See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/320146198

Micotoxine

Chapter · January 2015

CITATIONS READS
0 473

1 author:

Radiana-Maria Tamba-Berehoiu
University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine of Bucharest
71 PUBLICATIONS   62 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

Wheat flours improvment View project

Image analysis of biological structures View project

All content following this page was uploaded by Radiana-Maria Tamba-Berehoiu on 01 October 2017.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

 Micotoxine

Mucegaiurile, majoritatea toxigene, necesită o atenţie specială. În afara faptului că toxinele lor
acţionează puternic, chiar în cantităţi mici, se pune problema sinergismului acestor toxine o dată ajunse în
organismele superioare. Nu va conta prea mult câte p.p.b. dintr-o toxină s-au găsit într-un mediu, ci câte
tipuri de toxine ce-şi potenţează efectele (chiar fiind în cantităţi mai mici) se află în acesta. Afecţiunile
declanşate de micotoxine se numesc micotoxicoze [Suteanu, E., Danielescu, N., Popescu, O., Trif A.,
1995]
Speciile de Aspergillus (A. flavus, A. parasiticus, A. zonatus, A. clavatus, A. sojae, A. toxicarius,
A. nidulans etc.) produc micotoxine puternice cunoscute sub denumirea de aflatoxine. Alţi metaboliţi cu
acţiune antibiotică elaboraţi de Aspergillus flavus sunt asperthecina, flavacolul şi acidul aspergilic.
Aceşti compuşi îşi manifestă acţiunea toxică asupra altor microorganisme. În general fungii
galbeni-verzui, cum a fost denumit genul Aspergillus sunt nelipsiţi de pe toate cerealele şi furajele,
datorită abilităţii lor de a invada substraturile solide. Aceştia sunt răspândiţi abundent în sol, aer, alimente
stocate, materii organice, corpuri vii etc.
Din punct de vedere istoric, date despre acest gen de fungi apar încă din 1729 şi continuă cu noi
descoperiri până în 1983, când se utilizează deja frecvent în biotehnologii (tabelul 7.1.).
Tabelul 7.1.
Scurt istoric privind evenimentele ştiinţifice importante
în studiul genului Aspergillus
Anul Descoperitorul Evenimentul
Publicarea “Nova Plantarum genera”; numele
1729 P. A. Micheli de Aspergillus dat unui grup de fungi a căror
spori aveau un aspect caracteristic
Prima observare continuă de dezvoltare a unui
1827 J. Schilling fung, de la spor până din nou la spor,
făcută pe Aspergillus glaucus
Prima asociere dintre starea de fung perfect
1854 A. de Bary (Eurotium herbariorum) şi fung imperfect
(Aspergillus glaucus)
Stabilirea importanţei Aspergillus în biochimie,
1867 P. Van Tiegham odată cu identificarea implicării lui Aspergillus
niger în fermentarea acidului galic
Primul mediu de cultură definit pentru un
1869 J. Raulin microorganism, respectiv pentru
Aspergillus niger
Primul patent pentru un preparat enzimatic
1894 J. Takamine comercial extras din fungi: takadiastaza
din Aspergillus flavus-oryzae
Demonstrează că producerea comercială a
1917 J. N. Currie acidului citric din Aspergillus niger
este fezabilă
Descoperirea ciclului parasexual descoperit
1952 J. A. Roper
la Aspergillus nidulans
Identificarea fungului Aspergillus flavus, ca
1961 Sargent şi colab. factor incriminant în boala X a curcanilor;
începe “revoluţia micotoxinelor”
Se denumesc “aflatoxine” o serie de metaboliţi
1962 Sargent şi colab toxici secundari, izolaţi din
specii de Aspergillus
 Descrierea metabolismului primar la
Ballance şi
1983 Aspergillus nidulans şi elucidarea
colab.
metabolismului secundar pentru un fung

Odată cu detectarea micotoxinelor, apar date de micologie medicală la om şi animale, care

incriminează speciile de Aspergillus şi care descriu diverse manifestări clinice: de la simple alergii, la
infecţii sistemice (aspergilozele). Printre micotoxine, aflatoxinele prezintă poate cel mai ridicat risc
toxicologic, fiind cele mai potente hepatocarcinogene, mutagene şi teratogene [Popescu, A., Cristea, E.,
Zamfirescu-Gheorghiu, M., 1980].
Alături de aflatoxine, alţi toxigeni precum: acidul aspergilic, asperthecina etc, contribuie la
mărirea factorului de risc. Structurile acestor micotoxine sunt prezentate mai jos [Joanna D’arc,A.,
Herzog Soares, 2004].
H 3C CH CH 3
OH O
CH 2
HO CH 2 OH
O
N
NH
OH
CH 2
OH O OH
H 3C CH CH 3

Asperthecina Flavacol
OH
CH 3 O
N
CH CH 2 CH CH 2
N
CH 3 CH 3 CH 3

Acid aspergilic

Aflatoxinele sunt toxigene, carcinogene (cele mai puternice carcinogene naturale cunoscute),
mutagene şi teratogene. Aflatoxinele, compuşi cu structură cumarinică, au fost notate iniţial în ordinea
descrescătoare a activităţii biologice şi toxicităţii, după cum urmează: aflatoxina B1, aflatoxinele G1, G2,
aflatoxina B2 (produse în speţă de Aspergillus parasiticus, extrem de toxigen, urmat de Aspergillus
flavus). Ele sunt grupate în trei categorii: aflatoxine majore, aflatoxine monohidroxilate şi aflatoxine
dihidroxilate.
O O O O
O O

OCH3
O O OCH3
O O
Aflatoxina B1 Aflatoxina B2
O O
O O
O O
O O

OCH3
OC H3 O O
O O

Aflatoxina G1 Aflatoxina G2
 O O

O O O O
O

HO OCH3
O O
OCH 3
HO O O

Aflatoxina B2A Aflatoxina G2A

O O
O O
O
O OH
OH

OCH 3
OCH 3 O O
O O

Aflatoxina M1 Aflatoxina M2

Cercetările ulterioare au identificat alţi 13 metaboliţi toxici precum: parasiticolul, aflatoxicolul,

aflatoxinele GM1, GM2, aflatoxina P1, aflatoxina M2A şi altele.

O O O O

O O OH O O
OH

OCH3 OCH3
O O O O

Aflatoxina GM1 Aflatoxina GM2

Un alt metabolit secundar toxic este sterigmatocistina, carcinogenă, sintetizată în principal, de

Aspergillus versicolor şi Aspergillus nidulans:

R4
R3 O
Sterigmatocistina
O O
(R1 = CH3, R2 = H, R3 = H, R4 = H)

OR2 O OR1

Aflatoxinele prezintă fluorescenţă în UV. De altfel, primii patru compuşi izolaţi au fost denumiţi
în funcţie de culoarea fluorescenţei la 254 nm şi 366 nm, albastră sau verde, respectiv B (blue) şi G
(green).
Aceste substanţe produc afecţiuni grave organismelor superioare, mai ales la nivelul ficatului şi
al vezicii biliare, dar nu par a avea efecte toxigene asupra bacteriilor. Dimpotrivă, bacteriile lactice
precum: Lactobacillus delbrueckii (ssp. bulgaricus) şi Lactococcus lactis pot degrada aflatoxina B1.
Detoxifierea şi degradarea acesor toxine poate avea loc în special în stomacul ierbivorelor (în special
ovine), sub influenţa florei microbiene.
Aflatoxinele pot fi distruse de acizi şi baze tari, de hipocloriţi, de permanganatul de potasiu, de
apa oxigenată, de clor, de ozon etc.
Implicarea aflatoxinelor în etiologia unor procese neoplazice se datorează primului nucleu
furanic, care se epoxidează şi poate forma un complex cu acizii nucleici. Practic, se stabilesc legături cu
atomul de azot al bazelor purinice din poziţia 7, fapt ce modifică conformaţional molecula de ADN (ex.:
aductul 7-Guanozil-aflatoxina B1)
Efectul hepatocarcinogenic se datorează formării în hepatocit a semiacetalului de aflatoxină, care
leagă nediscriminat grupările -NH2 ale proteinelor şi aminoacizilor. Este perturbat astfel metabolismul
celulei hepatice, având ca urmare necrozarea ficatului. Practic, singurele specii de Aspergillus netoxigene
sunt Aspergillus niger şi Aspergillus oryzae, acesta din urmă fiind cel mai utilizat în biotehnologiile
industriale, cele mai toxigene fiind Aspergillus flavus şi Aspergillus parasiticus.
Incidenţa apariţiei aflatoxinelor este sporită în ţările în curs de dezvoltare din Africa şi Asia, care
nu au implementate sistemele de control calitativ al alimentelor.
Metabolizarea aflatoxinelor (spre exemplu, aflatoxina B1) poate lua diferite direcţii, funcţie de
ţesutul şi de enzimele implicate în proces, după cum urmează:
- hidroxilarea, este o cale majoră de metabolizare, având loc în microzomii hepatici; Aflatoxina
B1 se transformă în aflatoxina M1 fără a-şi reduce toxicitatea.
- demetilarea are loc tot în microzomii hepatici, iar aflatoxina B1 se transformă în aflatoxina P1,
alt metabolit toxic.
- adiţia apei la una dintre dublele legături, în microzomii hepatici, transformă aflatoxina B1 în
aflatoxina B2A.
- oxidarea (epoxidarea) are loc tot la nivelul microzomilor hepatici şi aflatoxina B1 trece într-un
epoxid. Epoxidarea poate avea urmări severe, deoarece epoxidul formează aducţi cu acizii nucleici, atât
cu ADN, cât şi cu ARN (bioactivare).
- o reducere nemicrozomală (în fracţiunea solubilă) transformă aflatoxina B1 în alt tip de
aflatoxină, descoperită mai târziu, anume aflatoxina R0 sau aflatoxicol.
Menţionăm că microzomii hepatici provin practic prin mojararea reticolului endoplasmatic, iar
metabolizarea substanţelor liposolubile are loc numai la acest nivel, datorită echipamentului enzimatic
adecvat. Enzimele microzomale au tendinţa de a ataca în special substanţele toxice liposolubile exogene,
dar nu în exclusivitate. S-a lansat ipoteza că aceste enzime atacă de fapt orice substrat potrivit, exogen sau
endogen, numai dacă acesta este, sau devine liposolubil. O serie de alte enzime (reductazele) acţionează şi
în fracţiunile hidrosolubile nemicrozomale. În general, oxidările (hidroxilările) microzomale hepatice,
beneficiază de aportul enzimatic al citocromului P450 (sistem enzimatic hemoproteic, ce se găseşte în
proproţie de 20 % faţă de restul proteinelor din ficat) şi al nucleotidului NADPH. Citocromul P 450 se
găseşte de asemenea, în microzomii renali, suprarenali şi mucoasa intestinală.
În prezent, proiectele Europene se concentrează asupra altor micotoxine, mai puţin mediatizate,
dar extrem de frecvente, precum: ochratoxina A, fumonisina, zearalenona (ZEA) şi deoxinivalenolul
(DON).
Alături de aflatoxine, “ochratoxina” (amestec de metaboliţi dihidro-izo-cumarinici) reprezintă un
risc toxic deosebit, mai ales în regiunile temperate (vestul Europei, Canada, America de Sud), unde este
produsă de Penicillium verrucosum şi în regiunile tropicale, unde este produsă de Aspergillus ochraceus.
Ea contaminează în mod natural o mare varietate de plante de cultură (cereale, cafea, alte leguminoase,
fructe, mai ales uscate). A fost detectată în băuturi precum: cafea, vin, bere, şi sucuri de citrice. Se
acumulează în ţesuturile şi organele mamiferelor, fiind depistată în rinichi, ficat şi sânge, prin transfer din
hrana contaminată.
Ochratoxina A este o substanţă nefrotoxică, cu acţiune carcinogenă (experimente pe şoareci) şi
teratogenă, fiind de asemenea, imunotoxică şi neurotoxică. Se suspectează a fi implicată în nefropatia
endemică Balcanică şi în apariţia tumorilor tractului urinar la om. Date statistice recente demonstrează că
nefrita cronică interstiţială din Franţa şi Africa de Nord au legătură cu expunerea prelungită la doze
ridicate de ochratoxină A.
Este suspectat efectul genotoxic al ochratoxinei, datorită intervenţiei acesteia în biosinteza
proteică. Urmele acceptabile de ochratoxină în hrana zilnică, ar trebui să fie de la zero, la nivelul câtorva
nanograme/kg, pentru a nu produce efectele amintite. Practic, neexpunerea totală la ochratoxină este
imposibilă, având în vedere că aceasta se găseşte constant în cerealele şi produsele cerealiere, care
constituie şi sursa majoră de contaminare a animalelor sau omului.
 Efectul carcinogen al ochratoxinei se manifestă prin inducerea unor tumori la nivelul rinichiului,
ficatului şi a tractului urinar. În privinţa genotoxicităţii, s-a constatat că ochratoxina rupe lanţurile
nucleotidice ale ADN, în vitro, iar în vivo dezorganizează sinteza ADN, provocând mutaţii genetice în
celulele bacteriene. Totodată, ochratoxina formează aducţi cu ADN din rinichi, splină, ficat, precum şi cu
ADN din celulele bronhiilor. Se presupune stabilirea unor legături covalente puternice între toxic şi
moleculele de ADN.
Biotransformarea ochratoxinei nu este pe deplin elucidată, dar s-a constatat că ea se bioactivează
în organisme, transformându-se în metaboliţi ADN-reactivi. Toxicitatea se datorează în special structurii
de tip izocumarinic. Remanenţa ochratoxinei în organisme (timpul de înjumătăţire) este relativ mare,
comparativ cu cea a metaboliţilor ei.

COOH

Ochratoxina CH2 CH NH CO
(formula generală) HO

O
R
CH 3

Menţionăm că la ochratoxina A, radicalul R=Cl, pe când la ochratoxina B, R=H. Deoarece

toxicitatea ochratoxinei este foarte mare, s-a stabilit totuşi, ca limita superioară admisibilă zilnic să fie de
5 ng/kg. [Opinion of Scientific Commitee on Food Ochratoxin A, sept. 1998].
Un mare număr de specii din genul Penicillium (aproximativ 72 specii) produc în anumite
condiţii, o gamă diversificată de metaboliţi secundari, precum: alcaloizi, terpene, steroli, -lactame,
derivaţi ai acizilor graşi, policetone etc. Astfel, penicilina şi griseofulvina sunt utilizate ca antibiotice.
Aproximativ 60 de specii de Penicillium sunt producătoare de micotoxine, dintre care opt (P. citrininum,
P. expansum, P. claviforme, P. patulum, P. cyclopium, P. islandicum, P. viridicatum, P. rubrum),
contaminează sistematic cerealele, furajele, fasolea, soia etc. Dintre micotoxinele cele mai frecvente
amintim: citrinina, patulina, acidul ciclopiazonic, acidul penicilic, ochratoxina, rubratoxina,
cicloclorotina, islanditoxina şi luteoskirina. Aceste micotoxine sunt nefro- şi hepatotoxice, dar afectează
şi glanda tiroidă, musculatura, sistemul circulator, cordul, provocând tumori localizate.
Citrinina (sintetizată de P. citrininum) este nefrotoxică în special, iar patulina (sintetizată de P.
patulum) a fost utilizată iniţial ca antibiotic, descoperindu-se ulterior efectul mitostatic asupra
cromozomilor. Citrinina produce nefropatii, necroză hapatică, degenerescenţă testiculară, are efect
mutagenic, teratogenic şi carcinogen. [Maria Cristina Lura, Marta Beatriz Fuentes, 2001].

CH3 CH 3 O
O
O CH 3

o
HOOC O OH
OH

Citrinina Patulina

Acidul ciclopiazonic este un nefrotoxic, fiind produs de P. cyclopium, care infestează în mod
constant cerealele şi fânul. Acidul penicilic (două forme tautomere), alt metabolit al P. cyclopium
provoacă tumori localizate la rinichi, ficat şi tiroidă.
Islanditoxina şi cicloclorotina sunt hepatotoxice, fiind produse de P. islandicum. Acest fung
sintetizează de asemenea, o serie de alte toxine antrachinonice precum: skyrina, luteoskyrina etc.
 CH3 O OH O OH
H3C N
CH 3

OH O CH 3
R1
R3 O
NH R

Acid ciclopiazonic Skirina (R1 = OH, R2 = H, R3= rest

identic cu structura de bază

CH3 OH OH
OH
CH 2 CH 2 CH 2
CH 2
CH CO NH CH CO NH CH
CO NH CH CH2 CO NH CH
NH CO CH CO
N CH2 N
CO CH 2 CH NH CO NH CO CH NH CO
OH
C2H5
Cl Cl Cl Cl

Islanditoxina Cicloclorotina

În sfârşit, Penicillium rubrum sintetizează un metabolit cu efect hepatotoxic, nefrotoxic şi

hemoragipar, numit rubratoxină. Rubratoxina se găseşte în două forme, anume rubratoxina A şi
rubratoxina B.
CH 3 (CH 2) OH
CH 3 (CH 2) OH 5
5
O OH
O OH O
O
O
O O
O
O
HO
H O
O
OH
OH
O
O
O
O

Rubratoxina A Rubratoxina B

Studiile asupra rubratoxinelor au indicat efectul sinergic al acestora cu aflatoxinele, a căror

activitate o potenţează (rubratoxina B sinergică cu aflatoxina B1). Problema sinergismului micotoxinelor
este extrem de delicată, deoarece în acest context, ele acţionează în cantităţi extrem de mici. De multe ori,
deşi apar simptomele micotoxicozelor, toxinele ce au provocat fenomenele nu pot fi depistate nici măcar
în urme.
S-a constatat că un titru ridicat de ioni de Ca2+ favorizează sporularea speciilor de Penicillium.
Concomitent, sinteza metaboliţilor stopează, iar fungul nu mai produce toxine.
Speciile de Trichoderma (Trichoderma viride, T. polysporum, T. reesei, T. harzianum, T.
hamatus, T. koningii etc) sunt fungi cu atribuţii industriale, producători de enzime extracelulare (spre ex.
celulaze: celobiohidrolaze, endoglucanaze şi celobiaze). Metabolizează substraturi variate, precum oze,
polizaharide (celuloză, amidon), pectine etc, drept sursă de carbon. Trichoderma lignorum a fost chiar
utilizată ca sursă pentru SCP (Single Cell Protein, respectiv biomasă), cu dezvoltare pe metanol. Calităţile
depoluante ale acestui microorganism derivă din posibilitatea metabolizării hidrocarburilor din petrol,
observându-se că solurile petroliere sunt populate cu Trichoderma.
Trichoderma sp. prezintă o capacitate biochimică deosebită de a hidroxila ciclurile aromatice,
indolice şi de a transforma diverse pesticide precum: araclorul, DDT-ul, aldrinul, dieldrinul, malationul,
alcoolii alilici şi aflatoxinele (sintetizate de speciile de Aspergillus).
 Trichoderma poate fi utilizată drept control biologic în evaluarea fungicidelor (biocontrolul
asupra nivelului microorganismelor patogene ale plantelor), respectiv a dezvoltării altor microbi, deoarece
este antagonică faţă de numeroşi alţi fungi. Antagonismul acestei specii se poate datora mai multor
factori, anume: competiţia pentru mediu nutritiv, interacţia hifală urmată de liză (Trichoderma acţionează
ca un parazit) şi producţia de antibiotice (bacteriocine).
Din punct de vedere toxicologic, amintim că Trichoderma produce o gamă variată de micotoxine,
subdivizate în trei clase principale: tricothecene (trichodermin), izocianide (trichoviridin) şi peptide
ciclice cu proprietăţi antibiotice (alamethicina). Pe această bază, preparate din Trichoderma polysporum
sunt utilizate ca fungicide, în vederea prevenirii micozelor.
H3C
HO O
O
HO CH N C
O
CH2 CH 3 O
CH 3 CH O OC CH 3
3

Trichodermin Trichoviridin

Pro Aib Ala

Aib

Ala
Val Aib Aib Glu Gin OH
Pro Gin
Aib Leu Gly Aib Val Aib

Alamethicina (peptidă ciclică)

Alături de Trichoderma, alte genuri de fungi sunt producătoare de trichotecene, precum:

Fusarium, Cephalosporium, Trichotecium, Stachybotrys, Nigrospora, Cladosporium, Myrothecium etc,
dintre care unele au valoare biotehnologică. Grupul trichotecenelor cuprinde aproximativ 150 de
reprezentanţi, dintre care 7 sunt elaboraţi în cantităţi semnificative (toxina T-2, toxina HT-2,
diacetoxiscirpenolul, neosolaniolul, fusarenona-X, nivalenolul şi deoxinivalenolul, cunoscut sub
denumirea de vomitoxină). Aceste toxine provoacă gastroenterite hemoragice grave.
Trichotecenele sunt un grup de micotoxine având aceiaşi structură de bază. Toate aceste substanţe
conţin o funcţiune epoxidică plasată la C12-C13, care este responsabilă de activitatea lor toxică, fiind
clasificate în două mari grupe: macrociclice şi nemacrociclice. Sintetizarea lor are loc cu mare eficienţă la
o temperatură cuprinsă între 6-24 C o şi în mediu extrem de umed.
Trichotecenele macrociclice se subivid în tipurile C şi D. Tipul C (crotocina, baccharina) posedă
o grupare epoxidică adiţională în poziţiile C7-C8 sau C9-C10. Tipul D (satratoxina, roridina) conţine un inel
macrociclic între C4-C15.
Trichotecenele nemacrociclice se subdivid în tipurile A şi B, unde tipul A pare să fie mai toxic
decât tipul B. Toxicitatea se datorează diferiţilor radicali de pe catenele hidro- şi lipofile. Tipul A include:
toxina T-2, toxina HT-2, diacetoxiscirpenolul (DAS) etc. În tipul B se înscriu: deoxinivalenolul (DON),
3-acetildeoxinivalenol, 15-acetildeoxinivalenol, nivalenolul (NIV), fusarenona-X (FUX identic cu 4-
acetilnivalenol) etc [Toth, B., and colab. 2006]. Mari producătoare de trichotecene de tip A, în special,
sunt fungii: Fusarium sporotrichioides, F. sambucinum, F. acuminatum, F. poae şi F. compactum, pe
când tipul B este sintetizat mai ales de F. culmorum şi F. graminearum. Ultimii doi fungi produc de
asemenea, cantităţi apreciabile de zearalenonă. Totodată, în Europa Centrală şi de Nord, apare des o
micotoxină, anume moniliforma, produsă de F. avenaceum.
Trichotecenele au următoarele formule generale:
 H3C O R1 H3C O R1
O O
O R5
CH2 CH2
R4 CH3 R2 R4 CH3 R2
R3 R3

Tip A Tip B

Tip A: unde T-2 (R1= OAc), HT-2 (R1= OH)

Tip B: unde DON (R1= OH, R2= H, R3= OH, R4= OH), NIV (R1= OH, R2= OH, R3= OH, R4= OH), 3
AcDON (R1= OAc, R2= H, R3= OH, R4= OH), 15 AcDON (R1= OH, R2= H, R3= OAc, R4= OH), FUS-X
(R1= OH, R2= OAc, R3= OH, R4= OH).
Cu toate că toxicitatea trichotecenelor este apreciabilă, recunoscută, cercetată, iar cantităţile de
astfel de micotoxine sintetizate este mare, nu s-a stabilit un statut al lor, la fel cum s-a stabilit pentru
aflatoxine, spre exemplu. Limitele de toleranţă nu sunt bine delimitate în vederea unui control al calităţii
materiilor prime agricole sau ale produselor procesate industriale. Există totuşi ţări (Canada, Rusia, USA),
unde se consideră că limită admisă la deoxinivalenol, pentru consumul uman se înscrie între 500-2000
g/kg, iar pentru consumul animalelor, până la 4000 g/kg.
Toxicitatea trichotecenelor se datorează capacităţii lor de a inhiba sinteza proteică.
Imunotoxicitatea trichotecenelor de tip A (T-2 spre exemplu) este mai mică decât cea a tipului B. În
general, toxinele T-2 şi HT-2 provoacă cele mai puternice efecte ale unei toxicităţi acute, urmate de
nivalenol. Deoxinivalenolul este de 10 ori mai puţin toxic.
Toxina T-2 provoacă o intoxicaţie care se manifestă prin greaţă, ameţeală, vomă, leziuni necrotice
în gură şi gât, diaree hemoragică severă şi hemoragii la nivelul diferitelor organe. Este de asemenea, un
imunosupresor, atacând ireversibil măduva osoasă şi provocând reducerea numărului de leucocite. Are
efect asupra proteinelor serice, provoacă depletiţie limfocitară şi ulterior necroză stomacală. Micotoxina
nu se acumulează în organism, ci are tendinţa de a se elimina, timpul de înjumătăţire fiind de 30 de
minute maxim.
Căile majore de metabolizare a trichotecenelor includ: oxidarea, deepoxidarea, hidroliza şi
glucuronoconjugarea. Carboxilazele din sângele uman sunt implicate în hidroliza toxinei T-2, la
metaboliţi mai polari şi mai puţin toxici.
Un alt efect nociv al T-2 este descreşterea cantităţii antioxidanţilor celulari: tocoferoli, acid
ascorbic, retinol, retinil-esteri. Totodată, creşte susceptibilitatea ficatului la peroxidarea lipidelor. T-2
acţionează sever asupra animalelor gestante, provocând toxicitate maternă, malformaţii fetale sau
moartea fătului, având posibilitatea să traverseze placenta.
Ca mecanism de acţiune, s-a evidenţiat că toxina T-2 afectează sinteza proteică, având ca urmare
un efect imunosupresor. Trichotecenele în general, se leagă la subunităţile ribozomale 60 S şi
interacţionează cu peptidiltransferaza implicată în elongarea catenei proteice şi în paşii finali ai
biosintezei proteinelor. Gruparea epoxidică C12 – C13, comună tuturor trichotecenelor, este implicată în
inhibiţia sintezei proteice, pe când anumiţi radicali legaţi de C3 şi C4 ai ciclului, determină alte efecte
secundare toxice. Inhibarea iniţială a sintezei proteice acţionează la rândul ei asupra sintezei RNA, care
este sever diminuată. În consecinţă, toxina T-2 (şi alte trichotecene) are un efect citotoxic asupra
diviziunii celulare, în special asupra celulelor care se divid rapid, având o rată accelerată de regenerare,
precum: celulele limfocitare, eritrocitele, celulele criptate intestinale, parenchimul ficatului, rinichilor,
pancreasului. Cu alte cuvinte, ţinta primară a toxinei T-2 sunt leucocitele şi sistemul imunitar. Toxina T-2
este înrudită cu deoxinivalenolul, având efecte mai distructive decât acesta, asupra organismelor.
Deoxinivalenolul este unul dintre cei 150 de componenţi ai grupului trichotecenelor. Se
sintetizează şi se găseşte pe materialul vegetal, iar prezenţa sa depinde mult de temperatură şi de alte
condiţii climatice. Deoxinivalenolul produce slabirea generală a organismelor, necroze (gangrene) în
diferite ţesuturi (peretele gastro-intestinal, măduva osoasă, ţesutul limfatic), modifică parametri sângelui
şi atacă sistemul imunitar. De altfel, Comitetul Ştiinţific pe probleme de alimentaţie a Comisiei Europene,
sugerează că toxicitatea deoxinivalenolului se datorează efectului general asupra organismelor şi în
special efectului lezionant asupra sistemului imunitar. O altă problemă rezidă în efectul sinergic al
deoxinivalenolului cu alte trichotecene, de care practic, nu poate fi separat, deoarece sunt sintetizate
concomitent.
Biosinteza trichotecenelor de către Fusarium sporotrichioides şi Fusarium graminearum implică
o cale biochimică complexă, cu multe etape, care începe cu ciclizarea farnesil-pirofosfatului la
sesquiterpen-hidrotricodiena şi continuă cu multiple oxigenări, ciclizări şi esterificări. S-a constatat că faţă
de speciile de Fusarium neproducătoare de micotoxine, cele de mai sus sintetizează o monooxigenază
multifuncţională, a cărei genă a fost identificată [Alexander, N., J., McCormick, 2006].
Un fenomen ecologico-biochimic deosebit de interesant este exemplificat de strânsa cooperare
dintre anumite microorganisme endofite şi diverse soiuri de plante, ce ţin rol de gazde. Astfel, o asemenea
cooperare între Fusarium şi planta Baccharis megapotanea, face ca fungul să producă derivaţi ai acidului
giberelic, iar planta să producă trichotecene macrociclice.
Cu toate că speciile de Fusarium (F. roseum, F. graminearum, F. solani, F. oxysporium) nu sunt
de importanţă biotehnologică majoră, trebuie să amintim că acestea se găsesc pe cereale, fructe, legume,
iar micotoxinele lor sunt deosebit de periculoase. În biotehnologia alimentară spre exemplu, există riscul
contaminării murăturilor cu Fusarium în faza aerobă de postfermentaţie, consecinţa fiind fenomenul de
ramolisment (înmuiere şi mucegăire) al legumelor, o dată cu eliberarea micotoxinelor.
În cereale şi şroturi de soia se găsesc în mod constant trichotecene produse de Fusarium precum:
zearalenona, fumonisina, vomitoxina, şi moniliformina (extrasă din Fusarium moniliforme şi folosită ca
ierbicid).
Zearalenona spre exemplu, ca şi majoritatea derivaţilor ei, are activitate estrogenică şi anabolică.
Este un anticoncepţional şi inhibă spermatogeneza. Zearalenona este sintetizată de specii de Fusarium la
o climă rece şi umedă, în perioada de creştere a plantelor.
R1 O CH 3

Zearalenona
R2
R4 R3

Zearalenona este o micotoxină lactonică produsă de Fusarium sp., care se comportă ca un

fitoestrogen. Toxicitatea ei rezidă în faptul că se leagă de receptorii estrogenici celulari şi intervine astfel,
în reglarea endocrină a funcţiei de reproducere la femele şi a spermatogenezei la mascul (pubertatea
precoce la copiii din Puerto Rico). S-a observat că toxina stimulează o proliferare celulară anormală a
ovarului la suine, inhibă capacitatea imunologică a organismului şi blochează o serie de enzime implicate
în sinteza estrogenilor. Este prezentă pe toate gramineele şi leguminoasele, într-un mediu umed şi cald.
Totodată, zearalenona induce un stres oxidativ celular, inhibă sinteza proteică şi replicarea ADN,
manifestându-şi efectul cito- şi genotoxic. În principal, se produce hipertrofia organelor genitale femele şi
apare sterilitatea. Anumite experimente au sugerat că zearalenona induce necroză tisulară şi modificări
celulare tipice care conduc la apoptoză. [Wasowicz, K., Gajeska., M., 2005].
Potenţial toxic prezintă şi acidul fusaric (acid 5-butilpicolinic) prin acţiunea sinergică cu
aflatoxinele. Deşi acidul fusaric în sine este relativ netoxic, s-a constatat că modifică neurochimia
creierului. S-a raportat de asemenea, o sinergie toxicologică între acidul fusaric şi vomitoxină.
Fumonisina, sau mai bine spus fumonisinele, sunt un grup de 15 micotoxine care apar frecvent pe
diverse plante, printre care şi porumb. Au fost identificate în anii 80 ai secolului trecut, deşi erau
cunoscute de 150 de ani, prin efectul toxic pe care-l aveau asupra cailor. Reprezentanţii acestui tip de
micotoxină sunt destul de diferiţi structural şi din punct de vedere a solubilităţii în apă. Cu toate că la
aceiaşi cantitate de toxic, fumonisinele sunt mult mai puţin toxice decât aflatoxinele, ele se găsesc de
departe în cantităţi mai mari pe cereale, manifestându-şi din plin toxicitatea.
 Fumonisinele perturbă sinteza lipidelor în celulele nervoase, provocând leziuni la nivelul
sistemului nervos, leziuni hepatice şi pulmonare. Consumatorii constanţi ai unor mari cantităţi de porumb
sunt expuşi frecvent cancerului esofagian. Fumonisinele produc leziuni inclusiv plantelor, atacând
membranele celulare şi micşorând sinteza clorofiliană.
O comparaţie la nivel molecular, a mecanismului de acţiune şi a toxicităţii, între aflatoxine,
ochratoxine şi trichotecene, indică faptul că deşi primele evenimente toxidinamice diferă, în final, efectul
imunosupresor comun acestor toxice, este provocat de un mecanism similar al inhibării sintezei proteice.
Majoritatea micotoxinelor prezintă stabilitate chimică, fiind rezistente la temperatură (inclusiv
coacere), stocare sau alte proceduri biotehnologice alimentare.
Efectele toxice ale micotoxinelor depind în mare parte de structura chimică a acestora, dar şi de
cantitatea ajunsă în organism. În Europa, cea mai mare parte din cantitatea de ochratoxină, spre exemplu,
este preluată prin ingestia cerealelor.
În lupta împotriva micotoxinelor se dezvoltă cercetări în următoarele direcţii:
- selecţia genetică a plantelor rezistente la contaminarea cu fungi toxigeni;
- producerea de plante transgenice capabile să inhibe producţia fungică a micotoxinelor;
- producerea unor seminţe ce conţin bacterii endofite, care ar purea exclude dezvoltarea
fungilor toxigeni;
- preinfectarea plantelor de cultură cu specii de fungi netoxigeni, care ar putea constitui factori
de competiţie pentru speciile toxigene.
Ultimele două modalităţi de abordare a problemei fiind practic, modalităţi de luptă biologică.
Demersurile biologice şi biotehnologice pentru îndepărtarea factorilor de risc legaţi de micotoxine sunt
extrem de importante, în viziunea executării agriculturii organice (ecologice), adică fără a utiliza pesticide
de sinteză (care sunt extrem de toxice la rândul lor).
Un prim exemplu de succes în acest domeniu este reprezentat de identificarea unei gene din
planta Arabidopsis thaliana, care codifică enzima UDP-glucoziltransferază, implicată în detoxifierea
deoxinivalenolului sintetizat de Fusarium virulence. De asemenea, în grâu se formează un glicozid a cărui
parte neglucidică este deoxinivalenolul. Aceasta este o reacţie de detoxifiere prin care grâul îşi manifestă
rezistenţa la contaminarea cu Fusarium.
Zearalenona are asupra plantelor un efect nociv, prin faptul că represează gena care codifică
sinteza proteinelor implicate în repararea peretelui celular (se pare că interferă cu semnalul etilenei). În
Arabidopsis thaliana s-a identificat o genă care codifică o UDP-glucoziltransferază capabilă să inactiveze
zearalenona. Fusarium însuşi deţine o genă, implicată în propria protecţie, care codifică o
sulfotransferază, capabilă să detoxifieze zearalenona. Inactivarea genei respective conduce şi la pierderea
capacităţii de a produce zearalenonă sau zearalenon-sulfat. [Adam, G.and colab., 2006].
O altă categorie de substanţe cu potenţial toxic sunt alcaloizii ergotici. Caracteristic pentru aceşti
alcaloizi este faptul că au în structură nuclee indolice. Ei pot fi utilizaţi în doze corespunzătoare pentru
reducerea hemoragiilor postpartum, precum şi pentru calmarea migrenelor, cefaleelor, nevralgiilor de
trigemen, prin faptul că inhibă sistemul nervos simpatic. Pot provoca contractura musculaturii netede.
Alcaloizii ergotici sunt produşi de o gamă largă de fungi, dintre care se remarcă specii de
Claviceps (C. purpurea, C. paspali etc), specii de Aspergillus, de Penicillium şi de Rhizopus. Claviceps
(aprox. 36 specii) parazitează aproximativ 600 specii de graminee, bine cunoscute fiind intoxicaţiile
provocate de infestarea lanurilor de secară cu acest microb. Simptomele intoxicaţiei, numită ergotism
(intoxicaţia nu se datorează numai alcaloizilor ergotici, ci şi unor micotoxine produse de Claviceps ca
metaboliţi secundari), se manifestă prin convulsii, gangrene, halucinaţii. Putem aminti câţiva dintre
alcaloizii ergotici cei mai cunoscuţi, anume: acidul lisergic, ergolina, clavina şi ergotamina.
 CH3 H CH3
N N N

NH NH NH
HOOC R

Acid lisergic Ergolina Clavina

CH 3
N
OH CH3
O NH
N HN OC
Ergotamina
N
O O
CH 2

În privinţa drojdiilor se constată toxicitatea unor reprezentanţi, prin potenţialul patogen pe care îl
pot manifesta în anumite circumstanţe. Au fost semnalate cazuri de infecţii provocate de Kluyveromyces
sp. la bolnavi cu capacităţi imunologice scăzute. Alte specii, precum Candida utilis (utilizată pe scară
largă ca aditiv furajer şi producţie de biomasă) pot fi implicate în infecţii mamare (mastite), diferite
abcese, alături de stafilococi. Menţionăm că toxicitatea şi patogenitatea acestor drojdii este în general
redusă, dar se manifestă efecte sinergice în prezenţa altor microbi.

View publication stats