PEDEAPSA

CU
MOARTEA

Leoveanu Madalina, grupa 1

Popescu Simona, grupa 2
Cojocaru Daniela, grupa 3
CUPRINS:

1.Definitie
2.Metode de executare a condamnatilor
3.Pedeapsa cu moartea de-a lungul timpului:
3.1.Comuna primitiva
3.2.Evul Mediu
3.3.Epoca moderna
4.Conceptii preburgheze si burgheze privind pedeapsa capitala
4.1. Pana la Beccaria
4.2. Beccaria. Beccarianismul
4.3. Scoala clasica penala
4.4. Scoala pozitivista italiana
4.5. Opiniile unor „eclectici”
4.6. Karl Marx despre pedeapsa capitala
5. Istoricul pedeapsei cu moartea in Romania
5.1 Pedeapsa cu moarte în Romania înainte de instaurarea
regimului comunist
5.2. Pedeapsa cu moartea în România în perioada comunistă
6. Revoluția română din 1989: executarea soților Ceaușescu
7. Pedeapsa cu moartea in prezent
7.1.În România
7.2.Alte state
8. Reglementările Uniunii Europene în domeniul pedepsei capitale
9. Rata criminalității la nivel global
10. Argumente pro si contra în favoarea pedepsei capitale
10.1. Argumente favorabile pedepsei capitale
10.2. Argumente împotriva pedepsei capitale
11.Nevinovaţi condamnaţi la moarte
12.Femei care au primit pedeapsa capitală
13.Bibliografie
1.Definitie
Pedeapsa cu moartea este uciderea prevăzută prin lege a unui om ca
pedeapsă pentru o crimă, pentru care a fost găsit vinovat. De obicei este
precedată de un proces judiciar, care se termină cu o sentință cu moartea.
Aceasta este pusă în aplicare prin execuție.

Din punctul de vedere istoric, executarea infractorilor sau a adversarilor

politici a fost o practică comună aproape tuturor societăților. Acum, pedeapsa
capitală are o arie de folosire mai izolată, dar mai este încă practicată.

În unele țări, celor găsiți vinovați de crimă, spionaj sau trădare li se

aplică această pedeapsă. Curțile marțiale dau cel mai des această sentință, fiind
comună în dreptul militar.În alte societăți pedeapsa cu moartea este folosită și
pentru actele de viol, adulter, incest, homosexualitate sau trafic de stupefiante.

2.Metode de executare a condamnatilor

În decursul istoriei, s-au folosit diverse metode de executare a condamnaților
la moarte:

• Ardere pe rug
• Decapitare
• Execuție cu ajutorul unui elefant
• Execuția prin tăierea cu ferăstrăul
• Ghilotină
• Lapidare
• Scaun electric
• Spânzurare
• Tragere pe roată
• Trasul în țeapă

3.Pedeapsa cu moartea de-a lungul timpului:

3.1.Comuna primitiva
In trecut, studiile privind istoria dreptului, inclusiv istoria dreptului penal,
nu s-au ocupat , in general, de oranduirea comunei primitive. Istoriografiei
burgheze i-a fost convenabil sa inceapa cu antichitatea, cu sclavagismul, deci cu
prima oranduire sociala impartita in clase antagoniste , pentru a lasa sa se
inteleaga ca lumea a fost dintotdeauna astfel impartita si ca asa va fi mereu.

In oranduirea comunei primitive n-au existat clase sociale, si, in consecinta,

nici stat si drept. Neexistand stat si drept, nu se poate vorbii de reglementari
juridice in aceasta oranduire. Multa vreme , instinctele , superstitiile si bunul
plac au fost singurii factori hotaratori in reprimarea actiunilor sociale socotite
neconvenabile de colectivitatile primitive.

Cutuma a dominat viata primelor forme ale comunitatii omenesti, fie ca

aceasta a fost hoarda, ginta sau tribul. In viata tribului si a gintii, crima este o
amenintare resimtita profund de instinctele de conservare ale membrilor lor.

Razbunarea sangelui (vendetta) are , in general , un caracter privat iar

forma ei de manifestare si realizare implica uneori procedee dintre cele mai
crude. Dar nu aceasta este caracteristica dominanta a reactiei impotriva
inconduitei.

In crimele intrafamiliale, ca omorul si furtul comise de un membru al unei

familii impotriva altui membru din aceeasi familie , reactia colectiva consta intr-
o desconsiderare profunda a faptuitorului , in ridiculizarea lui, efectul asupra
acestuia avand un accentuat caracter umilitor. Nici paricidul nu era altfel
pedepsit , deoarece familia nu putea , fara a slabi, sa condamne la moarte pe
unul din membrii sai. In alte cazuri , colectivitatea putea sta deoparte si sa
priveasca mai mult sau mai putin nepasatoare , ca de exemplu „ in cazul luptei
cu cantece”(cand cel care canta mai frumos era considerat ca avand dreptate) si
al trantei la eschimosi ; si cand era vorba de omor , colectivitatea lasa
razbunarea sangelui in seama „ partilor interesate”. Obstea tribului intervine insa
intotdeauna cand era vorba de „infractiuni” tribale si sacre cum sunt : tradarea,
vrajitoria, sacrilegiul, otravirea.

Istoria dreptului penal suedez si a altor popoare nordice arata ca cea mai
veche procedura pentru aplicarea unei condamnari la moarte pare sa fi fost
urmatoarea : cel recunoscut vinovat de comiterea unei crime contra ordinii
sociale sau contra unui particular era declarat mai intai fredlos(fara pace) de
catre adunarea publica si putea fi apoi omorat de catre primul venit, fara ca
acesta sa fie pedepsit. In acelasi fel se petreceau lucrurile si la germani , la care
adevarata putere o avea adunarea poporului. Regele sau conducatorul tribului
prezida adunarea; poporul hotara: nu – prin murmure ; da- prin aclamatii si
zanganit de arme. Ea era totodata si adunare judecatoreasca.

Cand se omora un copil insemna ca tocmai moartea unui copil se cerea a

fi razbunata . Sentimentul rasunderii colective era atat de dezvoltat, incat copii
de 7-8 ani, auzind ca s-a savarsit un omor se informau daca ei apartineau tribului
amenintat pentru a-si lua masuri de aparare. In exercitarea vendettei, unele
triburi executau nu intotdeauna pe autorul faptei reprobate, ci pe „primul venit”.
In Filipine , acest mod de razbunare consta in ceea ce se numea „vanatoarea
capetelor”: era omorat oricine , cu exceptia membrilor grupului caruia
apartineau razbunatorii si ai triburilor aliate. In astfel de cazuri, „hazardul
intalnirii orienta vendetta”.

Catre sfarsitul oranduirii comunei primitive apar elemente apartinand altei

oranduiri sociale, promovate de un nou mod de productie care isi cladeste o
suprastructura proprie. Prinsi in razboaie nu mai sunt omorati, ci devin sclavi.

3.2.Evul Mediu
Arderea pe rug a fost o pedeapsă aplicată, în special în Evul Mediu, celor
acuzați de vrăjitorie sau erezie. Execuția celor condamnați la moarte consta
prin arderea lor de vii pe rug constituit dintr-o grămadă de lemne.

Această metodă de execuție la moarte a fost aplicată din Evul Mediu

timpuriu până în ultima perioadă a acestei ere (secolul al XV-lea–secolul al
XVI-lea). Sentința era dată de inchiziție, fiind astfel executați cei învinuiți de
vrăjitorie sau erezie.Vrăjitoarele erau arse pe rug pentru ca sufletul lor să ajungă
în rai.

Inchiziția este o formă a procesului penal din epoca Evului Mediu târziu,
formă diferită de cea a dreptului roman, în vigoare în Europa Occidentală până
în sec. al XIII-lea. Într-un proces intentat de inchiziție („ex officio“) erau
prezentate metodele (procedurile) ca servind interesele obștești și salvării
sufletului acuzatului.

O formă specială a inchiziției era cea a bisericii catolice, care se ocupa cu

procesele ereticilor din Evul Mediu cu înlăturarea și combaterea altor
învățături care nu corespundeau intereselor și ideilor bisericii romano-catolice
și care erau condamnate ca idei eretice.

Persoane cunoscute arse pe rug:

Giordano Bruno (1548- 1600, Roma)-teolog și filosof umanist italian din
epoca Renașterii.
Ioana d'Arc (Joan of Arc sau Jeanne d'Arc) (1412 –1431) este una din figurile
emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice.
Jan Hus (1369 -1415) teolog reformator ceh, născut la Husinec, Boemia, ars
pe rug pentru ideile sale anti-papale. Jan Hus a contribuit la dezvoltarea
limbii literare cehe prin scrierile sale.
Girolamo Savonarola (1452-1498) călugăr dominican italian, predicator,
critic și reformator al moravurilor religioase și sociale catolice.
Quirinus Kuhlmann , (1651- 1689) scriitor german și propagator al
misticismului, care a fost din ordinul patriarhului, schingiuit și ars pe
rug ca eretic.

Trasul în țeapă reprezenta o metodă de tortură foarte sadică și execuție

de mare efect asupra populației în timpul Evului Mediu. Condamnații la o
astfel de pedeapsă erau străpunși cu țepe și apoi agățați de obicei pe zidurile
cetăților pentru a crea o stare de teamă și a impune autoritatea domnului.
Deși era foarte dură, metoda a dat roade în timpul lui Vlad Țepeș, atacurile
turcești, respectiv tâlhăriile diminuându-se.

Scopul era de a răstigni omul în așa fel, încât moartea să nu urmeze

îndată, să nu fie imediată, ca atunci când se taie capul cu spada sau securea, ci
omul să sufere dureri cumplite timp de ore întregi sau chiar zile, până își dădea
sufletul. Se pregătea un țăruș mare, mai lung decât statura unui om, care se va
fixa în pământ (mai rar, se tăia și curăța un pom subțire), vârful fiind ascuțit
ca un cui și uns cu seu, ca să alunece. Omul putea fi înfipt în acea țeapă prin
mijloc (burtă sau spinare, capul și membrele atârnând spre pământ), dar era
riscul de a străpunge un organ vital, și omul murea prea repede. Așadar, în
metoda cea mai răspândită la călăii lui Țepeș, victimei culcate la pământ, cu
brațele legate la spate, i se înfigea țeapa prin anus, trăgând apoi de amândouă
picioarele legate cu frânghii la glezne. Apoi, se bătea și cu un ciocan de lemn
în celălalt capăt al țepei, cu băgare de seamă, pentru a nu străpunge cele două
organe de care se știa că provoacă moartea imediată: ficatul și inima. Omul
stătea astfel răstignit, în chinuri cumplite, dar cu organele vitale funcționând.
Murea cu încetul de suferință, de sete, de foame și de atacul corbilor care
veneau atrași de miros.

Decapitare are sensul general de a separa capul de corp, prin tăiere, cea mai
obișnuită fiind acțiunea de a separa capul bovinelor de corpul lor la abator.
În sens juridic, decapitare înseamnă a executa un condamnat la moarte prin
tăierea capului, de către călău.
 În Evul Mediu se considera că decapitarea, spre deosebire de spânzurare,
nu este o metodă de execuție dezonorantă, drept pentru care aceasta era
rezervată nobilimii.
Au existat personaje ilustre care au sfârșit decapitate, între
care Galba, Constantin al XI-lea Paleologul, Maria Stuart, Ludovic al XVI-lea al
Franței, Maria Antoaneta, Papa ștefan I, Papa Sixt al II-lea, Vladislav al III-lea
al Poloniei, sau chiar decapitați post mortem, ca Oliver Cromwell, Ioan Iacob
Heraclid și Vlad Țepeș, dar și domnitori români ca ștefan Tomșa, ștefan
Răzvan, Nicolae Mavrogheni, Ioan Potcoavă, Gaspar Graziani, Constantin
Hangerli, Vlad al V-lea cel Tânăr,Alexandru Cornea.
În Transilvania, ultima execuție prin decapitare cu spada s-a produs în
Piața Mare din Sibiu, în apropierea statuiei lui Roland, pe 5 decembrie 1703,
executat fiind comitele Johann Sachs von Harteneck, ce fusese ridicat la rangul
de cavaler cu numai cinci ani în urmă de către împăratulLeopold I.
Spânzurarea este o metodă de executare a condamnaților la moarte, prin
strangularea gâtului cu o funie. Strangularea este cauzată de greutatea proprie a
corpului, iar moartea survine prin sufocare sau/și prin fractura coloanei
vertebrale în regiunea cervicală.
Tragere pe roată, a fost o execuție la moarte care nu mai are loc în zilele
noastre. Ea era practicată cu o roată grea folosită de călău cu care frângea oasele
condamnatului. Cu această metodă erau executați hoții de drumul mare,
răsculații, criminalii
Execuție cu ajutorul unui elefant (în limba persană, literalmente
„aruncare sub picioarele unui elefant”) a fost o metodă des utilizată în trecut
pentru executarea condamnaților lamoarte în Asia de sud și de sud-est, în
special în India.
Elefanții asiatici au fost utilizați pentru călcatul în picioare,
dezmembrarea sau torturareacondamnaților în execuții publice. Animalele, care
erau bine dresate, puteau omorâ victima fie pe loc fie după o chinuire
îndelungată, metoda depinzând de cum erau mânuite. Ținute de curtea regală,
aceste animale erau atât simbolul puterii absolute cât și al abilității imaginare
că domnitorul putea controla animale sălbatice.
Utilizarea elefanților pentru execuția condamnaților la moarte a atras
uneori interesul, dar și oroarea vizitatorilor europeni, astfel de relatări apărând
în jurnalele lor de călătorie cât și în descrierea vieții locuitorilor Asiei. Acest
obicei a fost suprimat de către colonialiștii europeni în secolele al XVIII-
lea șial XIX-lea. Cu toate că această metodă de execuție a fost întâlnită în
primul rând în Asia, ea a fost folosită sporadic și de către europeni, de exemplu
în Roma antică sau în Cartagina, mai ales pentru a pedepsi soldați rebeli.
 Execuția prin tăierea cu ferăstrăul avea loc, în Europa, prin atârnarea
cu capul în jos a condamnatului la pedeapsa cu moartea. Călăii, folosind
un ferăstrău mare, tăiau corpul acestuia în două, începând cu zona genitală
și terminând cu capul. Deoarece persoana atârna cu capul în
jos,creierul primea suficient sânge pentru a rămâne în viață până ce
ferăstrăul secționa arteraprincipală din abdomen.

3.3.Epoca moderna
În urmă cu sute de ani, execuţiile prin fierbere, înfometare, deshidratare,
tăierea unor părţi din corp, strivire nu impresionau pe nimeni, în afara
condamnaţilor. Totuşi, din secolul XVIII, majoritatea ţărilor au început să treacă
la metode mai puţin dureroase. Franţa a inventat ghilotina, iar alte popoare au
înlocuit spânzurarea clasică cu spânzurarea prin aruncare de la înălţime, care
rupea gâtul condamnatului.

Ghilotina (conform originalului din franceză, Guillotine) este un

mecanism gravitațional prevăzut cu un cuțit masiv, mobil, de
formă trapezoidală, care alunecă ghidat, construit în scopul decapitării rapide
condamnatului la moarte.
Maximilien Robespierre, unul din simbolurile Revoluției franceze,
membru al Comitetului Salvării Publice este inspiratorul perioadei terorii, care a
dus la ghilotină mulți reprezentanti de frunte ai revoluției, și, ca o culme a
ironiei, inclusiv pe el însuși.
Lapidarea (Linşajul / omorârea cu pietre) (în latină lapidatio) este o
execuţie la moarte dintre cele mai crude, osânditul este ucis prin aruncare de
pietre. Această metodă barbară din vechime, în ciuda protestelor organizaţiilor
pentru drepturile omului, este şi azi aplicată în unele ţări islamice din Africa, ca
şi unele ţări din Asia, ca Afghanistan şi Iran. Sentinţa este dată în general de
un monarh sau de justiţie, osânditul este îngropat până la bazin sau piept, restul
corpului fiind expus pietrelor aruncate de mulţime. Acest mod de execuţie se
aplică într-un procent mai mare la femei ca la bărbaţi. Motivul osândirii pot
fi relaţii extraconjugale, vrăjitorie sau hoţie.

Scaunul electric este un dispozitiv ce permite executarea condamnaților

la moarte prin electrocutare. Pentru execuție, condamnatul, care a
primit pedeapsa cu moartea, este legat de scaun cu brățări de metal, iar pe cap i
se pune un burete ud și o cască metalică. Electrozii sunt plasați la cap și la
picioare, pentru a se crea un circuit închis. La o execuție, condamnatul este
conectat de două ori la curent. Prima conectare este la o tensiune de
2000 volți timp de 15 secunde, cauzând inconștiența și oprirea inimii. A
doua conectare se face la o tensiune moderată, timp în care curentul cauzează
dereglări importante ale organelor interne, iar organismul poate ajunge la o
temperatură de 59 grade Celsius.
Prima execuție publică cu scaunul electric a avut loc la 6
august 1890 la New York și s-a sfârșit catastrofal: delincventul a fost prăjit
de viu în fața publicului.

4.Conceptii preburgheze si burgheze privind

pedeapsa capitala

4.1. Pana la Beccaria

In antichitate , unii ganditori au justificat exploatarea sclavagista si
inegalitatea dintre oameni ca fiind in firea lucrurilor , iar represiunea ca fiind un
instrument al statului pentru mentinerea acestor stari.
In Roma antica, Aulus Gellius, Caton, Cicero se pronuntau pentru
pedeapsa cu moartea . Tot in aceasta perioada insa, apar si persoane cum ar fi:
Carrara si Civoli care au o tendinta de a „indulci” pedepsele.
Ganditorul umanist Thomas Morus , ale carui idei au exercitat o influenta
considerabila asupra teoriilor socialiste premarxiste , a sesizat, de asemenea ,
inegalitatea pedepselor in raport cu gravitatea infractiunilor savarsite.
Montesquieu, Voltaire, Rousseau nu contestau legimitatea pedepsei cu
moartea , desi aveau unele retineri in ce priveste prea larga ei folosire. In
„ Despre spiritul legilor” Montesquieu s-a pronuntat pentru restrangerea
cazurilor de aplicare a pedepsei capitale. Fara a se ridica impotriva pedepsei cu
moartea , Voltaire s-a limitat la afirmarea ideii ca ar fi de preferat pedeapsa
privativa de libertate insotita de munca fortata:”un om spanzurat nu este bun la
nimic” spunea el. Rousseau a facut totusi un pas mai departe intrebandu-se daca
„suveranul depaseste oare limitele puterii sale in special atunci cand ia viata
unuia dintre supusii sai”.
Intre toate aceste conceptii , majoritatea lor fundamentate pe consideratii
de ordin filozofic, moral sau religios , se remarca opinia iluministului austriac
Joseph von Sonnenfels care , in 1746 ,, declarandu-se impotriva pedepsei cu
moartea , a adus poate pentru prima data un argument juridic in sustinerea tezei
sale si care avea sa fie reluat de Beccaria :”pedeapsa cu moartea-spunea
profesorul vienez-se afla in contrazicere cu scopul final al pedepselor; numai
muncile grele publice , de lunga durata , corespund mai bine acestui scop si fac
ca pedepsirea infractorului sa fie folositoare statului”.
 4.2. Beccaria. Beccarianismul
Incepand cu Beccaria, pedeapsa cu moartea devine o problema, el punand
in mod ascutit chestiunea legitimitatii acestei pedepse , prin intrebarea formulata
in chiar introducerea lucrarii: „moartea este oare o pedeapsa cu adevarat utila si
necesara pentru siguranta si buna ordine a societatii?”. Concluzia lui Beccaria
este : „pedeapsa cu moartea nu este deci un drept...ci un razboi al natiunii
impotriva unui cetatean , ea considerand necesara si utila distrugerea fiintei lui;
dar daca voi demonstra ca moartea nu este nici utila, nici ncesara , cauza
umanitatii va invinge. Pentru a-si sustine rationamentul, Beccaria a privit
pedeapsa cu moartea din toate punctele de vedere- juridic,
filosofic,social,moral-, ajungand invariabil la concluzia nelegimitatii ei, dedusa
mai ales din injustetea ei.
Ideile novatoare ale lui Beccaria , controversele pe care le-au provocat,
precum si pozitiile unor ganditori de seama ai vremii , in special cele ale
enciclopedistilor francezi, au creat in problema pedepsei cu moartea premisele
dezvoltarii a noi opinii, conceptii si curente.

4.3. Scoala clasica penala

Dupa Beccaria, considerat promotorul scolii clasice penale, cei care
abordeaza problema pedepsei cu moartea s-au impartit in „legitimsti” si
„nelegitimisti” sau, cu alte cuvinte , in „antiabolisti” si „abolisti”.
Scoala clasica penala a militat , in general, pentru desfiintarea pedepselor
infamante, precum si pentru indulcirea tuturor sanctiunilor , pentru asigurarea
unor garantii infractorului, atat in timpul judecarii procesului, cat si in timpul
executarii pedepsei. Unii teoreticieni ai scolii clasice penale s-au pronuntat
pentru abolirea pedepsei cu moartea, in timp ce altii au afirmat o pozitie mai
moderata , iar in unele tari chiar legitimista.
In Italia , scoala clasica penala a ajuns la apogeu cu Fr. Carrara care ,
dezvoltand ideile lui Beccaria , a impus in teoria si practica dreptului penal
cerinta ca pedeapsa sa fie strict gradata in raport cu gravitatea infractiunii.
In Franta, Brrisot de Warville a sustinut in Teoria legilor penale abolirea
pedepsei cu moartea fara nicio exceptie.
In Anglia, filozoful J Bentham a fost un legitimist convins, fiind
partizanul pedepsei cu moartea mai ales in materie politica , pentru conducatorii
rascoalelor populare. In Theorie des peines et des recompenses, el a consacrat un
capitol examinarii pedepsei capitale careia ii gaseste o prima calitate in faptul ca
ridica infractorului „puterea de a vatama”.
 4.4. Scoala pozitivista italiana
In a doua jumatate a secolului XIX-lea, conditiile privind pedeapsa cu
moartea incep sa reflecte o noua pozitie a burgheziei, care are nevoie in politica
represiva de o justificare a masurilor crude, eliminatorii , dictate impotriva
elementelor care aduc atingere intereselor sale de clasa cele mai esentiale. Astfel
a luat nastere, ca o reactie impotriva beccarianismului si scolii penale clasice,
carora li s-a reprosat ca ar fi periclitat apararea sociala , scoala penala pozitivista
italiana , al carui curent mai radical a fost cel antropologic .
Initiat de Cesare Lombroso si expus in L’uomo delinquente , curentul
antropologic vedea in infractiune un fenomen biologic, in infractor o fiinta
anormala , un criminal innascut, ceea ce justifica, in interesul apararii sociale ,
masurile represive cele mai eficace, inclusiv pedeapsa cu moartea, pentru a-l
face inofensiv, sau unele masuri de izolare, chiar daca nu s-a savarsit inca vreo
infractiune.
Un alt pozitivist, R. Garafalo , era de asemenea partizanul pedepsei cu
moartea , el observand ca munca zilnica pe viata nu infricoseaza suficient
criminalii „din clasele de jos” pentru care viata intreaga este o munca zilnica.

4.5. Opiniile unor „eclectici”

Unele opinii, formulate ca reactii impotriva scolii clasice penale si scolii
pozitiviste italiene sau ca incercari de conciliere a acestora, au aparut conceptii
eclectice afirmate fie pe pozitii independente , fie in cadrul unor organizatii
specializate ale penalistilor. (Uniunea internationala de drept penal)
E.B Ortolan pornind de la afirmatia ca „moartea nu este raul suprem pe
care societatea poate sa-l faca unui om” si ca „mai mult, ea nu este un rau”,
Ortolan considera moartea drept „ termenul fatal al existentei noastre pe care nu
ne este permis a-l grabi nici pentru noi insine, nici pentru semenii nostri”.
R. Garraud , considerat in mod obisnuit un „eclectic”, n-a avut in
principiu nimic de obiectat impotriva pedepsei cu moartea daca ea satisfacea
dubla conditie: de a fi justa, de a fi necesara, adica numai ea sa fie proprie a
garanta apararea societatii .

4.6. Karl Marx despre pedeapsa capitala

K. Marx nu ataca problema pedepsei cu moartea in sine, ca pe o simpla
chestiune teoretica, ci inscrie pozitia sa in preocuparile constante legate de
analiza critica a unor fapte concrete si realitati ale societatii capitaliste , dand in
vileag viciile organice ale acesteia.
 In expunerea opiniei sale fata de pedeapsa cu moartea , K Marx pleaca de
la conceptia sa privind necesitatea schimbarii oranduirii sociale capitaliste
nedrepte si exploatatoare.
Analiza pozitiei de ansamblu a lui K. Marx fata de pedeapsa cu moartea
nu poate fi desprinsa de analiza conditiilor economice , sociale si politice ale
timpului si societatii in care ea a fost afirmata. Marx dezvaluie caracterul barbar
al sistemului capitalist de a recurge la pedepse crude si critica toriile filozofice si
juridice burgheze care apara si justifica acest sistem.
K. Marx arata ca mijlocul radical de lupta impotriva criminalitatii nu
consta in cruzimea pedepselor aplicate , ci in lichidarea societatii burgheze
insasi, ea fiind aceea care genereaza in mod inevitabil crimele.
In lumina celor expuse , apare de necombatut concluzia potrivit careia , in
esenta, conceptia lui Marx privind desfiintarea pedepsei cu moartea este o
componenta a problemei esentiale si prealabile: schimbarea oranduirii sociale
capitaliste insasi.

5. Istoricul pedeapsei cu moartea in Romania

5.1 Pedeapsa cu moarte în Romania înainte de

instaurarea regimului comunist
Încă de la existența începuturilor sale , poporul român a cunoscut
influența vieții și caracterului stramoșilor săi , geto-dacii și romanii.După
mărturia din Tristele lui Ovidiu exilat la Tomis , daco-getii erau netemători de
moarte și veneau la judecată ținându-se de mână , aluzie la “dreapta lui
Dumnezeu”, sau la răzbunarea privată ori la duel. Alte surse spun că zeul
Zamolxis “a întipărit în inima dacilor că ei nu mor , ci numai cât își schimbă
locuința și , de aceea ,merg la moarte mai veseli decât la orice altă călătorie.
Lipsa datelor istorice ne împiedică să știm care au fost legile Daciei,totuși
potrivit cu deprinderile celorlalte popoare , se pare că “voia căpeteniilor și
drepturile firei să fi avut puterea și aria legei scrise”.
În epoca Daciei romane , justiția penală apartinea în provincie
guvernatorului care dispunea de imperium merum , adică drept de viață și de
moarte , limitat numai pentru catățenii romani prin ius provocations popolum.
În perioada cnezatelor și voievodatelor ca prime formațiuni statale
românești , viața poporului era în grija oamenilor buni și bătrâni , a capeteniilor
satelor(cnezi,juzi) , precum și a voievozilor conducători de uniuni ale obstilor ,
deveniți ulterior stăpâni feudali puternici din punct de vedere economic și
militar,care împarteau dreptatea conducându-se în mod tradițional după lex
terrae.
 Dupa formarea voievodatului independent al Transilvaniei,către sfarșitul
secolului al IX-lea , precum si a statelor independente ale Țarii Românești și
Moldova , cunoscute din documente începând cu secolul al XII-lea,în fruntea lor
se gasea domnul care conducea țara cu ajutorul sfatului domnesc. Astfel ,
izvoarele ne vorbesc despre asprimea pedepselor pe care domnii le hotărau.
Pedepsele draconice ale tragerii in țeapă , sub Vlad Tepes ,la mijlocul secolului
al XV-lea in Țara Românească au intrat in istorie.
Domnii moldoveni practicau o justiție severa față de boierii care unelteau
împotriva scaunului domnesc sau care asupreau crunt poporul. Grigore Ureche
consemnează unele din execuțiile săvârșite de Ștefan Vodă împotriva unor mari
boieri. In a doua domnie a lui Alexandru Lapușneanu (1564-1568) , 47 boieri au
fost uciși , domnul vrând-după cum arăta tot Grigore Ureche-“să se curățească
și de vrajmașii cei de casa , pre care presupusese el că pentru vicleșugul lor a
fost scos din domnie”.
În pravilele domnesti , cum sunt Cartea românească de învăț ătură din
1646 a lui Vasile Lupu și Îndreptarea legii din 1652 a lui Matei Basarab ,
faptele penale considerate cele mai grave erau pedepside cu moartea , făcând
deosebire între condamnați după rangul lor social. Astfel , în timp de razboi
dacă un om din poporul de jos se lăsa prins viu i se tăia capul , iar dacă era cazul
unui boier , el era spânzurat. Aceste pravile aveau unele dispoziții care
conțineau prevederi înaintate pentru acea perioadă. Astfel , judecătorul care
urma să pună în executare o sentință capitală dată de domn putea să refuze dacă
era convins de nevinovăția condamnatului , încât prefera mai degrabă să își dea
demisia decât să se supună hotărârii domnului . Pravilele domnești conțineau
chiar mijloace prin care un osândit la moarte putea scăpa de execuție , putând fi
iertați de domn în urma rugăminții mitropolitului , alții își ofereau serviciile lor
pe viața oricui i-ar fi salvat de la moarte.Prin secolul al XVIII-lea pedeapsa cu
moartea se rascumpăra adesea cu bani și cel care plătea pentru osândit , dacă
acesta nu putea platii el insuși , se despăgubea cu pamântul sau îl lua rumân. De
asemenea , potrivit obiceiului pământului , un condamnat la moarte nu era
executat dacă o fecioara îl lua de bărbat.
În 1780 , Alexandru Ipsilante a promulgat Pravilniceasca Condicș , cel
dintâi dintre codurile românești mai noi în care dispozițiile penale , influențate
de idelile lui Beccaria , se împletesc puternic cu elementele feudale , ceea ce
caracterizează acest cod ca fiind în esență un cod feudal . Elaborată de catre
domn în colaborare cu persone instruite , Pravilniceasca Condică dovedește că
autorii ei “cunoșteau ideile de reforme din a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea si au cunoscut unele principii fundamentale progresiste cu mult înaintea altor
legislații . Sub influența ideilor beccariene , pedeapsa cu moartea fusese ca și
desfințată , Alexandru Ipsilante rezervându-și judecarea pricinilor penale mari
“ca o garanție împotriva abuzurilor și arbitrarului dregătorilor și judecătorilor”.
Până la obolirea pedepsei cu moartea prin Regulamentul Organic al Țării
Românești , care în art.298 stabilea ca “pedepsele cu tăierea mâinilor sau cu
moartea , precum și cazna și muncile să strică și să desputernicează fără a să
mai putea urma de acum înainte”, aceasta a fost practicată de diferiți domni
precum , Ioan Caragea sub a cărui domnie a intrat în vigoare Legiuirea Caragea ,
care prevedea pedeapsa cu moartea doar în patru cazuri , Scarlat Calimachi care
a elaborat Codul Calimachi intrat în vigoare la 1 octombrie 1817 , în care se
prevedea pedeapsa cu moartea pentru omor ,paricid , tâlharie , otrăvire și
incendiu intenționat.
În Moldova însă , Regulamentul Organic , nu numai că menținea
pedeapsa capitală , dar mai adăuga un caz în care ea putea fi aplicată, și aceea
pentru “funcționarii carantinelor , pentru anumite crime grave în legătură cu
funcțiunea lor”. 1847 a fost anul când a funcționat pentru ultima oara pedeapsa
cu moartea în Moldova.
Ideea abolirii pedepsei cu moartea a fost reluată de revoluționarii de la
1848 , pe care au înscris-o în programele lor . Astfel , Proclamația de la Islaz ,
glăsuia că “poporul decretă desfințarea cu totul al pedepsei cu moartea atât în
lucrare cat și în sentințe” , cerere pe care Guvernul provizoriu al Țării
Românești a satisfăcut-o edictând la 14 iunie 1848 , decretul nr.7 prin care
hotăra desființarea desăvârșită a pedepsei cu moatea.
Sub domnia lui Basarab Știrbei a fost promulgat în Muntenia un nou Cod
Penal (decembrie 1850) și primul Cod penal de justiție militară (aprilie 1852) ,
în ambele figurând pedeapsa capitală care trebuia executată prin tăierea capului
sau prin împușcare , însă ea nu a fost practicată decat rareori pentru că la noi nu
exista nici ghilotină , nici călău.
Pedeapsa cu moartea a fost desființată prin Codul penal din 1864 , fiind
reintrodusă abia prin Constituția din 1866 , doar pentru cazurile prevăzute în
Codul justiției militare pentru timp de război. În 1871 s-a cerut modificarea
Constituției pentru a se putea introduce în legea ordinară pedeapsa capitală de
către partidul conservator , cerere care a fost acceptată.
Constituția din 1923 a abolit și ea pedeapsa capitală , fiind reintrodusă
prin Constituția din 23 februarie 1938 pentru atentate împotriva regelui ,
membrilor familiei regale , șefilor statelor străine și demnitarilor statului ,
precum și în cazurile de tâlhărie cu omor și asasinat politic.

5.2. Pedeapsa cu moartea în România în

perioada comunistă
Între 1944 și 1969 , pedeapsa cu moartea era cuprinsă în unele legi
speciale. Codul penal din 1969 a renunțat la împărțirea infracțiunilor în
“crime” și “delicte” , la pedepsele perpetue (închisoarea pe viață) și la
împărțirea pedepselor în “politice și de drept comun” , precum și la clasificarea
acestora în genuri ( muncă silnică , temniță grea , detențiune riguroasă ,
închisoare corecțională ) , instituind o scară de pedepse , rigidă și insuficientă ,
compusă din pedeapsa închisorii pe timp mărginit și amendă penală . În ceea ce
privește pedeapsa cu moartea , aceasta nu făcea parte din scara pedepselor , fiind
prevăzută într-un text aparte și continuând să fie considerată “o infracțiune
excepțională pentru infracțiunile cele mai grave”, fiind însotită , în partea
specială a Codului penal de pedeapsă alternativă a închisorii pe timp limitat
(15-20 ani).
Sub imperiul acestui cod penal , între 1969 și 1989 au fost condamnate la
moarte și executate 96 persoane,dintre care 93 pentru infractiunea de omor
deosebit de grav.În perioada 1977-1988 pentru alte 34 persoane condamnate la
moarte , pedeapsa a fost comutată în pedeapsa inchisorii pe 25 ani.Dintre aceste
personae ,13 fusesera condamnate pentru infracțiunea de omor deosebit de
grav , 11 pentru diferite infracțiuni contra avutului obștesc, 9 pentru
infracțiunea de subminare a economiei naționale și una pentru infracțiunea de
deturnare a unei nave.Gheorghe Ștefănescu , Alexandru Câinaru , Ion Pistol
,Mircea Răceanu si Ion Râmaru au fost unii dintre persoanele condamnate la
moarte in perioada comunista.
Deşi a fost unul dintre cele mai cunoscute cazuri de condamnare la moarte
din epoca comunistă, execuţia lui Gheorghe Ştefănescu nu reprezintă un
moment singular.Deznodământul anchetei în cazul „Bachus" este, mai degrabă,
demonstraţia perfectă a modului în care regimul reacţiona faţă de persoanele
considerate a fi responsabile de subminarea autorităţii. Girate de celebrul cod
penal comunist, inspirat din legislaţia stalinistă, execuţiile la moarte erau, în
general, asociate direct acuzaţiilor de subminare a economiei naţionale sau
omorului în formă gravă.
Un foarte bun exemplu despre infracţiunile ce conduceau la dictarea
sentinţei de condamnare la moarte, dar şi a modului în care acţiunea penală se
derula în epoca comunistă o reprezintă un caz mult mai puţin cunoscut decât
celebra poveste a lui "Bachus". În 27 iulie 1966, Alexandru Cîinaru, în vârstă de
29 de ani, din comuna Micşuneşti-Moară, raionul Urziceni, era condamnat la
moarte pentru infracţiunea prevăzută de articolul 245 din Codul Penal. Concret,
Cîinaru era trimis la moarte pentru "părăsirea de către personalul de conducere a
trenului sau orice faptă din activitatea personalului ce asigură direct securitatea
transporturilor pe căile ferate şi care are drept urmare o catastrofă".
Ultimul civil condamnat la moarte în regimul Ceauşescu a fost Ion Pistol,
trimis în judecată pentru omor deosebit de grav. Procesul acestuia a avut loc la 9
aprilie 1986, în faţa unui auditoriu de 500 de persoane. La acel moment,
avocatul lui Pistol, Liviu Ardeiaş susţinea în faţa instanţei că, dacă i se va aplica
pedeapsa capitală, clientul său "nu va fi executat, ci ucis". Prin Sentinţa Penală
numărul 6, pronunţată în aceeaşi zi, Tribunalul Judeţean Teleorman l-a
condamnat pe Ion Pistol la pedeapsa cu moartea. Prin Decretul Prezidenţial
numărul 74, din 4 mai 1987, Nicolae Ceauşescu respingea cererea de comutare a
pedepsei cu moartea. La data de 12 mai 1987, condamnatul a fost executat, prin
împuşcare, în Penitenciarul Bucureşti.
 Cazul Răceanu

Mircea Răceanu, fost diplomat român în perioada comunistă, a fost

ultimul condamnat la moarte al regimului Ceauşescu. El a fost arestat din motive
politice, fiind acuzat că a spionat pentru Statele Unite. Răceanu este fiul vitreg al
lui Grigore Răceanu, membru marcant al Partidului Comunist în perioada
stalinistă şi semnatar al „Scrisorii celor şase" în martie 1989.Mircea Răceanu a
fost arestat la 31 ianuarie 1989, pe stradă, în timp ce mergea la la reşedinţa
ambasadorului Statelor Unite la Bucureşti unde urma să vizioneze filmul
„Spărgătorul de nuci". În momentul arestării, conducea Direcţia America de
Nord din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, iar asupra lui au fost găsite
documente pe care intenţiona să le predea americanilor.

Cazul Răceanu a fost mediatizat de puterea comunistă la mai bine de două

luni de la arestarea diplomatului. În ziarul „Scânteia" din 14 martie 1989, la
numai trei zile de la valurile făcute în Occident de scrisoarea celor şase, Mircea
Răceanu era acuzat că „s-a pus în slujba unei puteri străine". Mircea Răceanu a
fost judecat şi condamnat la moarte la 20 iulie 1989. Aceasta a fost ultima
pedeapsă capitală pronunţată în perioada comunistă. Trei luni mai târziu,
Nicolae Ceauşescu îi comuta pedeapsa la 20 de ani închisoare.

În afara condamnaţilor politic, au fost executaţi şi criminali, cel mai

cunoscut fiind Ion Râmaru, care a ucis şi violat mai multe femei, în Bucureşti, în
1970 şi 1971. A ajuns în faţa plutonului de execuţie de la Jilava în 1971, după ce
condamnarea sa la moarte a facut sala de tribunal să izbucnească în aplauze şi
urale.

Ion Rîmaru (1946 —1971) a fost un asasin în serie român executat după
ce a fost condamnat la moarte de instanțele competente pentru asasinate, violuri
și furturi. Criminalul in serie Ion Ramaru a tinut sub teroare Bucurestiul un an
de zile - intre 1970 si 1971. Nu se numara printre criminalii cu un numar mare
de victime, dar cu siguranta este unul dintre cei mai sangerosi. Si-a savarsit
faptele cu violenta si sadism; obisnuia sa-si muste victimele si sa le suga
sangele. Pe toate le-a violat, pe unele chiar si dupa ce au murit. În anul 1971 a
fost condamnat la moarte, a fost dus la Jilava, legat de un stâlp și executat
pentru crimele sale. Ulterior, un fapt socant a iesit la iveala: tatal lui Ion, Florea
Ramaru, a fost si el criminal in serie, dar acest lucru nu s-a aflat decat dupa
moartea acestuia. În anul 1944, patru femei au fost omorâte de un individ rămas
necunoscut decenii întregi. Autorul acestor crime a fost identificat de
criminalistul Constantin Turai ca fiind Florea Rîmaru, tatăl lui Ion
Rîmaru.Florea Rîmaru a fost asasinat în 1972 de Securitate, la un an de la
execuția fiului său, fiind aruncat dintr-un tren.
 Regulile execuţiei

În „camera neagră”.Pe durata aşteptării execuţiei, condamnatul era legat la

mâini şi la picioare. Condamnaţii la moarte aveau dreptul de a fi scoşi la
plimbare în curtea interioară, dar nu mai mult de 10 minute într-o lună. Înaintea
execuţiei, persoana condamnată era mutată în „camera neagră", o cameră fără
niciun fel de lumină. Când era scos pentru execuţie, condamnatul era atât de
dezorientat din cauza luminii, încât nu vedea mare lucru din ceea ce se întâmplă
în jurul lui.

Cei aleşi să facă parte din plutonul de execuţie erau selecţionaţi, din timp,
pe baza unui profil psihologic bine conturat şi obligaţi să semneze o declaraţie
de confidenţialitate. În cazul în care ar fi divulgat vreun secret, aceştia erau
aspru sancţionaţi, excluşi din sistem sau chiar arestaţi. La Penitenciarul Rahova,
execuţiile se făceau într-un poligon subteran, distrus la mijlocul anilor 1980.

6. Revoluț ia română din 1989: executarea soț ilor

Ceaușescu
Revoluț ia din decembrie 1989
Evenimentele sângeroase de la Timișoara și București din
decembrie 1989 au culminat cu căderea lui Ceaușescu și a regimului
comunist.

1. Distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc.

2. Subminarea economiei naționale.
3. Încercarea de a fugi din țară pe baza unor fonduri de peste un miliard de
dolari depuse la bănci în străinătate.

Acest acuzații n-au fost dovedite, ci doar numite de acuzatori împreună cu

menționarea descrierilor făcute de presă ale unor infracțiuni atribuite de
jurnaliști Ceaușeștilor Avocații impuși cuplului i-au acuzat în loc să-i
apere · Nicolae Ceaușescu a afirmat că nu recunoaște tribunalul și se pare
că avea dreptate în această privință, singura calitate oficială a celui care a
semnat decretul era cea de a fi unul din liderii loviturii de stat.

Nici până azi nu a putut fi dovedită existența unor conturi secrete care ar fi
conținut banii menționați de acuzatori. Acuzația de genocid nu a fost probată
nici până acum.Sentința de condamnare la moarte a fost pronunțată la ora 14:45
și deși verdictul admitea recurs, a fost executată cinci minute mai târziu, în
curtea garnizoanei, lângă clădirea corpului de gardă. Unul din avocați motivase
că din moment ce inculpații nu recunosc tribunalul, nu mai există cale de atac a
sentinței, așa că decizia trebuia să devină definitivă.

7. Pedeapsa cu moartea in prezent

În 2011, 58 de ţări din întreaga lume folosesc încă pedeapsa cu moartea,
96 au abolit-o, în nouă state, este permisă în circumstanţe extraordinare, iar, în
34, nu a mai fost folosită de peste zece ani, arată un raport al organizaţiei
Amnesty International.

7.1.În România
În România, art. 22 din Constituție reprezintă o interdicție a pedepsei cu
moartea, de la care nu pot exista excepții. Pedeapsa cu moartea este considerată
a fi contrară drepturilor naturale ale omului. Constituția României are la bază
pozițiile beccarianiste și pe cele contrare concepțiilor școlii pozitiviste
exprimate în domeniul dreptului penal și al criminologiei.
Primul alineat al articolulului 22 din Constituția României precizează
următoarele: „ Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică
ale persoanei sunt garantate.” Alineatul al doilea spune că „Nimeni nu poate fi
supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori
degradant.”Cu toate acestea, zilnic li se ia viața oamenilor nevinovați din
diverse motive ce se întrec în absurditate. Copiii sunt torturați de părinți ce
merită să fie decăzuți din drepturi și sanctionași de instanțele judecătorești,
indivizi care au probleme psihice mutilează oameni nevinovați sau le iau viața
ș.a. De aceea , alineatul al treilea, „Pedeapsa cu moartea este interzisă.”, se
află în contradicție cu primele două , după părerea noastra. Atât timp cât nu s-au
respectat dreptul la viață, la integritate fizică și psihică ale victimelor, rezultă că
nu e cazul să fie invocate nici drepturile individului găsit vinovat de crimă,
acesta pierzându-și prin propriile fapte, calitatea de cetățean ale cărui drepturi
trebuie respectate și ocrotite.

7.2.Alte state
Conform Amnesty International, în prezent există 95 de ţări care au
interzis pedeapsa cu moartea, 9 ţări care o folosesc doar în situaţii deosebite, de
pildă în vreme de război, 35 de ţări unde este legală, dar nu se aplica şi 58 de ţări
care folosesc în mod curent pedeapsa cu moartea. Printre acestea se numără
SUA, una din puţinele ţări dezvoltate care au acceptat aceste pedepse, ele fiind
legale însă în numai o parte din statele americane.

În 2009, ţara cu cele mai multe execuţii a fost China, care a avut mai
multe cazuri decât toate celelalte ţări la un loc. Au urmat Iranul, cu peste 388 de
cazuri, Irakul cu peste 120 de execuţii şi Arabia Saudită cu aproximativ 70. Tot
în 2009, SUA a executat 52 de persoane.

SUA a trecut de la spânzurare la scaunul electric şi la gazare, iar astăzi se

foloseşte mai degrabă injecţia letală. Întâi condamnatul este anesteziat şi
adoarme. Apoi i se administrează substanţe care îi paralizează muşchii, inclusiv
pe cei necesari în respiraţie. Ultima injecţie conţine un medicament care îi
opreşte inima. Injecţia letală are oponenţii ei, care susţin că este o metodă
dureroasă, însă victima nu se poate manifesta din cauza paraliziei.

Totuşi, cei mai mulţi condamnaţi la moarte sunt împuşcaţi, aceasta fiind
metoda preferată a chinezilor. Pe lângă plutonul de execuţie, care trage mai
multe gloanţe, chinezii folosesc şi metoda unui singur glonţ, tras în regiunea
gâtului, cu prizonierul îngenunchiat.

Dacă în SUA unii se opun injecţiei letale, anumite ţări permit încă
execuţia prin lapidare şi spânzurarea clasică, ce duce la o moarte lentă, prin
asfixie. Se întâmplă în special în ţările musulmane.

8. Reglementările Uniunii Europene în domeniul

pedepsei capitale
Ideile cuprinse in opera lui Beccaria, „Despre infracțiuni și pedepse”, au
declanșat
transformări rapide și radicale în sistemele penale ale unor state europene.
Principiile umaniste formulate în cuprinsul tratatului au stat la baza redactării
unor articole importante din « Declarația drepturilor omului și cetățeanului »
de la 1789. În tratatul său , Beccaria demolează un întreg sistem juridico-penal
existent până la acel moment, cu rădăcini adânci.
„Orice om are dreptul la viață, libertate și inviolabilitatea persoanei.”
„Dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin
lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar.” Există în lume o
tendință dominantă prezentă în documente juridice, politice, sociologice de
înlăturare a pedepsei cu moartea, ea fiind considerată o cruzime care foarte rar s-
a dovedit dreaptă, dar niciodată eficientă, având în vedere faptul că au existat în
istorie grave erori judiciare.
 Un stat poate să prevadă pedeapsa cu moartea pentru acte săvârșite în
timp de război sau de pericol iminent de război, conform dispozițiilor sale. Nu
se admit derogări de la acest protocol.
Nu se încalcă drepturile omului în situația în care moartea „rezultă dintr -o
recurgere absolute necesară la forță”, ca în situațiile următoare: pentru a asigura
apărarea oricărei persoane împotriva violenței ilegale, pentru a face o arestare
legală sau pentru a împiedica evadarea unui deținut, pentru a reprima în mod
legal tulburări violente sau o insurecție. Comisia Europeană consideră că
„recurgerea absolut necesară la forță” se poate realiza când minim una din cele
trei condiții de mai sus este îndeplinită. Pentru constituțiile care prevăd
pedeapsa cu moartea, Pactul recomandă în articolul (art.) 6, iar Convenția în
art.2 că, acolo unde pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, să se pronunțe o
sentință de condamnare doar pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu
legea în vigoare la momentul săvârșirii crimei. Condamnarea la moarte trebuie
să fie făcută de un tribunal competent, iar cel condamnat să aibă drept de a
solicita grațierea sau comutarea pedepsei. De asemenea, nu pot fi condamnate la
moarte persoanele ce nu au împlinit vârsta de 18 ani, precum și gravidele. Când
pedeapsa capitală este aplicată, ea se execută astfel încât să cauzeze minimul de
suferință posibil.
Desființarea pedepsei cu moartea apare atât în Carta Drepturilor
Fundamentale ale Uniunii Europene, cât și în Convenșia Europeană a
Drepturilor Omului adoptată de Consiliul Europei în 1950. Dintre toate țările
europene moderne, San Marino, în 1865, a fost printre primele care au desființat
pedeapsa cu moartea. Letonia și Kazahstan au abolit pedeapsa capitală pentru
infracțiunile obișnuite, dar nu și pentru crime pe timp de război. Tot Consiliul
Europei este acela care a adoptat „Ziua europeană împotriva pedepsei cu
moartea” la data de 10 octombrie 2002. Acesta poate reprezenta un prim demers
într-o luptă în care principalul obiectiv este suprimarea pedepsei capital la nivel
global.
În prezent, în Europa, pedeapsa capitală a fost abolită în majoritatea
statelor, mai puțin în Belarus, unul din motivele pentru care Belarus nu este
membră a Consiliului Europei fiind aplicarea pedepsei cu moartea. Autorităţile
publice refuză, însă, să desființeze pedeapsa capitală pe motiv că societatea nu
este pregătită să renunţe la ea, ca dovadă invocând referendumul din 1996, în
care 80,44% din populație a votat în favoarea păstrării pedepsei cu moartea.

9. Rata criminalităț ii la nivel global

Autoritățile din Statele Unite sunt de mult timp preocupate de infracțiuni
și de rata
omuciderilor. Deși Londra are o populație de trei ori mai mare decât Chicago,
în 1916 în orașul britanic au fost identificate 45 de cazuri de crimă, fașă de
198 de crime în cel american , ceea ce ridică multe semne de întrebare, ținând
cont de faptul că SUA, în ansamblu, spriji nă pedeapsa cu moartea, ceea ce ar
presupune o mai mare precauție sau prevenție împotriva infracțiunilor. În
ultimii 47 de ani, rata criminalității în SUA a crescut cu 350%, deși în 1993 a
existat o ușoară scădere. Tocmai în acest an guvernul american a introdus
Legea celor trei lovituri, care prevedea că acele persoane care au fost declarate
vinovate pentru comiterea a trei delicte grave erau condamnate la închisoare pe
viață. De aici deducem faptul că asprimea pedepselor era, totuși, o soluție
pentru anihilarea crimelor și pentru protejarea indivizilor ce aparșineau
societății.
Trebuie menționat, însă, că există și orașe în care criminalitatea a scăzut
uimitor de mult, cum ar fi New York City, unde, în anul 2005, numărul
omuciderilor ajunsese la cel mai mic nivel al său încă din 1963. În anul 2007, în
New York s-au înregistrat mai puțin de 500 omucideri, pentru prima dată de
când s-au publicat date despre rata criminalității, în 1963. Deși rata
omuciderilor din SUA, în ansamblu, a rămas constantă în ultimii ani, aceasta
este una dintre cele mai ridicate din societatea modernă. În 2004, pe teritoriul
american, s-au produs 5.5 omucideri la suta de mii de locuitori, aproape triplu
față de Canada (1.9) și de cinci ori mai mult decât în Germania (1.0), în
condițiile în care majoritatea țărilor europene care nu acceptă pedeapsa cu
moartea, au o rată a crimelor de sub 2.5.
Concluzia cu privire la acest aspect este că, oricâtă teamă ar impune oamenilor
obișnuiși pedeapsa cu moartea, ea nu pare să aibă același efect asupra
criminalilor. Conform datelor de mai sus, rata criminalității în statele care au
prevăzută în constituție pedeapsa capitală este mult mai mare față de cea a
statelor care au abolit-o. Constatăm, astfel, ineficiența existentă la moment ul de
față a unei astfel de sancțiuni, deși, cel puțin la nivel teoretic, instituirea ei ar
trebui să reducă numărul omuciderilor, făcându-i pe cei ce intenționează să
încalce legea să se gândească de două ori înainte de a face acest lucru.
Cu toate acestea, se poate foarte ușor demonstra viceversa. De exemplu,
în Suedia, după abolirea pedepsei capitale în 1921, numărul persoanelor
condamnate pentru omor a crescut de la 49 la 100.000 de locuitori în perioada
1910-1921, la 58 la 100.000 de locuitori între 1919 și 1935. La data de 23
noiembrie 1950, în Franța, edictarea pedepsei cu moartea pentru furtul săvârșit
de autori înarmați a atras o diminuare a acestui gen de infracțiune, fapt care
sprijină argumentul de menținere a pedepsei cu moartea pentru infracțiunile
grave ce pun în pericol viețile oamenilor, a căror protecție trebuie să fie
asigurată de stat.
10. Argumente pro si contra în favoarea pedepsei
capitale
10.1. Argumente favorabile pedepsei capitale
„Pedeapsa cu moartea este o frână pentru creșterea numărului
infracțiunilor cele mai grave”.spune Iulian Poenaru. El este de părere că acest
tip de sancțiune este necesară pentru apărarea vieții umane, dar și pentru
ocrotirea și salvarea unor valori culturale și sociale aflate sub protecția legii.
Deși la o primă vedere poate părea crud și imoral să promovăm pedeapsa
capitală, trebuie să ne amintim că aceasta nu este decât o măsură de represiune.
Așadar, doar acei indivizi care acționează ca și cum ar avea drept de viașă și
de moarte asupra altora, care ii supun pe ceilalți la torturi fizice și psihice sunt
vizați. Există o serie de motive care spijină introducerea pedepsei capitale în
legile interne ale unui stat.
Statistica judiciară

S-a afirmat nu odată că pedeapsa cu moartea constituia o frână a creșterii

numarului infracțiunilor , mai ales a infracțiunilor celor mai grave , sancționate
cu această pedeapsă , de aici decurgând necesitatea existenței pedepsei cu
moartea nu numai pentru apărarea vieții umane , dar și pentru ocrotirea și
salvarea unor valori culturale și sociale aflate sub protec ț ia legii.
De-a lungul timpului diferite statistici au venit în sprijinul acestei teorii.
Astfel statisticile efectuate în statul Arizone din S.U.A , în Suedia , Franța au
arătat că în urma abolirii pedepsei capitale a crescut numărul persoanelor
condamnate pentru omor. Alte cifre au demonstrat însă că desființarea pedepsei
cu moartea nu produce o creștere a criminalită ț ii , dupa cum introducerea ei nu
contribuie in mod absolut și nici măcar relativ la micșorarea fenomenului.
Aceste date l-au facut pe profesorul american Th. Sellin să aprecieze că evoluția
factorilor criminogeni nu are legatură directă și nici chiar indirectă cu problema
abolirii , menținerii sau reintroducerii pedepsei cu moartea.

Efectul intimidant-argumentul psihologic-

Unul din argumentele cele mai serioase ale legitimiștilor este furnizat de
puternicul efect intimidant al pedepsei cu moartea , prin care societatea ar fi
apărată împotriva infracțiunilor foarte grave. Acest efect are loc tocmai pentru
că omul nu se teme mai mult de pierdere nici unui alt bun sau valoare cum se
teme de pirderea vieții. Tocmai de aceea , efectul intimidant al pedepsei cu
moartea își men ț ine o valoare indiscutabilă acolo și atunci când executia se face
în prezența unui cât mai numeros public. Executarea pedepsei cu moartea
provoacă uneori în conștiin ț a celor care asistă la execu ț ie , mai ales atunci când
pedeapsa este apreciată ca depășind pericolul social al faptei săvârșite , un
sentiment de compătimire și chiar de admira ț ie , dându-se condamnatului o
aureolă de erou.

Argumentul economic
Condamnarea la închisoarea pe viață nu este eficientă deoarece deținuții
sunt întreținuți de societate, lucru care este, într-o mare măsură, anormal și
departe de a fi moral. De asemenea, pedeapsa capitală ar trebui să se aplice și
din motive de siguranță și protecție pentru ceilalți membri ai societății.
Individul condamnat pe viață poate face rău cuiva prin intermediul unei terțe
persoane care nu se află în spatele gratiilor.
De cele mai multe ori, cei care comit crime cu premeditare sunt
irecuperabili. Chiar dacă inițial nu par atât de rău-intenționați precum am crede
și au avut un moment de rătăcire, după timpul petrecut după gratii, acești
indivizi, în loc să își schimbe comportamentul în unul moral și să adopte o altă
mentalitate în viață, își petrec timpul în închisoare gândindu -se la noi
modalități de a face rău celor din jur direct sau prin intermediul celor din
exterior. Mai mult decât atât, e foarte puțin probabil ca un individ să își
schimbe principiile după 20 de ani în care a avut timp să le sedimenteze. Cesare
Lombroso redă în „Omul delincvent” un interogatoriu cu o persoană de sex
feminin care a împins de la balcon un copil după ce i-a smuls cerceii din urechi.
Ea povestește în detaliu cruzimile comise fără a arăta niciun fel de remușcare.
Pe lângă faptul că astfel de indivizi nu se pot reintegra în societate și nu pot
ajunge la acel stadiu în care să nu mai comită vreodata vreo ilegalitate, ei nu
merită să aibă același statut cu un cetășean care este cinstit, nu comite
infracțiuni și, ceea ce este cel mai important, nu ia viața altuia. De asemenea,
justiția ar trebui să nu fie atât de indulgentă în ceea ce privește tinerii care
comit crime și, în loc să fie iertătoare, ar trebui să le acorde o atenție triplă,
chiar, deoarece există o mare posibilitate ca aceștia să recidiveze.

Argumentul respectului pentru viaț a umana

Dreptul la viață este un drept fundamental, înscris în Carta Drepturilor
Omului. La afirmația opozanților pedepsei cu moartea care spun ca se încalcă
astfel un drept al persoanelor inculpate, li se răspunde – de obicei – cu o
întrebare: cum rămâne însă cu dreptul la viață al victimelor? Sau cu respectul
pe care societatea este datoare să îl arate familiilor victimelor? Astfel,
susținătorii pedepsei capitale cred că statul are datoria de a arăta că prețuiește
viețile cetățenilor săi și că este capabil să pedepsească orice încălcare a acestui
drept de o manieră fermă și pe masură . Doar astfel , consideră aceștia , statul ar
arăta că respectă cel mai de preț lucru al cetățenilor : viața.

Argumentul lipsei securităț ii în multe dintre închisori

Este valabil , în general , în țările cu un sistem penitenciar precar. Astfel ,

se pleacă de la premiza că pedeapsa cu închisoarea pe viață ( în locul celei
capitale ) este aplicată doar criminalilor deosebit de periculoși și care , în
general , nu mai pot fi reabilitați. În anumite situații , aceștia pot evada și
nemaitemându-se de nimic (știu că , oricum, nu pot primi o pedeapsă mai mare)
pot ajunge să comită lucruri și mai grave. În plus, argumentul de fa ț ă este
susținut și de faptul că inclusiv în închisori infractorii pot comite crime
împotriva altor deținuți dacă nu sunt bine supravegheați.

10.2. Argumente împotriva pedepsei capitale

Dezavantajele instituirii pedepsei capitale constau, pentru început, în

faptul că se pot comite greșeli iremediabile. Au existat o mulțime de cazuri în
istorie în care abia după moartea acuzaților, când era, în mod evident, prea
târziu, s-a descoperit că aceștia fuseseră, în realitate, nevinovați. De exemplu,
în 1953, Berthely, un tânăr de 19 ani analfabet și debil mintal a fost acuzat că a
ucis un agent de poliție și, în cele din urmă spânzurat. Ulterior, s-a descoperit că
adevăratul vinovat era complicele său în vârstă de 16 ani, Craig.Mai mult decât
atât, există situații precum cea a dezertorului Eddie Slovik din timpul celui de-al
doilea Război Mondial, care a fost executat pentru că a dezertat, în ciuda
faptului că își exprimase dorinșa de a fi transferat, în care pedeapsa capitală
nu-și avea rostul. Laurence Thibault remarca într-un studiu din 1977 că
pedeapsa cu moartea favorizează violența, promovând o „concepție viciată” în
relația dintre individ și stat .
Un alt factor semnificativ situat împotriva pedepsei capitale este religia.
Iulian Poenaru afirma că „viața este bunul cel mai de preț al omului, însuși
omul”. „Nimeni nu poate lua altuia ceea ce nu i-ar putea restitui.” Susţinătorii
religiei reclamă faptul că viaţa a fost dată omului de Dumnezeu şi doar El poate
să ia viaţa cuiva. Totuși, se scapă din vedere faptul că nu pot fi înviate
persoanele al căror drept absolut a fost grav încălcat, astfel încât tot Dumnezeu
să fie cel care să le judece.
De asemenea, Iulian Poenaru afirmă că statul nu are dreptul de a dispune
de viața unui om, deoarece nu statul i-a dat acestuia viața - ea fiind de origine
extra și prestatală - și, de aceea, nu îi este permis să i-o ia în nicio împrejurare.
Cu toate acestea, nimeni nu-și poate face singur dreptate, cetățenii sunt nevoiți
să apeleze la stat pentru a-și exercita drepturile subiective. Rezultă, astfel, că
statul trebuie să fie în măsură să pedepsească în mod corespunzător orice faptă,
chiar și pe cele demne de oprobriu.
Trebuie avut în vedere, însă, că în aplicarea pedepsei capitale, instanțele
judecătorești
trebuie să distingă între omor și trădare sau între omor și alte infracșiuni care
nu se pliază, de
exemplu, pe principiul instituit de legea talionuluiș i a căror sancșionare prin
pedeapsa cu moartea este nefondată, faptele nefiind atât de grave încât să
justifice acest lucru. De exemplu, furtul sau omorul din culpă nu ar trebui
sancționat cu pedeapsa capita lă, ci doar omorul cu premeditare. Instinctul
criminal este cel care trebuie sancționat, nu accidentul, nu o întâmplare
nefavorab ilă.
În concluzie, soluția care ar trebui să existe în societățile actuale ar fi una
de compromis, în care drepturile și libertășile fundamentale ale omului să fie
apărate, să nu fie îngrădite în vreun fel, iar în cazul în care un individ le ignoră,
să nu se mai bucure de același statut pe care l-ar fi avut dacă nu ar fi comis o
crimă. Consiliul Europei ar trebui să aibă în vedere un număr limitat de situțaii
legate exclusiv de crimă, cărora să le aplice pedeapsa cu moartea în vederea
oferirii de protecție și siguranță celorlalți membri ai societății care nu au
încălcat dreptul la viață al celor din jur.

11.Nevinovaţi condamnaţi la moarte

Deşi pedeapsa cu moartea se aplică numai în cazurile unde nu există
îndoieli cu privire la vinovăţia acuzaţilor, de-a lungul timpului au existat şi
greşeli care au dus la condamnarea unor oameni nevinovaţi. În anii 1950,
un englez a primit pedeapsa capitală pentru că şi-ar fi ucis propria fiică. 16
ani mai târziu, s-a dovedit că vinovatul era colegul de cameră al bărbatului,
un criminal în serie.

În 2004, un american a fost executat pentru că, 13 ani mai devreme, ar fi

provocat incendiul în care au murit cei trei copii ai săi. După execuţie, au apărut
îndoieli cu privire la probele folosite în proces. Mai exact, pompierii au anunţat
că nu se găsise nicio substanţă care ar fi putut declanşa un incediu. Alţi doi
americani, executaţi în 1914 pentru uciderea unui tânăr, au fost achitaţi 94 de ani
mai târziu, când s-a descoperit că avuseseră această soartă pentru că nu şi-au
permis să plătească un avocat competent care să-i scape de pedeapsă. Aceste
cazuri, şi multe altele din toată lumea, reprezintă unul din motivele pentru care
multe persoane sunt împotriva pedepsei capitale. Erorile judiciare pot aduce
moartea unui nevinovat care nu mai poate fi nici despăgubit, nici eliberat, iar
achitarea lui nu ajută cu nimic familia care îi duce dorul.
12.Femei care au primit pedeapsa capitală
Dacă în ţările sărace femeile cad cel mai adesea victime din cauza
proceselor nedrepte, în SUA se consideră că bărbaţii primesc mai uşor pedeapsa
capitală, în timp ce femeile sunt pedepsite la închisoare pe viaţă pentru fapte
asemănătoare.

De pildă, o femeie care şi-a ucis fiica şi partenerul a fost mai întâi
condamnată la moarte, iar cu câteva ore înainte de execuţie, guvernatorul
statului Illinois, i-a transformat pedeapsa cu moartea în închisoare pe viaţă.
Americanii sunt gata să pună pariu că un bărbat aflat în aceeaşi situaţie nu ar fi
beneficiat de clemenţa guvernatorului. Totuşi au existat multe femei condamnate
la moarte, majoritatea pentru că şi-au ucis cu premeditare soţii sau copiii. Deşi
nu mai executase nicio femeie din 2005, americanii au redeschis seria cu Teresa
Lewis, o bunică de 41 de ani care a plătit un asasin ca să-i omoare soţul şi fiul
vitreg. Deşi avea un IQ foarte scăzut, femeia a fost considerată în deplinătatea
facultăţilor mintale, aşa că nu a avut parte de clemenţa judecătorilor, şi nici a
guvernatorului, căruia i s-a cerut să oprească execuţia. În acest moment îşi
aşteaptă execuţia Blanche Taylor Moore, care a fost condamnată încă din 1991,
dar a reuşit să amâne momentul prin recursuri la sentinţele primite. Femeia este
acuzată că şi-a ucis tatăl, soacra, doi soţi, cel puţin un iubit şi un preot,
otrăvindu-i cu arsenic. Se pare că soţii şi iubiţii îi aminteau de tatăl care a
abuzat-o în copilărie.Tot în aşteptare este şi Christa Pike, una dintre cele mai
tinere femei condamnate la moarte, la vârstă de 21 de ani. Ea a torturat şi ucis o
tânără de 19 ani pe care o bănuia că ar fi îndrăgostită de prietenul ei. Crima şi
tortura au fost comise cu ajutorul unui cutter şi al unor pietre.
13.BIBLIOGRAFIE
1. Iulian Poenaru – Pedeapsa cu moartea: „pro” sau „contra”?, Ed. Lumina Lex,
București, 1994,

2. http://ro.wikipedia.org/wiki/Pedeapsa_cu_moartea

3. http://www.unica.ro/

4. http://www.descopera.ro/