Dar, pentru a se pocăi și a se tămădui de patimi, omul trebuie să-și cunoască păcatul.

Departe de
Dumnezeu, el se află în întuneric și este cu neputință să-și vadă măsura căderii sale. Însă, atunci când
prin credința în Hristos primește cuvântul lui Dumnezeu, primește în același timp în inima sa flacăra
cerească a harului dumnezeiesc. În acea clipă se luminează și dobândește un nou fel de contemplare.
Această contemplare este indoită. Pe de o parte, focul acesta face să prindă chip în inima
credinciosului icoana cerească a Cuvântului Celui ce l-a zidit pe el; pe de alta parte, descoperă sărăcia
duhovnicească și abisul întunericului în care se află omul prin caderea sa. Contemplarea aceasta este
darul minunat al cerului, și nu contenește să-l insufle pe om spre pocăință… Credinciosul rabdă
rușinea dinaintea unui preot duhovnic întocmai-pătimitor cu el.Îndată ce-și vede fărădelegea, nu o
ascunde, ci o mărturisește Domnului, împotriva sa. Pentru rușinea la care este supus prin fapta
pocăinței sale, Domnul iartă “necredința inimii” lui și îl înnoiește prin harul mântuirii veșnice. Cu cât
mai adâncă este rușinea ce însoțește mărturisirea păcatelor la spovedanie, cu atât mai mare este puterea
și harul pe care le va primi omul spre innoirea vieții lui. Adevărul acestui cuvânt este mărturisit de
predania tuturor veacurilor, până în zilele noastre. Prin spovedanie se înnoiesc și se mântuiesc
credincioșii înlauntrul Bisericii… În Taina Spovedaniei, rușinea nu numai că este un lucru sănătos și
firesc, dar mărturiseste în același timp că fapta aceasta a pocăinței se aduce din inimă, că este de
bunăvoie și de o adâncă smerenie. Cel ce se pocăiește adevarat la spovedanie, ia asupra sa în intregime
răspunderea pentru căderile sale și nu se îndreptățește pe sine, precum a făcut Adam în rai. El nu
aruncă răspunderea asupra lui Dumnezeu sau a aproapelui, ci rabdă smerit și cu bărbăție rușinea
păcatelor sale celor făcute cu voie… Spovedania trebuie să se facă în deplină libertate. Mărturisirea de
bunăvoie a păcatului arată că omul nu îl voiește și nu îl îmbrățișează. El rămâne în duhul pe care îl
vădește rugăciunea Cincizecimii: “Ție Unuia am greșit, dar Ție Unuia și slujim“. Săvârșirea
spovedaniei îl pregătește pe credincios să primească harul Sfântului Duh, care în cele din urmă va
inghiți păcatul. Prin pocăintă și spovedanie, omul învață să aibă o dreaptă așezare și aplecare către
Dumnezeu. Este povățuit, adică, la cunoașterea voii dumnezeiești și, în felul acesta, află calea vieții...
Precum s-a spus oarecând, Dumnezeu “nu judecă de două ori“. Dacă trăim sub judecata cuvântului lui
Dumnezeu și purtăm ocara spovedaniei noastre, atunci scăpăm de judecata ce va să fie în zilele cele
mai de pe urma; “Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viața veșnică și la
judecată nu va veni. Ci s-a mutat din moarte la viață“…Pe pământ nu există sfârșit al pocăinței. Fiii
lui Dumnezeu nu contenesc a se curăța pe ei inșiși prin Taina Spovedaniei, căci “Dumnezeu este
lumină și nici un întuneric nu este întru El“.
Fragment din - Cuvant al Cuviosului Sofronie Saharov de la Essex, - ucenicul Sfantului Siluan