. Cu toate
acestea, o privire atentă la ceea ce a însemnat securitatea sau supravieţuirea pentru
diferite state în diferite momente ale istoriei lor arată că securitatea nu a avut şi nu
are un înţeles comun pentru toată lumea. Mai mult, pentru perioade îndelungate de
timp, ea nici nu a fost văzută ca o problemă principală a statelor aşa cum susţine
B.Buzan, pentru că problemele de putere şi de pace erau considerate ca dimensiuni
mult mai importante. Securitatea a fost văzută de către majoritatea practicienilor şi
a teoreticienilor ca un derivat al problematicii puterii, ceea ce a făcut ca ea să fie un
concept „subdezvoltat”.