Sunteți pe pagina 1din 13

Capitolul IX

CARACTERIZAREA STATISTICĂ A
EFICIENŢEI ACTIVITĂŢII ECONOMICE
9.1ASPECTE GENERALE

Creşterea economică se realizează sub acţiunea unor factori de natură


cantitativă şi calitativă. In prima categorie avem în vedere dimensiunea factorilor de
producţie, respectiv volumul resurselor naturale, ale capitalului şi potenţialului uman
atrase în activitatea economică, iar în cel de-al doilea caz avem în vedere eficienţa
folosirii acestora în producţie. În condiţiile caracterului tot mai limitat al resurselor
care pot fi atrase în activitatea economică, creşte importanţa eficienţei utilizării
factorilor de producţie pentru realizarea creşterii economice.
Esenţa eficienţei economice constă în obţinerea de efecte utile (rezultate)
maxime la un anumit nivel de consum de resurse (efort) sau aceleaşi efecte utile
(rezultate) la un anumit nivel minim de consum de resurse (efort).
Datorită complexităţii deosebite a eficienţei economice cuantificarea şi analiza
sa sunt posibile numai în condiţiile unui sistem de indicatori; acesta este un principiu
aproape unanim acceptat în literatura economică. Nu există un singur indicator care să
caracterizeze complet şi complex eficienţa economică.
Pornind de la conţinutul eficienţei, sistemul de indicatori trebuie să cuprindă:
indicatori de rezultate; indicatori de efort; indicatori de relaţii dintre rezultate şi
eforturi şi anume relaţii de forma: "rezultate/efort''; ''efort/rezultate";
''rezultate/rezultate"; "efort/efort".
La determinarea eficienţei trebuie realizată o corespondenţă în timp şi spaţiu a
indicatoarelor de efect cu cei de efort. Aceasta presupune ca unui anumit efect să-i fie
atribuit tot efortul depus pentru obţinerea sa, iar unui efort să-i fie atribuit numai
efectul obţinut prin utilizarea sa.
În condiţiile în care se compară efectul util cu efortul integral depus pentru
obţinerea sa, se obţine un indicator global de eficienţă.
În condiţiile în care se compară efectul util cu anumite elemente de efort se
obţin indicatori parţiali de eficienţă, a căror deficienţă constă în faptul că se atribuie
un efect, obţinut prin acţiunea conjugată a elementelor de efort, unui singur element
de efort, considerându-se, arbitrar, că efectul s-ar obţine numai cu elementul respectiv
de efort.
Efectul se exprimă, de obicei, cu ajutorul indicatorilor de rezultate; la nivelul
agenţilor economici: producţia brută, cifra de afaceri, valoarea adăugată brută sau
netă, excedentul de exploatare, profitul etc.
În ceea ce priveşte efortul, în primul rând, subliniem că el se structurează pe
principalii factori de producţie: muncă, capital, natură, putându-se determina eficienţa
folosirii fiecărui factor de producţie în parte. Trebuie să avem în vedere şi faptul că
elementele care exprimă efortul acţionează în timp şi spaţiu şi se prezintă ca mărimi de
stoc şi mărimi de flux.
Mărimile de stoc exprimă eforturile iniţiale, respectiv resursele ocupate:
numărul salariaţilor, fondul de timp de muncă maxim disponibil, mijloacele fixe,
mijloacele circulante.
Mărimile de flux exprimă eforturile curente, care evidenţiază consumul curent
al resurselor ocupate, respectiv: fondul de salarizare sau timp de muncă efectiv
(pentru forţa de muncă), amortizările (pentru mijloacele fixe), consumurile de
materiale (pentru mijloacele circulante) etc.
Corespunzător fiecărei element care intră în componenţa eforturilor iniţiale sau
eforturile curente se pot calcula indicatori parţiali de eficienţă, indicatori care oferă informaţii
privind modul de utilizare a componentelor respective.
În teoria şi practica economică, eficienţa economică se exprimă, în special,
prin relaţii de forma "efect/efort", determinându-se astfel productivitatea fiecărui
factor.
Astfel, dacă luăm în considerare numai factorii muncă şi capital şi notăm:
Y - efectul economic (producţia)
K - factorul capital
L - factorul muncă
putem determina:
- productivittea capitalului (WK ):
Y
WK  K (9.1)

- productivitatea muncii (WL ):


Y
WM  L (9.2)

Astfel de relaţii conduc la determinarea efectului (producţiei) obţinută pe


unitatea de efort.
Subliniem faptul că productivitatea se poate determina şi ca productivitate
marginală:
- productivitatea marginală a capitalului (WMK )
Y
WMK  K (9.3)

respectiv sporul producţiei obţinut prin sporirea cu o unitate a factorului


capital (ceilalţi factori de producţie sunt consideraţi constanţi);
- productivitatea marginală a muncii (WML )
Y
WML  L (9.4)

respectiv sporul de producţie obţinut prin creşterea cu a unitate a factorului


muncă (ceilalţi factori de producţie sunt consideraţi constanţi).
În analizele economice pentru exprimarea eficienţei economice se utilizează şi
relaţii de forma "efort/efort", determinându-se astfel "indicatori ai necesarului". Aceşti
indicatori evidenţiază necesarul dintr-un factor de producţie (efort) pentru obţinerea
unei unităţi de producţie (efect).
Pentru dezvoltarea analizei economice se pot utiliza şi indicatori de tip
"efect/efect" şi "efort/efort".
Deci, corespondenţa fiecărui element care intră în componenţa resurselor
ocupate sau consumate se pot calcula indicatori parţiali de eficienţă, indicatori care
oferă informaţii privind modul de utilizare a componentelor respective. Aceşti
indicatori sunt contradictorii şi pot denatura realitatea prin atribuirea succesivă, a
efectului integral, fiecărei resurse luate în parte. Faptul că elementele pentru care se
calculează indicatorii parţiali de eficienţă nu acţionează independent, necesită reunirea
tuturor componentelor într-un singur indicator de efort care să stea la baza
determinării unui indicator sintetic (global) de eficienţă.
În literatura economică se propun o serie de indicatori globali, dintre care
amintim:
- eficienţa globală a factorilor de producţie:
Y
KL (9.5)

respectiv
Y
CFCCL (9.6)

în care: CF - capital fix,


CC - capital circulant.
Elementele de efort sunt exprimate în unităţi de măsură diferite: unităţi
monetare pentru capital; număr de persoane pentru factorilor muncă. Pentru utilizarea
relaţiilor (9.5) sau (9.6) trebuie găsiţi coeficienţi de transformare care să facă
însumabile aceste elemente.
- eficienţa consumului curent de factori de producţie: consumul de mijloace
circulante (CMC), consumul de capital fix (Am) şi consumul de forţă de muncă,
exprimă prin fondul de salarii (FS):
Y
CMCAmFS (9.7)

În cazul acestei relaţii elementele de efort sunt exprimate valoric şi nu se pun


probleme deosebite în legătură cu determinarea efortului global (total).
În continuare, vom prezenta principalele probleme privind calculul şi analiza
eficienţei utilizării factorilor muncă şi capital, precum şi modalităţile de evidenţiere a
rentabilităţii unui agent economic.
9.2. INDICATORII SINTETICI AI EFICIENŢEI UTILIZĂRII
FORŢEI DE MUNCĂ

Indicatorii statistici cu ajutorul cărora este măsurată şi caracterizată eficienţa


utilizării forţei de muncă constituie o componentă principală a sistemului de
indicatori ai eficienţei economice.
Eficienţa economică cu care este cheltuită o anumită cantitate de muncă este
exprimată cu ajutorul productivităţii muncii. Caracterizarea eficienţei utilizării forţei
de muncă presupune calcularea unor indicatori statistici care să asigure cunoaşterea
nivelului şi dinamicii acesteia, precum şi măsurarea cu ajutorul unor metode statistice
adecvate, a contribuţiei factorilor care au determinat modificările în timp şi în spaţiu
ale acesteia.
Cum s-a arătat, productivitatea muncii este un indicator parţial de eficienţă.
Principala deficienţă a acestui tip de indicator constă în faptul că atribuie rezultatul
total, care, a fost obţinut prin acţiunea conjugată a factorilor de producţie, unui efort
parţial (un singur factor de producţie),în acest caz factorul muncă.
Teoretic, productivitatea muncii se poate calcula ca:
- productivitate medie1:
Y
W L (9.8)

respectiv producţia pe unitatea de forţă de muncă consumată, sau


L l
t Y  W (9.9)

Relaţia (17.9) este numită rata muncă/producţie exprimând cantitatea de forţă


de muncă consumată pe unitatea de producţie:
- productivitatea marginală (WL ):
Y
WL  L (9.10)

respectiv creşterea producţiei obţinută prin creşterea cu o unitate a factorului


de producţie muncă (ceilalţi factori sunt consideraţi ca rămânând nemodificaţi).
Măsurarea şi exprimarea productivităţii muncii este determinată de
modalităţile de exprimare a producţiei şi forţei de muncă.
Producţia poate fi exprimată în unităţi naturale, natural-convenţionale, unitate
valorice. În cazul indicatorilor valorici pentru analiza de dinamică trebuie folosite
preţurile compensabile. Forţa de muncă este exprimată cu ajutorul indicatorilor:
număr mediu de salariaţi, număr mediu de muncitori, timp efectiv lucrat, exprimat în
zile sau ore.
Astfel, dacă considerăm indicatorul cifra de afaceri (CA) şi numărul mediu de
salariaţi (T), nivelul productivităţii va fi:
CA
W T (9.11)

În condiţiile în care informaţiile sunt date pe verigi organizatorice, nivelul


productivităţii muncii se poate exprima ca medie a productivităţilor individuale:

W 
WiTI
  Wi gTi
 Ti (9.12)
T
gT  i
în care: i  Ti este structura salariaţilor pe verigi organizatorice.
Dinamica se exprimă cu ajutorul indicilor:
W1 I CA
IW  W0  IT (9.13)

Deci, pentru creşterea productivităţii muncii (I  1) este necesar ca dinamica


W

rezultatelor activităţii să devanseze dinamica numărului de salariaţi (I  I ).


CA T

Pentru determinarea contribuţiei factorilor la modificarea productivităţii


muncii se utilizează două căi principale: analiza deterministă şi analiza stochastică.
Analiza deterministă se bazează pe metoda indicilor; productivitatea muncii se
exprimă ca un produs de factori şi utilizând una din metodele de descompunere bazate
pe metoda indicilor se pune în evidenţă influenţa fiecărui factor.
1 În continuare vom simboliza cu W productivitatea muncii.
Astfel, utilizând relaţia (9.12) se poate descompune modificarea productivităţii
la nivelul agentului economic (productivitatea medie) in funcţie de productivitatea la
nivelul unei verigi organizatorice (secţie, fabrică etc.) şi de structura salariaţilor pe
verigi organizatorice:

 W1gT1

 W1gT1

 W0gT1
 W0gT0  W0gT1  W0gT0 (9.14)
modificarea influenţa influenţa
productivi- producti- structurii
tăţii muncii vităţii salariaţilor
indivi-
duale
Un alt model de analiză pune în legătură productivitatea muncii cu eficienţa
utilizării mijloacelor fixe (EFF) şi înzestrarea muncii cu mijloace fixe (Z):

Wi  EFF i Zi (9.15)

în care:
CAi
EFF i  - eficienţa mijloacelor fixe (cifra de afaceri la 1000 lei MF);
MF i
MF
Zi  Ti i - înzestrarea muncii cu mijloace fixe (valoarea mijloacelor fixe care
revin la un salariat).
Utilizând relaţia (9.15) putem scrie W din relaţia (9.12) în funcţie de trei
factori de influenţă:

W  EFF i Zi gTi (9.16)

Un loc important în analiza productivităţii muncii îl ocupă evidenţierea


influenţei utilizării timpului de lucru asupra nivelului şi dinamicii acesteia.
Pentru aceasta putem utiliza modul (9.17)

Wl  WhDZDL (9.17)

în care:
Wl - productivitatea lunară;
Wh - productivitatea orară;
DZ - durata medie a zilei de lucru;
DL - durata medie a lunii de lucru.
Pentru modificările absolute, influenţele sunt determinate în felul următor:
- modificarea productivităţii lunare:

 Wl  Wh1DZ1 DL 1  Wh0DZ0 DL 0 (9.18)

- influenţa productivităţii orare:

 Wl Wh  Wh1  Wh0DZ1 DL 1 (9.19)

- influenţa duratei medii a zilei de lucru:


 Wl DZ  DZ1  DZ0 Wh0 DL 1 (9.20)

- influenţa duratei medii a lunii de lucru:

 Wl DL  DL 1  DL 0 Wh0 DZ0 (9.21)

Pentru influenţele astfel determinate avem relaţia:

 Wl   Wl Wh   Wl DZ   Wl DL (9.22)

Analiza stochastică se bazează pe metoda corelaţiei şi regresiei în care


productivitatea muncii ca variabilă deterministă este exprimată în funcţie de una sau
mai multe variabile independente.

9.3. INDICATORII SINTETICI AI EFICIENŢEI


UTILIZĂRII CAPITALULUI FIX

Eficienţa economică a mijloacelor fixe determinată conform relaţiei


Efect/Efort sau Efort/Efect este un indicator parţial de eficienţă. Pentru exprimarea
"Efectului" se utilizează unul din indicatorii de rezultate ai activităţii economice, iar
efortul se exprimă prin valoarea medie a mijloacelor fixe.
Caracterul de indicator parţial de eficienţă al acestui indicator este dat de
faptul că întregul rezultat al activităţii economice, obţinut prin utilizarea combinată a
diferiţilor factori de producţie este atribuit numai mijloacelor fixe, ceea ce înseamnă
acceptarea ipotezei că producţia s-ar fi obţinut numai prin utilizarea acestui factor de
producţie.
Calculat în forma Efect/Efort indicatorul exprimă producţia obţinută la 1 leu
sau 1000 lei mijloace fixe; în forma Efort/Efect indicatorul evidenţiază necesarul de
mijloace fixe pentru obţinerea unei unităţi (1 leu sau 1000 lei) producţie.
Indicatorii care exprimă efectele utile şi eforturile trebuie să fie comparabili
din punct de vedere al timpului la care se referă şi al preţurilor în care se exprimă.
Indicatorii de rezultate sunt indicatori de flux şi se exprimă în preţuri curente iar
pentru caracterizarea dinamicii se recalculează în preţurile comparabile. Ca urmare,
mijloacele fixe trebuie cuprinse în calculele de eficienţă ca valoare medie anuală,
exprimate în aceleaşi preţuri ca indicatorii producţiei.
Analiza eficienţei mijloacelor fixe are ca obiectiv principal determinarea
mărimii, dinamicii şi influenţei factorilor asupra modificării acesteia.
Nivelul eficienţei, determinat în forma Efect/Efort se determină cu relaţia:
CA
EFF  F (9.23)

În cazul în care eficienţa mijloacelor fixe se determină utilizând informaţiile la


nivel de verigi organizatorice, acesta are caracter de medie:

EFF  
EFF i F i
  EFF i gFi
 Fi (9.24)

în care:
Fi
gFi 
- structura mijloacelor fixe pe verigi organizatorice;
Fi
EFF i - eficienţa mijloacelor fixe la nivel de verigă organizatorică
Dinamica eficienţei mijloacelor fixe se calculează cu ajutorul indicilor:
EFF 1 I CA
I EFF  EFF 0  IF (9.25)

Creşterea eficienţei utilizării mijloacelor fixe (I  1) presupune ca I CA  I F .


EFF

Pentru măsurarea influenţei factorilor asupra nivelului şi dinamicii eficienţei


mijloacelor fixe se utilizează metode deterministe şi metode stochastice.
Dintre cele mai utilizate modele utilizate în cazul analizei deterministe
subliniem:

EFF   EFF i gFi (9.26)

Utilizarea relaţiei (9.26) dă posibilitatea măsurării influenţei eficienţei


mijloacelor fixe pe verigi organizatorice (secţie, fabrică etc.) şi a structurii mijloacelor
fixe pe verigi organizatorice asupra eficienţei la nivelul agentului economic. Creşterea
ponderii mijloacelor fixe în verigile organizatorice cu eficienţă mare a mijloacelor
fixe determină creşterea eficienţei mijloacelor fixe la nivelul agentului economic.
O componentă importantă a mijloacelor fixe o constituie maşinile, utilajele,
instalaţiile etc., care formează mijloacele fixe active. Implicând în analiza aceste
mijloace fixe vom avea:

EFF i  EFFAi gFA


i (9.27)

în care:
EFFAi - eficienţa mijloacelor fixe active (producţia la 1000 lei mijloace fixe
active);
FAi
i  F i - ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace fixe.
gFA
Relaţia (6.27) pune în evidenţă faptul că , cu cât este mai mare eficienţa
mijloacelor fixe active şi cu cât acestea au o pondere mai mare în total mijloace fixe,
cu atât producţia la 1000 lei mijloace fixe va fi mai mare.
Nivelul producţiei la 1000 lei mijloace fixe active este determinat de modul de
utilizare intensivă şi extensivă a acestora:

EFF i   i tui (9.28)

în care:
 i - randamentul mediu orar al utilajelor;
tui - timpul de lucru al utilajelor la 1 leu mijloace fixe active.
Sintetizând relaţiile (9.27) şi (9.28) eficienţa mijloacelor fixe active poate fi
exprimată în funcţie de trei factori: randamentul mediu orar, gradul de utilizare
extensivă a mijloacelor fixe active şi ponderea mijloacelor fixe active în total mijloace
fixe:

EFF i   i tui gFA


i (9.29)
Modul (9.26) poate fi completat obţinându-se:

EFF    i tui gFA F


i gi (9.30)

Relaţia (9.30) dă posibilitatea descompunerii modificării eficienţei mijloacelor


fixe pe cei patru factori de influenţă.
În analizele economice, în special pentru fundamentarea programului de
producţie, un loc important îl ocupă indicatorii de eficienţă ai mijloacelor fixe
calculaţi conform relaţiei Efort/Efect.
Se determină astfel necesarul de mijloace fixe pentru a obţine 1 leu (1000 lei)
producţie:
F
NF  CA (9.31)

sau dacă informaţiile sunt disponibile pe verigi organizatorice:

NF  
NF i CAi
  NF i gCA
i
CAi (9.32)

în care:
gCA
i - strctura cifrei de afaceri pe verigi organizatorice.
Creşterea eficienţei utilizării mijloacelor fixe este exprimată în acest caz prin
inegalitatea:

NF 1  NF 0 (9.33)

respectiv

I NF  1 (9.34)

Indicatorul "necesar de mijloace fixe" are o largă utilizare în modelele de


previziune economică.
9.4. INDICATORII EFICIENŢEI FOLOSIRII
MIJLOACELOR MATERIALE CIRCULANTE

Caracterizarea statistică a eficienţei folosirii mijloacelor materiale circulante


se bazează pe indicatorii sintetici şi analitici care pun în evidenţă aspecte privind
nivelul consumului de materiale în raport cu producţia obţinută, nivelul stocurilor
comparativ cu producţia obţinută, nivelul consumurilor de materiale efective în raport
cu normativele de consum etc.
Dintre indicatorii care pun în evidenţă aceste aspecte, un loc important îl
ocupă indicatorul care exprimă volumul valoric al mijloacelor materiale circulante
consumate pentru a obţine 1000 lei producţie (indicatorul de tipul Efort/Efect):
MMC
cmmc  CA 1000 (9.35)

în care:
cmmc - consumul de mijloace materiale pentru a obţine o unitate producţie;
MMC - consumul total de mijloace materiale circulante, sau, în cazul în care
analiza are în vedere informaţii privind aceşti indicatori pe verigi
organizatorice:

cmmc  
cmmci CAi
CAi   cmmci gCA
i (9.36)

Dinamica consumului de mijloace materiale pentru obţinerea unei unităţi de


producţie este caracterizată cu ajutorul indicilor:
cmmc1 I MMC
I cmmc  cmmc0
 I CA (9.37)

Creşterea eficienţei în acest caz este pusă în evidenţă de nivelul subunitar al


indicelui (I  1) respectiv I MMC  I CA .
cmmc

Modelul dat de relaţia (9.37) poate fi folosit pentru punerea în evidenţă a


influenţei celor doi factori asupra modificării cmmc. Creşterea ponderii producţiei
obţinute cu cmmc mic duce la scăderea cmmc.
În analiza eficienţei utilizării mijloacelor materiale circulante un rol important
îl ocupă şi alţi indicatori cum sunt consumurile specifice, pe categorii de materii
prime şi materiale, precum şi cei care exprimă viteza de rotaţie a mijloacelor
circulante.
Viteza de rotaţie a mijloacelor circulante se exprimă prin numărul de rotaţii
într-o anumită perioadă sau prin durata unei rotaţii.
Numărul de rotaţii (NMR) se calculează raportând producţia realizată (Q) la
stocul mediu de mijloace circulante (SM):
Q
NMR  SM (9.38)

Indicatorul (9.38) exprima de fapt producţia realizată ce revine la 1 leu


mijloace circulante. Creşterea vitezei de rotaţie este exprimată prin creşterea
numărului mediu de rotaţii (NMR1  NMR0 ).
Durata în zile a unei rotaţii (DR) se calculează ca raport între durata în zile a
perioadei analizate (DZP) şi numărul mediu de rotaţie:
DZP
DR  NMR (9.39)

Indicatorul (9.39) exprimă câte zile a avut în medie o rotaţie, creşterea vitezei
de rotaţie exprimându-se în acest caz printr-o scădere a duratei unei rotaţii
(DR1  DR0 ).
Din relaţia (17.38) putem scrie:

Q  NMR SM (9.40)

ceea ce evidenţiază faptul că volumul producţiei este direct proporţional cu


viteza de rotaţie.
Volumul producţiei realizat în plus (minus) ca urmare a modificării vitezei de
rotaţie a mijloacelor circulante poate fi determinat cu relaţia:
 QNMR  NMR1  NMR0SM1 (9.41)
9.5 ANALIZA RENTABILITĂŢII (PROFITABILITĂŢII)
Rentabilitatea, o formă sintetică de caracterizare a eficienţei economice, de
poate exprima atât în mod absolut (prin mărimea profitului), cât şi relativ, prin rata
rentabilităţii care exprimă gradul în care capitalul sau folosirea resurselor agentului
economic aduc profit.
Pentru a prezenta modelele utilizate în caracterizarea ratei rentabilităţii este
necesar să definim o serie de indicatori care exprimă mărimea profitului.
Rezultatul exploatării se determină ca diferenţă între veniturile de exploatare
şi cheltuielile de exploatare. Veniturile de exploatare cuprind cifra de afaceri, venituri
din producţia stocată, venituri aferente producţiei imobilizate şi alte venituri din
exploatare. Cheltuielile de exploatare includ toate cheltuielile ciclului de exploatare,
atât cele determinate de desfăşurarea activităţii de producţie, cât şi cele determinate de
activitatea de comercializare a mărfii.
Rezultatul financiar (profit sau pierderi) se calculează ca diferenţă între
veniturile financiare şi cheltuielile financiare.
Rezultatul curent al exerciţiului (profit sau pierderi) se determină ca
diferenţă între veniturile curente (venituri din exploatare şi cele financiare) şi
cheltuielile curente (cheltuielile de exploatare şi cele financiare).
Rezultatul excepţional al exerciţiului (profit sau pierdere) este un rezultat
cu caracter întâmplător; se determină ca diferenţă între veniturile excepţionale şi
cheltuielile excepţionale. Acestea cuprind venituri şi cheltuieli legate de capital
(cedare de activ) şi aferente operaţiunilor de gestiune (amenzi, penalizări, donaţii
etc.).
Rezultatul exerciţiului înainte de impozitare (profit brut total sau
pierdere) se determină ca diferenţă între veniturile totale (de exploatare, financiare şi
excepţionale) şi cheltuielile totale (de exploatare, financiare şi excepţionale).
Rezultatul exerciţiului după impozitare (profit net) se determină după ce se
elimină impozitul pe profit din indicatorul precedent.
Principalele modalităţi pentru exprimarea ratei rentabilităţii sunt:
 rata rentabilităţii economice (RE) - definită ca raport între rezultatul
exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor financiare (dobânzi şi impozite) şi
capitalul permanent (propriu şi împrumutat):
PTB
RE  KP 100 (9.42)

în care:
PTB - rezultatul (profitul) exerciţiului înainte de deducerea sarcinilor
financiare şi impozitelor;
KP - capitalul permanent.
Rata rentabilităţii economice se mai poate calcula şi cu relaţia:
PE
RE  AE 100 (9.43)

în care:
PE - rezultatul (profitul) exploatării;
AE - activele economice aferente exploatării.
Aceşti indicatori reflectă performanţa întreprinderii, independent de modul de
finanţare şi de sistemul fiscal.
 rata rentabilităţii financiare (RF) se determină ca raport între profit net şi
capitalul propriu:
PN
RF  KPR 100 (9.44)

în care:
PN - profit net;
KPR - capitalul propriu.
 rata rentabilităţii resurselor consumate se determină ca raport între
profitul aferent cifrei de afaceri a firmei şi costul producţiei vândute;
 rata rentabilităţii capitalului avansat sau ocupat (RA) se determină ca
raport între rezultatul curent al exerciţiului şi capitalul avansat:
RC
RA  AFAC 100 (9.45)

în care:
RC - rezultatul curent al exerciţiului;
AF - active fixe;
AC - active circulante.
Acest indicator reflectă performanţa economică a firmei fiind foarte util pentru
investitori.
 rata rentabilităţii comerciale (RC) se determină ca raport între profitul
aferent cifrei de afaceri şi cifra de afaceri evaluată în preţuri de vânzare, exclusiv
TVA;
 rata rentabilităţii resurselor avansate (ocupate) şi consumate (RAC):
în care:
PM
AFAC - reprezintă producţia ce se obţine la 1 leu (1000 lei) capital avansat,
deci eficienţă economică a resurselor avansate;
CA
PM - reprezintă gradul de realizare a producţiei marfă fabricată; prin
intermediul acestui raport se pune în evidenţă influenţa stocurilor de produse
nevândute;
Pr
CA - rata rentabilităţii comerciale.
Relaţia (9.46) prezintă importanţă pentru analizele economice deoarece pune
în legătură utilizării capitalului avansat (ocupat) cu gradul de realizare a producţiei
fabricate şi a stocurilor şi cu rata rentabilităţii comerciale.
Modelele prezentate în relaţiile (9.46) - (9.47) pot fi folosite pentru a
cuantifica influenţa diferiţilor factori asupra ratei rentabilităţii.
Analiza rentabilităţii trebuie adâncită cu determinarea şi analiza rentabilităţii pe
produs. De asemenea, este necesară determinarea pragului de rentabilitate atât pe
produse, cât şi pe întreaga activitate a agentului economic.
ÎNTREBĂRI DE CONTROL

 Comentaţi diferenţele între indicatorii de eficienţă calculaţi sub forma


efect/efort şi cei calculaţi sub forma efort/efect.
 Analizaţi posibilitatea construirii unui indicator care să ia în considerare
consumul tuturor factorilor de producţie.
 Arătaţi deficienţele indicatorilor parţiali de eficienţă.
 Prezentaţi modul în care structura fondurilor fixe influenţează nivelul .şi
dinamica eficienţei.
 Analizaţi comparativ diferitele modalităţi de calcul a ratei profitabilităţii.
 Se cunosc datele: creşterea productivităţii medii +10%; indicele productivităţii
medii pe seama productivităţii individuale 120%. Indicele influenţei structurii
asupra productivităţii medii este.
a) 100%;
b) 91,7%,
c) 132%;
d) 110%,
e) 85%.
 În decursul unei perioade productivitatea muncii a crescut cu 12%, iar
înzestrarea tehnică a muncii a crescut cu 10%. Eficienţa utilizării mijloacelor
fixe:
a) a crescut cu 1,2%,
b) a crescut cu 23,2%;
c) a scăzut cu 101,8%;
d) a scăzut cu 1,2%,
e) a crescut cu 1,8%.
 Dacă structura pe ramuri a Produsului Intern Brut se modifică în favoarea
ramurilor cu „necesarul de mijloace fixe pentru obţinerea unei unităţi de
producţie” mai mic decât nivelul mediu al acestui indicator, atunci, ca urmare
a modificării factorului structural, eficienţa utilizării mijloacelor fixe la nivelul
economiei naţionale:
a) creşte,
b) scade;
c) rămâne nemodificată;
d) nu se poate preciza sensul modificării;
e) poate să scadă.
 Se cunosc următoarele date:
Dinamica VAB faţă Structura VAB
Ramuri economice
de 1999 (%) pe ramuri (%)
Industrie 95,0 36,8
Agricultură +
101,4 20,8
Silvicultură
Construcţii 78,2 7,9
Servicii 88,8 34,5
Modificarea populaţiei ocupate în 2000 faţă de 1999 a fost de –2%.
Dinamica productivităţii sociale a muncii (2000/1999) a fost egală cu:
a) 94,76%;
b) 102,51%;
c) 104,76;
d) 2,51%;
e) 194,76%.
 Considerăm datele:
Valoarea adăugată brută Eficienţa mijloacelor
Ramura
(mld. lei) fixe
1 3000 0,5
2 1000 0.8
Eficienţa mijloacelor fixe pe total a fost:
a) 0,5751;
b) 0,6500;
c) 0,5517;
d) nu poate fi calculată;
e) 1,3.
 Eficienţa fondurilor fixe noi se determină cu relaţia:
PIBi / i 1
a) eFN = ;
FN i 1
PIBi / 0
b) eFN = ;
FN i 1
PIB
c) eFN = ;
FN i
PIB
d) eFN = ;
Ff i
PIBi / i 1
e) eFN = ;
Ff i
unde: eFN – eficienţa fondurilor fixe noi;
PIB – produsul intern brut,
I = 0 , n – indexul perioadelor de referinţă,
Ffi – fondurile fixe în anul i;
FNi – fondurile fixe noi;
D – modificarea absolută a indicatorilor.
 În calculul productivităţii sociale a muncii se ia în considerare:
a) populaţia ocupată totală;
b) populaţia activă;
c) populaţia ocupată totală, din care se scade populaţia din armată;
d) populaţia ocupată totală, diminuată cu populaţia ocupată în armată şi cu
salariaţii organizaţiilor politice şi obşteşti;
e) populaţia ocupată totală, diminuată cu salariaţii organizaţiilor politice şi
obşteşti.