Regina Elisabeta sau Carmen Sylva?

Astăzi, românii o cunosc mai degrabă drept Elisabeta, soția

Regelui Carol I. Însă în vremurile trecute, toată Europa o știa drept Carmen Sylva – poetă, scriitoare și
protectoare a artelor. Pe 18 februarie a.c. se împlinesc 100 de ani de la moartea ei – o ocazie bună,
așadar, să ne aducem aminte de cea care a fost prima regină a României.Familia Wied în care s-a
născut, pe 29 decembrie 1843, Elisabeth Pauline Ottilie Luise (numele întreg primit la botez), era
una dintre cele mai vechi familii princiare din spațiul german. Sursele documentează trecutul
familiei începând cu secolul al XI-lea – familia a avut, așadar, o istorie îndelungată. Aflându-se uneori
departe, alteori mai aproape de centrul politicii germane, familia de Wied a intrat, până în vremea
nașterii Elisabetei, într-un relativ con de umbră. Părinții – Maria de Nassau și Hermann, prinț de
Wied – i-au acordat Elisabetei, primul lor copil, o educație foarte severă, așa cum se purta pe-
atunci la curțile germane. Această educație avea să modeleze personalitatea inițial foarte vioaie a
prințesei de Wied, astfel încât fata se va transforma dintr-un copil zburdalnic într-unul mai degrabă
timid și rezervat. În rest, educația i-a fost desăvârșită – copila era inteligentă și a dat dovadă de un
talent extraordinar în deprinderea limbilor străine și o înclinație aparte către literatură și muzică.
Aceasta, spre nefericirea mamei sale, care nu găsea utilă decât învățarea științelor exacte, nu și
stimularea imaginației.

Dincolo de studiile sârguincioase, copilăria și adolescența Elisabetei au fost marcate de dramele

familiale:o boală prelungită a mamei, boala fratelui mai mic, Otto, născut cu o malformație și decedat

la vârsta de 12 ani, și moartea prematură a tatălui. Regina Victoria a vrut-o

drept noră

Elisabeta a avut două șanse de a deveni prințesă britanică, ba chiar și regină. Când Regina Victoria
a Marii Britanii căuta o soție pentru primul său născut, viitorul Edward al VII-lea, a auzit vorbindu-
se despre inteligenta prințesă de Wied. Fiul ei, însă, a preferat-o pe frumoasa fiică a regelui
Danemarcei, Alexandra. Regina Victoria nu a renunțat la ideea de a o aduce pe Elisabeta în familia
sa și a aranjat apoi o întâlnire între ea și cel de-al doilea fiu al său, Alfred. Nici între cei doi nu s-a
născut o legătură – cel puțin, nu atunci. Căci cele două familii vor ajunge, ani mai târziu, la o altfel de
alianță:prima fiică a lui Alfred cu cea pe care și-a ales-o drept soție în locul Elisabetei a fost nimeni
alta decât Maria, cea care va deveni ea însăși regină a României.
După aceste tentative matrimoniale nereușite, au trecut mai mulți ani înainte ca Elisabeta să-și
găsească un soț. Prințesa s-a măritat târziu, la vârsta de 26 de ani, când aproape ajunsese, după
standardele vremii, la statutul de „fată bătrână”.

Pe principele Carol de Hohenzollern, Elisabeta l-a cunoscut pentru prima dată în 1861. S-au reîntâlnit
apoi opt ani mai târziu, când Carol ocupa deja tronul românesc și era în căutarea unei soții. A cerut-o
în căsătorie aproape imediat și, deși n-a fost vorba de dragoste la prima vedere, Elisabeta a acceptat.
Fusese cucerită de caracterul lui Carol și de hotărârea cu care acesta îi vorbise despre misiunea și
munca lui în calitate de prinț al României. Nunta celor doi a avut loc în noiembrie 1869, în Germania,
după care cuplul a plecat spre Principate.

Viața Elisabetei și a lui Carol, marcată de o tragedie

Pe 8 septembrie 1870, Elisabeta a născut o fetiță, pe care au botezat-o Maria. Cuplul s-a bucurat de
primii ani ai copilei, nepunându-și problema că nu vor avea și un moștenitor de sex masculin.
„Mariechen e veselă și aleargă prin toate încăperile, când am un moment liber mă joc cu ea. Acest
copil fermecător este toată bucuria mea...” – sunt cuvinte scrise de Carol într-o scrisoare adresată
tatălui său, care arată încântarea principelui față de fetița sa . Micuța Maria era deșteaptă, vioaie,
destul de cuminte, atât cât poate fi un copil mic, iar părinții ei o iubeau nespus.

Principele Carol și Elisabeta alături de unicul lor copil, principesa

Maria, la Sinaia, în 1872Din nefericire, soarta a făcut ca Maria să se îmbolnăvească de scarlatină în
primăvara lui 1874, în timpul unei epidemii ce cuprinsese întreaga țară. A murit câteva zile mai târziu,
iar Carol și Elisabeta au fost de-a dreptul distruși de moartea copilului. Din acel moment, relația
dintre ei a fost marcată de această tragedie și, deși vor încerca să mai aibă copii, Elisabeta, care nu
mai era tocmai tânără, avea să piardă toate sarcinile viitoare. În final, regina s-a resemnat că nu va
putea da țării un moștenitor – moment în care, după regulile dinastice stabilite, nepotul de frate al lui
Carol, Ferdinand, a fost numit succesor.

Episodul Elena Văcărescu și exilul Elisabetei

Regina Elisabeta, de altfel destul de retrasă din viața publică, a fost foarte activă în perioada
Războiului de Independență, când s-a ocupat de organizarea spitalelor de campanie și de toate
recepțiile oficiale din Capitală, în lipsa lui Carol, care se afla pe front.
În rest, spre deosebire de Regina Maria, tot timpul implicată în politică, Elisabeta nu a intervenit
aproape niciodată în aceste chestiuni. Nu pentru că nu ar fi fost la curent cu problemele politice ale
țării sau ale Europei – dimpotrivă, regina era mereu bine informată, citind constant ziarele și
sfătuindu-se cu soțul ei. Însă Regele Carol nu i-a permis niciodată să se implice mai mult decât era
cazul în politică – mai ales după episodul „Elena Văcărescu”, care a făcut înconjurul Europei și
aproape că le-a distrus căsnicia suveranilor României.

Regina Elisabeta a sprijinit cu entuziasm idila dintre domnișoara sa de onoare, Elena Văcărescu, o
tânără scriitoare talentată, și principele Ferdinand, proaspăt sosit din Germania pentru a-și asuma
rolul de succesor al Regelui Carol. Însă cum Constituția țării nu permitea o astfel de căsătorie, toată
afacerea s-a terminat cu un mare scandal și cu exilarea reginei în străinătate pentru o perioadă de

doi ani de zile, până în toamna anului 1894. egina Elisabeta

pe coperta săptămânalului francez „La vie illustrée”, în februarie 1900Carmen Sylva, regina-artistă

Cu o viață de familie marcată de moartea prematură a unicului copil, Regina Elisabeta s-a dedicat
operelor de caritate și mai ales scrisului.

Debutul literar și l-a făcut în 1880, când a publicat, sub pseudonim, trei poeme lungi. S-a născut
astfel Carmen Sylva – „cântecul pădurii”. Sub acest nume, Regina Elisabeta va publica de-a lungul
vieții peste 50 de volume cu poezii, piese de teatru, romane, nuvele, eseuri, colecții de aforisme și
basme. Cel mai de succes volum al său a fost Les Pensees d’une reine (Cugetările unei regine),
publicat în franceză în 1882 și premiat de Academia Franceză.

Regina s-a ocupat, de asemenea, și de traduceri – din germană în română și invers. Printre scriitorii
români pe care i-a tradus în germană s-au numărat favoriții ei, Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu.

Retrasă în lumea artei, regina s-a înconjurat mereu de oameni de cultură – scriitori, muzicieni,
pictori, români sau străini, veneau mereu în vizită la Elisabeta sau corespondau cu ea (se remarcă,
spre exemplu, corespondența cu autorul francez Pierre Loti, foarte citit în epocă). Pe mulți dintre
acești artiști, Elisabeta i-a sprijinit și financiar. Așa l-a descoperit, spre exemplu, pe copilul-minune
al muzicii românești, George Enescu. Din 1898 și până la moartea ei, regina îl va ajuta constant pe
tânărul Enescu, care era invitat mereu în salonul reginei și la castelul Peleș, unde petrecea fiecare
vară.

Sfârșitul unei regine

În ultimii ani ai vieții, regina României s-a dedicat ultimului său mare proiect – ridicarea în capitala
regatului a unui cartier dedicat nevăzătorilor. Așa s-a născut „Vatra Luminoasă” din București, ai
cărui locuitori de astăzi probabil că nu cunosc faptul că existența cartierului lor s-a datorat chiar
Reginei Elisabeta.

După moartea Regelui Carol I, în octombrie 1914, regina văduvă s-a retras complet din viața
publică și s-a stabilit la Curtea de Argeș. Nu mai era oricum privită cu aceeași ochi îngăduitori de
altădată – originile sale germane și preferința ei pentru Puterile Centrale au făcut ca românii să-și
întoarcă privirile către anglofila Maria, noua regină a țării.

Regina Elisabeta a murit pe 18 februarie (2 martie, stil nou) 1916, în urma unei pneumonii. Ultima
ei dorință a fost să fie înmormântată alături de soțul ei, la mănăstirea Curtea de Argeș, și să fie
aduse lângă rămășițele lor și cele ale copilei lor, Maria.

Elisabeth Pauline Ottilie Luise zu Wied s-a născut la 17/29 decembrie 1843, la Neuwied, fiind fiica
prinţului Hermann de Wied şi a prinţesei Maria de Nassau-Weilburg, cel mai mare dintre cei trei
copii ai familiei, fraţii săii fiind Wilhelm şi Otto. Numele de botez au fost puse de naşele sale,
Elisabeta Louisa, soţia lui Frederic Wilhelm IV al Prusiei şi marea ducesa Elisabeta Mihailovna a
Rusiei.

Copilăria sa a fost marcată de numeroasele necazuri prin care a trecut familia sa.

În anul 1850 se năştea al doilea fiu al familiei de Wied, Otto, care avea însă o malformaţie gravă,
suferinţă ce a dus la moartea sa timpurie, la numai 12 ani. Mai mult, după naşterea lui Otto, prinţesa
Maria paralizează iar prinţul Hermann, care renunţase la o carieră în armată pentru a se dedica
familiei sale, s-a îmbolnăvit de ftizie, şi speranţa de însănătoşire i-a purtat paşii spre Cuba, unde
nădăjduia că se va pune pe picioare în acel climat subtropical. La revenirea în Germania, Hermann
era însă surd şi aproape de nerecunoscut. Prinţesa Maria de Wied rămăsese la Bonn, împreună cu
Elisabeta, unde găzduia o societate frecventată de artişti, erudiţi şi aristocraţi.

În anul 1863, Elisabeta vizitează Ouchy, reşedinţa marii ducese Elena a Rusiei, care spera ca prinţesa
să petreacă iarna alături de ea, în Rusia, mai ales că micuţa era îndrăgită de toată lumea. Cele trei
luni petrecute la Sankt Petersburg au însemnat fast şi măreţie, o existenţă împărţită de Elisabeta
între operă, conferinţe despre Chateaubriand, lecţii de pian dar şi îmbolnăvirea ei de febră tifoidă. Şi
de parcă nu ar fi fost de ajuns, Elisabeta primeşte tot acum vestea morţii tatălui său.
Mica prinţesă avea însă să treacă de eceste momente dificile şi îşi reîncepe studiile de pian,
profesoară fiindu-i Clara Schumann, cea care avea să îi cultive o pasiune deosebită pentru muzică.

A urmat perioada petrecută de Elisabeta în Italia, alături de familia mătuşii sale Therese de
Oldenburg, după moartea verişoarei sale Ecaterina.

În acest timp, la 10 aprilie 1866, o proclamație a guvernului provizoriu din România, ajuns la putere
după alungarea lui Cuza de către coaliția formată din liberalii radicali și conservatori, a declarat că va
organiza un plebiscit prin care populația cu drept de vot să accepte sau să respingă accederea lui Karl
Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen (20 aprilie 1839 – 10 octombrie
1914) ca principe al Principatelor Unite (care din 1862 purtau numele de România). Plebiscitul a avut
loc în data de 15 aprilie 1866, rezultatul arătând că 99,9% dintre electori sprijineau propunerea,
astfel că descendentul familiei Hohenzollern-Sigmaringen devine, la 10/22 mai 1866, domnitor al
României, sub numele de Carol I.

În anul 1869, Elisabeta îl cunoaşte la Köln, pe cel care era, deja, de trei ani, principele României, Carol
I de Hohenzollern Sigmaringen, iar cei doi trăiesc o frumoasă poveste de dragoste, încununată la
scurtă vreme de logodnă, moment care avea să scandalizeze curţile europene.

La momentul logodnei, Carol I îi dăruieşte alesei sale un album ce cuprinde imagini din noua ei ţară,
pe care era inscripţionată dedicaţia „Un popor întreg are dreptul asupra ta, un popor întreg te
contemplă cu încredere şi speranţă şi-ţi va răsplăti iubirea cu iubire”. Pentru Crol I, Elisabeta era
„harnică, iubitoare de oameni, cultă și talentată”, însă clevetitorii vremii nu anticipau o reuşită a
relaţiei lor, el fiind un bărbat rece și calculat, cu tabieturi de nezdruncinat, dorindu-şi ca toţi cei
care îl înconjurau să îl urmeze, dar, în acelaşi timp devotat totalmente cauzei României, iar ea o
visătoare incurabilă.

La 3 noiembrie 1869 cei doi se căsătoresc, iar ea devine Principesa Elisabeta a României. La
întoarcerea în Romania, nouă zile mai tîrziu, perechea a fost primită de populaţie cu mare
entuziasm.

La câteva luni distanţă, la 27 august/8 septembrie 1870 se naşte uniica lor fiică, însă viaţa familiei
avea să cunoască un moment dramatic, la 28 martie/9 aprilie 1874, aceasta avea să moară, la doar
aproape patru ani, după ce se îmbolnăvise de scarlatină. Momentul a adus o înstrăinare a celor doi
membri ai cuplului aflat la cârma destinelor României, în fapt Elisabeta rămânând marcată întrega
viaţă de pierderea unicului copil, refugiindu-se de multe ori în scris. Regina avea să fie, ulterior, mai
mereu depresivă, tristă, posomorâtă, tăcută. Regele, un interiorizat şi un om al datoriei, părea să
se distanţeze pe zi ce trece de Regina Elisabeta, în condiţiile în care moartea Mariei l-a afectat
teribil şi pe el.

În anul 1881, în urma recunoaşterii ţării drept Regat atât de Poarta Otomană, cât şi de marile
Puteri Europene după Războiul de Independenţă de la 1877, are loc încoronarea ca Rege a lui Carol
I, la 14 martie, iar Elisabeta devenea prima regină a ţării.
La 17 mai 1881, a apărut înţelegerea din familia de Hohenzollern care îl declara succesor la tron pe
Ferdinand, nepotul de frate al lui Carol, deoarece Regele nu avea succesori, iar lipsa de urmaşi a
Familiei Regale a României a făcut ca Prinţul Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen, fratele lui Carol,
să devină succesor la tronul României. În octombrie 1880, Leopold avea să renunţe la succesiune, în
favoarea lui Wilhelm, fiul său cel mare, care la rândul său, renunţă, în 1888, în favoarea fratelui său
mai tânăr, Ferdinand.

Regina Elisabeta a României se semna cu pseudonimul literar Carmen Sylva, sub care a scris
numeroase lucrări, ea fiind poetă, eseistă, dar şi iniţiatoare a numeroase acte caritabile.

Talentul său lingvistic desăvârșit a ajutat-o să publice diverse opere în limbile franceză, germană și
engleză – pentru opera sa poetică Regina primind laurii Academiei Franceze – prin lucrările sale
făcând cunoscută în străinătate România. Sub semnătura Carmen Sylva au apărut astfel, lucrări
precum „Pelerinajul Dunării„,”Poveștile Peleșului” şi „Cugetările unei regine” – 1882, Printre
veacuri – dedicată lui Vasile Alecsandri – în 1885, „Robia Peleșului” – 1888, sau „Vârful cu dor”,
dramă lirică scrisă în colaborare cu poetul Mihai Eminescu, Elisabeta fiind o admiratoare sinceră a
poetului naţional român, o pasionată cititoare a poemelor sale. Ea chiar l-a recompensat pe
Eminescu cu ordinul Bene Merenti, însoțit de o importantă sumă de bani, însă poetul a refuzat să
ridice premiul, proferând opinii antidinastice. Fiindcă relațiile dintre Mihai Eminescu și regele Carol
I erau tensionate, mai ales după ce Mihai Eminescu a folosit, într-un editorial din gazeta
conservatoare „Timpul” formula ireverențioasă „Carol îngăduitorul”…

Cu toate că viaţa i-a îndepărtat unul de celălalt, cuplul regal a avut, însă, acelaşi ideal: modernizarea
României, sub deviza “Totul pentru ţară, nimic pentru mine”, iniţiată de Regele Carol şi însuşită de
Regină, puntea majoră care i-a determinat totuşi să se respecte şi să se completeze reciproc.

În anul 1889, Principele Ferdinand se stabileşte în România, unde avea să o cunoască pe Elena
Văcărescu, doamnă de onoare a Reginei Elisabeta şi prozatoare ce făcea parte dintr-o celebră familie
de boieri. Ferdinand şi Elena s-au logodit doi ani mai târziu, cu acceptul Regelui Carol I, însă
Parlamentul a condamnat această uniune, Regele Carol fiind constrâns să dizolve relaţia dintre cei doi.
Regele şi Regina avut o dispută, iar drept urmare, Elisabeta a plecat în exil la Veneţia şi, mai apoi,
lângă Neuwied.

În septembrie 1894 Regina avea să revină la Bucureşti, iar în noiembrie, în acelaşi an, Regele şi
Regina îşi sărbătoreau nunta de argint.

Însă, Elisabeta avea, pe lângă darul scrisului, pe lângă dragostea pentru muzică, şi calități de pictor
şi era o iubitoare a de tot ce însemna artă, în general. Aceste pasiuni, alături de faptul că era o
femeie rafinată și cultă şi o excelentă amfitrioană, a ajutat-o să iniţieze un salon pentru întâlnirea
oamenilor de cultură, fie la Bucureşti sau Sinaia, cum erau Vasile Alecsandri, Elena Văcărescu, Mite
Kremnitz, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Nicolae Grigorescu sau George Enescu, pe care l-a
ajutat în drumul devenirii sale de mare compozitor, prin construirea lângă Castelul Peleș a unei săli
de concerte special concepută pentru el și prin dăruirea unei viori construite de celebrul lutier
italian Amati. Elisabeta si-a făcut şi o datorie din a încuraja tinerii talentați să studieze prin
intermediul unui program de burse.
Mai mult, fiind puternic influenţată de normele educaţiei germane ce reglementau succesiunea la
tron şi, în subsidiar, stabileau locul femeii în viaţa regalităţii, Elisabeta a înţeles să-şi exercite rolul
de primă doamnă prin asumarea manifestă a actului de caritate. Astfel, pe perioada conflictului
ruso-româno-turc (1877 – 1878), a reuşit să mobilizeze exemplar societatea civilă românească,
astfel încât să poată acorda asistenţă răniţilor de pe front, celor internaţi în spitalele din ţară, să
eficientizeze serviciul de ambulanţă, să procure medicamente sau să asigure personal medical de
specialitate pe linia frontului, iar exemplul ei a fost urmat de femei simple dar şi de multe dintre
reprezentantele marilor familii boiereşti româneşti.

În absența unui sistem de caritate, Societatea Regina Elisabeta, fondată în 1893, a tratat benevol
circa 17.000 de pacienți pe an, a distribuit medicamente gratuite și a monitorizat starea familiilor
nevoiașe.

Regina a avut și inițiativa de a identifica potențialul meșteșugurilor românești, ea însăși îmbrăcând

portul național românesc, socotit până atunci strai al țăranilor, și a încurajat doamnele din suita ei
să facă la fel, dându-i astfel o valoare socială deosebită. Regina a organizat chiar, la castelul regal
de la Sinaia, un centru de meșteșuguri naționale.În anul 1909, Regina Elisabeta a înființat „Azilul
orbilor Regina Elisabeta”, care era situat pe strada Vatra Luminoasă din București, care
funcționează și în prezent, un centru având un liceu pentru cei cu deficiențe vizuale, o școală
postliceală sanitară etc. Chiar şi Regele Carol I a sprijinit acțiunea umanitară a Reginei, punându-i la
dispoziție suma de 500.000 lei pentru achitarea datoriilor şi pentru terminarea clădirilor.

Mai mult, Regina Elisabeta a încurajat puternic turismul românesc, încercând să aducă obiectivele
noastre în circuitul turistic internațional. Se ştie că Trenul Orient Express făcea o haltă la Sinaia, iar
călătorii erau găzduiți la castelul regal.

Regele Carol I a trecut la cele veşnice la 10 octombrie 1914, iar Elisabeta s-a retras la Curtea de Argeş,
a făcut gripă, mai apoi congestie pulmonară, şi a murit la 2 martie 1916, cu puțin timp înainte ca
România să declare război Germaniei.

În Mănăstirea Curtea de Argeş, cripta de piatră a unit atunci pentru eternitate bărbatul, soţia lui şi
singurul lor copil…

Acum o suta de ani,Carmen Dylva(Elisabeta, regina indepartatei Romanii, aparea deseori pe prima
pagina a presei franceze. Interviurile, fotografiile, artricolele despre ea erau cautate de revistele
foarte populare si cele feministe. Ea intruchipao regina model, suferinda din cauza nefreptatilor
indurate (mai ales din parteasotului sau)-regina pioasa cu dufletr caritabil si o mare artista.
Notorietateasa era atat de mare incat o mare parte a Tarii de Foc si cateva cunoscute valduri, ca si
vesminte, tesaturi, deluride mancare ii purtau numele. Ea n-a trecut niciodata drept o marre
frumuste-scria regina Naria, nora sa, dar avea un farmec invaluitor, careia era imposibil sa nu-i cazi
cictima ori sa te fascineze”.

Ranita in orgoliul sau pentru ca devenise o principesalipsitade autoritate, in timp ce surorile sale se
maritasera cu un duce al Rusiei si cu mostenitorul tronului Suediei, mama Elisabetei a visat pentru
data sa o casatorie stralucita. Sar aerul intelectual al printesei descuraja pe pretendenti. La 26de
ani Elisabeta isi s[peria mama spunandu-i ca se va marita cu un vafuv in varsta ori va deveni
profesoara. Atunci i-a fost aranjata o intalnirecu Carol de Hohenzollern, cel care de 3 ani devemide
principe domnitor al tanarului stat Romania. Si el dusese refuzat de mai multe principese
(margareta de Savoia, Sodia de Bavaria,Mina de Oldenburg, Ana Nurat). Dupa o logofna foarte
scurta si putin romantica, Casatoria a avut loc la Neuwiedm in prezenta imparateset Augusta a
Prusiei si a multor rude princiare, dar si a reprezentantilor statului roman, Vasile Boerescu si Ion
Strat.

In spatele scriitoarei de succes se ascundea o demeie trista, straina se sot defamilie, de supusi. In
sufletul ei, Elisabeta se declara, asemenea imparatesei Sissi, republicana :

Nu pot decat sa simpatizez cu social-democratii, mai ales cand constat ca marii boieri sunt lenesi si
depravati…. Regimul republican este singurul rezonabil; n-am sa intelegniciodata aceste popare
absurde care inca ne mai suporta.”