UNIVERSITATEA DIN PETROSANI

Facultatea de Mine

ECONOMIA SI POLITICA MEDIULUI

Suport de curs
 ECONOMIA MEDIULUI

Dezechilibrele tot mai accentuate ale raportului între economie şi mediu conduc la
necesitatea regândirii relaţiilor dintre activitatea economică şi mediul ambiant, la formarea
conştiinţei ecologice, la modificarea atitudinii faţă de natură, la dezvoltarea ştiinţei Economia
mediului.

Repere istorice ale apariţiei şi dezvoltării Economiei mediului

™ Înainte de revoluţia industrială, dezvoltarea economică era lentă şi se înscria într-o
lume agrară, aflată în armonie cu natura;
™ odată cu începuturile industrializării devine clar faptul că natura este dominată de
către om;
™ Teoriile economice se dezvoltă pe măsura progresului tehnic, dar nici una nu ia în
considerare factorul natural.
™ Apa, aerul, solul sunt considerate bunuri colective, dar nu li se atribuie nici o valoare
(preţ).
În prezent consecinţele tehnice ale dezvoltării societăţii au devenit atât de mari, încât
pragul critic ce asigură un echilibru între activitatea umană şi capacitatea de regenerare a
naturii a fost depăşit, iar degradările pereclitează însăşi dezvoltarea economică viitoare.
Concluzie: se impune studierea proceselor economice luând în considerare şi impactul
activităţilor umane asupra mediului şi toate consecinţele ce pot conduce la degradări ale
acestuia.

Direcţiile în care se manifestă impactul activităţii umane asupra naturii

¾ Folosirea intensivă a resurselor naturale neregenerabile (petrol, gaze, cărbuni), ceea
ce conduce la grave dezechilibre în natură;
¾ Eliminarea din biosferă a numeroase specii de plante şi animale odată cu distrugerea
ecosistemelor proprii ale acestora (distrugerea biodiversităţii);
¾ Introducerea în mediu a unei cantităţi mari de substanţe toxice, greu sau chiar
imposibil de asimilat pentru natură;
¾ Schimbarea compoziţiei mărilor şi oceanelor prin deversarea reziduurilor chimice şi
radioactive, cu urmări grave pentru vieţuitoare, inclusiv pentru om;
¾ Transformarea radicală a peisajelor geografice prin lucrări de amenajare de mari
proporţii;
¾ Modificarea climei, apariţia şi acutizarea unor fenomene ca efectul de seră, ploile
acide, deşertificarea unor zone, ş.a.
 Întreaga activitate umană care se desfăşoară în mediul înconjurător interacţionează cu
acesta, determinând o serie de modificări. Atât timp cât aceste modificări se păstrează sub un
prag, natura, prin procesele sale ciclice, reuşeşte să compenseze transformările, dezechilibrele.
La depăşirea pragului, dezechilibrele nu mai pot fi compensate de procesele naturale din
mediu şi apar transformări ireversibile ale acestuia.
Dezvoltarea de până acum a societăţii a făcut o mare eroare de calcul economic, respectiv
a neglijat costul degradării şi al pagubelor aduse mediului şi sănătăţii umane.
Acesta a generat costuri ce trebuie suportate de întreaga societate şi ale căror valori nu
pot fi încă estimate cu precizie.
De aici concluzia logică – necesitatea regândirii modului de organizare şi funcţionare a
activităţilor economice, respectiv o tranziţie spre un comportament şi un mod de viaţă
acceptabile din punct de vedere ecologic şi uman.
„ Clubul de la Roma (dr. Aurelio Peccei)
„ 1972 Conferinţa Naţiunilor Unite asupra Mediului la Stockholm la care s-a elaborat
Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (P.N.U.E.)
„ 1992 Conferinţa Mondială “Mediul şi dezvoltarea” la Rio de Janeiro

NOŢIUNI, TERMENI, DEFINIŢII DE BAZĂ

Mediul ambiant – ansamblul factorilor naturali (fizici, chimici, biologici) şi sociali

(creaţi prin activităţi umane) care interacţionează continuu şi care influenţează echilibrul
ecologic.
Mediul înconjurător determină atât condiţiile de viaţă pentru om, cât şi pentru
dezvoltarea economico – socială a societăţii.

Caracteristicile mediului ambiant ca bun public

¾ Chiar dacă este consumat de un individ, el rămâne disponibil şi pentru alţii;
¾ Nimeni nu poate exclude pe altcineva de la consumarea unui bun public pur (faţă de
cazul unui bun privat unde producătorul îi exclude pe toţi care nu plătesc preţul cerut);
¾ Consumatorul nu se poate exclude pe el însuşi de la utilizarea bunului public pur.
¾ Cel care consumă bunul public pur trebuie să o facă de o aşa manieră încât ceilalţi să
poată dispune la rândul lor de acest bun. În plus, consumatorul trebuie să ia măsuri de
protecţie a mediului astfel, încât la rândul lui să poată beneficia în continuare de bunul public
pur.
¾ Experienţa de până acum a demonstrat că, pentru a proteja mediul, cel mai economic
este să previi poluarea, să adopţi o poziţie preventivă încă din faza de proiectare.
 Investitorul are obligaţia să cerceteze în ce măsură proiectul propus este compatibil cu
cerinţele protecţiei mediului natural şi a cadrului uman de viaţă.
Când măsurile tehnice de reducere a impactelor nu sunt suficiente, respectiv impactul
nu poate fi suprimat sau redus, investitorul trebuie să adopte măsuri compensatoare,
asumându-şi şi costul integral al realizării acestora.
România a adoptat o legislaţie în domeniu în concordanţă cu reglementările U. E., dar
există numeroase probleme legate de aplicarea efectivă a legilor şi la găsirea suportului
financiar pentru luarea unor măsuri de protecţie a mediului adecvate.
Principalul document al U. E., care a fost utilizate este Al VI-lea Program de Acţiune
pentru Mediu.
Acesta este un document programatic axat pe problemele de mediu, pentru perioada 1
ianuarie 2001 – 31 decembrie 2010, ce cuprinde 11 articole. Principalele direcţii de acţiune
care se propun sunt:
• Îmbunătăţirea implementării legislaţiei de mediu existente;
• Integrarea preocupărilor de mediu în ansamblul celorlalte politici;
• Implicarea mecanismelor de piaţă pentru atragerea interesului pentru mediu a
agenţilor economici şi a consumatorilor,
• Implicarea directă a cetăţenilor în problematica de mediu
• Planificarea teritoriului şi a luarea de decizii manageriale la nivel local, regional şi
naţional care să ţină cont de impactul tuturor tipurilor de activităţi asupra mediului, precum
şi promovarea acţiunilor corective şi de protecţie potrivite.

DEZVOLTAREA DURABILĂ

Conştientizarea de către oameni a problemelor privind degradarea continuă şi

progresivă a mediului şi implicaţiile asupra sănătăţii a început să se manifeste coroborat la
nivel internaţional la începutul anilor ’70.
Prima reuniune cu participare internaţională s-a desfăşurat în cadrul Conferinţei ONU
asupra Mediului în 1972 la Stockholm, unde s-a pus accentul cu precădere asupra mediului
natural şi a sănătăţii oamenilor, asupra armoniei om - natură într-o viziune ecologică.
În 1983 s-a creat de către ONU Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, care a
avut sarcina de a întocmi un raport de analiză a situaţiei ambientale mondiale şi formularea
unui “program global de schimbare”, un raport cunoscut sub numele de Raportul Brundtland.
Concluzia formulată în Raport este că se impune “un alt tip de dezvoltare” capabil
să asigure pe termen lung creşterea economică, îmbunătăţirea condiţiilor de mediu şi
conservarea resurselor naturale.
 Acest tip de dezvoltare definit ca “o dezvoltare care răspunde nevoilor prezentului
fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor nevoi”,
a fost intitulat dezvoltare durabilă.
Conceptul de dezvoltare durabilă este însoţit de explicitarea a două noţiuni şi anume:
• “conceptul de nevoi” a celor mai defavorizaţi cărora trebuie să li se acorde prioritate
• “conceptul de limite impuse” de starea actuală a tehnologiilor şi a organizării
economico-sociale, a capacităţii mediului de a răspunde nevoilor actuale şi viitoare.
Raportul Brundtland identifică problemele ambientale cele mai importante care
ameninţă direct dezvoltarea unui număr mare de ţări:
o creşterea demografică excesivă,
o despăduririle şi păşunatul excesiv care provoacă deşertificări importante,
o distrugerea pădurilor tropicale care ameninţă speciile vegetale şi animale,
o exploatarea combustibililor fosili şi despăduririle care provoacă efectul de seră şi
perturbă climatul întregii planete,
o ploile acide care ameninţă ansamblul ecosistemelor acvatice şi forestiere,
o eroziunea stratului de ozon al atmosferei etc.
Situaţia nu este însă aceeaşi pentru ţările industrializate şi cele în curs de dezvoltare.
Ţările industrializate (26% din populaţia globului) produc şi consumă resurse naturale
într-un raport disproporţionat la nivel mondial (consumă 80% din resursele mondiale de
energie, petrol şi hârtie şi 40% din producţia alimentară).
Aceste ţări îşi permit distrugeri ambientale deoarece pot susţine şi remedierea lor în
timp ce în ţările în curs de dezvoltare se pune problema supravieţuirii populaţiei şi
satisfacerea unor nevoi esenţiale.
Raportul Brundtland propune în rezumat o serie de principii generale cu caracter
juridic, economic şi politic.
Lansarea conceptului de dezvoltare durabilă a impus definirea unor politici de mediu şi
dezvoltare la nivel internaţional, ce s-au cristalizat în cadrul Conferinţei ONU asupra
Mediului şi Dezvoltării desfăşurată la Rio de Janeiro în 1992 şi la Conferinţa de la
Johannesburg 2002.
La aceste reuniuni s-a dat o definiţie mai largă a dezvoltării durabile şi anume aceea de
„a trăi echitabil în limitele impuse de natură" obiectiv de dezvoltare care s-a statuat
drept valabil şi necesar în întreaga lume.
Conferinţa de la Rio a avut ca rezultat următoarele documente:
„ două declaraţii de principiu „Declaraţia de la Rio asupra Mediului şi
Dezvoltării" şi „Declaraţia asupra pădurilor",
„ două acorduri internaţionale, care au caracter de lege, „Convenţia asupra
Modificărilor Climatice" şi „Convenţia asupra Biodiversităţii",
 „ un plan de acţiune intitulat Agenda 21
Agenda 21 este un plan de acţiune amănunţit conţinând ansamblul acţiunilor necesare
a fi întreprinse de comunitatea internaţională în toate domeniile cu incidenţă asupra unei
dezvoltări durabile din punct de vedere social, economic şi ambiental, plan care a fost
dezvoltat la nivel global, naţional şi local.
Agenda 21 face referire la următoarele domenii:
… comerţul mondial,
… creşterea populaţiei mondiale, sănătate,
… cooperare şi coordonare internaţională,
… aşezări umane durabile, cu recomandări în ceea ce priveşte mediul urban,
… utilizarea de materiale de construcţii locale şi care respectă mediul şi sănătatea
umană,
… randamentul energetic al construcţiilor,
… strategii de transport vizând utilizarea de energii regenerabile,
… creşterea eficienţei transportului public şi reducerea transportului individual
… planuri de urbanism prin care să se limiteze deplasările pe distanţe mari,
… dezvoltarea de proiecte de restructurare urbană în cooperare public-privat,
… asigurarea unui mediu de calitate în zonele rurale,
… încurajarea dezvoltării oraşelor mici,
… împiedicarea expansiunii urbane pe terenurile agricole în zonele vulnerabile din punct
de vedere ecologic.
La nivel european problema dezvoltării durabile a fost introdusă în Tratatul de la
Maastricht, semnat în februarie 1992, prin care Comunitatea Europeană îşi propune ca
obiectiv principal promovarea unei dezvoltări durabile care respectă mediul (art.2),
promovarea de politici ambientale în scopul protejării mediului (art. 3), integrarea exigenţelor
ambientale în definirea şi punerea în operă a politicilor sectoriale.
În scopul de a furniza Comunităţii şi ţărilor membre informaţii sigure şi comparative -
necesare în monitorizarea politicilor ambientale - a fost creată Agenţia Europeana de Mediu
(E.E.A.) cu sediul la Copenhaga.

Indicatori ai dezvoltării durabile

Indicatorii dezvoltării durabile urmăresc să evalueze procesul de trecere la o dezvoltare
durabilă.
Ei sunt folosiţi în luarea deciziilor şi elaborarea politicilor de la toate nivelurile, precum
şi pentru a analiza procesul în sine.
 În afară de indicatorii economici utilizaţi în mod frecvent, referitori la nivelul de trai,
sunt necesari şi indicatori sociali, de mediu şi instituţionali, în vederea obţinerii unei imaginii
clare de ansamblu a dezvoltării societăţii.
În acest sens, Comisia pentru Dezvoltarea Durabilă (CSD), în aprilie 1995, a elaborat o
listă de 134 Indicatori şi tabele metodologice. După o perioadă de testări şi analize diverse,
lista finală a fost redusă la 58 de indicatori.
A. Indicatori economici
Aprecierea dezvoltării durabile se face cu ajutorul indicatorilor macroeconomici
cunoscuţi, de ex. PIB, procentul investiţiilor din PIB, ş.a.
Comerţul şi investiţiile reprezintă factori importanţi în creşterea economică şi
dezvoltarea durabilă; la acestea se adaugă gradul de înnoire a tehnologiilor, procentul din
investiţii direcţionat spre protejarea mediului sau reducerea poluării, etc.
B. Indicatori sociali
Echitatea socială reprezintă una dintre principalele valori care accentuează
dezvoltarea durabilă, având în centru oamenii şi calitatea vieţii lor.
Sănătatea şi dezvoltarea durabilă sunt strâns legate. Sursele sigure de apă şi
salubritatea, hrana adecvată şi o sursă sigură de hrană, condiţii de viaţă într-un mediu
nepoluat, controlul bolilor şi accesul la serviciile de sănătate, toate acestea contribuie la o
populaţie sănătoasă. Dezvoltarea nu poate fi obţinută sau susţinută având o mare pare din
populaţie bolnavă sau având un acces inadecvat la facilităţile de sănătate.
Educaţia, ca proces ce se desfăşoară toată viaţa, este acceptată la scară largă drept
condiţie fundamentală pentru atingerea dezvoltării durabile.
Locuinţele adecvate reprezintă o componentă fundamentală a dezvoltării durabile.
Disponibilitatea unor locuinţe adecvate contribuie la constituirea unor aşezări mai sigure, mai
echitabile şi mai sănătoase. Condiţiile de viaţă, mai ales în zonele urbane, sunt influenţate de
concentraţiile excesive ale populaţiei, planificarea inadecvată a terenului, resurse financiare
insuficiente şi şomaj.
Populaţia - urbanizarea a devenit tendinţa dominantă în ceea ce priveşte distribuţia
populaţiei. Creşterea rapidă a populaţiei şi migraţia pot duce la condiţii de viaţă instabile şi
creşterea presiunii asupra mediului, mai ales în zonele sensibile ecologic. Căutarea unor
condiţii mai bune de viaţă în mediul urban face necesară elaborarea unor programe eficiente
de dezvoltare a aşezărilor limitrofe marilor oraşe.
C. Indicatorii mediului ambiant
Se referă la calitatea componentelor mediului şi la impactul pe care îl au activităţile
umane asupra lor (atmosferă, mările, oceanele şi zonele de coastă, teritoriul, resursele de apă,
flora şi fauna).
D. Indicatorii instituţionali
 Cadrul instituţional adecvat dezvoltării durabile trebuie format prin instrumente
legale şi politici adecvate, care să integreze factori social, economici şi ecologici.
Implementarea politicilor sănătoase de dezvoltare durabilă şi a tratatelor internaţionale
trebuie să îmbunătăţească condiţiile socio-economice şi ecologice, precum şi să ajute la
reducerea surselor potenţiale de conflict dintre ţări.
Capacitatea instituţională poate fi măsurată prin dotările unei ţări - dotări umane,
ştiinţifice, tehnologice, organizaţionale, instituţionale, precum şi resurse. Aceasta
îmbunătăţeşte planificarea participativă, implementarea şi monitorizarea, necesare
dezvoltării durabile.

POLUAREA MEDIULUI AMBIANT

Poluarea este definită ca perturbarea condiţiilor naturale din cauza activităţilor umane
şi a unor fenomene naturale normale.
Principalii factori perturbatori ai mediului se clasifică astfel:
1. Factori naturali:
… erupţii vulcanice şi solare
… cutremure de mare intensitate
… incendii din cauze naturale, inundaţii
2. Factori antropici, datoraţi activităţilor umane:
… creşterea demografică
… dezvoltarea industriei
… dezvoltarea agriculturii
… exploatarea rezervelor naturale
… transporturi
… deşeuri, reziduuri
Poluarea se manifestă în toate componentele mediului – aer, apă, sol, este un fenomen
complex ce nu cunoaşte frontiere.
Obiectivele politicilor de protecţie a mediului vizează punerea sub control a tuturor
fenomenelor de poluare, în special a celor antropice şi găsirea de soluţii pentru limitarea sau
chiar evitarea poluării.

Poluarea aerului (atmosferică)

Atmosfera terestră este definită ca învelişul de aer al Pământului, fără o limită
superioară, cu o compoziţie relativ constantă până la 5000 m altitudine.
Aerul normal (uscat) este format dintr-un amestec de gaze cu următoarea compoziţie
aproximativă:
 … 78% azot (N),
… 21% oxigen (O),
… mici cantităţi de CO2 (0,03%)
… gaze rare (heliu, argon, neon).
În atmosferă aerul ocupă cca. 96%, restul revenind vaporilor de apă.
Densitatea, umiditatea, presiunea şi temperatura atmosferei variază cu altitudinea, cu
anotimpul cu poziţia geografică, rezultând mişcări ale maselor de aer atât pe orizontală, cât şi
pe verticală.
… Volumul atmosferei 40 – 50·109 km3
… Masa atmosferei 1 - 2·1015 t
… Londra 1952, 4000 persoane decedate
… 1956 problema poluării în Parlamentul britanic
Poluarea atmosferei reprezintă acea stare de anormalitate caracterizată prin
prezenţa în atmosferă a unor substanţe străine care îi modifică proprietăţile.
Surse de poluare atmosferică
Poluarea atmosferei se datorează:
… Surselor naturale (erupţii vulcanice, fenomene de descompunere)
… Surselor artificiale rezultate din activitatea umană
Pe primul loc se situează poluarea atmosferei datorată transportului auto, cu o
contribuţie de cca. 60%, urmată de industrie astfel:
… Industria chimică şi metalurgică 17%
… Sectorul energetic 14%
… Incinerarea reziduurilor cca. 8%

Clasificarea poluanţilor atmosferici

Poluanţii atmosferici pot avea surse diferite, dar efecte similare asupra atmosferei. De
aceea ei au fost clasificaţi după starea de agregare şi după efectul provocat asupra atmosferei.
În funcţie de starea de agregare:
… Gaze: CO2, CO, SO2, NOx, H2S, Cl2, NH3, etc.
… Lichide: hidrocarburi şi solvenţi organici în stare de vapori sau dispersate sub formă
de picături foarte fine
… Solide: praf sau pulberi de metale, oxizi metalici, săruri, ş.a. (cu diametrul 0,01 - 1µ).
În funcţie de efectul provocat:
… Efecte directe, imediate
… Efecte indirecte, pe termen lung
Poluanţii atmosferici se caracterizează prin următoarele elemente:
… Limita de concentraţie de la care se resimte poluarea;
 … Gradul de persistenţă în atmosferă;
… Influenţa reciprocă, în cazul prezenţei simultane a mai multor poluanţi.
În toate ţările există norme care limitează concentraţia agenţilor poluanţi în atmosferă.
În România sunt inventariaţi şi măsuraţi cca. 400 de agenţi poluanţi atmosferici, pentru
care sunt precizate concentraţiile maxime admisibile (valoarea maximă a concentraţiei admisă
la un moment dat pentru un anumit poluant, respectiv valoarea concentraţiei pentru 24 ore).
Ca exprimare, se folosesc unităţi ca mg/kg, mg/m3, ppm
La un moment dat
Poluant În 24 de ore [mg/m3]
[mg/m3]
Acetonă
5 2
Acid clorhidric (HCl)
0,3 0,1
Hidrogen sulfurat (H2S)
0,03 0,01

Gradul de persistenţă variază cu natura poluantului. De exemplu, lichidele fin

divizate în atmosferă îşi măresc volumul, ceea ce conduce la activitate chimică mai intensă şi o
reducere a vitezei de sedimentare. Astfel, ele pot să rămână în aer timp îndelungat, ducând la
creşterea gradului de poluare.
În ceea ce priveşte influenţa reciprocă a poluanţilor atmosferici, pot să apară
următoarele fenomene:
… de sinergie (însumarea efectelor poluante ale agenţilor poluanţi prezenţi concomitent)
… de antagonism (anihilarea efectelor poluante)
… de anergism (neinfluenţare reciprocă a efectelor poluante)

Efecte directe ale poluării atmosferice

1. Dioxidul de carbon
Provine în cea mai mare parte din arderea combustibililor fosili utilizaţi la obţinerea
energiei şi la mijloacele de transport.
O parte din el se consumă în mod natural prin fenomenul de fotosinteză:

CO2 + H2O → zaharuri şi O2

plante, lumină

Reducerea suprafeţelor împădurite conduce la scăderea consumului de CO2 prin

fotosinteză şi creşterea concentraţiei în atmosferă.
Apare efectul de seră şi se perturbă echilibrul ecologic.
2. Oxidul de carbon
 Este un gaz deosebit de toxic (blochează hemoglobina şi împiedică transportul oxigenului
la ţesuturi).
Provine din arderea incompletă a combustibililor fosili, precum şi din industrie (gaze de
cocserie, convertizoare cu oxigen, ş.a.
3. Oxizii de azot
Provin din arderea combustibililor fosili folosiţi la transportul auto (benzine, motorine),
din industrie de la fabricarea acidului azotic, a fertilizatorilor agricoli pe bază de azot.
Sunt toxici, în special NO2, care provoacă asfixie.
Provoacă ploile acide, care distrug culturile prin distrugerea membranei celulare a
frunzelor.
De asemenea, ploile acide solubilizează unele metale din sol (zinc, cadmiu, plumb), care
trec şi se acumulează în plante, respectiv în animale.
4. Bioxidul de sulf
Provine atât din surse naturale (erupţii vulcanice), cât şi din activitatea umană (arderea
combustibililor ce conţin sulf, din industria neferoasă, industria alimentară).
Este deosebit de toxic, cu efecte directe asupra florei şi faunei; produce acidifierea solului
pe distanţe mari, degradarea construcţiilor, ploile acide.
5. Hidrogenul sulfurat
Are ca surse activitatea vulcanică, procesele de putrefacţie, cocsificarea cărbunilor,
rafinăriile de petrol.
Este sesizabil la concentraţii mici datorită mirosului neplăcut.
Provoacă îmbolnăviri grave de tip neurastenic (astenie, oboseală, ameţeală, cefalee,
anxietate, somnolenţă diurnă).
Măsurile de prevenire şi combatere a poluării atmosferice depind de natura, provenienţa
şi toxicitatea poluantului, de gradul de dispersie şi de persistenţa lui în atmosferă.
Dacă este posibil, se pot avea în vedere măsuri concomitente de recuperare a unor
compuşi valoroşi antrenaţi de gazele poluante, sporind eficienţa economică a acţiunilor de
depoluare şi prevenire.
1. Evacuarea gazelor poluante prin coşuri industriale
Coşurile trebuie să aibă înălţimi corespunzătoare (250 – 350 m) şi să ţină seama de
configuraţia terenului şi de direcţia vânturilor.
2. Depoluarea gazelor de eşapament
Măsura urmăreşte reducerea sau chiar eliminarea unor gaze toxice produse la arderea
combustibililor petrolieri.
Folosirea carburanţilor fără plumb a condus la reducerea drastică a concentraţiei de
plumb din zonele cu trafic intens.
 De la combustibilii Diesel (motorine) rezultă ca emisii poluante: hidrocarburi nearse,
microparticule, substanţe organice solubile şi insolubile, pentru care se caută soluţii de
limitare sau de reducere totală.
Persistă încă emisiile de SO2 şi oxizi de azot rezultaţi atât de la benzine, cât şi de la
motorine.
Soluţia adoptată în prezent este utilizarea catalizatorilor indiferent de tipul de
combustibil.
Catalizatorii se dezactivează în timp, ceea ce impune înlocuirea lor la anumite perioade.
O soluţie viitoare ar putea fi înlocuirea combustibililor petrolieri cu metanol,
caracterizat de emisii foarte scăzute de oxizi de azot şi de fum.
3. Metode fizico – mecanice
Sunt metode care urmăresc reţinerea particulelor solide din gazele ce urmează a fi
evacuate în atmosferă.
Ca mijloace se folosesc camere de desprăfuire, filtre, aparate cu şicane, iar pentru
particule solide foarte fine şi picături de lichid se utilizează turnuri de spălare, filtre
electrostatice.
4. Metode fizico – chimice
Se bazează pe proprietatea substanţelor poluante de a reacţiona cu anumiţi compuşi sau
de fi solubile în anumiţi solvenţi.
Metodele se aplică în special la eliminarea compuşilor cu sulf, foarte poluanţi pentru
toate mediile (SO2, hidrogen sulfurat, alţi compuşi organici cu sulf).

Poluarea apelor
Apa este o resursă generală esenţială pentru desfăşurarea tuturor proceselor vitale din
natură, prezintă o importanţă deosebită pentru existenţa vieţii şi desfăşurarea tuturor
activităţilor umane.
Considerată gratuită, atâta vreme cât era din belşug, i s-a descoperit preţul atunci când
omul s-a confruntat cu lipsa ei.
Utilizarea apei a cunoscut o intensificare şi diversificare continuă.
Creşterea explozivă a populaţiei, gradul înalt de urbanizare, precum şi apariţia unor
industrii noi, mari consumatoare de apă şi în acelaşi timp producătoare de efecte adverse
asupra apei şi a mediului înconjurător, au determinat apariţia şi accentuarea fenomenului
dublu numit secătuirea şi poluare apelor.
Treptat, s-a impus găsirea unor metode de tratare a apelor, fie generale, fie adaptate
unui anumit tip de poluare la care era supusă apa.
 Sunt situaţii în care apa se aduce de la distanţe de peste 100 km sau se pompează de la
adâncimi de peste 300 m, ceea ce implică costuri ce cresc mult preţul apei, uneori până la
nivelul materiilor prime.
Calculele au demonstrat că la fiecare 15 ani consumul de apă se dublează.
Adunarea Generală a ONU a adoptat în 1980 o rezoluţie prin care a proclamat intervalul
1980 – 1990 ca „deceniu internaţional pentru apa potabilă”.
Problema poluării cursurilor de apă nu este specifică unui anumit continent,
ci este un fenomen general. Ceea ce diferă este numai coeficientul de poluare.

Surse de poluare a apei şi tipuri de poluanţi

Poluarea apei reprezintă o alterare a calităţii fizice, chimice şi biologice, produsă direct
sau indirect de o activitate umană, în urma căreia apele devin improprii pentru folosirea
normală în scopurile în care acestea se puteau utiliza înainte.
Sursele care produc poluare apelor de suprafaţă se împart în:
… surse de poluare concentrate (sau organizate) – reprezentate de apele uzate orăşeneşti
ce deversează continuu, de apele industriale cu descărcare continuă sau intermitentă;
… surse de poluare neorganizate (dispersate) – constituite din apele din precipitaţii care
spală suprafeţele localităţilor, a drumurilor, a depozitelor de reziduuri, terenurile agricole pe
care s-au aplicat îngrăşăminte chimice sau substanţe pentru combaterea dăunătorilor.
Poluanţii găsiţi în sursele de apă sunt foarte variaţi:
… compuşi organici, care se acumulează în sedimentele din albie;
… compuşi organici biogeni cu o degradare biologică rapidă;
… compuşi organici cu o degradare biologică foarte lentă;
… compuşi minerali toxici, ce conţin metale grele (Pb, Zn, Cu, Cr), care produc modificări
drastice ale caracteristicilor organoleptice, fizice sau chimice;
… substanţe petroliere;
… bacterii, viruşi, paraziţi;
… substanţe radioactive;
… săruri minerale dizolvate (cloruri, fosfaţi, sulfaţi, etc.)
Apele uzate reprezintă acele ape ce au fost utilizate în scopuri casnice sau industriale
şi, ca urmare, au indicatorii de calitate modificaţi.
Cantităţile cele mai mari de ape uzate provin din unităţile industriale.
Procesul industrial Volume de ape uzate
1. Obţinerea unei tone de hârtie 100 – 200 m3
2. Obţinerea unei tone de cauciuc 150 m3
3. Prelucrarea unei tone de fructe 10 – 20 m3
4. Ape menajere pentru un cartier normal, cca. 0,35 m3 /locuitor/zi
neindustrializat
 Efectul poluării se estimează prin modificările ce apar în faună şi floră, aplicându-se, de
regulă, criteriul faunei piscicole: o apă este nepoluată dacă tot ecosistemul (peşti, floră
acvatică, alte vieţuitoare acvatice, etc) poate funcţiona nealterat.
În funcţie de cantitatea şi tipul de poluaţi, apele se clasifică în următoarele categorii:
… ape categoria I – utilizabile pentru consum (potabile)
… ape de categoria a II-a – corespunzătoare pentru amenajări piscicole, procese
tehnologice industriale, agrement;
… ape de categoria a III-a – corespunzătoare pentru irigaţii, alimentări industriale

Tipuri de poluanţi
Criteriul cel mai utilizat pentru clasificarea tipurilor de poluanţi este cel al persistenţei
în apă:
… poluanţi biodegradabili - care pot fi metabolizaţi şi neutralizaţi de fauna şi flora
acvatică;
… poluanţi nebiodegradabili - care se menţin ca atare în ape, acumulându-se în timp;
… poluanţi termici.
Poluanţii biodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele biologice tip dejecţii de la
crescătoriile de animale sau din apele menajere ale marilor oraşe. Degradarea lor se face prin
intermediul unor procese naturale, de oxidare, deci consumatoare de oxigen.
Prin autoepurare se înţelege ansamblul proceselor naturale de epurare, prin care apele
receptoare de agenţi poluanţi sunt readuse la caracteristicile lor calitative pe care le-au avut
înainte de primirea apelor uzate.
Poluanţi nebiodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele anorganice (săruri ale
metalelor grele) substanţe organice (insecticide, detergenţi), petroliere şi radioactive.
În cazul unor substanţe toxice, chiar dacă se realizează o diluare până la valori la care
prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul ca acestea să se acumuleze sau să se
regăsească în alimente.
Poluanţi termici sunt furnizaţi în cea mai mare parte de către termocentralele ce
funcţionează cu combustibili fosili sau nucleari şi care consumă cantităţi uriaşe de apă pentru
răcire.
Deversarea apelor de răcire în cursurile de apă are drept consecinţă o încălzire anormală
a acestora.
Creşterea temperaturii apei cu câteva grade într-un bazin hidrografic influenţează
negativ prin:
… creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape
 … creşterea mortalităţii larvelor de peşte din apă (vieţuitoarele cu sânge rece, care nu
posedă sisteme de autoreglate a temperaturii organismului sunt deosebit de sensibile la
creşterea temperaturii apei)
… scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, deoarece solubilitatea gazelor în apă
scade cu creşterea temperaturii.
Poluarea marină
Poluarea marină prezintă o serie de particularităţi faţă de poluarea apelor dulci.
Cauzele poluării marine:
- deversarea reziduurilor industriale
- pierderile de petrol
Poluarea cu reziduuri industriale provine din deversarea directă în mare a apelor uzate
de la industriile situate pe litoral, pe baza concepţiei (total incorecte) că marea este destul de
vastă pentru a prelua totul.
Mările absorb anual peste 6 milioane tone hidrocarburi provenite din accidentele
tancurilor petroliere, din deşeurilor rafinăriilor de petrol şi alte surse.
Stratul de petrol care se formează la suprafaţa mării sufocă viaţa din adâncime deoarece
împiedică oxigenarea apei.
Poluanţi nebiodegradabili sunt reprezentaţi de substanţele anorganice (săruri ale
metalelor grele) substanţe organice (insecticide, detergenţi), petroliere şi radioactive.
În cazul unor substanţe toxice, chiar dacă se realizează o diluare până la valori la care
prezenţa lor în apă nu mai prezintă pericol, există riscul ca acestea să se acumuleze sau să se
regăsească în alimente.
Poluanţi termici sunt furnizaţi în cea mai mare parte de către termocentralele ce
funcţionează cu combustibili fosili sau nucleari şi care consumă cantităţi uriaşe de apă pentru
răcire.
Deversarea apelor de răcire în cursurile de apă are drept consecinţă o încălzire anormală
a acestora.
Creşterea temperaturii apei doar cu câteva grade într-un bazin hidrografic influenţează
negativ prin:
… creşterea sensibilităţii organismelor la poluanţii din ape
… creşterea mortalităţii larvelor de peşte din apă (vieţuitoarele cu sânge rece, care nu
posedă sisteme de autoreglate a temperaturii organismului sunt deosebit de sensibile la
creşterea temperaturii apei)
… scăderea concentraţiei oxigenului dizolvat în apă, deoarece solubilitatea gazelor în apă
scade cu creşterea temperaturii.
 Efectele poluării apelor asupra mediului înconjurător
Între apele uzate şi mediul înconjurător în care acestea sunt deversate se stabileşte o
relaţie bilaterală, de influenţă reciprocă.
Astfel, prin impurităţile pe care le conţin, apele uzate acţionează asupra mediului
înconjurător în sens negativ; mediul, la rândul său, contribuie la înlăturarea poluanţilor din
apă prin procesul de autoepurare.
Consecinţele poluării apelor se resimt nu numai la nivelul apelor curgătoare în care are
loc scurgerea, deversarea, aruncarea sau depozitarea agenţilor poluanţi, ci şi la sute de
kilometri de locul producerii.
De asemenea, apele poluate se infiltrează în pământ până la pânzele freatice şi
contaminează sursele subterane de apă potabilă.
La acestea se adaugă şi procesele de impurificare proprii la care sunt supuse apele de
suprafaţă prin descompunerea plantelor şi animalelor moarte existente sau aduse în mod
natural.
Se disting următoarele tipuri de influenţe:
… Influenţa asupra apelor de suprafaţă – apele dulci curgătoare sau stătătoare suferă
din partea apelor uzate modificări ale proprietăţilor fizice (schimbarea culorii, a temperaturii,
a radioactivităţii, formarea spumei, formarea unor pelicule plutitoare), modificări ale
calităţilor organoleptice, modificări ale calităţilor chimice (schimbarea pH-ului, reducerea
cantităţii de oxigen din apă, creşterea conţinutului de substanţe toxice), distrugerea florei şi
faunei, mărirea numărului de virusuri şi bacterii.
Apele marine sunt influenţate atât în ceea ce priveşte modificarea calităţii cu efecte
dăunătoare asupra vieţuitoarelor marine, cât şi datorită efectelor pe care poluarea le poate
avea supra plajelor.
… Influenţa asupra agriculturii şi creşterii animalelor – apele cu conţinut mare de acizi
dizolvă substanţele nutritive din sol, ducând la scăderea fertilităţii acestuia. Apele toxice de la
minele de plumb şi zinc care se depun pe păşuni pot produce îmbolnăvirea animalelor,
acţionând şi asupra capacităţii lor de reproducere. Apele cu conţinut de cianuri sau alte săruri
metalice toxice provoacă moartea păsărilor şi animalelor care le consumă, putând duce şi la
sterilizarea solului, facându-l neutilizabil pentru agricultură.
… Influenţe asupra stării sanitare şi igienice - apele uzate de la anumite industrii
(abatoare, tăbăcării, fabrici margarină, uleiuri, etc.) constituie un mediu propice pentru toate
bacteriile şi, în consecinţă, favorizează dezvoltarea acestora, constituind un factor negativ
pentru sănătatea oamenilor şi a animalelor. Locurile de baie, ştrandurile pot fi afectate de
unele ape uzate deversate în apropiere.
Cele mai multe boli răspândite prin intermediul apei contaminate sunt:
… febra tifoidă,
 … holera,
… dizenteria,
… enterocolita,
… hepatita
… unele boli de piele.
Se apreciază că, dacă toţi locuitorii globului ar dispune de apă curată, mortalitatea
infantilă s-ar reduce la jumătate.

Epurarea apelor uzate

Natura acţionează cu mijloace proprii în direcţia menţinerii indicatorilor de calitate ai
apelor dar, în condiţiile unei poluări tot mai accentuate, aceşti indicatori nu mai pot fi
menţinuţi în limitele normale numai prin autoepurare.
În aceste condiţii este necesară intervenţia omului pentru prevenirea şi combaterea
poluării.
Prevenirea poluării se face prin intermediul măsurilor de supraveghere şi control a
activităţilor cu caracter poluator, iar combaterea poluării se realizează prin instalaţiile
numite staţii de epurare a apelor.
Epurarea presupune un ansamblu de măsuri şi procedee prin care impurităţile de
natură chimică sau bacteriologică conţinute în apele uzate sun reduse sub limita periculoasă,
astfel încât aceste ape să nu mai dăuneze apei în care se evacuează (numită receptor).
Procesele de epurare sunt, în mare măsură, asemănătoare cu cele care au loc în timpul
autoepurării, numai că sunt dirijate de om şi se desfăşoară cu viteză mult mai mare.
Instalaţiile de epurare sunt realizate tocmai în scopul intensificării şi favorizării proceselor
care desfăşoară în timpul autoepurării.
Se cunosc următoarele tipuri de procedee de epurare:
… procedee mecanice, care se bazează pe procese de epurare de natură fizică;
… procedee chimice, în care procesele de epurare sunt de natură fizico – chimică;
… procedee biologice, care conţin procese de tip fizic şi biochimic.
În urma aplicării acestor procedee rezultă ca principale produse apele epurate, care
sunt evacuate în receptor sau folosite în irigaţii şi nămoluri, care se îndepărtează periodic şi
se pot valorifica în funcţie de conţinut.
În prezent, epurarea apelor uzate se realizează prin metode biologice, considerate a fi
soluţia cea mai avantajoasă din punctul de vedere al îndepărtării poluanţilor din apă.
Având în vedere volumul mare de ape industriale uzate impurificate cu substanţe
chimice toxice şi periculoase, precum şi răspândirea agenţilor poluanţi prin intermediul
acestor ape, este obligatorie epurarea acestor ape înainte de ajungerea lor în receptori.
 Cu toate acestea, practic doar 25% din apa uzată este epurată satisfăcător, cca. 45% este
epurată incomplet, iar restul nu este epurată de loc.

Aspecte economice ale epurării apelor

Se cunosc şi se aplică în prezent o serie de metode moderne de epurare a apelor uzate
rezultate din industrie, care urmăresc atât eliminarea agenţilor poluanţi, cât şi recuperarea
unor substanţe utile; dintre acestea amintim:
… recuperarea metalelor grele din apele uzate se face cu ajutorul unor microorganisme
capabile să le acumuleze sau să le absoarbă.
… procedee de oxidare a impurificatorilor în prezenţa unor catalizatori chimici sau
biochimici; aceste procese decurg cu viteză mare, la temperatură şi presiune normală,
asigurând un grad de purificare avansat, aprox. 99%. De exemplu, cercetătorii canadieni au
realizat un amestec de 25 de bacterii capabile să degradeze practic orice deşeu, chiar şi
uleiurile de la transformatoarele electrice.
… eliminarea fosforului şi azotului prin reacţii specifice; aceşti poluanţi ajung în ape
datorită folosirii lor în exces în agricultură sub formă de fertilizanţi sau îngrăşăminte chimice.
Tehnicile de decontaminare a apelor nu sunt nici simple şi nici ieftine, dar este necesar
ca ele să fie aplicate riguros şi sub un control atent pentru a preveni deversarea apelor uzate
în sursele de apă potabilă sau în cele folosite pentru fabricarea alimentelor şi băuturilor.
De asemenea, în toate ţările preocupate de problematica mediului înconjurător există
sisteme de taxe şi amenzi pentru evitarea poluării apelor, solului şi a aerului.
Există şi un efect economic direct: creşterea costurilor de investiţii şi exploatare în
acţiunea de potabilizare a apelor. Costurile de exploatare cresc direct proporţional, odată cu
creşterea conţinutului de substanţe poluante din apă.

Depoluarea marină
Se referă în special la poluarea cu petrol a mărilor şi oceanelor ca urmare a unor
accidente. Vântul şi mareea împiedică acţiunile de depoluare şi împrăştie pelicula de petrol pe
suprafeţe mari.
Metoda clasică utilizează baraje flotante (cordoane gonflate cu aer) dinamice sau
filtrante, care înconjoară pata de petrol. Din avion sau de pe rampe de lansare se aruncă peste
petrol substanţe absorbante care aglomerează hidrocarburile permiţând colectarea lor.
Japonezii utilizează un polimer care gelatinizează petrolul.
De asemenea, s-a descoperit un virus netoxic care poate prelucra peste 20 de componente
din petrol.
Deocamdată poluarea marină cu petrol este un accident împotriva căruia omul nu are
încă o metodă foarte eficientă de luptă.
 Reconsiderarea importanţei apei şi asigurarea unei armonii între natură şi activitatea
umană au condus la adoptarea unor strategii în domeniul gestionării şi gospodăririi apelor
atât pe termen scurt şi mediu, cât şi pe termen lung.
Pe termen scurt şi mediu, eficienţa în ameliorarea calităţii apei depinde de mărimea
efortului financiar ce poate fi făcut în domeniul protecţiei mediului; pe termen lung, calitatea
resurselor de apă este legată de dezvoltarea economică a ţării.

Degradarea şi poluarea solului

Solul este un ecosistem foarte complex format din numeroase microorganisme, plante şi
animale care acţionează asupra unui substrat fizic constituit cu miliarde de ani în urmă.
La suprafaţa sa s-a format pe parcursul timpului un strat fertil numit humus.
Spre deosebire de aer şi apă, solul are un caracter de fixitate şi este limitat ca întindere;
odată distrus, el nu se va mai putea reface la fel cum a fost, pentru că nu se pot reproduce
istoria şi condiţiile în care s-a format.
În ceea ce priveşte poluarea solului, o imagine globală asupra acestui fenomen poate fi
sugerată de faptul că, pe plan mondial, în ultimii 45 de ani, cca, 1,2 miliarde hectare, respectiv
11% din resursele de sol vegetal ale planetei au fost degradate până la punctul la care sunt
total inutile pentru agricultură.
Dimensiunile reale ale degradării solului nu sunt cunoscute exact.
Degradarea solului se defineşte ca procesul de pierdere prin eroziune a stratului de
humus.
Poluarea solului constă în schimbarea compoziţiei sale calitative şi cantitative,
schimbare de natură să afecteze evoluţia normală a proceselor ce se desfăşoară în sol.
Ambele fenomene sunt deosebit de grave deoarece formarea humusului este un proces
extrem de lent, în timp ce distrugerea lui poate avea loc foarte rapid.
Din suprafaţa cultivabilă de pe glob, de cca. 3,6 miliarde hectare, doar cca. 1,5 miliarde
hectare sunt cultivate în mod curent; managementul slab în domeniul agricol conduce la
distrugerea solului, care a constituit însăşi baza producţiei agricole.
Cultivarea solului în condiţii de exploatare normală are avantaje atât economice (de
obţinere a unor produse utile şi materii prime vegetale pentru industria alimentară) dar şi
avantaje pentru mediu; o plantaţie matură de pe o suprafaţă de 1 hectar:
… elimină în atmosferă 16 – 30 tone oxigen / an
… reţine 30 – 70 tone particule de praf / an
… participă la reducerea CO2 din atmosferă,
… iarna creşte temperatura cu 1 - 2˚C
… vara scade temperatura cu 5 – 6˚C.
Cauzele degradării solului sunt multiple, toate datorându-se activităţilor umane:
 1. Despăduririle se efectuează pentru exploatarea lemnului şi pentru crearea de noi
terenuri agricole sau păşuni. Ca urmare, se pot produce inundaţii catastrofale şi mari
suprafeţe de sol sunt erodate de vânturile puternice. Efectele despăduririlor se întind în multe
direcţii. Când dispar pădurile, dispar şi locuitorii lor, respectiv multe specii de plante şi
animale. Pădurile previn eroziunea solului şi reprezintă cel mai eficace organizator natural al
circuitului apei; previn avalanşele şi joacă un rol important în stabilizarea climei. Activităţile
de reîmpăduriri sunt amânate sau efectuate pe suprafeţe mult prea mici în special din motive
financiare.
2. Extinderea culturilor agricole se datorează creşterii populaţiei globului care are
nevoie sa-şi satisfacă necesităţile de hrană. Cu toate că suprafeţe agricole au crescut şi se
practică o agricultură intensivă, cantitatea de produse agricole la nivel mondial nu reuşeşte să
satisfacă întreaga cerere.
Agricultura actuală este bazată pe prelucrarea mecanică a solului, folosirea
îngrăşămintelor chimice şi combaterea dăunătorilor cu ajutorul pesticidelor.
Ca urmare a chimizării exagerate viaţa microbiană a solului dispare, se produce o
destabilizare structurală şi singura modalitate de a menţine fertilitatea acestor soluri este
aplicarea în continuarea a îngrăşămintelor chimice în cantităţi din ce în ce mai mari. În cele
din urmă solul ajunge la intoxicare, iar degradarea lui nu mai poate fi evitată.
Aceste fapte, ca şi multe altele, impun o reconsiderare a bazelor agriculturii şi revenirea
la o agricultură în spirit ecologic.
3. Asanarea mlaştinilor este un proces care are unele aspecte negative privind
menţinerea echilibrului biologic natural. Se ştie că 1 hectar de mlaştină produce anual 22 t
substanţă organică uscată, faţă de 3,4 t cât produce aceeaşi suprafaţă de teren cultivat cu
grâu, ceea ce conduce la concluzia că mlaştinile reprezintă un uriaş producător de materie vie
care fertilizează solurile.
Zonele de mlaştină îndeplinesc diferite funcţii: absorb apa, împiedică inundaţiile, servesc
drept sistem natural de filtrare, purifică apa, realimentează apele freatice contribuind la
stabilizarea litoralurilor, adăpostesc mii de specii de păsări, insecte, şi alte vieţuitoare.
Asanarea mlaştinilor conduce la destabilizarea echilibrului biologic al zonei şi la
dispariţia a numeroase specii din floră şi faună.

Poluarea solului cu produse chimice

Principala sursă de poluare a solului cu substanţe chimice sunt pesticidele,
ierbicidele şi fertilizanţii folosiţi în exces. În afară de pericolul pe care îl reprezintă
pentru sănătatea oamenilor aceste substanţe ajunse în plante şi de acolo în produse
alimentare, acestea au un rol nociv asupra solului distrugând o întreagă faună de vieţuitoare
ce trăiesc în sol (de exemplu, o râmă produce anual cca. 420 kg materie organică/m2 sol).
 Pesticidele sunt definite ca substanţe sau amestecuri de substanţe folosite în
agricultură cu scopul de a distruge, respinge moderat sau împiedica activitatea insectelor
dăunătoare, a rozătoarelor, ciupercilor sau buruienilor.
Pierderile de recolte datorate acestor dăunători sunt foarte mari, ceea ce face justificată
încercarea de a le diminua.
Principalele efecte pe care pesticidele le au asupra mediului sunt:
… omoară anumite specii de insecte şi animale, ceea ce pune în pericol alte specii care se
hrănesc cu acestea;
… favorizează apariţia altor dăunători care prosperă în spaţiul ecologic „eliberat” sau ai
căror duşmani naturali au fost ucişi de pesticide;
… determină mutaţii genetice la unele specii, în special insecte, care devin rezistente la
acţiunea pesticidelor;
… distrug solul prin uciderea râmelor şi a altor microorganisme care au un rol esenţial
în încorporarea materiilor organice în sol;
… poluează apele.
Toate aceste efecte sunt agravate de faptul că unele pesticide au perioade de remanenţă
în sol extrem de mari, nefiind practic biodegradabile.

Metode şi mijloace de protecţie a solului

1. Rolul pădurilor
În echilibrul natural, pădurea ocupă un rol fundamental deoarece menţine fertilitatea
solului şi are rol de regulator asupra circuitului apei în natură şi asupra cursurilor de apă. De
asemenea, pădurea apără solul împotriva eroziunii provocată de vânt şi ape.
Un alt rol pe care îl au pădurile îl constituie reţinerea pulberilor din aer; se apreciază că
1 hectar de pădure filtrează anual aprox. 18 – 20·106 m3 aer, reţinând cca. 80 t praf.
Între alte efecte pe termen lung putem menţiona faptul că pădurile creează un sol foarte
bogat în humus, ceea ce înseamnă că un teren degradat, după reîmpădurire şi trecerea unui
timp suficient de lung (de ordinul zecilor până la 100 de ani) devine fertil.
Se fac eforturi pe linia împăduririlor şi s-au stabilit acorduri internaţionale care au ca
obiective principale creşterea suprafeţelor împădurite şi îmbunătăţirea managementului
forestier.
2. Alte măsuri de protecţie a solului
O soluţie pentru evitarea pierderilor de sol fertil o poate constitui cultivarea de soiuri
diferite de plante în ani succesivi.
O altă variantă presupune însămânţarea unei mici porţiuni din terenul cultivat („zona
capcană”) cu un soi care place cel mai mult dăunătorilor; rezultatul este că până la 80% din
populaţia dăunătorilor este atrasă acolo unde poate fi stârpită, iar restul terenului suferă
pagube mult mai mici.

Situaţia solului în România

În România, tranziţia la economia de piaţă, în condiţiile respectării cerinţelor de
exploatarea ecologică a resurselor de sol ridică o serie de probleme determinate de structura
fondului funciar, de caracteristicile naturale ale acestuia, precum şi de impactul tehnologiilor
agricole şi în special al industriei şi al celorlalte activităţi social - economice.
În ceea ce priveşte starea de calitate a solurilor agricole din România se menţionează
următoarele elemente caracteristice:
… terenurile agricole reprezintă cca. 62% din suprafaţa totală a ţării;
… cca. 900 mii hectare (6%) sunt poluate chimic datorită emisiilor din industrie;
… există terenuri arabile ce prezintă un caracter acid, mai ales în preajma surselor de
poluare cu SO2. Aceste suprafeţe devin treptat neproductive şi ies din circuitul agricol.
… alte suprafeţe de sol sunt poluate cu metale grele, respectiv în zonele din apropierea
şoselelor intens circulate şi în zonele industriale unde se prelucrează aceste metale.
… suprafaţa pădurilor s-a redus foarte mult, de la cca. 35 – 40% la aprox. 27% în
prezent, cauza principală fiind tăierile abuzive. Măsurile luate privesc împăduririle obligatorii
şi fixarea unui plafon de exploatare anual al masei lemnoase.
În România, protecţia solului se poate realiza prin dezvoltarea unei agriculturi ecologice,
care să nu afecteze componentele mediului şi să conducă la obţinerea de produse de calitate.
Trebuie înlocuită combaterea dăunătorilor prin mijloace chimice cu folosirea mijloacelor
biologice, evitarea monoculturilor şi luarea de măsuri pentru ameliorarea solurilor degradate.
De asemenea, managementul deşeurilor şi amplasarea depozitelor de deşeuri menajere
şi industriale trebuie să ţină seama de tipul terenului, respectiv să nu se folosească pentru
aceste scopuri terenuri agricole ci soluri degradate, care nu mai prezintă interes pentru alte
tipuri de activităţi.

Forme speciale de poluare

1. Poluarea provocată de sursele clasice de producere a energiei
Poluarea apare în cele două etape principale ale producerii energiei, şi anume:
… în obţinerea sursei primare de energie (minerit)
… în cadrul tehnologiei de obţinere a energiei propriu-zise
Producerea de energie (electrică, termică) este un sector cu o dezvoltare rapidă în
economia tuturor ţărilor. Dar acest sector industrial este o sursă majoră de poluanţi: bioxid de
sulf, oxizi de azot, pulberi solide emise de termocentrale, emisii radioactive, degajarea căldurii
reziduale în aer şi în apele de suprafaţă.
 Cele mai multe centrale de producere a energiei termice şi electrice funcţionează pe baza
arderii combustibililor fosili (cărbuni şi gaze naturale) din care se emit în atmosferă diferite
cantităţi din poluanţii enumeraţi anterior, în funcţie de compoziţia chimică a combustibilului
folosit.
În vederea prevenirii poluării mediului de către centralele de producere a energiei sunt
necesare cheltuieli foarte mari, cu atât mai mari cu cât normele ce trebuie respectate sunt din
ce în ce mai stricte.
2. Poluarea cu radiaţii
Spre deosebire de centralele electrice şi termice, care funcţionează cu combustibili fosili
şi produc poluanţi chimici, centralele nucleare folosesc combustibili radioactivi şi produc
poluanţi de acelaşi tip.
Tot poluare radioactivă rezultă şi din producţia de combustibili nucleari, tratarea
chimică şi metalurgică a materialelor din reactoare, utilizarea elementelor radioactive în
industrie, medicină, cercetarea ştiinţifică.
Efectele poluării cu radiaţii se fac simţite în atmosferă, apă şi sol, influenţând
organismele vii, de cele mai multe ori prin acumulare. În funcţie de tipul de radiaţie, energia
radiaţiei şi timpul de iradiere, efectele poluării cu radiaţii pot fi:
… efecte care apar în timp scurt, până la câteva zeci de zile, după o iradiere puternică,
care conduc la îmbolnăviri grave şi deces;
… efecte care apar după un timp lung, ca urmare a acumulării unor iradieri slabe, la
intervale de timp lungi şi care conduc la creşterea riscului apariţiei cancerului;
… efecte genetice care apar la urmaşii părinţilor iradiaţi;
Ca urmare a utilizării în tot mai mare măsură a energiei nucleare după anul 1950 s-a
constatat că a crescut radioactivitatea atmosferei, ceea ce afectează întreaga populaţie a
globului.
Principala măsură de protecţie constă în respectarea condiţiilor de exploatarea şi
întreţinere a centralelor nucleare şi măsurarea continuă a nivelului radiaţiilor în perimetrul
centralei şi în imediata ei apropiere.
În cadrul funcţionării normale a reactorului nuclear rezultă o serie de deşeuri cu diferite
grade de radioactivitate:
… cu radioactivitate mică
… cu radioactivitate medie
… cu radioactivitate mare
Toate aceste reziduuri trebuie stocate în aşa fel încât să nu ridice probleme nici pentru
noi, nici pentru generaţiile viitoare.
 Pentru deşeurile cu radioactivitate mică şi medie tehnologia folosită în prezent prevede
îngroparea la adâncimi relativ mici în formaţiuni argiloase, argila având capacitate mare de
absorbţie a substanţelor radioactive şi viteză mică de penetraţie a apelor subterane.
Alegerea locaţiei pentru îngropare presupune studii geologice ample.
Pentru deşeurile cu radioactivitate mare există azi două variante:
… îngroparea în formaţiuni geologice tip argilă, granit sau sare, la adâncimi mai mari de
500 m, în puncte suficient de îndepărtate unul de altul;
… îngroparea în sedimentele argiloase de pe fundul Atlanticului la cca. 100 m, cu
condiţia ca adâncimea apei în punctul ales să fie de min. 5000 m.
Indiferent de metoda aleasă, înainte de îngropare, deşeurile trebuie compactate prin
transformarea lor în materiale tip beton, sticlă sau bitum şi apoi încapsulate în containere de
inox.
3. Poluarea sonoră
Ca şi poluarea aerului, noxele acustice afectează frecvent comunităţile umane; fiinţa
umană este adaptată la un anumit interval de zgomot şi vibraţii, a cărui depăşire este o sursă
de indispoziţie, jenă sau chiar de dereglări.
S-a admis că pragul de intensitate maximă pentru om este de 80 decibeli, peste care
sunetul devine nociv; în mod practic se consideră că limita de suportabilitate la om este de 65
decibeli.
Zgomotele provin din diverse surse – maşini utilaje, aparate casnice şi industriale, iar
efectele lor se manifestă prin stres, oboseală, diminuarea sau chiar pierderea capacităţii
auditive. Câteva exemple de zgomote şi nivelul lor de intensitate sunt date în tabelul următor:

şoaptă 10 dB trafic urban 80 – 90 dB

foşnet de frunze 10 dB formaţie rock 100 dB
conversaţie 50 dB pragul senzaţiei 140 dB
normală dureroase

Cele mai puternice vătămări ale auzului sunt provocate lucrătorilor din industria
metalurgică, constructoare de maşini, industria textilă, tipografii.
În scopul reducerii nivelului de zgomot, în unele ţări s-au introdus nivele limită ale
poluării sonore. Este şi cazul României, care are în vigoare norme speciale pentru nivelele
admise de zgomote pentru diferite tipuri de activităţi.
4. Efectele poluante ale aşezărilor umane
Una din trăsăturile caracteristice ale zilelor noastre o constituie apariţia şi creşterea
nemăsurată a marilor aglomerări urbane. De exemplu, între 1945 şi 1968 numărul oraşelor cu
peste 1 milion de locuitori a crescut de la 40 la 128, iar în prezent a apărut noţiunea de
„megalopolis”, care defineşte o zonă geografică în care, prin extindere, mai multe oraşe au
ajuns să se unească.
Specificul poluării datorat aşezărilor umane rezultă din acţiunile caracteristice pe care le
desfăşoară oamenii care locuiesc aceste aşezări:
… Acţiunile umane au ca urmare, de regulă, o scădere a diversităţii naturii.
… Dezvoltarea transporturilor, în special a celor auto au dus la o creştere a poluării
aerului şi solului, în special.
… Mulţi poluanţi lipseau cu desăvârşire înainte de cel de-al doilea război mondial,
dezvoltarea ulterioară a societăţii fiind o sursă continuă de probleme legate de mediu.
… Înlocuirea săpunului cu detergenţii a provocat un impact major asupra mediului prin
apariţia ca poluanţi a fosfaţilor.
… Construcţiile realizate pentru dezvoltarea oraşelor, atât clădirile, cât şi căile de
transport transformă fundamental şi ireversibil mediul.
… Datorită poluării de deasupra marilor oraşe se reduce cantitatea de oxigen disponibil
din aer şi creşte aciditatea ploilor acide.
… Se reduc suprafeţele cultivate cu plante agricole, păduri sau plante decorative
… Cresc suprafeţele destinate depozitării gunoaielor şi altor reziduuri rezultate din
activitatea industrială şi din consumul casnic.
… Se înregistrează o creştere locală a temperaturii ca urmare a eliberării în atmosferă a
gazelor de eşapament, a gazelor fierbinţi provenite din activitatea industrială, de producere a
energiei, din instalaţiile de aer condiţionat, etc.
5. Poluarea transfrontalieră
Poluarea transfrontalieră sau internaţională apare sub forma unor efecte defavorabile
provocate de un sistem economic dintr-o ţară asupra sistemului natural şi economic din ţările
vecine.
Agenda 21 elaborată în cadrul Conferinţei de la Rio a stabilit că statele au dreptul de a-
şi exploata propriile resurse după politici interne, fără ca aceasta să prejudicieze mediul altor
state sau zone din afara graniţelor proprii.
Harta economică a lumii arată că aprox. 21% din populaţia globului trăieşte în ţările
industrializate şi:
… Consumă 75% din producţia anuală de energie, 81% din cea de hârtie, 80% din cea de
fier şi de oţel, 86% din cea de aluminiu, 61% din cea de carne, ş.a.
… Produc peste 90% din cele 400 milioane tone de deşeuri periculoase, din care peste 30
milioane tone tranzitează graniţele
… Emit aprox 70% din gazele răspunzătoare de producerea efectului de seră
 Ţările în curs de dezvoltare consumă cu mult mai puţin decât produc, deţin tehnologii
învechite, poluante, exploatează pădurile şi resursele naturale proprii fără programe pe
termen lung şi de cele mai multe ori fără programe de prevenire şi limitare a poluării
mediului.
Acceptă depozitarea pe teritoriul lor a deşeurilor periculoase contra unor plăţi foarte
mici (de ex. ţări din Africa acceptă depozitara deşeurilor la 2,5 $/t faţă de 250 $/t cât costă
depozitarea în ţările dezvoltate).
Poluarea transfrontalieră de manifestă:
… direct
… indirect
Poluarea transfrontalieră afectează nu numai ţările, ci întreg spaţiul geografic, chiar şi
cel nelocuit de oameni, mările şi oceanele, spaţiul cosmic.
Poluarea directă – apare ca urmare a evacuării cu intenţie (continuu, periodic, aleator)
sau accidental a unor reziduuri poluante în aer sau în ape şi acestea ajung în statele limitrofe
zonei unde s-a produs poluarea. (ex. zona Marilor lacuri, Marea Mediterană, Marea Neagră,
etc.)
În cazul poluării directe, cea mai afectată componentă a mediului este aerul (ex.
accidentul de la Cernobîl).
Poluarea indirectă se manifestă pe mai multe direcţii:
… Exportul de produse de calitate inferioară, defecte, inutilizabile
… Exportul de tehnologii depăşite, poluante
… Prin existenţa unor valori limită diferite în diverse state pentru agenţii poluanţi

Poluarea mărilor şi oceanelor

Mările şi oceanele lumii, care acoperă aprox. 70% din suprafaţa Terrei, sunt afectate
zilnic din ce în ce mai mult. În ele se deversează: reziduuri minerale inclusiv cele cu metale
grele, pesticide, reziduuri petroliere.
Pe fundul oceanelor se depozitează reziduurile radioactive, şi tot ele reprezintă locul de
desfăşurare a experienţelor nucleare.
Pentru menţinerea lor în stare “cât mai curată” este necesară:
… Cooperarea internaţională pentru conservarea florei şi faunei acvatice
… Controlul deşeurilor (mai ales în mările închise şi semiînchise)
… Îmbunătăţirea legislaţiei privitoare la pescuit
6. Poluarea la locul de muncă
În timpul desfăşurării activităţilor profesionale obişnuite, oamenii pot veni în contact cu
factori nocivi, care le influenţează sănătatea fizică şi psihică, integritatea organismului.
 Noxa reprezintă orice agent, factor sau împrejurare cu acţiune dăunătoare asupra
organismului, care apare în timpul unui proces de muncă.
Efectele dăunătoare ale noxelor se manifestă sub forma accidentelor de muncă şi a
îmbolnăvirilor profesionale.
Accidentele de muncă – sunt incidente care apar la locul de muncă şi care pot afecta
unul (accident individual) sau mai mulţi lucrători (accident colectiv).
În urma accidentării poate avea loc:
… Reducerea capacităţii de muncă
… Pierderea capacităţii de muncă – invaliditate
… Decesul
Tipuri de accidente de muncă: accidente mecanice, electrocutări, intoxicaţii, arsuri
termice, arsuri chimice, iradieri, accidente complexe.
Prevenirea accidentelor de muncă se face prin:
… Acţiuni tehnice
… Acţiuni organizatorice
… Alte acţiuni
Bolile profesionale – reprezintă o înrăutăţire treptată a stării de sănătate a
lucrătorilor datorită acţiunii sistematice a unor factori nocivi (zgomotul, radiaţiile, curenţii de
înaltă frecvenţă, factori chimici, etc.).
… Saturnismul – intoxicaţia cronică cu plumb
… Boala de iradiere
… Pneumoconioza (denumire generală pentru cazul în care în plămâni sunt prezente
particule solide) – silicoza (SiO2), azbestoză (praf de azbest), talcoză (praf de talc), etc.
Protecţia muncii
Protecţia muncii reprezintă ansamblul măsurilor luate pentru ocrotirea vieţii şi
sănătăţii oamenilor care lucrează într-un anumit loc sau în apropierea unui loc în care se
manifestă factori nocivi.
Pentru protecţia muncii există o legislaţie specifică.
 POLITICI DE MEDIU

Politica de mediu poate fi definită ca un ansamblu coerent de măsuri şi mijloace prin

care se urmăreşte conservarea capacităţii de suport a sistemelor naturale.
Considerăm necesare câteva nuanţări ale definiţiei propuse:
• optăm pentru un “ansamblu coerent” şi nu pentru un “sistem” de măsuri şi
mijloace, deoarece realitatea indică dificultăţi greu de depăşit în tentativa de proiectare a unei
politici de mediu, cu puternice accente regionale şi globale, care să dispună de mijloace
intrinseci de control, constituite în bucle de retroacţiune, aşa cum impune conceptul de sistem;
• “conservarea capacităţii de suport” asigură finalitate politicii de mediu,
conceptul de “conservare” neexcluzând, ci presupunând “cuplarea” mediului la activitatea
economico-socială, dar în limitele de manifestarea legilor biologice, ecologice. De asemenea,
făcând trimitere la “conservarea capacităţii de suport”, se oferă suficient spaţiu pentru
“maturizarea” polemicilor privind obiectivele politicii de mediu, polemici şi dezbateri care se
înscriu în dinamica conceptului de “politică de mediu”.
Componentele politicii de mediu vizează sfera reglementărilor (generale şi specifice), dar
şi modificarea comportamentului producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în
ansamblul său, inclusiv prin mijloace financiare şi economice, la toate acestea adăugându-se
problema transferului de informaţie, a comunicării în domeniul mediului.
Politica reglementărilor este un exerciţiu prin care se oficializează un nivel minim
acceptabil al calităţii mediului, ca valoare a bunăstării economico-sociale, dar şi intervenţia
statului menită să depăşească (nu să substituie) unele din limitele economiei de piaţă în
reflectarea costurilor sociale reale, respectiv asigurarea funcţionării în regim optimal a
sistemului socio-economic, restricţionată de caracterul limitat al resurselor şi serviciilor de
mediu.
Politica reglementărilor cuprinde:
• legea mediului;
• standarde şi norme de mediu;
• condiţii de obţinere a acordului şi autorizaţiei de mediu;
• legea planificării fizice;
• termenii de referinţă pentru elaborarea studiului de impact şi evaluarea propriu-
zisă a impactului de mediu.
Deoarece unele activitaţi prezintă un nivel ridicat al riscului ecologic, sunt necesare
unele reglementări cu caracter specific:
 nominalizarea activităţilor şi produselor periculoase, precizarea condiţiilor de
producţie, manipulare, depozitare, consum;
termenii de referinţă ai planului de intervenţie în caz de accident ecologic;
termenii de referinţă ai rapoartelor şi informărilor, în conformitate cu dreptul
societăţii civile de a fi informată curent şi în situaţii de urgenţă.
Măsurilor de ordin administrativ li se adaugă cele ale politicii de stimulare financiară şi
economică – componentă a politicii de mediu – în legătură cu care se manifestă o anumită
opoziţie din raţiuni politice şi economice private. Totuşi, măsurile şi mijloacele de natură
economico-financiară pot reabilita, într-o anumită măsură, statutul mecanismului economic în
raporturile cu sistemul natural, economia publică relevându-le superioritatea faţă de măsurile
şi mijloacele de reglementare.
Fără îndoială, componenta cea mai eficace şi mai economică a politicii de mediu o
reprezintă ansamblul de măsuri şi mijloace pentru modificarea comportamentulului
producătorilor şi consumatorilor, a societăţii civile în ansamblu, într-un sens favorabil
mediului. Schimbarea opticii tuturor utilizatorilor faţă de mediu, conştientizarea caracterului
multidimensional al sistemelor naturale, recunoaşterea rolului efortului colectiv în
conservarea capacităţii de suport a mediului, reprezintă elemente esenţiale pentru atingerea
obiectivelor cuprinse în denumirea generică de “dezvoltare durabilă”. Modificarea modului de
a produce şi a consuma trebuie să devină o preocupare permanentă şi coerentă, născută din
recunoaşterea şi reflectarea ciclurilor biologice, a legilor ecologice ale căror efecte sunt mai
puţin perceptibile la scara timpului economic.
Operaţionalizarea şi eficienţa celor trei componente ale politicii de mediu – politica de
reglementare, politica economico-financiară şi politica educaţională – se află într-o evidentă
dependenţă de o a patra componentă: politica surselor de informaţie şi a comunicării.
Se sugerează de la început necesitatea asigurării fluxurilor informaţionale directe,
reflectând realitatea şi a fluxurilor informaţionale indirecte, de răspuns din partea
subsistemului superior de gestionare a datelor de mediu.
În mod curent, principalele surse de informare sunt:
• rapoartele periodice, naţionale şi internaţionale, cuprinzând diferiţi indicatori de
mediu, dar care prezintă un grad ridicat de generalitate:
- OCDE, Données OCDE sur l`environnement (sur les pays membres de L`OCDE;
- OCDE, Indicateurs d`environnement : corps central de l`OCDE (1994);
- PNUE, Environmental Data Report;
- World Resources Institute (împreună cu PNUD şi PNUE), World Resources;
- Comisia Economică pentru Europa (N.U), The environment in Europe and North
America;
- Rapport sur le développement dans le monde (Banca Mondială);
 - Rapport modial sur le développement humain (PNUD);
- Planuri naţionale de acţiune pentru mediu (Elaborat şi de România în 1995);
- Strategia naţională de conservare a mediului;
- IIED/WRI/IUCN, Directory of country environmental studies, 1993 (care cuprinde o
listă, pe ţări, a principalelor rapoarte în materie de mediu);
• bazele de date la nivel naţional, actualizate, în principal cu ajutorul sistemelor de
informaţie geografică (SIG);
• studii de impact de mediu;
• bilanţurile de mediu (auditul de mediu la nivel de întreprinderi, administraţie
publică, activităţi în derulare);
• rapoartele de evaluare prealabilă şi de fezabilitate (pentru proiecte sau politici ce
urmează a fi realizate);
• lucrări de cercetare ştiinţifică.
Politica surselor de informare şi a comunicării trebuie să răspundă la două cerinţe:
calitatea datelor şi informaţiilor (de unde obţinem datele) şi costul informaţiei.
Pentru eficientizarea acestei componente, a devenit o practică tot mai frecventă
transferul estimărilor avantajelor (pagubelor) de mediu, care constă în a utiliza într-o situaţie
total diferită un ansamblu de date generale pentru cerinţele unui caz particular.
O asemenea practică este aplicabilă atunci când sunt reunite condiţii cum ar fi:
• resursele financiare, de timp, umane sunt insuficiente pentru a realiza un nou
studiu (o nouă estimare);
• zona de impact deja studiată este asemănătoare celei de aplicare a proiectului;
• problemele în discuţie (propuneri de modificare a politicilor, natura proiectului) sunt
asemănătoare în cele două cazuri;
• metodele de evaluare originale să fie acceptabile, iar tehnologia cercetării să fi fost
riguros respectată.
Drumul de la “mediu – locul tuturor posibilităţilor” la “mediu – factor limitativ” pentru
activitatea economico-socială a însemnat şi schimbarea filozofiei în politicile de mediu, centrate
pe două direcţii complementare:
• modificarea comportamentului agentului poluator (prin metode directe, indirecte);
• finanţarea publică a proiectelor pentru protecţia mediului, reconstrucţie ecologică
etc (finanţare directă şi indirectă, prin facilităţi fiscale).
Prima generaţie a politicilor de mediu avea ca obiective soluţionarea unor probleme
legate de contaminarea aerului, apei, tratarea reziduurilor solide urbane şi conservarea
spaţiilor naturale.
 Această primă trăsătură era rezultatul direct al mesajului de conservare a resurselor
naturale (regenerabile şi neregenerabile), recepţionat de sistemul socio-economic.
O a doua trăsătură constă în abordarea fragmentară, sectorială, a problemelor mediului
şi fără a se urmări armonizarea cu politicile economico-sociale sectoriale şi globale.
Existau, deci, câteva verigi de interes ale relaţiei biunivoce “mediu-economie”, mediul ca
sistem rămânând încă în afara preocupărilor.
În al treilea rând, politicile de mediu din prima generaţie erau concepute prioritar pe
baza principiului “poluator-plătitor”, fiind marcate, în consecinţă, de disproporţii între
măsurile corective şi cele preventive, primele ocupând un loc prioritar.
Aceste politici acreditau astfel ideea unei contradicţii între creşterea economică şi
calitatea mediului, neglijându-se faptul că sfârşitul perioadei de boom economic nu a însemnat
o diminuare a formelor de manifestare a eco-crizei; se încearcă, de fapt, evitarea punerii în
discuţie a modelului de a produce şi a stilului de viaţă (explicabilă, dacă ţinem cont că ne
aflăm şi în perioada războiului rece, când nici un sistem nu dorea câtuşi de puţin să-şi
recunoască limitele).
În timp, căutarea soluţiilor de relansare economică a condus la amplificarea conţinutului
politicilor de mediu, acesta incluzând gestiunea raţională a resurselor naturale, conservarea
patrimoniului natural – cultural şi îmbunătăţirea calităţii vieţii (mediul apare, astfel, ca una
din variabilele tot mai importante ale funcţiei bunăstării economico-sociale).
Valabilitatea noii optici privind relaţia dintre creşterea şi dezvoltarea economică şi
conservarea capacităţii de suport a mediului a fost exprimată, de altfel, cu ocazia unor studii
concrete, între care cel efectuat de Institutul de Tehnologie al Statului Massachusetss, SUA.
Încercând să raspundă la întrebarea dacă preocupările pentru calitatea mediului
împiedică creşterea economică şi dezvoltarea, studiul a ierarhizat şi analizat toate cele 50 de
state ale SUA în legătură cu existenţa şi consistenţa programelor lor ecologice, pentru a le
corela cu ritmurile de creştere ale PSB (produsul brut al fiecărui stat), numărul locurilor de
muncă (cu excepţia agriculturii), numărul locurilor de muncă în construcţii, productivitatea
muncii în industria manufacturieră, productivitatea generală a muncii.
Au fost testate două ipoteze ale impactului politicilor de mediu:
• relaţia dintre gradul de ecologizare şi creşterea economică în perioada de vârf a
neocapitalismului 1982 –1989;
• analiza comparativă a sporurilor pozitive şi negative ale creşterii economice în funcţie
de gradul de ecologizare a statelor federale (1973-1980).
Datele pe ultimele două decenii, evaluate în cadrul studiului, elimină în totalitate ideea
unei contradicţii între politica ecologică şi cea economică, în cazul fiecăreia din cele două
ipoteze.
 Prima ipoteză a condus la concluzia că statele cu politici de mediu mai stricte nu au
cunoscut rate de creştere şi dezvoltare mai mici decât statele cu reglementari de mediu mai
puţin severe, ci dimpotrivă: primele s-au dovedit superioare la toţi indicatorii economici.
A doua ipoteză a relevat că statele cu politici de mediu mai stricte nu au cunoscut
sporuri mai mici de creştere economică, performanţa economică fiind superioară comparativ
cu aceea a statelor federale, care au promovat o politică de mediu mai permisivă.
“Ipoteza impactului ecologist, deşi plauzibil în teorie, nu are fundamentare empirică şi
îndreaptă atenţia spre ceea ce este probabil unul dintre factorii cel mai puţin importanţi ce
afectează ritmul de creştere economică şi dezvoltare al statelor”.
Sfârşitul anilor ’70 marchează pasul spre o nouă filozofie a politicilor de mediu,
concepută în jurul noţiunii de dezvoltare durabilă. Politicile de mediu devin preponderent
anticipative, implicând într-o masură sporită societatea civilă; de asemenea, devin evidente
tendinţele de globalizare a politicilor de mediu şi integrare a acestora în sistemul celor social-
economice.
În acest scop, se va încerca armonizarea orizonturilor timpului economic cu cele ale
timpului biologic, ecologic, va fi abandonată treptat abordarea sectorială, optându-se pentru
una sistemică, holistă, iar limitele reglementărilor naţionale şi internaţionale în materie de
mediu vor fi suplinite de societatea civilă, a cărei acţiune, bazată pe voluntariat, va da un nou
impuls transpunerii în practică, cu mai multă eficienţă, a programelor şi proiectelor de mediu.
Cel de-al cincilea Program comunitar de politică şi acţiune în favoarea mediului şi
dezvoltării durabile, lansat de Comisia Comunităţii Europene, reprezintă o nouă strategie în
domeniu, apărută ca reacţie la realitatea actuală, aceea a puţinilor paşi concreţi făcuţi în
direcţia asigurării funcţionalităţii sistemelor naturale.
Noua strategie propune, deci, calea dezvoltării durabile, respectiv:
• recunoaşterea calităţii şi conservării corespunzătoare a mediului, a resurselor
naturale, ca fundamente perene ale activităţilor umane şi dezvoltării economico-sociale;
• gestionarea fluxului producţiei, în toate fazele sale (fabricaţie, consum, utilizare), de o
astfel de manieră încât, ţinând cont de caracterul limitat al resurselor de materii prime şi
materiale, să faciliteze şi să încurajeze reutilizarea şi reciclarea la un nivel optim, pentru a
evita pierderile şi epuizarea resurselor naturale;
• modificarea comportamentului societaţii civile în concordanţă cu caracterul limitat al
resurselor naturale, astfel încât consumul sau utilizarea acestora de către un individ să nu se
facă în detrimentul altuia, aşa cum exploatarea resurselor naturale de către o generaţie nu
trebuie să limiteze posibilităţile de consum ale generaţiilor viitoare.
Se propun următoarele criterii ale durabilităţii:
• evaluarea economică a costurilor şi avantajelor de mediu;
 • evitarea, ori de câte ori este posibil, a degradării capitalului natural (mai ales a celui
limitat);
• evitarea proceselor ireversibile;
• exploatarea, în cazul resurselor reînnoibile, la nivelul randamentului durabil sau mijlocirea
unor proiecte compensatorii în cazul resurselor naturale nereînnoibile;
• atribuirea de valori prealabile şi stabilirea de preţuri “verzi” pentru a fi practicate în
procesele economico-sociale reale.
“În acord cu declaraţia Consiliului European privind imperativele mediului, marile
principii directoare ale deciziilor politice ce decurg din cel de-al cincilea Program reflectă
abordarea preventivă şi conceptul de împărţire a responsabilităţilor, în acest ultim caz fiind
vorba, mai ales, de aplicarea efectivă a principiului poluator – plătitor” (15).
Un rol important în realizarea obiectivelor noii stategii îl va avea aplicarea principiului
subsidiarităţii, care nuanţează noţiunea mai vastă de împărţire a responsabilităţilor. În baza
acestui principiu, Comunitatea îşi asumă răspunderea realizării unor programe şi proiecte de
mediu, fără a submina rolul fiecărui stat component în exercitarea competenţelor. Nu este
vorba, deci, de crearea unui nou centru de decizie, ci de a asigura o eficienţă mai mare a
acţiunii de protecţie a mediului în situaţiile în care un stat sau altul nu le-ar putea soluţiona
la fel de bine precum Comunitatea.

INSTRUMENTE ALE POLITICILOR DE MEDIU

I. Reglementări de mediu
Reglementările de mediu constau din totalitatea legilor, reglementărilor cadru, normelor
şi instrucţiunilor de aplicare care privesc problematica poluării mediului ambiant. Ele sunt
considerate instrumente directe de aplicarea a politicilor de mediu.
Reglementările de mediu sunt propuse spre aprobare de către instituţiile statului cu rol
direct sau indirect în protecţia mediului şi pot fi modificate ori de câte ori este nevoie, în
funcţie de dinamica realităţii, de acordurile sau responsabilităţile asumate de stat în relaţiile
cu alte state.
Printre avantajele folosirii reglementărilor de mediu se pot enumera:
… Stabilirea unor standarde minime privind emisiile, comportamentul agenţilor
economici şi al populaţiei, calitatea componentelor mediului;
… Pot fi aplicate şi în absenţa mecanismelor pieţei
… Pot fi aplicate în orice situaţia, chiar şi atunci când participanţii la activitatea social –
economică nu au căzut de acord asupra problemelor de mediu aflate în discuţie.
Dintre dezavantajele şi limitările reglementărilor de mediu se amintesc următoarele:
… Este nevoie de mult timp pentru a avea o legislaţie în domeniu solidă şi integrată;
 … Nu pot acoperi toate situaţiile din practică într-un mod legal şi flexibil;
… Pot da impresia greşită că, odată rezolvate problemele de adoptare „pe hârtie” a
reglementărilor, firmele vor respecta aceste reglementări în mod automat.
II. Instrumente financiar - economice
Mecanismele economice ale pieţei pot determina în mod hotărâtor orientarea către o
dezvoltare durabilă. Cu toate acestea, în fluxul economic principal, activele de mediu sunt
considerate ca fiind puţin semnificative.
Atunci când instrumentul financiar economic este aplicat din motive de mediu,
urmăreşte îndeplinirea următoarelor obiective.
™ Stimularea comportamentului raţional pentru mediu;
™ Găsirea instrumentelor de finanţare pentru implementarea politicilor de mediu
™ Obţinerea de fonduri pentru îndeplinirea scopurilor de mediu (măsuri de prevenire,
măsuri corective de depoluare, etc.).
™ Instrumentele financiar – economice pot fi de mai multe tipuri:
… stimulente
… sancţiuni (taxe şi amenzi)
… impozite generale
™ Între tipurile de instrumente financiar – economice, taxele şi amenzile ocupă un loc
special.
™ Taxele şi amenzile pentru emisiile de poluanţi sunt o realitate şi stau la baza
eficienţei sistemului de taxe de poluare.
™ În cele mai multe ţări nivelul acestor taxe a crescut considerabil şi au fost luate
măsurile corespunzătoare pentru a exista siguranţa că aceste taxe sunt plătite. Prin aceasta
întreprinderile sunt motivate puternic să caute metode mai ieftine de reducere a emisiilor, să
facă investiţii în echipamente şi tehnologii mai puţin poluante.
Se identifică două tipuri de taxe pe poluare:
… taxe pentru permisele de a emite poluanţi – au scopul de a acoperi costurile
administrative şi costurile monitorizărilor necesare sistemului de reglementări pentru
protecţia mediului;
… taxele pe poluare datorate daunelor aduse mediului – sunt plătite de poluatori
în cazul unor emisii accidentale sau sistematice de poluanţi care afectează grav mediul
înconjurător.
Pentru ţările aflate în tranziţie aplicarea taxelor pe poluare este o problemă complexă
deoarece multe întreprinderi se află în plin proces de restructurare; ele nu au reuşit încă să-şi
modernizeze procesele de fabricaţie, nu dispun de fonduri suficiente pentru a-şi susţine
dezvoltarea şi retehnologizarea care să le aducă la un nivel scăzut de emisii poluante.
Obligativitatea plătirii unor taxe de mediu foarte mari le poate aduce în pragul falimentului.
 Pentru a evita dispariţie unor producători aflaţi într-o astfel de situaţie se pot utiliza o
serie de variante de aplicare a taxelor pe poluare, cu scopul de diminua dificultăţile perioadei
de tranziţie:
a. Se va impune o taxă relativ scăzută pe emisii până la nivelul specificat în permisul
de emitere de poluanţi al întreprinderii, dar se vor impune amenzile obişnuite pentru toate
emisiile ce depăşesc acest nivel. Acest sistem asigură un stimulent puternic pentru reducerea
emisiilor poluante la nivelul permis, dar încurajează mai puţin agenţii economici să-şi
diminueze emisiile sub nivelul specificat în permis. Din acest motiv, nivelul emisiilor până la
care se plătesc taxe reduse, trebuie coborât treptat până la zero într-o perioadă de 4 – 5 ani.
b. Se va aplica o taxă de poluare uniformă pe toate emisiile şi aceasta va fi majorată
treptat în câţiva ani. Această variantă stimulează mai puţin eforturile imediate de reducere a
poluării, dar este utilă atunci când permisele de poluare sunt ambigue sau nu cuprind toţi
poluanţii emişi de agentul economic respectiv.
c. Se vor impune taxe normale pe poluare de la început, dar se va introduce un sistem
prin care întreprinderile să poată amâna plata taxelor, cu condiţia realizării unei reduceri
substanţiale a emisiilor sau a plăţii unor taxe mai mari în viitor. Trebuie să existe o limită a
sumelor ce pot fi amânate în acest mod, iar termenul limită permis pentru plata sumelor să
nu depăşească 4 ani. Un astfel de sistem este credibil doar dacă autorităţile iau măsuri ferme
faţă de firmele care nu îşi plătesc sumele datorate, respectiv sechestrarea bunurilor sau se
ajunge la închiderea lor.

Fondul pentru mediu

Un instrument deosebit de util şi eficient în realizarea şi materializarea unor acţiuni sau
proiecte de anvergură pentru protecţia mediului s-a dovedit a fi Fondul pentru mediu.
Fondul pentru mediu a fost iniţiat şi dezvoltat ca un concept economic aplicabil în
economiile în tranziţie, în special cele din Centrul şi Estul Europei, pentru a antrena resurse
suplimentare în susţinerea financiară a acţiunilor de protecţia mediului.
La momentul apariţiei acestui nou concept ţările menţionate aveau multe priorităţi şi
necesităţi de ordin socio-economic, dar acestea nu includeau şi problemele de mediu, ce
rămâneau pe un plan secundar.
În cele mai multe cazuri, aceste fonduri au un statul guvernamental sau semi-
guvernamental, provenind dintr-o serie de surse cu destinaţie specială, printre care cele mai
des întâlnite sunt taxele şi amenzile de mediu.
Fondul de mediu odată constituit, poate sprijini financiar (credite subvenţionate, credite
cu dobândă redusă, etc.) o mare varietate de proiecte de mediu.
Existenţa acestor fonduri trebuie privită cu realism, în sensul că ele pot ajuta la
soluţionarea unor probleme, în special în perioada de tranziţie, dar nu se pot substitui
surselor care se pot crea într-o economie puternică, reformată pe principiile economiei libere, a
concurenţei şi a respectului pentru mediul înconjurător.
Principalele surse din care se poate constitui fondul de mediu sunt:
… taxe şi amenzi pentru poluare
… taxe pentru utilizarea unor resurse naturale (minerit, ape minerale)
… taxe pentru utilizarea anumitor tipuri de produse (taxa pe sulf, sau pe plumb,
diferite ambalaje)
… sume din privatizare
… surse străine (proiecte de cercetare, granturi)
… operaţiuni financiare proprii (credite cu dobândă)
… capitalizare.
Până în prezent, în România au fost alocate finanţări pentru proiecte de mediu propuse
pentru următoarele probleme care trebuie rezolvate:
… proiecte privind controlul şi reducerea poluării aerului, apei, solului
… proiecte privind protecţia resurselor naturale
… propuneri de gestionare sau reciclare a deşeurilor
… propuneri de soluţii pentru tratarea şi/sau gestionarea deşeurilor periculoase
… proiecte de protecţie ţi conservare a biodiversităţii
… educarea şi conştientizarea populaţiei.
În ciuda acestor surse foarte diverse, se remarcă după un număr semnificativ de ani de
funcţionare a fondurilor de mediu că există dificultăţi în asigurarea stabilităţii şi constanţei
nivelului de venituri a fondurilor.
III. Instrumente sociale şi de comunicare
Mecanismul instrumentelor sociale şi de comunicare încearcă să promoveze schimbarea
comportamentală vis-a-vis de problemele de mediu.
Forma practică de manifestare a instrumentelor sociale şi de comunicare o reprezintă
acordurile voluntare, neoficiale, care pot trata orice subiect de interes comun, cu condiţia ca
acesta să nu fie interzis de lege.
Acordurile voluntare pot fi încheiate între: ţări, autorităţi guvernamentale, instituţii
guvernamentale şi agenţi economici privaţi, instituţii guvernamentale şi asociaţii
profesionale.
Cooperarea este cel mai important principiu al instrumentelor sociale şi de
comunicare.
Importanţa cooperării între părţile implicate în identificarea şi rezolvarea problemelor
de mediu rezultă din următoarele aspecte:
 - Problemele de mediu nu se restrâng la limitele create de om şi nici nu constituie
preocuparea exclusivă a unei anumite părţi a societăţii. Vecinii (persoane, ţări) vor fi
întotdeauna părţi implicate direct sau indirect.
- Implicarea şi a altora în procesul dezvoltării unei politici ajută la mai buna tratare a
problemei şi la găsirea unor soluţii potrivite.
- Şi alţii pot contribui cu cunoştinţele şi resursele financiare la rezolvarea problemei,
dacă aceasta implică avantaje pentru aceştia. Aşa-numitele situaţii „în care toţi au de
câştigat” trebuie create
- Multe aspecte ale problemelor de mediu se manifestă pe o scară geografică largă, care
depăşeşte teritoriile aflate sub o anumită administraţie. Această realitate impune cooperarea
internaţională şi deseori îmbunătăţeşte viteza de acţiune. În plus, inovaţia tehnologică, atât
de necesară în rezolvarea anumitor probleme de mediu nu poate fi obţinută de un singur stat.
Finanţele necesare depăşesc deja ceea ce îşi pot permite cele mai multe state.
Utilizarea instrumentelor de comunicare de către administraţie are o importanţă majoră
pentru schimbarea comportamentului oamenilor în raport cu problemele mediului
înconjurător. În acest sens se pot identifica două funcţii ale instrumentului de comunicare:
1. De a trezi conştiinţa asupra problemei de mediu puse în discuţie, a politicii
propuse şi de a-i convinge pe oameni de necesitatea schimbării comportamentale.
Realizarea în practică a acestei funcţii se poate face prin:
… A arăta avantajele noului comportament dorit faţă de cel vechi;
… Oferirea de ajutor şi îndrumare celor decişi să adopte schimbarea comportamentală;
… Crearea unei infrastructuri, baze de date şi instrumente informaţionale specifice;
… Prezentarea avantajelor tehnologice, economice şi de mediu ale „tehnologiilor curate”;
… Îndepărtarea obstacolelor din calea participării celor interesaţi;
… Oferirea unui bun exemplu de comportament dat de administraţie însăşi.
2. De a asigura sprijinul şi angajarea pentru cooperare prin:
… Încheierea unor acorduri cu grupuri – ţintă, interesate în rezolvarea problemei de
mediu supusă discuţiei şi care dispun şi de suport corespunzător pentru găsirea şi aplicarea
soluţiilor;
… Colaborarea cu instituţiile care se ocupă de mediu şi protecţia acestuia.
Limitările instrumentelor sociale şi de comunicare constau în faptul că există pericolul
de a se pierde motivaţia iniţială şi cel al pierderii partenerilor datorită faptului că nu s-a
precizat clar de la început şi de fiecare dată ce are de câştigat fiecare parte din noua politică.