AL.

MITRU

■ousnu /9f£

LEGENDĂ VALAHĂ
— ed. a ii-a —

Coperta de ROMEO VOIM ESC U

EDITURA SON CREANGA BUCUREŞ TI, 1986

CUPRINS

I. SĂ GEATA CĂ PITANULUI ION

II. VULTURI! DE FOC

121

III. STRĂ LUCITOAREA SABIE

264

Lector: DELIA DAMIRESCU Tehnoredactor: KLARA GALIUC

Bun de tipar: 7.11.1986 Apă rut: 1986 Data ediţiilor anterioare: 1979 Coli de tipar 23

Tiparul executat sub comanda nr. 50 262 la Combinatul poligrafic „Casa Scînteii", Bucureşti, Republica Socialistă România

£
SĂGEATA CĂPITANULUI ION
1

BLESTEMAT! SĂ FIE CEI VÎNDUŢ I DUŞ MANILOR

Bă iatul să ri pe cal. Ş i calul subţire, negru, cu trupul lucios ca lă cuit, sforă ind, zvîcni ş i porni în galop. Ocoli mai întîi
priporul împă durit, la poalele că ruia se gă sea casa, zbură de-a lungul vă ii unde lumînă rile albe ale trunchiurilor de
mesteceni scînteiau sub soarele plă cut ş i blînd, de toamnă .

— Stai! Nu pleca... Nu pleca, fră ţiorule! striga în urma lui fata, cu glasul deznă dă jduit. Oh! Doamne... Doamne... ce-
am fă cut? De ce i-am spus? Cum am putut să fac una ca asta? se că ina ea, în timp ce lacrimile îi curgeau ş iroaie pe
obraz, prelingîndu-i-se pe lîngă gură , pe gît, ş i picurîn-du-i pe bluza alb-gă lbuie de borangic. Doamne, au să -l
omoare... au să -l omoare. Ş i fata se lă să să cadă pe banca de mesteacă n de lîngă zidul casei, cu capul pe braţ ş i
braţul pe spă tarul rotund al bă ncii, plîngînd cu hohote: Bă iatule... dragule... fră ţiorule!...

De altfel, chiar dacă l-ar fi strigat mai tare, el tot nu ar mai fi auzit-o ş i nici nu ar fi vrut s-o audă . Tîmple!e-i vîjîiau.
Ochii ş i-i simţea în flă că ri. Inima i se pă rea uneori că încetează să -i mai bată . Smucea atunci frîul ş i, oricît de mult
îş i iubea calul, nu se putea stă pîni să nu-l înghiontească , strîngîndu-l cu că lcîiele, lovindu-l peste grumazul încordat
cu palma ş i în-demnîndu-l: . - 1 .

— Mai repede, mai repede... N-auzi? Mai repede... Să -l ajută m pe tata, Negrule... Tata care te-a crescut, care ne-a
crescut pe amîndoi... Să -l ajută m... să -l ajută m!...

Dar pînă la Tismana, unde voia să ajungă Bă iatul, era încă drum lung, peste coline, ş i stînci, ş i vă i, ş i peste ape, ş i
prin pă duri dese ca peria. Chiar de-ar fi fost calul în stare să fugă ca armă sarul din poveste, ş i nu ar fi putut să
ajungă la mînă stire mai devreme decît în cel puţin două cea- , suri.

De ce se apropia de Culmea Frumoasă , de ce se auzeau mai desluş it

vaiete.

— Mai repede!... Mai repede!... îş i ruga copilul calul. Ş i acesta, parcă înţelegîndu-l, alerga din ră sputeri, aproape
neatingînd pă mîntul cu copi- , tele.

«De ce-oi fi plecat tocmai astă zi de-acasă ?» se întrebă Bă iatul în gînd. în sinea lui se învinovă ţea amarnic, deş i nu
avea nici o vână , pentru că doar se ducea mereu, îndemnat chiar de tată ! lui, s-o vadă pe Roxana.

îl numea pe Bă trîn tată , cu toate că , la drept vorbind, acesta nu era de-cît un om bun ş i de inimă care-l culesese
din ţă rînâ cînd se nă scuse, după ce turcii pricinuiseră moartea mamei sale. • /

Bă trînul îl învă ţase toate cîte se pricepea ş i ie ş tia ş i ei. Ş i ş tia multe, fiindcă era înţelept, slujise mai multor domni
ş i umblase pesîe întreg pă -mînîu!.

Pentru înţelepciunea lui ar fi fost poate vrednic sâ fie ei însuş i domn. Se retră sese însă la mînă stire, scîrbit de cîte
se petreceau pe lume. Ţ ara Românească scă zuse din mă rirea în care fusese pe vremea lui Basarab-Ti-homir,
Mircea cel Bă trîn ş i Dan I.
Iar zilele cîte ie mai avea — fiindcă era foarte, foarte vîrstnic, deş i ară ta încă verde ş i puternic — Bă trînul ş i le
închinase ţelului de a-f creş te pe el, pe copilul gă sit, care gonea acum că lare, cu sufletul la gură , spre Tis-mana.

Acela pe care îl socotea tată se afla în primejdie, ş i el era încă departe. Se dusese s-o vadă pe buna ş i singura lui
prietena, Roxana.

Tată l Roxanei, de fel, ca ş i Bă trînul, din ţinutul Jiului de mijloc, era un vechi că pitan de oaste al domnitorului Vlad
Dracul — duş manul de moarte al turcilor.

Domnitorul acesta — numit Dracul, pentru că purta pe piept o insignă a ordinului Dragonul, cu care îl cinstise
împă ratul Germaniei, Sigismund, pentru vitejia lui în lupta cu pă gînii — dusese doborst în urma unei intrigi a
duş manilor.

Noul domnitor, Vladislav, începuse prigonirea celor care-i fuseseră credincioş i lui Vlad Dracul. Printre aceş tia se
numă rau atît că pitanul Voicul, cît ş i Bă trînul care-l crescuse pe Bă iat. Amîndoi se ascunsesera în mînă stire, la
Tismana, luîndu-i cu ei ş i pe copii.

Roxana crescuse, împreună cu Bă iatul, ţinîndu-i loc de soră ş i tovară ş ă de joacă . între ei era numai o diferenţă de
trei ani (Bă iatul avea zece, ş i Roxana treisprezece). Ea era cea mai frumoasă fată din împrejurimi. Se împlinise
foarte timpuriu ş i pă rea, dacă nu-i ş tiai vîrsta, o adevă rată codană , cu cosiţe castanii pe spate ş i cu ochi de
culoarea viorelei. Pe Bă iat îl iubea foarte mult ş i se îngrijea de el, dîndu-i sfaturi cum sâ se îmbrace, să se pieptene,
sau mîngîindu-l cu duioş ia unei mame învă ţă tură primiseră ş i unul ş i altul de la Bă trîn. t Aş a i se spunea îri
mînă stire tată lui să u de suflet: Bă trînul. Iar iui, fiindcă nu se ş tia al cui e ş i nici cum- fusese botezat: Bă iatul.

Copiluk îl auzise, odată , -ce-i drept; pe boier Voicul chemîndu-l pe tată l să u de suflet cu numele de Pietru. însă ,
numaidecît, Voicul îş i dusese palma la gură , în semn că fă ptuise, o mare greş eală . Bă iatul observase. Dar, cu acel
bun-simţ al unor copii crescuţi în greută ţi, se fă cuse că nu bagă de seamă ş i nici nu-l întrebase pe tată ! să u de
suflet dacă se numeş te Pietru sau nu. înţelesese că ac'easta era o taină ce nu trebuia să fie ză dă rîtă de că tre
cineva, ş i cu atît mai mult de el însuş i.

Voicul purtase dealtminteri haină că lugă rească , la fel ca ş i Bă trînul, pînă în urmă cu un an.

Atunci vechiul că pitan ai lui Vlad Dracul, socotind că i s-au pierdut destul urmele, în cei nouă ani care trecuseră de
la urcarea pe scaunul

domnesc a lui Vladislav, îndră znise să iasă din mînă stire, împreună cu fetiţa, ş i să -ş i dureze o mică gospodă rie
între dealuri.

Copiii, iubindu-se între ei atît de mult, se vedeau la fiecare trei zile, cînd Bă iatul, cu îngă duinţa ş i chiar cu îndemnul
pă rintelui să u de suflet, că pă tînd ră gaz de la învă ţă tură , se ducea că lare pînă la gospodă ria dintre dealuri.

Bă trînul îi dă ruise un mîhz, din pră sila ară bească a unui cal cîş tigat într-o bă tă lie de Voicul. Mînzul crescuse ş i se
fă cuse un cal de toată frumuseţea, numit Negru, care mai că nu zbura. Cu el Bă iatul se înţelegea ca ş i cu un om.

în acest fel putea să fugă ca vîntul pînă la noua locuinţă a-Roxanei, să -ş i petreacă , împreună cu ea, cîte o zi
întreagă , în glume, jocuri ş i rîsete voioase.
Atîta doar că astă zi, pe cînd se jucau, ş i Bă iatul îi ară ta Roxanei cum se trage cu arcul, mîndrindu-se cu mă iestria
pe care o cîş tigase el însuş i în acest meş teş ug bă rbă tesc, sub sfaturile ş i privegherea neostenită a Bă -trînului, a
venit ca o furtună un vestitor că lare. Vestitorul, după ce a descă lecat ş i a intrat în casă , i-a spus repede ceva
fostului că pitan de oaste al lui Vlad Dracul.

Voicul a ieş it numaidecît afară , după sosirea vestitorului. Era îmbră cat numai în că maş ă , cu barba ş i pârul vîlvoi.
Nemaipierzînd vreme nici cît să se pieptene, poruncise să i se înseueze calul ş i, cu sabia în mînă , pornise în goană ,
că lare, după ce ză bovise doar cîteva clipe cu o privire îndurerată asupra Bă iatului.

•Deş i poruncise vestitorului să nu sufle nici o vorbă celor din casă , acesta, înainte de a-l urma ş i însoţi pe vechiul
că pitan, tot gă sise prilejul să ră sufle o jumă tate de cuvînt că tre un slujitor. Slujitorul, după un timp nu prea lung, în
care se stă pînise cu greu, îş i uş urase ş i el inima că tre altul. Aş a, din om în om, vestea se ră spîndise repede în toată
casa. O aflase ş i fata. Si ea, cu lacrimi în ochi, i-o mă rturisise Bă iatului.

Vestea era ca achingiii nă vă liseră la vreo două ceasuri după ră să ritul soarelui — deci numai ia vreo jumă tate de
oră după plecarea Bă iatului — în aş ezarea ş i ia mînă stirea Tismana, pră dînd, luînd robi ş i chinuindu-l mai ales pe
Bă trîn.

Din nefericire, amîndoi Banii de Tismana, Stan ş i Cră ciun, lipseau. Fuseseră chemaţi la domnie. Iar mica trupă de
pază fusese luată prin surprindere.

Bă iatul ş tia că achingiii erau cei mai înspă imîntă tori că lă reţi ai sultanului. Ei nu primeau leafă . Nici nu cereau altă
ră splată , pentru cumplita lor slujbă , decît o parte din rodul jafului, fie că acesta era în bunuri — haine, podoabe
sau bucate — fie că erau robi, tineri buni de muncă , femei, fete frumoase ş i copii.

Numai la strigă tul: «Vin achingiii!» — ş i oamenii se pregă teau de moarte. Cine nu scă pa cu fuga prin codri, ori nu
era luat rob, sfîrş ea în spînzură torile ş i ţepile lor, sau spintecat de iatagane.

Pe ascuns, se povestea că vodă Vladislav, care-ş i pierduse cu totul virtutea, ca ş i boierii lui, nu numai că se ară ta
nepă să tor faţă de otomanii care nă vă leau în Transilvania, unde pră dau ş i omorau deopotrivă pe români, unguri ş i
nemţi, ci închidea ochii, laş , cînd îi jefuiau chiar ţinuturile lui. Toate astea le fă cea numai ş i numai ca să -ş i mai
poată pă stra un timp scaunul domnesc, ce se legă na sub el, în cetatea de scaun a Tîrgoviş tei.

Mulţimea acum îl ura, îl numea Vladislav cel Viclean, ş i toţi, afară de boierii ce tră geau foloase de pe urma politicii
lui, nu-i doreau altceva decît să -l vadă închizîndu-ş i cît mai curînd ochii cu care privea mereu temă tor împrejurul
să u.

Aş a se petrecuse ş i de data aceasta.

Că pitanul Voicul, cu toate că trecuse cu mult de ş aizeci de ani, ba poate că se apropia de ş aptezeci, neţinînd
seama nici de durerile de mijloc ce-l chinuiau în nopţile de toamnă ş i de iarnă , ş i nici de braţul slă bit, ce nu-i mai
putea ţine cu destulă stră ş nicie sabia, pornise că lare în ajutorul celor de ia Tismana.
Nă dă jduia să mai ridice niş te oameni în drum — ş i aş a sprijinul să fie mai cu temei.

Bă iatului nu vrusese să -i spună de primejdia în care se afla Bă trînul, ca să nu-l sperie. Nici fetei, ca să nu-i
destă inuie Bă iatului.

Dar ei aflaseră totul. Ş i Bă iatul gonea cît putea spre locul pră pă dului.

Zgomotele erau din ce în ce mai mari.

Ră sunau urlete de durere. Era limpede că achingiii îi puseseră pe oameni la chinuri. Nimic nu este mai cumplit
decît moartea în ţeapă , cu picioarele pe jă ratec sau jupuit încetul cu încetul.

Bă iatul nu ş tia cum va lupta ş i cum îl va ajuta pe Bă trîn, la cei zece ani ai lui. Avea doar arcul pe umă r ş i în tolbă
cîteva să geţi. Pe cele mai multe le trimisese într-o ţintă de lemn, în gră dina casei Voicului, învă ţînd-o pe Roxana să
tragă cu arcul.

Ajunseră pe Culmea Frumoasă . De aici calul porni în tropot pe o că rare, spre valea rîului Tismana, de-a lungul
că ruia, de-o parte ş i de alta, se întinde aş ezarea cu acelaş i nume. \

Bă iatul prevă zuse nenorocirea. Dar nu-ş i putuse închipui cu nici un preţ un dezastru atît de mare. Pretutindeni,
caselor de lemn ş i cu acoperiş ul de ş iţă din Tismana li se pusese foc. Unele încă ardeau cu vîlvă taie. Rîul, malurile
sale, tă pş anele ş i ruineie caselor erau semă nate cu morţi. Unii dintre bă rbaţii că zuţi mai ţineau încă în mîini cîte o
armă , o coasă , o furcă sau o seceră . Femei, bă trîni ş i copii ză ceau ală turi, mă celă riţi. O mulţime fuseseră traş i în
ţeapă , ş i dintre aceş tia unii încă gemeau ş i se clă tinau în neş tire, nă dă jduind zadarnic să mai scape cu zile.

Cîinii urlau ş i îş i că utau stă pînii, neatingîndu-se nici unul de carnea celor ră puş i.

Simţirea bietelor animale era mai aleasă decît a fiarelor cu chip omenesc ce bîntuiseră pe-aici.

Numai cîţiva scă paseră , ca prin minune, cu viaţă , femeile îş i jeleau morţii, cu glasuri ce i se pă reau Bă iatului niş te
piroane ascuţite ş i înroş ite în foc, înfigîndu-i-se în ţeastă . Alţii, cu priviri ră tă cite, fugeau de co-lo-colo, încercînd să
stingă focurile cu apă adusă din rîu, să dea ajutor ră niţilor sau să aprindă cîte o fă clioară la capetele celor ră puş i.

Bă iatul sosi că lare ca o furtună . Limba îi era uscată în gură . Ochii îi ardeau în orbite.

— Tata... tata... bietul tata... murmura el. Mai repede, Negrule, mai repede.

Ajunse pe pajiş tea de la marginea Tismanei ş i, în locul unde ea se îngustează , vă zu cîţiva oameni cu ţestele sparte
sau cu piepturile despicate de iatagane, ză cînd învă lmă ş iţi pe jos. Printre ei, cu că maş a sfîş iată ş i plină de sînge, îl
recunoscu pe că pitanul Voicul, tată l Roxanei. Pînă aici

izbutise să ajungă , împreună cu cei cîţiva oameni pe care apucase să -i mai adune din drum.

Drumul acesta, după cum se vedea, nu-i adusese nici un folos aceluia că ruia Voicul încercase să -i vie în ajutor. în
schimb, se terminase prin propria lui moarte.
«Biata Roxana!» fu cel dintîi gînd al Bă iatului.

Să ri de pe cal ş i se apropie de cel ră pus. Fostul că pitan al lui Vlad Dracul era lungit într-o rînă , cu capul dat pe
spate, cu gura deschisă , parcă , rîdea.

Bă iatul îl apucă de umă r ş i îl zgudui uş urel; dar, de cum îl atinse, trupul fă ră viaţă al Voicului se ră sturnă pe pîntec,
cu barba în buruiene ş i o mînă îndoită sub el.

«E mort, fă ră îndoială ! E mort!» îş i spuse Bă iatul, dîndu-ş i seama că era prea tîrziu pentru a-i mai putea da cel mai
mic ajutor.

Calul veni în vremea asta lîngă Bă iat. îş i puse capul pe umă rul lui ş i necheză , de parcă ar fi înţeles ce se petrecea
în sufletul stă pînului să u ş i l-ar fi îndemnat să nu mai ză bovească zadarnic lîngă cel ră pus, cînd ş i-aş a nu mai era
nimic de fă cut.

Bă iatuJ îi să ri atunci în spate, cu o singură miş care uş oară , ş i calul, ş tiind ş i singur ce trebuia să facă , o luă în trap
gră bit pe drumul îngust, ce ş erpuieş te prin pă durea de castani.

Altă dată , de cîte ori trecuse pe-aici că lare, pe sub bolţile umbroase ale pă durii, se simţise întotdeauna cuprins de
un fel de înfiorare ciudată ." Prin minte îi treceau frînturi din cîntecele vechi populare, sau i se pă rea că vede prin
desiş uri figuri de eroi din legendele auzite de la Bă trîn în serile de iarnă , la gura sobei, cînd focul însuş i parcă
bolboroseş te ş i cîntă ceva pe limba lui.

Acum nu vedea ş i nu simţea nimic, în afară de teama ce-i strîngea inima.

Ş i deodată , printre ramuri, ţîş ni departe, drept în sus, turnul înalt al rnî-nă stirii, ş i se auzi puternic glasul torentului
Gurnia.

O mireasmă dulce, puţin amă ruie, de buruieni de pă dure ş i frunze că zute ş i că lcate de copitele calului, împresura
locul.

Calul, în goană , o luă de-a dreptul prin apă , să rind peste pietre. Trecu bubuind peste podeţul de scînduri ş i
pă trunse, pe sub bolta sonoră ş i prin porţile deschise vraiş te, în curtea tă cută a celei mai vechi mînă stiri domneş ti
din Ţ ara Românească .

Intrînd în curte, Bă iatul se încrîncenă . Priveliş tea pe care o avu intrînd aici întrecea cu mult pe cea vă zută în
aş ezarea de la poale.

Sculele ş i odoarele de argint ş i de aur, bă tute cu pietre preţioase, fuseseră , bineînţeles, ră pite. ■ /> , Din
încă perile stă reţiei ş i din chilii nu se auzeau decît arar niş te gemete stinse. -

— Bă trînule... Bă trînuleL. strigă copilul, cu ră suflarea oprită , tremurînd ş i ţinîndu-ş i amîndouă palmele la gură ,
drept pîlnie, după ce să ri de pe cal. Unde eş ti?

Fiindcă nu-i ră spunse nimeni, o luă la fugă , pă trunzînd prin toate chiliile, cutremurîndu-se tot mai mult de ce
vedea.
Cei mai mulţi dintre monahi erau morţi. Puţini mai aveau încă ră suflu, dar ş i aceş tia erau pe sfîrş ite. ' Totuş i Bă iatul
încercă să le vorbească , întrebîndu-i, pe aceia în ochii

că rora se mai pă stra încă vreo fă rîmă de lumină , dacă nu ş tiau ceva despre Bă trîn. Nici unul nu putu să -i
ră spundă , ş i Bă iatul ieş i din nou în curte.

Calul era la intrarea în biserică , lîngă porţile mari de lemn, pe care mîi-nile unor meş teri necunoscuţi să paseră
diferite scene din Biblie.

Stră fulgerat de un gînd, bă iatul nă vă li în biserică . Calul simţise mai bine, cu instinctul lui de animal credincios,
unde era Bă trînul. Ş i, chiar în naos, lungit pe lespezi, avînd la picioare un vas mare, plin cu că rbuni, acum stinş i, în
care achingiii îi arseseră picioarele, ză cea Bă trînul, nemiş cat,

Bă iatul se aruncă asupra lui, să rutîndu-i obrajii palizi.

-- Tată ! Ce te doare?... Tră ieş ti?... Spune-mi numai un cuvînt...

Plîngînd, îi puse sub capul cu pletele albe un covoraş . Ş i zeci ş i sute de amintiri din viaţa lor tră ită împreună îl
nă pă diră

Ridică fruntea. Dar pe zidul unde ş tia că era zugră vit chipul Celui de Sus cu barba ninsă , pînă la brîu, acum era
numai o pată neagră de catran.

în cap i se fă cu întuneric. îi venea să strige, sâ blesteme.

— Ce să fac? Ce să fac? se întreba în neş tire.

Deodată îl vă zu pe bă trîn tresă rind. însemna ca încă nu murise. Ş i îş i aminti că bolnavilor le trebuie apă . Ş tia asta,
de cînd el însuş i fusese bolnav. Avînd fierbinţeli, cerea întruna apă , iar Bă trînul i-o dă dea, în sorbituri mici,
ră corindu-i totodată fruntea.

Fugi, ş i peste puţină vreme se întoarse cu o că niţâ cu apă .

Pe cînd se întorcea, Bă trînul tocmai îş i deschisese pe jumă tate ochii.

Bă iatul îi strecură , mai mult vă rsînd pe jos, c7teva pică turi de apă printre buzele vinete.

— Apropie urechea de buzele mele... îi ş opti Bă trînul, ră suflînd greu. M-am întors dintre cei morţi, numai ca să mai
ş tau... ultima oară , de vorbă cu tine.

Bă iatul îş i plecă urechea lîngă buzele lui.

— Aveam atîtea să -ţi spun... Ş i nu mi-au mai ră mas decît vreo cîteva clipe să stă m de vorbă . Lasă -ţi durerea.
Ş terge-ţi lacrimile. Nu uita că ră -mîi singur. Nu te teme de nimeni. Fii bun ş i drept, ş i pedepseş te-i cînd vei fi mare
pe cei ră i. Ajutor o să -ţi dea ş i că pitanul Voicul...
Bă iatul vru să -i spună că nici Voicul nu mai tră ieş te, dar se temu să nu-i sporească durerea, ş i tă cu.

— Mai dă -mi o pică tură de apă !... gîfîi bă trînul. Ş i încercă să -ş i ridice capul. O durere surdă îl ţintui. O lacrimă îi
curse printreNgene. Copilul îi mai turnă cîteva pică turi pe buze. Bă trînul înghiţi.

— Du-te la Craiova... la Bucovă ţul Craiovei... Pe maluf stîng al Jiului, în mijlocul unor pă duri dese de fag ş i stejar, ce
cresc încă de la începutul lumii, ai să gă seş ti o casă veche... pă ră ginită ... mai încercă să spună ; însă îş i pierdu
cunoş tinţa.

Bă iatul îi luă capul pe genunchi ş i îi dete iar apă .

Cînd se trezi, urmă , respirînd tot mai greu:

— Casa, mică ... din lemn... ascunsă în pă dure, a fost odinioară a lui Mircea cel Bă trîn. Acolo îi plă cea mă riei sale să
vină ş i sâ se odihnească , pe malul Jiului, cînd era ostenit de lupte. Ş i tot acolo ş i-a ţinut cel din urmă sfat ostă ş esc
în ajunul bă tă liei de la Rovine. Mai tîrziu, mă ria sa Vlad Dracul, fiul lui Mircea cel Bă trîn, i-a dă ruit această casă ,
pentru credinţa lui, pîrcă labului Brad. Caută -I în această casă pe pîrcâlabui Brad. Numai el ş i cu mine cunoaş tem
taina naş terii tale... E taină mare. Nu trebuie s-o afle nimeni... nimeni... pînă ... nici tu însuţi... Fii demn... fii curajos...
îş i pierdu (fin nou ş irul cuvintelor, pe cînd capul i se lă sa domol într-o parte, că ci somnul ne.sfîrş it al morţii începea
să -l îngheţe.

O singură dată bă trînul mai avu putere să -ş i întoarcă puţin obrazul că tre bă iat, ş i-i ş opti, horcă ind, cu o spumă
albă -sîngerie pe buze:

— Ţ ine minte... Craiova... Bucovă ţul Craiovei... casa veche a lui Mir-cea... pîrcâfabu! Brad... taina...

Un firiş or subţire de sînge i se prelinse prin barbă . Dâr bă trînul zîmbea acum blînd. Pacea începuse să i se
aş tearnă pe chip, iar ochii i se deschiseseră larg, că tînd spre pata de catran de pe perete, acolo unde fusese înainte
chipul lui Dumnezeu. Dinţii îi clă nţă neau încet, cu un sunet sec. îş i mai clă tină o ultimă oară capul ş i ş uieră printre
buzele vinete:

— Blestemaţi sâ fie cei vînduţi duş manilor!... Blestemaţi să fie în vecii vecilor, amin... Ş i cu un suspin vîş i dete
sufletul.

Bă iatul îş i lă să fruntea pe pieptul Bă trînului ş i plînse multă vreme, cu sughiţuri.

- UN SULTAN CU INIMA DE FIER

In sala mare de primire, cu turbanul lipit de podeaua de marmură albă , lucioasă , a podelei, că petenia achingiilor
tremura.

Fusese chemat aici de marele vizir, după întîmplarea de la Tismana.

— Cum s~a petrecut? întreba neră bdă tor sultanul. Ridică -te ş i vorbeş te repede ş i desluş it... Spune-mi cum ţi-ai
îndeplinit însă rcinarea!
Mahomed. sultanul turcilor, supranumit Faţih-Cuceritorul, fiindcă în urmă cu doi ani că lcase îri picioare
ConstantinopoluJ, fă cînd una dintre cele mai mari vă rsă ri de sînge din istorie ş i transformînd mă reaţa biserică
Sfînta Sofia în moschee, era un bă rbat tînă r. Cunoş tea cinci limbi. Studiase ş tiinţele cu cei mai de seamă învă ţaţi.
Putea să stea de vorbă ,cu orice filozof. Iar visul lui cel mai de seamă era să stă pînească întreaga lume cunoscută
pe atunci, ş i în primul rînd Europa.

Pe lîngă toate astea, figura lui era de o deosebită frumuseţe orientală .

Acum ochii să i înguş ti, cu luciri verzi, ca de pisică , urmă reau necruţă tori pe că petenia achingiilor — un bă rbat
vîrstnic, gras ş i înalt, avînd pe ^ap un turban cît toate zilele — care sta pră vă lit la picioarele sale.

Sultanul însă avea grijă să facă totodată ş i cîte un repede ş i prevă ză tor înconjur, cu ochii, întregii să li de primire,
ale că rei uş i erau fiecare straş nic pă zite de cîte doi stră jeri surzi ş i muţi. Stră jerii negri, cu staturi uriaş e, goi ş i
kjcioş i de la brîu în sus, avînd în urechi cercei mari de aramă ş i în mîini cîte un iatagan, a că rui lă ţime în partea de
jos era aproape de un lat de palmă , pă reau ciopliţi în piatră , într-atîta stă teau de neclintiţi.

Mahomed nu avea încredere în nimeni ş i, deş i luase puterea de cîţiva ani, se temea, mai mult decît înaintaş ul să u,
de urzelile de la palat.

Că petenia achingiilor începu să vorbească ; dar din cauza emoţiei ş i a spaimei se bîlbîia.

însă rcinarea primită din partea sultanului nu ş i-o dusese pînă la capă t, i\ se temea pentru viaţa lui.

— Te întreb — glă sui sultanul mîngîindu-se pe bă rbuţa neagră , tă iată după gustui veneţian, de bă rbierul să u,
Giovani — dacă ni l-ai adus pe fiul lui Vlad de la mînă stirea Tismana, aş a cum ai primit porunca, sau nu?

— Nu l-am adus.*., se bîlbîi ş i mai ră u că petenia achingiilor, simţind toţi ochii celor de faţă aţintiţi asupra lui.

Sub numele de Vlad, sultanul îl înţelegea pe fiul lui Vlad Dracul. Acesta, purtînd aceiaş i nume ca ş i pă rintele să u,
avea să devină în istorie renumitul Vlad Ţ epeş , spaima osmanlîilor, ciudata poreclă dîndu-i-se după ţeapa —
unealtă împrumutată de la turci — în care ei obiş nuia să -ş i ridice duş manii. «

Viitorul Vlad Ţ epeş intrase în legendă încă din prima lui tinereţe. împreună cu tată l să u, domnitorul ţă rii, ş i cu un
frate mai mic, pe nume Radu, că zuse, printr-o înş elă torie, în rnîinile osmanlîilor. Cu toţii fuseseră legaţi în fiare ş i
închiş i în temniţa de la Galipoli.

Lui Vlad Dracul i se dă duse drumul în cele din urmă , ca să nu crească prea mult nemulţumirea în ţara
Românească , dar fiii să i ră mă seseră ostatici la Galipoli, ca o garanţie pentru sultan că domnitorul nu se va mas
ră scula. 1

Nu trecuseră însă nici trei ani, ş i Vlad gă sise mijlocul să fugă .

Smulsese — după cum se spunea într-un cîntec — sabia unui ienicer; dă duse o luptă aprigă pe ziduri; să rise de la
o înă lţime ameţitoare în valuri; înotase ore ş i ore în ş ir pe vreme de furtună , ş i, agă ţîndu-se în cele din urmă de o
corabie genoveză , se întorsese cu bine în ţară . Aici, pă rintele să u, Dracul Voievod, împreună cu alţi vră jmaş i de
moarte ai sultanului, între care cel mai de frunte era românul loan Corvin de Hunedoara, reîncepuseră luptele
contra forţelor otomane invadatoare.

Cetele româneş ti luau tocmai cu asalt cetatea Giurgiului, clă dită pe o insulă din Dună re de tată l lui Vlad Dracul,
bă trînul Mircea Voievod.

în cetate se gă seau ş i o mulţime de fete, una mai frumoasă decît cealaltă , ră pite pentru seraiurile otomane din
Valahia. Iar printre ele se gă sea, ca o floare între flori, o copilă , pe nume llihcuţa, atît de frumoasă cum turcii înş iş i
recunoş teau că nu mai vă zuseră prin toată lumea pe unde colindaseră , adunînd mii ş i zeci de mii de cadîne. Pe
această fată , subaş iul — guvernatorul de ţinut care ţinea cetatea — hotă rîse să o ducă în dar sultanului Murad al
ll-lea, tată l lui Mohamed, ca să -ş i mai mîngîie, pri-vind-o, bă trîneţele, ş i să -ş i mai îndulcească inima asprită de
lupte.

Subaş iul nă dă jduia ca, după un asemenea dar, să fie ră splă tit cum se cuvine, fie cu bani, fie cu o înaintare, aş a
cum se obiş nuia.

Atîta că fata era nu numai frumoasă , ci ş i isteaţă . Prinzînd de veste că osmanlîii din cetate nu mai puteau ţine
piept mult timp atacurilor înverş unate ale românilor ş i că puseseră de gînd să se strecoare afară din cetate, printr-
o ieş ire tainică , s-a urcat într-o turlă ş i a fă cut semne valahilor. A fă cut însă niş te semne atît de limpezi, încît atunci
cînd turcii, în frunte cu subaş iul, au încercat să iasă , în faţa lor l-au gă sit pe Vlad, feciorul Dracului Voievod, cu
oş tenii să i.

Ală turi de Vlad se afla un boier bă trîn, de ţară , foarte viteaz ş i foarte învă ţat, pe nume Pietru, fost ban al Jiului sub
Vlad Dracul ş i care colindase ani îndelungaţi pe la Bizanţ, prin tă rîmurile turcilor, tă tarilor, polonezilor, germanilor,
veneţienilor, genovezilor ş i ale altor popoare. Boierul acesta îl ş colise pe Vlad cînd era mic.

în ceâta lui Vlad se mai gă sea ş i fratele acelei fete frumoase, furate ş i ascunse în cetate, al llincuţei, un oarecare
voinic Brad. Iar subaş iul, comandantul cetă ţii, nu era decît otomanul care pusese mîna, prin înş elă torie, cu ani în
urmă , pe domnitorul Vlad Dracul ş i cei doi fii ai să i, închizîn-du-i în temniţa de la Galipoli. ,

Subaş iul a fost ră pus, otomanii lui la fel. Robilor li s-a dat drumul, ş i fetele ră pite s-au întors pe la casele lor. Numai
una dintre ele a mai întîr-ziat cîteva zile, înainte de a se reîntoarce în să tucul să u. Aceasta a fost llincuţa, îndră gită
de fiul domnitorului.

înainte de a se despă rţi, Vlad i-a fă gă duit fetei că va veni după ră zboi să o ducă la Tîrgoviş te ş i să o ia de soţie.

O îndrituia la această cinste nu numai frumuseţea neobiş nuită ş i cură ţia ei, ci ş i ajutorul pe care îl dă duse
domnului ţă rii, într-o împrejurare atît de grea.

Întorcîndu-se deci acasă , la vremea cuvenită llincuţa a dat naş tere unui prunc să nă tos, bă lai ş i voinic. Tată l, aflînd
fericita ş tire, i-a trimis veş ti ş i daruri, chiar prin fratele ei, Brad, numit, între timp, pîrcă lab al nou-cuceri-tei cetă ţi.

în puţine zile, trebuia ,să ajungă ş i Vlad acolo. Dar vremurile s-au încruntat. Dracul Voievod a fost ucis. Ş i fiul să u,
Vlad — povestitorii nu ş tiau să spună cum — a că zut din nou în ghearele turcilor ş i a fost ză vorît, cu lanţuri grele
ia mîini ş i la picioare, în cea mai întunecoasă ş i mucedă celulă din temniţa Egrigoz.
Pierderea cetă ţii Giurgiu, a subaş iului ş i a preafrumoasei fete, llincuţa, pe care-o aş tepta în haremul să u, l-au
întă rîtat ş i l-au mîhnit într-atîta pe bă trînul sultan Murad, încît, după ce a ză cut un timp, negru de supă rare, s-a
ridicat de pe divan ş i a ră cnit vizirului, paş ilor ş i beilor să -i aducă , de unde or ş ti, pe copila aceea scă pată din
cetate ş i pe pruncuş orul ei.

Pe fată voia mă ritul sultan, în nemă rginita sa milă , s-o azvîrle ienicerilor, iar pe copil să -l taie în bucă ţele, în faţa
ochilor lui Vlad, cel ferecat la Egrigoz.

Înspă imîntaţi de ră cnetele sultanului, cu multă oboseală ş i cheltuială , paş ii ş i beii au reuş it, pînă la urmă , să afle
locul unde se ascunseseră fata ş i copilaş ul ei. La aceasta au fost ajutaţi de niş te neguţă tori greci, vicleni, dar cu
multă trecere pe atunci în Valahia.

Numai că , înainte de a ajunge acolo achingiii, să tenii au apucat să -l ia pe copil ş i să -l ascundă într-o scorbură de
copac.

Cît au colindat achingiii pă durea, copilul — parcă înţeles cu aceia ce voiau să -i salveze viaţa — a tă cut chitic.

llincuţa însă nu s-a putut ascunde într-o scorbură de copac, ş i — ru-gîndu-se de toţi să aibă grijă de copil, pînă -l
va afla tată l să u, ca să nu cadă în mîinile vră jmaş ilor ş i să ajungă batjocura lor — s-a aruncat cu capul în jos, într-o
vîltoare*a rîului. Pietrele de pe fund i-au sfă rîmat ţeasta, iar trupul i l-au scos la mal valurile.

Oamenii au plîns-o pe fată , aş a cum îi plîngeau pe toţi cei oropsiţi de turci, însă , de la o vreme s-a ră spîndit o
veste, ş i anume că Vlad cel încu-

.(. . 11 / • ; •

' jj^» ' i i

iat ş i ţinut în lanţuri la Egrigoz, să tul de suferinţe, a mă rturisit turcilor că nu mai crede în puterea creş tinilor ş i trece
de partea puterii otomane.

Se mai spune că Vlad ceruse mila sultanului. Ş i acesta — neuitînd pagubele ce i le fă cuse, ş i mai cu seamă pe
frumoasa fată pe care o pierduse din pricina lui — s-a înduplecat numai pentru că avea nevoie de un > braţ tare
împotriva lui loan Corvin de Huniade, duş manul lui cel mai de temut, iar pe Vlad îl ş tia oricine că era de o vitejie
fă ră seamă n.

Dobîndind mila sultanului, Vlad a mai cerut să i se dea voie să înveţe meş teş ugul de luptă al că lă reţilor —
spahiilor, ienicerilor — pedeş trilor ş i al cetelor de jaf ale achingiilor.

Vlad a fă cut toate acestea doar cu scopul de a cunoaş te obiceiurile armatei turceş ti, cu care avea de gînd să se
ră fuiască mai tîrz-iu.

Gă sind apoi, pentru a doua oară , mijlocul de a fugi, îndră zneţul fiu de domn alergase în satul unde ş tia că o lă sase
pe llincuţa cu pruncuş orul ei. în sat n-a aflat Vlad decît crucea llincuţei, ală turi de care a îngenuncheat, rugîndu-se
pentru odihna sufletului ei neîntinat, iar un pă stor i-a povestit cum l-a vă zut pe pîrcă labul Brad plecînd, după ce
sora lui se pră pă dise, cu copilaş ul în braţe, spre asfinţit, nu ş tia nimeni unde.

în Valahia nu mai putea să întîrzie Vlad. A pornit deci că lare, întîi spre ră să rit, unde stă pînea, în Moldova, Bogdan
al ll-lea, cu al că rui fiu, Ş tefan, s-a împrietenit, apoi spre asfinţit, la loan de Hunedoara, că pitanul suprem al oş tilor
române ş i maghiare din Transilvania, care pregă tea un nou ră zboi cu turcii.

După cum se zvonea ş i cum nă dă jduia poporul din Transilvania, Vlad urma să se coboare cu oaste ş i să -l
gonească de la Tîrgoviş te pe Vladislav cei Viclean.

La rîndul să u, Vladislav, nestînd cu mîinile în sîn, aflase prin iscoade că un trimis al lui Vlad îl că utase pe pîrcă labul
Brad, cerîndu-i veş ti.

Punînd iscoade la tot pasul, Vladislav apucase în mîini un ră vaş al pîr-că labului Brad, prin care acesta îi ră spundea
lui Vlad că fiul llincuţei este la adă post, în mînă stirea Tismana, sub straja ş i sub îngrijirea fostului ban al Jiului,
Pietru. L-ar fi pă strat la el, dar s-a temut că , fiind fratele llincuţei, i s-ar fi dat prea repede de urmă .

Boierul Pietru îl pă zeş te ca pe ochii din cap. Copilul este puternic, îndră zneţ ş i îndemînatic ca tată l, însă
moş teneş te frumuseţea ş i gingă ş ia marnei. A învă ţat de toate, ca orice fiu de domn. Ş tie sîrbeş te, bulgă reş te,
turceş te, tă tă reş te, nemţeş te, ungureş te ş i, bineînţeles, limba cea dulce, ca glasul de mierlă , a valahilor. Zboară cu
calul asemeni unui ş oim ş i ş tie să mînuiască arcul, suliţa, sabia ş i ghioaga, ca un bă rbat în lege. La nevoie se poate
apă ra singur. N-are nevoie de nimic. Totuş i, punga cu galbeni pe care i-a trimis-o îi va prinde bine.

Copilul nu cunoaş te taina naş terii sale, ca să nu se dea cumva de gol fiind, la urma-urmelor, tot numai un copil.

Taina i se va dezvă lui la timp, cînd va veni domn pe scaunul pă rintelu să u, aş a precum cere poporul.

Vladislav, după cum i se poruncise de la Poartă , trimisese grabnic scrisoarea padiş ahului Mahomed, care, la rîndul
să u, dă duse poruncile cuvenite marelui vizir, iar acesta că peteniei de achingii.

Mahomed îl întrebase desl-uş it pe că petenia achingiilor de ce nu-ş i îndeplinise porunca ş i de ce nu-l adusese cu
sine pe bă iatul lui Vlad.

Dacă l-ar fi avut în mînă pe fiul lui Vlad, l-ar fi ameninţat pe tată că -i

ucide copilul; l-ar fi putut ţine în frîu pe acest tînă r valah, care se dovedise atît de primejdios. Ba, poate ar fi gă sit
pînă la urmă chiar vreun mijloc să -i silească să lupte de partea sa ş i împotriva lui loan de Hunedoara.

oe ce nu mi l-ai adus? îş i repetă întrebarea sultanul, ş i pe obrazul lui fin se iviră niş te creţuri mă runte, ră u
prevestitoare pentru achingiu, în vreme ce mîna sa cu degete subţiri ş i încă rcate cu inele i se încleş ta instinctiv pe
mînerul scump al hangerului.

Că petenia achingiilor îş i blestemă ceasul cînd că pă tase însă rcinarea aceea în Vaiahia, Voia să ră spundă , ş i nu ş tia
ce. Ş edea în genunchi, cu mîinile încruciş ate pe piept, de parcă se ruga în geamie, ş i tremura.

Din clipă în clipă , Mahomed putea să izbucnească , iar limba achingiu-lui parcă era lipită de cerul gurii.
— Lumină a ră să ritului... slă vite padiş ah, izbuti el să îngaime, ridicîn-du-ş i braţele, aplecîndu-ş i-le apoi fulgeră tor
ş i izbindu-se cu fruntea de podele. Minţii taie stră lucite — ca ş i ochiului vulturului — nu-i scapă nimic. Dar eu...
pă că tosul... nu ş tiu cum s-a fă cut... cînd am ajuns acolo, copilul cred că fusese vestit, ş i fugise... Nu l-am gă sit decît
pe bă trîn... l-am chinuit pe că lugă ri si pe să teni... Nici unul nu mi-a mă rturisit nimic... Alah să -i pedepsească pe
ghiauri! Bă trînului i-am pus picioarele pe jă ratec... Degeaba... Totul a fost degeaba... oftă el din bă ieri.

Sultanul însă pă rea că nu-l mai ascultă . Îş i întorsese capul încolo. Privea îngînd'urat pe fereastră .

Toamna era destul de tîrzie ş i cerul se vedea tulbure. Pe terasa din faţa ferestrei vîntul aducea cu sine, în cortegii
foş nitoare, frunze galbene ş i uscate din copacii tot mai dezgoliţi ai gră dinilor împă ră teş ti. Dincolo de portalul înalt,
împodobit cu minunate sculpturi persane, se vedea marea zbă -tîndu~se sub biciuirea aspră a vîntului ş i se auzea
gemînd înfundat.

— Poate câ vreunul dintre achingii o fi destă inuit ceva pentru aur ghiaurilor, puse deodată paie peste foc marele
vizir, care avea ciudă pe maimarele achingiilor, fiindcă i se pă ruse că nu-i adusese destule daruri din Vaiahia

Ochii lui Mahomed sclipiră . Pe faţa lui, altfel stă pînită , se ivi o fulgerare aproape să lbatică de cruzime.

— Cu astfe! de oameni — îş i întrebă el paş ii ş i beii din jur, ară tîndu-l pe achingiu — vreau eu să iau în stă pînire
întîi Vaiahia ş i apoi întreaga Europă , aş a cum i-am jurat pă rintelui meu, Murad, pe patul de moarte? Am cucerit
Constantinopolul, ş i am în faţă numai buturuga asta valahă . Dar nu pot să -mi trec carul armatelor peste ea,
deoarece mă tem să nu-mi ră sară în spate alt Mircea cel Bă trîn sau Vlad Dracul. Sîntem destul de pă ţiţi. Ş i un
achingiu încercat nu este în stare să -mi aducă un copil, un blestemat de copil, pe care tată l meu ş i cu mine îl
că ută m de zece ani. Bine spunea marele vizir. Nu ne putem gîndi decît la vînzare. Iar vînzarea se plă teş te. Pentru
că nu-l avem pe vinovat, va piă ti maimarele să u.

—, Dar eu... dar eu... se îngrozi achingiu!, simţind cum îi da tîrcoale moartea. Eu... după ce-am ars ş i-am jefuit
Craiova, am izbutit, în cele din urmă , să -l prind ş i să -l aduc aici... în mîna lumină ţiei tale, pe pîrcă labul Brad. El
trebuie să -l fi ascuns pe bă iat. Ş i am mai adus... încercă să zîm-bească , silit ş i unsuros, ca să -l îmbuneze pe
padiş ah... am adus pentru lumină ţia ta.., o fată ... Roxana. Are cel mult treisprezece ani ş i este foarte frumoasă ... Atît
de frumoasă că ... poate că nici iubita lui Vlad... n-a fost atît de... atît de...

înghiţL fiindcă i se pusese un nod în gît, vă zîndu-l pe sultan cum se foia neliniş tit pe pernele de mă tase viş inie de
pe divanul scund, pe care sta cu picioarele încruciş ate sub el, după obiceiul turcesc, cum îş i mîngîia tot mai mînios
barba ş i cum îi luceau în cap ochii verzi ş i întunecaţi. începu apoi să vorbească mai repede, din ce în ce mai
repede, înghiţind uneori parte din cuvinte.

Deş i era un om spă tos, cu o mustaţă pe oală , lungă , care în mod obiş nuit îi da o înfă ţiş are impună toare,
că petenia achingiilor, în timp ce vorbea, se roş ea vă zînd cu ochii ş i se fă cea tot mai mic.

Vocea lui plîngă reaţă , pierzîndu-ş i din ce în ce grosimea, ajunsese scîncită , ca de copil.

Privirea tînă rului sultan, semă nînd cu aceea a anumitor ş erpi, care-ş i încremenesc victimele înainte de a se apropia
de ele, sîsîind, ş i a le înghiţi în cea mai deplină liniş te, i se pă rea achingiului că -l ucide ea singură , înaintea că lă uzi.
Deodată îş i pierdu orice stă pînire. înţelese că se zbă tea zadarnic. Hohotind de un plîns jalnic ş i caraghios, se
aruncă din nou pe lespezile de marmură albă , lucioasă , cît era de lung, ş i începu să se tîrască pe brînci, încercînd
să ajungă pînă lîngă divan ş i să -i să rute lui Mahomed talpa papucului roş u, ţesut cu fir de aur ş i cu vîrful îndoit în
sus ca un bot de corabie.

Lacrimile îi udaseră musteţele, fă cîndu-le ş i mai pleoş tite, ceea ce ar fi putut stîrni rîsul oricui, dacă n-ar fi fost o
situaţie atît de îngrijoră toare.

— Iertare... iertare... lumină ţia ta... slă vite... marele nostru... bolborosea achingiul, încercînd să înduplece inima de
fier a lui Mahomed, să -i dobîn-dească iertarea. N-am nici o vină ... soarele nostru... Nu ş tiu cum ne-a scă pat
copilul... Eu am fă cut tot ce-am putut... Am adus pentru harem... o fată ... o fetiţă , Roxana... frumoasă ... frumoasă ...
foarte frumoasă ... Iertare...

Nu mai avu timpul să adauge nimic. La o simplă miş care din deget a lui Mahomed, o uş ă se deschise. Alţi doi
bă rbaţi negri, uriaş i, aproape goi, intrară . Unul îl apucă de ceafă pe că petenia achingiilor, altul îl prinse de partea
dinapoi, umflată , a ş alvarilor galbeni ş i scumpi, de mă tase. Cel din-tîi îi smulse ş i sabia. Ş i într-o clipă pieriră , fă ră
zgomot, împreună cu el, pe aceeaş i uş ă mascată pe unde intraseră .

în încă pere se fă cuse o asemenea tă cere, încît de-afară se auziră vîntul fluierînd pe deasupra mă rii ş i valurile ei
fră mîntate oftîncf ş i gemînd, ca un om chinuit ş i bă tut de că lă i.

Nici unul nu se mai miş că de la locul să u. Fiecare ră mase înţepenit acolo unde se afla, aş teptînd să vadă ce-o să
se mai întîmple ş i dacă nu vor avea ş i alţii de suferit.

Mahomed îş i aruncă însă privirea,, liniş tit ş i visă tor, pe fereastră , ca ş i cum n-ar fi fost tot el acela care, cu cîteva
clipe mai înainte, hotă rîse moartea unui om de credinţă al să u, pentru o vină pe care nici nu era sigur dacă acesta
sau altul dintre oş tenii lui o aveau. Că ci n-ar fi putut nimeni dovedi că vreunul dintre achingii tră dase planul
expediţiei, ceea ce ş tim foarte bine că nici nu era adevă rat.

în cele din urmă îş i întoarse capul spre marele vizir ş i-i porunci:

— Veţi că uta — vă dau cel mult o lună ră gaz —■ să -l gă siţi pe bă iatul acela. Avîndu-I în mîini pe copilul la care,
după cîte îmi pot da seama, Vlad ţine nespus de mult, îl vom lega de mîini ş i de picioare pe tată . Copilul trebuie
gă sit viu sau mort, dar cel mai bine e viu. Să mînţa diavolească a lui Mircea cel Bă trîn trebuie să dispară . Altminteri,
marea noastră împă ră ţie nu poate înainta spre Europa...

Beii, paş ii ş i marele vizir, la fiecare cuvînt al sultanului, dă deau din capete, mă rturisind prin aceste semne că sînt
întru totul de acord cu poruncile lui ş i gata să facă orice le va sta în putinţă ca să -i îndeplinească voile.

— Deci nu mai mult de o lună vă dau pentru asta, le repetă sultanul, fă cîndu-i pe toţi să îngă lbenească , că chnu
era, de fapt, nici unul dintre ei sigur că ceea ce nu se putuse face vreme de aproape zece ani se putea realiza
numai în treizeci de zile. Ş i-acum, plecaţi! le ară tă cu degetul mic al mîinii drepte uş a din mijloc.

Stră jerii surzi ş i muţi, deş i nu-i auzeau cuvintele, îi înţelegeau ş i cele mai vmici semne.
Beii ş i paş ii se buluciră pe uş ă , fluturîndu-ş i ş alvarii ş i apripile largi ale caftanelor de toate culorile. Cel din urmă
pă ş i spre uş ă marele vizir. El ieş ea de obicei ultimul, fiindcă uneori sultanul îi mai rostea cîte un cuvînt ce nu
trebuia să fie auzit ş i de ceilalţi.

Tot aş a se întîmplă ş i de data aceasta.

— Să vie dansatoarele caucaziene! îi porunci, mai înainte ca marele vizir să fi' ieş it cu totul pe uş ă .

— La porunca lumină ţiei tale! se întoarse sfetnicul, cu o iuţeală neobiş nuită , ş i mai ales nepotrivită nici cu vîrsta ş i
nici cu rangul lui, bucuros că sultanul nu era supă rat ş i pe el.

Le bă tu stră jerilor din palme, ş i ei pricepură .

Ieş iră ş i ră maseră de pază de partea cealaltă a fiecă rei uş i. Peretele din stînga,( că ptuş it cu faianţă de culoarea
peruzelei, se deschise. O ceată de tinere fete, una mai gingaş ă decît alta, îmbră cate în ş alvari subţiri de tul, cu
centuri de mă tase strînse pe mijloc, avînd în jurul pieptului cîte o eş arfă de culoarea ciocului de porumbel ş i în pă r
cîte o floare, intrară sfioase în încă pere, se înş iruiră în faţa sultanului ş i se lă sară astfel cîteva minute privite în
tă cere.

Dintr-un loc nevă zut, ră sunară cîteva bă tă i discrete de tobă . Un flaut se tîngui. Instrumentele cu coarde, ciupite
repede, începură o melodie sprinţară , ş i fetele acelea gingaş e, asemenea atîtor fete aduse de prin toate ţă rile pe
unde cutreierau, ucigînd ş i pră dînd, trupele de ieniceri, spahii ş i achingii ai sultanului, începură să danseze.

Pe obrazurile lor ră să riră un fel de zîmbete palide de porunceală , ca niş te raze de soare să rmane că zute pe florile
ce cresc în umbra pă durilor.

Pe sub zîmbetele ş i sulimanurile groase, de pe chipurile lor fragede ş i tinere, se putea însă citi o tristeţe, o
deznă dejde de moarte ş i un început de ofilire pretimpurie, ca urmare a vieţii petrecute în aerul închis ş i încă rcat de
parfumuri, din închisoarea cu gratii de aur a femeilor sultanului

numită harem.

'*</ -

într-un tîrziu, sultanul că scă plictisit. Melodia încetă . Fetele, cu plecă ciuni umilite, că lcînd în vîrfurile picioarelor,
sunîndu-ş i tainic bră ţă rile de la încheieturile mîinilor ş i picioarelor, pieriră din nou în colivia lor, dincolo de zidul
îmbră cat în faianţă .

Marele vizir deschise uş a:

— Ce mai doreş te preaînaltul nostru stă pîn ş i binefă că tor? întrebă slugarnic, întinzînd, din barba stufoasă , o gură
pînă la urechi.

Sultanul ră mase o clipă pe gînduri, privind marea ş i ascultînd cîntecul trist al vîntului ce ş uiera pe deasupra ei. Se
întoarse spre marele vizir, su-rîzînd lacom ş i crud, ş i-i porunci:
— Să vină roaba cea nouă , adusă de că petenia achingiilor din Valahia!

CU CURAJ, ÎNAINTE, BĂ IEŢ I!...

Ceaiul înainta destul de greu peste troienele de ză padă . Drumul urca pieptiş prin pă dure. Ninsese trei zile,
acoperind urmele lă sate de achingii cu că ruţele ş i cetele lor de robi. Totuş i, ici ş i colo se mai ză rea cîte un rest de
veş mînt sau chiar de corp omenesc, dezgropat ş i tîrît prin ză padă de lupi.

Inima i se încrîncena Bă iatului în piept tot mai mult. Se vedea limpede că o mulţime de robi osteniţi, îngheţaţi sau
bolnavi, care nu mai putuseră merge, fuseseră uciş i de achingii, ş i fiarele le sfîş iaseră trupurile.

Noaptea trecută ninsoarea contenise ş i începuse să geruiască . Ză pada se întă rise ca fierul ş i scîrţîia.

Bă iatul, îmbră cat într-un sumă iaş ţă ră nesc, purtîrid o că ciulă albă pe cap, iar în picioare cizme bă tute cu ţinte de
alamă , lucitoare, îş i tot îndemna calul, cercetînd din ochi, mîhnit peste mă sură , acele cutremură toare ră mă ş iţe ale
robilor ce trecuseră pe acolo.

Dintr-o dată , calul se opri sforă ind. 'Bă iatul bă nui că trebuie să fie vreun lup prin apropiere, dar îş i pă stră
stă pînirea ş i, după ce îş i pipă i arcul de la oblînc ş i cuţitul de la brîu, îş i îndemnă calul cu blîndeţe; ca de obicei,
bă tîndu-l uş or cu palma peste grumaz, ca să -l liniş tească . încercă să -l convingă să meargă mai departe.

— Trebuie să -i gă sim, Negrule, pe pîrcă labul Brad ş i pe Roxana, chiar dacă ne vor sta în cale lupii sau achingiii. Nu
vrei să mă ajuţi? îş i întrebă el calul, vorblndu-i ca unui om, pentru că în mintea lui de copil îş i închipuia că Negru îl
înţelege, dar nu-i poate ră spunde cu vorbe^ fiindcă este lipsit de grai. Nu ţi-e dor de Roxana?

Ş i cum calul necheză tocmai atunci de cîteva ori, prelung, copilul crezu că i-a ră spuns:

«Desigur că rnî-e dor, dar nu vezi că o că ută m degeaba, de aproape trei să ptă mîni? Ş i prin pă dure nu auzi cum
urlă mereu lupii? Fiarele se apropie cîteodată atît de mult de noi, urmă rindu-ne din dosul copacilor, cu ochii lor
lucitori, încît îţi mă rturisesc ţie, prietenul ş i stă pînul meu, că mă cuprinde frica.»

— Nu-ţi fie frică , Negrule! îl bă tu din nou pe grumaz Bă iatul, încercînd să -i dea curaj. Este adevă rat că încă de
cînd am pă ră sit Craiova pustiită ş i conacul de lemn al lui Mircea cel Bă trîn, pe care l-am gă sit ars pînă la temelie,
urletele iupilor ne însoţesc. Iarna e grea. Ş i lupii flă mînzi. l-am auzit ş i toată vremea cît am stat la stîna aceea unde
ne-am ospă tat ş i ne-am odihnit peste noapte. Cred că trebuie să fie ş i acum mai mulţi pe undeva prin apropiere.
Uneori mi se pare, ca ş i ţie, că le ză resc ochii furioş i din dosul unor trunchiuri de copaci sau al cîte unei tufe
încă rcată cu nea. Am ş i vă zut două că prioare speriate, ţîş nind prin faţa noastră , ş i un iepuraş hazliu dîndu-se
tumba prin ză padă . Dar tata, Negrule, ne-a învă ţat să nu ne fie frică de nimic. Să facem faţa cu curaj orică rei
încercă ri. Uite, m-am ş i gîndit că , dacă ne vor încolţi lupii, va trebui s-o luă m înapoi la goană . La vale îţi va fi mai
uş or să fugi, rîse copilul. Afară de asta, n-am la oblînc arcul ş i tolba cu să geţi? N-am ş i o pungă cu pietre ş i
praş tia? Ş i tu nu ş tii că eu ţintesc destul de bine ş i cu să geata, ş i cu piatra? Mai prost este cu cetele astea de
achingii, care aleargă de colo pînă colo, ca niş te turbaţi. Jefuiesc, ard satele, ş i vă d că adună o mulţime de bă ieţi
ş i chiar de fete, de vîrsta mea ş i a Roxanei. Oricum, noi trebuie să mergem înainte, să -i că ută m pe Roxana ş i pe
pîrcă labul Brad! Haide, Negrule, haide, fii curajos ş i ascultă tor!

Tonul lui blînd îl hotă rî pe armă sar să plece mai departe. Porni la pas, dar tot neliniş tit ş i cu urechile ciulite.

Nici habar n-avea copilul care era în ş a că toată vînzoleala aceea a cetelor de achingii nu fusese stîrnită decît de
dorinţa sultanului Mahomed de a pune mîna pe el. <

Că petenia achingiilor, fiindcă nu fusese în stare să -l aducă la Constan-tinopol, în faţa sultanului, ză cea pe fundul
Bosforului, cu un* bolovan de gît, iar peş tii ş i racii îi umblau pe sub că maş ă ş i prin ş alvari.

Domnitorul Vladislav nu mai avea nici el somn. Fă gă duise aceluia ca-re-l va prinde pe copil o că ciulă cu ducaţi de
argint, bă tuţi în hă ră ghia cea nouă a saş ilor de la Braş ov.

O! Dacă ar fi reuş it oamenii lui să -l prindă pe fiul lui Dră culea ş i să i-l aducă legat, domnia sa ar fi ră mas
netulburată . L-ar fi trimis îndată pe copil sultanului. Sultanul l-ar fi închis la Galipoli, în locul unde stă tuse înainte
pă rintele să u. Apoi l-ar fi ameninţat pe Vlad din Transilvania că , de nu se potoleş te, îi va ucide feciorul, punîndu-l
mai înainte la chinuri.

Ş i Vlad, cît e el de Vlad, cît e de feciorul Dracului ş i cît o fi trecut el marea înot, pe vreme de furtună , ş tie că nu se
glumeş te cu Mah.omed.

Mahomed se pricepe la chinuri, cum nu s-a priceput nimeni. Ferească Dumnezeu ş i toţi sfinţii cîţi i se gă sesc în
preajmă să ajungi în mîinile lui Mahomed, ş i el să vrea să te chinuiască !...

Visul acesta era frumos din cale-afară . Avea doar un cusur, că nu se împlinea. Ş i Vladislav ră tă cea noaptea prin
palatul domnesc de la Tîrgo-viş te, că lcînd ca o stafie pe lespezile de piatră , avînd o fă clie în mînă ş i speriindu-ş i
slugile, fră mîntat el însuş i de o spaimă fă ră pereche ş i de-o ură de moarte împotriva lui Vlad ş i a copilului să u.

Deoarece Bă iatul nu cunoş tea fră mîntă rile lui Vladislav ş i habar n-avea că , vreme de zece ani, fusese că utat de doi
sultani — dintre care unul era vestitul Fatih, cuceritorul Constantinopolului — îş i îndemna înainte calul, vorbindu-i
mereu de Roxana:

/ — Cine ş tie pe unde-o ră tă ci, să rmana! O fi flă mîndă . l-o fi frig. N-o avea unde dormi. Trebuie s-o gă sim...

După ce supravieţuitorii mă celului să vîrş it de achingii la Tismana, ajutaţi ş i de alţi oameni de la stînele ş i din
pă durile învecinate, îi înmormînta-seră pe toţi cei uciş i în ziua aceea de pomină , fă cîndu-le slujbele de trebuinţă ,
Bă iatul piecase că lare s-o caute pe Roxana. Voia s-o mîngîie pentru pierderea tată lui să u ş i, în sine, deş i era mai
mic ca vîrstă decît fata, se hotă rîse s-o ia sub ocrotirea lui.

Ajungînd la casa Voicului, o gă sise arsă .

Nici astă zi nu putea să -ş i dea prea bine seama cum de nu se întîlnise cu achingiii, în vreme ce gonea spre Tismana.
Adevă rul era că achingiii se încruciş aseră cu el pe drum. Bă iatul le auzise ş i urletele, însă , în fierbinţeala că lă riei,
crezuse că acestea ră sunau din sat ş i că erau strigă tele de durere ale oamenilor chinuiţi de turci. El trecuse pe una
dintre laturile muntelui, scurtînd drumul prin niş te locuri pră pă stioase, iar turcii o luaseră pe drumul cel bun, ce
ocolea muntele. Ş i, pe cînd el se gă sea la Tismana, îngenuncheat la că pă tîiul Bă trînului, nă vă litorii ardeau locuinţa
Voicului. Ş i că petenia achingiilor, încîntat de frumuseţea Roxanei, o urca pe ş aua lui, s-o ducă în dar sultanului.

Nimeni dintre cei ră maş i cu viaţă nu vă zuse cînd o înş fă case achingiul pe fată . Ş i nici între cei morţi, cînd îi
îngropaseră oamenii, fata nu fusese gă sită . Asta i-a fă cut pe unii să creadă că ea, cu alţi doi-trei copii cîţi lipseau
dintre morţi, ori au izbutit să se ascundă prin pă duri, ori au fost luaţi robi de turci — ceea ce era adevă rat.

Bă iatul însă ră mă sese cu nă dejdea că fata o fi reuş it să se salveze. De aceea o că utase pretutindeni, la fel ca ş i pe
pîrcă labul Brad.

La stîna unde poposise în timpul nopţii, ciobanii îi povestiseră că mai mulţi copii, duş i de achingii peste Dună re,
izbutiseră să scape. Copiii, ca ş i alţi fugari de la turci, trecuseră fluviul pe gheaţă . Dar neş tiind încotro s-o ia, ca să
nu-i întîlnească iară ş i pe că lă ii lor, ră tă cesc pe coclauri. Oamenii îi adună pe cîţi îi gă sesc, dar cei mai mulţi pier
fă ră ajutor, fiindcă locurile sînt pustiite de duş mani, iar iarna este nespus de grea.

Bă iatul se apropia cu calul de Piscul Voinicilor, pe unde auzise că s-ar afla niş te copii fugari. De acolo, de sus, se
deschidea o priveliş te de basm.

Vremea fiind atît de geroasă , apele îngheţaseră bocnă . Din Piscul Voinicilor se vedea, drept în faţă , Dună rea, cu
albia ei plină de sloiuri mari, învă lmă ş ite unele peste altele ş i încremenite apoi cu toatele, ca prin voinţa puternică
ş i neînţeleasă a unui vră jitor. Spre dreapta scînteia, în schimb, alb ş i lucios, ca o oglindă , Jiul, care în locul acela se
varsă în Dună re. Iar spre stînga se vedeau bă lţile Potelului, întinzîndu-se de la vechea aş ezare a că lă reţilor lui
Mircea cel Bă trîn, pînă departe, hă t, ia Gura Padinii ş i spre cetatea ce se afla încă atunci la Orlea, pe malul fluviului.

Pe culme domnea o liniş te adîncă . Nu se auzeau decît copacii trosnind de ger.

Totul era alb, neînchipuit de alb. Numai un fum cenuş iu-albastru, ridi-cîndu-se domol în vă zduh, dincolo de
Dună re, pă ta albul acela neîntinat.

Bă iatul îş i duse palmele la gură , fă cîndu-le pîlnie, ş i, înă lţîndu-se puţin în scă ri, strigă , rotindu-ş i încet capul de la
stînga spre dreapta:

— Eeheeei!... E cineva pe-aici?... Eheeei!

Glasul lui încă subţire, dar destul de pă trunză tor, se auzi pînă la ţă rmul Dună rii ş i prin toată pă durea, pînă dincolo
de Jiu ş i de cetatea romană ruinată , Orlea.

Ecoul îi ră sfrînse vocea ş i se întoarse la el, parcă în salturi, prin aerul îngheţat:

— E... e... e... ci-ne-va... ei...

Bă iatului îi veni să rîdă , ascultîndu-ş i ecoul glasului, ş i se pregă ti să mai strige o dată . Cînd, calul se agită ş i se
întoarse neliniş tit

— Ce e, Negrule? se lă să Bă iatul în ş a, rîzînd cu poftă .

Pofta de rîs îi pieri însă numaidecît, pentru că , din partea de unde venise el, se auzi un zgomot de copite, nechezat
de cai ş i glasuri groase de bă rbaţi, îndemnîndu-se pe turceş te: ,

— înconjuraţi-! ş i prindeţi-IL.

Nu bă gase de seamă , cînd urca prin pă dure, că , în dreapta movilei — priveghind partea aceea a Jiului pe unde
oamenii puteau trece cu să niile — stă teau la pîndă cîţiva achingii.

Achingiii erau foarte ş ireţi ş i încercaţi în treburi din acestea. Doi dintre ei, că lă ri, coborîră repede pe o potecă , pe
unde puteau ieş i uş or înaintea Bă iatului. Alţi doi soseau din urmă .

— Să nu-l scă pă m! ră cnea unul dintre cei care goneau din jos, avînd în mîna dreaptă , ridicată , o suliţă lungă , cu
un vîrf ascuţit, ce lucea argintiu. Să nu-l scă pă m!... repetă el, îmboldindu-ş i calul cu pintenii, ca să -f zorească la
deal.

Ca ş i cum ar fi fost un ră zboinic încercat, deş i era prima bă tă lie adevă rată pe care o da în tînă ra lui viaţă , Bă iatul
nu vă zu altă scă pare, decît aceea de a merge tot înainte, încercînd să ră zbată cu Negru printre cei care-i aţineau
drumul. ✓

îi ş opti deci calului:

— Negrule, acum i-acum, du-mă ca vîntul ş i ca gîndul! Să nu te opreş ti, orice-ar fi!...

Dete drumul larg frîului, strînse spinarea calului între pulpe ş i, în acelaş i timp, ridică arcul de la oblînc. îş i puse tolba
ia îndemînă ş i, scoţînd din ea o să geată , o aş eză în strună .

Nici nu ş i-ar fi putut închipui copilul că aveau să -i fie atît de curînd folositoare învă ţă turile Bă trînului în arta luptei
cu arcul.

Calul, simţindu-se strîns între pulpe ş i cu frîul liber, necheză iung ş i ră sună tor ş i porni în galop.

Drept înaintea sa, la cotitura drumului, se apropiaseră achingiii, cel cu suliţa în mînă ş i soţul să u, cu un arc întins,
gata să tragă .

Bă iatul nu mai stă tu pe gînduri. Ţ inti pe arcaş , aş a cum îl învă ţase Bă -"trînul, întinse bine struna, ş i, cînd îi dete
drumul, să geata porni vîjîind.

Teamă îi era. Dar nu că îl vor ucide achingiii, ci că nu îl va nimeri pe cel ţintit ş i va că dea în mîinile lor. Trase, ş i
pentru o clipă închise ochii. Era întîia oară cînd îş i întindea arcul spre un duş man. Cînd îi redeschise, achingiul se
ţinea cu amîndouă mîinile de nas, unde i se înfipsese să geata, ş i ră gea de durere. Calul otomanului, scă pat din frîu,
se întoarse. Partea foarte umflată a ş alvarilor achingiului îl ispiti pe copil. Mai puse încă o să geată în arc ş i îl ţinti în
ş alvari.

Achingiul duse mîna la spate ş i ţipă tare. Calul se sperie, fă cu un salt într-o parte, ş i otomanul, scă pînd din ş a, se
pră vă li prin ză padă , la vale, de-a rostogolul. Celă lalt achingiu, roş u la obraz ş i cu turbanul că zut pe ochr, îş i repezi
că tre bă iat suliţa. Dar bă iatul era sprinten ş i îş i aplecă fruntea, lipindu-ş i-o de grumazul calului. Suliţa îi trecu pe
deasupra. Vru să -i ră spundă ş i ei cu o să geată . Din galopul calului nu nimeri însă tolba, ci sacul cu pietre pentru
praş tie. Pipă ind cu degetele, apucă o piatră mai colţuroasă , ş i-aş a cum arunca în ulii, la Tismana, cînd veneau la
coteţele porumbeilor, îl izbi pe achingiu într-un ochi.

Turcul nu mai vă zu. Bă tu vă zduhul cu mîinile. Scă pă ş i el din ş a ş i se duse de-a dura.x

Vă zîndu~i pe cei doi duş mani din faţă că zuţi, dar ş tiind că mai sînt încă doi în spate, copilul îi ş uieră calului:

— Haide, Negrule, înainte, poate izbutim să scă pă m...

Calul îş i întoarse spre el capul, cu ochii mari, inteligenţi, necheză ş i o porni la vale cu asemenea iuţeală , cum nu
mai alergase niciodată .

Crengile de la marginea drumului îl loveau pe Bă iat peste frunte. Ză pada scuturată de pe ele o simţea rece,
topindu-i-se pe lîngă gulerul su-mă ieş ului ş i prelingîndu-i-se pe spate.

Dar ce însemnă tate mai aveau toate astea, cînd auzea din spate tropotul cailor duş manului? întoarse capul ş i vă zu
că achingiii ră mă seseră mult în urmă . După el, nu veneau decît cei doi cai ai achingiilor pe care-i do-borîse Bă iatul
— ţintindu-l pe unul în nas ş i... în ş alvari, ş i pe celă laltjn ochi. Caii, fă ră povară , se ţineau după Negru.

Totuş i, Bă iatul nu-ş i încetini goana. Dimpotrivă , o înteţi, zorind ş i mai mult calul, vrînd să pună o cît mai mare
distanţă între el ş i turcii care voiau să -l prindă .

Calul coborîse de pe deal, ajunse în cîmpie ş i o porni că tre bă lţi. Ceilalţi doi cai tropoteau în urmă . Turcii erau ceva
mai departe. îi auzea afu-risindu-l, ş i de cîteva ori le simţi să geţile vîjîindu-i, cînd pe deasupra capului, cînd dintr-o
parte, cînd dintr-alta.

Malul înalt al Potelului se ş i vedea. Dincolo de mal lică rea gheaţa de pe baltă . Ca să o ia la stînga, însemna să
piardă din timp ş i achingiii să -l ajungă .

— Fie ce-o fii îş i spuse. Haide, Negrule! Ş i, de la o înă lţime mai mare de doi metri, să ri pe gheaţă .

Gheaţa, cînd să ri calul, pîrîi. Caii ceilalţi se zvîrliră ş i ei, ş i gheaţa, ori-cît de groasă fusese, începu să se crape. Apa
chifti verzuie de dedesubt. Unul dintre achingii, nevă zînd primejdia, se luă după copil. Dar calul începu să i se
scufunde. Ş alvarii să i largi i se umplură de apă . Calul încercă să înoate, însă sloiurile îl împiedicau. Turcul începu să
ţipe:

— AlahL. AlahL. Să ri, frate, ş i scapă -mă ! îl ruga pe soţul să u de pe mal.

Bă iatul nu mai avea timp să se uite la turc, pentru că ş i copitele Negrului alunecau. Sloiul de gheaţă pe care se
gă sea calul se legă na. Apa îi crescuse pînă la genunchi.

— Haide, Negrule, nu te lă sa! îl îndemnă el. Să nu ne înecă m...

Calul fă cu un salt. Se zvîrli pe podul încă nerupt de gheaţă , cu ceilalţi

doi cai fă ră stă pîn în urma iui. Malul din stînga era aproape. Din cîţiva paş i, fu lîngă el. Să ri din nou. Se că ţă ră . Ş i,
iată -l, e pe ţă rm, salvat.

Aş a crezuse el! Numai că al patrulea achingiu, ş i anume că petenia lor, nu să rise pe gheaţă .

Fă ră să -i dea nici cel mai mic ajutor celui ce se afla în primejdie ş i îl implora să -l scape de la înec, el urmă rise de pe
mal toată zbaterea lui Negru pe gheaţă . îş i pregă tise în liniş te arcanul, fiindcă era sigur că acesta era copilul
că utat de sultan. Ş i, cînd Bă iatul se ivi pe mal, cu un chiot să lbatic îl roti pe deasupra capului ş i-l azvîrli. Laţul veni
ca un tră snet ş i cuprinse, peste braţe, trupul Bă iatului.

— Aha, puiule de tigru, ai să -mi plă teş ti scump loviturile pe care le-ai dat achingiilor! ră cni el.

Bă iatul simţi cum i se strînge laţul în jurul mijlocului, fă cîndu-i neputincioase totodată ş i braţele. Tră gînd cu putere,
achingiul îl smulse de pe cal ş i începu să -l tîrască , izbindu-l cu capul de ză pada zgrunţuroasă ş i învîr-toş ată de
ger.

Negru îl urma la un pas, neînţelegînd la început de ce stă pînul lui se tî-ră ş te pe jos, în loc să -i stea pe spinare.

Deodată — ce-i veni? — se înă lţă în două picioare ş i se repezi la calul pe care sta achingiul. Acesta se ridică ş i el
în picioare. Amîndoi începură să se muş te. Achingiul vru să prindă frîul, ş i scă pă capă tul frînghiei. Atît îi trebui
Bă iatului, ca să se desprindă din laţ!

Să ri din nou pe spatele calului, care se liniş ti ca prin farmec, neche-zînd mulţumit ş i întorcîndu-ş i mereu capul
că tre tînă rul să u stă pîn.

Achingiul însă , din să riturile acelea neaş teptate ale calulGi muş cat ş i, chiar izbit de cîteva ori cu copitele de Negru,
se ră sturnase pe spate.

Bă iatul, ager cum era, vă zînd întorsă tura, îş i puse o să geată în arc ş i, îndreptînd-o spre pieptul achingiului, îi
porunci, pe turceş te, să ridice mîinile.

Neavînd încotro, achingiul se supuse.

— Nu mă omorî! se milogi el. Ş i te voi ră splă ti ca un paş ă .

— Ţ ine-I aş a pe dihania de achingiu pînă venim ş i noi, auzi în clipa aceea Bă iatul pe cineva strigîndu-i nu prea
departe de malul bă lţii, din care celă lalt achingiu, murat tot, cu armele pierdute în apă , izbutise, în sfîrş it, să iasă ,
ţinîndu-se de coada calului.

Nu trecu mult, ş i lîngă Bă iat se ivi, fugind cît îl ţineau picioarele, un bă rbat scund ş i gros, cu pă rul crescut în
neorînduială po obraz, încă lţat cu niş te opinci marii pe cap cu o că ciulă uriaş ă , dar îmbră cat încolo cu haine de
tîrgoveţ. Bă rbatul ducea într-o mînă o ladă ş i în alta un toiag noduros. Era însoţit — ceea ce îl miră peste poate pe
Bă iat — de un copil tot cam de vîrsta lui, care ţinea de lanţ un urs mare, cafeniu. Ursul venea, alergînd omeneş te
peste gheaţă , cu labele lui mari, mormă ind înciudat.
Caii strînş i în jurul Negrului, ş i chiar Negru însuş i, începură să sforă ie, simţind ursul. Dar omul, care pă rea să fie un
îmblînzitor de animale, apro-piindu-se de ei reuş i, prin mîngîieri ş i vorbe prietenoase, să -i liniş tească numaidecît.

/ Bă rbatul se duse apoi lîngă achingiul ameninţat mereu de să geata Bă iatului ş i-i smulse, cu iuţeală ş i fă ră multă
vorbă , hangerul ş i celelalte patru sau cinci cuţite ce le avea înfipte în sileaf — brîul să u roş u. Pe cel de-al doilea
turc ce ieş ise din apă , dîrdîind ca un cîine, îl apucă de gulerul cojocului si—I trînti pe ză padă lîngă primul.

— Bun, acum dezbră caţi-vă ! le porunci scurt la amîndoi.

Turcii, codindu-se, începură să se roage să -i ierte. Bă rbatul însă îş i ridică hangerul, ş i achingiii începură să -ş i
scoată repede cojoacele, că mă ş ile ş i ră maseră goi de la brîu în sus.

Hangerul lucea rece în mîna bă rbatului ş i, la semnul acestuia, achingiii îş i scoaseră repede ş i ş alvarii, pantalonii de
flanelă .de dedesubt, colţunii ş i papucii cu talpa de-un lat de palmă .

— Acum aruncă -te ş i tu în apă ş i fă o baie rece, să -ţi vină mintea la cap! se ră sti la otomanul care ră mă sese pe
mal. Aş a au fă cut alţi achingii de-ai tă i cu bă iatul meu mai mare — azi este luna de cînd l-am îngropat — iar pe
mine m-au luat cu sila, împreună cu copilul ă stă lalt, să le cînt ş i să ni veselesc la o tabă ră a voastră din Bulgaria.
Am scă pat însă trecînd

Dună rea de cu noaptea pe gheaţă . Adineauri, ieş ind după curmă tura aia de mal, te-am vă zut cum te nă pusteai
asupra copilului ă sta. Eş ti un flă că u straş nic, îl lă udă el pe Bă iat. Hai, intră , turcule, mai repede, să -ţi faci baia, cum
te învaţă profetul...

Turcul se bîţîia, tot să rind de pe un picior pe altul, chiţă ind de frig ca un ş oarece.

Mai repede! îi porunci omul, ş i, după uită tura lui, achingiul îş i dete seama că hangerul pe care acesta îl ţinea în
mînă era gata să -l ş i izbească .

Să ri în apă ş i începu să înoate.

— Dă -te ş i cu capul la fund... îi strigă omul. Aş a, acum ieş i...

Achingiul nu mai aş teptă ş i, încovoiat de ger, vru să se repeadă la

haine. '

— Nu, nu, îi hotă rî soarta omul cel crunt. Goale, lovindu-le cu bicele pe spinare, ne-au gonit achingiii voş tri înapoi
nevestele, după ce ni le-au luat peste Dună re. Goi veţi pleca ş i voi. Ş i pentru cheltuială , iată , vă mai dau ş i asta! Ş i
începu să -i izbească cu bă ţul noduros peste ş ale. Să vă duceţi ş i să nu mai îndră zniţi nici să întoarceţi capul, că
va fi vai ş i amar de voi...

Osîndiţii icniră ş i, cu apa încă ş iroind pe ei, o luară la să nă toasa, fugind de le sfîrîiau că lcîiele.

Bă iatul descă lecă . Nu ş tia dacă , după o asemenea întîmplare, trebuia să rîdă sau să se întristeze.
— Cum te numeş ti? îl întrebă bă rbatul cel mustă cios, începînd abia acum să zîmbească .

— Bă iatul! Alt nume nu-mi cunosc... Achingiii mi-au omorît pe tata — zise, gîndindu-se, bineînţeles, la Bă trîn — ş i
sora mea de suflet s-a pierdut... Acum pe ea o că utam.

— în vremuri din acestea nu ne mai miră m de nimic, glă sui omul, pri-vindu-l cu bună voinţă . Pe mine mă cheamă
Tit, ş i pe copilul acesta îl strig Bucur. Noi, după cum vezi, jucă m ursul. în ladă mai avem un fluier, o lă ută , o tobă
ş i... cîteva pă puş i — ceea ce sînt încredinţat că tu încă n-ai vă zut. Daci vrei, ră mîi cu noi. în trei ne va fi tuturor mai
uş or...

Copilul lui Tit se uită la Bă iat rugă tor ş i, fă cîndu-i semne din ochi, îl îndemnă să primească . Privirea aceea deschisă
ş i prietenoasă îi plă cu Bă iatului.

— Primesc, ră spunse el, ş i se gră bi să strîngă cu încredere mîinile noilor să i prieteni.

— Pentru că avem cinci cai, iar noi nu sîntem decît patru, pe unul vom aş eza bagajele, glă sui rîzînd Tit, ară tîndu-le
celor doi copii lada.

— Care patru? se miră Bă iatul. Nu sîntem decît trei... numai dacă socotim ş i ursul...

— Sigur, ursul! spuse Bucur. Este un animal învă ţat de noi să ne înţeleagă ş i să ne asculte. Tata l-a prins ş i l-am
crescut de mic. Ş tie să că lă rească ... Ş tie să stea ş i în picioare pe cal...

— Haide, moş nege, sus!... îi porunci Tit ursului, ca să -l încredinţeze pe Bă iat de adevă rul celor spuse de Bucur.

Ş i ursul, care de altfel nici nu era moş neag, cu toată înfă ţiş area lui bă -trînească , ci era foarte tînă r, nu aş teptă să i
se spună de două ori. Se avîntă pe cal, prinzîndu-i-se cu amîndouă labele de coamă .

Calul — acela care abia ieş ise din apă — se scutură ş i începu să sforă ie, rotindu-ş i ochii, speriat. Tit însă îl mîngîie,
îi vorbi cu glasul lui gros, odihnitor;' de om obiş nuit să crească ş i să îmblînzească animale, ş i calul, dîndu-ş i seama
că nu-l pîndeş te nici o primejdie din partea ursului, se liniş ti.

Tit legă după aceea bine lada, cu arcanul achingiului, pe celă lalt cal, ş i . cînd termină treaba le spuse copiilor:

— Gata. Putem porni. Cu curaj, înainte, bă ieţi!... încă lecară cu toţii ş i porniră voioş i, în trap mă runt, de-a lungul
bă lţii Poteluiui.

NEUITATA ÎNTÎLNIRE DIN RÎMNIC

— Ha, ha, ha! se veseleau privitorii, unii ţinîndu-se cu mîinile de pîn-tece, alţii abia mai putîndu-ş i miş ca fă lcile ş i
curgîndu-le lacrimi pe obraz de atîta rîs. Ha, ha, ha!...

Tit avea un meş teş ug, adus pare-se de el pentru întîia oară în Ţ ara Românească (uitat multă vreme, din cine ş tie
ce pricini, după moartea lui), dar care în zilele acelea, la tîrgul din Rîmnic, îi pusese pe toţi în uimire.
Odinioară Tit fusese oş tean. Că zuse prizonier la turci. Fusese vîndut ş i ajunsese prin alte ţă ri depă rtate ale
ră să ritului. De acolo fugise cu o corabie veneţiană pînă în marginea de asfinţit a pă mîntului. Umblase prin Franţa,
Germania ş i Spania, însoţind o ceată de cîntă reţi ră tă citori, numiţi jongleri. Vă zuse ş i învă ţase cîte nici nu-i putea
da nimă nui prin gînd. între altele, se deprinsese să facă pă puş i de lemn, îmbră cîndu-le ş i dîndu-le înfă ţiş ă ri de
boieri, că lugă ri, tîrgoveţi sau ţă rani. Pă puş ile le mînuia în fel ş i chip, fă cîndu-le să vorbească (de bună seamă cu
glasul lui, al lui Bucur ş i, în zilele din urmă , ş i cu acela al Bă iatului), jucînd cu ele diferite întîmplă ri hazlii.

Bă rbaţii ş i femeile, cîţi erau în tîrg, îş i spuneau:

— Veniţi să vedeţi ceva nemaipomenit! Niş te omuleţi de lemn hazlii, care ies din spatele unei perdele de crengi,
vorbesc ş i se miş că , de juri că sînt vii. Doamne, cîte se mai pot nă scoci!

în felul acesta, toţi cei din tîrg, ş i mai cu seamă ţă ranii, meş teş ugarii ş i neguţă torii se adunaseră în faţa perdelei de
crengi, din dosul că reia cei trei prieteni ai noş tri îş i ară tau priceperea în jocul pă puş ilor, pînă atunci necunoscut pe
la noi.

Mai multe feţe boiereş ti ş i că lugă ri stă teau la o parte, de vorbă , nevrînd să se amestece cu prostimea, că tînd însă
pe furiş la pă puş i. Scenetele ce se reprezentau — ca să folosim un cuvînt obiş nuit celor de astă zi — ş i care-i
fă ceau pe oameni să rîdă cu atîta poftă , se desfă ş urau cam aş a:

Mai întîi se ivea de după perdeaua de crengi o pă puş ă zbîrlită , pră pă dită , cu un nas lung si ascuţit, avînd o pînză
de sac pe spinare. Pă puş a

i,--i

23

fi&r , . ,

'.;.'

mergea ş chiopă tînd, ţinîndu-se cu o mînă de picior, vă ică rindu-se:

— Vai de mi-i-ne ş i de mi-i-ne. Mă nu-u-meam Fatih-Cu-u-ce-ri-to-o-rul. Lua-a-sem Constan-ti-no-o-po-!ul ş i

cre-deam că mer-ge tot aş a... dar a ve-enit loan de Hu-u-ne-doa-ra ş i ce m-a bă -tut!... Ce m-a-a bă -tut!... A-lahL.
Alah!

Cuvintele le rostea pe o melodie tînguitoare, turcească , acompaniată , de după perdea, de un fluier ş i o tobă . Iar
cînd spunea: «Ş i ce m-a bă tut!» pă puş a ducea mîinile la partea că rnoasă de la spate ş i, îndoindu-se de ş ale, se
ţinea de ea, ca ş i cum ar fi primit în ace! loc bă taia. Ş i pe urmă plîngea. \

— Hî-hî-hî... Hî-hî-hî... scîncea, ş i iar se apuca de ş alvari. De ce m-a bă tut aş a? Hî-hî-hî... Hî-hî-hî...

— Mehmet!... Acesta e Mehmet... se pră pă dea lumea de rîs. Te doare, Mehmet? Ai încasat-o bine de la loan de
Hunedoara?... Priviţi-i, e îmbră cat în pînză de sac!... îş i toarnă cenuş ă pe cap!
Toată lumea ş tia că , în urmă cu două luni, Mahomed al !I-lea — Mehmet, cum îi ziceau românii — mîncase, la
Belgrad, din partea lui loan de Hunedoara, o bă taie soră cu moartea. Oastea de ieniceri ş i spahii îi fusese nimicită .
Ş i el însuş i, cu o să geată înfiptă în picior, abia scă pase cu fuga.

De supă rare, Mahomed postise trei zile, învelindu-se ziua ş i noaptea în pînză de sac, presă rîndu-ş i cenuş ă pe
plete, ş i se mai îmbră ca aş a ş i la data cînd Tit îş i juca pă puş ile în straie ş i turban cernite.

Lumea rîdea de nu mai putea.

— Belgrad ţi-a trebuit?... Belgrad ţi-ai gă sit!... Aş a ai să pă ţeş ti de-aici înainte peste tot... Ş i îi fă ceau cu pumnii
semne: «Sîc! Sîc!», mai ră corin-du-ş i în felul acesta, mă car în faţa pă puş ii, nă duful pe care îi aveau pe Mahomed,
ce le pricinuise de cîţiva ani încoace, în timpul domniei lui Vladislav, atîta ră u.

După ce se satură , vă zîndu-î pe Mahomed scă lîmbă indu-se ş i jelin-du-se de pierderea oastei ş i de durerea din
picior, mulţimea ceru să i se joace ş i altceva.

— Vreţi ceva de pe la noi? întrebă Tit, scoţînd capul de după perdeaua deasă de crengi.

— Asta vrem! De la noi! ziseră oamenii.

— Bun! se învoi Tit. Să vedem dacă o să -i recunoaş teţi...

Ş i îndată se ară tă o aită pă puş ă , închipuind un boier valah, trufaş , cu barbă că runtă .

La drept vorbind, Tit avea numai cîteva pă puş i fă cute din bucă ţele de lemn, că rora le schimba înfă ţiş area, după
cum avea nevoie.

Luate în mînă de Tit sau bă ieţi, pă puş ile că pă tau viaţă ş i privitorii puteau să jure că sînt slujitori, turci, tă tari, femei
— sau pe oricine întruchipau. /

Aş a se întîmplă ş i de data asta. Pă puş a gă tită în haine scumpe, cu un ghemotoc de cîlţi la pîntec — ca să semene
cu un boier gras — de cum fă cu primele miş că ri, pă ru un om viu.

— Ă sta-i boierul Albu! îl recunoscură privitorii.

Albu era boierul cel mai bogat ş i puternic din Valahia. Voinţa lui era lege. De aproape un sfert de veac, domnea ca
un al doilea voievod neîncoronat. Domnitorii se schimbau, unii îş i pierdeau capetele, doar el ră mî-nea nemiş cat, la
fel de puternic ş i din ce în ce mai bogat.

De aceea era de mirare că pă puş arul îndră znea să joace pe boierul

acesta numit, de prietenii ş i curtenii lui, Albu cel Mare, fiindcă avea o ciirte ca un adevă rat domnitor — ş i erau
siguri că pînă în cele din urmă a lui va ră mîne puterea.

Lîngă Albu cel Mare se ară tă o altă pă puş ă . Se vedea cît de colo că pă puş a nou-apă rută înfă ţiş a pe un curtean al
lui Albu, un om la fel de cunoscut de popor, că ci la vederea lui mulţimea chicoti.
— Mă i, că frumos iarmaroc mai este acesta din Rîmnic! deschise vorba pă puş a ce închipuia, cum simţise poporul,
pe boierul Albu.

Cel care vorbea, pufnind din cînd în cînd pe nă ri, fă cînd mulţimea să clocotească de rîs, era Tit.

— Ce forfotă !... Ş i cît mai strigă oamenii! Unii au ră guş it de-atîta ţipat ş i s-au fă cut roş ii ca racii fierţi... continuă să
gră iască plin de mă reţie boierul.

De cîte ori se oprea întîia pă puş ă ş i se întorcea brusc, cea de-a doua fă cea un ocol mare în jurul ei, s-o ajungă din
mers, aş a cum fac unii slujbaş i linguş itori, cînd sînt în preajma mă rimilor.

— Ai dreptate, mă ria ta! zicea slugarnică pă puş a a doua.

De fapt era tot Tit, care ţinea amîndouă pă puş ile în mîini, din dosul perdelei, ş i îş i schimba puţin vocea cînd ele
trebuiau să vorbească .

— la te uită , mă ria ta, la cojocarul acela!... ş i pă puş a a doua ară ta pe un om din mulţime, care era chiar cojocar ş i
fă cuse întocmai ce spunea mai departe pă puş a.

— îl vă d, zicea prima.

— Uite-I, ia, cum ş i-a agă ţat cojoacele în ramurile mai joase ale copacului sub care stă ş i trage pe trecă tori de
mînecă . Le spune că , acuş i, na,

v are să vină iarna, ş i să se gră bească să cumpere de la el cojoace...

Lumea fierbea de rîs.

Cojocarul se fă cu la obraz ca focul ş i, întorcîndu-ş i că ciula în mîini, ca în faţa unui boier adevă rat, ră spunse
înghesuit:

— Ei, lasă boierule, ce te legi ş i dumneata aş a, pe nepusă masă , de mine... Fiecare îş i ş tie nevoile sale...

Vorbele lui îi fă cură pe oameni să rîdă mai tare. Dar hohotele se curmară , că ci întîia pă puş ă , cu burta înainte,
iţindu-se spre iarmaroc, mai cuvîntă :

— Nu ş tiu cum le-a pă rea unora dintre neguţă tori porunca dată , de dimineaţă , în tîrg, de slujitorii domniei, ş i
anume că acela care va umbla cu vicleş uguri sau va cere pe ce are de vînzare cît nu face va fi pedepsit...

Ş i pă puş a cea grasă arată cu mîna la beregată , în semn că vinovatul va fi ridicat în furci.

— Nici nu mai era nevoie să dea vestirea asta, zise a doua pă puş ă . De cînd s-a înscă unat fiul lui Vlad Dracul,
tă indu-l pe Vladislav, sub cuvînt că se fă cuse omul turcilor, nu e ră scruce să nu se legene în spînzură toare sau să
nu stea înţepenit în furci cîte un hoţ, fie de cei de drumul mare, fie de cei de tarab|i. Vodă a pus la un izvor o cupă
mare, scumpă ş i minunată , de aur, să bea oamenii cu ea, ş i nimeni nu îndră zneş te s-o fure...
— Bine că a pierit hoţia, că ci erau primejduite averile noastre boiereş ti, ia din nou cuvîntul întîia pă puş ă ş i se bate
cu palma peste pîntec. Se bate peste pîntec o dată , de două , de trei ori. îş i pipă ie brîul. Ş i începe să

j se jeluiască :

— Punga... Punga mea!... O mie de galbeni aveam în ea. Mi s-a furat punga!...

'' ' 1

-{■•,. . ' • -. • ;. âii^isib i:J,:vsL ; 1

— Poate nu ţi s-o fi furat, ci numai oi fi pierdut-o domnia ta, boierule, zice pă puş a a doua. Vă d că bă ierile brîului
sînt cam slabe...

— Sînt sau nu slabe, cui mi-o gă si-o sau cui mi-o aduce-o, vesteş te în tîrg că -i dau o sută de galbeni...

— Vai de mine, o su-tă de galbeni?! se miră o femeie. Boierul Albu, zgîrcitul zgîrciţilor, să dea el cuiva o sută de
galbeni?...

— Parcă n-aş crede, zice ş i cojocarul de adineauri.

— Nici eu... nici eu... îş i arată pă rerea alţii.

— Ssst... ssst!... îi îndeamnă la tă cere mulţimea pe limbuţi. Să vedem ce se mai întîmplă ...

Pă puş a a doua îş i fă cu palmele pîlnie la gură ş i începu să strige din adîncul ră runchilor:

— Boierul cel mare, stă pînul nostru, a pierdut sau i s-a furat o pungă cu o mie de galbeni. Cine o are ş i n-o aduce
o să fie înfipt în ţeapă . Dar cine i-o aduce primeş te ră splată domnească : o sută de galbeni.

— Mai vesteş te o dată , îl îndeamnă pe sfetnicul să u boierul cel mare. Ori e punga mea pe la vreunul dintre voi?
întrebă el mulţimea, aplecîn-du-se peste perdeaua de crengi.

— Nu e, boierule, nu e! ră spund oamenii, pă puş ii, mai în glumă , mai în serios, dîndu-se însă cîţiva paş i înapoi, că ci
cu boierii cei mari, chiar cînd sînt numai pă puş i, nu poţi ş ti niciodată ce se mai întîmplă .

— Spuneţi drept, sau o pă ţiţi! zice pă puş a.

— Nu minţim, boierule, ză u nu minţim, se jură privitorii. Poţi să ne ş i cauţi. Pune mai bine sfetnicul să dea încă o
dată de ş tire.

— Mai strigă o dată , cum ţi-am poruncit! ţipă boierul.

Ş i pă puş a a doua strigă iară ş i cuvintele prin care ameninţă pe cei ca-re-i asctind punga cu tragerea în ţeapă ş i
fă gă duieş te celui cinstit suta de galbeni.
Nu apucă însă să -ş i ispră vească vorbele ş i, de după perdea, se iveş te o a treia pă puş ă . Aceasta e îmbră cată ca
un ţă ran ş i are o pungă doldora de galbeni, pe care o întinde boierului.

— Boierule, zice el (de fapt vorbind Bucur, cel ce mînuia pă puş a), uite, am gă sit în drum punga asta. Dacă e a
dumitale, s-o stă pîneş ti să nă tos. Eu sînt om să rac. Am ş apte copii, dar lucru stră in nu-mi trebuie...

— E punga mea! se bucură boierul cel mare, înş fă cînd-o.

— Ai vă zut omul să rac? zice o fată tînă ră unui flă că u de lîngă ea. la să fi fost un boier, mai da el înapoi punga?...

— Aş ! Se fă cea că n-a gă sit-o! îi ră spunde flă că ul. Ă ş tia, de ce au, tot ar mai vrea...

— Ssst... ssst... îi mustră iar oamenii pe cei ce vorbesc. Dacă nu vreţi să auziţi, plecaţi ş i lă saţi-ne în pace.

Flă că ul o înghionti pe fată . Amîndoi tă cură .

Pă puş a întîia se trase într-un colţ, numă rîndu-ş i înfrigurată galbenii din pungă :

— Unu... doi... cincizeci... o mie... Eh! ră suflă boierul cel mare uş urat, cinstit om. Mi i-a adus pe toţi! Dar, îş i duse el
mîna la tîmplă , acum ce fac? l-am fă gă duit o sută de galbeni. Ce-i trebuie prostului ş i să ră ntocului o sută de
galbeni?

— Auzi, ce-i trebuie?! nu se putu stă pîni fata de adineauri. După ce i-a adus-o înapoi, zice că ce-i trebuie...

— Dă -i omului ce i-ai fă gă duit! strigă că tre boierul-pă puş ă un olar din

vestitul neam al Olă neş tilor, numiţi aş a fiindcă "fă ceau olane smă lţuite pentru domnie.

Dar boierul-pă puş ă nu se sinchisi de vorbele olarului. îş i continuă în liniş te, cu glas tare, gîndurile:

— îi ajunge mojicului ş i un singur galben, ş i încă ş i acela e prea mult.

— E prea mult ş i un galben?... He, he... se supă ră o femeie cu un copil la sîn. lacă tă , aş a-s boierii, are dreptate fata
asta, de o ţîstuiră ţi adineauri.

— Aş a e?! zise fata mulţumită că i se da dreptate.

Pe cînd fata ş i femeia vorbeau încă între ele, boierul începu să se aplece după perdeaua de crengi ş i să ră spundă
cuiva nevă zub

— Ce zici, prietene? Ce să fac?...

Pă puş a a doua se ţinea la o oarecare depă rtare de cealaltă . Fiindcă boierul nu-l auzea destul de bine pe cel de
după perdea, acesta se ridică pînă la urechea lui ş i lumea vă zu că era un cap încornorat de drac.

Dracul era negru, cu coarne lucioase, ş i avea o coadă lungă de cînepă , pe care o tot azvîrlea în sus.
Lumea izbucni în hohote:

— Dracul, mă i!... Iote dracul!... Se sfă tuieş te boierul cu el...

Dracul, îş i miş ca repede, repede, coarnele, de la o ureche a boierului la

cealaltă ; ş i boierul dă dea din cap.

— Uite ce e, se întoarse boierul spre ţă ran, după ce dracul pieri de unde venise, vă d că sînt în pungă nouă sute de
galbeni. Erau o mie. însemnează că ţi-ai oprit suta fă gă duită . Ţ i-ai luat singur ră splata. îţi mulţumesc. Pleacă
să nă tos.

— Mă i, al dracului boier, ce caută să -l înş ele pe ţă ran!... Dacă o fi prost, s-o lă sa... murmură oamenii supă raţi.

S Ţ ă ranul stă puţin pe gînduri. Se scarpină în cap ş i-i ră spunde boierului:

— Mă ria ta, eu n-am desfă cut punga. Galbenii nu i-am numă rat. Cum am gă sit-o, aş a ţi-am adus-o.

— Pleacă , ţi-am poruncit! ră cneş te boierul cel mare.

— Pleacă pînă nu te urc în ş treang! îi dă brînci ş i boierul ai doilea.

— Boierilor, eu mă duc, le ră spunde ţă ranul. Nu-mi pare ră u că n-am primit suta de galbeni fă gă duită , cît îmi
pare ră u că mă faceţi hoţ ş i mincinos. Pe hoţi ş i mincinoş i vodă cel nou îi ridică în furci sau în ţeapă . Eu ţin la
cinstea mea ţă ră nească ş i am să mă duc la vodă Vlad să -mi facă dreptate ş i să -mi spele obrazul de ruş ine...

sBoierul cel mare îş i clă tină burta de rîs: x

— Crezi tu c-ai să -ţi cîş tigi cinstea înaintea unui boier mare?... Prostă nace! Unu' e...

— Albu cel Mare!... rosteş te mulţimea, tot cu fereală , uitîndu-se să vadă de hu-i aud boierii cei adevă raţi, care stau
mai la o parte, de vorbă , fă cîndu-se că nu le place să vadă pă puş ile lui Tit.

— Du-te ş i la vodă , că nouă puţin ne pasă , dar pieri mai repede! zice ş i cea de-a doua pă puş ă . .

în colţul dinspre pă dure, se iveş te acum un jilţ de lemn. Pe jilţ stă o pă puş ă înfă ţiş înd un tînă r cu că ciulă
domnească pe cap ş i un toroipan cît toate zilele în braţe.

— Ă sta-i vodă ... vodă cel nou... Vlad... murmură mulţimea.

Întîmplă rile ş i vorbele atît de îndră zneţe ale pă puş ilor i-a prins în aş a

mă sură pe privitori, încît pe tarabe, pe rogojini sau pe jos — fiecare după

§M r > ' - - .
starea pe care o are — au ră mas uitate mă rfurile aduse la iarmaroc, mai de aproape sau mai de departe, de
neguţă tori, meş teş ugari sau ţă rani.

Ş i doar la iarmarocul acesta fuseseră aduse mă rfuri cu duiumul. Odaiă cu urcarea lui Vlad pe scaunul domnesc,
turcii nu mai îndră zniseră să bată tîrgurile ş i iarmaroacele, să ia din ele ce doreau ş i la preţurile la care pofteau.

N-am să vă înş ir ce feluri de mă rfuri erau. Dar gă sea inima tot ce rîv-nea, de la opinci, că ciuli, ţesă turi de in, pînă
la de-ale gurii: miere, legume, fructe sau grîne. Ş i toate din belş ug. De cînd se înscă unase Vlad, înţă rcase bă laia
pentru turci.

Mai grozav era că pentru uimitoarele pă puş i ale lui Tit pă ră siseră oamenii pînă ş i frunzarele — colibele de crengi
în faţa că rora se turna din plin în ulceie mustul trandafiriu de Dră gă ş ani ş i se frigeau pastrama de capră , puii de
vară ş i, în ţepuş e de lemn sau puş i de-a dreptul pe jă ratec, sfîrîiau somnii graş i, ş tiucile lacome, ş ală ii argintii ş i
crapii ca niş te purcei, pescuiţi chiar atunci din Olt.

Turtele mari de fă ină proaspă tă , tă vă lite în fă rîmă tură de nucă ş i miere, ori plă cinţelele umplute cu dovleac dulce
sau mere coapte, stropite cu smîntînă , aromeau tot atît de plă cut. Dar femeile ş i chiar copiii uitaseră de ele, numai
ş i numai ca să privească teatrul lui Tit.

— Ce s-a întîmplat. cinstite feţe boiereş ti? întreabă vodă de pe jilţul pe care sta. Ş i tu, mă i române, de ce te plîngi?

Din mulţime se aud ş oapte:

— Ei, să -l vedem ş i pe vodă ă sta nou cui o să -i dea dreptate? Boierului, sau ţă ranului?... De, mai ş tii?... Vorba
bă trînească zice: corb la corb nu-ş i scoate ochii... Să vedem...

— Mă ria ta! o ia înainte boierul cel ţanţoş . Mie mi s-a furat o pungă ...

— în Vaiahia se mai fură ? se miră domnul. Ş tim că de cînd ne-am înscă unat noi, neguţă torii îş i lasă carele cu
mă rfuri nepă zite în mijlocul tîr-gurilor, ş i chiar în locuri pustii, ş i nu se atinge nimeni nici de un cap de aţă ...

— Sau am pierdut punga... nu ş tiu... o încurcă boierul, bă tîndu-se peste pîntec. în pungă aveam o mie de galbeni.
Am fă gă duit cui mi-o aduce punga o sută de galbeni. Omul acesta — îl ară tă el pe ţă ran — mi-a adus punga, dar
numai cu nouă sute de galbeni. Ş i-a oprit singur ră splata fă gă duită , ceea ce nu e frumos. Dar eu i-am mulţumit, ş i
bună pace!

— la spune ş i tu, rumâne, îl îndeamnă vodă . Ce pungă ai gă sit?

Ţ ă ranul se pleacă înaintea domnului ş i zice:

— Asta de la brîul boierului am gă sit-o, mă ria ta. Ş i nici n-am desfă -cut-o... Boierul mă face însă de hoţ ş i
mincinos, zicînd că am desfă cut-o ş i am luat din ea juta de galbeni. Mă plec înaintea mă riei tale ş i te rog — nu să -
mi dai suta de galbeni — ci să -mi speli obrazul înjosit de boierul...

— Albu cel Mare... Albu cel Mare... De ce nu-i spui pe nume boierului? îl îndeamnă oamenii ce stau mai aproape
de perdeaua de crengi.
Vodă face, de după perdea, un semn cu capul spre mulţime, adică ş tie el cum se cheamă boierul, ş i să aibă
oamenii puţină ră bdare, că îi face ţă ranului acuş i dreptate. /

— Boierule... întrebă vodă , cîţi galbeni ziceai că ai avut în punga pierdută ?

— O mie, mă ria ta! ră spunde el repede.

— Ş i în punga pe care ţi-a adus-o ţă ranul cîţi galbeni se gă sesc?

— Nouă sute, mă ria ta.

v __ |-ai numă rat bine?...

— Bine... mă ria ta.

— Atunci, dacă punga gă sită de ţă ran are numai nouă sute de galbeni, iar cea pierdută de domnia-ta avea o mie,
însemnează că punga pe care ţi-a adus-o ţă ranul nu e a domniei tale...

— Dar... mă ria ta... EU sînt cel mai mare boier al ţă rii...

; Nici un cuvînt mai mult, boierule cel mai mare din ţară ! se supă ră vodă . în Valahia nu s-a mai pomenit să fure
sau să mintă cineva. Nici ţă ranul acesta nu fură ş i nu minte. Punga gă sită de el a fost pierdută de altcineva. Acel
altcineva nu ne-a cerut-o. Deci ea ră mîne a ţă ranului. Dă -i-o înapoi...

— Mă ria ta... Mă ria ta... Aoleu... aoleu... punga mea!... se jeluieş te boierul. Sînt cel mai mare...

— Dă -i-o, sau!... ş i vodă se scoală de pe jilţ, cu toroipanul în mînă . Acuş i te pocnesc, cît eş ti tu de cel mai mare
boier!...

r Boierul îi dă punga ţă ranului ş i, de frică , o tuleş te după perdeaua de crengi.

Iar lumea rîde, rîde de o dor fă lcile ş i-i curg lacrimile pe obraz, sau se ţine de pîntec, de pă ţania boierului.

— Bine i-a fă cut! Trebuia mă ria sa să -l ş i izbească ... Asta-i trebuia! Să mai vadă ş i boierii gustul dreptă ţii... Parcă
s-ar mai fi schimbat puţin vremurile, oameni buni... Ha, ha, ha!...

în veselia aceea, oamenii uitaseră cu totul de feţele boiereş ti ş i bisericeş ti ce se gă seau la o oarecare depă rtare de
ei, neauzind deci cum se cuvine cuvintele pă puş ilor. Rîsul lor prea zgomotos le atrase boierilor atenţia.

— De ce guiţă atîta oamenii? se miră cu dispreţ unul dintre aceş tia, un tinerel ce avea o bă rbuţă semă nînd Cu
aceea a lui Mahomed.

Boierul acesta se numea comisul Ghilţ. Era de la Rîmnic ş i se întîm-plase să fie unul dintre boierii ce nă dă jduiau cel
mai mult în Albu cel Mare. /

— Ei, prostime, ce ş tie ea?! rosti un altul. Rîde de orice. Să ne spună un stră jer...
/ Cheamă pe unul dintre stră jerii tîrgului, un suliţaş cu că ciula înfundată pe ochi, ş i acesta, abia putînd să -ş i
stă pînească rîsul, le povesti ce glă su-ise pă puş a care fă cuse pe vodă .

— Tă ceţi din gură , mocofanilor! chiţă i Ghilţ spre mulţime — fiindcă de furie glasul i se subţiase peste mă sură —
ş i se îndreptă spre perdeaua de crengi, urmat de ceilalţi boieri, că lugă ri ş i stră ji. Cine a îndră znit să -ş i rîdă de
marele boier Albu?...

Ş i, smulgînd o suliţă de la un stră jer, cu două lovituri bune dete la o •parte perdeaua de crengi, să -l scoată la
iveală pe Tit.

Din dosul perdelei ră să riră pă puş arul ş i cei doi copii, ajutoarele sale, ce tocmai se pregă teau să iaş ă cu talgerele,
să adune darurile de la privitori.

— Lă saţi-i în pace, boierule! începu să murmure mulţimea. Ce-aveţi cu ei? N-au fă cut nimic. Aş a le e meş teş ugul.
Meş teş ug nou ş i care ne place...

—"Gura, mojicilor! se întoarse puţin Ghilţ că tre aceia care-i luau apă rarea lui Tit. isjimeni nu e mai mare în ţara asta
decît boierul Albu... Asta să ş tiţi de la mine...

Mulţimea încremenise. Se fă cu liniş te. Ş i în liniş tea aceea se auzi desluş it glasul Bă iatului:

— Ba vodă Vlad e mai mare decît boierii!...

Nu voia în ruptul capului să îngă duie altceva, fiindcă el însuş i era acela ce mînuise pă puş a care îl înfă ţiş a pe
Vlad. ^

Lumea uită sfiala ş i izbucni iară ş i în rîs.

— Are dreptate Bă iatul, ş optiră cîţiva. Trebuie să fie un singur domnitor. Prea sînt mulţi în ţara asta. Fiecare boier
face pe domnitorul în ţinutul lui...

Comisarul îş i pierdu capul. întoarse suliţa cu vîrful în jos ş i voi să -l pă lească pe Bă iat.

Copilul o luă la fugă , să rind un prag ce fusese anume pus, ca să se sprijine pe el perdeaua de crengi. Ghilţ se luă
după el. Se împiedică ş i că zu. în că dere, ajunse cu o mînă într-o cofiţă , pe care chiar în dimineaţa aceea Tit o
umpluse cu miere cumpă rată din tîrg pentru urs. Se mînji pe mînecă ş i, cînd vru să -ş i ş teargă obrazul, mierea
începu să -i picure din barbă . •

Vă zînd roş u înaintea ochilor, Ghilţ se hotă rî să -i împungă pe Bă iat. îş i întoarse iar suliţa cu vîrful ascuţit înainte. Ş i,
pentru că Bă iatul fugise în coliba de crengi ridicată de Tit în poiană , se repezi după el.

— Nu da, boierule, nu da!... începu să se întă rîte mulţimea.

Dar spaima oamenilor nu dură mult. Nu apucă boierul să facă primul pas în colibă , că se ş i întoarse, smulgîndu-ş i
barba:
— AoleoooL. Ursul... ursul... Ajutor... ajutor!...

î-n urma sa, că lcînd apă sat, cu ochii mici ş i sîngeroş i, îmbră cat în blana lui neagră -cafenie, ursul venea repede,
mormă ind furios, că ci îş i vă zuse mierea cumpă rată de Tit pentru el picurînd din barba boierului.

Ursul era ţinut în lanţ de Bă iat.

Ceilalţi boieri ş i că lugă ri o luară ş i ei la fugă , urmaţi de femei ş i copii.

— Nu fugiţi! încerca Tit să liniştească mulţimea. Ursul e imblînzit. Bă iatul l-a adus afară , fiindcă e rîndul lui să
joace...

— Ha, ha, ha!... izbucniră oamenii, tă vă lindu-se de rîs. Bine aţi în-tors-o, mă i pă puş arilor. Uliuuu... ce fugeau
boierii! Ce ziceţi, mă i? S-au dus... Jucaţi ursul... au fugit boierii... au lă sat-o moartă ...

Dar boierii nu fugiseră prea departe.

Comisul Ghilţ ră cnea din ră sputeri:

— Stră jeri, după mine! Să -i tă iaţi... Să -i omorîţi... Au rîs de boierul Albu...

Stră jerii se adunaseră în rînd. Ş i, vrînd-nevrînd, îş i întinseseră suliţele. Mulţimea începu să se ferească . O fetiţă fu
trîntită peste un coş cu plă cin-ţele stropite cu smîntînă ş i, simţindu-se udă la spate, începu să plîngă . Ursul
mormă i descumpă nit, cu labele ridicate, în mijlocul poienii. Tit înş fă că o scurtă tură de lemn. Bă iatul se repezi la
coliba de crengi ş i se întoarse,, în fugă , cu o sabie ruginită , pe care o avea, .Tit încă de cînd era oş tean. Bucur puse
mîna pe un bolovan.

Era să înceapă o bă tă lie la care, cu siguranţă , ar fi luat parte pînă la urmă ş i mulţimea, ş i nu se ş tie cum s-ar fi
terminat.

Stră jile înaintau cu paş i regulaţi ş i suliţele întinse.

Boierii îş i scoseseră să biile. Comisul Ghilţ tremura de furie.

— înainte!... Omorîţi-iL. scrîş nea el. O să vă ră splă tească boierul Albu...

Hp; \''

— Opriţi-vă ! tună atunci o voce pe deasupra mulţimii.

— Cine îndră zneş te să -mi poruncească mie, că -l spintec cu sabia? ţipă Jfe trufaş boierul Ghilţ, acela care stîrnise
vrajba.

— Eu! îi dete ră spunsul un tînă r înalt, cu nas vulturesc ş i o mustaţă bă laie, îmbră cat în haine obiş nuite de tîrgoveţ,
ieş ind din mulţime ş i fă -cînd un semn poruncitor spre oş teni să încremenească unde erau.
— în genunchi în faţa domnitorului Vlad! rosti un alt bă rbat cu o uită tură aspră , care îl urma pe voievod. (Acesta
din urmă fiind logofă tul Lază r, care îl însoţise pe Vlad la sosirea din Transilvania.)

Mulţimea îngenunche. Comisul Ghilţ, după o scurtă ş ovă ială , simţind cum frica îi pă trundea în oase, se aruncă la
picioarele domnului: ,, — Jartă -mă , mă ria ta, pentru cuvintele necugetate. M-a mîniat prostimea! Mă ria ta eş ti
singurul stă pîn al ţă rii...

Tînă rul cu mustaţa bă laie se descoperi. Iş i dete jos surtucul de tîrgoveţ. De sub el ră să ri o haină de mă tase
liliachie, sub care se ascundea, desigur, că maş a de zale. întinse mîna spre logofă tul să u, ş i el îi dete o sabie, luată
la rîndu-i de la niş te oameni de credinţă care-l urmau, tot aş a înveş -mîntaţi în haine simple de tîrgoveţi, ca ş i
stă pînii lor.

— Sâ tră ieş ti, mă ria ta! ră sună glasul puternic al mulţimii. •

Bă rbaţii cu capetele pletoase, îmbră caţi în sumane ş i cojocele, femeile

învelite' în broboade sau cu scurteici, oameni de rînd, tineri ş i bă trîni îl salutau pe tînă rul voievod — cei care venise
foarte de curînd, însă cu semne bune, din Transilvania — strigînd cît îi ţineau piepturile:

— Să tră ieş ti, mă ria ta!...

Vlad zîmbi ş i privi mulţumit marea aceea de oameni plecată ş i supusă noii sale domnii.

îş i roti ochii, a că ror privire ageră cuprinse locurile pînă departe.

Oltul curgea la vale, pe-o latură a tîrgului, îmbră ţiş înd parcă malul. O barcă plutea pe undele sale viorii. în
depă rtare se iveau munţii, ce se să l-taseră lenevoş i să vadă ş i ei încă ierarea din iarmarocul de la Rîmnic, stîr-nită
de mînia boierului prieten lui Albu cel Mare împotriva pă puş ilor lui Tit.

— Ridicaţi-vă ! rosti Vlad cu o voce plă cută , însă puţin tă ioasă . Am venit să -mi vă d ,ţara ş i să vizitez iarmarocul
din Rîmnic.

— Bine-ai venit, mă ria ta! strigară iar oamenii, ridicîndu-se. Ş i o femeie se repezi de luă , de pe tarabă , o lipie ş i
puţină sare, le puse pe un ş tergar ş i i le întinse lui vodă , lîngă un ulcior cu must de Dră gă ş ani. Vodă întinse o
bucă ţică de pîine în sare, sorbi o înghiţitură din ulcior ş i zîmbi larg că tre mulţime.

— Bun domnitor o să fie! îş i ş opteau oamenii unul altuia. Se vede mai blînd ca tată -să u, Dracul Voievod.

Bă iatul lă sase sabia din mînă ş i, tră gîndu-se lîngă Tit, Bucur şi ursul lor, nu-ş i mai putea lua ochii de la vodă .

Dacă el ar fi ş tiut că bă rtpatul cu pă r bă lai, ce se afla înaintea sa, era chiar tată l să u, Vlad Ţ epeş ,fi alergat la
pieptul lui, ş i multe ar fi fost schimbate.

Deocamdată Bă iatul ş edea în faţa domnitorului la numai cîţiva paş i depă rtare, cu ochii pironiţi pe obrazul lui ş i cu
inima cuprinsă de înfiorare.
Logofă tul Lază r îi ară tă lui Vlad pe boierul tică it ş i tremurînd de la picioarele sale, ş i zîmbetul voievodului se stinse.

— Incă mîine, comise Ghilţ, să fii la judecata noastră , la Tîrgoviş te, îi

porunci boierului. Curînd o să vie ş i vremea stă pînului tă u...

— Am înţeles, mă ria ta... se ridică acesta în genunchi. Vru să -i să rute mîna lui Vlad. Dar tînă rul voievod îş i feri mîna
ş i se întoarse încolo, cu silă . , ■

Comisul Ghilţ se lă să în patru labe ş i aş a se tîrî, că lcînd cu palmele printre opincile ţă ranilor ş i botforii
meş teş ugarilor, pînă ieş i la lumină ş i, încă lecîndu-ş i calul, ce era ţinut de o slugă , o ş terse că tre casă , înfricoş at
pînă peste poate.

Vlad gă si acum prilejul să zîmbească ş i să -i destă inuie mulţimii:

— Am stat toată vremea aici, nebă gat în seamă , în mijlocul vostru.

Cei care-i fuseseră în preajmă , la auzul acestor cuvinte, îş i duseră mîinile la gură ş i rîseră înă buş it, gîndindu-se să
nu fi rostit cine ş tie ce prostii ş i să -i fi auzit vodă .

— Aş vrea să vă d pă puş a care m-a închipuit pe mine ş i pe mînuitorul ei, îş i ară tă el dorinţa.

Bă iatul, care îi sorbea fiece cuvînt, se repezi, apucă pă puş a că zută în învă lmă ş eală pe jos, o scutură cu mîneca
surtucului, suflă deasupra ei, să se ducă ş i ultimul fir de praf, ş i alergă să i-o arate lui vodă .

Vlad, chiar de pe atunci, deş i era tînă r ş i prietenos, avea ceva care-i fă cea pe cei din jur să nu se simtă întodeauna
în siguranţă . Anii grei de închisoare, cu lanţuri la mîini, ră punerea tată lui să u ş i primejdia în care se aflase el însuş i,
încă din copilă rie, îl fă ceau să aibă în ochi din cînd în cînd cîte o stră fulgerare de cruzime.

Cu toţii simţeau aceasta. Numai Bă iatul alerga cu încredere la acela ce nu ş tia că -i era tată . Ş i-i ară tă pă puş a.

Vlad o luă în mînă ş i, întorcînd-o pe toate pă rţile, începu să rîdă . ■

— Nici nu-mi vine să cred, zise el, că ghemotocul ă sta de iemn ş i cîrpă putea să aibă atîta viaţă în mîinile tale. îl
mîngîie pe Bă iat pe pă r ş i adă ugă : Mi-a plă cut curajul cu care l-ai înfruntat pe boier...

— Este un copil fă ră seamă n, mă ria ta, luă cuvîntul Tit, fă cînd o plecă ciune în faţa voievodului. Lucră m împreună
doar de o jumă tate de an, dar Bă iatul mînuieş te pă puş ile mai bine ca mine. Cînd cîntă din gură , din lă ută sau din
fluier, pare cu heruvim. Că lă reş te ş i face pe cal acrobaţii ca un diavol ş i mînuieş te armele ca un oş tean încercat.
Este în stare să se lupte ş i cu ursul...

Vodă îi zîmbi Bă iatului:

— Să te vedem pe cal!...

— La poruncă , mă ria ta! zise Bă iatul. Se întoarse puţin ş i-l fluieră pe Negru.
Negru veni în trap, nechezînd, ş i se opri la numai un pas în faţa copilului.

Un freamă t se stîrni prin mulţime.

Bă iatul, de jos cum era, bă tu o dată pă mîntul, ş i să ri în picioare pe cal. Pletele i se zbă tură în vînt. Pă rul să u, bă gă
de seamă mulţimea, semă na cu al voievodului. Un cerc mare se desfă cu înaintea că lă reţului. Acesta, în picioare
cum era, începu să -ş i mîne calul, fă ră să prindă frîul în mîini, numai cu niş te strigă te uş oare:

— înainte, Negrule!... în cerc...

Calul începu să alerge, întîi în trap, pe urmă în galop, fluturîndu-ş i coama. Din goana lui, Bă iatul să ri jos, ş i iar i se
avîntă pe spinare. Se prinse de ramura înaltă a unui copac. Se că ţă ră pe trunchi pînă sus. ş i

32

'■■im

' I .-V v4l

- v. ^M

cînd calul, în galop, trecu pe la poalele lui, îş i dete drumul ş i că zu drept în ş a. Se roti, se lă să pe chingă , culegînd
din iarbă , cu gura, o floare. Apucă , din zbor, o suliţă de la Tit ş i, tot din zbor, prinse în vîrful ei o că ciulă aruncată de
Bucur.

Ursul să ri, în cele din urmă , în picioare, ală turi de el, pe spinarea calului. Bă iatul se avîntă pe umerii lui ş i se dete
peste cap, ajungînd cu picioarele în acelaş i loc. Apoi se prinse cu o mînă de ţeasta fiarei ş i-ş i azvîrli picioarele în sus.
Calul îş i înteţi goana. Bă iatul îş i schimbă mîna. Fă cu un salt ş i ajunse din nou, în genunchi, la picioarele
domnitorului, aplecîn-du-ş i fruntea înaintea lui.

Voievodul rîse încîntat ş i-l mîngîie din nou pe pă r.

— Eş ti un că lă reţ vrednic, ai putea să ajungi un oş tean ş i mai vrednic! îl lă udă el. Cum te numeş ti?

Bă iatul îş i ridică fruntea, privi faţa tată lui să u, ş i în acelaş i timp ză ri, prin ră muriş ul sub care se ţinea iarmarocul,
cerul senin, albastru, stră veziu ş i luminos. Funigei scînteietori se legă nau prin vă zduh.

—• Numele meu este Bă iatul... Bă iatul ş i-atîta tot, ş opti el puţin ruş inat.

— Pă rinţii nu ş i-i cunoaş te, vorbi Tit în locul Bă iatului. Este un copil oropsit.

— Bă iatul?... Dar este cel mai frumos nume ce se poate da cuiva, glă sui vodă , cu gîndul să -i risipească sfiala
copilului. Dar, în aceeaş i clipă , simţi prin.inimă o tresă rire. Cam aceeaş i vîrstă ca ş i bă iatul acesta trebuia să fi avut
ş i copilul lui pierdut. Apoi ochii aceş tia... Chipul cu rotunjime caldă . Totul îi aminteş te de... Vodă nu îndră znea nici
în gînd să pomenească numele mamei copilului pe care îl că uta peste tot. La ră vaş ul trimis cumnatului să u, Brad,
nu primise nici un ră spuns, deş i aş teptase atîta timp. Întorcîndu-se în ţară , aflase că ră spunsul lui Brad fusese prins
de Vladislav ş i înmînat turcilor.

Copilul îş i întinse mîna, prinse degetele lui Vodă ş i i le să rută , dar nu le dete drumul.

— îş i caută pe o soră a lui pierdută , mai adă uaă Tit.

, — A! Ai o soră ? zise voaa dezamă git. Că ci dacă baiatul avea o soră nu putea fi în nici un caz copilul să u.

îş i desprinse degetele din strînsoarea fierbinte a mîinii copilului. îl mai mîngîie o dată pe pă r, ş i-i spuse:

— Caută -ţi surioara ş i, după ce o gă seş ti, sau chiar dacă nu o gă seş ti, vino la curtea noastră din Tîrgoviş te. Ai să
fii miluit.

IENICERII AHMET Ş l IUSUF

Noaptea ce a urmat va ră mîne pentru totdeauna în amintirea Bă iatului. -

La venirea serii, se culcaseră pe paturile de muş chi, din coliba de crengi.

Legendă valahă coala — 3

Întîmplă rile din timpul zilei ş i, mai ales, întîlnirea cu voievodul Vlad, care le luase atît de hotă rît partea înaintea
comisului Ghilţ, îi impresionase pe tustrei, peste mă sură .

Bă iatul nu putea uita chipul domnitorului, privirea lui scrută toare ş i felul pă rintesc cum îl dezmierdase pe pă r.

în taină , îş i mîngîia palma. I se pă rea că simte încă , lipită de ea, mîna puternică ş i cu degete lungi, a lui Vlad.

îl rugase pe Tit să -i povestească tot ce ş tia despre tînă rul domnitor, ş i pă puş arul primise cu bucurie.

Ca vechi oş tean, cunoş tea cîteva legende ce se alcă tuiseră despre Vlad ş i tinereţea lui zbuciumată .

O mireasmă puternică de ierburi umede venea din pă dure. Oltul curgea la vale, doinindu-ş i vechile lui poveş ti. Prin
deschiză tura de la intrarea colibei, se vedea lumina rece a stelelor. Un cal fornă ia pe nas ş i necheza prin somn.

Cel care dă duse de ş tire că se apropia o primejdie fusese ursul. Mor-mă ise ş i-ş i zornă ise înciudat lanţul, ridicîndu-
se în două picioare.

Numaidecît ră sunară tropotul cailor ş i zgomotul armelor.

Nenorocul a fost că ursul era legat cu lanţul de trunchiul copacului pe care se sprijinea coliba. în felul acesta nu le
putuse fi de nici un ajutor.
Tit ieş ise afară , dar asupra lui se repezise o ceată de oameni.

Încordîndu-ş i muş chii, vechiul oş tean îi ră sturnă în iarbă . Din spate, să riră alţii. Se rostogoliră ca un ghem, pînă pe
malul rîului. Luptînd, se pră vă li, împreună cu cei care se sileau să -l lege, în valuri.

între timp, copiii încercau să se descurce singuri. Bă iatul, cu sabia în mînă , dă duse cîteva lovituri bune slugilor
boiereş ti. Unuia îi tă iase urechea. Acesta ţipa ca din gură de ş arpe.

Bucur puse mîna pe cofă ieş ul cu miere ş i i-l aruncă boierului Ghilţ în cap. Comisul crezu că i l-a aruncat Bă iatul, ş i
cum pe el avea cel mai mare necaz, fiindcă îl înfruntase în faţa lui Vlad, începu să -i ameninţe pe oş teni:

— Dacă nu-mi veţi prinde pe împieliţatul acela, am să pun să vă bată la tă lpi!

Bă iatul, urmă rit de slugile boiereş ti, se agă ţă sprinten de ramura unui copac. Să rind ca o pisică ş i legă nîndu-se
printre crengi, trecu în altul. Ar fi putut să ajungă astfel, din copac în copac, că ci pă durea era foarte deasă , pînă în
locul unde se gă seau legaţi caii. Dezlegîndu-I ş i încă lecînd pe Negru ar fi putut să scape.

Dar la lumina faclelor cu care venise ceata lui Ghilţ, îl vă zu pe Bucur zbă tîndu-se ca un peş te în vîrş e, între doi
gealaţi. Aceş tia încercau să -i lege mîinile la spate. De sus, îş i dete drumul în capul lor. Gealaţii că zură . Bucur o luă
la goană , Bă iatul după el. Numai că în faţă le ieş iră alţi slujitori. Din spate, unul îi aruncă Bă iatului un sac în cap.
Altul îl legă cu un ş treang peste braţe. Vru să strige, dar o lovitură în tîmplă îl ameţi.

Cînd se trezi era într-o că ruţă , împreună cu Bucur, legaţi amîndoi fedeleş . Că ruţa să rea prin bolovani, ş i capul
Bă iatului se lovea, ca o minge, de marginea ascuţită a unui butoi. Privi spre Bucur ş i vă zu că soţul lui de suferinţă
era încă leş inat ş i avea un că luş în gură . Capul i se lovi încă o dată tare de marginea butoiului, ş i îş i pierdu
cunoş tinţa.

Abia tîrziu ş i-a revenit.

Amîndoi, Bucur ş i el, au fost duş i cu că ruţa pînă la ţă rmul Dună rii. Cî-

ţiva turci i-au luat în primire ş i i-au azvîrlit într-un caic. Caicul era înţesat de copii între unsprezece ş i cincisprezece
ani. Dintre ei, cei mai mulţi ; erau sîrbi, albanezi, bulgari ş i greci.

Comisul Ghilţ îi vînduse turcilor.

Tit se înecase în Olt. Cel puţin aş a credea Ghilţ. j V De cai ş i de urs, boierul nu mai avusese timp.

Pe acelaş i caic, Ghilţ împreună cu cîţiva slujitori trecuseră la osmanlîi, de teama pedepsei domneş ti.

Vlad fă cuse greş eala de a-l lă sa pe comis să se înfă ţiş eze singur la judecata de la Tîrgoviş te.

Greş eala aceasta i-a fost domnitorului de învă ţă tură pentru toată viaţa.
După o că lă torie, care bă ieţilor li se pă rea că nu se va mai sfîrş i, caicul ajunse la stră vechiul Constantinopol, numit
de turci, de cînd îl cuceriseră , Stambul. în fundul vasului, fuseseră înghesuiţi aproape două sute de copii, într-un loc
larg pentru cel mult treizeci.

Dintre copii, cei mai slabi se pră pă diseră pe drum. Lipsa de aer, oboseala ş i ră nile pricinuite de ş treangurile cu
care fuseseră legaţi îi fă cuseră să -ş i dea sufletul.

— Asta le-a fost soarta — Kismet, ziseseră turcii nepă să tori ş i îi aruncaseră în mare.

La Stambul, copiii fură că lă uziţi în curtea luminoasă a unei foste mî-nă stiri greceş ti, transformată în moschee,
unde primiră fructe din belş ug ş i apă rece pe să turate.

Se spă lară pe mîini, pe obraz ş i pe picioare, lucru care nu se mai în-tîmplase de cînd fuseseră ră piţi, ş i se simţiră
deodată învioraţi.

După aceea, un turc, spîn ş i slab ca o scobitoare, semă nînd cu o babă stafidită , în grija că ruia fuseseră daţi, începu
să le cerceteze vînjoş enia, în-doindu-le ş i dezdoindu-le braţele, deschizîndu-le gurile, să le vadă dinţii, aş a cum
fac neguţă torii de cai prin iarmaroace.

în timp ce-i mă sura ş i-i încerca în fel ş i chip, boscorodea cu ajutorul tîlmacilor, fericindu-i pe copii că -şi pă ră siseră
ţă rile de baş tină , destinate pieirii, ş i le spuse că vor fi duş i într-o tabă ră -ş coală de ieniceri, len-cer în iimba turcă
înseamnă oş tire nouă , ie tîlcui el, fiindcă ei vor fi oş tirea cea nouă , formată din copii ră piţi din alte ţă ri, care vor
stîrpi pînă la unul pe ghiauri.

Adevă rul este că sultanului Mahomed îi plă cea de multe ori să se laude că va lua în stă pînire întreaga lume, dar nu
vă rsînd sîngele turcesc, ci pe al copiilor din ţă rile pe unde că lcau ostile lui.

Cînd veni ş i rîndul lui Bucur, acesta se împotrivi să deschidă gura ca un cal. Slă bă nogul îi strînse fă lcile cu degetele
ca într-un cleş te. Atunci Bucur îl muş că .

Turcul, cu degetele însîngerate, dete un ră get, să rind de durere într-un picior.

Bă iatul gă si că venise clipa prielnică de a încerca să scape. îi trase turcului turbanul pe ochi ş i îi dete un brînci.

Amîndoi bă ieţii o luară apoi la fugă , să rind peste gardul de piatră al moscheii, că ci porţile fuseseră închise. După
ei se luară o mulţime de copii, să rind de asemenea gardul.

în curte nu ră mă seseră decît unii mai fricoş i ş i cîţiva prinş i de slă bă nog cînd se înghesuiau pe lîngă gard.

Restul se împră ş tiară ca un stol de potîrnichi.

-în spatele clă dirii se aflau cei doi paznici înarmaţi, care-i însoţiseră pe bă ieţi din port pînă la moschee. Dar aceş tia,
obosiţi ş i toropiţi de că ldură , se culcaseră la umbră , pe iarbă , ş i adormiseră tun, cu fesurile pe ochi.

Auzind ţipetele stolului de copii ş i strigă tele de ajutor ale slă bă nogului, să riră în picioare. Nedezmeticiţi însă ş i
neînţelegînd ce se petrece, nu ş tiau încotro s-o ia, pierzînd astfel o bucată rde timp.
Copiii alergau pe stră zile oraş ului ş i glasurile lor ascuţite treziră din somn toţi cîinii Stambulului, fă cîndu-i să latre
înverş unaţi.

Le-au trebuit turcilor cîteva zile ca să -i poată aduna pe copii, fiindcă unii reuş iseră să fugă pînă departe, în
cartierul genovez, Galata, alţii se furiş aseră pe coastele mă rii ş i se ascunseseră prin scobiturile ş i gă urile dintre
stînci. Vreo cîţiva, cinci sau ş ase, n-au mai fost gă siţi. I-a adă postit ş i i-a ascuns populaţia greacă , genoveză sau
armeană ? S-au înecat în mare? Ce s-a întîmplat cu ei n-a putut să mai afle nimeni!

Întorcîndu-ne la bă ieţii noş tri, aceş tia o luară pe o ulicioară , să riră peste un perete de piatră , nimeriră pe niş te
trepte tot de piatră , ş i, de acolo, într-o stră duţă întunecoasă , unde se cunoş teau încă urmele pustiirilor fă cute de
osmanlîi cu trei ani în urmă , cînd cuceriseră oraş ul. Pe stră duţă vă zură o saca, în care se aducea apă . Sacagiul
lipsea. La saca era înhă mat un cal ră pciugos.

— Să -l deshă mă m ş i să fugim că lare! fu de pă rere Bă iatul.

Unde? Nu ş tiau nici ei. Totul era să fugă .

Numai că , neavînd hamuri, sacagiul, un armean bă trîn, îş i legase mîr-ţoaga cu niş te ş treanguri înnodate în fel ş i
chip. Minutele treceau, ş i ei nu reuş eau sau nu ş tiau să desfacă nodurile.

Din capul uliţei, se auzeau zgomotele celor care îi vînau pe copii. Renunţară deci la cal, ş i o luară iară ş i la
să nă toasa.

Neş tiind încotro să fugă , nimeriră în port. Spre ghinionul lor, aici întîl-niră cîţiva spahii. Dacă bă ieţii ş i-ar fi potolit
pasul ş i s-ar fi dat la adă postul unor ziduri de case, poate că lă reţii nu i-ar fi dibuit. Dar bă ieţii, vă zîn-du-i pe spahii,
se întoarseră speriaţi.

Spahiii porniră după ei. îş i aruncară arcanele. îi doborîră ş i îi aduseră tîrîş la moschee.

Aş a a început lungul prizonierat al celor doi copii.

Erau cît pe-aci să fie spînzuraţi. Ş i dacă aga1 ienicerilor n-ar fi bă gat de seamă cît sînt de voinici, ş i că s-ar putea
scoate din ei doi ieniceri foarte buni, altfel s-ar fi întîmplat, ş i povestea noastră s-ar fi sfîrş it aici.

Au fost cruţaţi de moarte, hotă rîndu-se, în schimb, ca bă ieţii să fie trimiş i în cea mai aspră tabă ră -ş coală de
ieniceri din cîte se gă seau în imperiul turcesc. Clă direa ş i ograda aş a-zisei tabere erau înconjurate cu niş te ziduri
groase, ş i dincolo de ele se gă sea un ş anţ adînc ş i lat de peste două zeci de metri, unde se ţineau tigrii. în tabă ră
trebuiau să ră mînă poate mai mult de trei ani, aş a cum aflară cînd sosiră acolo.

Cei ce se ară tau supuş i, învă ţau Coranul2 pe de rost ş i mă rturiseau că doresc bucuroş i să devină robi ai sultanului
— fiindcă ienicerii erau după lege robi ai sultanului — primeau o plată ş i daruri bogate. Cine se dovedea însă că
nu vrea .să lupte pentru otomani era dat fiarelor, să fie sfîş iat.

Bă ieţilor noş tri li se mai hotă rî, drept pedeapsă , de că tre aga ienicerilor cîte o biciuire zilnică , vreme de trei luni, cu
«coâda de pisică » — un bici fă cut din două sprezece frînghii împletite — pe pielea goală , udă .
— Ca să se cuminţească ş i să prindă frică , zisese aga ienicerilor, fiindcă , dintre toţi copiii de creş tini, valahii ă ş tia
mici, pe care reuş im să punem ş i-aş a atît de greu mîna, ne dau cel mai mult de furcă .

Bă ieţii n-au avut ce face. Au trebuit să se supună . Lunile au început să treacă .

Fiarelor nu li se dă dea decît în zori să mă nînce. Noaptea ră mîneau flă -mînde, ca — dacă vreunui copil i-ar fi trecut
prin cap să încerce să fugă — să cadă în ş anţ ş i să ajungă sub colţii şi ghearele tigrilor. Fiind flă -mînde, fiarele
ră geau. Ră getele lor îi zguduiau pe copii. Cîteodată le venea să se ducă ş i să se azvîrle singuri în ş anţ, ş i astfel să
se sfîrş ească totul.

Dar cînd pe unul dintre ei îl apuca o astfel de stare sufletească dureroasă , celă lalt îl încuraja. Bucur îş i amintea de
tată l să u, Bă iatul de Roxana, ş i îş i spuneau unul celuilalt că trebuie să tră iască , să se întoarcă acasă , ca pe de o
parte să aducă mîngîiere celor dragi, pe de alta să plă tească ră ul ce li se fă cuse.

Cel dintîi care trebuia pedepsit era comisul Ghilţ. El îi adusese, prin ura ce o avea faţă de domnie, în starea aceea
nenorocită . Mai presus de orice, aveau însă datoria să lupte, pînă la moarte, împotriva asupritorilor necruţă tori ai
ţă rii lor, aceia ce voiau să -i nimicească .

Uneori îş i mai ră coreau sufletele ş i cu cîte o ş otie, punîndu-ş i pentru asta pielea în joc, ş i chiar viaţa, pentru că
osmanlîii aveau urîtul obicei, pe acea vreme, că nu ş tiau deloc de glumă . Dar puii de valahi, mai ales cînd se trag
din Oltenia — Vaiahia mică — nu se simt bine dacă nu fac ş i cîte una din astea, chiar dacă îi pîndesc, după aceea,
primejdii.

Odată , pe la începutul întemniţă rii lor, viitorii ieniceri se gă seau în moschee.

Hogea îi învă ţa versetele Coranului. La învă ţă tură ş i la rugă ciunile ce urmau, lua parte în acea zi ş i un paş ă , venit
anume de la Stambul să vadă cît au înaintat în studiul Coranului viitorii ieniceri.

Hogea îş i pregă tise pentru ziua aceea cele mai frumoase versete din Coran, niş te întrebă ri bine alese pe care să le
pună viitorilor mahomedani*,= ş i se îmbră case în veş mintele cele mai bune.

Fiindcă feră struica dinspre Mare era deschisă , prin ea pă trundea din cînd în cînd cîte o pală de vînt ş i îi clă tina
încoa' ş i încolo barba subţire, lungă ş i galbenă ca fuiorul.

Flautul ş i instrumentele cu coarde cîntau.

Hogea începuse să vorbească . Pe nesimţite, pe cînd vorbea, simţi o mîncă rime ciudată pe piele. Se scă rpină puţin
cu degetele, de-a dreptul prin caftan, gîndindu-se că trebuie să fie vreun blestemat de purec ce nu-i dă pace.

— Să nu uitaţi cît veţi tră i — rosti hogea cuvintele pregă tite din vreme, anume ca să -l impresioneze pe aga — că
aveţi cea mai mare cinste din cîte se pot închipui pe lume, aceea de a fi slugile cuceritorului Mahomed!...

|> • r_

Credinţa islamică (islam însemnînd supunere în limba arabă ) sau musulmană , se mai cheamă şi mahomedană , de la numele întemeietorului ei,
Mahomed (570—632 e.n.).
— N-o să uită m cît vom tră i! ră spunseră , de astă dată , cum li se poruncise, viitorii ieniceri.

Mîncă rimea îrisă se înteţea vă zînd cu ochii. Hogea îş i bă gă mîna — fie ce-o fi — pe sub caftan, să se scarpine pe
picior.

— Veţi fi derviş i — propovă duitori ai Coranului...

Glasul, din pricina mîncă rimii, în loc să arate bucuria cuvenită într-o asemenea împrejurare, îi era din ce în ce mai
jalnic. Pe piele simţea o arsură , transformată , încetul cu încetul, într-un foc mistuitor. îi venea să lase totul baltă . Să
alerge într-un suflet pînă la mare ş i, aruncîndu-ş i caftanul de pe el, să -ş i dea drumul în valuri, doar, doar se va mai
ră cori.

«Ce-o fi?» se întreba deznă dă jduit bietul hogea, începînd să -ş i mă nînce cuvintele, să sară frazele atît de bine
alese, scurtîndu-ş i cuvîntarea ş i întrebă rile, dornic să se sfîrş ească totul mai repede ş i să scape odată din iadul
acela de mîncă rimi.

— Veţi face parte din ordinul bectaş ilor, al acelora care, luptînd cu armele, sub steagul verde al profetului
Mahomed, îi vor nimici pe nevrednicii ghiauri... se tîngui el mai departe.

Ş i, deodată , nu se mai putu stă pîni. Se descheie la caftan ş i începu să ră cnească spre paş a:

— Lumină ţia ta, ard... Ajutor! Ard... Ş eitan — diavolul mă arde de viu pentru pă catele mele...

Gemînd, se repezi la uş ă , sub ochii holbaţi ai trimisului împă ră tesc ş i, scă rpinîndu-se de să -ş i rupă pielea, o
zbughi pe uş ă . în urma lui se îngră mă diră , uitînd toată rînduiala ostă ş ească , viitorii ieniceri.

— Ş eitan mă arde... gemea hogea, fugind spre mare, cu aripile caftanului bă tînd vă zduhul ş i semă nînd cu o
pasă re mare, verde ş i schiloadă , ce se rostogolea pe pă mînt.

Ce-a fost este lesne de închipuit.

— Priviţi la hogea!... A înnebunit hogea!... strigau dracii de viitori ieniceri, rîzînd ş i nechezînd ca niş te mînji scă paţi
primă vara la pă ş une.

La cercetare s-a dovedit că în hainele hogii fusese ră spîndit un praf scă rpină tor ş i ustură tor, fă cut din să mînţă de
urzică ş i piele de broască rîioasă , uscate ş i pisate.

Ca să spunem adevă rul, nu fusese fă cut cîtuş i de puţin din piele de _ broască rîioasă , ci numai ş i numai din
seminţe de urzică uscate. Bă ieţii noş tri se strecuraseră , în ajun, în locul unde vă zuseră că -ş i ţinea hogea veş mîntul
pregă tit pentru slujbă . Bucur stă tuse de strajă , ş i Bă iatul presă -rase, pe de-a rîndul, praful, în că ptuş eală . Fă cuse
asta, pentru că hogea îl vîrîse pe Bucur la închisoare pe nedrept, într-o celulă mucedă . Hogea îl învinuia pe Bucur
că se încurcase la un verset, ş i îl dusese el însuş i în celulă , după ce-l bă tuse cu vergile.

Hogea fu pedepsit la rîndul lui de paş a, fiind mutat din tabă ra-ş coală de lîngă Stambul, undeva departe, în fundul
imperiului.
Fă ptaş ii nu fură descoperiţi ş i lucrurile merseră tot aş a mai departe.

Ş i iată că anii au trecut. Bă ieţii se întrebau, de multe ori, cum au putut să îndure atîtea umilinţe ş i chinuri, începînd
de la primeie bă tă i cu frînghi-ile împletite, pe spinarea udă , ş i pînă la necontenitele jură minte pe care erau siliţi să
le facă , pe Coran, sultanului Mahomed al ll-lea, asupritorul patriei lor. Cum de nu au pierit? Cine le-a dat puterea
să rabde ş i să re-

H'

ziste? Ş i tot ei îş i ră spundeau că puterea trebuie să le-o fi dat numai dorul de ţară ş i nă dejdea de a o mai
revedea.

Au crescut mari, Bucur al că rui nume ieniceresc era Ahmet, s-a lă ţit în umeri. Braţele i-au ajuns la fel de lungi ca ale
tată lui să u, ş i poate la fel de puternice. Bă iatul, lusuf, cum îi ziceau turcii, a crescut înalt, subţire ş i mlă dios. Este cel
mai înalt tînă r din întîia ortâ — companie. De aceea este ş i Capul de coloană în compania lui. După el vine Bucur.

Afară însă de puful bă lai de mustaţă , înflorit pe buza de sus, figura lui îş i mai pă strează încă farmecul ş i dulceaţa
copilă rească . Iar pă rul — sub turbanul mahomedan, fă cut din bucă ţi împletite de stofă albastră ş i albă jfc.- îi
sclipeş te la fel de auriu.

Astă zi este ajunul plecă rii întîiei ortâ de ieniceri, din care fac parte bă ieţii, că tre cetatea Nicopole, pe ţă rmul
Dună rii, unde sînt trimiş i, prin voia mă ritului sultan, să stea la porunca unui anume Hamza Paş a. Din pricina
aceasta, comandantul companiei, pe nume Mustafa, i-a adunat pe terenul cel mare de exerciţii.

Ienicerii, încremeniţi, în haine verzi, groase, fiindcă bate vîntul ş i este frig, cu turbane pe cap ş i hangere cu lamă
scurtă , încovoiată , la brîu, ascultă cuvintele lui Mustafa.

îmbră cat într-o haină de aceeaş i culoare ca ş i ienicerii ş i niş te ş alvari purpurii, atît de largi că ar mai fi încă put
înă untrul lor încă unul ca el, învineţit la obraz de silinţa ce ş i-o dă ca să vorbească tare, fiindcă este cam ră guş it,
comandantul dă ultimele îndemnuri.

Mustafa, imamul — preotul — un bă rbat scund ş i îndesat, cu o barbă creaţă , cenuş ie, ş i ajutoarele sale sînt
adă postiţi, după obicei, sub un soi de baldachin. Baldachinul acesta este format dintr-un acoperă mînt de brocart
scump de argint, ţinut pe patru stîlpi de lemn ş i avînd deasupra o semilună tot de argint, care este mereu zguduită
de vînt.

La cîţiva paş i mai încolo, se gă seş te cazanul uriaş , de aramă , cu lingura înă untru, din care se hră neş te toată urdia,
cazanul fiind simbolul orică rei tabere ienicereş ti.

Pe comandantul Mustafa, pentru felul nedrept de a se purta cu ienicerii, nu-l poate suferi nici un tînă r, ş i cel mai
mult bă ieţii noş tri.

în timp ce Mustafa vorbeş te, iar imamul — venit anume ca să le ia tinerilor ieniceri jură mîntul — îl ascultă ,
baldachinul se clatină .
Miş că rile lui Mustafa, care este deosebit de gras, sînt atît de dezlă nţuite, din dorinţa de a ară ta cît îş i iubeş te el de
mult sultanul ş i cît îi este de devotat, că mereu atinge unul din stîlpii sau chiar acoperă mîntul baldachinului. Ş i
deodată , tocmai cînd comandantul ienicerilor rostea înflă că rat ş i ră guş it:

— Trebuie să -l slujim pe înă lţimea sa sultanul pînă la moarte, contra . ghiaurilor, ş i să nu ne temem de nimic, ca să
putem intra în raiul lui Mahomed!... — buf!... baldachinul se clă tină mai mult ş i se pră buş i.

— Ş eitan!... strigă imamul de jos.

— Mă înă buş ! horcă i Mustafa, pe capul că ruia că zuse tot greul baldachinului. Ş i, zvîrcolindu-se ca un peş te într-o
vîrş e, izbuti să iasă , însă cu fundul înainte. Se legă nă puţin ş i că zu peste cazanul de ciorbă , ră sturnîn-du-l ş i
opă rindu-se. Se trezi din leş in urlînd, în vă lmă ş agul cumplit ce se iscase pe terenul cel mare de exerciţii. Imamul ş i
ajutoarele sale, ieş ind pe brînci de sub baldachin, o luară la fugă , rîndurile viitorilor ieniceri se rup-seră , ş i nimeni
nu putu să -i mai stă pînească .

Ideea de a tă ia pe trei sferturi atunci cînd nu fuseseră observaţi de nimeni — picioarele baldachinului, înainte de
ceremonie, fusese a lui Bucur, ş i bă ieţii fă cură un haz nespus vă zînd că ş otia pusă la cale încă din ajun le izbutise
atît de bine. Cercetă rile ce se fă cură nu duseră iară ş i la nici un rezultat.

După ce zarva se potoli, li se luă totuş i tinerilor jură mîntul.

în timp ce îş i muş cau buzele, fă ră să spună nimic, bă ieţii noş tri — ş j poate ş i alţii ca ei — îş i jurară în inimă că vor
ră mîne duş mani neîmpă caţi, pînă la ultima suflare, sultanului.

Zidurile închisorii, numită tabă ră de ieniceri, ră mă seseră în urmă .

Bă ieţii se îndreptau că tre un alt destin, pe care nă dă jduiau să ş i-l poată schimba cu braţele ş i mintea lor. Ş tiau că
nici un ajutor nu puteau primi de la nimeni în imperiul acesta uriaş , unde stă pînea groaza, ş i moartea îi pîndea la
fiecare pas. Dacă ne luă m după vîrstă , ei erau încă niş te copii, dar dacă ne gîndim prin cîte trecuseră , că pă taseră
de pe atunci înţelepciunea ş i prevederea unor vîrstnici. Aceste însuş iri, îmbinate cu curajul lor înnă scut, trebuiau
să -i ajute să -ş i recapete singuri libertatea ş i să -ş i regă sească patria.

Mai întoarseră o dată capul ş i, de la o cotitură , zidurile mohorîte, înă untrul că rora stă tuseră ză vorîţi, pieriră ca un
vis urît.

în preajma Bosforului, în acel an, iarna continua să fie geroasă , deş i era pe sfîrş ite. Dar marea semă na, în unele
zile, cu o tipsie întinsă de aramă , pe care aripile albe ale valurilor ei se zbă teau liniş tit.

Ienicerii înaintau. în primul rînd erau cei doi bă ieţi, lîngă un tînă r gruzin ş i altul sîrb.

Vechile teritorii ale lui Constantin cel Mare se întindeau pustiite de ră zboi ş i de jafurile necurmate. Vitele fuseseră
luate pentru nevoile oş tirii. Caii la fel. Ici ş i colo se vedeau cîte o colibă să ră că cioasă sau ţă rani în haine zdrenţuite,
scoş i la muncă , mînaţi cu gîrbaciui de turci.
Bă iatului, de cînd mă rş ă luiau ş i întîlneau din nou fete ş i femei, de vederea că rora fuseseră lipsiţi, cît timp stă tuseră
în tabă ra-ş coală , i se rea--prinsese mai viu dorul de Roxana. Nă dă jduia în norocul orb de a o reîn-tîlni.

«Poate, îş i spunea, o fi fost dusă de achingii prin ţinuturile acestea, aici o fi scă pat ş i or fi adă postit-o niş te ţă rani.»

în gînd se socotea cum, în asemenea împrejurare, s-ar fi întors la un popas, ar fi luat-o pe Roxana ş i, împreună cu
ea, înfruntînd orice piedici, ar fi ajuns în ţară .

Pe Bucur, cîtă vreme Bă iatul îş i fă urea astfel de visuri ş i nă dejdi, îl fră -mîntau alte gînduri. îl tulbura neînchipuit de
mult priveliş tea ţă ranilor flă -mînzi, slabi, numai pielea ş i osul, că rora otomanii le luaseră în cursul iernii ş i ultima
fă rîmă de hrană , lă sîndu-i să se hră nească doar cu fă ină din coajă de copac.

— îmi aduc aminte cît am flă mînzit ş i noi! îi ş optea Bucur prietenului.

Bă iatul ş tia, din cîte îi povestise Bucur, că Tit, ce se reîntorsese din nenumă ratele lui ră tă ciri prin ţă ri stră ine, unde
deprinsese meş teş ugul de pă puş ar, încercase să -ş i dureze o gospodă rie pe malul Oltului, în vecină tatea cetă ţii
Turnu, unde soţia sa moş tenise un petec de pă mînt. Muncise, alergînd prin bîlciuri, să -şi cîş tige pîinea pentru soţie
ş i cei trei bă ieţi. Dar casa îi fusese arsă ş i bă iatul cel mare ră pit, în cursul unei nă vă liri otomane. Cu toate
stră duinţele pă puş arului, care alergase în imperiul otoman, nu mai aflaseră nimic despre el_. Pe al doilea bă iat i-l
uciseseră achingiii- Soţia că zuse greu bolnavă . îi trebuiau leacuri ş i hrană bună . însă , în cursul domniei lui
Vladislav, bîntuise mereu foametea. Bucur ş i mama sa nu erau niciodată cu mult mai să tui decît ţă ranii aceş tia
greci sau bulgari, pe lîngă care treceau ienicerii. Ş i mama sa se stinsese curînd.

Lui Bucur îi ră mă sese în minte, neş tearsă , imaginea mamei moartă de foame. De aceea îl zgudui atît de mult
întîlnirea cu ţă ranii flă mînzi.

Folosind orice prilej, îş i dă ruia hrana femeilor sau copiilor de ţă rani ce le ieş eau în cale, ră mînînd el însuş i, uneori
zile întregi, flă mînd. Bă iatul, la început, cufundat în visele ş i dorul să u de Roxana, nu bă gase prea bine de seamă
ce fă cea pe ascuns Bucur. O dată însă prietenul lipsi toată noaptea din locul unde fă cuseră popas. Furiş îndu-se
printre stră jeri, alergase pînă departe, în urmă , ca să -i ducă merindele din acea zi unei să rmane mame cu un copil
la sîn. Nu o putuse ajuta cînd trecuseră pe lîngă ea, în timpul zilei, deoarece în urma lor că lă rea aga ienicerilor,
care l-ar fi pedepsit aspru pentru o asemenea... nelegiuire. îş i pă strase deci hrana, neatingîndu-se de ea, ş i, la
primul popas, fugise să i-o dea. Bă iatul, des-cusîndu-l pe Bucur ş i aflînd ce fă cuse, fu nespus de miş cat.

împreună începură să se strecoare, noaptea, pînă la carele ce purtau merindele luate de la ţă rani, ş i le duceau
departe, înapoi, pe cîmp, ca să fie gă site de pă gubaş i a doua zi.

Trecură o dată prin primejdia de a fi prinş i, dar izbutiră să se furiş eze printre corturi ş i ajunseră în locul unde se
odihnea ortă ua lor. Li se pă ru că sîrbul care mergea în rînd cu ei îi vă zuse înapoindu-se, însă acesta se întorsese pe
partea cealaltă ş i începuse să ră sufle greu.

în sfîrş it, într-o dimineaţă , se ză riră Munţii Balcani. Frigul se mai potolise. Se vedea că se apropia primă vara. La
poalele munţilor, colinele începuseră să înverzească . Ici ş i colo se ză rea cîte un ghiocel.
Sîrbul care mergea cu ei în coloană , ş i al că rui nume ieniceresc era Ezid, nu mai înceta să se mire de gingă ş ia
florilor. Din mers, le culegea, le prindea la haină , la turban ş i la să culeţul de drum. Le mîngîia ca pe niş te fiinţe ş i
faţa i se lumina de bucurie privindu-le.

De aici, se trase ş i un necaz. La urmă torul popas, sîrbul vă zu, pe un pripor pră pă stios, o floare timpurie de
primă vară , deosebit de frumoasă , necunoscută lui. Ezid, fermecat de frumuseţea ei, lă sîndu-ş i merindele neatinse,
se urcă pe o potecă , ajunse pe buza unei stînci ş i, ţinîndu-se cu o mînă , încercă să apuce cu cealaltă floarea. Din
nebă gare de seamă , după ce rupse floarea, aplecîndu-se prea mult, lunecă . S-ar fi pră buş it, fă ră îndoială , ş i ar fi
murit spă rgîndu-ş i capul de pietre, pentru că sub el se deschidea o pră pastie de cel puţin patruzeci de picioare,
însă brîul ş alvarilor largi i se agă ţă , în că dere, de ramurile unei tufe de sîmbrior — un soi de pin — care se afla la
vreo zece picioare sub stînca de pe care că zuse. Viaţa lui atîrna acum numai de tă ria ramurilor de sîmbrior.

Cei de jos ră mă seseră încremeniţi. Nu ş tiau ce să facă . Sîrbul se uita la ei, din înă lţime, legă nîndu-se în vă zduhul
amurgului ş i aş teptîndu-ş i moartea, neîndră znind să cheme pe cineva în ajutor, bă nuind că nimeni nu ş i-ar pune
capul în primejdie pentru el. .-s* Cade! strigă Bucur.

Ş i, cu îndră zneală , începu să se agaţe de fiecare colţiş or de stîncă , de fiecare tufă , care se desprindea sub
greutatea lui, că ţă rîndu-se pe peretele

drept al muntelui, rupîndu-ş i unghiile, însîngerîndu-ş i degetele, alunecînd.

Sîrbul se legă na încă în vă zduh cu ochii mari ş i speriaţi, privindu-i pe Bucur cum se urca încet spre el, dar fiind
sigur că nu va putea fi salvat ş i avînd încă în mînă floarea aceea luminoasă .

— O frînghie! strigă Bă iatul. Ş i fă ră să mai aş tepte, desfă cu o frînghie de la unul din carele cu merinde ş i o luă la
fugă pe poteca pe care urcase cu puţin înainte sîrbul. Ajunse pe aceeaş i buză de stîncă . îş i dete însă seama că ,
încîlcit cum era în ramurile tufei, nu l-ar fi putut trage pe Ezid, sus, singur. Iar Bucur avea ş i el nevoie acum de
ajutor. De aceea îş i desfă cu frînghia, lă sînd-o pe lîngă Ezid, pînă în dreptul lui Bucur.

Bucur se prinse de ea, ş i Bă iatul, încordîndu-se, începu să -l tragă . îl ridică pînă ajunse lîngă Ezid. Atunci se opri ş i
— cum frînghia era destul de lungă , iar mai încolo se gă sea un copac — îi legă capă tul din mîna lui de copac.
Bucur, ţinîndu-se cu o mînă de frînghie, îl ajută pe Ezid să -ş i desprindă brîul din tufă , ş i amîndoi, pe urmă , se
oă ţă rară , la rînd, pe frînghie, pînă sus.

— Asta nu voi uita-o niciodată . Mi-aţi salvat viaţa, le spuse Ezid cînd se vă zu scă pat, strîngîndu-le mîinîle celor doi
bă ieţi.

în zilele urmă toare, coloana pă trunse tot mai adînc în munţi.

în depă rtă ri, culmile erau pleş uve, bră zdate de ş anţurile adînci ale ş uvoaielor. în locurile umbroase se vedeau încă
petice mari de ză padă .

Aerul era proaspă t, ameţitor ş i rece, ca un vin bun ş i dulce din viile olteneş ti ale Dră gă ş anilor.

— Trebuie să gă sim neapă rat o cale să scă pă m! zise iară ş i Bă iatul, în timp ce coborau printr-o pă dure de brazi-,
trecînd pe deasupra unei pră pă stii, peste o punte din trunchiuri cojite de copaci.
— Aici nu putem. Să ajungem la Nicopole, îi ră spunse Bucur printre dinţi, ca să nu fie auzit de ceilalţi.

Din nenorocire, trebuie să mă rturisim că destui copii se turciseră de-a binelea. Otomanii aveau o deprindere de
aproape o sută de ani în pregă tirea de ieniceri.

La început, copiii erau îmblînziţi cu frica, apoi, încetul cu încetul, erau cîş tigaţi prin daruri ş i trai îndestulat.

Deznă dejea celor care nu mai aveau pe nimeni în ţă rile lor, frica de moarte ş i pedepse a celor laş i ş i lă comia
pentru bogă ţiile ce se puteau dobîndi prin jaf, în ră zboaiele de cotropire ale lui Mahomed, erau aliaţii ofiţerilor
turci.

De frică sau cumpă raţi cu daruri, unii dintre ei deveniseră spioni. Su-/ pravegheau fiecare ortâ ş i îi informau pe
comandanţi despre orice gînd primejdios al celorlalţi. Bă ieţii nu ş tiau cine erau iscoadele, însă ei se gă seau în
fiecare ortâ ş i nu se putea avea încredere în nimeni.

In afară de ofiţeri, fiecare ortâ avea oş teni de origine turcă , luptă tori fanatici pentru imperiu.

într-o dimineaţă , în timp ce înaintau în coloană , Bă iatul izbucni de bucurie:

— Dună rea!... Dună rea!...

Ş i, într-adevă r, de după un pîlc înverzit de salcîmi, se ară tă albia largă a Dună rii. Apa ei, uş or încreţită de vînt,
galben-cenuş ie — fiindcă plouase la munte ş i venea plină de nă mol — curgea gră bită spre Mare.

Pă ş eau pe malul bulgă resc.

Dincolo de fluviu se vedea Valahia.

fi- Dealuri domoale se ridicau, acoperite de pă duri. O geamie îş i înă lţa semiluna spre cer, dar nu departe de ea se
vedea turla unei biserici, cu crucea de lemn în vîrf.

Bă iatul îi venea să chiuie. Aceeaş i simţire o avea ş i Bucur. Se uitară unul spre altul, cu înţeles, bucuroş i, ş i-ş i
zîmbiră .

«Vaiahia!... Vaiahia!»... cîntau inimile bă ieţilor, în timp ce, în hainele colorate de ieniceri, înaintau că tre cetatea
Nicopole, sub steagul verde al profetului Mahomed.

Soarta nu-i cruţase de această umilinţă . Bă ieţii înţeleseseră însă de mult că trebuie să nu se iase înfrînţi de soarta
lor duş mă noasă , ci să aibă ră bdare ş i să se pregă tească , plini de încredere ş i curaj, cu multă chibzuială , pentru
ceasul cel mare al eliberă rii.

Pînă atunci nu trebuia să se cunoască nimic pe chipul ş i în ochii lor. Trebuiau să -ş i vorbească numai în ş oaptă ş i în
gînd.

«Vaiahia!... Vaiahia!»... cîntau deci în taină inimile lor, în vreme ce înaintau cu iataganele, hangerele ş i suliţele lui
Mahomed, că tre cetatea Nicopole.
Paş a de Nicopole, Hamza^era renumit în tot imperiul pentru ră utatea

sa.

Ochii lui mici, fioroş i ş i înecaţi în gră sime, ca ai unui mistreţ, clipeau mă runt ş i des, întotdeauna nemulţumiţi de
ceva.

Nici dă nţuitoarele roabe nu ş i le cruţa. Dacă tambura suna prea tare, dacă un zurgă lă u era agă ţat prea sus sau
prea jos de picior, dacă să rmana fată — sîrboîacă , grecoaică , bulgă roaică sau valahă — stă tea nemiş cată ,
aş teptîndu-i poruncile, sau dacă , dimpotrivă , voia să danseze, paş a putea să se supere. Poruncea ca fata să fie
cusută în sac ş i aruncată în Dună re.

în cea din urmă zi, îl mîniase un stră jer, fiindcă stră nutase la uş a sa. Trupul lui, scurtat de cap, i-l mîncau de azi, din
zori, peş tii.

Paş ii îi trebuia un alt paznic.

Sosind noua ortâ de ieniceri, hotă rî să -ş i aleagă un tînă r dintre cei proaspă t sosiţi.

Porunci ca ienicerii să defileze, cu steagul înă lţat, în sunetele fluierelor ş i înr; bă taia tobelor.

Comandantul Mustafa, care nici el nu se simţea prea în larg în preajma lui Hamza Paş a, dă du poruncile
trebuincioase.

După ce privi defilarea, paş a porunci să vie ienicerul cel mlă dios din capul coloanei. Se uită lung la el, îl mă sură cu
ochii mici ş i înecaţi în gră sime, clipind des ş i mă runt, ş i, pînă în cele din urmă , dă du din cap.

Miş carea lui domoală din cap însemna că ienicerul trebuia să intre chiar atunci în odaia lui, ş i acolo să stea de
strajă .

Straja începea la amiază ş i se termina la lă satul serii, cînd muezinul cînta din minaret — turnul cu foiş or al geamiei:
«Alah e singurul Dumnezeu ş i Mahomed e profetul să u!» — chemîndu-i pe credincioş i la rugă ciune.

încă perea unde paş a stă tea în timpul zilei era destul de mare, însă întunecoasă . Neavînd decît niş te ferestruici
înguste, lumina pă trundea înă untru, în ş uviţe galbene ş i pră fuite.

Aerul era acolo îmbîcsit. Mă suţele sculptate în motive orientale, din jurul divanului pe care obiş nuit stă tea paş a,
erau încă rcate cu o mulţime de-dulciuri, mai mult halva, rahat ş i nuci înş irate pe sfoară ş i muiate în must fiert cu
fă ină , numite de turci sugiuc. Lui Hamza Paş a îi plă ceau dulciurile. Din pricina asta era ş i foarte gras, iar dinţii i se
înnegriseră ş i-i putre-' ziseră , fă cînd să i se ră spîndească din gură o duhoare înecă cioasă , de cîte ori vorbea.

— Cum te numeş ti, ienicer? îl întrebă paş a cînd, intrînd în încă pere, urmat de toată suita de paş ale, că petenii de
oaste ş i curteni, îl vă zu pe Bă iat la uş ă , adus acolo de comandantul gă rzii.

— lusuf! îi ră spunse Bă iatul, fă ră să se clintească .

— Treci acum dincolo, lusuf, ş i veghează la uş ă atîta timp cît vor ră -mîne la mine aceia că rora le-am poruncit să
mi se înfă ţiş eze. în restul timpului vei sta în încă pere. Ai înţeles? întrebă el, lă sînd să i se vadă cioturile negre din
gură ş i ră spîndind o duhoare de mort.

— Am înţeles! ră spunse ienicerul lusuf.

Salută si ieş i.

PE C!NE PEDEPSEŞ TE VODĂ CEL MAI STRAŞ NIC

sv

I n ziua aceea, ca un fă cut, o mulţime de oameni cu treburi imDortante intrară la paş a. Un grec cu o figură
fă ţarnică , un diac al cancelariei împă ră teş ti pentru treburile cu ghiaurii, Catavolinos, numit de turci lunus, intră cel
dintîi la Hamza ş i ră mase la el trei ceasuri.

Toată vremea îş i vorbiră în ş oaptă . Dar urechea ageră a Bă iatului, deş i se gă sea afară , cu arma în mînă , izbuti să
prindă cîteva frînturi din discuţia lor.

— Afurisitul de Dracula-oglu, fiul lui Dracul, trebuie să fie prins, îl înş tiinţa diacul cu figură fă ţarnică pe paş a de la
Nicopole. Aş a sună porunca lumină ţiei sale sultanul.

— Pe drept cuvînt, zicea paş a. Nu plă teş te tribut ş i nu se învoieş te să dea copii pentru oş tirea ienicerească . Abia
de pot fi ră piţi cîte unul, cînd şi cînd, dar din ce în ce mai greu...

— Mă voi duce eu însumi să -l atrag la Giurgiu. Ai să -l ai în gheară , plocon... rîse diacul împă ră tesc.

— Ş i eu ş tiu ce voi face cu el!... hîrîi paş a. însă trebuie să fii cu ochii în patru. Rîndul trecut, cînd i s-a cerut tributul,
lumină ţia sa sultanul a trimis la Tîrgoviş te niş te oameni de-ai noş tri...

— Ş i eu sînt de-al vostru, îi atrase atenţia, linguş itor, Catavolinos, care purta de fapt titlul de bei de Silistra.

— Sigur că eş ti, îi întoarse vorba Hamza Paş a. Ş i ce crezi că a fă cut blestematul de valah?

Catavolinos cunoş tea destul de bine întîmplarea, dar, prefă cut cum era, voia să -i lase paş ii plă cerea să i-o
povestească .

— Le-a cerut, urmă paş a, să i se plece, închinîndu-se în faţa iui, cu turbanele scoase.

_ Ţ ţ!... Ţ ţ'... Ţ ţ!— fă cu Catavolinos pe miratul, rotunjindu-ş i buzele pa-

— Să -ş i scoată turbanele in faţa lui! Ş i cînd ei i-au ră spuns că legea mahomedană îi opreş te pe credincioş i să -ş i ridice
turbanele în faţa unui qhiauCa rîs ş i a zis că , în acest caz, o să facă ei aş a ca să nu le mai poată scoate niciodată . A
chemat armaş ul ş i i-a poruncit să le ţintuiască solilor în cuie turbanele pe cap...
— Ţ ţ!... Ţ ţ!... Ţ ţ!... se prefă cu din nou că se miră diacul împă ră tesc.

— Acum trebuie să -i venim de hac, ş i eu îi voi veni. Am să -l ridic în ţeapă pe ghiaur! se fuduli paş a. Pe urmă
sultanul mă va înă lţa, pentru această ispravă , în rang...

—1 Te va înă lţa! fu de pă rere Catavolinos. -Ai toate meritele...

Un timp nu se mai auzi nimic, oricît îş i ciuli urechile ienicerul lusuf. Vorbeau prea încet.

-un tîrziu, Catavolinos ieş i, mai intrară în schimb cîţiva sfetnici ş i că petenii turceş ti, apoi fură chemaţi la paş a niş te
într

valahi.

Bă iatul că scă ochii.

Valahii veniră ş i bă iatul recunoscu numaidecît între ei pe comisul Ghilţ.

Un val de sînge i se urcă în obraji. Se gîndi dacă nu a sosit clipa să -ş i împlinească ră zbunarea fă gă duită , scoţîndu-
ş i hangerul ş i spintecîndu-i pe tră dă tor. Dar înţelepciunea ş i prevederea biruiră primul val al mîniei. Se gîndi Că
datoria lui era de a-l vesti pe Viad de ce se pusese la cale.

«Ţ ara Românească nu trebuie să -l piardă pe mă ria sa Viad, cel mai vajnic duş man al turcilor!» cugetă el.

Trebuia deci, cu orice preţ, să treacă dincolo, chiar în noaptea asta, ş i să ajungă cît s-o putea mai repede la
Tîrgoviş te.

Comisul Ghilt îmbă trînise în aceş ti trei ani ce trecuseră . Mustă cioara lui neagră se lă ţise ş i încă runţise. In jurul
ochilor i se ţesuse un pă ienjeniş de creţuri.

Îmbă trînise cum numai gîndul că -ş i trâdeaza patria îl poate îmbă trîni ş i urîţi pe un om.

Comisul Ghilţ se uită la stră jer, dar bă iatul crescuse, se schimbase la statură ş i, în hainele colorate, ienicereş ti, cu
turbanul pe cap, era greu de recunoş cut de cineva care-l vă zuse o singură dată .

în ^fruntea cetei de valahi se gă sea un tînă r ce semă na oarecum cu Vlad, deş i chipul lui era lipsit de mă reţie.
Acestuia, ceilalţi i se adresau cu titlul de «mă ria ta».

Ploconindu-se slugarnic, tînă rul care semă na cu Vlad, urmat de ceata lui, intră la paş a.

Nu întîrzie însă mult, că ci muezinul începu să vestească , din minaret, cu glas tă ră gă nat, rugă ciunea de seară .

Se terminase ş i rîndul de strajă al ienicerului lusuf. Un alt ienicer, adus de comandantul gă rzii, îl schimbă .

Bă iatul se coborî în curtea fortă reţei, în care locuia paş a. De acolo i se îngă dui să iasă pe poartă ş i să se îndrepte
spre clă dirile lungi ş i reci, ridicate pe lîngă zidurile cetă ţii, unde fuseseră deocamdată gă zduiţi. în încă perea unde
aveau să doarmă îl că ută pe Bucur. Acesta se tolă nise, obosit, pe saltea. îl apucă de mînecă ş i îl trase într-un
ungher lă turalnic, să -i spună ce aflase ş i să se sfă tuiască .
Cam la patru ceasuri după ce sunase stingerea, două umbre se furiş ară pe lîngă ziduri, că tre grajdurile cailor.
Paznicul, un spahiu vîrstnic, moţă ia liniş tit, învelit în cojoc ş i sprijinit în suliţă , în faţa uş ii închise, de lemn — cînd se
pomeni prins peste gură de cineva, de ia spate.

Dacă ar fi fost lună , stră jerii de pe podul de lemn poate ar fi bă gat de seamă ce se întîmplă jos.

Spre norocul bă ieţilor, pentru că ei erau umbrele care se furiş aseră pe lîngă ziduri, cerul se înnorase ş i începuse să
plouă mă runt.

Zgomotul ploii acoperi ş i începutul de ţipă t al spahiului.

Simţind în aceeaş i clipă un genunchi în ş ale, stră jeru! vru să -ş i scoată iataganul, dar două braţe vînjoase îl traseră
de grumaz, pe spate, aproape înă buş indu-l, ş i îi înfundară gura cu o cîrpă .

Bucur se prefă cuse, în dormitorul ienicerilor, că îi este ră u.

— Mă doare pîntecul de nu mai vă d înaintea ochilor! se vă ică rise ei, avînd grijă totuş i să nu trezească prea mulţi
din somn.

Bă iatul să rise să -i dea ajutor:

— Hai la fîntînă să bei apă !

— Adu-i tu apă ! Ce-I mai scoţi pe el afară ? mormă ise vecinul de saltea al lui Bucur.

— Nu, mă duc eu, se ridicase de la locul să u Bucur. Trebuie să -mi ud fruntea ş i să mă ră coresc.

Ajutîndu-I pe Bucur, care mergea greoi, ţinîndu-se de pîntec, Bă iatul ieş ise împreună cu prefă cutul bolnav.

Se strecuraseră pînă la grajd, ş i îl atacaseră pe spahiu, deş i inimile le bă teau gata să le spargă piepturile. Dacă ar fi
fost prinş i, mîine în zori erau scurtaţi de capete sau ar fi trebuit să privească lumea din înă lţimea unor ţepi.

Acum nu mai era însă vorba de ei, ci de mă ria sa Vlad ş i de ţară . Ş i asta le dă dea puteri.

în grajd, desfă cură frînghiile de la cai. Cu o bucată îl legară de sus pînă jos pe paznic. Alta, mai lungă , o fă cură
colac.

Ieş iră din grajd ş i începură să se strecoare pe lîngă ziduri. Pe vremea aceea, Nicopole era o aş ezare lungă ş i
îngustă , semă nînd cu un coridor, ce pornea de la Dună re ş i se urca pe munţi. în partea cea mai de sus se afla
fortă reaţa unde locuia paş a. De o parte ş i de alta, oraş ul era pă zit de ziduri puternice, din care se înă lţau, din loc
în loc, turnuri înalte ş i rotunde de piatră . în faţa cetă ţii, spre fluviu, cele două capete ale zidurilor erau unite printr-
un parapet de lemn.

Aici voiau să ajungă bă ieţii.

Cîţiva ieniceri fă ceau de strajă , vorbind tare, prin locurile acelea. Bă ieţii se pitiră după colţul unei clă diri ş i
aş teptară să treacă .

O luară apoi la fugă , pitiş , ţinîndu-se mereu în umbra zidurilor, pînă se vă zură lîngă parapet ş i începură să se urce
repede, pe o scară scîrţîitoare, spre podul mijlociu.

Ploaia curgea mă runt ş i monoton, ca toamna, din cer. De sus se vedea Dună rea, cu apa cenuş ie-întunecată ,
piş cată necontenit de âcele reci ale ploii.

La malul ei, lîngă o tufă de să lcii, se ză rea că pă tîiul unei bă rci. Mai jos, la cîteva sute de paş i, era debarcaderul. Un
caic, alte cîteva bă rbi ş i o galeră erau legate la ţă rm. Stră jerii însă nu se ară tau.

Pînă să ajungă la barcă , îndră zneţul ce s-ar fi coborît de pe parapet

trebuia să stră bată mai întîi un braţ de apă murdară , care-l înconjura.

pe mal, se ză riră în acea clipă doi achingii. Dar sorţii fuseseră aruncaţi. Nu mai puteau să dea înapoi. Din clipă în
clipă , cineva din dormitorul de unde ieş iseră ei putea veni afară , să vadă ce fac. Se mai putea ş i ca spahiul din
grajd să -ş i scuipe că luş ul ş i să cheme pe cineva în ajutor. Totul ar fi fost atunci pierdut.

podul de sus al parapetului se afla între doi pereţi de lemn. Pereţii se strîmtau cam din cincizeci în cincizeci de paş i,
în dreptul locurilor unde parapetul era sprijinit, în partea dinspre apă , de un fel de contraforturi foarte simple, din
piatră ş i pă mînt. Pe podul acesta nu putea să treacă decît un singur om.

Noii veniţi fuseseră duş i în ajun să vadă cetatea. Bă ieţii, cu gîndul numai la fugă , cercetaseră cu grijă podul ş i
zidurile, ş i ce nu putuseră să vadă aflaseră de la ienicerii mai vechi.

Ca să nu cadă nici unul din aceş tia la bă nuieli, fiindcă le tot puneau întrebă ri, bă ieţii se ară taseră foarte mîndri că
le fusese dat să se aş eze într-o asemenea cetate, clă dită de un mare împă rat bizantin*.

Acum, urmat de prietenul să u, Bă iatul se furiş ă pe pod, că utînd locul cel mai prielnic pe unde puteau să coboare.

— Strâjerul podului din partea asta unde o fi? îl întrebă Bucur, în ş oaptă , pe Bă iat.

Abia îş i sfîrş ise ş oapta, ş i ienicerul care era de strajă se ară tă . Se tra-seră în spatele unuia din stîlpi ş i îl aş teptară
pînă veni în dreptul lor.

Amîndoi îl încolţiră , ş i Bucur îi puse vîrful pumnalului în piept.

— Dă -mi armele ş i nu scoate o vorbă ! îi rosti încet Bă iatul, smulgîndu-i suliţa din mînă ş i iataganul de la brîu.

— Vreţi să treceţi la valahi? îi întrebă ienicerul.

Vocea li se pă ru cunoscută . Bă iatul îi apucă obrazul în palmă ş i, apro-piindu-ş i ochii de el, îl cercetă .

— Ezid! se miră el, venindu-i să ş i rîdă .

Ienicerul nu era altul decît sîrbul că ruia îi salvaseră viaţa.

— Ce cauţi aici? îl întrebă Bucur.

Unul dintre ienicerii vechi s-a îmbolnă vit ş i m-au trimis pe mine în locul lui, ră spunse sîrbul. Dar spuneţi-mi, vreţi să
fugiţi la valahi?

^r-. Asta nu te priveş te! mîrîi Bucur. întoarce-te cu spatele...

Ezid se supuse, ş i Bucur îi fixă vîrful hangerului între coaste, în locul unde învă ţase de la comandanţii turci că ,
împingînd numai puţin, tă iş ul ajunge îndată la inimă . 1

— Cred că ne putem înţelege cu el... îi ş opti Bă iatul lui Bucur, în timp ce lega, cu repeziciune, un capă t al frînghiei
de stîlp.

Bă iatul, cu toate că trecuse prin atîtea împrejură ri grele ş i vă zuse nenumă rate groză vii, iar comandanţii ienicerilor
încercaseră să -l deprindă cu uciderea fă ră milă , nu se împă ca, ş i nu se va împă ca pînă la sfîrş itul vieţii cu ideea de
a omorî cu inima uş oară un om. Legea cea cruntă a ră zboiului, ce te îndeamnă să -ţi ucizi duş manul, mai înainte
de a te ucide el pe

tine, n-a putut, cu toate primejdiile care l-au înconjurat, să pună niciodată

Hribii?.''

Oraşul şi cetatea Nicopole au fost întemeiate de împă ratul bizantin Heraclios în anul 629. Aici a avut loc, în anul 1369, vestita bă tă lie între cavalerii
apuseni, ală turi de oastea română şi maghiară , şi oastea otomană condusă de Baiazid. Victoria au dobîndit-o otomanii.

deplină stă pînire pe el. Calea pe care mergea era aceea a blîndeţii ş i înţelegerii. De aici, ce-i drept, i s-au tras ş i
unele suferinţe.

— Numele meu adevă rat este Mihailo, le suflă ienicerul în taină , vă zînd că Bă iatul nu are de gînd să -l ucidă . Luaţi-
mă cu voi...

Bă iatul se întoarse spre Bucur. Schimbară amîndoi o privire.

— De mult vroiam sâ fug, continuă sîrbul. Dar n-am avut curaj. Nu ş tii în cine te poţi încrede...

— Bine, se învoi Bucur, la o miş care cu capul a Bă iatului. Dacă ne tră dezi, te înjunghiem...

— De asta să n-aveţi grijă ! spuse Mihailo. îi ură sc pe osmanlîi...

— Să ne-o dovedeş ti! îi ceru Bă iatul ş i-i fă cu semn lui Bucur că poate începe să coboare.

— Vorbeş ti cu cineva? se auzi vocea ienicerului ce stă tea de strajă dincolo de gîtuirea rotundă a podului.
— Nu. Mi-e urît ş i cînt pentru mine, îi ră spunse sîrbul.

— Vino, sau să viu eu la tine să stă m de vorbă ... se auzi ienicerul din partea cealaltă a podului.

— Ră mîi acolo. Mă simt mai bine singur, se gră bi să spună Mihailo.

Bă iatul, care în prima clipă ridicase hangerul, îş i lă să în jos braţul, ră -

suflînd uş urat.

— Cînd ajunge Bucur la capă tul sforii, îi spuse sîrbului, ară tîndu-i spre poalele cetă ţii, începi să cobori tu...

— Bucur? Aha! Acesta e numele valah! Ş i tu cum te numeş ti? îl întrebă Mihailo.

— Bă iatul...

Bucur, înotînd în apa care era rece ca gheaţa, scutură frînghia. Atunci Bă iatul îi fă cu semn ş i sîrbului să coboare.

— Ş i tu?

— Eu vin după tine

Ajunseră jos ş i înotau, plescă ind încet, spre limba stîncoasă de pă mînt, ce se întindea înaintea lor, cînd se auzi din
cetate o trîmbiţă sunînd, ca un ţipă t omenesc. Tobele duruiră ş i ele semnalul fugii unor ieniceri.

Ceea ce prevă zuse Bă iatul se întîmplase. Spahiul din grajd reuş ise să -ş i scoată din gură cîrpa ş i dă duse alarma.

Dacă mai întîrziau puţin, erau prinş i.

— Repede, la barcă ! îi îndemnă Bă iatul.

Pe parapetul de unde coborîseră ei se strînseseră o mulţime de ieniceri.

Un val de să geţi porni de sus. Din pricina ploii, a vîntului ce începuse să bată ş i a întunericului, nici una nu-i lovi.

Cineva strigă ră guş it:

— Prindeţi-i! Fugari...

Vîntul îi purta cuvintele ş i nu se înţelegeau prea bine, dar Bă iatul crezu că recunoaş te glasul paş ii.

Se apropiau de ţă rmul Dună rii, cînd, pe neaş teptate, o suliţă se înfipse lîngă ei, în noroi, plescă ind surd prin apă .
Bucur o smulse ş i o azvîrli înapoi. Cu un horcă it, cel care era de strajă pe ţă rm ş i încercase să -l ucidă se pră vă li,
lovit în gîtlej.

Alt achingiu venea în goană , de lîngă să lcii. Mihailo îl întîmpină . Se încinse o luptă scurtă , ş i sîrbul îl lovi cu
hangerul în pîntec. îl prinse apoi de umeri ş i-l scufundă în apă .
— în barcă !... în barcă !... îi zori Bă iatul.

Să riră în barcă , o dezlegară iute, ş i Bă iatul cu Bucur începură să vîs-ească .

Trîmbiţele din cetate sunau ş i tobele bă teau înnebunitor.

— Să trecem Dună rea cît mai curmeziş ! fu de pă rere Mihailo. Au pornit trei bă rci încă rcate cu ieniceri. Vor să ne
iasă înainte...

_ îi comandă însuş i aga! bă gă de seamă Bucur.

Aga era în picioare, în prima barcă . Pesemne le poruncise ienicerilor să -ş i întindă arcurile, că ci patru sau cinci
să geţi vîjîiră pe lîngă ei.

Din nefericire, curentul fluviului era atît e puternic, încît barca fugarilor — cu toate că Mihailo ş i Bucur vîsleau din
ră sputeri — nu putea să -ş i urmeze drumul ş i era împinsă în jos.

— Mai avem puţin ş i ne ciocnim cu barca în care se gă seş te aga! îi în-stiinţă Bă iatul pe tovară ş ii să i.

Celelalte două bă rci se pregă teau să -i înconjoare din faţă ş i din spate, în bă rcile ienicerilor, vîslaş ii erau cîte patru,
ş i direcţia se putea pă stra mai uş or.

înconjuraţi, nu mai putea fi vorba de scă pare. Numă rul ienicerilor ce-i urmă reau era de zece ori mare.

— Mi se pare că sîntem pierduţi! se amă rî Mihailo. Ş i cît nă dă jduiam să scap din ghearele turcilor...

— Stai, încă nu sîntem prinş i, le fă cu curaj Bucur...

— Trageţi! porunci, din barca sa, aga ienicerilor.

Alt roi de să geţi porni. Norocul fugarilor fu ş i de data asta noaptea. Vîntul ş i ploaia le erau prieteni.

Bă iatului îi veni o idee:

— Să ne prefacem că sîntem loviţi, să ră sturnă m barca ş i să -i lă să m să creadă că ne-am înecat.

— Dacă am putea ajunge pe malul românesc... murmură Bucur.

— E prea departe, clă tină din cap Mihailo.

— Aş a e, recunoscu Bă iatul. Uite, colo, pe ţă rmul bulgă resc e o pă dure...

— O vedem, ziseră Mihailo ş i Bucur.

— Ne că ută m unul pe altul înlă untrui ei. Curaj, bă ieţi...

— Cu bine! ră spunseră ei...

încă o dată ienicerii traseră spre fugarii de a că ror barcă se apropiau.

— Sînt ră nit, dete un ţipă t Bă iatul pe turceş te, ridicîndu-se în picioare ş i lă sîndu-se apoi să cadă în apă , cu braţele
întinse, ca ş i cum ar fi fost lovit. kţ

— Unul s-a dus, se bucură aga. Omorîţi-i ş i pe ceilalţi!...

Cît ar fi vrut Mihailo să aibă acum arcul, că ci el era unul dintre cei mai buni ţintaş i din ortâ. Aş a, se mulţumi să
scrîş nească din dinţi ş i să încerce să se ascundă pe fundul bă rcii, în timp ce alte să geţi zburară prin preajmă ,
înfigîndu-se în lemnul bă rcii.

Prefă cîndu-se că sînt ş i ei ră niţi, Bucur ş i Mihailo se aruncară , de asemenea, gemînd, în apă .

în că dere îş i ră sturnaseră barca.

Se dă dură la fund ş i înotară cît puteau de iute spre vale, ajutaţi de cu-*ent.

— b-au înecat tustrei, zise aga mulţumit, după ce-ş i plimbă privirea pe suprafaţa unduitoare a Dună rii. Nu ş e mai
vede nimic...

— Nimic., recunoscură ienicerii, bucuroş i să se întoarcă mai degrabă .

— Agă ţaţi barca fugarilor, aş a ră sturnată cum e, de a noastră , ş i trage-ţi-o la mal, porunci aga.

Ploaia se înteţise ş i fluviul parcă fierbea. Din fundul să u venea un zvon înă buş it. Pă durea de să lcii se zbă tea.
Bă rcile ienicerilor, ce luaseră cu ele ş i barca bă ieţilor, pluteau că tre debarcader. Pe malul de la Nicopole zgomotul
se liniş tea. Numai o fă clie mai tremura pe podul de lemn al cetă ţii. Razele ei stră luceau din cînd în cînd prin gurile
de tragere cu arcul.

Bă iatul scoase capul din valuri. Era departe de debarcader.

— Sînteţi pe-aici? întrebă el, bă tînd apa cu tă lpile.

— Eu am ajuns! îi ră spunse, mai din mijlocul fluviului, Mihailo.

Abia acum, după ce trecuse primejdia, Bă iatul îş i dă du seama cît era

apa de rece

— Brrr!... începu să tremure. Dar Bucur unde e? BucureeeL.Bucure-ee!...strigă .

— SssstL. Am ajuns! îl auzi pe Bucur de pe mal. Veniţi încoace.

— Venim!... Venim!... ră spunseră Bă iatul ş i Mihailo.

Nu trecu mult ş i se adunară tustrei, cu apa ş iroind pe ei ş i îngheţaţi de frig.

— Bine era să fi putut ajunge pe ţă rmul celă lalt înainte de revă rsatul zorilor, îş i dă du cu pă rerea Bucur, să rind pe
loc ş i bă tîndu-se cu palmele pe piept ş i pe umeri, să se mai încă lzească . S-ar putea ca paş a să trimită mîine de
dimineaţă ienicerii să ne caute cel puţin leş urile aruncate de apă la mal, ca să ni le poată înfige în ţepi, pe ziduri.

— Ah! Dacă am fi ră mas cu barca... se întrista Mihailo.

O luară de-a lungul ţă rmului, apropiindu-se de pă durea de să lcii unde voiau să se ascundă , pînă vor lua hotă rîrea
ce anume era mai bine să facă .

Pă mîntul chiftea sub picioarele lor desculţe.

Ploaia mai încetase însă ş i, că tre miază noapte, deasupra Valahiei, cerul se limpezise puţin. Dintr-o spă rtură a
norilor mijea un petec de lună .

— Semn bun, se înveseli Bă iatul. Uite ce spun eu: să ne odihnim ş i să încercă m să trecem totuş i înot dincolo.

Pe cînd vorbeau aş a, adunaţi pe că rarea ce ş erpuia prin pă dure, pe malul Dună rii, zgribuliţi de frig, se treziră
înconjuraţi de o ceată de bă rbaţi ş i femei.

Se vedea limpede că noii veniţi erau niş te ţă rani bulgari, ce fuseseră strînş i de turci, lucraseră pe undeva, pe la
vreo cetate, ş i acum se întorceau acasă . Bă rbaţii aveau în mîini, unii sape, alţii numai niş te toiege. Feţele le erau
învă luite în bă rbi ţepoase ş i zbîrlite, cele mai multe că runte, ca niş te nori ai amă ră ciunilor. Femeile, îmbră cate în
fuste cenuş ii ş i sumane de postav ţă ră nesc, cîrpite ş i ră scîrpite, veneau în urma bă rbaţilor. Printre ele erau ş i cîteva
fete tinere. Dar ş i acestea pă reau bă trîne. Feţele asprite ş i umerii încovoiaţi de oboseală nu lă sau să li se vadă
tinereţea.

Oamenii veniseră , pe nesimţite, pe poteca din pă dure, îndreptîndu-se spre satul ce se afla în apropiere. Cei mai
mulţi erau desculţi, ş i doar puţini purtau opinci din coajă de copac.

Erau flă mînzi, trudiţi ş i îndîrjiţi.

Un bă trîn cu o chică lungă pă ş ea înaintea tuturor.

— Uite niş te turci ră tă ciţi, zise bulgă reş te.

— Arme au? întrebă alt ţă ran din urmă .

— N-âu, ş i chiar dacă ar avea... mormă i bă trînul, trebuie să ...

— Să scă pă m lumea de ei, să nu mai îngroaş e haita de la Nicopole.

— înecaţi-i! ţipă ascuţit o femeie. Unii ca ei mi-au luat amîndoi bă ieţii... i —

— Să -i înecă m! rostiră alţii, ş i cîteva toiege ş i sape se ridicară .

Bă trînul îl învă ţase pe Bă iat bulgă reş te, încă din prima copilă rie, cum se silise să -l înveţe ş i alte limbi. Nu era greu.
Aproape fiecare că lugă r din mînă stirea Tismana cunoş tea ori bulgă reş te, ori sîrbeş te, sau amîndouă aceste limbi
slave.

Bucur, care împreună cu Tit fusese silit să cînte ş i să joace prin garnizoanele turceş ti din Bulgaria, rupea ş i el cîteva
vorbe. Iar sîrbul Mihailo avusese mama bulgă roaică .

Ţ ă ranii îş i ridicaseră toiegele ş i sapele ş i se pregă teau să -i toace cu ele — aş a cum fă ceau ţă ranii bulgari ori de
cîte ori întîlneau pîicuri ră zleţe de ieniceri — ş i să -i arunce în Dună re. De aceea ienicerii nu umblau, de obicei, decît
în cete prin Bulgaria, unde poporul, deş i în lanţuri, nu se dă dea învins.

Bă ieţii, pentru întîia oară , se simţiră înfricoş aţi.

Aventura pe care o tră iseră , oboseala, frigul, încordarea fă ră margini îi istoviseră .

Vedeau că se apropie moartea. Ş i moartea nu venea de data asta de la duş mani, ci de la prieteni. Cum să -i facă să
înţeleagă lucrul acesta?

— Staţi! strigă Bă iatul, ridicînd mîinile. Nu sîntem ceea ce credeţi...

Bă rbatul cel vîrstnic, din frunte, se opri.

— Nu sînteţi ieniceri?

— Ba da... bîigui Mihailo.

— Atunci pe ei, ce mai staţi? se îndîrji femeia că reia i se ră piseră bă ieţii, ieş ind ea însă ş i înaintea celorlalţi.

Bă iatul aruncă o privire spre Dună re. Aburi verzui pluteau deasupra ei. Ploaia contenise ş i luna se vedea în
întregime, spă lată ş i curată ca obrazul unei fete într-o zi de să rbă toare. Dincolo de apă era ţă rmul valah. Vlad
trebuia înş tiinţat. Vlad era în primejdie.

— Am fost ieniceri, strigă Bă iatul mai departe, cu mîinile ridicate. Sîntem copii de valahi, ră piţi în urmă cu trei ani
de turci. Adică el e sîrb, îl ară tă pe Mihailo. Ş i Mihailo dă du din cap, în semn că aş a e. Dar ne-am pă strat credinţa
stră moş ească . Noaptea asta am fugit din cetate...

— De la Nicopole? se mirară cîţiva. Asta nu se poate...

— Se poate, întă ri Bucur. Sîrbul acesta era de strajă , ş i ne-a ajutat...

Oamenii începură să -ş i lase jos sapele ş i toiegele.

— Mă i, să ş tiţi că e adevă rat, îş i dete seama bă trînul. De asta era atîta tulburare la cetate. Aţi vrut să fugiţi peste
Dună re?
— Da, cu o barcă , dar n-am putut, îl lă muri Bă iatul. Ne-am ră sturnat singuri barca, să creadă turcii că ne-am
înecat.

— Să racii de ei! oftă femeia înverş unată de adineauri.

— Ş i-acum ce-aveţi de gînd? îi întrebară ceilalţi bă rbaţi ş i femei, strîn-gîndu-se prietenoş i în jurul lor.

— Vrem să trecem încă în noaptea asta dincolo, ca să ajungem mîine la voievodul Vlad.

— în Vlad ş i-au pus mulţi nă dejdea, de cînd a fost ră pus de molimă , la Belgrad, loan de Hunedoara, glă sui
bă trînul. El singur mai ţine sabia în

51

■gr. v, \ .

HB 'ji(

mînă , stînd stavilă împotriva pă gînilor. Dacă va vrea Dumnezeu, poate să ne vină ş i nouă într-ajutor.

— Noi ş i cu valahii am fost întotdeauna ca fraţii, rostiră bă rbaţii ş i femeile.

— Veniţi acum, urmă bă trînul, să vă încă lziţi ş i să vă dă m, de unde om gă si. niş te schimburi uscate. Avem o
luntrfe pitită sub mal.

Satul, dacă se poate numi aşa, era la o azvîrlitură de bă ţ, la capă tul pă durii. Cîteva bordeie înfundate în pă mînt ş i
două sau trei colibe de nuiele lipite cu lut. într-una din aceste colibe bă ieţii se dezbră cară , aruncîndu-ş i în foc
veş mintele roş ii, cu brîie scumpe, albastre, de mă tase, pe care le purtaseră cu atîta silă . Parcă niş te poveri
zdrobitoare le fuseseră luate din spate, cînd îş i vă zură hainele ienicereş ti arzînd. Se simţiră mai uş uraţi ş i veseli.
Ţ ă ranii le aduseră , din să ră cia lor, îmbră că minte albă de pînză , se-mă nînd cu aceea a valahilor. Bă iatul mai primi
o bundă zdrenţuită , Mihailo un sumă iaş strîmt ş i rupt în coate, ş i Bucur un ilic.

în colibă flă că rile luceau vesele.

Mîncară o fiertură de mei. Sorbiră din ulcele o bă utură fierbinte, întă ritoare, din fructe de mă cieş de toamnă ş i
buruieni tinere de primă vară .

întremaţi, se întoarseră apoi, înconjuraţi de să teni, pînă la Dună re, unde într-un loc ferit, între să lcii, se afla pitulată
luntrea. Bă ieţii îş i luară ră mas bun de la oameni. Femeia care ceruse în pă dure, cu glas tare, ca ei să fie înecaţi, îi
să rută ca pe copiii să i. Lacrimile ei le udară obrajii. Ş i însoţiţi de binecuvînţă rile ş i ură rile oamenilor, rostite din
inimă , se depă rtară de malul bulgă resc.

— Ehei, zise pe drum ţă ranul bulgar ce-i însoţea ş i urma să se înapoieze cu barca, din Valahia ne vin o mulţime de
veş ti! Vlad se arată a fi un domn ş i jumă tate.
La întrebă rile bă ieţilor cu privire la veş tile despre mă ria sa Vlad, acesta le povesti cum noul domnitor îş i alcă tuise o
armată nouă , din slujitori ş i ţă rani credincioş i, cu ajutorul că rora îi ţine din scurt pe turci. De asemenea, ş i-a fă cut
o gardă de oş teni bine instruiţi, însă tot numai cu oameni de ţară , nu cu stră ini. Oş tenii aceş tia, numiţi trabanţi ş i
înarmaţi cu halebarde3, sînt gata să moară pentru el.

— Ş i eu aş fi gata să mor, dacă ar fi nevoie, rosti Bă iatul. A fost atît de bun cu mine. Mi-ar place să fac parte dintre
trabanţii să i. Dar anumiţi boieri erau împotriva lui. Mai ales unul, Albu cel Mare...

— Albu cel Mare? Am auzit de el. A pierit de trei ani. S-a ridicat cu oaste împotriva lui Vlad. Unii boieri l-au sprijinit
pe Albu. Dar Vlad l-a prins ş i l-a tă iat...

— Bine i-a fă cut! glă sui Bucur. Din cauza lui ş i pentru el ne-a oropsit comisul Ghilţ.

— Despre boierii tră dă tori mai cunosc o întîmplare, rîse ţă ranul. Nu ş tiu dacă o fi adevă rată ...

— Povesteş te-o! îl rugară bă reţii.

— Se zice că mă ria sa Vlad, în haine schimbate ş i cu faţa acoperită , cum umblă el adesea prin sate ş i tîrguri, a
reuş it să se strecoare printre

141

'aceşti mari boieri ş i să -i audă cum puneau la cale chiar moartea lui...

Nelegiuiţii!... rosti Bă iatul, neputîndu-se stă pîni.

— Domnitorul s-a fă cut că e un om de-al lui Albu ce Mare, rîse ş i cu mai multă poftă ţă ranul. I-a chemat la o petrecere pe
seara urmă toare, într-o casă a unui credincios al lui, zicînd să vie neapă rat toţi cîţi vor moartea domnitorului. «Vodă va fi
otră vit, i-a încredinţat el, ş i voi mă veţi aiuta atît la uciderea lui Vlad, cît ş i la azvîrlirea leş ului în apă .» Boierii au că zut în
capcană ş i s-au legat să vină la ospă ţ. S-au despă rţit, înţelegîn-du-se să se recunoască între ei prin cuvintele: «Pe
mîine seară ».

In seara urmă toare, dornici să -l ucidă pe Vlad, s-au strîns în locul ş i la ceasul hotă rît, ş optindu-ş i între ei: «Pe mîine
seară !» «Pe mîine seară ...»

Erau tare mulţumiţi, se ospă tau ş i beau cu poftă . Ş i iată -l ş i pe Vlad, Dră culea, cum îl numeau. «Pe mîine seară , boieri!»
rosteş te el cuvintele de recunoaştere. «Pe mîine seară !», sar boierii bucuroş i de la mese, socotind că a venit clipa cea
mare. «Dar vodă n-a venit!» se mîhneş te unul. «Ba a venit!» ră spunde Vlad ş i îş i dezveleş te obrazul, îş i dă jos haina
neagră ş i ră mîne în cea domnească ...

«La fel ca atunci la Rîmnic!» îş i aminteş te Bă iatul.

— Ş i boierii? întreabă Bucur cu sufletul la gură .

— Au că zut în genunchi să ceară iertare...

— Ş i vodă i-a iertat? se înverş ună Bă iatul.

— Aş ! De unde! I-a luat la cercetare. I-a întrebat un singur lucru: Cîţi domni a apucat fiecare de cînd tră ieş te.

— Ş i ei ce-au ră spuns? întreabă Mihailo.

— Nici unul nu apucase mai puţin de ş apte. «Ş i asta numai din pricina dezbină rilor ş i uneltirilor voastre, a tunat
vodă . Domnii se schimbă , ţara slă beş te, ş i turcul ne-o ia în stă pînire!» Ş i i-a tras pe toţi în ţeapă !

— Bine le-a fă cut! ziseră într-un glas Bucur ş i Mihailo.

Luntrea se apropia de mal. Malul valah era mai jos decît cel bulgă resc.

începea să se lumineze de ziuă . Pe apa Dună rii pluteau ră dă cini, ramuri ş i ierburi smulse din munte de ploi.

Cerul era din nou senin ş i cele cîteva resturi scuturate de nori erau împinse de vînt că tre Nicopole.

Cetatea pă rea, în depă rtare, pustie. Nu se ză rea acolo nici o miş care. Zidurile ei reci priveau mohorîte ş i
ameninţă toare că tre pă mîntul valah.

De-acolo scă paseră bă ieţii, ş i nici nu le venea să creadă că sînt aici.

Tustrei îi strînseră mîinile ţă ranului ş i să riră din luntre.

Tinerii valahi îngenuncheară ş i să rutară pă mîntul încă ud de ploaie, după stră vechea datină a celor ce se întorc
acasă , aş a cum învă ţase Bă iatul de la Bă trîn.

Sufletul Bă iatului era atît de uş or, încît, dacă ar fi fost o pasă re, ar fi simţit nevoia să zboare. Să zboare ş i să cînte
ca o ciocîrlie: «Acasă ... acasă ...»

— Să ne vedem cu bine! îi strigară ţă ranului. Vă mulţumim tuturor.

— Curaj ş i spor la drum! le ură acesta, în timp ce-ş i întorcea luntrea, îndreptîndu-se spre ţă rmul bulgă resc. Ş i mai
aş teptă m veş ti!

— Acasă !... Acasă !...

Casa însemna Tîrgoviş te.

Bă ieţii porniră întins, pe jos, că utînd drumul spre scaunul domnesc.

In cale mai auziră de la oameni ş i alte lucruri — în afară de cele povestite de ţă ranul bulgar — ş i anume, în primul
rînd, că în Vaiahia s-a fă cut
rînduială . Vodă ură ş te atît de mult ră ul, încît, dacă să vîrş eş te cineva vreo hoţie sau nedreptate, este pedepsit. Pot
să fie cei vinovaţi ş i boieri mari sau preoţi, pedeapsa este aceeaş i: spînzură toarea sau ţeapa. Cu nici o bogă ţie nu
se pot ră scumpă ra. Vodă îi ră pune fă ră milă ş i pe mincinoş i — că ci nu îngă duie decît adevă rul. Cei leneş i, cei ce
nu-ş i pă strează cuvîntul dat, ca ş i femeile necredincioase, ori fetele uş uratice, care-ş i ung cu suli-manuri chipul,
dîndu-ş i ochii peste cap, nu au o soartă mai bună .

Cel mai straş nic îi osîndeş te însă Vlad pe pă mîntenii fă ră dragoste de ţară sau pe stră inii ce nu cinstesc cum se
cuvine Vaiahia ş i pe stă pînitorii ei.

Astfel de vorbe ş i încă multe altele ascultară bă ieţii noş tri cît timp se zoriră pe jos, apoi într-o că ruţă a unui
pescar, ş i, în sfîrş it, cît goniră pe cai, însoţiţi de o ceată de oş teni ai lui Vlad, dintre cei ce privegheau drumurile,
cunoscînd ce se petrecea în sate ş i tîrguri, pe drumuri ş i pe ape, prin tot tă rîmul valah.

O NOAPTE PE VALEA VOIEVOZILOR

Bă ieţii ş i Tit nu se mai să turau să se îmbră ţiş eze, să se privească ş i să se asculte vorbind.

Mai ales lui Tit nu-i venea să creadă că aceia care fuseseră doar niş te copii — cînd ră utatea ş i dorinţa de
ră zbunare a comisului Ghilţ îi despă rţise — crescuseră atît de mari, li se îngroş aseră puţin glasurile ş i amîndu-rora
le ră să riseră deaspura buzei de sus tuleiele. Inima lui de tată îl îndemna să -l strîngă la piept mai mult pe Bucur.
Numai că , fiind un om bun ş i înţelegă tor, nu-l lă sa pe Bă iat să simtă acest lucru. îi ară ta aceleaş i calde
simţă minte, ca ş i fiului să u. De fapt nici nu era prea greu, fiindcă în lunile cît colindaseră prin ţară se ţesuseră între
Bă iat ş i Tit niş te legă turi aproape la fel ca acelea dintre un tată ş i fiu.

Era miş că tor, ce-i drept, însă ş i cam caraghios, să vezi pe un om atît de voinic, cioplit parcă dintr-un trunchi
retezat de stejar — cum era pă puş arul — plîngînd ca o femeie.

Atît era de bucuros de revederea neaş teptată că , oricît se stră duia, nu putea să -ş i oprească lacrimile. Pe chipul lui
mare, cu pielea negricioasă ş i învîrtoş ată , semă nînd cu coaja de copac, pică turile fierbinţi ş i să rate i se prelingeau
necontenit pînă în barbă , în timp ce-i strîngea la piept, pe rînd, cu braţele sale îngrozitor de lungi, pe cei doi bă ieţi.

La bucuria generală luau parte ş i Negru ş i ursul.

Un asemenea spectacol merita să fie vă zut. Cele două animale nu îş i uitaseră stă pînii ş i se înghesuiau care mai de
care să -i atingă pe noii sosiţi — unul cu fruntea, nechezînd înduioş ă tor, celă lalt cu labele, mormă ind. Calul numai
că nu vorbea, dar încolo îl privea pe Bă iat cu niş te) ochi

:i
4

umezi, aproape omeneş ti. îi punea capul pe umă r ş i ş i-l sprijinea cu încredere. în felul acesta nă dă jduia că îl va
face să înţeleagă pe Bă iat cît îl iubea, cît îi lipsise de mult în aceş ti trei ani, de cîte ori nu-i venise să -l pă ră sească
pe Tit ş i s-o ia la fugă prin coclauri, doar-doar îl va regă si. Ursul avea ş i el un fel aproape asemă nă tor de a se
purta faţă de Bucur, ală turi de care copilă rise. însă nu-l uita nici pe Bă iat. Din cînd în cînd se repezea la el, apucîndu-
l cu labele pe după umeri, ş i mormă ind bucuros îl strîngea la pieptul pă ros. O dată îl strînse chiar cu atîta foc, încît,
dacă Bă iatul n-ar fi ajuns aş a de voinic în anii petrecuţi în tabă ra ienicerească , poate l-ar fi înă buş it.

Mihailo ş ezuse la început mai la o parte, dar curînd fu prins ş i el de vîrtejul veseliei celorlalţi. Familia pe care ş i-o
pierduse din pricina nă vă lirilor otomane ş i-o regă sea aici, ală turi de un om simplu ş i bun, ca pă puş arul, de cei doi
bă ieţi ş i de niş te biete necuvîntă toare, cum erau Negru ş i ursul, iar patria lui adoptivă devenea Vaiahia.

Hp

Pînă -să ajungă insă să se întîlnească cu Tit, bă ieţii stră bă tuseră ţara, că lă ri, că lă uziţi de oş tenii domneş ti. Aceş tia
aveau o înfă ţiş are care le plă cuse bă ieţilor. Fuseseră aleş i numai oameni înalţi, chipeş i, purtînd pe ei un fel de
dolmane, cum erau cele ungureş ti, încheiate cu nasturi fă cuţi din ş ireturi, că ciuli înalte din postav, împodobite cu
blană , cizme de piele în picioare, ş i erau înarmaţi cu să bii ş i halebarde.

în drum nu fă cuseră decît o oprire într-o cetate aş ezată pe rîul Dîmboviţa, în mijlocul unor pă duri dese, numite
Codrii Vlă siei. Aici, în Cetatea Bucureş tilor, se ş optea că ar cam dori vodă , cu vremea, să -ş i stră mute capitala. La
Tîrgoviş te, cel mai de seamă ş i mai frumos oraş al ţă rii, să lă ş -luiau prea mulţi dintre duş manii să i înverş unaţi, foş ti
prieteni ş i tovară ş i de uneltiri ai lui Albu cel Mare, pe care Vlad îl scurtase de cap încă de la începutul domniei. în
Cetatea Bucureş tilor, Vlad îşi clă dise o casă întă rită , în mijlocul unei puzderii de cocioabe acoperite cu paie, de
dughene ale negustorilor ş i ateliere ale fierarilor, dulgherilor ş i ale altor meseriaş i.

Nu prea departe de casa domnească , se ridica un han. în curtea lui se aflau o mulţime de care cu boi dejugaţi.

La han poposiră oş tenii. Bă ieţii fură ospă taţi pe seama domniei, aş a cum suna porunca pentru toţi cîţi erau
conduş i, sub pază , pînă la scaunul din Tîrgoviş te.

Din cetatea amintită , ţinură rîul Dîmboviţa pe tot cursul să u, stră bă tînd pă durile pînă într-un sat ce era, ca ş i toate
moş iile dimprejur, în stă pînirea unui mare boier, Fior.

în dreptul conacului cu ziduri ca de cetate, al boierului Fior, se despă rţiră de cursul Dîmboviţei ş i, tă ind printr-o
luncă împresurată de să lcii scorburoase ş i plopi, ieş iră spre valea altui rîu, Ilfovul. Trecură rîul prin vad — ş i iacă tă -
i, în puţină vreme, la poarta dinspre miază zi a cetă ţii de scaun.

De pe zidurile înalte, stră jerii îi opriră cu strigă te groase ş i ameninţă toare: Dar oş tenii le ră spunseră , ară tîndu-le
cine sînt. Ş i intrară cu bă ieţii pe poartă .

Dacă Cetatea Bucureş tilor era un tîrguleţ curat, cu niş te case domneş ti, un han, cîteva dughene ş i o bisericuţă de
lemn, în schimb Tîrgoviş-tea le stîrni bă ieţilor o uimire dintre cele mai puterqice.

Casele erau ară toase, cu acoperiş uri largi, de ş indrilă , ş i înconjurate cu gră dini ş i livezi. Printre coroanele înverzite
ale copacilor — fiindcă aici, în Valahia, primă vara pă rea că venise de-a binelea — se iveau turlele — care de care
mai stră lucite — ale nenumă ratelor biserici. Aproape fiecare mare boier din Tîrgoviş te îş i ridicase în ogradă cîte o
biserică , cele mai multe fiind fă cute din piatră . în biserici, boierii îş i aveau preoţii sau că lugă rii lor, ce le fă ceau
slujbele de dimineaţă ş i seară .
Oş tenii domneş ti, acolo unde împrejmuirile erau mai scunde, aruncau în ogră zile boiereş ti priviri pă trunză toare ş i
lipsite de prietenie. La ivirea oamenilor lui Vlad, rarii slujitori boiereş ti, înarmaţi, ce se vedeau pe uliţe sau cei ce se
iţeau prin locaş urile rotunde, anume scobite în ziduri, dispă reau ca bă tuţi de vînt. Unii se tră geau înapoi, să nu li
se mai vadă obrazu-rile. Ceilalţi intrau repede în curţi ş i închideau în urma lor porţile de lemn, cu drugi puternici
sau cu cîrlige de fier.

Că suţe mai mă runte, cum vă zuseră în Cetatea de pe rîul Dîmboviţa, cocioabe sau bordeie-JUi se întîlneau în
Tîrgoviş te. Să ră cimea fusese nevoită -să -ş t^ndă ~codoabele sau petecele de pă mînt. Boierimii trufaş e sau chiar
neguţă torilor înstă riţi nu le plă cea să se amestece cu nevoiaş ii.

în timpul lungii domnii a înaintaş ului lui Vlad, aceste mă suri se desă -vîrş iseră . Micii meş teş ugari, cîrpacii de
încă lţă minte ş i îmbră că minte, bă rbierii ş i tot soiul de oameni nevoiţi să -ş i cîş tige pîinea, fă cînd fel de fel de munci
neguţă torilor înstă riţi, fuseseră împinş i cu totul afară din oraş . Cocioabele lor se gă seau în partea mai joasă de
dincolo de ziduri.

Că lă reţii noş tri stră bă tură partea de miază zi, liniş tită ş i tă cută , a ogră zilor ş i caselor boiereş ti, ş i intrară pe uliţele
strîmte, unde se înghesuiau pră vă liile ş i dughenele neguţă toreş ti, cu acoperiş uri late ş i lă sate în faţă ca niş te
cozoroace de ş epci, la adă postul că rora puteau fi înş iruite mă rfurile: postavuri ş i pînzeturi, încă lţă minte sau numai
piele tă bă cită , olă rie, fă ină , peş te proaspă t ş i să rat, obiecte de podoabă — ş i toate cîte se mai puteau vinde într-
un tîrg atît de mare ş i însemnat ca Tîrgoviş te.

Pe vremea lui Mircea cel Bă trîn, bunicul domnitorului Vlad — acela ce stă pînise Valahia pînă la Marea cea mare —
pe locul acesta, unde se întindeau pră vă liile ş i puzderia de ateliere pe bresle — unele în aer liber sau numai sub
cîte un ş opron — fusese tîrgul propriu-zis. Aici se întîlneau ne^ guţă torii, venind cu carele din toate patru ză rile,
din ţară ş i de peste hotare, să -ş i vîndă sau să -ş i schimbe între ei mă rfurile. Tîrgul se ţinea ş i primă vara, ş i toamna,
după culesul strugurilor.

Pentru că locuitorii oraş ului se înmulţiseră ş i se ridicaseră case numeroase, locul se strîmtase.

Asta îl fă cuse pe Vladislav, după cum se povesteş te, să ia hotă rîrea ca tîrgurile de aici — cele mai mari ş i vestite
din ţară , de la care venea chiar numele oraş ului — să aibă loc în afară de ziduri.

Locul ales de Vladislav pentru ţinerea tîrgurilor era pe malul celă lalt al rîului Ialomiţa — rîu ce stră juia în partea de
miază noapte zidurile oraş ului — în apropiere de aş a-numita Vale a Voievozilor. (Vale unde, în vremea de demult,
pe o cîmpie înflorită , îş i ţineau stră vechii cneji ş i voievozi adună rile cu obş tea, atunci cînd aveau de luat hotă rîri
însemnate, cum ar fi pacea sau ră zboiul.)

Stră mutarea tîrgului, fă cută de Vladislav, se pă strase ş i sub voievodul Viad, fiindcă oraş ul, oricît era de mare, nu
izbutea să cuprindă pe toţi neguţă torii cîţi veneau din întreaga ţară .

De altfel, chiar în ziua aceea începuse tîrgul din saptamina de dinaintea Floriilor. Neguţă torii erau plecaţi cu mă rfuri
pe Valea Voievozilor. Cu toate acestea, freamă tul era destul de viu ş i în cartierul neguţă toresc al Tîrgoviştei, că ci
mulţi stră ini de locuri veniseră să viziteze ş i să cunoască pră vă liile din oraş .
Dincolo de cartierul acesta, plin de zarvă ş i înghesuit, de unde, prin poarta Dealului, se putea trece peste Ialomiţa,
începea, spre stînga, Uliţa

Domnească .

Uliţa avea de o parte casele domneş ti, sprijinite pe zidurile dinspre miază noapte ale cetă ţii, ş i de alta — o serie de
curţi boiereş ti.

Nefiind cu putinţă , ca astă zi, o aliniere a caselor ş i gră dinilor, Uliţa Domnească se înfă ţiş a privitorului într-un fel de
haos pitoresc de curţi, clă diri de locuit ş i biserici, împrejmuite de ziduri ş i garduri de lemn, ale că ror porţi înalte ş i
bine ză vorîte erau pă zite de slujitori înarmaţi.

De cum coteai spre stînga, pe Uliţa Domnească , cele mai mari case erau tot ale fostului vistiernic Fior, acela al că rui
conac, zidit în chip de cetate, îl întîlniseră bă ieţii pe malul Dîmboviţei, în timp ce că lă reau spre Tîrgoviş te.

Oş tenii domneş ti se opriră o clipă în faţa porţilor întunecate, tă cute ş i bine ză vorîte, ale caselor lui Fior, în spatele
că rora nu pă rea să se afle nimeni. Se uitară lung la crenelul de pe zidul de lîngă poartă , ş i Bă iatului i se pă ru că
vede, în razele roş ii ale amurgului care se cobora peste oraş , lucirea unui vîrf de suliţă sau a tă iş ului unei să bii.

Doi oş teni îş i fă cură semne, ară tînd că tre crenele. Bă gaseră ş i ei de seamă lucirea armelor. Ceilalţi dă dură din cap.
Porniră apoi mai departe, pînă la poarta palatului domnesc. Poarta se deschise, ş i ceata de oş teni ş i bă ieţi intrară
în ograda domnească , în trapul gră bit al cailor.

în curte, lîngă casele mici, locuite de slujitori, se vedeau cîţiva cai cu frîiele legate de stîlpii anume înfipţi în pă mînt.

Aici descă lecară ş i înaintară pe jos, pînă la locuinţa comandantului oş tenilor domneş ti: Xalom.

Xalom, un bă rbat colţuros, aproape pă trat, cu niş te sprîncene groase, dar cu o privire tristă , îi întîmpină de la uş ă ,
bă nuitor.

Despre Xalom se ş tia că fusese în robie la turci ş i vîslise pe galere. Trupul îi era plin de urmele ră nilor. Copila lui
fusese luată ş i ea roabă ş i dusă lui Hamza. Ş i paş a o azvîrlise în Dună re, peş tilor.

— Cine sînteţi voi ş i ce vreţi? îi întrebă pe noii sosiţi.

Bă iatul îi povesti cine erau ş i îi spuse că , stînd la uş a lui Hamza Paş a de strajă , vă zuse niş te valahi ş i auzise unele
vorbe de care atîrna chiar viaţa mă riei sale Vlad. Dar pe cine vă zuse ş i ce anume auzise nu voia să destă inuie decît
însuş i domnitorului.

De îndată Xalom, lă sîndu-i în încă perea lui, sub paza unui oş tean, plecă să -l anunţe pe domnitor de sosirea
foş tilor ieniceri.

Se întoarse. Porunci Bă iatului să se spele. îi dete un rînd de straie curate din magazia oş tenilor gă rzii domneş ti, a
trabanţilor, ş i îi fă cu semn să -l urmeze.
Amurgul se coborîse de peste dealuri. Pînzele lui albastre învă luiau zidurile stră vechii cetă ţi domneş ti. Stră jerii
aprindeau fă cliile în ogradă ş i le înţepeneau în lă caş urile rotunde din ziduri.

Clă dirile domneş ti, zidite după gustul lui Mircea cel Bă trîn, pe temelii solide de piatră , aveau în partea de sus un
ceardac podit ş i el cu lespezi de piatră . Stîlpii ceardacului, mă iestrit încrustaţi de un pietrar din Vaiahia

mică , sprijineau acoperiş ul ţuguiat ş i fă cut din ş indrilă .

în peretele de sub ceardac se deschidea o poartă boltită ş i se vedea, în dreapta, un ş ir de ferestre de la odă ile
oş tenilor de gardă , ale că lă ului, de la închisoare ş i de la magazii.

Pe partea stîngă a caselor domneş ti se ridica un turn clă dit chiar în acel an, din porunca domnitorului Vlad.

Din virful turnului, oş tenii de sub comanda lui Xalom puteau veghea nu numai oraş ul, ci ş i ză rile — într-o parte
pînă la rîul Dîmboviţa, ş i peste cîmpiile ş i pă durile din jur.

între turn ş i casa domnească era o biserică -paraclis. O trecere subterană ducea de la casele domneş ti, pe sub
biserică , pînă la turnul unde domnitorul putea, la nevoie, să se ascundă ş i să ţină piept nă vă litorilor, apă rîndu-se
de sus.

Un alt drum ascuns unea turnul, pe sub rîul Ialomiţa, cu mînă stirea ş i fortă reaţa de pe deal.

Bă iatul, urmîndu-l pe Xalom, pă trunse prin partea boltită , urcă pe scă rile de piatră ce duceau în ceardac ş i, trecînd
printr-un coridor, ajunse în faţa unei uş i pă zite de doi halebardieri.

Odaia unde îl primea vodă Vlad pe Bă iat se afla lîngă sala cea mare a sfatului. Ea fusese hă ră zită , la să vîrş irea
palatului, pentru coconii domneş ti. Dar Vlad, neavînd copii legiuiţi ş i recunoscuţi, camera devenise lă caş ul «sfatului
mic», unde nu erau primiţi decît boierii cei mai apropiaţi de domnitor, pentru treburi la care ceilalţi nu aveau ce se
amesteca.

în popor se povestea că Vlad nu se mai că să torise, deş i boierii îl rugau stă ruitor ş i îi gă siseră o mulţime de mirese,
fiindcă voia să pă streze neîntinată amintirea iubitei sale din tinereţe, care se înecase, din pricina duş manilor.

— Să mai treacă timpi... Să mai vedem!... Să mai îmi alin durerea!... se zice că le ră spundea vodă boierilor dornici
să -l însoare ş i să -l vadă cu un moş tenitor legiuit.

Intrînd în această încă pere, Bă iatul simţi un nod ridicîndu-i-se în gît.

Domnitorul Vlad, cu chipul să u tînă r, cu pă rul bă lai, cu ochii pă trunză tori, era acolo, în faţa lui.

Ş edea la o masă groasă ş i grea de stejar, înconjurat de patru boieri. Unul se afla mai în umbră , ş i nu i se vedea
bine faţa. Ceilalţi trei, dintre care doi mai tineri, erau luminaţi din belş ug de fă cliile ce pîlpîiau sprijinite în lă caş urile
lor de pe ziduri, ca ş i de fă clia de pe masă , înfiptă într-un sfeş nic de metal, închipuind un dragon cu spinarea
sfîş iată în lung, de la cap la coadă , avînd deasupra o cruce.

Sfeş nicul fusese primit în dar de tată l lui Vlad de la împă ratul Sigis-mund, ş i domnitorul ţinea la el foarte mult.
Ochii albaş tri ai domnitorului erau limpezi. Pă rul blond îi că dea în ş uviţe bogate pe gulerul de catifea, 'de culoarea
viş inei putrede.

Bă iatul îngenunche, ş i pletele lui, la fel de aurii ca ale voievodului, luminate de pîlpîirea jucă uş ă a fă cliilor, îi
lunecară de-a lungul obrajilor.

— Nu eş ti tu că lă reţul cel mic de la Rîmnic? îl întrebă Vlad, recunos-cîndu-l numaidecît, în chip uimitor, că ci
Bă iatul se schimbase destul de mult.

— Ba da, mă ria ta, ridică el îndată fruntea, fericit că fusese recunoscut.

Vodă zîmbi, amintindu-ş i de pă puş a mînuită de Bă iat.

__ De ce n-ai venit la mila noastră , cum ţi-am îngă duit? îl întrebă

IX

Voda. ^ ^ lă muresc totul! zise el. Numai nu ş tiu dacă niş te lucruri, care îl privesc doar pe mă ria ta, pot să le spun
înaintea cinstiţilor boieri aici de

fată .

— Nu te sfii de nimeni. Sînt boierii cei mai apropiaţi de inima mea! îi ară tă el pe cei de la masă . Ridică -te, apropie-
te ş i vorbeş te...

Chipul lui Vlad nu se schimbase, dar vocea lui — cel puţin aş a i se oă ru Bă iatului — se fă cuse mai tă ioasă , mai
puternică ş i mai poruncitoare.

Boierii surîseră ş i ei, recunoscă tori domnitorului pentru noua încredere ce ie-o ară ta, de a-i lă sa să asculte o taină
care, aş a cum înţeleseseră de la Bă iat, îl privea numai pe Vlad.

— Mă ria ta, rosti Bă iatul — după ce se ridică ş i se apropie de masă , în lumina fă cliilor, ră mînînd totuş i, aş a cum se
cuvenea, în picioare — împreună cu alţi doi prieteni ai mei, bă iatul pă puş arului pe care l-ai cunoscut, ş i un sîrb,
am fugit din Cetatea Nicopole...

Ochii lui Vlad ş i ai boierilor îl aţintiră .

— Aţi fost robi? întrebă vodă .

— Nu, ieniceri, glasui Bă iatul.

— Lă mureş te pe îndelete, îi porunci Vlad.

— Asta am să ş i fac, mă ria ta, dacă -mi dai voie, rosti Bă iatul.
Ş i începu să -i povestească , pe cît putea mai desluş it, încercînd să nu lase să -i scape nici un amă nunt, ce se
petrecuse după noaptea aceea din Rîmnic; cum fusese trimis cu o ortâ la Nicopole, cum stă tuse de strajă ş i vă zuse
ce vă zuse, ş i auzise cîte auzise.

Vodă îi puse apoi ş i alte întrebă ri. El ş i boierii înţeleseră ceea ce Bă iatul nu putuse să -ş i dea seama prea bine. Ş i
anume că , în cetatea Nicopole, în afară de paş a, de Catavolinos, de ieniceri, spahii ş i boierii valahi tră dă tori, se mai
afla însuş i fratele lui Vlad, trecut de partea duş manilor.

Despre fratele domnitorului, pe care l-am mai amintit, pe nume Radu, deş i fusese ş i el închis de turci la Egrigoz, se
ş tia că nu fă cuse nici cea mai mică încercare de a fugi. Dimpotrivă , se ară tase supus faţă de osman-lîi, aş teptînd
ceasul cînd Mahomed ar fi hotă rît să -i dea scaunul domnesc.

Ceasul venise. Vlad îl ră sturnase pe slă bă nogul Vladislav. Otomanii voiau să aibă pe tron un alt domnitor
credincios lor, nu un ră zvră tit, un luptă tor pentru libertate, aş a cum fusese Mircea cel Bă trîn, Dracul Voievod ş i, în
anii din urmă , Vlad.

Pentru blidul de linte al osmanlîilor, Radu — că ruia prietenii ş i slugile iui, valahii fugari din ţară , îi ziceau «cel
Frumos», fiindcă avea, într-adevă r, o frumuseţe de femeie — îş i vindea patria, îş i vindea fratele ş i îş i vindea
poporul din care fă cea parte. Trecea de bună voie în tabă ra duş manului, cu ajutorul ş i în folosul că ruia voia să
domnească .

Bă iatul lă murea totul, mai departe, ş i chipul voievodului se întuneca din ce In ce mai mult.

Fă cliile pîlpîiau, împră ş tiind un miros dulceag de ră ş ină . Cîinele lă ţos, alb, pe care numai tîrziu de tot Bă iatul
bă gase de seamă că Vlad îl avea la picioare, mîrîi pe neaş teptate, simţind pesemne pe domnitor mînios, după felul
cum lovise cu pumnul în masă .

Vlad izbuti totuş i să se stă pînească . Ridicîndu-se în picioare, se îndreptă , urmat de cîinele lui, pînă lîngă una din
cele două ferestruici înguste ale încă perii, privind luna ce ră să rise alburie pe cer.

Gîndul că însuş i fratele să u era de partea turcilor îl mînia ş i îl mîhnea peste mă sură .

— Iar pe comisul Ghilţ trebuia să -l tai chiar atunci la Rîmnic! îş i spuse gîndul cu glas tare. Dar vremea încă nu este
trecută !

Bă iatul nu îndră znea să facă nici cea mai mică miş care. Aş tepta poruncile domnului. Aproape uitase că afară , în
încă perea lui Xalom, îl aş teptau Bucur ş i Mihailo, despre care îi povestise totul, în amă nunt, lui Vlad.

— Eu am vrut să -l înjunghii la uş a lui Hamza Paş a — îş i luă curaj Bă iatul, pînă la urmă — dar m-am temut că nu
voi putea să mai ajung la timp la Tîrgoviş te...

— Bine ai fă cut ş i înţelepţeş te te-ai purtat, îi spuse Vlad, reîntorcîn-du-se la masă , fă cîndu-i semn să se apropie ş i
punîndu-i mîna pe umă r. Eş ti un viteaz. Ş i cei doi prieteni ai tă i sînt niş te viteji. Logofete Lază r — se întoarse
domnitorul că tre boierul ce stă tea mai în umbră — nu ş tii cumva unde se află pă puş arul, tată l prietenului acestui
bă iat? Parcă -mi spuneai zilele trecute ceva despre el... Nu avea ş i un urs?...
— Ba da, mă ria ta... Avea!... izbucni Bă iatul, înveselit, recunoscîndu-l pe boierul ce-l însoţise pe Vlad, cu trei ani în
urmă , la iarmarocul din Rîmnic, ş i care se ridicase, ca toţi ceilalţi, între timp, în picioare.

— Mă ria ta, rosti logofă tul, te înş tiinţasem că ... boierul Fior — ş i, rostind numele acestui boier, logofă tul apă să pe
cuvînt cu un anumit înţeles — se pregă teş te să -ş i serbeze ziua. La petrecere a poftit de pe acum, pentru sfînta zi a
Floriilor, pe anumiţi boieri. Ca hazul să fie mai mare ş i bucatele să fie mestecate mai uş or, adă ugă el batjocoritor,
vistiernicul a poruncit să i se înfă ţiş eze în ziua aceea la curte ş i o mulţime de lă utari ş i mă scă rici. Printre ei l-a
chemat ş i pe Tit, fiindcă ş tie meş teş ugul acela ciudat de a mînui pă puş ile, ş i cîntă , ş i joacă un urs...

— Aş a e! îş i aminti domnitorul, în vreme ce Bă iatului îi venea să sară de fericire ş i să -i strige pe fereastră lui Bucur
că tată l să u se gă seş te la Tîrgoviş te, ş i poate chiar în aceeaş i seară îl vor revedea. îngrijeş te-te atunci, sfetnice
Lază r, urmă voievodul, ca această întîlnire să aibă loc cît mai curînd. Vroiesc să bagi însă de seamă ş i să ţii minte,
se întoarse el iar că tre Bă iat, că nu numai la Nicopole se află tră dă tori, ci ş i la Tîrgoviş te...

— Am să ţin minte! îi ră spunse Bă iatul, uitîndu-i-se drept în ochi, încît Vlad se încredinţă că aş a va fi.

Bă iatul se plecă înaintea domnului ş i se retrase, mergînd cu spatele pînă la uş a pe care un halebardier o deschise
înainte ca el s-o fi atins.

Cu ajutorul logofă tului Lază r, al că rui nume era ş i Cazan, ş i al trabanţi-lor lui Xalom, bă ieţii l-au gă sit după aceea,
cu destulă uş urinţă , pe Tit, în apropierea Vă ii Voievozilor, unde acesta îş i întinsese cortul.

Noaptea aceea n-a mai fost chip de dormit!

Nici pe animale nu le-a prins somnul, fie pentru că -i auzeau pe ei vorbind, fie că fuseseră tulburate de reîntîlnirea
cu tinerii lor stă pîni. Negru sforă ia întruna pe nă ri ş i necheza, iar ursul mormă ia ş i se fră mînta în culcuş ul să u.

După ce bă ieţii povestiră prin cîte trecuseră , de cînd fuseseră ră piţi de comisul Ghilţ ş i pînă ajunseseră , în seara
aceea, la Tîrgoviş te, fu rîndul lui Tit să arate cîte se petrecuseră cu el.

Povestea lui era mai scurtă . Oamenii lui Ghilţ crezuseră că s-a înecat, însă cu voinicia pe care o avea, deş i lovit ş i
ră nit, izbutise să iasă din valuri. Prea tîrziu însă , ca să -i mai poată ajuta pe bă ieţi.

iI

Din nefericire, pă puş arul, în timpul luptei cu slugile boiereş ti, fusese împuns cu o suliţă . Pierduse o mulţime de
sînge, înotînd în apa rece a Oltului ş i Că ţă rîndu-se pe stînci. Mîinile ş i picioarele îi tremurau. Voise să se repeadă ş i să -l
dezlege pe Negru. Să încalece pe el ş i să pornească pe urmele lui Ghilţ. Dar o slă biciune îl cuprinsese ş i se
ră sturnase în iarbă .

Negru, la rîndul să u, necheza furios ş i să rea în două picioare. Poate că , dacă ar fi fost dezlegat, cu simţurile lui
ascuţite, le-ar fi aflat îndată urma. Ar fi fost însă degeaba, fiindcă un cal singur n-ar fi fost în stare să lupte cu toate
slugile lui Ghilţ. Aceş tia l-ar fi să getat ş i l-ar fi ră pus fă ră nici un folos.
Tit ză cuse în nesimţire pînă a doua zi. Abia atunci izbutise să se ridice ş i să se tîrască pînă la Rîmnic, unde bolise
trei să ptă mîni.

Toamna venise în acel an mai timpuriu decît altă dată . Iarmaroacele, bîlciurile ş i tîrguriie se ţineau lanţ. Oamenii se
bucurau că turcii nu mai puteau să dea iama oricînd peste ei, să -i jefuiască . Nu luau, de aceea, în seamă nici ploile
ce începuseră să cadă , nici vînturile ce ş uierau tot mai avan peste oraş e, sate ş i cîmpii, tîrînd cu ele în alai frunzele
din ce în ce mai galbene, ruginite, putrede sau uscate. Nu ţineau seama de nimic. Voiau să vîndă , să cumpere, să
joace, să petreacă .

Pă puş arul, care era totodată ursar ş i cîntă reţ, avea de lucru destul. Numai că grija lui cea dintîi, pe oriunde
ajungea, era să -i întrebe pe oameni dacă nu auziseră sau nu ş tiau ceva despre copiii ră piţi. însă , la fel cum nu
izbutiseră să afle nici cea mai mică veste despre surioara de suflet a Bă iatului — Roxana — cît timp fuseseră
împreună , nu reuş ea să prindă nici cea mai slabă urmă a celor doi copii ră piţi de comisul Ghilţ.

Tit ajunsese să creadă că Ghilţ îi omorîse pe copii, îi îngropase prin vreo pă dure, pe undeva, ş i el fugise, de teamă ,
la turci.

— Nu mai aveai nici o nă dejde să ne revedem? îl întrebă Bucur pe tată l să u, luîndu-l de gît.

— Judecata îmi spunea să nu mai am nici o nă dejde, ră spunse el rî-zînd, îmbră ţiş îndu-ş i dră gă stos bă iatul. Dar
inima mă îmboldea în taină să mi-o pă strez...

— Ş i caii? Vă d că nu îl mai ai decît pe Negru, îş i aminti Bă iatul. Unde sînt ceiialţi? Ai fost nevoit să -i vinzi?

— Deloc! se învioră pă puş arul. Ceilalţi patru i-am încredinţat domniei, lă sînd să n folosească trabanţii, cît vor avea
nevoie. Dar acum ceata ni s-a mă rit, urmă el, uitîndu-se cu încredere la Mihailo. Sîntem cinci... dacă -l punem la
socoteală ş i pe moş neag. Mîine mă înfă ţiş ez la comandantul Xalom ş i-i cer înapoi caii.

— Mi-ar place să luptă m ş i noi în oastea mă riei sale Vlad, îş i rosti, cu glas tare, un gînd mai vechi ş i mai tainic,
Bă iatul.

— Pentru mă ria sa Vlad vom fi gata oricînd să luptă m, ziseră nu numai Tit ş i Bucur, ci ş i sîrbul Mihailo.

De după dealul Gorgotei începeau să ră sară cele dintîi raze cenuş ii-ro-ş ietice de lumină . Un cocoş cîntă în
depă rtare, ş i alţii îi ră spunseră , cutcu-rigind din ră sputeri, parcă pentru a trezi tîrgul.

Bă iatului însă tocmai atunci i se închiseră ochii. Tit le fă cu semn celorlalţi să tacă . Prin somnul ce dură nu mai mult
de o oră , se vă zu că lare, în rînd cu oş tenii lui Vlad.

Caii tropoteau. Să biile ză ngă neau. Domnitorul semă na de data asta cu voinicul din poveste.

Din spate însă , Hamza Paş a, avînd o suliţă în mînă , se pregă tea să -l lovească pe Vlad.

«Fereş te-te!» îi strigă Bă iatul.

Domnitorul se întoarse, ş i cu o singură lovitură de sabie, ca un tră snet, îl spintecă pe paş a din creş tet pînă în
tă lpi...

Se deş teptă lac de sudoare. Bucur îl scutura încet. Tîrgul se trezise ş i mulţimea începuse să se fră mînte. Se auzeau
mugetele vitelor ş i nechezatul cailor, care îş i cereau în felul acesta tainul de hrană ş i porţia de apă a dimineţii.
Neguţă torii îş i deschideau tarabele ş i îş i orînduiau mă rfurile. Glasurile lor le auzise Bă iatul prin somn.

— Ai visat urît? îl întrebă Bucur.

— Ba dimpotrivă , am visat nespus de frumos! îi ră spunse Bă iatul.

tj

LA CONACUL BOIERULUI FLOR

Bă iatul auzi pasul gră bit al lui Tit scrîş nind pe prundiş ş i pricepu nu-maidecît că trebuie să se fi întîmplat ceva.

— la-o tu pe-acolo, o îndemnă pe fată , ară tîndu-i o alee ce se pierdea printre două rînduri de tufe neînflorite de
trandafir.

Se ş tia vinovat. întreaga noapte avusese simţă mîntul acesta...

Ieri de dimineaţă , cînd venise împreună cu Tit, Bucur, Mihailo, ursul, f caii ş i lada cu pă puş i, la conacul lui Fior,
Voiena sta la fereastră , în că maş ă , somnoroasă , uitîndu-se pe după perdele la ei.

Bă iatul îi vă zuse ochii, ş i chiar aş a, de la depă rtare, i se pă ruseră nespus de frumoş i.

Tot de dimineaţă avusese loc slujba în bisericuţa conacului. Preasfinţi-tul egumen Sisoe de la mînă stirea Dealului,
cu un întreg sobor de preoţi ş i că lugă ri, îl binecuvîntaseră pe bă trînul boier Fior de ziua lui, urîndu-i să nă tate ş i
viaţă lungă . Ş i se începuse ospă ţul...

Mesele, pentru că vremea s.e încă lzise, fuseseră întinse între copacii din ogradă .

Rîuri de sînge curseseră din beregă ţile tă iate ale purceilor, viţeilor, gîş -telor, raţelor ş i gă inilor, mieilor ş i iezilor
sacrificaţi pentru masa de Florii. Un munte de peş ti, care ar fi putut să tura cîteva sate vreme de o lună , se gă tiseră
la bucă tă rii. Saci pîntecoş i cu fă ină , butoiaş e cu miere, alune, nuci, stafide, rahat ş i alte nenumă rate bună tă ţi
fuseseră scoase din magazii de că mă raş ii grijulii ş i> încredinţate bucă tarilor ş i bucă tă reselor robi. Vinul aş tepta în
butoaie — lică rind roş u, rubiniu, roz sau alb — semnul mai-marelui chelarilor, ca să fie turnat în că ni de argint,
pentru boierii cei mari — de lut, pentru cei mici.

în timpul mesei cîntaseră lă utarii ş i, după ce boierii ş i jupîniţele începură să se înveselească , fură chemaţi ş i
prietenii noş tri, cu pă puş ile, caii si ursul lor.
pă puş ile le stîrniră mesenilor o nouă ş i nemă rginită uimire. Nu puteau să priceapă cum niş te bucă ţele neînsufleţite
de lemn puteau prinde viaţă . Unii chiar îl bă nuiră pe Tit că este în înţelegere cu dracul sau face vră jito-rjj «Povestea»
pe care o jucau avea ca erou pe un ţă ran să rac, nă zdră van. Ţ ă ranul se apropia de taraba unui crîş mar, care frigea
într-o ţepuş e o pasă re. După ce îş i trecea încet o bucată de pîine prin fumul fripturii, nă zdră vanul o mînca plin de
poftă . Crîş marul se repezea la să rac să -i plă tească fumul, zicînd că i-a luat gustul fripturii. Atunci hîtrul scotea un
ban de aramă , îl lovea de tarabă ş i ră spundea:

— Tu m-ai hră nit cu fumul fripturii, eu te plă tesc cu sunetul banului.

îş i lua banul ş i pleca. Iar boierii se tă vă leau de rîs.

După ce mai «jucară » ş i alte întîmplă ri cu haz, pă puş ile fură înlocuite de urs, care ş tia să imite pe un boier din
divan, pe un că lugă r în strană , să se îmbrace ca o femeie, să facă fel de fel de giumbuş lucuri, să salte în horă ş i să
sufle în fluier. Iară ş i se mirară boierii de un asemenea animal, altminteri fioros, din pă dure, ş i cu toate astea atît de
îmblînzit ş i înţelegînd româneş te ca un valah.

«Reprezentaţia» se încheie cu exerciţiile de că lă rie ale celor trei bă ieţi.

De cînd se întorseseră în ţară ş i cît ţinuse tîrgul de lîngă Valea Voievozilor, pînă ieri, bă ieţii, sub privegherea lui Tit,
îş i folosiseră timpul liber fă -cînd necontenit exerciţii, care aveau să le prindă bine, nu numai ca să -ş i cîş tige pîinea,
ci ş i în alte împrejură ri.

Ienicerii erau pedeş tri. Bă ieţii îş i mai pierduseră în aceş ti trei ani din uş urinţa atît de trebuitoare unui bun că lă reţ.
Dar, încetul cu încetul, aceasta le revenea. Cu forţa pe care le-o adusese atît creş terea în vîrstă , cît ş i viaţa aspră
dusă în tabă ra ienicerească , ajunseră în curînd să facă niş te acrobaţii de o mare siguranţă ş i mă iestrie.

Bă ieţii se fă cuseră , de cînd sosiseră la Tîrgoviş te, mai chipeş i decît înainte. Aerul patriei — dacă ne gîndim la Bă iat
ş i la Bucur — sau cel puţin al libertă ţii, ca să vorbim de Mihailo, de cînd izbutiseră să lepede nesuferita haină
ienicerească , le pria.

Pe deasupra, Tit le fă cuse rost de trei costume grozave, pierdute la zaruri de niş te că lă reţi nemţi ş i ajunse în
stă pînirea unui neguţă tor din Tîr-goviş te.fetty

Costumele, reparate de Tit, care se pricepea ş i la cusut, ară tau destul de bine, cu pantalonii strînş i pe picior, două
că mă ş i roş ii ş i una verde, ş i veste de piele, prinse în ş ireturi deasupra. Ca încă lţă minte, purtau cizme uş oare ş i
moi, cu tocul puţin înalt, care îi fă ceau să pă ş ească sprinteni.

Iar în ce-l priveş te pe Bă iat, prin ţinuta ş i nobleţea miş că rilor îi întrecea pe toţii fiii de boieri care luau parte la
ospă ţul lui Fior.

Cel puţin Voiena nu-ş i mai putuse lua ochii de la el, de cum îl vă zuse să ltîndu-se, printr-o miş care uş oară , pe cal.

— Parcă ar fi un prinţ, ş i nicidecum un tînă r de bîlci, spunea încet prietenelor sale.

— Intr-adevă r, este deosebit de chipeş si mîndru, recunoş teau fetele, rîzînd.

Bă iatul, parcă simţind că se vorbea de el, îş i întoarse capul spre tinerele fete, tocmai pe cînd executa un dublu salt
ş i ră mînea într-o mînă , cu picioarele în sus, dus în galop de Negru.

Privirea i se întîlni numai pentru o clipă cu aceea a Voienei. Insă si atîta fu de ajuns ca să -ş i dea seama că ochii
galeş i ce că tau spre el erau ai fetei care fusese de dimineaţă la fereastra de deasupra pridvorului.

Faţa ei albă , cu buzele sîngerii — de un sîngeriu natural, nu ca al altor fete, a că ror roş eaţă este dobîndită din
cutia de suliman — umbrită de o coamă de pă r castaniu, care-i că dea uş or pe frunte, închipuind un fel de boltă ,
pă rea toată un strigă t.

Ochii verzi ai fetei îl aţinteau. O tulburare îl cuprinse. De altfel, nu numai el era uimit de frumuseţea Voienei. Toţi
tinerii boieri, invitaţii lui Fior,

0 sorbeau din priviri ş i, după terminarea mesei de prînz, fiecare încercă să

1 se afle cît mai în preajmă , să -i vorbească ş i să danţeze cu ea.

Dar Voiena fă cea ce fă cea ş i se întorcea că tre Bă iat, aruncîndu-i ochiade pline de înţelesuri.

Alintată ş i dornică de petrecere cum era — plîngîndu-se că nu sînt la ospă ţ destui tineri boieri — stă rui faţă de
mama ei, bă trîna soţie a lui Fior, să -i îngă duie Bă iatului să ia parte la jocurile puse la cale de fete.

Cuvîntul hotă rîtor fusese acela că le trebuia ş i un bă iat de care fetele să poată rîde în voie.

Tinerii boieri încercară , la început, să se împotrivească dorinţei fiicei mai mici a lui Fior, de a-l amesteca pe Bă iat
între ei. Pînă la urmă însă nu avură ce face ş i se învoiră , pentru că Voiena zicea că altfel ea nu mai intră în joc.

Se pare că totuş i, la curţile boiereş ti din Vaiahia secolului al cincisprezecelea, fetele se bucurau de o libertate mai
mare decît în alte pă rţi ale Europei. Luau parte la unele jocuri destul de îndră zneţe, ca bună oară : «Sultan-sultan»,
pus la cale de tineri ş i cu acest prilej, la stă ruinţa Voienei.

Un tînă r înfă ş urat la ochi — cum se leagă copiii la «baba-oarba» — primea un ş al, o bă smă luţă , o agrafă sau
altceva de la una din fete. Dacă tî-nă rul cu ochii legaţi o ghicea pe acea fată , avea dreptul, în rîsetele celor de faţă ,
să fie să rutat de ea.

Venind rîndul Bă iatului să fie «sultan», Voiena îş i dete nă frama. Dar cu toate că încercă de cîteva ori să -i stea în
cale, nu izbuti să facă în aş a fel încît să fie prinsă . Celelalte' fete îl tot înahionteau si—I- încurcau

Unei alte fete, care ii dete pe urmă Bă iatului bă smaluţa, îi pica norocul acesta. Fata, o ş ireată oacheş ă , veriş oară
bună a Voienei, i se aş eză în drum în aş a chip, încît Bă iatul o apucă în braţe. Fu silită — ceea ce ei îi fă cu o
deosebită plă cere, deş i de ochii lumii, precum i se cuvenea unei fete de mare boier, fă cea pe ruş inoasa ş l se codea
— să îl să rute pe obraz.

Bă iatul rîse cu poftă , însă Voiena se împurpură de necaz. Ş i cu toate că ceilalţi, care abia se încă lziseră , ar fi dorit
să continue jocul, ea — fiindcă nu mai avea dreptul, potrivit regulilor lui «Sultan-sultan», să -ş i dea încă o dată
nă frama — spuse că vs-a să turat, e obosită , ş i mai bine să le cînte Bă iatul. El le cîntă din fluier, din lă ută ş i din gură
o mulţime de cîn-tece româneş ti, bulgă reş ti, sîrbeş ti ş i turceşti.

Cîntecul care le plă cu tuturor cel mai mult fu «Peste plaiul românesc», în el era vorba de o frumoasă fată ră pită de
tă tari. Cei mai voinici feciori din ţară , în frunte cu fiul lui Mircea cel Bă trîn, Mihail — care apare zugră vit în tabloul
votiv de la Cozia, ctitoria viteazului voievod — plecau în ţinuturile tă tă reş ti. îi gă seau pe ră pitori ş i, după ce îi
pedepseau, se întorceau cu fata. Ş i ea se mă rita cu fiul de voievod.

Fă ră să vrea, ca întotdeauna cînd rostea cuvintele cîntecului, Bă iatul se gîndi la Roxana, ş i în glasul lui puse atîta foc,
că numeroş i ascultă tori lă cră mară .

De data asta, Bă iatul cîntă mai cu patimă decît oricînd, numai că imaginea din ce în ce mai palidă , mai depă rtată ş i
mai tulbure, a nefericitei lui tovară ş e de joacă din copilă rie, era parcă în unele clipe înlocuită cu aceea a Voienei, fata
vie ş i ispititoare de lîngă el.

Pentru că se fă cuse seară , boierii — al că ror gust de petrecere, în loc să se ostoiască , se înteţea — îş i strînseră pe
ei giubelele; apoi, fă cîndu-se tot mai ră coare, hotă rîră să -ş i stră mute cheful în sala de ospeţe a conacului;

jupînesele ş i jupîniţele plecară să se culce, la îndemnul ş i în rîsetele bă rbaţilor, dornici să înceapă , abia de la acel
ceas înainte, adevă ratul chef. Prietenii noş tri primiră îngă duinţa să se odihnească . Fură aduş i din nou lă utarii, ş i,
pe o uş ă din fund, ţîş niră , într-un dans vioi, să ltă reţ, pe sunete de zurgă lă i ş i tambure, două sprezece roabe tinere,
ţigă nci, cu cercei mari de aramă în urechi, cu fuste roş ii, creţe ş i bluze viu colorate, larg ră scroite la piept. Ş i, în
lumina orbitoare a fă cliilor, sprijinite în pereţi prin niş te mîini de fier, lucrate, după modelul apusean, de meş terii
din Cîmpu-lung, ş i a lumină rilor groase, albe sau verzi, parfumate, aprinse în sfeş nicele de alamă , de pe mese,
petrecerea reîncepu să lbatică ş i dezmă tată .

Nu trecu însă mult, după ce jupînesele ş i jupîniţele se duseseră la culcare, ş i Voiena se sculă din pat, îş i puse pe ea
rochia, un ş al gros de lînă , ş i coborî în gră dină .

înainte de a pleca în odaia ei, se apropiase de Bă iat ş i îi ş optise să o aş tepte lîngă un anume trunchi scurt ş i gros
de copac, de pe malul Dîmboviţei — care în acel loc stră bă tea întinsele livezi ş i gră dini ale boierului Fior.

«Să mă duc? Să nu mă duc?» se întreba bă iatul.

Bucur îl cam luase peste picior:

— Ţ i-a că zut la inimă fata boierului?...

— Du-te, îngă dui Tit, după ce îi auzise ş oş otind. Poate izbuteş ti să afli de la ea ceva despre gîndurile lui Fior faţă
de mă ria sa Vlad. Dar caută să te întorci repede.

Bă iatul plecase pe malul Dîmboviţei, se ră zimase de trunchiul gros de copac, sqb lumina albă a lunii, ş i o aş teptase
pe fată . Ea venise, chicotind, îl luase îndră zneaţă de mînă ş i îl chemase să se plimbe împreună pe malul rîuluud
i/TO? ' Oi it
Ierburile ră spîndeau o aromă amară ş i umedă . Dîmboviţa clipocea tainic. Licuricii dă nţuiau. Bă iatul pă ş ea ca
ameţit. Obrazul fetei era tot mai aproape — ş i nici nu-ş i dă du seama dacă -i aievea sau visează cînd se aplecă să o
să rute.

«O iubesc oare?» se întreba Bă iatul, în timp ce fata îş i lipea, ş ă galnic, fruntea de umă rul lui. Dar gîndul i se întorcea
la Roxana. Deş i pe Roxana o îndră gise cu totul altfel ş i, chiar într-o împrejurare asemă nă toare — îş i spunea el —
nu ar fi cutezat s-o să rute, cum fă cuse cu Voiena.

«O fi doar un joc pentru ea? se mai gîndi Bă iatul, neîndră znind s-o privească , să citească în ochii Voienei. Ce pot fi
eu altceva pentru fiica marelui boier Fior decît un mijloc de a-ş i petrece timpul într-un chip mai neobiş nuit? Ş i
totuş i...»

Se uită spre conac. Casa boierului Fior se ză rea printre copaci, cu-

Legendă valahă coala — 5

prinsă parcă de un incendiu, în vâlvă tă ile fă cliilor. Boierii petreceau, ş i glasurile ş i rîsetele roabelor ţigă nci ră sunau
ascuţit.

îş i aduse aminte că Tit îl sfă tuise să afle de la Voiena unele gînduri ale boierului Fior, dar ori de cîte ori încerca s-o
întrebe pe fată cîte ceva, ea schimba vorba.

Uneori îi ră spundea cam de sus, ş i asta îl durea. Dar din nou Voiena se apropia de umă rul lui, alintîndu-se ca un
copil, ş i surîsul ei senin i-o fă cea ş i mai dragă , tulburîndu-i toate gîndurile.

Rîseră ş i glumiră . Ş i cu toate că se lă sa tot mai frig, timpul trecu uş or ş i zorile se iviră .

Ş i iatâ-l pe Tit venind... Fata fugise, lâsînd să se mai vadă printre tufe. pentru cea din urmă oară , pieptă nă tura
înaltă ş i lucioasă , ş alul gros ş i fustele albe, împodobite cu horbote, fîlfîind ca niş te aripi de pasă re.

— A fost vorba că te întorci curînd, glă sui Tit. Doar nu pentru o fustă , fie ea ş i albă ca a Voienei, am venit aici!...

Niciodată încă nu îi vorbise pă puş arul atît de aspru. De ieri ş i pînă azi îi crescuse pe faţă o barbă ţepoasă ş i
că runtă , care îi dă dea un aer moho-rît.

— lartă -mă , Tit, îngă imă Bă iatul. S-a întîmplat ceva ră u?

— S-au întîmplat lucruri îngrozitoare. Ş tiam că boierul Fior e duş manul mă riei sale Vlad, dar am aflat că este ş i cel
mai mare dintre tică loş i.

Bă iatul vru să spună ceva. Mai privi o dată pe urmele Voienei, dar ea pierise în conac. înghiţi în sec ş i tă cu.

— De unde ş tii? întrebă într-un tîrziu.

— Avem dovezi de netă gă duit, glă sui Tit. De altfel, ţie ţi-au spus cîte ceva despre el însuş i domnitorul ş i logofă tul
Lază r.
Bă iatul dă du din cap. Aş a era. Din partea logofă tului primise însă rcinarea să fie cu ochii în patru ş i să -l vestească
pe comandantul Xalom de orice miş care care ar fi dat de bă nuit în timpul petrecerii. Dar el plecase la plimbare cu
fata boierului, pe malul Dîmboviţei, ş i nu mai avusese nici o grijă . Pe ş ira spină rii simţi un fior rece. De asta
veniseră de la Nicopole? Dacă , din pricina purtă rii lui, mă ria sa Vlad va avea de suferit? Desigur, Voiena nu putea fi
fă cută ră spunză toare de uneltirile tată lui să u. însă el îş i că lcase îndatorirea. Nu se purtase cum se cuvine...

Pe urmă , Tit îi povesti cum sîrbul Mihailo prinsese de veste că , în timpul nopţii, venise pe ascuns, la conac, un
că lugă r. Că lugă rul fusese primit de egumenul Sisoe, care stă tuse cu el, pe îndelete, de vorbă , într-o încă pere din
catul de sus. Trimisese apoi să -l cheme pe boierul Fior. Boierul se urcase, clă tinîndu-se ş i că lcînd greu pe scă ri. Nu
stă tuse mult ş i se întorsese triumfă tor, împreună cu Sisoe. îi dă duse afară pe lă utari ş i pe fetele ţigă nci roabe, cu
care benchetuiseră ş i, ră mînînd numai cu oaspeţii, le strigase:

— Boieri dumneavoastră , l-am vă zut chiar adineauri pe mult-aş teptatul sol al mă riei sale Radu cel Frumos...

La auzul numelui fratelui lui Vlad, cel care stă tea la Stambul, fă cînd jocul turcilor ş i aş teptînd de la ei scaunul
domnesc, boierii izbucniseră în urale:

— Tră iasca mă ria sa Radu! De la el va veni scă parea cinului boieresc, atît de oropsit în Vaiahia de tiranul Dră culea...
Cînd vine?... Unde se află acum?...

Se iscase un asemenea zgomot, încît boierul Fior fusese nevoit să în-ş face cupa grea de peste trei ocale de argint,
cu care bă use înainte, ş i să o lovească de masă , ca să se facă liniş te.

— Mă ria sa Radu va veni negreş it ş i ne va face dreptate, tunase el, dar pînă în acea clipă , care nu va întîrzia,
trebuie să piară Vlad...

— Să piară Vlad... în ţeapă ... în ş treang... urlau boierii care mai de care, roş ii la obraz ş i cu ochii scoş i din orbite de
furie, izbind cu cupele de argint ş i cu pumnii în mese, ş i cu picioarele în lespezile de piatră ale să lii. O să -i venim
de hac...

— Ş tiţi, urmase Fior, întinzîndu-ş i braţele lungi ş i osoase că tre meseni, că de cîteva zile a sosit la Tîrgoviş te diacul
Catavolinos, din partea înă lţimii sale sultanul...

— Tră iască înă lţimea sa sultanul... mormă iră cîţiva, neconvinş i.

— Catavolinos i-a cerut lui Vlad tributul mă rit de la trei la zece mii de galbeni ş i ră mas neplă tit, ca ş i cei cinci sute
de copii pentru taberele de ieniceri... urmă boierul, ţesîndu-ş i degetele prin barbă . Iar Vlad, hohoti el larg, parcă
anume pentru a ne fi nouă cu priinţă , a ră spuns că în ce priveş te tributul se va mai gîndi, însă despre copii să -ş i ia
înă lţimea sa sultanul gîndul...

— Ş i-a tă iat singur craca de sub picioare! clocotiră în rîs mesenii. Par-că -i da turcilor pe propriii lui copii!... Numai
niş te odrasle de ţă rani putu-roş i... Ş i chiar birul, de ce s-o fi încă pă ţînat să nu-l plă tească ? Doar nu-l dă dea din
pungă , îl plă tea poporul. S-a pus ră u cu sultanul. Dar asta-i spre binele nostru...

în sală , pentru că uş ile ş i ferestrele fuseseră închise, se fă cuse o că ldură de abia se mai putea respira. Vinul sorbit
într-o asemenea împrejurare, cu poftă , îi încingea ş i mai ră u pe boieri.
— Vodă am auzit însă că va pleca chiar astă zi cu Catavolinos, la Giurgiu, unde îl aş teaptă Hamza, paş a de la
Nicopole, că pitanul otoman al Dună rii, ca să orînduiască niş te neînţelegeri de hotar, rosti un boier tînă r, cu o
barbă scurtă , roş ă .

— Tocmai aici e aici... se bucură egumenul Sisoe, bă tîndu-se cu palmele peste pîntec.

— Asta este vestea cea bună pe care am primit-o — împreună cu un ră vaş din partea mă riei sale Radu — ş i pe
care vreau să v-o spun! ţopă i Fior pe loc, ră vă ş indu-ş i cu mîna barba.

— Ce veste?... Spuneţi-ni-o mai iute... Nu ne mai fierbeţi... se miş cară boierii, ridicîndu-se toţi de pe jilţuri ş i
gră mă dindu-se în jurul egumenului Sisoe ş i a vistiernicului Fior. Ş i solul unde e?... Nu-l putem vedea?

— Solului domnesc nu se cuvine să i se vadă faţa. Este un sol de taină , îi lă muri pe boieri Sisoe. De altfel, acum se
odihneş te, că ci peste cîteva ceasuri va pleca înapoi, spre mă ria sa Radu. Vestea cea bună îl rugă m însă pe boierul
Fior să v-o spună ...

— Vestea cea uuna, hohoti iară ş i Fior, este ca Vlad va că dea într-o capcană întinsă lui de că tre Hamza Paş ă ş i
Catavolinos. Pentru că el, rosti cuvintele rar boierul, a fost chemat la Giurgiu fă ră arme ş i fă ră oaste, cu prefă cută
prietenie. Domnul s-a încrezut în Catavolinos. Să ne pregă tim deci, boieri, să -l întîmpină m pe noul voievod, mă ria
sa Radu...

Uralele nu mai conteneau. Cupele se ciocneau una de alta.

— Tră iască mă ria sa Radu!... Tră iască mă ria sa .Radu!

— Cu toate astea, să fim încă prevă ză tori, preacinstiţi boieri. Să ne prefacem că nu ş tim nimic. Oş tenii lui Vlad,
pînă vor fi prinş i ş i daţi morţii, stau de veghe la "Tîrgoviş te ş i în celelalte oraş e, ş i îş i vor vinde pielea scump. Doar
pe ascuns să ne pregă tim. Oamenii noş tri trebuiesc vestiţi, continuă Fior, vorbind repede. Eu ţin toate firele în
mînă , se fuduli el. Ş i numai egumenul Sisoe ş i cu mine cunoaş tem — avînd numele lor trecute într-un catastiv —
pe toţi duş manii lui Vodă din întreaga ţară .

— O să ai o slujbă mare la scaunul mă riei sale Radu!... Ferice de domnia ta!... strigară cîţiva boieri, nu fă ră invidie.
Dar ce ş tire vrei să trimiţi duş manilor lui Dră culea? întrebară ei.

— Aceş tia vor trebui să -ş i pregă tească pe furiş cetele ş i, numai cînd se va auzi că mă ria sa Radu a intrat în ţară ,
să iasă la iveală . Să -i prindem pe toţi credincioş ii lui Dră culea...

— Avem ş i numele credincioş ilor lui Dră culea în alt catastiv, ţipă egumenul, ca să acopere hohotele de bucurie ale
boierilor. Avem un catastiv întreg, adă ugă el.

— ...ş i să -i ucidem pe loc, îş i termină vorba Fior. Apoi vom pune mîna pe dregă torii. Mă ria sa Radu o să ni le
împartă după cît i-am adus fiecare folos...

— lată deci ş tirile pe care le vom trimite în dimineaţa aceasta, cu că lă reţii noş tri, în cele patru cetă ţi domneş ti:
Tîrgoviş te, Curtea de Argeş , Cîmpulung ş i Tîrgş or, strigă din nou egumenul. Dar domniile voastre, pînă se va
împlini totul cum se cuvine, să pă straţi taina. Juraţi?...
— Jură m! rostiră boierii, scoţîndu-ş i fiecare jungherul de la brîu ş i ţi-nîndu-ş i-l ridicat în lumină .

— Du-te, sfinţite pă rinte, ş i pregă teş te ră vaş ele, îl îndemnă Fior pe egumen. Peste cîteva zile, poate de Paş ti, îţi
vei primi ră splata pentru slujba pe care o faci mă riei sale Radu. Vei fi mitropolit...

Egumenul mai bă u o cupă de vin, sughiţă de încîntare, auzind profeţia lui Fior, ş i, cu anteriul descheiat, o zbughi
pe uş ă , spre scă rile ce duceau la catul de sus — aproape gata-gata să -l ră stoarne pe Bucur, care stă tuse ghemuit
lîngă prag, ascultînd ce se vorbea, ş i abia avusese timpul să se traqă înapoi ş i să se ascundă într-un ungher.

Numai Tit a ră mas încă un timp la una dintre ferestre, pe care reuş ise s-o întredeschidă puţin, tră gînd cu urechea,
pînă s-a încredinţat că nu mai putea auzi nimic altceva cu privire la mă ria sa Vlad. Atunci i-a chemat pe Bucur ş i pe
Mihailo.

Pe Bă iat nu l-a că utat, socotind că între timp află lucruri folositoare mă riei sale, de la Voiena.

Tit, Bucur ş i Mihailo au fă cut un plan îndră zneţ. Puseră ursul să se ca-ţă re pe casă , pînă la fereastra unde se
odihnea solul lui Radu cel Frumos. Solul, obosit frînt, bă use o cană mare cu vin, ca să adoarmă repede, ş i sforă ia
dus. Nu auzi cum ursul desface obloanele de la fereastră , lă sînd de sus o frînghie al că rei capă t îl prinse Bucur.

Pe frînghie, Mihailo ş i Bucur se urcară ş i ei în odaie. Mihailo îi astupă gura solului cu un ş omoiog de paie, ca să nu
facă zgomot. Bucur îl vîrî într-un sac ş i îl coborîră pe fereastră .

Aş a, împachetat, îl duseră în pă dure, lă sîndu-l pe urs să -l pă zească . Ş i dacă Fior sau Sisoe l-ar fi că utat, aveau să -
ş i închipuie că solul se trezise din somn ş i plecase,tot aş a de tainic cum venise, înapoi, la Radu cel Frumos.

— lată ce s-a petrecut în timpul nopţii! îş i încheie Tit, la fel de mustră tor, povestirea.

Bă iatul îş i plecă fruntea.

— Ce trebuie să facem? îl întrebă pe Tit.

— Din clipă în clipă , trimiş ii lui Fior vor pleca, îi ră spunse pă puş arul. Bine ar fi fost să fi putut ajunge pînă la
Tîrgoviş te, să -l înş tiinţă m pe Xalom, ş i el să ne fi dat porunci.

„ — Nu mai avem timp să -l vestim, gră i Bă iatul, Tîrgoviş tea e prea departe. Dar zici că trimiş ii lui Fior sînt patru.
Vom prinde fiecare din noi cîte unul.

— Aş a am cugetat ş i eu, spuse Tit. Boierii deocamdată nu vor face nimic. Aş teaptă mai întîi sosirea lui Radu. Ei
nă dă jduiesc că domnitorul va că dea în capcană . Nu ş tiu că a fost înş tiinţat de tine. însă trebuie să punem
neapă rat mîna pe ră vaş e, ca mă ria sa Vlad, întorcîndu-se la Tîrgoviş te, să cunoască numele tuturor boierilor lui
Radu cel Frumos, care încă nu s-au dat pe faţă , uneltind în întuneric, dar prefă cîndu-se că sînt credincioş ii
domniei, ş i să -i poată pedepsi.

— Sînt gata! rosti Bă iatul, mai aruncînd totuş i o ultimă privire spre fereastra Voienei.

— înş euează -ţi pe Negru, ş i să pornim! îi porunci Tit. Bă ieţii ne ş i aş teaptă pe drumul că tre Tîrgoviş te, în pă dure.
9

ÎN TEAPĂ CU Ei, MĂ RIA TA!

I ncepuse să amurgească de-a binelea, cînd iscoadele îl înş tiinţară pe paş a că grupul de că lă reţi, din care fă ceau
parte Vlad, logofă tul Lază r ş i o mînă de trabanţi, împreună cu Catavolinos ş i suita lui, ajunseseră la Vadul
Budenilor, pe apa cea leneş ă a Neajlovului, fă cînd acolo un popas pentru masa de seară , ş i ca să soarbă o cană cu
vin fiert.

Hamza îş i frecă mîinile.

Aş adar, planul îi izbîndea. Sultanul va fi mulţumit. De prea multă vreme, el, Hamza, nu mai fusese înaintat. Visul
să u era să ajungă vizir.

Privi încă o dată împrejur, ş i ochii mă runţi, înecaţi în gră sime, îi clipiră de plă cere. Totul fusese orînduit aş a cum se
cuvine. în mijlocul cetă ţii, lîngă geamie, fusese pus jîlţul, de unde avea să -l judece el însuş i pe domnul din Valahia
— Eflak, cum suna împuternicirea adusă de Catavolinos din partea lui Mahomed. Butucul pentru tă iat pe el
capetele valahilor se gă sea ală turi. După ce avea să -l învinuiască pe Vlad de hainie ş i duş mă nie faţă de Poartă ,
pentru că nu plă tise tributul ş i nu dă dea nici cei cinci sute de copii anual pentru oş tirea ienicerească , îl va ucide
numaidecît. Capul retezat al ghiaurului va fi înfipt într-o suliţă lungă , ş i suliţa ridicată pe turnul de pază al cetă ţii,
de unde muezinul anunţă în fiecare zi ceasurile de rugă ciune. Iar pielea sa, jupuită de pe trup ş i umplută cu paie,
va fi agă ţată pe palatul domnesc din Tîrgoviş te.

Astă zi pe la amiază , după cîteva zile calde, în această primă vară cu toane, în chip neînţeles se reîntorsese iarna.
începuse să ningă , apoi dă duse un îngheţ. Furtuna ş uiera peste Dună re.

Cu toate că era atît de frig, judecata lui Vlad trebuia fă cută în mijlocul cetă ţii, ca să poată lua parte la ea ş i oş tirea
ş i să se bucure de izbîndă .

Hamza îş i strînse pe el haina groasă , îmblă nită , ş i timpul începu să i se pară prea lung. Nu mai era totuş i mult, ş i
ceata trebuia să se pună din nou în miş care. în curînd vor ajunge la Comana, ş i de acolo, la numai un pas, Vlad va
fi înconjurat de spahiii ş i achingiii ascunş i în pă dure.

Ca să treacă vremea mai repede, Hamza porunci să i se înş eueze calul. Se urcă pe el ş i, urmat de cîteva că petenii
de oaste, ieş i din cetate, în-dreptîndu-se spre locul unde erau aş ezate corturile ienicereş ti.

Aici intră în cortul aş ezat lă turalnic ş i bine adă postit, ferit de vînt ş i de primejdii, al comandantului ienicerilor. Ceru
să i se aducă masa de seară , mîncă pînă simţi că gîtul, prea mult îndesat, nu îi mai primeş te pilaful cu carne de
berbec, ş i se culcă pe o sofa, poruncind să fie aprinsă în cort o fă clie ş i să fie vestit cînd vor fi aduş i, legaţi,
prizonierii.

Ca să -i fie cald, i se aduse un lighean cu că rbuni, înteţiţi din cînd în cînd de ienicerul de pază .
Fiind atît de ghiftuit, de fă ră grijă , mulţumit, învelit în haina de blană ş i lîngă ligheanul cu că rbuni aprinş i,' Hamza
simţi că îl cuprinde o moleş eală plă cută . Deş i se hotă rîse să ră mînă treaz, aţipi ş i începu să sforă ie înfioră tor.

Cît dormi, visă că îl prinsese pe Vlad, ş i că lă ul îl jupuia de piele. Domnitorul valah se ruga să fie iertat, dar paş a îl
lovea cu toiagul, ş i oş tenii lui se pră pă deau de rîs, zguduindu-se în aş a mă sură din pricina hohotelor, încît le
ză ngă neau armele.

Zgomotul fiind totuş i foarte puternic, paş a se trezi. Deschise un ochi ş i îl vă zu lîngă el pe comandantul garnizoanei
din Giurgiu zgîlţîindu-l de umă r.

Socoti că valahii au fost prinş i, ş i legaţi în lanţuri au fost aduş i la cetate. Deschise ş i celă lalt ochi ş i, scă rpinîndu-se
în barbă , porunci:

— Afurisitul Dră culea ş i valahii lui să fie ţinuţi în genunchi, în lanţuri. Sosesc îndată la judecată , numai să mi se
pună puţin veş mintele în ordine.

Dar comandantul cetă ţii îl privea pe paş a holbat, de parcă nu îl mai vă zuse niciodată în viaţă , ş i nu da poruncile
mai departe.

— înă lţimea ta, îngă imă el, tremurînd, valahii... ş i nu mai apucă să spună nimic, pentru că Xalom, comandantul
gă rzii domnitorului Vlad, plin de sînge ş i cu sabia în mînă , pă trunsese în Cort.

în urma lui, ienicerii de pază ai cortului fuseseră culcaţi la pă mînt.

După ce plecaseră în zori de la conacul lui Fior, prietenii noş tri se împă rţiseră în aş a chip, încît să -i poată întîmpina
ş i prinde pe toţi cei patru trimiş i boiereş ti. Tit ră mase de pază pe drumul ce ducea la Tîrgoviş te — oraş ul în care
locuiau cei mai mulţi dintre marii boieri. Bă iatul luă în primire calea că tre Curtea de Argeş , ş i Mihailo — aceea spre
Cîmpulung. Drumul că tre a doua reş edinţă domnească , Tîrgş or, îi fu încredinţat, spre stră juire, lui Bucur. Iar ursul
ră mase în adîncul pă durii, veghindu-l pe solul lui Radu cel Frumos.

Nu trecu mult, ş i cel dintîi trimis al lui Fior se vă zu pornind spre Tîrgo-viş te. De cum ajunse în dreptul pă durii, Tit îş i
aruncă laţul — un meş teş ug în care nu-l întrecea nimeni. Laţul îl prinse pe slujitor de gît, luîndu-i aproape
ră suflarea. Simţind că se îneacă , trimisul ridică mîinile, în înţelesul că se predă . Pă puş arul îl trase de pe cal ş i îl
aduse la picioarele sale. Cu un că luş în gură , ca să nu ţipe, îl vîrî, precum ş edea ş i solul lui Radu cel Frumos, într-un
sac.

Dînd apoi un ţipă t de huhurez, pă puş arul îi vesti pe cei trei tineri că primul dintre trimiş i, cel plecat spre Tîrgoviş te,
că zuse. Tocmai atunci Bă iatul, de pe ramura groasă a unui stejar, unde ş edea de veghe, vă zu că înspre Curtea de
Argeş plecaseră doi trimiş i, nu unul. Pesemne că în fosta vestită cetate de scaun erau mai multe ră vaş e de dus.

Drumul trecea pe sub copacul în care se gă sea el. Unul dintre că lă reţi, un bă rbat subţiratic, cu că ciula trasă pe
ochi, tînă r ş i voinic, galopa înainte, pe drumul îngust. La brîu, prinsă cu un lă nţug de argint, îi spîn-zura o sabie
scurtă , tă tă rască . Celă lalt, vîrstnic ş i cu o urmă de rană adîncă pe obraz, îl urma.

Prin frunziş ul de un verde mustos ş i fraged, soarele îş i cernea, dintr-o parte, să geţile aurii. Dîmboviţa sticlea pe
vale. Conacul lui Fior, cu acoperiş ul înalt, se vedea parcă zugră vit pe fundalul întunecat al pă durii.
«Boierii încă benchetuiesc... Ce-o face Voiena?» îi trecu Bă iatului prin minte. îş i alcă tui apoi planul. Va să ri în
spinarea celui dintîi că lă reţ ş i îl va doborî. Cu cel de-al doilea se va lupta că lare.

Nu mai era decît o clipă , ş i că lă reţii ar fi trecut pe sub ramura stejarului, pe care se gă sea el. Se încordă , gata să
sară , ca un înotă tor înainte de a-ş i da drumul în apă , cînd Negru, ascuns mai încolo, între copaci, necheză .

. — Stai!... Stai!... strigă că lă reţul vîrstnic.

Amîndoi se opriră . Cel din faţă îş i scoase sabia.

— Unde să fie calul care a nechezat? întrebă tînă rul, cercetînd cu privirea locul din preajmă ş i înaintînd prevă ză tor.

— Află de la mine că acolo unde este un cal în pă dure se află ş i un că lă reţ, rosti înţelepţeş te cel vîrstnic.

— Uite-I, rosti iar tînă rul, descoperindu-l pe Negru. O mîndreţe de armă sar...

— Apucă -I de frîu ş i adu-l încoace, îl îndemnă omul cu cicatrice pe obraz. Eu o iau înainte, la pas. Mă ajungi tu.

Slujitorul cel tînă r, că lare cum era, o luă printre copaci ş i, ajungînd lîngă Negru, întinse mîna să -l apuce de frîu, dar
calul îş i întoarse într-o clipă botul ş i-l muş că .

Că lă reţul dete un ţipă t, fiindcă Negru îl apucase straş nic, zdrobindu-i două degete — ş i, de mînie, îş i ridică sabia
să -l lovească .

Dar Negru nu ră mase pe loc ş i, să ltîndu-se în două picioare, se lă să cu copitele din faţă peste slujitorul lui Fior,
trîntindu-l din ş a.

Bă iatul îş i dete ş i el drumul de pe ramura de stejar. Din numai cîţiva paş i, ajunse lîngă trimisul lui Fior. Acesta să ri
în picioare ş i îş i ridică sabia. Armele se rotiră prin aer, împră ş tiind scîntei. Printr-o miş care dibace, Bă iatul îş i lovi
potrivnicul, fă cînd să -i cadă sabia din mînă . îi înş fă că de jos arma ş i încă lecă pe Negru. Slujitorul o luă între timp
la fugă , printre copaci. De spaimă , se împiedică însă de o ră dă cină uscată ş i că zu. Ş i fiindcă Negru, că lă rit de
Bă iat ş i venind pe urmele sale, îl că lcă pe gleznă , începu să se tă vă lească prin iarbă , urlînd de durere.

Al doilea că lă reţ, deş i înaintase o bucată bună de drum, auzind zgomotul de luptă ş i temîndu-se să nu fie mai
mulţi oameni în pă dure, se hotă rî să se întoarcă la conac ş i să -l vestească pe Fior. Bă iatul prevă zu acest lucru ş i,
lă sîndu-l în plata Domnului pe cel ră nit, ieş i din desiş ş i porni în goană după vîrstnic.

Negru era un cal cu totul deosebit, dar nici armă sarul trimisului boieresc nu era de lepă dat. Depă rtarea dintre ei,
cu toate astea, se micş ora. Nu mai era decît o goană de cîteva minute, ş i urmă ritul ar fi ajuns la conac. Bă iatul îl
strînse pe Negru între pulpe.

— încă un salt, ş i l-am ajuns! îi spuse calului.

Negru întinse gîtul, ascultă tor, ţîş nind ca o să geată pornită din arc. Ajungîndu-I din urmă pe slujitorul lui Fior,
Bă iatul se ridică în picioare pe ş aua lui Negru ş i să ri în spatele celui urmă rit. Amîndoi se pră vă liră în praf; dar
Bă iatul, fiind mai iute în miş că ri, î] prinse pe slujitor de grumaz ş i-l strînse pînă ce acesta, gemînd, leş ină . îl apucă
apoi de brîu ş i îl aş eză cu burta pe cal. Se întoarse în pă dure, unde avusese loc lupta cu cel dintîi slujitor ş i,
ameninţîndu-l cu sabia, îl urcă ş i pe acesta, la fel, pe celă lalt cal. Pe urmă strigă ş i el ca huhurezul, însă de două ori
— în semn că are în mînă doi prinş i, ş i, că lare pe Negru, cu ceilalţi doi cai de dîrlogi, porni să -i întîlnească pe
tovară ş ii să i.

Bucur ş i Mihailo cam în acelaş i minut dă dură ş i ei de veste că ş i-au îndeplinit îndatorirea. Feciorul pă puş arului îl
lovise în cap pe slujitorul care gonea că tre Tîrgş or, cu o piatră bine zvîrlită din praş tie, doborîndu-l nu-maidecît. Iar
Mihailo, folosind un stră vechi mijloc de luptă sîrbesc, legase, între doi copaci, un curmei, la o cotitură , pe drumul
unde urma să treacă trimisul că tre Cîmpulung.

Calul, din fugă , se împiedicase. îl trîntise pe că lă reţ, ş i Mihailo îl prinsese de-a dreptul în braţe, îi dă duse cîteva
lovituri bune ş i îl vîrîse în sac.

După ce se adunară laolaltă , avîndu-i în saci pe cei cinci slujitori ş i solul lui Radu cel Frumos, pă puş arul îi îndemnă :

— Să ne gră bim, bă ieţi!

Se mai uitară o dată la felul cum ş edeau prizonierii în saci, încă lecară iară ş i pe cai ş i, într-o întinsoare, porniră
că tre Tîrgoviş te.

Fapta lor îndră zneaţă a fost, într-adevă r, de folos domnitorului. Ajun-gînd la palat, înarmaţi cu zapisul de liberă
trecere, pe care logofă tul Lază r i-l dă duse Bă iatului, fură primiţi de Xalom.

Spre uimirea ş i mîhnirea lor, totodată , aflară că domnitorul plecase, încă din după -amiaza trecută , cu Catavolinos
ş i suita diacului. Noaptea aceasta aveau s-o petreacă în noua cetate de pe Dîmboviţa, ş i mîine porneau că tre
Giurgiu.

Pe vremea cît lipsea, ş i pentru orice întîmplare cu putinţă , Vlad îl lă sase la Tîrgoviş te, locţiitor de domn, pe fratele
să u Nicolae, despre care mulţi nici nu auziseră , deoarece el fusese mai mult plecat, slujind ca trimis al lui Vlad prin
unele ţă ri stră ine, pe care domnitorul nă dă jduia să le poată uni în lupta împotriva lui Mahomed.

De la solul lui Radu cel Frumos ş i sluiitorii boiereş ti, care între timp îş i veniseră în fire, Xalom află cu uş urinţă —
prin mijloace nu dintre cele mai blînde, însă cu mult mai omeneş ti decît cele folosite îndeobş te de conducă torii
otomani ş i tă tari în împrejură ri asemă nă toare — niş te amă nunte dintre cele mai însemnate.

Solul lui Radu cel Frumos mă rturisi că Vlad urma să fie prins ş i legat

în lanţuri, de cum ar fi trecut de apa Neajlovului.

Domnitorul îş i luase, ce e drept, unele mă suri. Se prefă cuse în faţa diacului împă ră tesc că nu are habar de nimic ş i
îl crede că ar fi vorba doar de o întîlnire cu Hamza, în vederea încheierii unei înţelegeri cu privire la hotarele
raialelor turceş ti. însă , în taină , poruncise ca o ceată bine înarmată de oş teni, cu copitele cailor învă luite în cîrpe ş i
paie — ca să nu li se audă tropotele — să îl urmeze de la o oarecare depă rtare.
Un lucru nu izbutise însă vodă să -l afle, cu toate stră duinţele sale, pînă în ceasul plecă rii din Tîrgoviş te, ş i anume
locul Unde se pregă tise înconjurarea lui de că tre cetele otomane, ş i asta îl neliniş tea cel mai mult pe credinciosul
Xalom.

Aflînd acum din gura solului lui Radu cel Frumos că miş elia trebuia să aibă loc după ce vodă ş i însoţitorii lui ar fi
trecut de apa Neajlovului, Xalom ceru învoirea locţiitorului de domn să pornească el însuş i ş i să -l vestească pe
Vlad.

La drept vorbind, Xalom vrusese chiar de la început să -l însoţească pe Vlad.

Domnitorul nu se învoise, pentru că numai Xalom putea să -l sfă tuiască ş i să -l sprijine pe fratele să u Nicolae la
nevoie, pă zindu-i totodată cu stră ş nicie palatul ş i cetatea Tîrgoviş te de uneltirile marilor boieri. Că ci de nimic, în
afară de Vlad, nu se temeau mai mult marii boieri decît de sabia ş i de pedeapsa comandantului gă rzii de trabanţi.

Prilejul acesta era deci cum nu se poate mai nimerit, ca totuş i Xalom să poată pleca pe urmele voievodului,
nă dă jduind să -l ia prizonier, în bă tă lia ce va urma, pe Hamza.

Auzind de hotă rîrea comandantului gă rzii, bă ieţii ş i Tit îi cerură îngă duinţa să -l însoţească . Ş i pentru că ei
fuseseră aceia care-i prinseseră pe slujitorii boiereş ti, Xalom le dete voie să meargă împreună cu el, dar numai
dacă vor fi în stare să -l urmeze în cel mai iute galop.

Bineînţeles că primiră bucuroş i învoiala care era ş i pe placul lor, ş i ia-tă -i gonind cu toţii că lare că tre apa
Neajlovului.

Neţinînd seama de greută ţi, dorind să scurteze drumul, ca să ajungă la timp, tă ind prin pă duri, peste ape ş i
dealuri, Xalom ş i ceata care-l însoţea ieş iră pe la Că lugă reni, o luară de-a lungul Neajlovului, ş i ajunseră la
Gră diş tea înaintea fui Vlad.

Ară tîndu-se ca un simplu că lă reţ de olac — pe cînd ceilalţi se ascunse-seră într-un bordei ţă ră nesc, după porunca
ş i planul lui Xalom — Bă iatul îl întîmpină pe domn.

Voievodul îl vă zu ş i — înţelegînd că era trimis de Xalom — se prefă cu Că nu-l recunoaş te. îi strigă totuş i,
poruncindu-i să se apropie ş i, fă ră să descalece, să -i spună unde se ducea.

Bă iatul îi ră spunse de faţă cu Catavolinos că venea de la Turnu ş i se ducea la Tîrgovişte după hrană . Apoi, cînd
vodă îl chemă la o parte, îi-povesti tot ce se petrecuse, cum prinseseră pe trimiş ii lui Fior ş i ce aflase Xalom de la
ei.

— Dincolo de Comana, îi ş opti el, în pă durea care se întinde spre stînga, se află spahiii ş i achingiii cu subaş iul de
Rusciuc. Cînd Catavolinos îş i va scoate nă frama ş i o va flutura, că lă reţii au să nă vă lească . Iar în preajma cetă ţii, în
corturi, se află o armată de ieniceri, în frunte cu Hamza. După ce ai fi că zut în cursă , mă ria ta, această oaste
trebuia să pă trundă în ţară ...

w
— întoarce-te degrabă , îi porunci domnitorul, vorbindu-i cu glas scă zut. Oş tenii noş tri să scoată legă turile de
cîrpe ş i paie de la copitele cailor, ca animalele să poată alerga în voie. Tu să stai de strajă , nevă zut, în urmă , ş i cînd
Catavolinos îş i va flutura nă frama, dar mai cu seamă cînd vei vedea ş i semnul meu, să -i vesteş ti pe Xalom ş i pe
ceilalţi că pitani. Ai înţeles?

— Am înţeles, mă ria ta, zise el, întorcîndu-l pe Negru dintr-o singură ră sucitură de frîu ş i pornind în galop, înapoi.

Vlad se uită după Bă iat, zîmbind, pînă ce calul dispă ru în zare. Se întoarse atunci ş i îi spuse lui Catavolinos:

— Să mergem înainte, preacinstite diace ş i bei de Silistra, ş i fiecă ruia dintre noi să -i dă ruiască soarta ceea ce
merită !...

Cuvintele acestea, ş i mai ales tonul cu care fuseseră rostite, nu-i plă cură deloc lui Catavolinos. în ele i se pă ru că
sună ş i ceva ca o ameninţare. Numai că totul fusese pregă tit pentru prinderea domnitorului valah. Izbînda era mai
mult decît sigură , iar aurul pe care-l aş tepta din partea sultanului îl îndemna să nu se oprească .

— Să mergem, mă ria ta! se linguş i el.

Trecură de Comana. în stînga se ridica pă durea, tă cută ş i neagră .

Vlad se uită într-acolo ş i, printre copaci, cu toate că se întunecase aproape de tot ş i începuse din nou să ningă ,
vă zu lucind arme. Se auzeau, de asemenea, nechezat de cai ş i glasuri omeneş ti.

— Ce-i asta, Catavolinos, nu ş tii cumva domnia ta? se fă cu că se miră vodă .

— Nu ş tiu, mă ria ta! îi ră spunse diacul cu obrazul galben ca ceara, scoţîndu-ş i nă frama, chipurile ca să se ş teargă
pe faţă , ş i fluturînd-o.

Vodă se ridică în ş a.

— Nemernicule! îl osîndi. îi vinzi pe ai tă i în folosul lui Mahomed? Ş i, pînă să -i ră spundă diacul ceva, îl lovi cu
garda să biei în ceafă , trîntindu-l nă ucit de pe cal.

Stră jerii să i se nă pustiră asupra oamenilor lui Catavolinos. Cei ce se împotriviră plă tiră cu viaţa. Restul fură legaţi.

Domnitorul dă du semnul de luptă . Bă iatul îl dete mai departe lui Xalom ş i celorlalţi că pitani de oaste. Ş i un tropot
înspă imîntă tor, îndreptîndu-se spre pă dure, pe urmele voievodului Vlad, ră sună .

Domnitorul ş i oş tenii să i, furioş i că duş manii voiseră să -i ră pună , nu în luptă dreaptă , ci prin înş elă ciune, se
pră vă liră peste ei ca un tră snet.

Cei ce voiseră să -l nimicească , îngroziţi de neaş teptata nă vală a valahilor, de ploaia de să geţi ş i de lă nci ce că dea
peste ei, începură să se împră ş tie. Comandantul lor, subaş iul de Rusciuc, fu luat în copitele cailor, tî-rît peste
cîmpuri, ş i că zu într-o mlaş tină care începuse să prindă o pojghiţă de gheaţă — întocmai ca un urmaş al să u,
Sinan, peste o sută ş aizeci ş i patru de ani, sub sabia lui Mihair Viteazul.
Bă tă lia povestesc cei bă trîni că ar fi avut loc aici, între Comana ş i un sat care, după moartea domnitorului, a
că pă tat numele de «Vlad Ţ epeş ». Iar trei ani mai tîrziu, tot în amintirea acestei lupte, la Comana, voievodul a ridicat
o mînă stire ce se mai vede ş i azi.

Turcii au fost cu desă vîrş ire zdrobiţi.

— Fugiţi!... Fugiţi!... începură să dea porunci că peteniile de achingii ş i spahii, vă zîndu-l pe subaş iul ce-i comanda
că zut în mlaş tină . Să alergă m sub zidurile cetă ţii! Acolo ne vor scă pa ienicerii lui Hamza...

Urdiile atîta aş teptară . Întorcîndu-ş i caii cu spatele la valahi, porniră în galop spre cetate, uitîndu-l pe subaş iu în
mlaş tină , de unde fu scos cu grijă de Tit ş i adus de el în ş a, ca să nu scape de osîndă pentru miş e-leasca faptă de
a pîndi ş i a încerca să lovească ş i să ucidă pe niş te oameni paş nici, poftiţi de turci la Giurgiu, la lerkoku, cum îl
numeau ei, ca oaspeţi.

Din spate, nă vala românilor îi mîna pe otomani cu atîta repeziciune, încît mulţi dintre ei îş i pierdură papucii ş i
ş alvarii în drum.

Stră jerul din turnul cetă ţii, vă zîndu-i pe spahii ş i achingii sosind în galop, nu-ş i putu închipui, la început, prin
întuneric, că erau goniţi de valahi. Ţ ipetele lor de frică le socotea mai degrabă chiuituri, în cinstea victoriei. Ş i vru
să ducă trîmbiţa la gură ş i să vestească , cum suna porunca dată de Hamza, că erau aduş i prizonierii.

Paş a încă mai sforă ia, în cortul lui, mistuindu-ş i hrana, ş i visa. Sforă itul să u era atît de puternic că acoperea
zgomotele luptei.

Stră jerul bă gă totuş i de seamă , pînă la urmă , că otomanii erau goniţi de valahi, ş i fiindcă nu ş tia ce e mai bine să
facă într-o asemenea împrejurare, începu să strige spre cei de jos, înş tiinţîndu-i despre primejdia ce se apropia.

Spahiii ş i achingiii, cu ajutorul ienicerilor aflaţi sub zidurile cetă ţii, mai încercară la porţi o ultimă împotrivire. Dar
trei sferturi dintre ei pieriră lup-tînd înverş unat, însă neputînd opri în nici un chip atacul vitejesc al valahilor.

Comandantul garnizoanei Giurgiu dă du poruncă să se deschidă porţile. O parte dintre oamenii învinş i încercară
să se salveze în dosul zidurilor. O luară la goană peste pod ş i, intrînd în cetate, coborîră în urma lor porţile.

Mare le fu îns^ mirarea vă zînd că odată cu ei — în furia lor fă ră margini — apucaseră să pă trundă în cetate ş i o
serie de oş teni români, că rora li se ală turară Bă iatul, Mihailo, Bucur ş i ursul.

într-un cîntec de demult se spunea că ursul s-ar fi purtat în această bă tă lie la fel de îndră zneţ ş i cu folos, ca un
om. De-a că lare cum venea, ală turi de Bucur, ursul prindea în braţe, pe rînd, cîte un achingiu sau spahiu, îl strîngea
pînă otomanul îş i pierdea ră suflarea, pe urmă îl azvîrlea jos. Cei ră puş i în acest fel se povesteş te că ar fi fost foarte
mulţi. Ş i alte ispră vi se zice că ar fi fă cut ursul, dintre care una le-a întrecut pe toate.

Vă zîndu-i pe valahi în cetate, se ră spîndise din nou spaima între turci. Cei care se crezuseră scă paţi cu viaţă , în
spatele zidurilor, începură să fugă , tîrîndu-ş i ş alvarii, azvîrlindu-ş i turbanele ş i încercînd să se ascundă pe unde
puteau. Atunci Mihailo, Bucur ş i ursul se întoarseră la porţi. Cu cîteva labe zdravene ale ursului ş i cîteva
împunsă turi de suliţă ale lui Bucur ş i Mihailo, oş tenii de la porţi fură trîntiţi la pă mînt. Ş i porţile se deschiseră larg
înaintea domnitorului Vlad ş i a valahilor să i biruitori.
De cum intră în cetate, voievodul porunci să fie că utaţi ş i aduş i înaintea sa Hamza Paş a ş i Radu cel Frumos.

Numai că , spre marele să u noroc, Radu nu vrusese să fie de faţă la omorîrea lui Vlad. Se gă sea încă la Nicopole,
de unde urma să vie a doua zi, cînd, împreună cu Hamza ş i oastea otomană , trebuia să plece la Tîrgoviş te, să fie
înscă unat.

în schimb, printr-o întîmplare aproape cu totul de necrezut, ursul îl mirosi pe comisul Ghilţ. Spunem aproape de
necrezut, pentru că trecuseră atîţia ani de la întîmplarea din Rîmnic. Pe deasupra, nevrednicul boier, ca să nu fie
recunoscut, se îmbră case în haine turceş ti ş i fă cea, în numele stă pînului să u, Radu cel Frumos, pe umilita slugă a
duş manilor ţă rii.

Ursul se luă după comis, încercînd să -l prindă . Comisul îş i încordă arcul ş i trase o să geată , dar fă ră să -l
nimerească .

De ciudă , îl blestemă pe urs ş i, fă ră să se gîndească , rosti cuvintele în româneş te.

Româneasca atît de fă ră cusur a unui oş tean turc îl fă cu pe Bucur, care tocmai se ivise în preajmă , să tresară .
Feciorul pă puş arului îl recunoscu ş i i-l ară tă Bă iatului pe tră dă torul boier. Acesta hotă rî să -l prindă singur pe acela
care-i vînduse turcilor, şi să i-l aducă voievodului la judecată .

Urmă rindu-I, stră bă tură întreaga cetate — ale că rei toate patru porţi ajunseseră în stă pînirea valahilor, în vreme
ce otomanii erau peste tot dezarmaţi ş i luaţi prizonieri. Trecură podul spre insulă , ş i Bă iatul se luă după Ghilţ pe
scă rile cetă ţuii.

Ghilţ da înapoi, încercînd să se apere, cu toată tă ria pe care i-o da deznă dejdea ş i frica de moarte, ca unul care
ş tia că pentru faptele sale nu se putea afla iertare. Luptîndu-se, ajunseră pînă în turnul cetă ţuii.

Valahii, în vremea asta, trecuseră fluviul, sub conducerea unui alt că pitan, Neagoe, ş i loveau ostile turceş ti de
dincolo de Dună re.

Comisul, ajungînd în turn, îş i fă cu socoteala să sară pe marginea îngustă a zidului, silindu-l astfel pe Bă iat să se ia
după el, ş i atunci să -l îm-brîncească în apă . Dar cine sapă groapa altuia de obicei cade el în ea. Ră nit cum era de
Bă iat, la braţe ş i la piept, cînd să ri pe marginea zidului nevrednicul boier nu izbuti să se ţină în cumpă nă , mai ales
că viforul bă tea cu putere; ş i, cu un ră get înfioră tor, se pră buş i în valuri. Singur îş i dă duse pedeapsa pe deplin
meritată pentru viaţa lui plină de nelegiuiri, dusă în tră dare ş i crimă .

în ce-l priveş te pe Hamza, l-am vă zut încă de la începutul acestei povestiri încolţit de Xalom.

Ţ inîndu-I agă ţat de brîu ş i tîrîndu-l cu capui prin pietre, după ce îl biruise într-o scurtă luptă cu sabia — ca ş i pe
comandantul garnizoanei Giurgiu — Xalom sosi înaintea voievodului ş i i-l aruncă pe paş a de Nicopole la picioare.

Paş a, de cum se vă zu scă pat din mîna lui Xalom, să ri în genunchi ş i, să rutînd vîrfurile cizmelor lui Vlad, pline de
praf ş i de sînge, începu să se roage pentru cruţare, fă gă duind în schimb cîte-n lună ş i-n stele.

Gemetelor ş i rugă ciunilor sale li se ală turară îndată acelea ale tică itului subaş iu de Rusciuc — pe care îl adusese la
judecată , scoţîndu-l din mlaş tină , Tit — ale lui Catavolinos ş i ale atîtor alte că petenii turceş ti.
Deodată , Vlad ridică mîna, poruncind să se facă liniş te. Se întoarse că tre Xalom, care sta aspru ş i tă cut deoparte,
ş i-l întrebă :

— Ce pedeapsă îmi ceri tu, slugă de credinţă ş i prieten, pentru acela care ţi-a ră pit copila ş i ţi-a ucis-o azvîrlind-o
ca hrană peş tilor?

Paş a, la auzul acestor cuvinte, gemu din ră runchi, ca ş i cum ar fi fost stră puns de o suliţă , lipindu-ş i iar buzele de o
cizmă a lui Vlad.

— Iertare, icni el. Iertare...

Vlad îş i dete, cu scîrbă , la o parte cizma care, atinsă de buzele paş ii, pă strase o pată ca aceea lă sată de mersul
bă los al unui melc.

— Cer tragerea în ţeapă a crudului ş i miş elului paş ă , încetul cu încetul, ca moartea sa-i vie in cninuri cît mai grele,
ră spunse Xalom crunt. Numai aş a mă voi ră cori, iar fiica mea ş i celelalte nefericite fete ră pite, necinstite ş i ucise de
el, îş i vor putea gă si liniş tea în locul unde se gă sesc...

Vodă dă du din cap, în semn că se învoieş te cu pedeapsa cerută de comandantul să u de trabanţi. Fruntea îi era
încruntată .

— Ş i cu ceilalţi ce facem? îl întrebă Xalom, ară tîndu-i prizonierii care ş edeau în genunchi, în viforniţă , cu capetele
plecate, umplînd ograda cetă ţii, deosebit de aceia aduş i de că pitanul Neagoe ş i de alţi că pitani, aflaţi în afară de
ziduri, înconjuraţi de oş teni ş i aş teptînd hotă rîrea mă riei sale Vlad.

— Să fie traş i în ţeapă ş i ei! glă sui scurt vodă . După cum tot în ţeapă doresc să ajungă toţi cei care vor mai lovi
vreodată , fă ră pricină , poporul valah, sau îi vor jefui pă mîntul stră bun!

— în ţeapă cu ei, mă ria ta! strigară oş tenii domneş ti într-un singur glas, aruncîndu-ş i în sus că ciulile de bucuria
izbînzii. Să piară toţi cîţi vor lovi, fă ră de pricină , poporul valah, cîţi vor mai încerca să -i jefuiască vreodată
pă mîntul stră bun!...

10

A ÎNVIAT DOMNITORUL VLAD

Solul lui Radu cel Frumos, după ce fă cuse mă rturisiri aepline, fusese azvîrlit în temniţa de sub palatul domnesc.
Celor cinci trimiş i ai luiFlor — că rora Xalom le citise scrisorile purtate de ei — li se dă duse însă drumul. De scrisori
nu mai aveau nevoie. Numele boierilor tră dă tori le aveau.

Xalom voia ca boierii să nu prindă de veste că fuseseră descoperiţi, să -ş i vadă liniş tiţi de treburi, ş i să nu fugă ,
pînă la întoarcerea lui Vlad la Tîrgoviş te, cînd aveau să fie pedepsiţi.

De aceea slujitorilor lui Fior li se înapoiară scrisorile ş i li se porunci să le ducă , încă în aceeaş i zi, boierilor că rora le
erau trimise.
Xalom avu grijă , mai înainte de a le da drumul, să -i pună să jure credinţă mă riei sale Vlad ş i că nu vor sufla nici un
cuvînt despre locul unde fuseseră aduş i ş i cu cine stă tuseră de vorbă . *

— Cine nu îş i va pă stra jură mîntul, îi ameninţă Xaiom la plecare, va fi gă sit ş i în gaură de ş arpe, ş i va fi pedepsit
cu cele mai grele chinuri.

Trimiş ii, fericiţi că scă pau teferi din mîinile lui Xalom, jurară , ş i într-a-devă r, de frică sau nu, ş i-au pă strat
jură mîntul.

Joi se împlini osînda hotă rîtă de Vlad tuturor otomanilor prinş i — cruntă , dar firească în acele timpuri, cînd
nă vă lirile din afară , jafurile ş i crimele nu mai conteneau. Pedeapsa trebuia să fie pilduitoare.

Ţ epile se tă iară — după gradele ostă ş eş ti ş i demnită ţile celor ce trebuiau să urce în ele — de diferite mă rimi. A
lui Hamza era cea mai înaltă ş i aurită în vîrf.

Ţ epile, frumos rînduite pe unită ţi de achingii, spahii ş i ieniceri, în frunte cu comandanţii lor, pă reau o oaste în
marş .

Din numeroase sate fuseseră aduş i ţă rani goi, flă mînzi, să lbă ticiţi de trudă ş i lipsuri, ca ş i de veş nica ameninţare
cu moartea din partea otomanilor, să vadă cum erau pedepsiţi aceia care că lcau întruna pă mîntul Ţ ă rii Româneş ti.

Nici unul dintre osîndiţi nu-ş i avea cugetul curat. Fiecare să vîrş ise nenumă rate cruzimi. Pe unii, ţă ranii îi
recunoş teau.

— Tu mi-ai ucis feciorul! striga o mamă deznă dă jduită , smulgîndu-ş i pă rul de durere.

Alţii le cereau socoteală osmanlîilor pentru casele arse sau bă tă ile îndurate.

Dacă nu ar fi fost de faţă oş tenii lui Vlad, care pă strau cu stră ş nicie rînduiala, ţă ranii — bă rbaţi ş i femei — s-ar fi
repezit la turci, rupîndu-i în bucă ţi, într-atîta nu mai puteau îndura suferinţele pricinuite, fă ră nici o milă , de ostile
ş i dregă torii sultanului.

Mai ales pe paş a îl ura mulţimea, ş i ţă ranilor nici nu le venea să creadă că trufaş ul ş i neîndură torul Hamza, ale
că rui fapte pline de cruzime le cunoş tea oricine, se afla acolo, în faţa lor, cu hainele murdare, tras la obraz,
îngheţat, jeluindu-se fă ră încetare ş i gata să lingă tă lpile oricui, numai să -ş i poată uş ura cît de cît soarta.

— Daţi-ni-l nouă ! se rugau ţă ranii de Xalom. îi facem noi de petrecanie.

— Nu... Mai bine în ţeapă ... începu să strige paş a, auzind vorbele ţă ranilor.

— Voia ţi se va împlini, ră spunse rece Xalom, cu toate că nu meriţi această milă .

Cînd totul fu gata, tobele ră pă iră . O trîmbiţă sună îndelung. Paş a îş i dă du seama că vesteau tragerea sa în ţeapă .

Un urlet nefiresc de subţire, ş i care nu înduioş ă pe nimeni, ieş i din pieptul lui, în vreme ce era înş fă cat de trabanţi.
— Alah!... AlahL. bolborosea Hamza, simţind cum se apropie de el ascuţita unealtă , nă scocită de turci ş i folosită
odinioară de mii de ori de el, ca să -i tortureze pe alţii.

Bă iatul îş i întoarse ochii încolo ş i le spuse prietenilor:

— Aş fi vrut să nu fiu de faţă ... Cred că niciodată nu voi fi în stare să privesc liniş tit cum moare un om...

— Un om, da... îi ş uieră Tit. însă Hamza a fost o fiară . Ş i fiarele ucid doar ca să mă nînce sau să -ş i hră nească puii.
Nu îş i chinuiesc victimele. Pe cînd Hamza să vîrş ea nelegiuiri numai din dorinţa de a face ră u. Pentru el cea mai
mare desfă tare era să -i vadă pe alţiii cum suferă ...

Locul osîndei se gă sea într-o poiană , nu prea depă rtată de Tîrgoviş te, pînă unde fuseseră aduş i prizonierii, în pas
alergă tor, mînaţi de la spate de că lă reţi.

Alegerea acestui loc se fă cuse din două pricini. Întîi, deoarece paş a se lă udase că joi, cel mai tîrziu, va fi în
apropierea Tîrgoviş tei, în marş , cu trupele. Ş i vodă Vlad vrusese să -i arate în ce fel putea să -ş i împlinească Hamza
această dorinţă . Ş i apoi, fiindcă voia ca pă durea de ţepi să ră mînă , pentru multă vreme, un fel de pildă dată
orică rui nă vă litor care ar mai fi cutezat să se îndrepte cu urgie spre capitala Ţ ă rii Româneş ti.

Vestea despre victoria lui Vlad ş i tragerea în ţeapă a aceluia care rîv-nise să -i umple pielea domnitorului cu paie,
iar capul, înfipt în suliţă , să i-l ridice pe turnul cetă ţii Giurgiu, se ră spîndi tot joi, nu numai în Tîrgoviş te, ci ş i în
celelalte cetă ţi. Marii boieri, care-ş i puseseră toate nă dejdile în uneltirile lui Hamza, la auzul acestei ş tiri împietriră .

Boierii cei mici însă ş i mulţimile de tîrgoveţi ş i ţă rani nu se sfiiră , cu acest prilej, să îş i arate bucuria pentru izbînda
lui Vlad. Ţ arinile ş i livezile puteau deci să fie muncite ş i îngrijite, cu încrederea că roadele se vor culege în folosul
lor. Tot aş a meş teş ugarii ş i neguţă torii aveau acum liniş tea să -ş i vadă mai departe de treburi.

~ In Cetatea Bucureş tilor, unde Vlad plă nuise să -ş i mute capitala, avu loc chiar o petrecere. Oamenii se veseliră ş i
chiuiră , cu toate că se gă seau în post. Numai la Tîrgş or, Cîmpulung, Curtea de Argeş ş i, mai ales, la Tîrgoviş te,
curţile boiereş ti ră maseră închise ş i mohorîte, ş i la fel marile conace din satele din jur. Stă pînii lor nu îş i mai
scoaseră capetele prin oraş e, decît ca să treacă de la unii la alţii — atunci cînd nu aveau la înde-mînă tunele
subterane prin care să se poată strecura nevă zuţi de mulţime

— ş i să stea de vorbă .

Vremea se îmbună tă ţise, de parcă viforul n-ar fi ş uierat în urmă doar cu cîteva zile, ca în toiul iernii. Soarele începu
să zîmbească iar vesel, pă să relele să cînte ş i tufiş urile să înflorească .

Se aş tepta intrarea grabnică a lui Vlad în Tîrgoviş te. Dar domnitorul, auzind că vreo cîteva cete turceş ti ră zleţite,
care trecuseră Dună rea nu se ş tie pe unde, încercau să se apropie de Bucureş ti, porni gră bit într-acolo

— ş i prietenii noş tri îl însoţiră .

O urdie de ieniceri poposise pe malul drept al Dîmboviţei, în apropiere de cetate. Că petenia lor se spă la la mal,
stră juit de oş teni. Sîrbul Mihailo, înotînd din susul rîului, pe sub apa încă rece ca gheaţa, ajunse lîngă că petenie ş i
o stră punse cu sabia. Ienicerii îş i pierdură capul ş i că zură prinş i.
Bucur fă cu altă ispravă , îndemnîndu-i pe oamenii unui sat să ardă crengi ude ş i gunoi, din mai multe pă rţi
deodată , ş i să stîrnească astfel nori de fum în jurul drumului pe care o ceată de achingii se îndrepta spre Snagov,
unde aflaseră ei că îş i ascundea domnitorul averea. înă buş iţi ş i orbiţi de fumul care-i înconjura de pretutindeni,
achingiii ş i caii lor se învă lmă ş iră . Unii dă dură de-a dreptul în foc. Alţii se ră tă ciră prin pă durile pe unde trecea
drumul, ş i ţă ranii, înarmaţi numai cu coase, seceri, furci, topoare ş i pietre, îi nimiciră pînă la unul.

Satul s-a numit de atunci Afumaţi.

Bă iatului îi plă cea să că lă rească ş i să ia parte la luptă numai în preajma mă riei sale Vlad.

Vineri de dimineaţă iscoadele valahe nu mai aflară nici un picior de turc, ş i domnitorul se opri pentru două zile în
Cetatea Bucureş tilor, ca să i se odihnească oş tenii.

Seara, oş tenii se adunară să -ş i povestească de-ale lor, să :ş i spună pă surile ş i să -ş i destă inuie bucuria că în curînd
se vor întoarce pe la vetre. Bă iatul sta însă tot pe gînduri, ş i prietenii să i greu îl scoaseră din muţenie.

— Mie îmi spune inima, le gră i el deodată , că tot o să dau de Roxana. Cît am fost la turci n-am putut-o că uta. în
drumul spre ţară n-am dat de nici o urmă . Nici prin tîrgurile pe unde am trecut împreună . Pe urmă m-a luat valul
luptei. Acum, cînd lucrurile se aş ază iară ş i în matca lor, vreau să plec prin ţară să mai cercetez. Numai eu i-am
ră mas pe lume...

— Te-om însoţi ş i noi, îl încredinţară prietenii.

— Dar pînă atunci n-ar fi ră u să mai întrebă m ş i pe aici, prin cetate, îş i urmă gîndul Bă iatul. Cine ş tie de unde
poate să ne iasă norocul în cale. O fi scă pat din mîinile turcilor ş i, crezînd că eu m-am pră pă dit în iureş ul acela de
la Tismana, s-o fi pripă ş it la vreo casă de om cumsecade, cine ş tie pe unde...

A doua zi, Bă iatul i se plecă domnitorului ş i-l rugă să -i îngă duie să întrebe prin cetate dacă nu a auzit cineva, în
aceş ti ani, de vreo tînă ră fată Roxana. Ceru această îngă duinţă pentru că nimeni nu avea voie să umble fă ră rost
prin cetate.

Vlad îi dete încuviinţarea cerută , sfă tuindu-l ca, îndată după asta, dacă nu va afla nimic, să se ducă împreună cu
soţii să i la Tîrgoviş te. Să stea de vorbă , în numele lui, cu Xalom, singurul care se reîntorsese la Cetatea de Scaun,
după pedepsirea lui Hamza, ş i să -i ceară ajutorul.

— Xalom, îi spuse vodă , are prin toate cetă ţile, tîrgurile ş i satele oamenii lui de credinţă . Ei vor afla lesne dacă fata
a trecut prin acele tîrguri ş i sate sau nu. Ş i tot el vă va porunci ce trebuie să faceţi mai departe.

Bă iatul alergă să le spună prietenilor ce hotă rîse mă ria sa Vlad.

— într-adevă r, la asta nu m-am gîndit! zise pă puş arul. Nimeni nu poate afla mai bine decît Xalom ce se întîmplă în
ţară . Aş a am putea da de urma fetei.

Ş i pentru că în Bucureş ti nu reuş iră să afle singuri nimic, porniră cu toţii că lă ri, cu grabă , că tre Cetatea de Scaun.
Numai că tot în dimineaţa aceea, nu se ş tie cine ş i cum ră spîndi vestea la Tîrgoviş te că mă ria sa Vlad a fost ră nit în
piept ş i zace în cetatea sa de pe rîul Dîmboviţa, unde se simte mai ocrotit.

Că tre amiază ş tirea înflori, se spuse că domnitorul ar fi cu sufletul la gură ş i că logofă tul Lazar ar sta la capâtîiui lui
cu o lumînare, gata să i-o aprindă în fiecare clipă .

Boierii aflaţi de partea lui Fior, după asemenea zvonuri atît de înveselitoare pentru ei, ieş iră îndată la iveală , pe
uliţă sau la biserică , cum ră sar ciupercile după ploaie. Ba chiar începură să se plimbe cu ră dvanele, privind
dispreţuitori palatul domnesc. Iar cînd locţiitorul Nicolae vru să se ducă la Mînă stirea Dealu — aş a cum era
obiceiul în Vinerea Mare — boierii, cu soţiile ş i copiii lor, puseseră la cale să -l batjocorească .

împreună cu numeroş i slujitori înarmaţi, marii boieri îl aş teptară la trecerea peste rîul Ialomiţa. Lor li se ală turară
mai mulţi tîgoveţi, dintre cei mai înstă riţi — dornici să se pună bine cu marii boieri, în mîinile că rora se auzea că se
va întoarce puterea — ş i cu toţii îl huiduiră pe locţiitorul domnesc Nicolae, care, neascultînd sfatul lui Xalom, nu îş i
,luase decît puţini însoţitori. Cu toate că nu era fricos, nu ş tiu cum e mai bine să se poarte. Faţa sa lungă , slabă ş i
împodobită cu o mustă cioară bă laie, i se subţie ş i mai mult, ş i de supă rare mîinile începură să -i tremure.

Xalom, care era ală turi, îl îndemnă să că lă rească înainte, fă cîndu-se că nu i-a auzit pe boieri huiduindu-l. Nicolae îl
ascultă de astă dată , ş i că lă ri mai departe, ca ş i cum nu el ar fi fost ţinta huiduielilor. Boierul Fior izbucni atunci în
rîs, îl numi laş ş i trimise un slujitor că lare, cu mare grabă , la Dealu, învă ţîndu-l pe egumenul Sisoe să -l primească ş i
el pe tînă rul locţiitor tot în bă taie de joc.

Egumenul Sisoe, fă cîndu-se că a uitat ceremonialul, nu îl pofti pe Nicolae în jilţ, aş a cum se obiş nuia, tot timpul cît
dură slujba, iar la sfîrş i-tul ei ieş i pe uş a din dos ş i pieri în chilii.

O asemenea jignire nu mai fusese încă niciodată adusă vreunui locţiitor domnesc. Ş i un trabant trimis de Xalom îl
înş tiinţă , despre tot ce se petrecuse, pe Vlad, care se afla, cum ş tim, să nă tos tun, pregă tindu-se să se înapoieze în
Cetatea de Scaun.

— Ş i zici că boierii au ieş it să -l ocă rască pe fratele meu, împreună cu femeile ş i copiii lor? îl întrebă Vlad pe
trabant. Ş i că li s-au ală turat ş i unii dintre tîrgoveţii bogaţi?

— întocmai; ş i-au dat toţi arama pe faţă , mă ria ta, îi ră spunse trabantul.

— Atunci se cuvine să le dă m tuturor o ră splată ! zîmbi Vodă .

— Se cuvine, mă ria ta! glă sui hotă rît trabantul.

Sîmbă tă de dimineaţă , Bă iatul i se înfă ţiş ă lui Xalom, aducîndu-i cuvîntul lui Vlad si rugîndu-l să -l ajute s-o
gă sească pe Roxana.

Xalom, deş i prins pînă peste cap cu vînzoleala boierilor ş i toate cîte se petreceau în oraş , îl primi cu bună voinţă ş i-
i fă gă dui că , îndată după întoarcerea domnitorului în Cetatea de Scaun, după să rbă tori, se va îngriji să -i
împlinească dorinţa, ş i, dacă Roxana e în ţară , o vor afla negreş it.
Bă iatul mai era încă acolo, cînd un trabant veni să -l înş tiinţeze pe comandantul gă rzii că în oraş veş tile despre
mă ria sa Vlad au sporit. Se spunea, astfel, că domnitorul ar fi murit, dar logofă tul Lază r pă strează taina. De
asemenea, că o armată turcească , ce înaintează pe ţă rmul Dună rii, va sosi la Tîrgoviş te unde, înlocuindu-l pe
domnitorul Vlad, îl va înscă una pe Radu cel Frumos.

— Vezi? se întoarse Xalom spre Bă iat. Trebuie să mai ai puţină ră bdare. Se nă scocesc atîtea zvonuri. Numai că
boierii, înfierbîntaţi, au început să ia drept bune ş i adevă rate ceea ce nu sînt de fapt decît dorinţele lor.

Din porunca lui Fior ş i a celorlalţi mari boieri, în oraş începură să se facă pregă tiri pentru primirea turcilor ş i a lui
Radu. Se scoaseră covoarele cele mai frumoase, acoperindu-se cu ele tot drumul — de la poarta de miază zi a
oraş ului ş i pînă la palatul domnesc. Se împodobiră casele ş i porţile pe de-a rîndul cu stofe scumpe, ramuri ş i flori,
de parcă nu ar fi aş teptat să primească la Tîrgoviş te o urdie pă gînă , că reia trebuia să i se dea îndată un tribut de
zece mii de galbeni ş i cinci sute de bă ieţi pentru taberele de ieniceri.

Locţiitorul domnesc, că lcîndu-ş i pe inimă , îi chemă pe marii boieri la palat ş i-i întrebă pentru a cui primire
împodobesc cu atîta sîrg oraş ul. Fior luă cuvîntul ş i tot în batjocură îi aminti că în noaptea de sîmbă tă spre
duminică , venind Pastele, se va să rbă tori învierea Domnului.

— Ei ş i? se fă cu locţiitorul domnesc că nu ar înţelege unde bă tea Fior.

— Dacă va fi învierea domnului... nostru — continuă boierul, vorbind cu două înţelesuri ş i apă sînd dinadins pe
cuvîntul «nostru», gîndindu-se de fapt la Radu cel Frumos, a că rui înscă unare o socotea o adevă rată «înviere»
pentru marii boieri — nu trebuie să împodobim oraş ul? Ş i, încîntat de cuvintele sale cu care credea că îl înfundase
pe locţiitorul domnesc, izbucni în hohote de rîs.

Ceilalţi mari boieri, care erau de faţă , rînjiră ş i ei.

— Asta e, domnia ta, locţiitorule Nicolae, încheie Fior. Ceea ce ai vrut să cunoş ti, ai aflat!...

— Nu ş tiu dacă la învierea domnului «nostru» o să vă pară atît de bine cum credeţi, rosti la rîndul să u Xalom, care
era de faţă , apă sînd ş i el pe cuvîntul «nostru», însă , desigur, cu alt înţeles.

— O să ne pară ... o să ne pară ... rîse din nou zgomotos Fior — ş i, în-torcîndu-i spatele locţiitorului domnesc,
pă ră si împreună cu ceilalţi boieri încă perea.

— A intrat spaima în ei, se îmbă rbă tară marii boieri, ieş ind din palat, îş i petrec doar cele din urmă ceasuri de
mă rire. Dar pînă una alta, ca să fie cît mai pe placul viitorilor stă pîni, să trecem peste poruncile locţiitorului
domnesc ş i, pe ascuns, să începem, prin slujitorii noş tri, să strîngem repede, de prin satele din jur, cei cinci sute de
bă ieţi pentru taberele de ieniceri.

— Nu mai domneş te Vlad! strigau aspru slugile boiereş ti ţă ranilor sco-tocindu-le bordeiele. Scutirea nu mai stă în
picioare. Trebuie să vă daţi copiii pentru taberele de ieniceri.

— Nu mai domneş te Vlad? se înfricoş au oamenii.

Ş i ţă ranii ră mîneau împietriţi, privind la nenorocirea care se abă tuse asupra lor, sau îş i strîngeau pumnii, cu o
neputincioasă mînie, ş tiind că nu aveau cum se împotrivi puterii boiereş ti. Iar mamele plîngeau ş i, tîrîn-du-se la
picioarele slujitorilor, încercau în zadar ş i fă ră nici un rost să -i înduplece, rugîndu-i cu ţipete sfîş ietoare să le cruţe
copiii — toţi între trei ş i ş ase ani.

Nici unul dintre slujitorii boiereş ti, bineînţeles, nu le dă du ascultare, ş i satele ră maseră în întuneric, durere fă ră
seamă n ş i lacrimi.

La curţile boiereş ti, ş i mai ales la aceea a lui Fior — de data asta nu la conacul de la ţară , ci în oraş — lucrurile
stă teau însă cu totul altfel. Petrecerile, la care boierii nă dă jduiau că aveau să ia parte ş i comandanţii os-manlîi,
trebuiau să întreacă în stră lucire, belş ug de bucate ş i veselie, tot ce se cunoscuse pînă atunci. De aceea că ruţele
nu mai conteneau să care zi ş i noapte, hodorogind pe drumurile de ţară ş i din oraş , aducînd de la conace, din
magazii ş i pivniţe, ce se gă sea prin ele mai bun.

— Tată , eu te rog ca la petrecerea noastră să vină ş i pă puş arii, se alinta copila lui Fior.

— O să -i aducem ş i pe ei, se învoi boierul, care dă duse poruncă să i se aş eze în ogradă un leagă n, un scrînciob ş i
alte mijloace de petrecere.

în sîmbă ta Paş tilor, Tit se gă sea la o tabă ră a unui neguţă tor, tocmin-du-se pentru o curea trebuincioasă la frîul lui
Negru, cînd trei slujitori, care-l că utau de zor, sosiră lîngă el ş i-i porunciră ca în ziua urmă toare să se înfă ţiş eze, cu
tot tacîmul pă puş ă resc, ursul ş i caii, la curtea lui Fior.

— Vom veni negreş it, ră spunse Tit, surîzînd pe sub mustaţă , pentru că el ş i bă ieţii, fiind acum cu totul în slujba lui
Vodă , aflaseră cîte ceva din cele care aveau să se petreacă la curtea lui Fior, ş i invitaţia că dea cum nu se putea mai
potrivită ş i mai pe gîndul lor.

Petrecerea începu chiar la miezul nopţii.

Deş i boierii se ară tau atît de bucuroş i ş i plini de speranţe, oraş ul era tă cut.

în noaptea aceasta nu se vedea pe uliţe aproape nimeni, în afară de

slujitorii domneş ti care treceau că lă ri agale, vorbind liniş tiţi între ei.

De altfel, de cînd se ră spîndise zvonul morţii lui Vlad ş i al sosirii unui alai turcesc în oraş , care să -l aducă pe Radu
cel Frumos, cei mai mulţi dintre tîrgoveţii mă runţi, ca ş i ţă ranii, nu-ş i ară taseră pe faţă simţă mintele, ş i la
întrebă rile iscoadelor marilor boieri nu voiau să ră spundă decît: «Să fie aş a cum ne este scris!» ş i altceva nimic.

Petrecerile boiereş ti începură însă cu ş i mai mare vîlvă decît cele de la Florii.

La Tîrgoviş te, în vederea schimbă rilor aş teptate, veniseră ş i o mulţime de alţi boieri din celelalte cetă ţi ş i oraş e, ş i
o mare parte dintre ei fuseseră poftiţi la conacul lui Fior.

Pe ascuns, se vorbea ş i de o apropiată că să torie între Voiena ş i comisul Ghilţ, despre care se auzise că ar fi ajuns,
la Stambul, unul dintre sfetnicii cei mai apropiaţi ai lui Radu. încă nu se ş tia că murise la Giurgiu.
Noaptea trecuse, chiar orele stră lucitoare ale dimineţii se scurgeau cu repeziciune.

Vremea — atît de curioasă , cînd caldă , cînd rece — pă rea să fie în ziua aceea ca de vară , deş i erau abfa în aprilie.
Mesele se mutaseră , de dimineaţă , în ogradă . Peste tot ră sunau rîsetele pline de mulţumire ale boierilor. Fior se
plimba din gră dină în casă ş i din casă în gră dină , cu mîinile la spate ş i pîntecul înainte, nemaiavînd ră bdare ş i
rîzînd mulţumit, în aş teptarea sosirii lui Radu.

Voiena la început îl ocoli pe Bă iat.

Bă iatului i se pă ru însă , de data asta, fata mai frumoasă decît oricînd ş i, vă zînd-o că îl ocoleş te, se înciudă ş i
începu să se ţină după ea.

— Ce tot te ţii scai după Voiena? îl mustră Bucur, pe cînd se pregă teau să -ş i înceapă , în faţa boierilor, exerciţiile
de că lă rie.

— Este o prefă cută ! îş i dete cu pă rerea Mihailo. Tu fă cum vrei, dar cred că lucrul cel mai cuminte este să n-o bagi
în seamă !

— Să mă încredinţez întîi... Poate c-aş a sînt fetele, puţin ciudate... murmură Bă iatul.

Ş i deodată , cînd nici nu mai nă dă jduia, o întîlni pe Voiena într-un colţ.

Vru să -i vorbească aspru. Dar ea i se lipi de piept. îl prinse de gît ş i-l să rută apă sat.

— Prostule!... îi spuse rîzînd nu numai cu gura, ci ş i cu ochii atît de frumoş i, verzi ş i cu firiş oare de aur. Nu ş tii că
mă mă rit?

— Te mă riţi?!... ră mase Bă iatul uluit, ca ş i cum ar fi fost vreodată vorba să ră mînă a lui, ca ş i cum nu ş tiuse de la
început că între ei nu putea ş i nici nu trebuia să existe vreo legă tură statornică .

— Da, mă mă rit! rîse ea ascuţit.

îl să rută din nou ş i fugi.

«Va să zică se mă rită !... Ş i mi-o spune aş a, rîzînd...» se mîhni Bă iatuL

— Ce-i cu tine? se apropie Bucur de el. Ce s-a întîmplat?

— Se mă rită ... rosti Bă iatul, ş i Bucur nu îl mai întrebă nimic.

Boierii petreceau, în cîntecele lă utarilor. Boieroaicele se dă deau în leagă n ş i în scrînciob fă cînd o larmă fă ră
pereche. însă o grijă boierii tot aveau, mă car că se prefă ceau nepă să tori. Se vedea asta din felul cum tră geau cu
urechea spre miază zi, încercînd să audă cu o clipă mai devreme sunetul ascuţit ş i vioi al trîmbiţelor ce trebuiau să
vestească aducerea la domnie a lui Radu cel Frumos de că tre otomani.
— De ce or fi întîrziind atîta? se neliniş ti un boier cu o faţă mare, pă trată , în timp ce ciocnea un ou roş u cu vecinul
să u. Ş i mă întreb dacă nu ne vor cere socoteală otomanii, cînd vor sosi, de ce nu le-am ieş it înainte pe drum?

— Cum o să ne ceară — gră i altul cu niş te ochi ş ireţi ş i o barbă cenuş ie, ascuţită — cînd noi tră im aici, la
Tîrgoviş te, încă sub spaima trabanţi-lor lui Xalom? Ş i nu ni s-a poruncit să nu ne miş că m ş i să ne facem că nu
ş tim nimic pînă ce va intra în oraş mă ria sa Radu cu turcii? De altminteri, rîse el tare, acum avem ş i noi mare
trecere înaintea lui Mahomed... doar am mai povestit unor prealuminate feţe boiereş ti despre lucrul acesta...

— Prin ce ş i cum?... Despre ce fel de trecere este vorba? Nu vrei să ne istoriseş ti ş i nouă , celor care încă nu
cunoaş tem povestea spusă de domnia ta altora? începură iar să se învioreze mesenii.

— Ba cum de nu! ră spunse boierul. Ş i, aş ezîndu-se mai bine în jilţ, lă -sîndu-şi gîtul să i se cufunde adînc sub
gulerul de stofă scumpă , albastră , gîlgîi de rîs: Trecerea noastră la înă lţimea sa sultanul se datoreş te dragostei sale
pentru o cadînă ...

— Dragostei?... Ah, dragostea!... se minunară cu ochii deodată aprinş i jupîniţele, ş i printre ele Voiena, care-ş i linse
pisiceş te buzele roş ii, ş tiin-du-si-le ispititoare, coate ca să -l înnebunească ş i mai mult oe Bă iat.

— Da, da! bă tu cu palm^ boierul în masă . Cînd am fost, încă în urmă cu un an, ia Stambul, am aflat că Mahomed
avea în harem o favorită după care era nebun, cu totul nebun...

— Ş i ce e cu favorita asta... ce legă tură poate avea cu noi? se mirară iar jupîniţele, curioase.

— Are, se mîngîie boierul pe bă rbuţă , pentru că acestei favorite se zice că i-ar împlini sultanul orice dorinţă , în
afară , bineînţeles, aceea de a o pune în libertate. Pe cînd mă aflam încă la înalta Poartă , însuş i mă ria sa Radu,
auzind de această trecere a cadînei pe lîngă înă lţimea sa sultanul, a încercat să ajungă pînă la ea ş i i-a trimis
daruri, pe care însă frumoasa le-a refuzat — sau aş a i s-a spus, că le-a refuzat... Ş i o să mă întrebaţi de ce a vrut
să ajungă mă ria sa Radu neapă rat pînă la această cadînă ...

— Da, da! chicotiră jupînesele, parcă gîdilate de cineva. De ce ş i-a ridicat mă ria sa Radu ochii la cadîna cea
frumoasă a lui Mahomed?

— Pentru că — îş i pregă ti printr-o scurtă pauză , boierul nemaipomenita surpriză — cadîna este de-aici, de la noi,
de prin pă rţile Tismanei, prealuminaţi boieri. Ş i mă ria sa Radu se gîndise că , fiind de-a noastră , o să -l ajute. A fost
ră pită în urmă cu vreo cîţiva ani de o ceată de achingii ş i se numeş te...

— Roxana! strigă deodată Bă iatul care, auzind povestirea, se apropie de masă , privindu-l ca hipnotizat pe boier.
Nu se numeş te Roxana? întrebă el, aş teptînd cu inima strînsă ră spunsul.

— Roxana, da! că scă ochii mari povestitorul. De unde îi cunoşti numele cadînei împă ră teş ti? Pentru că turcii îi zic
Fatma...

— Roxana!... Roxana, surioara mea!... striga înfrigurat, din ce în ce mai tare, Bă iatul. în haremul sultanului?... Roxana,
surioara mea, favorita sultanului?... Nu-i cu putinţă ! Mă duc s-o scap, chiar de-ar fi să -mi las oasele acolo...
Nu îş i mai putea stă pîni cuvintele. Vestea fusese atît de neaş teptată , că Bă iatul nu mai ş tia nici ce să spună , nici ce
să facă , ş i puţin îi pă sa că se gă sea în faţa marilor boieri.

— Vom merge ş i noi cu tine! îi ş optiră Tit, Bucur ş i Mihailo, venind lîngă el. Nu te vom lă sa!...

— Hai, liniş teş te-te, îl povă ţui ş i Tit. Nu trebuie să te dai în vileag în faţa boierilor despre ce ai de gînd.

— E sora lui? începură să -l întrebe boierii ş i jupîniţele, pentru o mai deplină încredinţare, pe Tit, care le ră spundea
în doi peri. Tînă rul acesta este deci — nici mai mult, nici mai puţin — decît cumnatul sultanului!

— O, atunci Bă iatul ar putea ş i domni! Ar putea ajunge voievod! S-a mai vă zut! îi spuseră Voienei fetele de la
masă .

— Dacă -i aş a, vino, aş ază -te aici! începură să -i facă loc jupîniţele, iar Fior întinse mîna să ia un jilţ ş i să i-l pună
ală turi.

Dar miş carea lui ră mase neterminată . De la poarta de miază zi a cetă ţii, ră sună glasul multaş teptat al trîmbiţei,
lung ş i triumfă tor, ca un semn al victoriei. Boierii îş i întoarseră captele, rîzînd bucuroş i unii că tre ceilalţi. în sfîrş it,
Radu Vodă ş i otomanii veneau! Iar drept întă rire a faptului că auzul nu-i înş ela, din partea de jos a oraş ului
clocotiră urale.

— Tră iască mă ria sa Radu! izbucniră ş i ei, spă rgînd parcă cerul cu glasurile, ş i o luară la goană spre porţi.

— Strigaţi ş i «tră iască lumină ţia sa Mahomed», nu uitaţi că Radu vine în numele sultanului, îi îndemnă boierul care
le povestise despre Roxana.

— Tră iască lumină ţia sa sultanul Mahomed!... Tră iască mă ria sa Radu! se întreceau care mai de care să strige —
boierii, jupînesele ş i jupîniţele lor, spă rgîndu-ş i piepturile, roşii la chip ş i nă duş iţi ca niş te raci fierţi — bă rbaţii
fluturînd în mîini ramuri verzi, iar fetele ş i femeile buchete de flori.

Curînd, din jos, spre uliţa domnească , tropotele, ră sunînd înfundat, din pricina covoarelor groase ş i moi pe care
caii că lcau, se auziră bubuind aproape de tot.

— Tră iască lumină ţia sa sultanul Mahomed!... Tră iască mă ria sa Radu!... îş i înteţiră , cu cele din urmă forţe, vocile
ră guş ite de bă utură ş i rîs, cei gră mă diţi la porţi, avîndu-l în mijloc pe Fior.

Ş i, de îndată , după colţul pe care zidul curţii lui Fior îl fă cea cu uliţa domnească , grupul de că lă reţi se ivi, însoţit
pe margini ş i urmat de o mulţime gă lă gioasă de tîrgoveţi ş i ţă rani.

în fruntea cetelor de că lă reţi cu halebarde, topoare, suliţe, să bii ş i buzdugane, sosind de la cetatea Bucureş tilor, se
afla Vlad, într-o haină verzuie de brocart, stînd drept în ş a, pe calul să u alb, nearuncînd nici o privire că tre boieri.

Aceş tia — mai îngroziţi de nepă sarea voievodului, pe care-l crezuseră mort ş i împotriva că ruia complotaseră ,
decît dacă i-ar fi privit sfidă tor — începură să tremure din tot corpul ş i să clă nţă ne din dinţi, ca apucaţi de friguri,
mă car că pe cer plutea un soare nespus de blînd ş i de luminos. Ramurile verzi ş i buchetele de flori le că zură din
mîini. Cîteva jupînese ş i jupîniţe, de frică , leş inară — ş i între ele boieroaica lui Fior.
Numai cîţiva, cei mai neruş inaţi, încercară — cu glasuri, este adevă rat, aproape neauzite, însă ş i asta tot de frică —
să strige spre domnitor:

— Tră iască mă ria sa Vlad!

Mulţimea trecu pe lîngă grupurile de boieri, îmbrîncindu-i cu coatele, ş i unii le dă dură cu tifla:

— Aş a?... Tră iască mă ria sa Vlad?... îi luară ei în rîs. O să -l vedeţi voi îndată pe mă ria sa Vlad! Dar parcă nu mai
sînteţi aş a de semeţi. V-aţi mai muiat!... De ce nu daţi poruncă să ne lovească ? A înviat domnitorul Vlad.

Priviţi-fş i ţineţi-vă firea! clocoteau glasurile lor. A înviat adevă ratul ş i singurul nostru domn! Ulciorul nu merge de
multe ori la apă ...

între-acestea, porţile palatului se deschiseră . Din spatele lor se iviră , înveş mîntaţi de să rbă toare, locţiitorul
domnesc Nicolae, alţi cîţiva boieri de credinţă ş i comandantul gă rzii, Xalom, întîmpinîndu-l pe voievod cu pîine ş i
sare.

Domnitorul ş i fratele să u Nicolae se îmbră ţiş ară .

Oş tenii se înş iruiră pe uliţa domnească , ră mînînd că lă ri ş i cu armele în poziţie de luptă .

Vlad intră în curtea palatului. Dar înainte de a se închide porţile, ieş i dinlă untru comandantul Xalom.

Ş i, pînă să se dumirească bine boierii ce se întîmplă , se vă zură înconjuraţi.

11

DUPĂ CSNTAREA DE SEARĂ A MUEZINULUI

— I n sfîrş it, spuse într-o dimineaţă Tit, intrînd pe portiţă , în ograda cocioabei pe care o locuiau, într-o margine a
Stambulului, cred că s-a fă cut...

Bă iatul ră sturnă , fă ră să vrea, vasul larg de pă mînt, unde se spă la, ş i, gol pînă la mijloc, ieş i înaintea lui Tit.

— Adevă rat? îl întrebă , încă nevenindu-i să creadă .

— Adevă rat! zîmbi Tit. Diseară , după cîntarea muezinului, vom pă trunde în harem ş i, dacă totul merge bine, aş a
cum nă dă jduiesc, la noapte sîntem în drum spre ţară ...

— Oh!... fă cu Bă iatul, respirînd din adîncul plă mînilor, deschizîndu-ş i larg braţele ş i ridicîndu-ş i capul spre cer.
Credeam că n-o să mai ajung să tră iesc clipa asta. Pe urmă se repezi la pă puş ar ş i îl îmbră ţiş ă : îţi mulţumesc, Ţ it.
Niciodată n-am să uit ce-ai fă cut pentru mine...

— Lasă ... lasă ... încercă el să se desfacă din strînsoarea Bă iatului, simţind că i se umezesc ochii. Acum ră mîi aici.
Odihneş te-te, ca să ai destule forţe pentru diseară . Eu trebuie să mă întorc, să mai vorbesc o dată cu coră bierul.
Să trec ş i să -i anunţ pe Bucur ş i Mihailo.
Bunul Tit se întoarse gră bit spre portiţă ş i plecă ş chiopă tînd de piciorul drept, aş a cum mergea în ultima vreme.

Bă iatul se aş eză , sleit de emoţie, pe butucul de lîngă poartă , privind în depă rtare, spre malul de miază noapte al
golfului Cornul de Aur, din faţa Stambulului. Acolo era renumitul cartier genovez. Fă ră ajutorul dat pe ascuns de
neguţă torii genovezi lui Mahomed al ll-lea, în schimbul pă stră rii anumitor drepturi de comerţ, poate că ar mai fi
întîrziat că derea Constan-tinopolului. Drept ră splată pentru ajutorul dat, sultanul lă sase cartierul neatins, cu
bisericile sale înalte ş i stră lucitoare, cu casele bogate, împodobite ş i înconjurate de gră dini, în vreme ce
Constantinopolul, devenit Stam-bul, se otomaniza cu repeziciune.

Deasupra Galatei ş i a mă rii aerul albă striu ş i limpede tremura.

în cartierul acesta se ascunseseră Tit ş i bă ieţii, după ce sosiseră în capitala puternicului imperiu mahomedan.

Cum trecuse vremea de iute, ş i totuş i cîte urme lă sase în sufletul Bă iatului!...

O întîmplare pe care nu o putea uita cu nici un chip era aceea din ziua de Paş ti, la Tîrgoviş te.

Intrînd în curţile unde, în aş teptarea otomanilor, duş manii lui Vlad, marii boieri ş i cei care li se ală turaseră lor,
benchetuiau, oş tenii domneş ti le ră sturnaseră mesele, iar pe cei vinovaţi, împreună cu jupînesele, feciorii, jupîniţele
ş i slujitorii lor îi aduseseră în faţa palatului.

Capii complotului trebuiau să împă rtă ş ească soarta stă pînului pe care îl slujiseră , Hamza. Ceilalţi urmau să plece
pe jos, la Curtea de Argeş , ş i de acolo, în munte, la o cetate a lui Vlad, Poienari, să o mă rească ş i să îi întă rească
zidurile cu că ră midă , în vederea noilor lupte cu turcii.

Cînd oş tenii îi înconjuraseră , Voiena se strecurase printre ei, o zbughise, se repezise la Bă iat ş i, apucîndu-l de
umeri, începuse să -l roage:

— Scapă -mă L. Scapă -mă L.

— Am să te scap! îi ră spunse el.

— Nu face nebunia asta! îl sfă tui Bucur.

— Nu! zise ş i Mihailo. Nu-ţi pune pielea în joc pentru una ca ea!

— Trebuie să plece împreună cu ceilalţi. Să ispă ş ească , tică loş ii! mormă i Tit.

— Ea nu e vinovată ! rosti Bă iatul, apucînd-o de după umeri. Ş i apoi e fată . Cum o să care pietre la cetate?...

— L-a însoţit pe tată -să u ş i pe ceilalţi boieri cînd l-au batjocorit pe locţiitorul domnesc! se mînie Bucur. Am vă zut-
o chiar eu. Să -i însoţească ş i la cetate...

— Nu e adevă rat... nu e adevă rat... minţi!... îi strigă fata lui Bucur, ui-tîndu-i-se în ochi — deş i aş a era, flă că ul
spunea adevă rul, Voiena luase parte, împreună cu Fior ş i cu toţi ceilalţi, la batjocorirea lui Nicolae.
— Am să -l rog pe mă ria sa Vlad s-o cruţe! mai rosti Bă iatul, în loc de orice alt ră spuns. Poate că atîta trecere
merit! se fuduli el puţin.

— Nu meriţi nimic! se necă ji Tit.

— înţelege! îl mai rugă Mihailo. Porunca domnească trebuie împlinită . Xalom ş tie prea bine ce trebuie să facă ...

Era întîia oară cînd între Bă iat ş i tovară ş ii să i de suferinţă se nă ş tea o asemenea discordie ş i se rosteau cuvinte atît
de aspre. Ş i asta din pricina Voienei.

Bă iatul nu ş tia prea bine ce-l apucase ş i cum de îndră znea să se aş eze împotriva unei porunci a domnitorului.
Voiena îi cerusă însă ajutorul, ş i el se simţise dator să i-l dea. Pe de altă parte, voia să -i arate că are destulă
trecere la Xalom ş i chiar la domnitor.

Dar un trabant veni tocmai atunci să i-o ceară pe fată . Era un oş tean spă tos, purtînd o cască rotundă , lucioasă , pe
cap.

— Dă -mi-o, îi spuse, fă ră altă lă murire, oş teanul, întinzînd mîna s-o apuce.

— Nu mă lă sa! ţipă Voiena.

— Mă voi duce la Xalom, zise Bă iatul, ţinînd-o pe fată ocrotită cu dreapta, ş i cu stînga încercînd să -l împingă
încolo pe trabant. Ră spund de ea!

— Nu ră spunde nimeni de nimeni! îi spuse tă ios trabantul. Tu du-te la Xalom, dar fata trebuie să intre în rînduri,
împreună cu ceilalţi tică loş i. Nu calc porunca lui Xalom pentru nimeni.

— Dă -te la o parte! scrîş ni Bă iatul.

— Atunci eş ti omul boierilor, ş i o să ai ce ţi se cuvine, se înfurie trabantul.

în jurul lor se strînse o mulţime de alţi oş teni, fă ră să mai punem la socoteală pe Tit ş i pe bă ieţi. Se iscă
învă lmă ş eală . Pînă la urmă apă ru ş i Xalom.

— Ce s-a întîmplat?

Trabantul îi spuse că Bă iatul se împotriveş te poruncii domneş ti.

— Fata nu-i vinovată ! întă ri Bă iatul faţă de Xalom.

— Tu nu eş ti în că dere să judeci poruncile mă riei sale, îi ră spunse Xalom. Sînt fapte ş i mă suri mai presus de
înţelegerea ta.

— Cruţaţi-o pentru mine, stă rui el.

— Eş ti nebun!... îi ş uieră Bucur la ureche.

Tit se uita încruntat. Coloana celorlalţi boieri se pusese în miş care, împinsă de la spate ş i de pe lă turi de oş tenii
domneş ti.

— Nu avem dreptul să cruţă m pe nimeni! mai glă sui cu ră bdare Xalom. Luaţi-o! porunci el trabanţilor, ară tînd-o
pe fată .

— Nu, nu mă duc! ţipă ea. Ş i fiindcă trabanţii o apucaseră totuş i de subţiori ş i o tîrau spre coloană , îi strigă lui
Xalom: Te ură sc... cîine de pază domnesc! Ai să plă teş ti pentru asta!...

Bă iatul se zbă tu între aceia care îl ţineau ş i îi legaseră mîinile la spate.

— Eş ti fă ră milă , Xalom! îi strigă comandantului. Am ţinut la tine...

— Taci!... Taci!... îl sfă tuiau, în ş oaptă , îngroziţi, Tit ş i bă ieţii.

— De astă zi înainte te-am ş ters din inimă ! Du-mă în faţa mă riei sale Vlad să dau socoteală de ce-am fă ptuit...

— închideţi-l în turn! le porunci comandantul.

— Eş ti crud ş i neomenos! continuă să -i strige Bă iatul, întorcîndu-ş i capul, în timp ce era împins spre turnul din
curtea domnească . Nu te mai cain pentru ce-ai îndurat...

Trabanţii îl aruncară într-o că mă ruţă din turn, cu pereţii foarte înalţi ş i o ferestruică , în partea de sus, la care nu se
putea ajunge.

în prima zi nu i se dă du nimic să mă nînce. în cea de-a doua i se aduse o fiertură de mei, apoi începură să -l
hră nească mai bine.

Dormea pe jos, învelindu-se cu haina. Peste cîteva zile i se aduse ş i un aş ternut.

îi pă rea ră u de ce fă cuse. Prin purtarea lui, lipsită de stă pînire, stricase tot. Trebuia să o fi îndemnat pe Voiena să
se întoarcă în rîndurile boierilor, cum suna porunca domnească , ş i el să se fi plecat în faţa mă riei sale Vlad,
rugîndu-se în genunchi pentru ea.

«Nu pentru că o iubesc! îş i spunea. Voiena m-a uitat; dar mi-a dă ruit ş i cîteva clipe frumoase. Ş i dacă mi-a cerut
ajutorul, eram dator să i-l dau.»

Cel mai ră u îi pă rea că , fiind închis, nu putea pleca s-o scape pe Roxana din haremul lui Mahomed, unde ş tia
acum, în sfîrş it, că se află . După atîta zbucium, ză dă rnicise totul.

Pe mă sură ce trecea timpul, gîndul acesta i se înră dă cina din ce în ce mai mult ş i, cu toate că o asemenea faptă
era aproape cu neputinţă de împlinit, luase hotă rîrea ca, de îndată ce ar fi ieş it din închisoare, să ceară învoirea
mă riei sale Vlad să plece la Stambul.

«Dacă Tit ş i bă ieţii, că rora cred că le-am pricinuit destule necazuri cu purtarea mea nesă buită , or vrea să mă
ajute, bine, de nu, plec singur. La Roxana trebuie s-ajung.»
Ş i apoi, în minte, începu să -ş i facă tot felul de planuri, care de care mai îndră zneţe, cum se va duce la Stambul, va
pă trunde în harem, se va întoarce cu fata, îi va clă di o că suţă , unde fusese conacul tată lui ei Voicul, ş i unde
Roxana va tră i liniş tită . El îş i va închina toată viaţa slujirii mă riei sale Vlad.

«Poate că ş i eu, Tit ş i bă ieţii ne vom adă posti, cu vremea, în că suţa aceea, se mai gîndea el. Bucur ş i Mihailo îş i
vor întemeia familii ş i vom vieţui cu toţii fericiţi.»

în închipuire vedea casa, grajdurile unde îş i vor ţine caii, pe Negru, ursul, ş i toate cîte se mai pot vedea într-o minte
înflă că rată , cînd stai închis într-o că mă ruţă din turn, te gîndeş ti pe îndelete la toate ş i visezi cu ochii deschiş i.

Trecuseră aproape trei să ptă mîni, ş i Bă iatul nu fusese încă dus să dea socoteală în faţa mă riei sale Vlad.

într-o seară însă un oş tean îi deschise ş i îl trimise, fă ră pază , la domnitor. în drum îl întîlni pe Xalom. Ş i, pentru că
în să ptă mînile cît stă tuse închis înţelesese cît greş ise faţă de comandantul trabanţilor — care în ziua cu pricina nu
îş i fă cuse decît datoria — îl salută , se opri în faţa lui ostă ş eş te ş i îl rugă să -l ierte.

Xalom îi puse mîna pe umă r ş i îi ră spunse că l-a iertat de mult.

Miş cat, Bă iatul plecă mai departe ş i intră în aceeaş i încă pere unde îl mai primise Vlad.

Ca ş i atunci, domnitorul ş edea la masă , ş i în faţa lui pîlpîia o lumînare groasă , verzuie, înfiptă în acelaş i sfeş nic cu
trup de balaur.

Lîngă Vlad mai erau locţiitorul Nicolae, logofă tul Lază r, că pitanul Nea-goe, pe care l-am întîlnit în bă tă lia de la
Giurgiu, ş i un boier destul de bă trîn, cu barbă albă , necunoscut.

Bă iatului i se pă ru că atît domnitorul cît ş i logofă tul Lază r aveau feţele mai ostenite, ş i se gîndi că asta e din
pricina atîtor lupte pe viaţă ş i pe moarte, date cu turcii, ş i a atîtor uneltiri boiereş ti.

« Plin de că inţă , îş i lă să un genunchi în faţa domnitorului, pe lespedea de piatră , ş i ră mase aş a, cu capul plecat.

— Tot mai vrei să lupţi cu oş tenii mei pentru copila lui Fior? îl întrebă Vlad după cîteva clipe de tă cere, ş i în glasul
lui simţi o undă de mîhnire.

— Cred că oricine are datoria să lupte pentru o fată care îi cere ajutorul! îi ră spunse el, fă ră să ridice capul.

— O iubeş ti?

Bă iatul se roş i

— Nu... dar am o datorie faţă de ea.

Logofă tul Lază r se rezemă cu coatele de masă ş i, întinzîndu-ş i puţin gîtul, ca să -l poată vedea pe Bă iat, îi vesti:

— Voiena nu mai are nevoie de ajutorul tă u.

Bă iatul ridică fruntea.

— S-a logodit la Poienari cu fiul spă tarului Barbă lată , cu Aloiz, urmă logofă tul Lază r. Mai înainte se gîndise la
Ghilţ. De altminteri, alaltă ieri, femeile ş i fetele au fost lă sate să plece. Bă rbaţii vor mai ră mîne în cetate pînă la
toamnă . Au hotă rît să facă nunta la toamnă ...

Cuvintele logofă tului că zuseră pe capul să u ca niş te pietre, totuş i se gîndi că acum nu mai avea nici o datorie faţă
de Voiena ş i putea să pornească neîntîrziat, în imperiul turcesc, să o elibereze pe Roxana.

— Am aflat că ai o soră , cadînă în haremul lui Mahomed! glă sui în clipa aceea, parcă ghicindu-i gîndurile, Vlad. Ş i
că ai vrea s-o scapi. Este un lucru nespus de greu ş i primejdios. Ai putea să -ţi pierzi viaţa!

— Aş dori să -ncerc, dacă mă ria sa îmi dă voie, spuse Bă iatul. După aceea mă voi întoarce, ş i nu am altă dorinţă
mai mare decît să -l slujesc, cu credinţă , pe mă ria sa, pînă la capă tul zilelor mele.

— Bine! surîse Vlad. Noi te vom ajuta. Iar prietenii tă i, Tit, Bucur ş i Mi-feftHo, sînt gata să te-nsoţească .

-- Mă ria ta!... deschise ochii mari Bă iatul.

însă vodă fă cu un semn. O uş ă din peretele lateral se deschise, ş i cei trei prieteni ai Bă iatului intrară .

— Mergem ş i noi cu tine, mă ria sa ne-a dat voie, spuseră ei.

— Uite, luaţi asta, rosti Vlad, ş i le dă du o pungă mare ş i grea, plină cu galbeni.

Peste două zile Tit ş i bă ieţii plecaseră . în ajun o vă zuse pe Voiena, tre-cînd într-un ră dvan prin Tîrgoviş te, dar ea
îş i întorsese capul încolo, ca ş i cum nu l-ar fi cunoscut.

Bă iatul simţise, în prima clipă , o să getare în piept. îndată însă după aceea, inima i se uş urase ş i mai mult decît
înaintea lui Vlad.

Voiena nu mai avea nevoie de ajutorul nimă nui ş i nici nu mai voia să -l cunoască .

Era într-adevă r liber să plece numaidecît la Stambul.

Trecuseră Dună rea cu greutate, pentru că plouase mult în ultima vreme, apele veniseră mari, aveau o mulţime de
vîltori ş i curentul era foarte puternic.

Nici nu se apropiaseră însă bine de munţi, ş i fură atacaţi de o unitate de achingii, care îi ră niră pe Tit ş i urs, le
luară banii ş i caii, îi despoiară de veş minte — ş i puţin lipsi ca să nu le scurteze viaţa.

Din fericire, Negru scă pă , nu se ş tie cum, de la achingii. Cu simţurile sale ascuţite reuş i să -ş i regă sească stă pînul ş i
pe soţii lui, la niş te ţă rani, care-i adă posteau ş i încercau să -i lecuiască pe Tit ş i pe urs de grelele lovituri primite în
luptă , de la achingii.

De aici înainte, mai prevă ză tori, că lă toriră numai noaptea ş i ocolind locurile unde se aflau garnizoane turceş ti.
Drumul fu lung, anevoios ş i plin de capcane. Iarna o petrecură în Ru-melia4. Nu mai aveau decît un cal, ş i Tit
ră mă sese ş chiop.

Jucîndu-ş i ursul, cîntînd sau dînd mici reprezentaţii cu pă puş ile, reuş iră să se strecoare prin pă ienjeniş ul sutelor de
primejdii, cîş tigîndu-ş i plinea de toate zilele. în primă vara urmă toare — după o scurtă oprire în cartierul Galata, la
un prieten de nă dejde al lui Vlad ş i cu ajutorul acestuia — se aş ezară într-una din marginile Stambulului
mahomedan.

Teatrul de pă puş i, cu veche tradiţie în Orient, se pare că a avut încă din cele mai vechi timpuri o mare trecere la
turci. Ş i privitorii se pră pă deau de rîs cînd Tit lă sa să se înţeleagă , din cuvintele rostite, chipurile, de pă puş ile lui,
că ar fi vorba de marii demnitari turci, de viziri ş i chiar de Mahomed.

încasă rile mergeau bine, ş i Tit, vistiernicul «teatrului», strînsese o mulţime de bani. Pe deasupra, mai primi o sumă
însemnată de la prietenii lui Vlad din Galata. Aceş tia îl înş tiinţaseră însă că nu era primejdie mai mare pentru
cineva, decît să se afle despre el că îl slujeş te, sau mă car că îl sprijină , pe domnitorul valah.

Atîta îl ura sultanul pe voievodul muntean, încît poruncise să li se taie capetele tuturor celor ce se gă seau în
închisori, bă nuiţi că ar fi sau mă car ar fi fost cîndva oamenii lui Vlad. între cei despre care aflară că ar fi fost uciş i în
închisoare se aminti ş i numele pîrcă labului Brad.

Cît îl că utase Bă iatul prin ţară , ş i iată -l unde ş i cum se sfîrş ise!

Prin moartea lui, se ducea ultima nă dejde ca Bă iatul să -ş i mai poată afla vreodată taina naş terii sale, despre care îi
vorbise Bă trînul înainte de moarte.

Dar nu asta îl îngrijora atunci cel mai mult, ci Roxana.

Cu banii strînş i, începură să mituiască pe o mulţime de paznici, eunuci, slujitori şi slujitoare de la palat. Femeia a
că rei cocioabă o închiriaseră era spă lă toreasă , se înţelegeau cu ea bine, pentru că pă trundea într-o mulţime de
locuinţe, le aducea fel de fel de ş tiri ş i le crea numeroase legă turi. Avură totuş i nevoie de aproape ş ase luni ca să
o poată înş tiinţa pe Roxana de prezenţa lor la Stambul, ş i de încă pe atîtea ca ea să gă sească un mijloc sigur de a-
i întîlni.

Prilejul veni numai odată cu începerea de mult anunţatului ră zboi sfînt — gaza al lui Mahomed împotriva
necredincioş ilor din Valahia, cu ţelul de a transforma această ţară în paş alîc turcesc.

în fruntea a peste un sfert de milion de oameni, pentru a că ror înarmare cheltuise suma uriaş ă de trei sute de mii
de galbeni, Mahomed porni cu mare tă ră boi din Stambul.

Paza la palatul imperial slă bi. Roxana le putu trimite mai multe veş ti. în ultimul an fusese mereu bolnavă . I se
aduseseră felurite leacuri, dar toate în zadar. Boala ei era pricinuită de dorul de casă , de Bă iat, de ş ederea
prelungită atîţia ani în stră ini.

— Trebuie să ne gră bim! spusese Bă iatul aflînd de boala Roxanei. Cînd va ajunge în ţară , aerul Valahiei o va lecui.
Afară de asta, trebuie să ne întoarcem la timp, ca să apucă m să -l slujim pe mă ria sa în ră zboiul cu Mahomed.
Acum totul se aranjase. Se terminaseră cele din urmă pregă tiri, la care Bă iatul, în ultimele două să ptă mîni, nu
putuse să ia parte, pentru că se prefă cuse în,., fată .

Uitasem să spun că , din pricina nenumă ratelor recrută ri — devş irme, înteţite la Stambul, bă ieţii erau nevoiţi
mereu să -ş i schimbe înfă ţiş area, ca să nu fie trimiş i la armată .

Gîndul le venise în urmă cu cîteva să ptă mîni, cînd niş te oş teni turci îl înhă ţaseră , de pe o stradă a Stambulului, pe
Mihailo. Fusese nevoie de o luptă , în care era gata să -ş i piardă viaţa Bă iatul, ca să -l poată scoate înapoi la lumină
pe tovară ş ul lor sîrb din tabă ra de ieniceri, unde ş i fusese dus.

La puţin timp după aceea, prin iscusinţa lui Tit, Bucur ş i Mihailo se prefă cuseră în batrîni, iar Bă iatul în fată . Tit
fă cuse lucrui acesta ş i in vederea îndeplinirii planurilor de a pă trunde în seraiul împă ră tesc.

Lucrul nu era prea greu, pentru că , deş i cu scurgerea anilor crescuse înalt ş i cu muş chi de oţel, Bă iatul ră mă sese
subţire ş i mlă dios. Avea ochi scă pă ră tori ş i chipul îi împrumuta din ce în ce mai mult, la această vîrstă , tră să turile
ş i frumuseţea nefericitei sale mame.

Se întîmplă însă ceva neaş teptat. Bă iatul, îmbră cat în veş mînt de fată , trecuse de cîteva ori pe dinaintea palatului
împă ră tesc, ca să cunoască împrejurimile ş i cu nă dejdea că o va vedea, cumva, la vreo fereastră , pe Roxana.

Unul din stră jeri îi admiră mersul ş i, cum spunea el mai tîrziu, frumuseţea ochilor. Cum tocmai îş i terminase slujba,
se luă după presupusa fată , o urmă ri pe stră zile Stambulului ş i vă zu unde locuia.

La început se temură , pentru că stră jerul veni la Tit, întrebîndu-l cine era fermecă toarea copilă , subţire ca trestia ş i
mlă dioasă ca o că prioară , care locuia în cocioaba lui. Tit, fă ră să -ş i piardă stă pînirea de sine, îi ră spunse ostaş ului,
potrivit felului de a vorbi oriental, că fata pe care o urmă rise nu era altcineva decît «lumina ochilor, bucuria vieţii ş i
mîngîierea bă -trîneţelor sale, dulcea lui fiică Aiş â».

Bă iatul fă cu mult haz de ră spunsul acesta; dar gluma se îngroş ă , deoarece peste alte cîteva zile turcul îi mă rturisi
lui Tit că , în cazul cînd... pă rintele nu ar avea nimic împotrivă , el ar dori să -ş i întemeieze o familie. Are destulă
avere. Luase parte la cîteva nă vă liri în ţă rile ghiaurilor — ş i între acestea numi în primul rînd Ţ ara Românească —
ş i fusese în stare să aducă de acolo destulă pradă . Fiind oarecum în vîrstă , dorea să nu mai plece pe viitor în
ră zboi, de aceea se gîndise s-o ia de soţie pe Aiş e. Cele ş aisprezece primă veri ale ei par a fi numai potrivite pentru
un ostaş de patruzeci ş i patru, cîţi avea el...

în urma unei îndelungate chibzuinţe între tuspatru, prietenii noş tri luară hotă rîrea ca... pă rintele, Tit, să primească
cererea în că să torie a lui Daud, cum se numea stră jerul; dar... să amîne nunta pînă după ramazan — postul cel
mare din a noua lună a anului musulman — sperînd bineînţeles, ca pînă atunci ei să fi ş i izbutit să ajungă la ţelul
pe care îl urmă reau.

Roxana — înş tiinţată între timp, printr-un eunuc cumpă rat de Tit — pregă tea, luîndu-ş i mii de mă suri, întîlnirea ş i
apoi fuga împreună cu Bă iatul.

De cînd aflase că era la Stambul, Roxana tră ia într-o neliniş te îngrozitoare.

Ar fi fost bucuroasă să -ş i fi dat nu ş tiu cîţi ani din viaţă , numai să sosească mai repede ceasul cînd îl va revedea pe
Bă iat. încerca să ş i-l închipuie cum mai arată . Apoi gîndul îi fugea la munţii unde se nă scuse, la apele lor reci ş i
limpezi, la florile care cresc acolo mai înmiresmate decît oriunde pe pă mînt.

Datorită încrederii pe care o avea în Bă iat, nu se temea de nimic. Era sigură că totul va merge bine ş i ea se va
reîntoarce la Tismana, de unde fusese ră pită , în urmă cu peste cinci ani, închisă în temniţa cu gratii de aur a
haremului lui Mahomed ş i supusă unor umilinţe de neîndurat pentru o fată valahă .

La întîlnirea cu Roxana se gîndea ş i Bă iatul, atunci cînd privea visă tor spre Galata. pe deasupra apelor ce scînteiau
argintii sub lumina plă cută ş i binefă că toare a soarelui.

Muezinul vestise ceasul rugă ciunii de seară . Ecourile glasului să u tîn-guitor încă mai vibrau prin aerul fierbinte, abia
uş or împrospă tat de briza amurgului, cînd, pe drumul larg, mă rginit de platani, ce ducea la poarta dinspre mare a
palatului imoerial. se vă zură două femei.

Femeia mai în vîrstă , cu spinarea puţin aplecata, ş i care pă ş ea ş chiopă -tînd uş or înaintea celeilalte, zvelte ş i
graţioase, se opri în dreptul oş teanului de pază ş i îi ară tă zapisul de liberă intrare în palat.

Amîndouă trecură pe sub portalul înalt de piatră , pe care era sculptată o semilună poleită cu aur, intrară într-un
gang luminat de fă clii, ce miroseau plă cut a esenţă de trandafiri, ş i urcară pe niş te scă ri întortocheate, pînă la
catul întîi al palatului.

Că lă uzite de un alt oş tean gras ş i încruntat, ră tă ciră pe o mulţime de culoare, stră bă tură să li înalte, podite cu
marmură — totul de un lux oriental obositor — ş i ajunseră la intrarea propriu-zisă în harem.

Aici, patru oş teni cu ilice gă ită nite ş i turbane uriaş e, împletite din fîş ii de mă tase albastră ş i roş ie, avînd în mîini
suliţe, stă teau lîngă zid, cîte doi de o parte ş i de alta a uş ii, nemiş caţi ca niş +e statui. Unul dintre ei, primul de lîngă
uş ă , în stînga, mustă cios ş i cu buzele groase, era Daud.

La fiecare trei să ptă mîni îi venea rîndul să facă în locul acesta de pază .

Vă zînd-o pe... aleasa inimii sale venind, Daud se fă cu stacojiu la obraz ş i începu să transpire. Nu îş i mai lua ochii de
la... logodnica sa, că reia, potrivit asprelor datini musulmane, nu avusese încă îngă duinţa nici mă car să -i vorbească .

în schimb, pe bă iat îl izbi altceva. Comandantul gă rzii de la intrarea spre încă perile Roxanei — locuite odinioară de
împă ră teasa Bizanţului ş i acum hă ră zite fostei sale micuţe prietene — nu era altul decît Mustafa, neîndură torul
Mustafa, fostul să u comandant de ortâ, numit în această nouă slujbă de la palat, după ce scă pase cu viaţă , ră nit,
fugind iepureş te din bă tă lia de la Giurgiu.

Luînd patalamaua imperială de liberă trecere din mîna femeii vîrstnice, Mustafa îl întrebă pe Daud:

— Uită -te bine la ele. Le recunoş ti?

— Le recunosc! se bîlbîi Daud. cu ochii pironiţi la... logodnica lui. Femeia mai în vîrstă , urmă el, este vestita
lecuitoare din Beyoglu, care îi va alina nemeritatele suferinţe trupeş ti ale florii florilor inimii slă vitului nostru sultan,
lumină ţia sa. Iar cealaltă este... logodnica mea Aiş e. Ea îi va da ajutor lecuitoarei... pentru că se pricepe la fel de
bine... da... da, la fel de bine ca ş i bă trîna, în astfel de treburi, se gră bi să adauge stră jerul, vă zîn-du-l pe Mustafa
ş ovă ind.

— Pe ră spunderea ta, le dă m drumul, glă sui, în sfîrş it, Mustafa, cerce-tînd încă o dată patalamaua. Tu vei fi tras în
ţeapă , nu altul, dacă nu va fi totul în ordine ş i se va ivi vreun bucluc...

— Eu să fiu tras în ţeapa! zise Daud, care de fapt nu se uitase nici o clipă la femeia vîrstnică ş i ră mă sese cu ochii
numai la frumoasa lui Aiş e.

De aici înainte, nu mai trecură decît cîteva minute ş i, că lă uziţi mai întîi de un enuc cu cercei mari, de aramă , în
urechi, pe urmă de o bă trînă zbîr-cită , că lcînd peste covoare persane atît de moi că se îngropa piciorul în ele, pînă
aproape de glezne, sosiră , printr-un coridor lung, în faţa unei

W"

perdele de atlaz gros.

Perdeaua fu dată la o parte de Tit — pentru că el era femeia cea vîrst-nică , uş or aplecată ş i care pă ş ea
ş chiopă tînd. Ş i în faţa ochilor ii se ivi o femeie neînchipuit de frumoasă , dar palidă ş i subţire ca un lujer, îmbră cată
în ş alvari albaş tri, cu un brîu aurit, bă tut în pietre scumpe, iar peste umeri cu un vă l ţesut dintr-un fir mai fin decît
firul de pă ianjen. Bă iatul îş i dete la o parte feregeaua de pe obraz ş i îş i desfă cu veş mîntul larg, lă sînd să se vadă
hainele bă rbă teş ti de dedesubt ş i sabia cu care era încins. Fata îş i duse mîna la frunte ş i se clă tină .

— Roxana! murmură el, recunoscînd-o numaidecît ş i ţinînd-o să nu cadă .

12

STRIGĂ TUL HUHUREZULUI

^yaii fugeau cu o iuţeală neobiş nuită . Faptul acesta îi fă cea pe oameni să se uite miraţi pe urmele lor. De altfel
aveau ce privi. Pe unul dintre ei că lă rea un urs. Aş a ceva nu se vede oricînd. Iar caii, se ză rea cît de colo că erau de
rasă ş i obiş nuiţi cu goana îndelungată .

Tit cumpă rase patru cai de la Galipoli5, unde debarcaseră . Vînză torul unsese o înaltă că petenie de spahii, ş i Tit
avea bă nuiala că toţi patru fuseseră furaţi din grajdurile sultanului.

Plă tiseră pe ei o groază de bani.

De bani însă nu se plîngeau. Aveau cît le trebuia, ba încă le ş i prisosea.

Era destul să scoată din să culeţ cîte o bijuterie sau o piatră preţioasă , să o schimbe la cel dintîi neguţă tor sau
că mă tar, ş i primeau un pumn de galbeni.

Bijuteriile le aveau de la Roxana. Să culeţul purtat de Tit era plin. Cu ele ar fi putut să cumpere, dacă ar fi vrut, nu
patru cai împă ră teş ti, ci patru grajduri a cîte două sute de cai, cu îngrijitorii lor cu tot.
Numai cu nă dejdea scă pă rii ş i a reîntoarcerii în ţară se învoise Roxana să primească darurile în bijuterii ş i pietre
preţioase fă cute ei de Mahomed ş i de alţi demnitari ai imperiului, dornici să -i cîş tige bună voinţa.

Dacă Tit ţinea pietrele scumpe ş i giuvaericalele, Bă iatul ducea cealaltă comoară a Roxanei, pe micuţa Oltea.

La început, fetiţa se cam speriase de Bă iat. în harem nu fusese obiş nuită să vadă figuri bă rbă teş ti. Nici mă car
hidoş ii eunuci nu puteau intra în locul unde fusese ascunsă ea de Roxana.

Cît timp au că lă torit p« corabie, de la Stambul pînă la Galipoli, s-a deprins însă cu Bă iatul, ş i cînd se trezea
dimineaţa îl lua de gît, cum fă cea înainte cu Roxana, ş i nu voia să se mai despartă de el.

Nu avea nici cinci ani împliniţi, dar, cu simţul binecunoscut al copiilor, îş i dă dea seama că Bă iatul îi era cel mai
apropiat ocrotitor.

Roxana îi spusese Bă iatului că fă ră această fetiţă — pe care o iubise ca ş i cum i-ar fi fost o adevă rată mamă — nu
ar fi fost în stare să supravieţuiască dorului de ţară , nici ruş inii de a fi ajuns roaba lui Mahomed. Ş i Bă iatul se simţea
gata de orice sacrificiu pentru micuţa Oltea, singura ş i cea din urmă mîngîiere a Roxanei în anii de de restriş te.

Să ne reîntoarcem însă în serai, atînci cînd Roxana, vă zîndu-l pe Bă iat, îş i pierduse cunoş tinţa.

Fata, stropită cu apă de Tit, dintr-o amforă de argint, îş i reveni.

Se uită din nou la Bă iat, ş i parcă nici nu-i venea să creadă că flă că ul voinic, înalt ş i bă lai, în braţele că ruia se
gă sea, fusese copilul, tovară ş ul ei de zburdă lnicii, ală turi de care fă cuse, cu ani în urmă , atîtea nebunii ş i se
jucaseră în fel ş i chip pe pajiş tile ş i în pă durile înflorite ale Tismanei sau în ograda liniş tită a tată lui să u, Voicul.

îl privea fă ră să se sature, ş i după primele clipe de sfială , nu ş tia cum să -l mai mîngîie ş i ce să -i mai spună .

Pe amîndoi îi aduse la realitate Tit.

— Orele trec repede, le aminti. Veţi avea ră gazul să vă spuneţi tot ce aveţi pe suflet în timpul că lă toriei. Corabia
ne aş teaptă în port. Vîntul este prielnic ş i, dacă nu ajungem la vreme, s-ar putea ca neguţă torul să -ş i schimbe
gîndul, să se lipsească de banii noş tri, să ridice pînzele ş i să plece...

— Aş a e, da, aveţi dreptate, o să avem timp destul să vorbim, după ce vom fugi de-aici, recunoscu Roxana. însă
trebuie să vă mai sp^in cîteva lucruri, înainte de a pă ră si această încă pere. Ş i, într-un colţişor ferit din fundul
haremului, le-o ară tă pe Oltea.

Fetiţa dormea liniş tită pe un divan mic, în dosul unei perdele de muselină .

— Este a ta? întrebă Bă iatul, cu inima strînsă .

— Nu. Mama ei a fost furată dintr-un sat de pe la noi, după ce tată l să u a că zut în luptă , încercînd să o apere.
Fiind frumoasă , a fost dă ruită seraiului. Nu a trecut mult, ş i femeia a nă scut. Eunucii nu au prins de veste, iar
cadînele ş i slujitoarele haremului, miş cate de soarta ei tristă , nu au destă inuit nimă nui sosirea pe lume a fetiţei —
botezată Oltea în amintirea pă mîntului de unde se tră gea.
- Ş i mama fetiţei unde e? vru să afle numaidecît Tit.

— La numai cîteva luni după naş tere, Mahomed a dat voie unui han tă tar să -ş i aleagă cîteva roabe din palat.
Mama fetiţei a fost printre ele. înainte de a pleca, să rmana femeie a venit la mine ş i mi-a că zut în genunchi. M-a
rugat, prin trecerea pe care o aveam la palat, să fac orice ca fetiţa să ajungă din nou în ţara stră moş ilor să i, ş i
mă car ea să fie ferită de înjositoarea robie în haremurile osamnlîilor... l-am fă gă duit... Ş i iată , am pregă tit totul ca
fetiţa să ne poată însoţi. Copilului i-am dat, cu puţin timp în urmă , să bea o licoare. Ea va dormi liniş tită ş i nu vă
va face nici un fel de încurcă turi, pînă ce vom ajunge pe corabie. Este cea mai mare rugă minte pe care v-o fac, zise
la sfîrş it, uitîndu-se spre Bă iat. Aici sînt lucru-ş oarele ei, mai ară tă o legă turică .

Tit ră mă sese puţin pe gînduri, încercînd să mă soare greută ţile; dar Bă iatul se hotă rî numaidecît:

— OHce ar fi, o vom lua pe micuţă cu noi.

— Bine, se învoi pă puş arul, dîndu-ş i seama că acestei arză toare dorinţe a Roxanei nu i s-ar fi putut împotrivi.

Roxana le dete să culeţul cel greu cu giuvaericale ş i un document semnat de însuş i niş angi-paş a, marele dregă tor
a| cancelariei sultanului — avînd desenată pe el turaua — monograma lui Mahomed. Prin el se poruncea tuturor
sangiacbeilor — guvernatorilor imperiali, ş i cadiascherilor — conducă torilor religioşi — să le înlesnească ş i să le
ajute că lă toria, fă ră să ceară nici o lă murire celor care îl înfă ţiş au.

Cine ş tie prin ce mijloace ş i cu cîtă greutate reuş ise biata Roxana să dobîndească documentul acesta!

Deocamdată trebuiau sa lasa cît mai repede ş i mai pe nesimţite din palat. Totul fusese chibzuit, de altfel, din
vreme. Roxana desfă cu o uş ă tainică din perete, pe unde, cu opt ani înainte, împă ră teasa Bizanţului se putea
strecura neobservată de slujitoarele sale. Uş a, descoperită de Roxana, în timpul lungii sale robii, nu era cunoscută
de paznici.

Ieş iră într-un coridor mă rginit de oglinzi, de acolo urcară pe niş te scă ri întortocheate, pînă la o sală dosnică ,
terminată cu o terasă . Un stră jer stă tea în dreptul terasei. Bă iatul îş i dă du drumul de pe marginea de sus a terasei,
aş a cum să rea din copac pe cal, că zînd direct pe umerii stră jerului. Nu se auzi decît o icnitură , ş i acesta, lovit cum
trebuie de pumnul dibaci al Bă iatului, ră mase leş inat.

Tit aruncă de sus o frînghie cu noduri, ş i cea dintîi se coborî Roxana, primită în braţe de Bă iat. Urmă pă puş arul,
aducînd-o ş i pe micuţa Oltea.

, Ţ recînd pe aleile cele mai ferite ş i întunecate ale parcului, fugarii reuş iră să ajungă , fă ră să mai întîlnească pe
nimeni, pînă la zidul din spatele palatului.

Bă iatul o ţinea în braţul stîng pe fetiţă , ş i cu dreapta o sprijinea pe Roxana; iar Tit încheia micul convoi, pă zindu-l
din spate de primejdie.

Cum înaintau pe alei, se auzi un ţipă t de huhurez. Era Bucur, care dă dea semnalul că drumul e liber.
Furiş îndu-se prin partea de dinafară a zidului, Bucur, Mihailo ş i ursul îi doborîseră , luîndu-i la rînd, pe toţi cei ş ase
paznici, aflaţi în acest loc, fiecare în dreptul cîte unui contrafort, la distanţă cam de cincizeci de paş i unul de
celă lalt.

După ce îi legaseră fedeleş pe paznici, ursul se că ţă rase pe trunchiul unui platan, să rise pe zid ş i ajunsese într-unui
din cele două turnuri. Stră jerul, luat de urs pe neaş teptate, fusese trîntit de-a dreptul în braţele bă ieţilor. Soţul să u,
aflat în turnul din celă lalt colţ al zidului, pă ţise ş i el la fel.

Îmbră cîndu-se repede în hainele stră jerilor doborîţi, Bucur ş i Mihailo se că ţă rară , cu ajutorul ursului, în cele două
turnuri, ş i fiul pă puş arului dă duse semnalul, tocmai cînd tustrei fugarii, în haine femeieş ti, se apropiau de zid.

Scă parea era deci sigură .

Bă iatul aruncă un capă t al frînghiei cu noduri pe zid.

Capul frînghiei fu apucat de urs, care se supunea întrutotul poruncilor lui Bucur.

— Urcă -te tu, o îndemnă Bă iatul pe Roxana.

— Ai grijă de fetiţă !

Parcul palatului imperial se vedea, în noapte, fantomatic, cu frunziş ul să u des, clă tinat de vînt, ş i dincolo de zid se
auzea marea.

Mai înainte de a începe să se caţă re pe frînghie, Roxana vru să se mai uite o dată la chipul copilei din braţele
Bă iatului, să vadă dacă încă mai doarme.

Dîndu-i la o parte învelitoarea de pe obraz, Roxana o privi. Dar o rază de lună ră tă cită printre ramurile copacilor
că zu pe ochii fetiţei. Ş i, fie că puterea bă uturii adormitoare trecuse, fie că raza de lună îi tulbură somnul, fetiţa se
deş teptă . Vă zîndu-se în braţe stră ine, se sperie ş i, ridicînd mînu-ţele spre Roxana, începu să se zbată .

— Lasă -mă la mama... la mama mea!...

în tă cerea nopţii, glasul clar al fetiţei ră sună pînă departe.

— Cine este? strigă un stră jer, alergînd pe culmea din stînga a zidului, spre turnul unde veghea Mihailo.

Acesta îl întîmpină ş i îl lovi cu suliţa; dar în iuţeala cu care se desfă ş urau întîmplă rile, lovitura nu fu destul de bine
socotită . Stră jerul, ră nit uş or, că zu, începînd să se vaiete. Ş i o trîmbiţă se auzi dînd alarma.

Cu ajutorul lui Tit, Roxana — slă bită de boală ş i înfricoş ată — se că -ţă ră , tremurînd ca o frunză , pe frînghia cu
noduri, ţinută de urs.

Bucur, după ce lă să o altă frînghie cu noduri în partea dinafara zidului, să ri jos ş i o aş teptă pe Roxana.

Tit îi urmă cît ai clipi, ş i - Bă iatul la fel.

— FatmaL. Au furat-o pe Fatma din harem!... A zburat cea mai mîndră pasă re din colivia înă lţimii sale sultanului!...
ţipau ascuţit cîţiva stră jeri din parc, ş i coroanele negre ale copacilor, iluminate de fă cliile din mîinile urmă ritorilor,
începură să stră lucească feeric, luînd parcă , de atîta vîlvoare, foc.

— S-a sfîrş it... s-a sfîrş it... murmură Roxana. Ş i eram încredinţată că totul va merge bine...

— N-ai nici o grijă , vom scă pa, încercă s-o liniş tească Bă iatul, scoţîn-du-ş i de sub veş mîntul femeiesc sabia.

— Că utaţi-o pe Fatma... Să nu ne scape Fatma... pasă rea scumpă ... mă rgă ritarul haremului... ră sunau tot mai
desluş it vocile.

Roxana, înfrigurată , se împiedica la fiecare pas, ş tiind ce pedeapsă o aş tepta, dacă ar fi fost prinsă .

— N-ai grijă , repeta Bă iatul, încleş tîndu-ş i dinţi. Ş i tu ş i fetiţa veţi fi salvate...

Dar Roxana nu mai credea.

De atîtea spaime, simţea că se sfîrş eş te.

— Uite-i! ră cni un oş tean turc, alergînd, urmat de alţii vreo patru, înaintea fugarilor.

— Cel care vine e fostul nostru comandant de ortă , Mustafa, mai avu vreme să i-l arate Bă iatul lui Mihailo pe
oş teanul turc care alerga în frunte.

— Oho! îmi place întîlnirea cu el, se bucură Mihailo, de cîteva ori m-a bă tut cu biciul pe pielea udă . Ş i,
întîmpinîndu-l pe Mustafa, îl izbi cu suliţa în piept, „fă cîndu-l să se pră vă lească .

Încercînd să -i înconjoare, din spatele lor veneau alţi cinci sau ş ase stră jeri. Tit ş i Bă iatul se întoarseră spre aceş tia,
lă sîndu-i pe Mihailo, Bucur ş i Ursul să se bată cu cei dinainte

Bucur ş i Mihailo începură să -i ia în suliţe pe vră jmaş i, în vreme ce ursul, nelă sîndu-se nici el mai prejos, prinse doi
stră jeri deodată în braţe, zdrobindu-i unul de altul, trîntindu-i jos ş i că lcîndu-i apoi cu picioarele.

Spre norocul lor, garda palatului, de cînd plecase sultanul ş i mai toti

Legendă valahă coala — 7 oş tenii fuseseră luaţi la ră zboi, era foarte mică .

Numai vreo treizeci de stră jeri se aflau pe la porţi ş i uş i. Dintre ei, o parte nici nu îndră zniseră să -ş i pă ră sească
locurile de pază , ră mînînd să vegheze restul haremului, tezaurul ş i celelalte încă peri.

La sunetul trîmbiţei, alergaseră numai cei de la intrarea în camerele Roxanei ş i cîţiva de la poarta din spate. Cu toţii
erau cel mult zece sau doisprezece oameni.
Pînă să fie treziţi ş i să se echipeze ceilalţi oş teni ai gă rzii, care, potrivit obiceiului turcesc, se duseseră să se culce
după cîntarea de seară a muezinului, mai ră mînea un ră gaz. Ş i dacă Tit ş i bă ieţii luptau vitejeş te, puteau să -i
doboare pe otomanii care încercau să -i încercuiască , ş i aveau timp destul să fugă .

Printre cei care îi încolţeau pe Bă iat ş i pe Tit se gă sea ş i Daud.

— împreună cu Fatma, mă rgă ritarul haremului, a fost furată ş i Aiş e, se vă ică rea el, în timp ce alerga spre grupul
de fugari. Socrul meu îmi ceruse îngă duinţa să vină ş i ea la palat, ca să se minuneze de frumuseţea cadînei
stă pînului nostru, încercă să se dezvinovă ţească .

— Dacă nu o vom prinde pe Fatma, mîine dimineaţă ai să te urci în ţeapă , împreună cu socrul ş i mireasa ta, îi rosti
ameninţă tor alt oş tean.

— Care dintre femeile acelea o fi Aiş e? ră cni Daud, ză rindu-i prin întuneric pe Bă iat ş i pe Tit. Dacă o prind, o voi
tîrî de coade tot Stambulul, pînă am s-o ucid.

— Uite-mă aici! îi strigă Bă iatul, lă sînd-o din braţe pe fetiţă ş i încredin-ţînd-o Roxanei.

Daud, uimit ş i întă rîtat, se luă după Bă iat.

Bă iatul nu voia să -l ucidă , gîndindu-se că — deş i Daud nu fă cuse lucrul acesta cu vreo intenţie bună — lui i se
datora că reuş ise să pă trundă în harem. Ar fi vrut deci doar să -l sperie ş i să -l pună pe fugă .

Încercînd să -l înfricoş eze pe Daud, Bă iatul, cu o singură lovitură de sabie, îi reteză turcului turbanul, apoi, dîndu-i
un picior în spate, îl trînti la pă mînt.

Daud că zu cu capul pe pietre, îş i muş că limba, dar, fiind oş tean încercat, se rostogoli pe lîngă zidul palatului ş i fu
din nou în picioare.

Vă zînd-o pe Roxana, prin întuneric, crezu că e Bă iatul ş i o lovi în piept cu sabia.

Roxana, cu o miş care domoală , lunecînd pe lîngă zid, că zu la pă mînt.

— Cîine! strigă Bă iatul ş i, învîrtindu-ş i sabia prin vă zduh, îi zbură lui Daud capul.

Capul lui Daud se rostogoli în praf, ş i Bă iatul, nemaiţinînd seama de nimic, se aplecă asupra Roxanei.

— Ai grijă de fetiţă ... îmi fă cusem atîtea visuri... îi zîmbi ea ş i ră mase aş a, că tînd — fă ră să mai vadă nimic — spre
marea argintie, clă tinată de vînt.

înfricoş ată de noaptea aceea cumplită , cînd să biile ş i suliţele se ciocneau între niş te oameni încruntaţi ş i
necunoscuţi, fă cînd să ţîş nească din ele scîntei ş i să sară capete de pe umeri, fetiţa se trînti asupra trupului fă ră
viaţă al Roxanei, apucîndu-l de umeri, încercînd să -l ridice, plîngînd cu sughiţuri:

— Mamă ... nu mă lă sa... să fugim...

Îndîrjiţi peste fire de moartea Roxanei, după ce fuseseră atît de aproape de salvarea ei, Tit, Mihailo ş i Bucur se
avîntară ca niş te tigri asupra stră jerilor palatului împă ră tesc. De fapt, dintre cei cîţi îi înconjuraseră la început nu
mai tră iau decît patru, însă zgomotele dinlă untrul parcului împă ră tesc lă sau să se înţeleagă că în curînd vor veni
ş i alţii.

Bă tă lia se desfă ş urase de altfel cu repeziciune.

Cei patru otomani îş i dă dură ş i ei viaţa — doi ră puş i de Mihailo, unul de Tit, ş i cel din urmă , de Bucur.

Folosindu-se de această biruinţă , la îndemnul lui Tit, care ră mă sese mai în urmă , să le acopere retragerea, bă ieţii
— ducînd cu ei trupul neînsufleţit al Roxanei ş i pe fetiţă — se cufundară în noapte ş i se îndreptară în goană spre
locul, destul de apropiat, unde lă saseră o barcă priponită de ţă rm.

Urcîndu-se în barcă , vîsliră pînă la corabie.

Genovezii obiş nuiau de multe ori să primească , pe punţile coră biilor lor, creş tini care fugeau din imperiul otoman.
însuş i Vlad se salvase odată , agă ţîndu-se, la Galipoli, de un vas asemă nă tor.

Numai că neguţă torul care era stă pînul coră biei avea un suflet hapsîn.

El auzise zgomotele luptei şi trîmbiţele de alarmă ş i, motivînd că primejdia pentru vasul să u crescuse, le ceru o
sumă aproape încă o dată mai mare decît fusese la început vorba.

Neavînd încotro, plă tiră , ş i neguţă torul, poruncind să se ridice pînzele, corabia începu să plutească .

Cea dintîi grijă a Bă iatului, odată ajunş i pe corabie, fu să -l vadă pe Negru. Calul fusese adus dinainte pe punte. De
asemenea, în cală se gă sea ascunsă , unde a ş i ră mas pînă la debarcarea ei la Galipoli, vestita lecui-toare din
Beyoglu, o bă trînă al că rei chip nu i-l putuse nimeni vreodată ză ri ş i al că rui nume iară ş i nu i se cunoş tea. Se
povestea doar despre ea că ar fi fost o principesă bizantină , fugită cîndva dintr-un harem. Ea se învoise ca Tit,
îmbră cat ca femeie, să intre în locul ei în harem, cu fă gă du-iala de a primi pentru asta o plată foarte mare ş i de a fi
dusă , după aceea, cu corabia, la Galipoli.

Ş i Tit, cel care orînduise totul, se ţinuse de cuvînt.

în zorii zilei urmă toare, Bă iatul o să rută pe fosta lui mică tovară ş ă de joacă pe frunte. Faţa ei palidă se luminase.
Era, în sfîrş it, liberă ; dar libertatea nu-i mai era de nici un folos. Ochii celor de faţă se umplură de lacrimi.

învelită într-o pînză albă — albă , aş a cum îi fusese ş i sufletul — trupul Roxanei fu aruncat în mare.

Pentru că atîrnaseră de el o piatră , se duse îndată la fund.

Spre norocul lor, corabia, după ce porni, nu fu urmă rită ş i nu întîlni pe mare decît niş te vase mici de pescari.
Aproape toate coră biile otomane fuseseră trimise înainte, încă rcate cu trupe, prin Marea Neagră , spre Dună re.
Porturile turceş ti erau pustii.
De asemenea, nu întîmpinară decît o singură furtună , în apropiere de Galipoli. Scă pară însă cu bine ş i debarcară ,
corabia genoveză urmîndu-ş i drumul pe mare, prin Dardanele, că tre insula Chios.

Pretutindeni pe unde trecură apoi că lă ri, vă zură urmele jafurilor ş i silniciilor otomane.

O femeie cu minţile ră tă cite plîngea la o ră scruce de drumuri, chemîn-du-ş i zadarnic înapoi soţul ş i cei trei feciori,
luaţi în sclavie ş i trimiş i să vîslească pe catarga — galerele militare ale lui Mahomed.

Copii flă mînzi, fă ră pă rinţi, lipsiţi de un acoperiş , se adaposteau prin munţi, laolaltă cu să lbă ticiunile.

Trecerea prin Balcani fu nespus de grea.

Potecile erau întortocheate ş i stîncile pră pă stuite, ră vă ş ite ca sub mîna unui uriaş .

Dincolo de munţi însă , pe cîmpiile Bulgariei, mugurii trandafirilor se deschideau într-o revă rsare ameţitoare de
parfumuri ş i culori. în copaci, cireş ile începeau să se coacă . Pîraiele murmurau. Vîntul domol îi ră corea.

Fetiţei îi plă cea din ce în ce mai mult această că lă torie, întîia din viaţa ei. Se cuibă rea în braţele Bă iatului ş i, uneori,
cît era de mică , începea să cînte vechi cîntece olteneş ti, învă ţate de la Roxana.

Pe la popasuri, aflau ş tiri din ţară . Oamenii povesteau că Vlad preţuia ş i pă zea cu atîta stră ş nicie cinstea, încît în
Valahia se putea lă sa 9 casă plină de comori deschisă , ş i nimeni nu ar fi pă truns fă ră voia stă pînului înă untru. O
pungă cu galbeni, pierdută pe uliţă , ră mînea neatinsă , aş tep-tîndu-l pe pă gubaş .

Domnitorul îi ră splă tea din plin pe cei cinstiţi ş i viteji, ş i îi pedepsea cu asprime pe tră dă tori ş i pe laş i.

Cu prilejul unei bă tă lii, în care avangarda otomană , condusă de însuş i marele vizir, fusese învinsă de o mînă de
oş teni valahi, se istorisea că domnitorul poruncise ca toţi oş tenii lui ră niţi să fie adunaţi laolaltă . Cer-cetîndu-i pe
fiecare, vă zuse că unii erau ră niţi în piept ş i alţii în spate. Pe cei ră niţi în piept îi ră splă tise, dîndu-le ranguri de
boierie, moş ii ş i aur, dar pe ceilalţi îi ridicase în furci, spunînd că ră nile din spatele lor erau o dovadă sigură că
încercaseră să fugă .

Pe mă sură ce se apropiau de Dună re, Tit ş i bă ieţii întîlneau tot mai mulţi fugari greci ş i bulgari, scă paţi din
lanţurile robiei otomane.

Desculţi, zdrenţuiţi, cu urme de ră ni pe trupuri, aceş tia strigau:

— Binecuvîntat să fie Vlad! De s-ar uni toate popoarele creş tine sub steagul lui, i-ar putea nimici pînă la unul pe
otomani...

în seara urmă toare ajunseră la Dună re. Fetiţa, vă zînd fluviul, bă tu voioasă din palme.

Apa era scă zută ş i limpede. în Valahia fusese secetă .

— Ostile otomane, le povestiră ş i aici oamenii, se revarsă pe pă mîntul valah, sleite de foame ş i sete, pentru că
mă ria sa Vlad a ars în calea lor bucatele ş i-a otră vit fîntînile. Ciuma a început să bîntuie între ienicerii ş i achingiii
sultanului. Iar oş tenii ţă rani ai lui Vlad, ca niş te duhuri ră zbună toare, lovesc trupele lui Mahomed, nevă zuţi, din
dosul fiecă rui trunchi de copac, din spatele fiecă rei moviliţe, împuţinîndu-le necontenit rîndurile...

Noaptea, pe o plută bulgă rească , tră gîndu-ş i caii de dîrlogi, înot, după ei, Tit, bă ieţii, micuţa Oltea ş i ursul
ajunseră în Ţ ara Românească .

DRACII ALEARGĂ PRIN VALAHIA

De pe dealul unde se gă seau, cîmpia lalomiţei se vedea parcă ninsă , sub lună . începuse întîia strajă de noapte —
trei ceasuri după asfinţitul soarelui — ş i Vlad, de pe o muche rîpoasă , împă durită , privea neclintit spre tabă ra
turcească , avînd în jurul să u' cetele.

în primul rînd, ală turi de el — între alţi boieri ş i că pitani de oaste — se puteau vedea logofă tul Lază r, comandantul
Xalom, că pitanul Neagoe ş i, puţin mai încolo, în costume ostă ş eş ti, prietenii noş tri.

După ce o puseseră la adă post pe micuţa Oltea, în Cetatea Bucureş tilor, la o femeie de nă dejde, binecunoscută
de Tit, tuspatru alergaseră să -ş i plece genunchii în faţa domnitorului. Luaseră parte la o mulţime din acele mici
lupte de hă rţuială , pe care oş tenii lui Vlad le dă deau de cîteva ori pe zi cu trupele otomane în marş , arzîndu-le
carele ş i luînd o mulţime de prizonieri.

Bă iatul îş i cîş tigase repede, în aceste lupte, o faimă binemeritată , pentru curajul să u cu totul deosebit, asemă nă tor
numai cu acela al lui Vlad. împreună cu Bucur ş i Mihailo — dar întrecîndu-i pe amîndoi în vitejie — pă trundea în
mijlocul urdiilor turceş ti. Uneori, luau cu ei ursul, ră spîndind groaza între otomani.

Turcii începură să -i numească pe bă ieţi «Dracii din Vaiahia», poate pentru că în vreo două rînduri luptaseră cu un
fel de furci, cu care meş terii domnitorului îi înzestraseră în ultima vreme pe oş teni, din lipsă de alte arme, sau
pentru că atacurile lor erau fulgeră toare, însoţite de ţipete ş i chiuituri, ce aveau darul să -i bage în sperieţi pe
oş tenii lui Mahomed.

Uneori bă ieţii se întorceau cu cîte doi sau trei otomani ţinuţi în furci. Ursul avea ş i el în braţe cîte un turc.

Aş a alergau de-a lungul coloanelor turceş ti. Atunci osmanlîii, cuprinş i de frică , începeau să strige:

— Dracii aleargă prin Vaiahia... Dracii aleargă prin Vaiahia...

De la această poreclă , în mai puţin de o să ptă mînă se ră spîndi în rîndul osmanlîilor superstiţioş i zvonul că
domnitorul valah ar avea în slujba lui cîţiva diavoli adevă raţi, şi de aceea nu poate fi nici prins, nici învins.

Bă ieţii — auzind ce se vorbeş te în tabă ra otomană — fă ceau un haz nemaipomenit. Ş i Tit, priceput cum era, se
gîndi să le facă un fel de veş minte de diavoli, ca să -i înfricoş eze ş i mai mult pe musulmani.

— Oastea mă riei sale fiind mică , nici unu la zece faţă de turci — le spuse Tit bă ieţilor — vitejia nu ajunge. Este
nevoie ş i de cîte un ş iretlic...

Ş i le fă cu veş minte care să le dea, atît lor, cît ş i ursului, o înfă ţiş are de draci.
Nu apucă însă pă puş arul să -ş i înfă ptuiască gîndul, pentru că , în dimineaţa urmă toare, Bă iatul îl ză ri — din
spatele unor copaci, pînă unde se furiş ase, urmă rind toată vremea coloanele otomane în marş — pe Radu cel
Frumos.

Sultanul pornise ră zboiul sfînt cu atîta cheltuială ş i tă ră boi, înarmînd — cum spune poetul otoman Enveri, în vestita
sa operă «Cartea vizirului»6 — «o oaste pe care abia o ducea pă mîntul», cu ţelul de a preface Valahia în paş alîc.
Avînd în stă pînire deplină Valahia, cetatea Chilia ş i Belgradul, ar fi putut cuceri întîi Ungaria ş i teritoriile locuite de
germani, pe urmă întreaga lume.

Totuş i, fiind inteligent ş i prevă ză tor, ş tiind ş i ce pă ţiseră înaintaş ii să i din partea valahilor, îl luase cu sine ş i pe
Radu cel Frumos.

«Dacă nu voi izbuti, prin cine ştie ce întîmplare, să -mi fac Valahia paş alîc, va trebui să mă mulţumesc să -l pot
înlocui, cu ajutorul marilor boieri, pe Vlad cu Radu cel Frumos, se gîndea Mahomed, ş i tot va fi mai bine decît
acum!...»

La sunetul din corn al lui Vlad — cînd aflase de începutul ră zboiului «sfînt» pus la cale de Mahomed — se
adunaseră toţi ţă ranii bă rbaţi în stare de a purta arma, unii aducîndu-ş i, după cum se povesteş te, ş i bă ieţii mai
mă riş ori, ba chiar ş i unele fete, îmbră cate în veş minte ostă ş eş ti. Vlad nu vrusese la început să -i primească , însă
stă ruiseră ş i se rugaseră să ră -mînă — ş i de ei, deprinzîndu-i să poarte armele, se îngrijiseră că pitanul Neagoe ş i
Tit. Adevă rul este că aceş ti copilandri, primiţi la început cu neîncredere, fă ceau destulă pagubă oş tilor încercate ş i
bine instruite ale sultanului.

Ceilalţi oameni de rînd, bă trînii, bolnavii, femeile ş i copiii mai mici, care nu puteau mînui armele, se zbă teau să
hră nească ş i să dea alte ajutoare oş tirii de tară domneş ti.

Prinzînd mai mulţi bă rbaţi, femei ş i copii, care aduseseră merinde cetelor lui Vlad, turcii îi judecaseră ş i-i
că să piseră cu iataganele. La judecată se auzise că luase parte ş i Radu cel Frumos.

— Vînză torul! strigase Bă iatul înfuriat, aflînd despre această întîmplare. Ca să le facă pe plac stă pînilor lui osmanlîi
ş i să le cîş tige încrederea, e în stare să -i taie el însuş i pe ţă rani. Să că ută m să -i venim de petrecanie.

Bă ieţii îş i fă gă duiră între ei să -l caute pe Radu cel Frumos în luptă , oricum or ş ti, ş i să încerce să -l ră pună .

Ş i, într-o dimineaţă , după ce Bă iatul pîndise ore întregi, ascuns după un copac, în pă durea prin care treceau
otomanii, iată , îl ză ri pe Radu cel Frumos.

Radu, îmbră cat într-un costum oriental, cu un brîu lat, de care îi spîn-zura hangerul într-o teacă învelită în catifea,
trecea încet, că lare — împreună cu marele vizir Mahmut ş i o gardă bine înarmată de spahii — de-a lungul ş irurilor
de achingii, care poposiseră pentru prînz.

«l-a sunat, în sfîrş it, ceasul ucigaş ului de valahi!» îş i spuse Bă iatul, ridi-cîndu-şi arcul ş i ochind cu grijă .

Deoarece era unul din cei mai buni ţintaş i din mica oaste a lui Vlad, Bă iatul l-ar fi nimerit, fă ră îndoială , ş i l-ar fi
doborît. însă deodată se gîndi:
«Nu, unui vînză tor ca el, care a venit cu achingiii ş i ienicerii împotriva pă mîntului, poporului ş i fratelui să u, nu i se
cuvine o moarte atît de uş oară . Trebuie să -l iau neapă rat prins ş i să -l aduc la judecata mă riei sale Viad.»

Ca să smulgă din rîndurile achingiilor, de lîngă marele vizir ş i de sub ochii gă rzii de spahii, pe omul atît de preţios
sultanului Mahomed, se cerea o îndră zneală ş i un dispreţ de moarte împinse dincolo de margini. Dacă Bă iatul ar fi
fost un oş tean mai în vîrstă , poate ar fi cîntă rit lucrurile mai bine ş i s-ar fi mulţumit numai să -l ră pună pe Radu cu
o să geată . Dar „tinereţea, curajul ş i dragostea faţă de Vlad — care se ară tase atît de bun, Wtîndu-I la Tîrgoviş te
pentru fapta lui nechibzuită , dîndu-i drumul din turn ş i ajutîndu-l să plece la Stambul, în că utarea Roxanei — îl
îmboldea să nu se mulţumească doar cu atît, ci să aibă o izbîndă mai mare.

Trebuia să se avînte repede, pentru că altfel Radu, Mahmut ş i garda de spahii se depă rtau prea mult ş i nu i-ar fi
putut ajunge. Pe deasupra, nu avea cal. Pe Negru îl lă sase într-un desiş , ş i el se strecurase pe jos, printre copaci,
pînă lîngă ş irurile de achingii.

Chibzui repede. îş i pregă ti în stînga laţul, în dreapta sabia ş i, în timp ce osmanlîii se hră neau liniş tiţi, aş ezaţi pe
iarbă , o luă la fugă spre locul unde îş i ţineau caii. Se repezi la paznicul lor, îl lovi, prinse de frîu armă sarul lui Ali-
beg, comandantul achingiilor — cel mai bun cal din herghelie — încă lecă dintr-un salt, cum avea obiceiul, ş i porni
în galop, rotindu-ş i în mînă laţul cu care avea de gînd să -l prindă de grumaz pe Radu cel Frumos.

Paznicul de la cai, deş i ră nit, începu să ţipe.

— Valahi!... Valahi!...

Radu cel Frumos tresă ri. îş i întoarse capul ş i îl vă zu pe Bă iat cu laţul în mînă . Ochii lor se întîlniră pentru o clipă —
ai lui Radu înfricoş aţi, ai Bă iatului arzînd de dorinţa de a-l lua prins. Dîndu-şi seama de soarta care îl aş tepta ş i
bă nuind că , în urma Bă iatului, ar mai fi ş i alţi valahi, cu conş tiinţa încă rcată pe care o avea, Radu îş i uită de
demnitate ş i prevedere. Se ridică în scă ri, îş i lovi calul cu picioarele în pîntec, trase de frîu ş i, lă sîn-du-i unde erau
pe marele vizir ş i garda de spahii, porni în galop, chemîn-du-i pe cei care îi întîlnea în drum, cu strigă te desperate,
în ajutor.

— Nu-mi vei scă pa, vînză torule! îl ameninţă Bă iatul, cu glas tare, din urmă , îmboldindu-ş i ş i el calul.

Aş a, ca o furtună , trecură amîndoi pe lîngă întreaga coloană de oş teni, paş i, paş ale, care, uitîndu-se ză pă ciţi, nu
pricepeau ce se întîmplă . Era numai un singur valah, sau erau mai mulţi?

Avînd un cal mai iute decît Radu, Bă iatul, urcat în scă ri, îl ajunse. Laţul ş uieră prin vă zduh ş i îl cuprinse pe cel
urmă rit peste braţe.

— La judecată acum! zise Bă iatul, ş i îl smuci de pe cal.

Cu inima zbă tîndu-i-se în piept de fericirea de a fi izbîndit, îl trase, să -l aducă pe ş aua lui.

Totul se petrecuse cu o iuţeală de necrezut. Marele vizir privise întîm-plarea holbat ş i prostit, nemiş cat ş i nescoţînd
nici un sunet.

Sfîrş itul ar fi fost bun, dacă Ali-beg, comandantul achingiilor, nu s-ar fi dezmeticit.
— E un singur valah. După mine, achingii! ţipă , să rind pe calul unui oş tean.

Cu un ropot ca de ploaie cu grindină , achingiii încă lecară ş i porniră în urma lui Aii.

— Prindeţi-I viu! porunci ş i marele vizir, trezindu-se din amorţeală .

Gonind spre stînga, după Radu, Bă iatul nu îş i dă duse seama că îş i

tă iase singur drumul de întoarcere, vîrîndu-se prea adînc în mijlocul trupelor otomane.

Dacă i-ar fi dat drumul lui Radu din ş treang, poate că ar fi putut încă scă pa. Dar nu vru să -ş i deschidă pumnui în
care ţinea capă tul frînghiei. Jucîndu-ş i calul ş i ridicîndu-l în două picioare, tîrîndu-l după el pe Radu, îş i roti sabia,
trimiţînd în raiul profetului o mulţime de suflete de gazii — luptă tori în ră zboiul «sfînt» împotriva libertă ţii
ţă riş oarei valahe.

Erau însă prea mulţi împotriva unui singur om. O suliţă îl lovi în umă rul stîng. O să geată i se opri în piept. Cîteva
laţuri îi vîjîiră pe deasupra capului.

— Luaţi-I viu! porunci încă o dată marele vizir.

Că zu de pe cal ş i, în mai puţin de o jumă tate de oră , legat de sus pînă jos în ş treanguri, fu dus în faţa lui
Mahomed.

Ş tiind ce urmează , Bă iatul se hotă rî să primească senin moartea.

Ră mase în picioare, uitîndu-se drept în faţă la că lă ul Roxanei. Vru chiar să -i spună ce gîndeş te despre faptele sale;
dar Mahomed, cu calmul să u stă pînit, care bă ga însă groaza în sufletul oricui stă tea cu el de vorbă , îl întrebă ,
aţintindu-l, printre pleoapele pe jumă tate închise, cu o privire vie ş i otră vitoare:

— Cum te numeş ti, valahule?

— Numele meu este Bă iatul, îi ră spunse el. Prin grija lumină ţiei tale, pă rinţii mi-au fost uciş i înainte de a-i
cunoaş te.

Un murmur ameninţă tor se stîrni între musulmani, faţă de ră spunsul îndră zneţ al Bă iatului.

Mahomed se întoarse însă spre Radu cel Frumos, ca ş i cum ar fi vrut să -i spună o vorbă de duh. Ş i toţi cei din jur
ş tiură că surîsul viclean care înflorise pe buzele subţiri ale sultanului ascundea în dosul să u moartea. Bă iatul nu mai
avea decît puţine clipe de tră it.

Lui Radu nu-i pierise groaza prin care trecuse ş i se simţea istovit. încă ră sufla greu ş i fruntea lui palidă , semă nînd
în parte cu a lui Vlad — dar neavînd nobleţea ş i lumina, pe care Bă iatul le vedea numai pe fruntea domnitorului —
îi era plină de sudoare. Broboane mari i se prelingeau pe obraji ş i îi picurau mai departe pe veş mîntul turcesc.
Totuş i, vă zîndu-l pe Mahomed că -i surîde, se simţi dator să -i ră spundă , linguş itor, în acelaş i fel, deş i numai de
asta nu-i ardea.
Padiş ahul se întoarse însă că tre Bă iat ş i îi puse cea de-a doua întrebare:

— Spune-mi, unde se află ghiaurul Viad? glă sui el domo!, încă surî-zînd, pentru că îş i cunoştea puterea ş i teama
pe care o putea bă ga în oameni, ş i era sigur că tînă rul rob valah pînă la urmă va fi silit să mă rturisească .

— Pretutindeni ş i nică ieri, îi ră spunse Bă iatul numaidecît, ş i parcă în glumă — de fapt înfruntîndu-l pe padiş ah cu
un curaj pe care cei din jur îl socotiră de-a dreptul nebunesc. Ş i, deoarece Mahomed mai avea încă pe buze un
surîs sleit, Bă iatul îi zîmbi. Iar dacă înă lţimea ta doreş te să -l gă sească , îi mai spuse, ară tîndu-i cu capul în afara
cortului unde fusese adus, n-are decît să se ducă să -l caute...

Toţi cei de faţă îş i deschiseră ochii cît cepele, siguri fiind că , la asemenea cuvinte, sultanul va chema de îndată
că lă ul. în ce-l priveş te pe marele vizir, îi pieri ră suflarea, buza de jos îi că zu ş i, printre dinţi, i se vă zu limba. Atît de
fă ră teamă nu îi mai vorbise încă nimeni mă reţului tekur — împă ratului.

— înă lţimea ta... oftă Mahmut speriat, ş i tă cu, neş tiind ce să facă ş i ce să mai spună .

— La moarte... la moarte... îri chinuri... îndră zniră totuş i să -ş i dea cu pă rerea cîţiva.

Mahomed le surîse din nou, mai bine-zis se sili să surîdă , fiindcă nu fă cu lucrul acesta decît dintr-o parte a gurii,
ceea ce îi strîmbă obrazul.

Trecea drept un om deosebit de iscusit în discuţiile cu trimişii stră ini sau cu învă ţaţii, pe care-i plă cea să -i
primească în palatul să u din Stambul. Ş i voia să le arate dregă torilor că poate ră mîne biruitor ş i asupra acestui
tînă r valah, rob, nu numai îndră zneţ, ci ş i deosebit de inteligent, fă ră să fie nevoie să folosească forţa.

Deş i nu trecuseră nici ş ase ani de cînd l-am întîlnit întîia oară , sultanul nu mai ară ta aş a de tînă r. Nasul i se mai
lungise. în barbă îi ră să reau fire albe, pe care în zadar încerca să le smulgă sau să le că nească bă rbierul să u
Giovanni, fiindcă necontenit i se iveau altele.

Firea îi ră mă sese însă aceeaş i. Nimeni nu ş tia niciodată dacă sultanul era vesel sau necă jit, ş i nici nu putea ghici ce
fel de gînduri mă cina sub turbanul să u roş u, în diferitele ore ale zilei. Pe neaş teptate, în toiul celei mai mari
petreceri, cînd pă rea foarte bine dispus, poruncea, de pildă , să i se taie capul cuiva fiindcă rîsese, să zicem, prea
tare, sau dimpotrivă , pentru că i se pă ruse mohorît. Alteori, cînd socoteai că ar fi supă rat ş i gata să facă un
masacru, în chip surprinză tor cerea să -i vină aş îcii-cîntă reţii şi să -l desfete cu versuri din «Cartea lă utei7», versuri
deosebit de gustate de el.

Aş a ş i de data aceasta, unii nă dă jduiau că va porunci schingiuirea Bă iatului, în vreme ce alţii bă nuiau că are alte
gînduri.

Numai Bă iatul se uita la el fă ră teamă ş i, dacă nu i-ar fi ş iroit sîngele din ră nile de la piept ş i umă r, s-ar fi zis că stă
cu sultanul de vorbă , ca între prieteni.

— Bine, dă du din cap padiş ahul. Nu vrei să ne spui unde este stă pînul tă u. Mă rturiseş te-ne mă car cîţi oş teni are,
pentru că asta nu înseamnă tră dare. Tră dare este numai cînd ară ţi ş i unde se gă sesc...

Bă iatul ridică puţin capul ş i îş i muş că buzele, ca ş i cum ar fi stat să facă o socoteală , ş i pe urmă îi ră spunse:
— Mai puţin cu unul decît ar fi trebuit să aibă , fiindcă acela sînt eu. Iar dacă lumină ţia ta nu mă crede, îl rog să se
ducă să -i numere...

Pentru această nouă îndră zneală , Mahomed, oricît se stră dui, nu mai putu surîde, ci se încruntă ş i spuse printre
dinţi:

— Eş ti foarte isteţ; dar isteţimea pe care ai fi putut s-o foloseş ti altfel va pieri odată cu tine. Vei fi jupuit de piele.
Pe urmă te vom aş eza pe că rbuni. Ş i, dacă totuş i vei mai avea viaţă pînă într-un ceas, te vom tă ia în două , pe
îndelete, cu feră stră ul.

Imaginîndu-ş i numai aceste chinuri, Bă iatului i se încrîncenă carnea, dar fiindcă se hotă rîse să le arate duş manilor
cum ş tie să moară un valah, avu tă ria să mai ră spundă :

— Aş a mi se cuvine, de vreme ce m-am lă sat prins. Ba cred că ar trebui, pentru greş eala mea, să fiu pedepsit ş i
mai crud...

— Cu toate astea — urmă sultanul, folosind altă cale, pentru că vă zuse că nu reuş ise să -l înfricoş eze pe Bă iat, ş i
trecînd de la cea mai cumplită ameninţare la cea mai dulce ispită — te-aş putea ierta, ţi-aş da un rang mare în
oş tirea musulmană , ai primi aur din belş ug ş i cele mai frumoase cadîne, dacă te învoieş ti să lupţi ală turi de noi...

Bă iatul dă du din cap.

— Lumină ţia ta, nu te mai osteni, zise el. Pe un oş tean al mă riei sale Vlad nu l-ar putea face nici Dumnezeu,
fă gă duindu-i raiul, să -ş i vîndă ce are mai scump pe lume: domnitorul ş i ţara. Porunceş te deci să mi se jupoaie
pielea, să fiu aş ezat pe că rbuni, sau ce mai doreş te înă lţimea ta, în nesfîrş ita sa bună tate ş i înţelepciune...

— Spune-mi, întrebă pentru ultima oară Mahomed, toţi oş tenii lui Vlad sînt la fel de viteji ca tine?

— Nu, înă lţimea ta, îi ră spunse fă ră să ş ovă ie Bă iatul. Ei sînt mult mai viteji. Eu nu sînt decît cel din urmă , cel mai
netrebnic dintre toţi. Altminteri, trebuia să fiu ori mort, ori liber, în nici un caz un rob al înă lţimii tale...

— Aş a? se miră Mahomed, încruntîndu-ş i din nou sprîncenele, ceea ce îl fă cu pe Radu cel Frumos să tragă
nă dejdea că , în sfîrş it, padiş ahul va rosti cumplita osîndă la moarte, prin jupuirea pielii, a aceluia care îl fă cuse de
rîs în faţa otomanilor.

Sultanul fă cu însă semn unui sclav să îl dezlege pe prizonier.

— Eş ti un adevă rat viteaz, recunoscu el, rostindu-ş i rar cuvintele. Dacă n-ai fi ghiaur, ai fi putut ajunge mare vizir,
iar dacă mi-ai fi fost prieten, te-aş fi fă cut domn în Valahia! Tu ş tiu că nu m-ai j\ tră dat. Ş i, fiindcă nu preţuiesc
nimic, pe pă mînt, mai mult ca vitejia ş i cr'edinţa, îţi redau libertatea.

Bă iatul fusese dezlegat. îş i simţea mîinile libere. Sîngele îi curgea gră bit prin vine, dîndu-i furnică turi.

«Sînt liber cu adevă rat?» se întreba, nevenindu-i să creadă , temîndu-se de vreo cursă a padiş ahului, cercetînd
chipurile celor din jur, încercînd să citească pe ele adevă rul.
însă înş elă ciune nu era. Sultanul fusese, într-adevă r, uignit de îndră zneala nemaiîntîlnită a Bă iatului. Ş i, vrînd să le
arate prin aceasta supuş ilor să i că aş a ar trebui să se poarte ş i ei într-o împrejurare asemă nă toare, să -vîrş ea un
lucru pe care nu-l mai fă cuse ş i nici nu avea să -l mai facă vreodată în viaţă . îi da drumul, scă pînd în felul acesta
din mîini, fă ră să ş tie, tocmai pe acela pe care îl că uta, cu înverş unare, de atîţia ani, ş i pentru a că rui prindere ar fi
fost în stare să dea un munte de aur.

— Eş ti liber... Poţi pleca! îi repetă Bă iatului. Dar bagă de seamă , îş i încheie cuvintele, îngroş îndu-ş i glasul ş i
ară tîndu-i pe cei din jur, în frunte cu Radu cel Frumos, care se uita la el cu o ură fă ră margini, nu te sfă tuiesc să
mai încerci vreodată să intri în tabă ra mea...

— Eu nă dă jduiesc dimpotrivă , lumină ţia ta, că voi reuş i să mă înapoiez cît de curînd, îş i rosti Bă iatul ultimul
cuvînt, cu acea cutezanţă pe care numai un tînă r ca el o putea avea.

Sultanul îş i muş că buzele, îş i încleş tă pumnul pe hanger ş i fu gata să -ş i întoarcă vorba ş i să dea condamnarea la
moarte. Dar gîndindu-se că prin aceasta ar fi stricat tot rostul pilduitor al hotă rîrii de mai înainte, dete iară ş i drumul
hangerului dintre degete ş i, dezvelindu-ş i uş or dinţii, într-un fel de surîs, care de data asta semă na a rînjet, îi spuse:

— Atunci tot jupuit ş i pe că rbuni vei pieri!...

Bă iatul se înclină , fă ră să se încovoaie prea mult, în faţa padiş ahului, se întoarse ş i plecă , ieş ind din cortul unde
fusese judecat, tă ind de-a dreptul printre cetele de achingii ş i ieniceri, care îi fă ceau loc, urmă rindu-l din priviri,
dînd nedumeriţi din cap ş i stă pînindu-se cu greu să nu-l taie cu să biile sau să -l împungă cu lă ncile.

Merse că tre pă dure. Intră în ea. Ajunse în locul unde îl lă sase pe Negru. încă lecă cu greutate. Abia atunci îş i aduse
aminte că e ră nit. Se pipă i. Se vă zu plin de sînge. Simţi că i se clatină capul. Apiecîndu-se, încolă ci cu amîndouă
braţele grumazul credinciosului animal ş i îi ş opti:

— Repede, Negrule... repede...,

Gîndurile i se învă lmă ş iră , ş i nu se mai trezi decît în culcuş ul de paie în care îl îngrijea Tit.

Din fericire, ră nile nu îi fuseseră prea grave ş i, bine îngrijit de Tit, în două zile Bă iatul se ridică .

Despre întîlnirea sa cu Mahomed se vorbise mult ş i pe larg în întreaga tabă ră otomană , care de altfel îş i încetase
înaintarea ş i se statornicise în lunca lalomiţei, în apropiere de locul unde Bă iatul fusese judecat de sultan.

De aici se pregă tea apropiata intrare în Tîrgoviş te, fă gă duindu-li-se, mai ales ienicerilor ş i achingiilor, pră zi bogate,
atît cît să tră iască în belş ug tot restul vieţii, ş i fecioare mîndre, valahe, pentru haremuri.

A doua zi, domnitorul, îmbră cat în haine ienicereş ti ş i cunoscînd bine limba ş i deprinderile otomane, pă trunse el
însuş i în tabă ra lui Mahomed, cercetînd-o, că utînd să -i afle intră rile, ieş irile ş i felul de aş ezare a corturilor. Stă tu de
vorbă cu o mulţime de ieniceri, care habar nu aveau că în faţa lor se afla însuş i domnitorul Ţ ă rii Româneş ti. Cu
prilejul acesta, află despre purtarea îndră zneaţă ş i demnă a Bă iatului, care îl pusese în uimire pe padiş ah ş i îl
fă cuse să -l elibereze, spre uimirea tuturor.

Chemîndu-I la sine, după ce se întoarse ş i el cu bine din tabă ra otomană , Vlad îl lă udă .
Bă iatul îngenunche ş i îi să rută mîna:

— Mă ria ta, aş vrea să mă trimiţi în luptă unde va fi mai greu!

Vlad îl apucă de braţ, îl ridică ş i întinzîndu-i o sabie sclipitoare, de argint, zise:

— Te voi trimite, că pitane Ion!...

— Eu... că pitanul Ion?... Mă ria ta... e prea mult... Ş i pentru că Vlad îş i înă lţase mîna să -i potolească strigă tele de
bucurie ş i mirare, luă de îndată poziţie de salut, ş i cu toate că simţea un nod urcîndu-i-se pînă sus, în gît, îi- spuse
domnitorului: Că pitanul Ion, la poruncă , mă ria ta!

Acum sînt cu toţii pe deal, că tînd, împreună cu domnul, spre tabă ra otomană .

Ienicerii ş i achingiii ş i-au sorbit ciorba. Trîmbiţele au sunat prelung, tînguitor ş i înă buş it, aş a cum se obiş nuieş te în
vreme de ră zboi. Focurile au mai pîlpîit, ici-colo, cîte unul, pe urmă s-au stins. O singură fă clie, ca un suflet
neliniş tit, a mai alergat dinspre cortul lui Mahmut, marele vizir, că tre locurile de margine, unde stră jerii vegheau
ş anţurile împrejmuitoare. Fă clia, purtată de vreun curier-elci, a gonit de la ş anţuri spre corturile că lă reţilor
Rumeliei ş i, întorcîndu-se la marele vizir, a tremurat puţin ş i s-a stins.

Luna, care ninsese cîmpia, fă cea să scînteieze undele clipocitoare ş i vesele ale lalomiţei pe care cetele lui Vlad o
ză reau de la distanţă , în petece stră lucitoare, printre copaci.

— Boieri ş i că pitani! spuse Vlad, cînd în tabă ra otomană se fă cu liniş te deplină . în faţa noastră se află oş tirea lui
Mahomed, ca un balaur că ruia, chiar dacă i-am retezat unul din capete, mai are încă patru. De la bunicul meu
Mircea cel Bă trîn — ca ş i el de la stră moş ii stră moş ilor să i — am cu-vînt, cu toate greş elile mele, ş i aş a cum m-oi
pricepe, să apă r pă mîntul acesta, din veci în veci al nostru, să -l pă strez liber ş i astfel să -l încredinţez urmaş ilor.
Pentru că alt mijloc nu mai avem să reteză m deodată balaurului cele patru capete cu limbi de foc ce i-au mai
ră mas, va trebui să -i lovim în noaptea aceasta inima — ară tă domnitorul cu mîna spre corturile sultanului ş i ale
paş ilor, aş ezate în mijlocul taberei otomane, înconjurate întîi de spahii, apoi de ieniceri, achingii ş i oaste de
dobîndă ş i strînsură . Din pricina strîmtorii care domneş te în tabă ră , ş i ca să ne fie mai la îndemînă , vom ataca
numai noi. Sînteţi cei mai viteji. Mă uit la fiecare, ş i ş tiu ce vă poate braţul. Ş i totuş i, continuă el, lungindu-ş i puţin
cuvintele, dacă este cineva printre voi, care în clipa plecă rii la luptă se va gîndi la moarte, să nu ne însoţească ş i să
ră mînă aici...

Voievodul ră mă sese cu obrazul luminat de lună , ş i, de sub coiful de fier împodobit cu un surguci de pene ş i pietre
preţioase, pă rul blond îi flutura în vîntul ce începuse să sufle dinspre rîu.

Bă iatul nu îş i mai putea lua ochii de la el. Se gîndi că a venit clipa să -i dovedească lui Mahomed cum înţelege să -
ş i ţină cuvîntul, reîntorcîndu-se în tabă ra otomană , ş i îş i dori din toată inima să poată ajunge pînă la cortul lui.

Toţi cei de faţă îş i ridicară să biile ş i suliţele, spunînd:

— Mă ria ta, du-ne să ne apă ră m ţara, lovind inima vră jmaş ului, balaurul cu limbile de foc de dinaintea noastră !...

— Atunci să pornim, porunci Vlad, să rind pe calul să u alb.

14

ÎN CETATE LA POIENARI

/K doua zi de dimineaţă , după ce veni la Tismana, că pitanul Ion, ţi-nîndu-şi o fă gă duială fă cută fetiţei, plecă
împreună cu ea, că lă rind amîn-doi pe Negru, spre locul unde fusese odinioară locuinţa Voicului.

După ce achingiii lui Ali-beg intraseră în Cetatea Bucureş tilor, Bă iatul o adusese pe fetiţă la Tismana.

în aerul să nă tos de munte, micuţa Oltea începu să crească repede ş i se fă cu mai vioaie.

Dragostea fetiţei pentru Roxana, care-i ţinuse loc de mamă , se revă rsa acum numai asupra Bă iatului. De altfel, la
acea vîrstă , ş i cu înţelegerea de atunci, Oltea îl socotea drept fratele bun al mamei sale.

Dacă treceau mai mult de două să ptă mîni, fă ră ca să vină s-o vadă , fetiţa începea să tînjească . în schimb, de cum
se ivea Bă iatul, întreaga mînă stire se umplea de bă tă ile ei din palme, de tropotele ş i ţipetele sale de bucurie, ş i nu-
l mai lă sa de gît, ciufulindu-i pă rul, alintîndu-l cu cele mai gingaş e cuvinte pe care le putea rostî gura ei ds copil.

Bă iatul, de asemenea, se legase de această fetiţă — în care el o vedea pe Roxana, cînd era mică — cu o dragoste
adîncă , ocrotitoare ş i plină de duioş ie.

lată de ce, cu toate neliniş tile ce-l fră mîntau, porni în dimineaţa aceea de toamnă prin împrejurimile mînă stirii
Tismana, luînd fetiţa pe cal. Toamna era tîrzie ş i secetoasă , ş i prin ramurile aproape în întregime desfrunzite ale
castanilor lumina soarelui se strecura blîndă ş i binefă că toare, încă lzindu-le trupurile.

Torentul Gurnia, că zînd dintr-o atît de ameţitoare înă lţime, însoţea paş ii calului cu zgomotoasa lui simfonie, în care
se aud parcă sunete de corn ş i trîmbiţe, bă tă i asurzitoare de tobe, ciocniri de arme, ră cnete ş i vaiete omeneş ti.

Puţin mai jos, se vedeau undele verzui ale rîului Tismana. Pe malul să u, un fag îş i scutura cele din urmă frunze
îngă lbenite, pe care apa le lua ş i le ducea la vale, printre munţi. Un cioban îş i pă zea oile pe pripor. Omul, cu un
cojoc zdrenţuit pe umeri, îş i scoase că ciula să -i dea ziua bună că pitanului Ion. Deş i încă tot numai un bă ietan,
veş tile despre ispră vile că pitanului Ion începuseră să fie cunoscute prin întreaga Ţ ară Românească , în aceste din
urmă luni.

Atunci cînd Vlad — în sunetele prelungi ale cornului ş i în lumina înfioră toare a fă cliilor — lovise în miez de noapte,
pe neaş teptate, tabă ra otomană , Bă iatul fă cuse minuni de vitejie. în vreme ce domnitorul ră sturna trupele de
spahii, luptînd unul contra o sută , Bă iatul pă trunsese cu o ceată de ţă rani înarmaţi numai cu furci, securi ş i coase
în mijlocul ienicerilor.

Dintre cei peste cincizeci de mii de otomani pierduţi de Mahomed cu prilejul acela, se spunea că aproape un sfert
îş i datorau trecerea lor în raiul cu munţi de pilaf al lui Alah cetei ţă ră neş ti conduse de Bă iat.

Ca ş i domnitorul să u — cum fusese de la început între ei înţelegerea — Bă iatul dă duse toată noaptea, în limba
otomană , comenzi ce se bă teau cap în cap. Neş tiind de unde sînt loviţi, pe cine au în faţă ş i cine îi mai comandă ,
oş tenii lui Mahomed, cei mai mulţi, se mă celă riseră singuri între ei. ^
în zori — după ce oastea lui Vlad dobîndise una dintre cele mai stră lucite victorii împotriva cuceritorului Bizanţului,
luînd o mulţime de robi din tabă ra otomană — între puţinii români întorş i nu pe ş eile lor, ci plini de sînge, pe ale
altora, se numă ra ş i comandantul Xalom.

Comandantul gă rzii că zuse apă rîndu-l pe domnitor, care încercase să ajungă pînă la cortul sultanului, să -l ră pună
sau să -l ia prizonier, dar nimerise la acela al unui paş ă .

Xalom fusese sfîrtecat de să bii, ş i pentru salvarea lui ş i a lui Vlad sosiseră , între alţii, bă ieţii ş i Tit. Bă iatul îl ridicase,
în iureş ul atacului otoman, pe comandantul trabanţilor din ţă rînă , ş i îl urcase pe ş aua sa.

— Lasă -mă , du-te lîngă mă ria sa! fuseseră ultimele vorbe ale lui Xalom.

Moartea lui Xalom îl întă rîtase pe Bă iat. Reîntorcîndu-se în tabă ră , se povestea că tîrîse după sine, legaţi în
ş treanguri, un paş ă ş i trei agale8.

Că pitanul Ion luase apoi parte la hă rţuirea armatei turceş ti, ce încercase întîi să înainteze că tre Tîrgoviş te, trecînd
prin pă durea de ţepi, unde ş edeau încă înfipte scheletele lui Hamza paş a ş i Catavolinos. Mahomed însuş i, cuprins
de uimire, fusese atunci nevoit să recunoască , în faţa paş ilor să i, că nu se simte în stare să ia ţara unui bă rbat ca
Vlad, care ş tie să se folosească de domnia ş i supuş ii lui în aş a fel, încît poate să să vîr-ş ească , împreună cu ei,
lucruri mai presus de fire.

îl urmă rise, ală turi de Vlad, pe sultan, în retragerea spre Bră ila. Luase parte la luptele din septembrie cînd, ş i cu
ajutorul unei oş tiri trimise de Ş tefan cel Mare din Moldova, fuseseră ră puş i cam alţi treizeci de mii de otomani,
veniţi în sprijinul lui Radu cel Frumos, lă sat în ţară de Mahomed, sub paza achingiilor lui Ali-beg.

Bă tă liile acestea costară , de bună seamă , ş i sufletele altor viteji. între ei se povesteş te că se stinse, la Bră ila,
locţiitorul domnesc Nicolae, modest, tă cut ş i prea puţin cunoscut de Bă iat.

Apă rînd Bucureş tii de achingiii lui Ali-beg, că zură logofă tul Lază r ş i că pitanul Neagoe, noul comandant al gă rzii
lui Vlad, în locul lui Xalom.

Multe movile se ridicară , în acele zile de crîncenă încleş tare, de-a lungul ş i de-a latul Ţ ă rii Româneş ti. Peste hotare
nu se duse însă decît vestea victoriilor lui Vlad. Ră sunetul acestor victorii, purtate de ţă ranii valahi împotriva
oş tenilor celei mai mari ş i cotropitoare forţe militare din veacul al XV-lea, se auzi pînă la marginile lumii. împă raţii,
regii ş i principii, dogele Veneţiei ş i Papa de la Roma se bucurară . în bisericile apusului ş i ră să ritului se traseră
clopotele ş i se înă lţară rugă ciuni pentru biruinţele ş i mai departe ale ţă ranilor valahi, iar cîntă reţii alcă tuiră o
mulţime de cîn-tece în care, ală turi de numele lui Vlad ş i al vitejilor să i, aminteau întotdeauna ş i pe acela al
că pitanului Ion.

La toate acestea se gîndea Bă iatul în ziua cînd, împreună cu micuţa Oltea, că lare pe Negru, cobora spre satul
Tismana. Iar pe ciobanul care-i dă duse bineţe îl cunoş tea foarte bine. Mîna stîngă îi ră mă sese pe cîmpul de luptă
din lunca lalomiţei.

— Te-ai întors de mult? îl întrebă că pitanul Ion.

— M-am întors... Au pă ră sit ş i alţii oastea! îi ră spunse ciobanul, dînd din braţul să nă tos, în care îş i ţinea că ciula.
Unii împuţinaţi la trup, alţii din nevoia de a-i hră ni pe cei de-acasă ...

Că pitanul Ion cunoş tea adevă rul acesta bine. Oastea de ţară era istovită ş i se risipea.

— De ce să mai stea ţă ranii la oaste? întrebă omul. Mahomed, învins de mă ria sa Vlad, s-a lă sat de gîndul de a
face din Ţ ara Românească pa-ş alîc turcesc. Cel puţin aş a gră iesc boierii. Ş i tot ei mai spun că , de se va duce
oastea de ţară acasă , o să se facă pace.

— în schimb sultanul ni l-a lă sat în ţară , plocon, pe Radu — frumos la chip ş i urît ca moartea la inimă — se oţă rî
că pitanul, fă cînd-o pe Oltea să -l privească speriată . 11 sprijină armatele lui Ali-beg, ca ş i cele boiereş ti, care n-au
luptat ş i sînt odihnite...

— Pentru noi e totuna, rosti ciobanul.

— Nu este aş a, zise îndîrjit că pitanul Ion. Sub mă ria sa Vlad, boierii care au fă cut jocul turcilor ş i i-au lovit pe
oamenii de jos, punîndu-le biruri peste mă sură , au fost pedepsiţi...

— Ce folos! ră spunse amă rît omul. Mă car de ne-ar fi dat nouă pă mîn-

■umu sg/g

turile boierilor vicleni. Am fi avut ce apă ra. Aş a!... ş i ciobanul dă du din umeri. Eu unul am ră mas ce-am fost, un biet
vecin care paş te oile mînă sti-rii.

— Oricum, trebuie să ră mînem lîngă mă ria sa Vlad, stă rui că pitanul Ion, ş i să -l ajută m în ceasul acesta de
cumpă nă ; dar pentru că omul că ta în jos, încruntat, fă ră să mai ră spundă , tă cu ş i el, ş i îl mînă înainte pe Negru.

Satul Tismana, înş irat pe malul rîului, se mai refă cuse după urgia îndurată cu ani în urmă din partea achingiilor.
Unele case se vedeau a fi fost ridicate mai de curînd. Urmele ră zboiului cu turcii puteau fi încă recunoscute peste
tot. în faţa uş ii unui bordei, o femeie neagră la chip, sfrijită , ş edea în picioare lîngă o fată cu capul gol, chincită pe
vine, care mînca hă mesită o turtă de mei, în vreme ce un cîine slab, de i se vedeau coastele, li se gudura în jur.

— Ce ş tii de bă rbat ş i de fiu? o întrebă tînă rul că pitan pe femeie.

— Bă rbatul se odihneş te în ţă rînă , lîngă Tîrgoviş te. Nu mai are nevoie nici de boieri, nici de domni, glă sui femeia,
tră gîndu-ş i broboada ş i aco-perindu-ş i faţa boţită ... ş i bă iatul Dumnezeu ş tie pe unde-o fi...

Fata terminase de mîncat jumă tate din turtă . Restul i-l dă du mamei, iar aceasta îi aruncă o fă rîmitură ş i cîinelui.

Că pitanul Ion oftă . în ultima lună , din porunca domnitorului, încercase să mai adune de prin sate ţă rani ş i să
lovească cu ei cetele boierilor potrivnici. Unii se strîngeau, dar alţii erau atît de descurajaţi, că nu-i mai puteau urni.
Foametea domnea peste tot ş i iarna avea să vie curînd. în ce-i priveş te pe Bucur, Mihailo ş i Tit, ră mă seseră lîngă
domnitor. Data întîinirii cu Bucur, pentru a primi ultimele porunci, era astă zi, aici.
• De aceea, după ce o duse pe fetiţă să vadă locul unde îş i petrecuse ultimii ani de copilă rie Roxana, se întoarse în
galop la mînă stire.

încă de pe pod îl întîmpină Bucur.

— Ce e cu mă ria sa Vlad? îl întrebă că pitanul Ion, înainte de a descă leca.

Bucur îş i lă să capul. Avea să -i destă inuie lucruri dureroase. Bă iatul înţelese, ş i o trimise pe Oltea în chilioara ei.

— Mai tîrziu vin să ne jucă m! o asigură .

— îmi povesteş ti despre mă ria sa Vlad? îl întrebă alintată , fă cîndu-i semn să se aplece ca să -l poată prinde de gît.

— Iţi povestesc! rîse el, după ce se aplecă , privind-o în ochi.

— Bine. Te cred! se bucură fetiţa. Mă duc — ş i plecă alergînd pe pod, întorcîndu-ş i încă o dată capul din poartă
ş i fă cîndu-i cu degetul, în chip de: «Bagă de seamă ! Să te ţii de cuvînt! Te aş tept!...»

Bă iatul îi surîse ş i, după ce ea pieri pe poartă , îl luă pe Bucur de mijloc.

Se îndreptară agale spre curtea mînă stirii, ş i Bucur începu să -i istorisească :

— Armatele turceş ti, sprijinite de o seamă de boieri, cît timp tu ai fost plecat să încerci să strîngi oaste, ne-au lovit
din două pă rţi, aproape d@ Curtea de Argeş . Nu ră mă seseră m în viaţă decît cel mult o sută de oameni — vreo
zece din gardă , ş i restul ţă rani. Mă ria sa Vlad s-a luptat iară ş i ca un leu. De trei ori a stră bă tut rînduriSe duş mane,
fă cîndu-ş i cu sabia cîte o pîrtie largă . Mormane de leş uri ră mîneau de-o parte ş i de alta pe unde trecea el. Din
nenorocire, Sa cea din urmă bă tă lie, a fost încercuit. Un achin-

giu s-a repezit pe la spate. îş i ridicase sabia. Era gata să -l ucidă . A să rit însă Mihailo ş i l-a doborît pe turc.

— Domnitorul e teafă r? fu întrebarea cea dintîi a Bă iatului.

— în întregime nevă tă mat.

— Dar Mihailo?

— Mihailo a fost ră nit.

— Nă dă jduiesc că nu ră u, se îngrijoră Bă iatul.

— A sîngerat mult. Turcii l-au lovit fă ră milă . îl îngrijeş te însă tata. Ş i tata crede că se va vindeca repede.

— Unde se gă sesc acum? vru să afle Bă iatul.

— Vă zînd că au ră mas prea puţini ş i vor pieri cu toţii, mă ria sa a dat poruncă celor ră maş i să intre în cetate la
Poienari.
— Cetatea este puternică , îş i spuse Bă iatul gîndul cu glas tare. Ş i cîţi oş teni mai are mă ria sa?

— Nu mai sînt alţii decît stră jerii cetă ţii, tata, Mihailo ş i încă vreo ş apte oş teni ţă rani, dintre care doi tot ră niţi. însă
nici aceş tia n-au vrut să -l pă ră sească . Pînă la cetate i-am însoţit ş i eu. L-am dus pe Mihailo în ş a. De cum s-au
închis între ziduri, am pornit încoace, pe dru'muri ocolite. Am anumite porunci de la mă ria sa. A! se opri el. Am
uitat să -ţi spun. în cetate, cu mă ria sa, a mai intrat ş i...

— Cine? se miră că pitanul Ion de ş ovă iala lui Bucur.

— Voiena...

— Voiena?!...

Dacă Bă iatul ar fi aflat că ală turi de Vlad se află , îri cetate, Mahomed al ll-lea, nu s-ar fi ară tat mai uimit. «Voiena?»
într-o clipă îi reveniră în minte plimbarea din timpul nopţii, pe malul Dîmboviţei, închisoarea din turn ş i clipa cînd o
vă zuse în ră dvan, întorcîndu-ş i faţa de la el.

— Aloiz, fiul spă tarului Barbă lată , cu care trebuia să facă nunta Voiena, a fost tă iat de mă ria sa în cea din urmă
bă tă lie, lîngă Curtea de Argeş , urmă Bucur. Voiena se afla în tabă ra boierească , înarmată ş i îmbră cată în haine
bă rbă teş ti, însoţindu-ş i mirele...

— Adevă rat?... îl întrebă din nou Bă iatul pe Bucur, nevenindu-i să creadă toate cîte le auzea.

— Foarte adevă rat...

— Ş i?...

— Vă zîndu-I pe mă ria sa Vlad că se retrage, luptînd, spre Poienari, Voiena, că lare, i-a luat-o înainte...

Bă iatul nu mai avea ră bdare. Dorea să afle totul dintr-o dată , dar nici să nu piardă vreun amă nunt. Se înroş ise la
obraz ş i pe spinare simţea curgîndu-i pîrîiaş e de sudoare:

— Ş i?... Ş i?...

— L-a aş teptat, cum spun, pe mă ria sa, la poalele cetă ţii. A îngenuncheat în faţa lui. l-a spus că l-a îndră git pentru
mă reţia, puterea ş i nobleţea lui, încă din ziua aceea cînd a intrat victorios la Tîrgoviş te, pe un cal alb...

— Dar în ziua aceea a fost trimisă cu toţi ceilalţi boieri la Cetatea Poienari, să lucreze la ziduri!... îl întrerupse
Bă iatul pe Bucur. Cum putea să -l îndră gească pe un om care a trimis-o să trudească ? Nu îţi aduci aminte cum
plîngea, zicînd că mai bine moare decît să muncească ? Ş i mă ria sa a crezut-o?...

— Nu ş tiu dacă a crezut-o, dar s-a înduplecat s-o adă postească în cetate. Voiena zicea că n-a venit cu boierii spre
Curtea de Argeş , decît ca să

ajungă pînă la el. Vrea să -i ră mînă slujnică , roabă , să -l vegheze, să -l hră nească , iar dacă vor birui turcii este gata
să moară cu el sau pentru el.
— Minte!,. Minte!... Nu îl iubeş te!... Nu îl poate iubi, striga Bă iatul.

— Mă ria sa a primit-o în cetate, deoarece ea i-a spus că , sosind din urmă turcii lui Ali-beg ş i cetele boiereş ti, o vor

învinui că i-a pă ră sit ş i o vor omorî. I-a atras însă luarea-aminte că nu ură ş te nimic mai mult pe lume decît
înş elă toria ş i tră darea... Dar... poate că nu minte... adă ugă Bucur. Avea ochii în lacrimi cînd se ruga s-o lase în
cetate. Omul după ochi se cunoaş te. M-am gîndit pe drum, venind la întîlnirea cu tine... Sufletele femeieş ti se pare
că au totuş i anumite ciudă ţenii. Poate că îl iubeş te cu adevă rat...

— Mă car de-ar fi aş a! rosti Bă iatul din adîncul sufletului. Altminteri... altminteri... ş i nu mai spuse ce s-ar fi întîmplat
dacă fapta, uluitoarea faptă a Voienei s-ar fi întemeiat pe minciună .

15

SĂ GEATA CĂ PITANULUI ION

I n timp ce goneau că lă ri că tre Curtea de Argeş , Bă iatul se gîndea la Voiena. Nu îş i putea da seama dacă mai
simţea ceva pentru ea. Nu pă strase decît amintirea fierbinte a obrazului fetei, lipit de al lui, cît timp o strînsese la
piept. încolo nimic... nimic...

Cine ar fi putut însă să -ş i închipuie că Voiena va ajunge să se îndră gostească de mă ria sa Vlad, ş i încă într-o
asemenea mă sură , încît să -i pă ră sească pe ai ei, să -l însoţească pe domnitor în restriş te ş i să dorească să -i
împă rtă ş ească soarta, oricare ar fi fost ea?

Dacă dragostea ei era adevă rată — ş i Bă iatul începuse să creadă că era adevă rată — lui nu-i pă rea ră u.

«De altminteri, acum am o mare datorie ş i o mare ră spundere faţă de Oltea», îş i spunea el.

Ş i numai cît îş i aminti de fetiţă , sufletul i se însenină .

Aseară — ţinîndu-se de cuvînt — îi povestise cîte ceva din cele ce le ş tia despre mă ria sa Vlad, ş i Oltea adormise în
braţele lui.

Pe aproape de miezul nopţii, o învelise ş i se furiş ase afară din chilioara ei. încă lecaseră , el ş i Bucur, pe cai, ş i
plecaseră .

în ultima vreme, temîndu-se că i s-ar putea întîmplă să -ş i piardă viaţa, în vreo bă tă lie, ş i ca să nu ră mînă Oltea
singură , alergase, în treacă t, de cîteva ori pe Valea Oltului, încercînd să dea de rudele ei.

în vîrtejul emoţiilor ş i al întîmplă rilor din haremul sultanului, Roxana uitase să -i spună numele mamei fetiţei.
Bă iatului nu-i ră mă sese decît să întrebe în ce loc a tră it, cu ş ase ani în urmă , o femeie ră pită , după ce soţul i-a
fost ucis de turci. Dar pas de află acul în carul cu fîn! Nimeni nu putea ş ti cine să fi fost, dintre toate acele să rmane
femei luate de turci

mama fetiţei. Era nevoie de timp ca să poată face, în tihnă , noi cercetă ri.
Pînă una-alta, Oltea nu avea pe nimeni. Nici nu se ş tia dacă va izbuti să -i mai afle vreodată familia. Ş i ea ş i el erau,
în privinţa aceasta, niş te nă pă stuiţi. Soarta îi legase laolaltă , printr-o nefericire asemă nă toare; ş i Bă iatul se simţea
dator ca, în amintirea Roxanei, să -ş i închine viaţa fetiţei.

începuse să sufle un vînt rece. Nori întunecoş i se alungau pe cer. Mirosea a brad umed. De pretutindeni, prin
munţi, cei doi bă ieţi se vedeau împresuraţi de hora mută a trunchiurilor de brazi ş i fagi, de tă ceri ş i de umbre.

De-ar ajunge mai repede la Curtea de Argeş !

Cînd au trecut Oltul, pe la Rîmnic, se luminase de ziuă . Lîngă ţă rm, un fag doborît de furtună se ră zimase de
pieptul puternic al unui stejar, de parcă i-ar fi cerut să -l sprijine ş i să -l pună din nou pe picioare.

Stră bă tură lunca unde se luptaseră ş i fuseseră amîndoi ră piţi de comisul Ghilţ, ca să fie vînduţi turcilor, lată ş i
locul unde Tit îş i jucase pă puş ile. Iar aici Bă iatul a îngenuncheat întîia oară la picioarele mă riei sale Vlad.

Bă ieţii priviră unul în ochii celuilalt, copleş iţi de amintiri, dar nu rostiră nici un cuvînt.

Peste vreun ceas începu să plouă . Se înveliră în mantalele albe, de postav, ostă ş eş ti. Fă cură un singur popas într-
un sat de lîngă Curtea de Argeş , al unor mici boieri credincioşi lui Vlad. Unul dintre ei fusese spîn-zurat de turci,
celă lalt apucase să fugă , ş i ră tă cea prin munţi.

Aici bă ieţii îş i schimbară veş mintele ostă ş eş ti cu altele, de tîrgoveţi.

Mai mulţi ţă rani, aflînd că bă ieţii sînt în sat ş i merg în ajutorul voievodului Vlad, le cerură îngă duinţă să -i
însoţească . Bă ieţii le mulţumiră ş i le ră spunseră că , de va fi nevoie de ei, o să -i înş tiinţeze la vreme. Nu era bine
deocamdată să meargă în ceată pe drum, ca să nu atragă atenţia turcilor ş i iscoadelor marilor boieri.

Porniră mai departe că lă ri ş i, cam pe la amiază , ajunseră la Curtea de Argeş .

Oraş ul era tă cut. Pretutindeni miş unau turcii. La porţile oraş ului, într-o poiană , vă zură o mulţime de ţă rani traş i în
ţeapă sau ridicaţi în furci.

Intrară în oraş . O luară pe uliţele mai puţin bă tute. Trecură prin cîteva livezi cu crengile scuturate de vînt ş i
ajunseră la o casă destul de ară toasă , cu pridvor larg, unde locuia un meş ter argintar. La el îş i lă sase Bucur ursul.

Să fi vă zut ce bucurie era pe bietul animal! Cu ce mormă ituri ş i cu ce mîngîieri... urseş ti îi primi!

Argintarul le spuse bă ieţilor că se gă seş te la el cineva pe care poate ar dori să -l vadă , ş i, însoţindu-i spre un
bordei pe jumă tate dă ră pă nat, din fundul unei livezi de nuci, le ară tă pe un bă rbat încă tînă r, care ş edea la o
masă ş i scria ceva.

îl recunoscură numaidecît, bă rbatul acesta fiind unul dintre oamenii cei mai de taină ai domnitorului Vlad, despre
care — furaţi mereu de dorinţa de a nu scă pa din vedere cele mai de seamă întîmplă ri tră ite de eroii noş tri — nu
am avut încă prilejul să vorbim. Numele să u era Radu Farmă . Fusese gră mă ticul lui Vlad ş i mîna dreaptă a
logofă tului Lază r, care îl ş i adusese la palat.
Farmă învă ţase carte grecească ş i latinească , cunoş tea multe limbi ş i era priceput ş i în ş tiinţele filozoficeş ti. Nu
avea decît un singur cusur — niş te picioare slă bă noage din nă scare, pe care nu se putea sprijini decît cu ajutorul
unui toiag. De aceea nu prea ieş ea din palat ş i, cum este firesc, oamenii nu prea îl cunoş teau. Dar, chiar aş a, lipsit
de tă ria picioarelor cum era, sosise că lare Ja Curtea de Argeş , pe urmele lui Vlad, ş i se stră duia să vină în ajutorul
stă pînului să u.

— lată ce se întîmplă , începu el să povestească . Ca să -i ţie lîngă el ş i să -l pă zească , Radu cel Frumos Ie-a înlesnit
turcilor să ia pră zi cîte poftesc de la prieteni ş i de la duş mani. Corturile lor sînt pline cu lucruri de preţ, fete ş i copii.
în ce-i priveş te pe oamenii lui Vlad, sînt vînaţi ca niş te fiare să ibatice ş i uciş i, l-aţi vă zut pe cei de la marginea
oraş ului?

— l-am vă zut, ră spunse că pitanul Ion.

— Oricînd ne poate veni ş i nouă rîndul... rosti gră mă ticul.

— Totul este ca domnul să scape, zise argintarul. El ne va ră zbuna pe fiecare. Ş i fiecare suferinţă de-a noastră va fi
plă tită ...

— La Poienari, turcii nu pot pă trunde, spuse că pitanul Ion.

— Da. Cetatea a fost bine întă rită cu că ră midă , rosti Bucur.

— Da' mă ria sa ş i oş tenii n-au hrană ... Carele cu merinde au fiost prinse încă în urmă cu o să ptă mînă , pe cînd se
îndreptau spre cetate, ş i au fost date achingiilor, glă sui iar argintarul. I

Prin livadă se auziră paş i. Cei din bordei tă cură . Argintarul ieş i să vadă cine sosea, ş i se întoarse curînd, aducînd
cu el una din calfele sale, un tînă r de vreo două zeci ş i ş ase de ani, îmbră cat în costum oră ş enesc, avînd însemnele
breslei din care fă cea parte — o cupă de argint cu picior — pe pieptarul de piele.

— Pot să vorbesc? îl întrebă calfa pe meş ter, după ce intră în bordei.

Argintarul dă du din cap:

— Spune! Sîntem toţi slujitorii mă riei sale!

— Am fost cu talerele de argint, cum mi-ai poruncit, în casa vornicului Negrev, îl înş tiinţă el.

Toţi cei din bordei se uitară întrebă tori la calfă , aş teptînd neră bdă tori celelalte ş tiri.

Vornicul Negrev fusese un boier al lui Vlad. Turcii îi prinseseră soţia ş i copiii la Snagov, după ce intraseră în
Bucureş ti, ş i îl siliseră să treacă de partea lui Radu cel Frumos, ameninţîndu-l că altfel îi omoară familia.

Negrev trecuse de partea lui Radu, dar numai de nevoie, ca să -ş i scape de moarte copiii, ş i acesta îi dă duse, drept
ră splată , acum cît era încă la strîmtoare, o dregă torie la Curtea de Argeş . Neavînd încredere în el, îi pregă tea
totuş i, pe ascuns, sfîrş itul.
La rîndul să u, boierul Negrev ţinea legă tura, prin calfa argintarului, cu gră mă ticul Farmă .

— Boierul Negrev ne înş tiinţează — se întoarse calfa de astă dată spre gră mă ticul Farmă — că armatele lui Ali-
beg au înconjurat Poienarii. Nimeni nu poate ieş i, nici intra în cetate.

— Cred ei... mustă ci gră mă ticul, deoarece el ş tia că din puţul adînc al cetă ţii se deschide un drum pe^sub munte,
care ieş ea departe de locul încercuit de turci. Dar drumul acesta tă inuit nu trebuia să -l folosească decît voievodul,
cînd nici o scă pare nu ar mai fi avut.

Domnitorul putea deci pă ră si cetatea oricînd poftea. El spera însă în ajutorul cerut lui Mateiaş Corvin, care îi fă cuse
o mulţime de fă gă duieli, îl îmbiase să ia în că să torie pe o rudă a sa, dar nu-i trimisese pînă atunci

decît vreo cîteva că ruţe cu arme ş i niş te meş teri pietrari.

— Cel mai întristă tor lucru, urmă calfa — rostind cuvintele în ş oaptă , cu toate că nu se mai gă sea nimeni în
bordei, în afară de prietenii lui Vlad — este acela că în cetate se gă seş te o unealtă a marilor boieri...

Bă iatul, la auzul acestor cuvinte, simţi inima bă tîndu-i furtunos.

— Ş tim, zise cu mînie gră mă ticul Farmă . Este vorba de Voiena, fata lui Fior. Voiena a jurat să -l ră zbune pe tată l ş i
pe mirele ei, amîndoi slugi ale lui Radu ş i ale otomanilor, care ş i-au primit pedeapsa ce li se cuvenea — unul tras în
ţeapă de Xalom ş i altul tă iat de mă ria sa...

— Se zice, adă ugă calfa ceea ce auzise de la Negrev, că ar fi jurat ori să pricinuiască moartea lui Vlad, ori să
moară ea însă ş i.

— Nu înţeleg cum de s-o fi putut lă sa înş elat mă ria sa Vlad de ş erpoaica aceasta, mai afurisită decît toţi marii
boieri la un loc, spuse Farmă . Se vede că e odrasla lui Fior... ce naş te din pisică ş oareci mă nîncă ...

Bucur se uită la Bă iat, că ruia sîngele i se scursese din obraji.

— Mi-a fost dat s-o aud cînd se ruga de mă ria sa Vlad s-o primească în cetate ş i m-am uitat în ochii ei. Erau
limpezi, repetă Bucur ceea ce l-am mai auzit spunînd ş i că pitanului Ion, încă de la Tismana.

— Cît erau de limpezi se vede de-acolo, povesti calfa, că s-a înţeles ea însă ş i cu Ali-beg — în cortul că ruia se zice
că s-ar fi dus — ca turcul să privească , în fiecare noapte, spre ferestrele cetă ţii. Dacă ea va izbuti ceea ce urzeş te,
adică să le deschidă turcilor porţile, îi va da de ş tire lui Ali-beg, rotind, de la fereastră , de trei ori, o fă clie aprinsă .
Achingiii, la semnalul acesta, vor nă vă li, îi vor prinde pe mă ria sa, pe oş teni ş i stră jeri, ş i-i vor ucide în chinuri.

— Doamne, de ce nu mi-ai spus, înainte de orice, lucrul acesta, omule? se ridică Radu Farmă , speriat, de la masă ,
sprijinindu-se cu greutate pe picioarele slă bă noage, trecîndu-ş i palma, cu o miş care iute, peste fruntea asudată .
Primejdia e mai mare decît credeam. Trebuie să -l înş tiinţă m numaidecît pe mă ria sa despre cele puse la cale de
Voiena cu Ali-beg...

— Dar cum? îl întrebă argintarul. Numai o pasă re ar putea pă trunde în cetate. $i încă ş i ea ar fi vînată de turci...
— O pasă re? ră mase cîteva secunde pe gînduri gră mă ticul. Ce-aţi zice dacă i-aş scrie domnitorului un ră vaş în
care i-aş ară ta noua miş elie ce s-a pus la cale? Ră vaş ul l-aş prinde în vîrful unei să geţi. N-ar mai ră mîne decît ca
un ţintaş de-al nostru foarte bun să se strecoare printre turci, pînă în apropierea cetă ţii. Să geata trasă din arc ar
putea ajunge, pe fereastră , în odaia voievodului.

— Aş a ceva mi se pare cu neputinţă , glă sui argintarul, deschizîndu-ş i larg braţele. Se spune că paza este atît de
straş nică în jurul cetă ţii, încît nici un ş oricel nu ar putea să treacă prin munte, necum un ostaş înarmat...

— Totuş i, dacă ar fi un ţintaş foarte, foarte bun, care ar vrea să -ş i pună în primejdie viaţa pentru salvarea mă riei
sale Vlad, s-ar putea încerca.

— Voi încerca eu! spuse Bă iatul, întorcîndu-şi faţa fă ră sînge spre cei din jurul mesei, pentru că el întrunea, într-
adevă r, în cea mai mare mă sură , însuş irile de care vorbise Farmă .

Bucur — care numai atîta aş tepta, ş i se înveselise auzindu-l pe că pitanul Ion că luase această hotă rîre — zise:

— Adică noi... gră mă ticule Farmă , că pitanul Ion ş i cu mine sîntem aceia care ne vom stră dui pentru salvarea mă riei
sale Vlad, intrînd în tabă ra otomană . La noapte nă dă jduim ca ră vaş ul să fie în mîinile mă riei sale.

în seara aceea, domnitorul Vlad chemă în încă perea domnească pe cei care îl însoţiseră la cetate. Ră maseră numai
stră jerii la posturi. Dintre ră niţi, unul murise ş i fusese îngropat în ograda cetă ţii. Mihailo ş i celă lalt oş tean, îngrijiţi
de Tit, erau însă mai bine, ş i veniră la adunare.

Merinde nu mai aveau, decît o mînă de fructe uscate, dar nu le mîncau, pă strîndu-le pentru ceasurile cele mai
grele.

— V-am chemat, rosti domnitorul, ca să vă spun... dar nu apucă să -ş i sfîrş ească vorba, ş i o să geată vîjîi pe
fereastra deschisă . Se înfipse în lu-mînarea de pe masă , o smulse din sfeş nic ş i, rostogolind-o pe lespezi, pînă la
uş ă , o stinse.

Vlad puse mîna pe arc ş i să ri la fereastră .

Că tă spre tabă ra turcească , prin întuneric, dar nu vă zu nimic, în afară de lică ririle Argeş ului, care în ace! loc curgea
vijelios, luptîndu-se din greu cu stîncile, aici să rind biruitor peste ele, aici înghesuit ş i strivit între lespezi, clocotind,
mînios ca o fiară .

— Nu se vede nimic, le gră i oş tenilor. Aprindeţi din nou lumînarea!

Tit scă pă ră amnarul. O flă că ruie albastră i se zbă tu între degete. Un

oş tean ridică lumînarea. care fusese spintecată de să geată .

— Bun ţintaş ! recunoscu Vlad. De la o asemenea depă rtare, tră gînd curmeziş , poate de pe Dealul Pietră riei, a
nimerit cu atîta siguranţă sub flacă ra lumînă rii. Cine ar putea să fie?

— Eh, vreo dihanie de achingiu! îş i dete cu pă rerea un oş tean. A vrut să ne sperie.

— Nu cred, glă sui Tit. Aici e cu totul altceva...

— N-or fi cumva ai noş tri? zise Mihailo.

— Mă ria ta... mă ria ta... strigă Tit, avînd în mînă să geata, lată aici un ră vaş ...

— Deschide-I, îi porunci Vlad.

— E semnat Radu Farmă , glă sui Tit.

— Citeş te-I! spuse iar Vlad.

— Ce este? Ce se întîmplă ? se ivi pe neaş teptate Voiena, intrînd pe uş ă .

— Cum ai ajuns aici? se mohorî Vlad, fă cîndu-i semn lui Tit să nu mai citească . Ţ i-am poruncit să nu vii decît cînd
vei fi chemată ...

— lartă -mă , doamne, se rugă ea, cu ochii îndreptaţi asupra ră vaş ului din mîna lui Tit. Treceam pe-aici ş i am auzit
zgomot. îngă duie-mi să ră -mîn. Să iau ş i eu parte la bucuriile ş i tristeţile tale.

Dacă Bă iatul ar fi vă zut-o în clipa aceea pe Voiena, n-ar fi putut spune că fata nu mai era frumoasă , deş i nu mai
avea nici prospeţimea, ş i nici gingă ş ia de mai înainte. însă minciuna, teama ş i crima puse la cale, în înţelegere cu
Ali-beg, îi aş ternuseră pe faţă o umbră .

— Du-te în încă perea ta! îi repetă Vlad, neînduplecat.

Tit, după ce ea plecă , citi mai departe cele scrise de Farmă .

«Mă ria ta, îş i termina gră mă ticul ră vaş ul. Dacă izbîndeş te totul cu bine, aprinde, rogu-te, o torţă de răş ină pe munte, ca noi
să ş tim că eş ti liber ş i să aş teptă m cu smerenie poruncile tale. >-

în încă pere se fă cuse tă cere, fiecare dintre cei de faţă cutremurîndu-se în sine de noua tică loş ie ce se punea la
cale, dar nelă sînd să li se citească gîndurile pe faţă .

— Bine, glă sui în cele din urmă Vlad, ş i, din felul cum rosti cuvîntul, cu toţii îş i dă dură seama că îngrozitoare
întîmplă ri aveau să urmeze. La cruzime nu se putea ră spunde decît cu cruzime. La tră dare ş i miş elie, cu o cumplită
pedeapsă . Bine! repetă el. îi vom face lui Ali-beg pe plac. Voiena va da semnalul cu fă clia, ca achingiii să
pornească nă vala. Ş i noi le vom face primirea cuvenită ...

— Nu! strigă Voiena, cînd o aduseră , abia atunci dîndu-ş i seama de ce fă cuse ş i înspă imîntîndu-se de chipul
împietrit al lui Vlad. Nu eu... Nu eu...

Dar Tit o luă de umeri, o duse la fereastră , îi puse în mînă fă clia ş i el însuş i, mînuindu-i braţul, i-o roti de trei ori.

Tot atunci, unul dintre strâjeri, acela de la meterezul din dreapta, veni gîfîind pe scă ri ş i îl vesti pe Vlad:
— Un urs... că ţă rîndu-se pe stînci... ş i pe meterez... ne-a aruncat un sac cu merinde peste zid. Sîntem salvaţi, mă ria
ta... sîntem salvaţi...

— A venit ş i sacul cu merinde, despre care ne-a înş tiinţat Farmă , ră suflă uş urat Vlad. De-atîta mai aveam nevoie.
Să se hră nească în grabă oş tenii, să prindă puteri. încingeţi smoala ş i uleiul în cazanele pregă tite din vreme.
Aduceţi coş urile cu vipere. Va fi o petrecere mare. Vom avea ca oaspete pe Ali-beg, preabunul prieten al iubitei
noastre Voiena...

— Nu... nu... ţipă Voiena, tîrîndu-se pe podeaua de piatră ş i agă ţîn-du-se de piciorul lui Vlad. Am fost destul de
pedepsită ...

— Ş i vom aprinde o torţă mare, pe munte, îi mai spuse domnitorul Voienei, cu ochii arzîndu-i în flă că ri, cum ne
roagă gră mă ticul Farmă , ca, vă zînd-o, că pitanul nostru de oaste Ion să ş tie că sîntem liberi, că tră darea a fost
biruită ş i că lupta împotriva puterii otomane, subjugă toare, ş i a marilor boieri, slugile lor, nu va înceta niciodată , cît
timp va tră i Vlad, nepotul lui Mircea cel Bă trîn...

— Nu!... nu!... ţipa Voiena, negă sind alte cuvinte prin care să ceară iertare, în timp ce Vlad ieş i din odaie ş i un
oş tean ră mase cu ea, dar numai atîta cît să o lege în ş treanguri.

Cele ce urmează le cunoaş tem tot dintr-un cîntec. Bă ieţii, aflaţi pe Dealul Pietră riei — aş a cum într-adevă r ghicise
Vlad, cu ochiul lui de oş tean, fiindcă numai din acel loc se putea ţinti bine cu arcul — priveau uluiţi la cele ce se
petreceau în cetate.

N-am să povestesc, deş i poate că ar merita, felul iscusit ş i îndră zneţ cum reuş iseră ei să stră bată rîndurile
otomane, îmbră caţi, peste veş mintele valahe, în ş alvari ş i mintene.turceş ti, înş elînd iscusinţa stră jerilor, furi-ş îndu-
se uneori prin ş anţuri, alteori trecînd numai cu ajutorul ursului peste pră pă stii sau stînci.

Numai cine a fost vreodată acolo ş i a mă surat din ochi munţii semeţi, pe care nici pă durile nu cutează să se urce
pînă în vîrfuri, îş i poate da seama de neînchipuitele greută ţi înfruntate de cei doi tineri.

în timp ce ursul se că ţă ra, cu sacul de merinde în spate, pe coastă ş i pe meterezul din dreapta, bă iatul scoase
să geata, în care era înfiptă scrisoarea lui Farmă , ş i o puse în strună .

Ochi îndelung, nefiind cu totul sigur că îş i va nimeri ţinta de la o asemenea depă rtare, pentru că mîna îi tremura
puţin.

— Mă tem că nu voi lovi lumînarea! îi spuse lui Bucur. Nu vrei să tragi

tu?

— Nu. Este momentul să dovedeş ti că ş tii să alegi între Vlad ş i Voiena, îi ră spunse Bucur, apă sîndu-i cu degetul
pe rană .

Că pitanul Ion ochi încă o dată lumînarea, sub flacă ra ei roş ie, jucă uş ă , îş i stă pîni braţul ş i trase. Să geata zbîrnîi.
Intră pe fereastră . Lumînarea că zu ş i se stinse. Bucur bă tu din palme:
— Ai nimerit... Ai nimerit...

Cîntecul povesteş te cum, în urma semnalului dat de Voiena, cu braţul ţinut de Tit, Ali-beg nă vă li spre cetate, cu
urdiile dezlă nţuite, fiind sigur de o victorie uş oară .

însă pe neaş teptate, tocmai cînd achingiii ajunseseră la poalele cetă ţii, de pe ziduri, din turnuri, de la creneluri, ca
din niş te nori ai iadului, începu o ploaie ucigă toare de bolovani, butuci, ş uvoaie de smoală ş i uleiuri încinse, ş i
coş uri încă rcate cu noduri veninoase de vipere flă mînde.

Să geţile ş i lă ncile aruncate de puţinii oş teni, stră jeri ş i de domn, îi izbeau. Scă rile abia ridicate ş i prinse în cîrlige se
pră buş eau.

Alergînd de la ferestre la creneluri, pe zid sau în turn, mînuind felurite arme ş i mijloace de luptă , românii îi lă sau pe
achingii să creadă că ar fi încă o armată întreagă .

— AlahL. AlahL. îl implorau pe dumnezeul lor achingiii, care crezuseră că porţile sînt deschise ş i pot intra în cetate.

— AlahL. AlahL. striga ş i Ali-beg, vă zînd nenorocirea care îl lovise, tocmai cînd se credea mai stă pîn pe victorie.
Ne-a înş elat Voiena, sau planul ne-a fost descoperit?... înapoi.... înapoi... copiii lui Alah! Salvaţi-vă ! îş i chema el
achingiii. Valahii sînt niş te diavoli.

Peste vreo două ceasuri, după ce bă tă lia dată de Vlad ş i cei cîţiva oameni ai să i împotriva oş tirii lui Ali-beg — din
nou împuţinată cu peste o treime — se sfîrş ise, o torţă stră lucitoare se aprinse pe munte într-un loc de unde se
vede pînă departe în vale. J

Din ea se ridicau scîntei ca niş te fluturi de aur, ce erau purtaţi de vîntul rece de toamnă , aducă tor de ză padă ,
peste munte.

— Domnul nostru e liber! glă sui Bucur.

— Să ne gră bim ş i noi într-acolo, spuse că pitanul Ion.

Ajunş i însă la torţă , nu mai gă siră pe nimeni.

Torţa fusese fă cută din trupul Voienei, legat ş i tă vă lit în ră ş ină .

Focul îi arsese pă rul, ochii ş i gura, ş i îi ajunsese la sîn ş i la inimajră -dă toare.

Aş a arse trei zile ş i trei nopţi, îngrozindu-i pe turcii care, intrînd pînă la urmă în cetate, după ce o bă tură cu
tunurile, nu mai aflară nici un oş tean ş i crezură , superstiţioş i cum erau, că Vlad ş i ceata lui au intrat în pă mînt.

Ali-beg porunci marş ul de înapoiere. Bă ieţii i-l gră biră , gă sind înca tovară ş i de luptă ş i mijloace să -i mai
hă rţuiască pe achingii, prin munţi ş i pe dealuri.

De la Curtea de Argeş — luîndu-l cu ei ş i pe gră mă ticul Farmă — Bucur ş i că pitanul lOn plecară spre Oltenia,
unde puterea lui Radu cel Frumos nu ajunsese încă sâ se întindă , ş i nici Ali-beg nu cuteza să înainteze.
— Ne vom adă posti deocamdată la Tismana, le spuse că pitanul Ion soţilor să i, în timp ce treceau înapoi Oltul.
Acolo, în mînă stirea-cetate ne vom pregă ti să continuă m lupta. Pentru că lupta abia începe, ş i nu vom avea tihnă
pînă ce mă ria sa Vlad nu va fi iară ş i între noi...

Din turnul mînă stirii în care se afla de cîteva zile, de dimineaţă pînă seara, cu palmele micuţe streaş ină la ochi,
aş teptîndu-l, fetiţa îl vă zu pe Bă iat venind, împreună cu ceilalţi doi că lă reţi.

Cît ai clipi, se coborî pe scă ri. O luă la fugă pe pod ş i ieş i înaintea lui.

Că pitanul Ion o prinse de jos. O ridică în braţe. Ş i aş a, cu ea la piept, în rîsetele celor doi tovară ş i de luptă ai să i,
intrară că lă ri ş i plini de noi speranţe în curtea mînă stirii Tismana.

VULTURI! DE FOC
1

LUPII

^^rmă sarul fă cu un pas. Se apropie de trupul nemiş cat al bă rbatului ş i începu să -l adulmece, cu nă rile
tremură toare. Dintre toţi cei care se înfruntaseră pe viaţă ş i pe moarte, în aceste trei zile, numai ei doi, om ş i
animal, mai tră iau.

Ecourile îngrozitoare ale luptei stă ruiau încă , pierdute în cotloanele întunecate ale codrului, înfă ş urate în jurul
trunchiurilor copacilor sau aninate de crengi.

Ră nitul mai tră ia, cu toate că ultima lovitură , aceea dată de un achin-giu din Rumelia, fusese prea grea ş i pierduse
mult sînge.

După sfîrş itul bă tă liei, oş teanul încercase să plece, că lare, în galop, că tre locul acela, unde trebuia să ajungă
neapă rat, aş a cum plă nuise mai înainte. într-o mînă ţinea frîul, în cealaltă mînerul să biei.

Mantia, din postav alb, bun, de Braş ov — prinsă cu un lă nţug de aur la gît ş i îmbră cată de-a dreptul peste
că maş a de zale ş i platoş ă — îi spînzura în zdrenţe.

Se legă na îrf ş a. Ochii i se împă ienjeniseră ş i continuau să i se împă ienjenească .

Totul i se învîrtea în jur: cerul vînă t, acoperit de nori; poiana argintie, cu o movilă ciudată de forma unui mormînt
— în mijloc — ş i copacii înalţi, negri ş i ră muroş i, care jucau în horă vuind înă buş it.

Trupul, altminteri voinic, tînă r şi zvelt, începuse să -i lunece într-o parte.

în cele din urmă , îş i pierdu cunoş tinţa. Se pră buş i ş i ră mase lungit, cu capul cufundat în ză padă , la marginea
movilei.

Pentru o clipă — încins încă de vîlvă taia luptei, dînd de ră coarea ş i moliciunea pufoasă a ză pezii — corpul i se
destinse.
Dar numai pentru o clipă !... Că ci viscolul, bufnind ca un balaur, dinspre miază noapte, se repezi.

Ghearele sale nevă zute îi smulseseră pulpanele sfîş iate ale mantiei, flu-îurîndu-ie să lbatic în vă zduh, apoi
azvîrlindu-i-le într-o parte. Cu pumnul nemilos îl izbi puternic, fă cînd să -i zuruie încheieturile de metal ale platoş ei,
aruncînd totodată asupra lui o puzderie de să geţi mă runte, ascuţite ş i reci. Ră nitul, sub acest nou asalt, se
înfrigură .

Dinţii începură să -i clă nţă ne.

Ză cea chircit, la marginea movilei, biciuit de viscol, fă ră să ş tie unde se află , în vreme ce, sub trupul lui, ză pada
că pă ta, încetul cu încetul, culoarea fierbinte a holdelor cu maci.

Calul necheză încetiş or.

Ră nitul tresă ri, apoi ră mase nemiş cat, în acelaş i loc. Pentru că , despre ceea ce se petrecea în momentele acelea
nu-ş i mai putea da seama.

în schimb, sub ochii lui lă untrici — aş a cum se întîmplă întotdeauna în delir — începură să i se perinde cohorte de
imagini. Cele mai multe dintre ele aparţineau trecutului. Oş teanul le tră ise el însuş i. Altele însă erau nă scute doar
din închipuire. Ş i o mulţime de zgomote ş i glasuri — pe care lui

i se pă rea că le aude chiar atunci — îi nă pă deau urechile.

Aude, mai întîi, înă buş it de tot, nechezatul speriat al unui cal ş i lovituri de arme.

Deodată , ză reş te ca prin ceaţă o cupă înaltă cu picior, plină cu un vin roş u, ce seamă nă cu sîngele.

Cupa, izbită de ascuţiş ul unei să bii, se sparge în bucă ţi.

Pete mari, roş ii, aburinde, se ivesc pretutindeni pe ză padă .

în jurul lui, pă durea stră veche ş i falnică , zguduită de viscol, geme.

Geme cu un glas aspru, aproape omenesc.

«Parcă ar fi vocea adîncă ş i îndurerată a Bă trînului, dinainte de a-ş i da sufletul...» se gîndeş te oş teanul.

Ş i iată că pă durea a luat într-adevă r chipul Bă trînului. «Barba îi este ră vă ş ită , stufoasă ş i albă . Picioarele le are
înfipte, în pă mînt, pînă la genunchi.

Bă trînul se apleacă să -l mîngîie. Dar braţele lui sînt reci.

Oş teanul simte cuprinzîndu-l un val tă ios de frig.

— Fă tul meu, rosteş te Bă trînul. Fă tul meu... Nu te lă sa doborît... Glasul lui sună ca vuietul pă durii.

— Oho! îi ră spunde, rîzînd, oş teanul. N-ai teamă , Bă trînule. Sînt în ş a. Nu mă vezi? Sînt în ş a!...

— Fă tul meu!... îi repetă , mîhnit, Bă trînul. Nu te lă sa doborît!...

Bă trînul a pierit. Numai glasul adînc ş i aspru ca vuietul pă durii tot mai

bubuie, din ecou în ecou.

— Nu te lă sa doborît!...

în locul lui, ca ş i mai înainte, s-a ivit, falnică , pă durea.

în urechi îi ră sună acum, din ce în ce mai limpede, nechezatul strident al cailor. Scrîş netul fierului lovit. Urletele de
spaimă ale vră jmaş ilor.

Vîntul turbat a izgonit norii. A risipit stele albe pe cer ş i a dezvelit chipul palid, însă însîngerat, al lunii.

Prirt vă zduh, fîlfîie aripile unor pă să ri mari, negre.

Oş teanul se vede în ş a. Armă sarul nechează .

Oş teanul îş i bate, cu palma îmbră cată în mă nuş a de piele, ţintată , pe grumaz, calul.

— Liniş teş te-te, Negrule! Lupta s-a sfîrş it. Am învins. Să pornim, grabnic, într-acolo...

Goneş te, că lare, prin viscol. Pă rul îi fîlfîie.

Din pricina ninsorii prea dese, omul ş i animalul nu mai ză resc aproape nimic.

Doar glasul Bă trînului sau al pă durii încă ră sună :

— Nu te lă sa doborît...

— Nu, nu mă las!... Nu mă las...

Ş i fiindcă armă sarul goneş te totuş i mai departe, prin viscol, de parcă ar pluti prin vă zduh, oş teanul surîde
mulţumit ş i îş i spune:

«Dragul meu Negru, care mă poartă pe spate de-atîţia ani, cît ş tie să zboare, la nevoie, de tinereş te!...»

*
Numai că toată această goană , că lare, prin pă dure, că tre acolo — unde oş teanul dorea neapă rat să ajungă cît se
poate de grabnic nu fusese decît o închipuire stîrnită de mintea înfierbîntată a celui pră buş it lîngă movila aceea
ciudată — care putea să fie mormîntul pă ră sit al unui rege dac.

Din adîncul codrului, un lup bă trîn, cu blana înspicată ş i ochii arză tori, atras de zgomot ş i de mirosul cald al
sîngelui, s-a ivit între doi copaci, lîngă o tufă ninsă de pă ducel, ş i îi priveş te ţintă , mîrîind înfundat, atît pe tînă rul
ră nit, cît ş i pe armă sarul care îl stră juieş te. Acesta din urmă , simţind fiara, îş i înă lţă capul ş i, tră gînd aerul rece pe
nă ri, sforă i.

Privi, întîi îngrijorat, că tre stă pîn. Se întoarse apoi, fulgeră tor, ş i, tropă ind semeţ — deş i era ş i el peste mă sură de
ostenit — se îndreptă spre tufa în dreptul că reia scînteiau ochii lupului. Nechezînd ameninţă tor, calul se ridică în
două picioare.

Lupul, în schimb, vă zîndu-l că vine atît de curajos ş i înţelegînd că , în clipa urmă toare, două copite necruţă toare îl
vor lovi, se înspă imîntă . Nu primi lupta. Se trase înapoi, mîrîind, ş i pieri în pă dure.

Bă tîndu-ş i ş alele cu coada, tropă ind ş i continuînd să necheze, armă sarul îl urmă ri îndelung, din priviri. Pe urmă se
înapoie lîngă stă pîn.

Stă tu o vreme aş a, veghindu-l neliniş tit ş i ciulindu-ş i urechile la cel mai mic zgomot.

Din rana de la piept, sîngele îi izvora, fă ră încetare, curgînd ca un pîrî-iaş roş u, lipicios, care i se închega pe picior.

Vîntul îi zburlea coama ş i îl fă cea să se înfioare de frig.

Scurmă cu copita în ză padă ş i din nou necheză .

Nechezatul ră sună trist în afundul pă durii, semă nînd cu un plînset.

«Ridică -te, stă pîne, pă rea că strigă el. Nimic nu le este mai plă cut lupilor decît să rupă în colţi carnea care mai are
în ea o cît de mică fă rîmă de viaţă . Ridică -te, stă pîne!...»

La auzul glasului chemă tor ş i atît de jalnic al animalului, ră nitul — deş i inconş tient — reuş i să -ş i elibereze o mînă ,
pe care ş i-o prinsese în că dere sub el. Pă ru că — printr-o încordare supremă a voinţei — dorea să se ridice. Atîta
că puterea nu-l ajută destul.

Viscolul azvîrlea, neîncetat, asupra lui, să geţile-i mă runte.

Gemu înă buş it.

Lîngă el, se clă dise o moviliţă de ză padă .

Calul îş i vîrî botul, adînc, în moviliţă , pînă sub pîntecul stă pînului. Să l-tîndu-l cu ră bdare, îl ră sturnă pe spate.

Ră nitul pă ru de data aceasta că s-a trezit. Se ridică într-un cot.

îş i ză ri calul stră juindu-l. Ră suflarea lui caldă îi mîngîia obrazul. Vă zu viforniţa cumplită , care de trei zile încoace,
neîncetat, încerca să doboare pă durea. Copacii falnici, tineri ş i bă trîni, cu braţele întinse spre cer, îi ţineau însă ,
vitejeş te, piept.

Vru să se prindă de gîtul animalului. Dă du din mîini. Ş i poate s-ar fi prins, dacă pumnul de fier al viscolului nu-l
izbea în frunte.

Delirul îl cuprinse din nou.

Simte o apă mare ş i rece ce se revarsă asupră -i. Apa îl tîră ş te, fă ră oprire, la vale. îl azvîrle într-un hă u.

Valuri înalte, roş ii, clocotesc mînios.

O voce ascuţită , de copilandru, ră sună :

— Că pitane Ion!... Că pitane Ion!...

Vocea aceea tinerească — pe care oş teanul o auzise numai în gînd — sunase ca un bucium. Ecoul ei îl izbise
dogoritor în urechi — la fel ca ş i atunci de mult, cînd o ascultase cu adevă rat.

— Aici!... Sînt aici!... murmură oş teanul, dînd iară ş i din mîini, încercînd

să se smulgă din locul unde se afla. Cine mă cheamă ?... Cine?...

Cu ochii minţii vede acum drumul printre coline, care duce spre Olt.

«Da, da, într-adevă r este drumul spre Olt!» îi recunoaş te ră nitul.

Ziua se îngînă cu noaptea.

De după cea mai înaltă dintre coline, s-a ivit un bă ieţandru de vreo paisprezece ani, îmbră cat într-un mintean
zdrenţă ros ş i cu o că ciulă bru-mă rie pe cap.

Goneş te din ră sputeri, pe un cal murg, încă lecat pe deş elate

Se apropie de pă durea ce acoperă , deasă ca peria, dealurile Gîrneciu-

lui.

«Neîndoios, cugetă ră nitul, acestea nu pot fi decît dealurile Gîrneciului. Le cunosc după cele două culmi. Una,
zimţată , în stînga. Cealaltă , unduioasă , în dreapta.»
*

Bă iatul îş i ridică puţin capul de pe grumazul calului, pe care aproape că stă lipit. îş i duce două degete la buze.
Ş uieră scurt de trei ori.

— Că pitane Ion!... Că pitane Ion!... strigă el apoi, cu aceeaş i voce pe care ră nitul o auzise ş i adineauri.

Un tînă r cu un cojoc de oaie pe umeri, sprinten ş i mlă dios ca o să lbă ticiune, urmat de trei dintre tovară ş ii lui de
luptă , iese acum dintre copacii unei alte pă duri înză pezite de pe marginea Oltului. îş i duce palma pîlnie la gură ş i îi
ră spunde:

— Aici!... Sînt aici!... Cine mă cheamă ?... Cine?...

«Cum am ajuns aici, cu-atîţia ani în urmă ?... Cum?... Tînă rul pe care l-a strigat bă iatul acela sînt eu... Sînt eu!...»

Totul i se învîrteş te sub frunte. Nu poate să înţeleagă că numai fierbinţeala îl sileş te să -ş i retră iască , în minte,
crîmpeiele de viaţă .

— Că pitane Ion!... Că pitane Ion!...

— Sînt aici!... Aici!... ş opteş te iar ră nitul, ră spunzînd nă lucirilor sale, în vreme ce mîna i se încleş tează mai tare pe
mînerul să biei.

— Că pitane Ion!... Că pitane Ion!... strigă din nou bă iatul, încă înainte de a ajunge la poalele pă durii. Dinspre
Boldeş ti, coboară că tre Olt o ur-die... Au cu ei ş ase să nii încă rcate cu vîrf. Ş i mai au încă una din care...

Calul bă iatului — ud leoarcă de sudoare — vine în galop.

Că pitanul Ion îl apucă , din fugă , de că pă stru. îl sileş te să înţepenească pe loc.

Bă iatul sare de pe cal. Abia mai ră suflă . Este înconjurat numaidecît de cei patru voinici cu priviri neguroase.
Povesteş te:

— Turcii au luat-o pe la Fîntîna Robului. Ş i nu cred să mi se fi pă rut. Am auzit ş i-un plînset de copilă ...

în mijlocul cetei se produce miş care. Unul dintre voinici, bă rbos ş i neobiş nuit de înalt, îş i strînge pumnii.

— Va să zică , osmanlîii tot nu se lasă !

— Cică s-a încheiat pacea! adaugă furios altui.

— Ş i cam cîţi crezi ş ă fie nă vrapii9 ca numă r?îl întrebă pe bă ietan ai treilea, un flă că u bine legat ş i cu umerii laţi.

— Pă i... cel puţin de zece ori mai mulţi decît voi. Fă ră să -i mai punem la socoteală pe vizitii...
Că pitanul se întoarce că tre acela care voise să cunoască numă rul nă -vrapilor privindu-l mustră tor. Iar vinovatul de
întrebarea nechibzuită îş i plecă fruntea.

Sub ochii neliniş tiţi ai calului, ră nitul se zbă tu, aiurînd.

— Acesta este Alexe, vînă torul de lupi!... AlexeL. îl strigă el.

Dar nimeni nu-i ră spunde. Ş i ră nitul se întrebă , nedumerit:

«Cînd tră iesc eu?... Atunci?... Acum?... La vremea aceea Alexe mă urma de aproape o lună . Luase parte, ală turi de
mine, la toate bă tă liile... El ş i Nă stase...»

Ş i de îndată îl revede pe flă că ul bă rbos, de statură uriaş ă , care îl ceartă pe Alexe.

— Mulţi sau puţini, nă vrapii trebuie să fie nimiciţi!...

— Adevă rat, încuviinţează Alexe, plecîndu-ş i din nou fruntea. Am întrebat... numai aş a...

Că pitanul îş i muş că buzele.

— Din -nefericire, gră ieş te el, tocmai în dimineaţa asta am împă rţit ceata pe pîlcuri. Ş i pîlcurile le-am trimis să
ardă hambarele domniei, în care au fost strînse bucatele pentru turci.

— Dar drumul unuia dintre aceste pîlcuri, ş i anume al aceluia condus de Bucur, nu duce pe undeva, chiar prin
preajma Fîntînii Robului? îş i aduce aminte Nă stase.

— Aş a e! ră spunde că pitanul. Numai că Bucur a pornit încă înainte de ră să ritul soarelui. Ş i trebuie să fi ajuns
departe... îmi cam închipui eu pe unde!... Astfel că n-are cum să ne vină prea repede în ajutor.

— O să ne fie deci destul de greu să -ntîmpină m noi singuri o ur-die-ntreagă , este silit să recunoască bă rbosul.

— Dată fiind însă vestea că -n să niile turceş ti se află ş i-o fată , nu putem sta pe gînduri. Pregă tiţi-vă de plecare!...
ordonă că pitanul.

Alexe, Nă stase ş i cel de-al treilea voinic, un flă că u cu niş te ochi verzi ş i sfioş i ca de fată , pe nume Gheorghe, de fel
din Cîmpulung, care se pregă tea să devină preot, dar pă ră sise mînă stirea ca să -l însoţească pe Ion, îş i pregă tesc
de luptă să biile, ghioagele, suliţele cu vîrfuri de fier ş i arcurile. îş i petrec chingile tolbelor pe după gît ş i se azvîrl pe
cai.

Dintr-o latură , se iţeş te bă iatul care se gră bise să le vestească ră zvră tiţilor apropierea cetei pră dalnice de
otomani.

— Nu mă luaţi ş i pe mine? întreabă el cu o voce în care parcă pîlpîie lacrimile. Ş tiu să mînuiesc arcul...
Că pitanul, aş a că lare cum este pe armă sarul să u, Negru, care tropă ie de neră bdarea de a porni, se apleacă spre
bă iat. îi pune o mînă pe creş tetul dezgolit.

Faţa bă iatului este roş ie ş i puţin asudată , atît din pricina goanei în care a venit, cît, mai ales, datorită tulbură rii ş i
dorinţei sale aprige de a i se îngă dui să ia parte la luptă , ală turi de temuţii oş teni ai fostului domnitor Vlad.

Numai că bă tă lia se vesteş te grea. Tinerii valahi vor fi siliţi să înfrunte, fiecare, cel puţin cîte zece vră jmaş i. Or, a-l
îngă dui pe bă iat ală turi de ei, într-o asemenea ciocnire, cu toată nevoia de oameni pe care o au, ar însemna să -i
hotă rască dinainte pieirea.

Că pitanul se apleacă mai mult. la că ciula pe care bă iatul ş i-o ţine în mînă .

l-o pune pe cap. Ş i-i porunceş te ca unui oş tean în toată firea:

— Tu să porneş ti în că utarea aceluia dintre pîlcurile noastre care trebuie să se gă sească , în clipa de faţă , cam prin
lunca Tă lş anilor. Caută -I pe soţul nostru Bucur. Vesteş te-I cu ce ne-ndeletnicim. Ş i el va ş ti ce trebuie să facă ...

Bă iatului i se destinde gura într-un zîmbet.

— Am înţeles! ră spunde ostă ş eş te.

E fericit. Sare pe cal ş i pleacă în galop, luînd-o, cruciş , peste dealuri, cam că tre miază noapte.

— Ş i noi, înainte! dă ordin că pitanul, strîngîndu-l pe Negru între genunchi.

Armă sarul, obiş nuit cu comenzile mute ale stă pînului, porneş te viforos, îl urmează îndeaproape ceilalţi trei bidivii,
pe spate cu că lă reţii lor.

Gonesc în tă cere, biciuiţi de vînt ş i ninsoare, o bucată bună de timp. Stră bat cîmpii ş i dealuri, pînă ce ajung la
marginea pă durii întunecate de la Fîntîna Robului.

Pe-aici trece ş leaul.

Că pitanul, de-a dreptul de pe cal, se agaţă cu mîinile de o ramură mai groasă a unui fag. Sare în copac, fă cînd să
se scuture ză pada. Ş i-aş a, în picioare fiind pe ramura aceea groasă , pune palma la frunte, cercetînd, cu bă gare de
seamă , depă rtă rile.

— Se ză reş te ceva? îl întreabă Nă stase.

— Nimic!... îi ră spunde că pitanul.

Cu toate astea, prin vă zduhul rece ş i vă tuit de fulgii mă runţi de nea, se aud, deocamdată încă încet, chiote ş i
comenzi ostă ş eş ti otomane.

Curînd, se ivesc în ză ri să niile ş i că lă reţii, ca niş te gîndaci negri care s-ar fi tîrît prin ză padă .
Ion sare de pe creangă . începe să împartă voinicilor poruncile de trebuinţă .

Scoţîndu-ş i toporiş tile de la oblîncurile ş eilor, tuspatru taie, zoriţi, cîţiva fagi tineri. Le desprind crengile, pe care le
leagă între ele cu curmeie de tei. înjgheabă în acest chip un fel de plase, cu ochiuri înş elă toare, unde picioarele
cailor aveau să se împiedice ş i să se prindă ca peş tii într-o vîrş e.

Plasele sînt aş ezate în locurile hotă rîte de că pitan. Se acoperă totul cu ză padă . Iar ninsoarea ş terge cu repeziciune
ş i celelalte urme.

Voinicii se orînduiesc, după aceea, la marginea pă durii, între copacii ninş i, ră mînînd, ca în atîtea alte rînduri, liniş tiţi
ş i cu sufletul împă cat, în aş teptarea vră jmaş ilor.

Totul a fost pregă tit. în ochii afbaş tri ai că pitanului scapă ră o luminiţă ciudată .

Nă stase, voinicul care fusese cioban în munţii pră pă stioş i si Parîngului, vă zînd-o, surîde.

De altfel, toţi cei care i se ală turaseră că pitanului, după ce mă ria sa Vlad fusese înfrînt ş i silit să plece peste munţi
— îi cunoş teau această luminiţă .

Scînteia care o aprindea ţîş nea de-a dreptul din inima lui însetată de dreptate.

Iar uriaş ul Nă stase zîmbeş te, deoarece ş tie că ori de cîte ori luminiţa aceasta se aprinde, mînia că pitanului lor nu
cunoaş te margini. Ş i mînia lui va lă sa urme adînci ş i de nelecuit în trupurile vră jmaş ilor.

Sunetul vocilor otomane creş te. Au început să se desluş ească ş i paş ii înfundaţi ş i gră biţi ai cailor prin ză padă .

Din locui unde se gă sesc tinerii, drumul nu se ză reş te. Să niile ş i achingiii că lă ri care le însoţesc trebuie să
ocolească o mă gură . Să coboare după aceea într-o vale, un.de, în timpul verii, ş erpuieş te un pîrîu, mă rginit de
mlaş tini pline de stufă riş .

Valea este adîncă . Coborîş ul în ea se face uş or; dar coasta care-i urmează este greu de urcat. Pe-această coastă , în
ză padă , ş i-au aş ezat tinerii munteni plasele de crengi.

Sub cernerea necurmată , tot mai mă runtă ş i deasă , a fulgilor, lumina a scă zut, devenind albă struie.

Chiotele turcilor ră sună aproape. Din ce în ce mai aproape. Pînă ce botul înconjurat de-un nor de aburi al calului
celui dintîi dintre otomani se iveş te de după mă gură .

Că lă reţul, cu suliţă , că ciulă albă de pîslă ş i mustă ţile lungi, pline de promoroacă , se arată ş i el. Coboară în valea
cu stufă riş uri îngheţate, ninse ş i clă tinate de vînt.

în acelaş i timp, se aude desluş it un glas sau un plînset dureros de femeie.

Luminiţa din ochii că pitanului scînteiază mai tare.

Deschizînd drumul să niilor, un întreg pîlc de că lă reţi cu feţele aspre ş i înarmaţi pînă în dinţi a ajuns în vale.
Chiuind, achingiii din frunte se stră duiesc să urce pe coastă .

Picioarele cailor, ostenite de drumul anevoios, lunecă necontenit, ba într-o parte, ba în cealaltă . Dintr-o dată ,
gleznele lor subţiri încep să se prindă ş i să se frîngă în cursele întinse de flă că i.

Două dintre să rmanele animale, nechezînd jalnic, se pră buş esc, cu copitele ţinute de plasă . Că lă reţii cad ş i ei,
împiedicînd drumul celor care-i urmează , fă cîndu-i ş i pe aceş tia să se pră vă lească .

Nechezatul speriat al cailor — care, încercînd să se ridice, muş că atît pe celelalte animale, cît ş i pe oamenii ce li se
află în preajmă — ca ş i blestemele osmanlîilor spintecă aerul rece ş i plă cut mirositor al dimineţii de iarnă .

Pe mă sură ce ocolesc mă gura, alte ş i alte să nii se gră mă desc în vale. Caii ş i otomanii aflaţi acolo se zbat într-o
viermuială ce devine, pe mă sura scurgerii clipelor, tot mai cumplită .

în momentul acesta, că pitanul fluieră semnalul de atac. Strînge, abia simţit, în pîntec calul, cu pintenii. Ş i Negru —
că ruia nu-i trebuia decît cel

W i • ■■.

mai mic semn din partea stă pînului, ca să înţeleagă ce este dator să facă «"fer porneş te în galop. —

— Predaţi-vă ! le porunceş te Ion, pe turceş te, otomanilor. Unii dintre aceş tia — dumiriţi, în sfîrş it, asupra a ceea ce
se petrecea -T

se opresc buluc, cu caii sforă ind, la marginea vă ii

— Cine îş i aruncă armele e liber să plece unde vrea, ceilalţi îş i vor | plă ti neascultarea cu capul!.,. ^

Cîţiva oş teni turci, înspă imîntaţi de ochii ameninţă tori ai că pitanului ş i încredinţaţi că fuseseră înconjuraţi de o
întreagă oş tire de valahi ră zvră tiţi, se pregă tesc de predare. Că petenia lor însă — un agă bă trîn, cu o mustaţă
lungă ş i un chiulaf1 din postav îmblă nit, albastru, pe cap, îş i ridică iataganul ş i urlă : / f \ — în numele lumină ţiei
sale sultanul Mahomed, vă poruncesc să -i ră -puneţi pe necredincioş i!... i Auzind glasul hotă rît al că peteniei,
oş tenii turci îş i recapă tă curajul.

Chiote puternice le izbucnesc din piepturi: i — în numele lumină ţiei sale sultanul Mahomed, să -i ră punem pe
necredincioş i!

Numai că strigă tele spahiilor ş i achingiilor încep să se amestece, în aerul rece, cu chiotele de luptă , mult mai
ră sună toare, ale valahilor, s Ţ ipetele lui Alexe, mai ales — priceput în meş teş ugul de a imita urletele lupilor — sînt
de-a dreptul înfricoş ă toare.

Din locuri nevă zute, fulgeră să geţi ascuţite, doborînd, cît te-ai ş terge la ochi, ş ase sau ş apte otomani.

— Predaţi-vă ! le cere, pentru ultima oară , că pitanul.

Cu nici un preţ! ră cneş te turcul cu chiulaf albastru.

Cuvintele lui sînt urmate de alte cîteva să geţi, ţîş nite din pă dure. Acestea culcă la pă mînt încă doi vră jmaş i.

împreună cu vizitiii ş i ceilalţi că lă reţi nimiciţi în vale, numă rul celor do-borîţi ajunsese la cincisprezece.

Trei suliţe se adaugă să geţilor, gră bindu-se să împlinească o lucrare atît de bine ticluită .

Aproape jumă tate dintre nă vrapii că zuţi în capcană fuseseră ră puş i sau nu se mai gă seau în stare de-a lupta.
Ră mînea însă restul. Ş i-aceş tia însemnau, pe puţin, cîte cinci potrivnici în faţa fiecă rui valah. Numai că , în
strîmtoarea aceea, otomanii nu-ş i puteau desfă ş ura forţele.

Urmat de cei trei tineri luptă tori ai să i ş i învîrtindu-ş i ca o moriş că sabia sclipitoare ş i udă de sînge, că pitanul
începe, nu cu multă greutate, să -ş i croiască o pîrtie pînă la aga.

Dîndu-ş i seama de primejdie, acesta le strigă spahiilor ş i achingiilor să -l înconjoare, pe ia spate, pe Ion.

Cîţiva aleargă să -i împlinească porunca. De ei se îngrijesc ciobanul Nă stase ş i fostul ucenic într-ale preoţiei,
Gheorghe, culcînd încă trei os-II!f manlîi la pă mînt.

Lupta merge, neîndoios, spre biruinţa românilor.

Ion, totuş i, se opreş te. îl strînge în frîu pe Negru.

A auzit iară ş i ţipă tul acela prelung ş i ascuţit al u-nei fete. Se întoarce ş i o ză reş te — ivindu-se de sub coviltirul
celei de-a doua să nii pră buş ite în ză padă — pe aceea care strigase.

/ i* Un fel de că ciulă înaltă , turcească .

Legendă valahă coala — 9

Fata, deş i fusese legată peste braţe cu niş te curele,, izbutise să se dez- -a lege. ■ - . ' - , ■ .. ■ - |

Se tîra, în genunchi ş i-n coate, printre sfă rîmă turile să niei ş i ţipa. |

Ce anume spunea nu se putea desluş i. Era însă limpede că iea cerea ajutor. \ I
Fă ră să ş ovă ie, din goana nebună a calului, croindu-ş i o nouă că rare prin desiş ul de iatagane ^i lă nci, că pitanul
porneş te spre fată .

Ajungînd în dreptul ei, se apleacă , o prinde în braţe ş i o trage lîngă sine pe ş a.

— Eş ti singură , sau mai e vreo fată în să niile turceş ti? o întreabă , smucind în acelaş i timp frîul, ridicîndu-ş i calul în
două picioare ş i izbutind, cu o îndemînare vrednică de un oş tean ca el, să se ferească de-o lovitură mi-ş elească
de suliţă .

Fata se strînge, înfricoş ată , la pieptul tînă rului.

—- Sînt singură ! îi ră spunde ea ş i, istovită de-atîta zbucium, începe să p lîngă .

îmboldindu-l pe Negru, că pitanul că lă reş te pînă lîngă Alexe, vînă torul de lupi. l-o dă pe fată în braţe, spunîndu-i
s-o ducă la adă post, în pă dure. Iar el se reîntoarce în luptă . ; Aga este acum pe deplin încredinţat că înaintea sa nu
au ieş it decît cei patru tineri valahi. Ş i socoteş te că , oricît de viteji ar fi ei, nu-i vor putea ţine piept, dacă spahiii ş i
achingiii îş i vor reface, cît mai repede, rîndurile.

— Lîngă mine, în formaţie de luptă ! le porunceş te el.

Că pitanul Ion face un semn, cu sabia, alor să i, ş i îş i reîncepe ataoul,

croindu-ş i un nou drum că tre că petenia turcă .

Alexe s-a înapoiat repede — după ce a pus-o pe fată la adă post, în pă dure. S-a apropiat de că pitan.

Bă rbosul Nă stase ş i firavul Gheorghe îi urmează de la o mică depă rtare. Să geţile lor îi muş că , necruţă toare, pe
otomanii care încearcă să taie drumul celorlalţi doi.

Scoţînd din piepturi urlete de groază , au mai că zut cinci osmanlîi, în timp ce că pitanul Ion, cu calul mai mult în
două picioare, avîndu-l ală turi pe Alexe, desă vîrş eş te pră pă dul, continuînd să se apropie de aga.

A izbutit să ajungă înaintea lui.

Se privesc ochi în ochi.

Că pitanul rîde. Pă rul bă lai îi flutură . Aga primeş te lupta. Să biile li se ciocnesc. Din tă iş urile roş ii se ră spîndeş te, în
vă zduhul cu miros plă cut, de ză padă , un ş ir de scîntei.

Că petenia otomană , la început, nu se temuse. Ş tia că iataganul era, în mîna lui, o pasă re. O pasă re în stare să
aducă moartea oricui i s-ar fi aş ezat pe umă r. De ce atunci, pentru întîia oară , frica începe să i se cuibă rească în
inimă ? Ochii stră lucitori ai că pitanului valah sînt de vină . Ochii aceş tia îl stră pung, ca două hangere tă tă ră ş ti. Aga
le strigă achingiilor să i:

— Loviţi-I!... Loviţi-IL. Nu-l lă saţi să mă ucidă !...

La drept vorbind, aga era într-adevă r un minunat mînuitor de sabie.

Sute ş i mii de că pă ţîni fuseseră zburate, în zecile de lupte la care luase parte, de iataganul lui. Numai că un
asemenea vîrtej, cum era acesta în care intrase, nu-i mai fusese dat să întîlnească .

Lamele să biilor, din pricina iuţelii cu care se rotesc, scot niş te sunete ce nu pot fi asemă nate decîţ cu ş uieratul unor
gheme de ş erpi stîrniţi din culcuş urile lor cu un toiag încins în flă că ri.

Otomanii înş iş i, uitîndu-ş i pentru cîteva clipe îndatoririle, privesc încre-meniţi uluitoarea bă tă lie. r

V Aceste cîteva clipe sînt spre folosul că pitanului. El îş i desprinde, din vîrtejul de foc, sabia lungă ş i tă ioasă de oţel
veneţian, primită în dar de la mă ria sa Vlad. O întoarce pe lat ş i îi retează capul, din grumaz, comandantului turc.

Capul, cu mustă ţi lungi, i se rostogoleş te osmanlîului pînă lîngă un dîmb, unde se opreş te. Sub fruntea îngustă , i
se zbat încă ochii însîngeraţi ş i fioroş i. Chiulaful i s-a înfipt în ză padă .

— AlahL. AlahL. Aga Selim a fost ră pus! se vă ietă otomanii.

întorcîndu-ş i caii, o iau la fugă .

— Diavolul... numai diavolul trebuie să -l fi ajutat pe că pitanul valah ca să -l învingă pe un asemenea oş tean, încă
nebiruit de nimeni, precum a fost Selim!... ră cneş te unul dintre ei.

— Se ş tie doar că diavolul Ş eitan aleargă prin Vaiahia ş i îi ră pune pe duş manii fostului domnitor Vlad!... strigă un
altul.

Cei care au ră mas în urmă , pe jos sau cu caii ră niţi, încearcă să reziste, luptînd cu disperare. Numai că viaţa lor
fusese menită să se sfîr-ş ească astă zi.

De altfel, o soartă mai bună nu o au nici cei care încearcă să scape prin fugă . Vestiţi de bă ietanul trimis că tre
lunca Tă lş anilor, Bucur ş i cinci dintre voinicii să i le ies înainte acestora, ş i alt sînge turcesc înroş eş te ză pada de pe
malul vijeliosului Olt, peste al că rui pod de gheaţă osmanlîii încercaseră , dar nu mai izbutiseră , să treacă .

într-un bordei subpă mîntean, ca ş i în alte adă posturi să pate în pă durea unde-ş i are Ion tabă ra, sînt aduse
comorile: pungi de galbeni, să culeţi cu pietre nestemate, vase de preţ, stofe ş i blă nuri de toate felurile, jefuite din
Vaiahia ş i gră mă dite în să nii. Drept pradă de ră zboi, flă că ii adună veş mintele de iarnă , armele ş i caii spahiilor ş i
achingiilor învinş i.

Pe cînd se înapoiază în tabă ră , că pitanul este oprit de Gheorghe, care îl vesteş te că doi că lugă ri — veniţi de la
Tismana — îl caută , iar fata scă pată din să niile otomane doreş te să -i vorbească .

— Întîi să -i vă d pe cei doi că lugă ri, ră spunde Ion, apoi voi sta de vorbă ş i cu <fata...

Urmat de Bucur, că pitanul se îndreaptă spre bordei.

Coborîndu-se în bordeiul subpă mîntean de pe malul Oltului, că pitanul Ion îş i dă duse numaidecît seama că , în faţa
sa ş i a lui Bucur — deş i veniseră îmbră caţi în haine că lugă reş ti ş i aveau bă rbile crescute — nu se aflau alţii decît
Radu Farmă , gră mă ticul mă riei sale Vlad, ş i preabunul lor prieten,. oş teanul sîrb Mihailo.

Acesta din urmă sosise, doar cu o zi în urmă , de peste munţi. Ş i, fiindcă astfel fusese înţelegerea, la despă rţire, ca
veş ti să afle — unii despre ceilalţi — numai de la Tismana, Mihailo se dusese de-a dreptul la mînă s-tire.

Pentru a putea că lă tori mai cu uş urinţă , se îmbră case că lugă reş te. îş i luase totodată cu sine niş te îndreptă ri de
la^metohul10 diecilor sîrbi din Buda. „

La Tismana nu îl gă sise decît pe Radu Farmă . Gră mă ticul îi povestise cum, la început, că pitanul Ion ş i Bucur se
retră seseră , împreună cu el, în mînă stire, după cum avuseseră poruncă de la mă ria sa Vlad.

Erau încredinţaţi că numai în cîteva zile voievodul va ajunge cu bine în Transilvania. Acolo, regele Mateiaş , ţinîndu-
ş i fă gă duielile, îi va da ajutor. Mă ria sa Vlad se va reîntoarce, ş i lupta împotriva nă vă litorilor otomani se va lua de
la capă t.

Numai că vestea aceasta bună întîrzia să sosească .

Că pitanul Ion ş i Bucur n-au mai avut ră bdare să stea adă postiţi în mînă stire. Ş i, reîncingîndu-ş i armele, au ieş it la
lumină .

Îndată , o mulţime de voinici fă ră teamă li» s-au ală turat. Bă tă liile — în-'trerupte după plecarea mă riei sale Vlad în
Transilvania — au reizbucnit, cu îndîrjire, de-o parte ş i de alta a rîului Olt.

După ce ascultase aceste lă muriri, Mihailo îl întrebase pe gră mă tic cum ar putea ajunge ş i el, cît mai repede, fă ră
să piardă vreme, la că pitanul Ion.

Drept orice alt ră spuns, Farmă — deş i bolnav ş i cu dureri cumptfte în picioarele sale oloage — se oferise să -l
conducă el însuş i. încă lecaseră pe doi cai buni ş i, înveş mîntaţi că lugă reş te, porniseră spre Olt.

Că pitanul ş i Bucur se temuseră mult pentru viaţa soţului lor de luptă sîrb care, în bă tă lia de la Poienari — cea din
urmă dată de mă ria sa Vlad în Ţ ara Românească — fusese greu ră nit.

N Atîta că acum totul "trecuse! Mihailo, că lă uzit pînă aici de Farmă , se gă seş te teafă r înaintea lor.

Faptul acesta îl face pe Bucur să tragă în sine nă dejde că ş i tată l să u, pă puş arul Tit, se va fi aflînd în aceeaş i stare.
Dar el se stă pîneş te. Nu întreabă nimic. Ci tace, aş teptînd ca, înainte de toate, Mihailo să arate soţilor să i de luptă
ce era adevă rat ş i ce nu din nenumă ratele zvonuri ră spîn-dite prin Ţ ara Românească despre mă ria sa Vlad.

Strigă tele de mirare ş i bucurie, ca ş i îmbră ţiş ă rile dintre cei patru prieteni, pînă la urmă contenesc. Noii sosiţi sînt
îndemnaţi să se aş eze.

Lui Mihailo i se trage ală turi o ladă plină cu blă nuri, gă sită în să niile turceş ti. în vreme ce gră mă ticul Farmă este
condus de Bucur pînă la cel mai bun loc de odihnă din bordeiul subpă mîntean: un morman mare de cetină , unde
erau întinş i, de obicei, ră niţii, la sfîrş itul fiecă rei bă tă lii.
însă cum — în lupta care abia se încheiase — valahii nu avuseseră nici un ră nit, iar turcii numai morţi, patul de
cetină ră mă sese liber.

Farmă se aş eză . Cu toate că în bordei este cald, gră mă ticul se zgribuleş te, strîngîndu-ş i, în jurul trupului îndurerat,
ş uba.

Toţi ceilalţi, stînd în picioare, îşi îndreaptă neră bdă tori privirile că tre Mihailo. Acesta, la rugă mintea că pitanului,
începe să povestească .

Reaminteş te, mai întîi, împrejură rile în care voievodul ş i ceilalţi patru supravieţuitori izbutiseră să iasă din cetatea
Poienari, înconjurată ş i atacată de turci.

Vreme de cinci zile, după aceea, înfruntînd ploaia ş i frigul, flă mînzi ş i însetaţi, ră tă ciseră prin munţi.

Domnitorul că uta Rucă rul. De la Rucă r voia să urce spre Bran. Acolo, potrivit înţelegerii, trebuia să -l întîlnească pe
regele Matei.

în timpul că lă toriei, voievodul le istorisise cum, tot în Rucă r — cu peste două veacuri în urmă , în drumul să u din
Fă gă raş spre Cîmpulung — fă cuse un popas de o noapte vestitul Negru-Vodă . A doua zi, plecase mai departe,
după ce îş i alcă tuise oastea. îi biruise pe tă tari ş i întemeiase Ţ ara Românească .

— Peste cîteva zile, ne vom reîntoarce ş i noi, îi asigurase voievodul pe soţii lui de drum. Sînt încredinţat că regele
Matei îş i va pă stra cuvîntul. Vom reîncepe asaltul. Ş i în cel mult două să ptă mîni, ţara va fi iar liberă , ca pe vremea
lui Negru.

Ajungînd ei, după aceea, în preafrumosul sat de lîngă Cîmpulung, locuitorii îl recunoscuseră pe mă ria sa Vlad. Cu
toţii se gră biseră să i se închine. Să -i aducă merinde, veş minte că lduroase ş i cai de schimb. Ş i îl rugaseră să le
îngă duie a-l îpsoţi, cu armele în mîini, pînă la castelul unde urma să aibă loc întîlnirea cu regele Matei.

Voievodul le ră spunse că regele îi era bun prieten, ba, de curînd, ş i rudă . Deoarece, aş a cum poate se auzise ş i la
Rucă r, gpă ria sa se că să torise cu vara lui Matei, principesa Elena.

«Afară de aceasta, mai adă ugase el, sîngele apă nu se face. Craiul Ungariei este valah de origine. Noi credem în
cuvintele ş i-n legă mîntul să u. Ş i ne vom duce, fă ră oaste, aş a cum se cuvine, să -l întîlnim la Bran. Voi, rucă renilor,
care mi-aţi dovedit credinţă , în niş te zile atît de tulburi, înar-maţi-vă totuş i. Trimiteţi veş ti şi-n restul ţă rii că mă
voi întoarce curînd, cu arme, oaste transilvă neană ş i prieteni. Să .fie toţi gata pentru lupta cea mare. Aceasta va
reîncepe, peste puţine zile, ş i nu se va curma pînă la biruinţă .» s

— A fost, cutează a spune Mihailo, cu mare mîhnire în glas, plecîn-du-ş i fruntea, poate cea mai dureroasă
greş eală să vîrş ită de că tre mă ria sa. Nu s-a lă sat însoţit de rucă reni. Ş i numai din pricină că s-a încrezut în
cuvîntul de prieten, pe care ş i-l dă duse regele Matei. Deoarece, fă ră îndoială , cu totul altfel s-ar fi desfă ş urat
lucrurile, dacă rucă renii ne-ar fi însoţit cînd am ajuns la Bran.

— Va să zică , i-adevă rat ce-am auzit! murmură Bucur.

— Nu ş tiu ce-aţi auzit, dar faptele s-au petrecut, mai departe, în felul urmă tor. Cînd ne-apropiam de Bran, am
ză rit, în trecă toare, o ceată mare de oş teni îmbră caţi în zale. Tit a avut îndată bă nuialsrcă lucrurile nu stau tocmai
aş a cum nă dă jduiam noi. l-am mă rturisit gîndul acesta mă riei sale Vlad. Dar domnitorul nostru — care credea,
neclintit, aş a cum v-am mai ară tat, în cuvîntul de rege al rudei sale, Mateiaş — a rîs de-aceste temeri ş i a dat
pinteni calului, spunînd: «Ba, dimpotrivă , credinciosule Tit, tînă rul rege se dovedeş te a fi un prieten chiar mai bun
decît mi-am închipuit eu. lată -l, ne iese el însuş i înainte, c-o oaste gata pregă tită . înseamnă că nu va mai trebui
să -ntîrziem aş teptînd. Ci "vom putea porni numaidecît înapoi, spre ţară ...» în locul regelui care de altfel, nici nu
venise la Bran, s-a desprins însă din fruntea oş tilor un că pitan vîrstnic, cu o figură ră ută cioasă , pe nume Giskra...

— Pe Giskra îl cunosc de mult, rosteş te de la locul să u Farmă . Este că petenia unei oş ti de cavaleri, vestită prin
aceea că a lovit, pînă acum, pe mai mulţi principi europeni. De fapt, Giskra a fost, vreme-ndelungă , certat cu
regele. Vă d că s-au împă cat...

& '.

— Giskra s-a înfă ţiş at, ce e drept, cuviinbios domnitorului nostru. I-a ţinut scara, ca un vasal, deş i era că pitan de
oaste regesc. Ş i l-a poftit în castel, spunîndu-i că , încă în după -amiaza aceea, serenisimul tînă r rege al Ungariei va
sosi la Bran. Ş i împreuna* mă ria sa ş i regele, se vor înţelege cînd să pornească , din Rucă r, atacul împotriva lui
Radu cel Frumos ş i a stă pînilor să i. " > -

— Totul nu cred să fi fost din partea lui Giskra decît o prefă că torie! glă suieş te iar Farmă , cu glasul ridicat.

— Am stat în castel cinci zile, îş i continuă Mihailo povestirea, dar serenisimul tînă r rege n-a venit. Abia în cea de-a
ş asea zi a ajuns la Bran un trimis al să u.

Numai că solul a venit în taină , ş i noi nu l-am vă zut. Că ci, dacă am fi aflat despre sosirea lui, am fi intrat la bă nuieli
ş i ne-am fi pregă tit. Trimisul — după cum am auzit mai tîrziu — a stat, pe ascuns, de vorbă cu că pitanul Giskra.
Acesta ş i-a adunat oamenii ş i, nă pustindu-se asupra noastră , cu armele în mîini, ne-a poruncit să ne predă m.
Mă car că fuseseră m luaţi pe neaş teptate ş i nu aveam armele la noi, n-am vrut să ne supunem. Mă ria sa ş i Tit, în
încă perile de sus ale castelului, luptînd numai cu niş te sfeş nice, cu mesele ş i scaunele, au doborît mai bine de
jumă tate dintre cavalerii aceia care îi atacau — între ră niţi numă rîndu-se ş i comandantul lor. în încă perile de jos,
noi ceilalţi — cu toate că vreo cîţiva mai purtau încă urmele ră nilor de la Poienari — am fă cut, de asemenea, tot
ce ne-a stat în putinţă ca să pricinuim o cît mai mare pagubă atacatorilor. Pînă la urmă , am fost totuş i, fireş te,
învinş i.

Pe noi, oş tenii de rînd, ne-au ză vorît într-un beci al castelului. Iar pe mă ria sa, încă -n aceeaş i noapte, cetluit în
lanţuri — după cum am aflat de la paznicii noş tri, în ziua urmă toare — l-au pornit spre Braş ov. De la Braş ov l-au
dus la Buda ş i, de la Buda, la Viş egrad, în cea mai întunecată temniţă a cră iei maghiare...

Toţi cei care sînt adunaţi acolo, în bordeiul de pe malul Oltului, îl privesc, încordaţi, pe Mihailo, ş i îi ascultă ,
aproape fă ră să ră sufle, cuvintele. Că pitanul Ion care, între timp, s-a aş ezat pe un butuc, ş i-a prins în palme fata.
Nu se uită la nimeni. Un nod îl îneacă în gît.
Fă clia cu ră ş ină , înfiptă în perete, pîlpîie, ră spîndind o lumină gă lbuie, ceţoasă , care le îngreunează parcă _ş i mai
mult inimile celor de faţă .

— De ce?... De ce£... se întreabă unii pe alţii voinicii.

Ş i nici unul nu poâte pricepe cum de a fost cu putinţă o asemenea faptă împotriva aceluia că tre care se îndreptau
toate speranţele lor, în acele zile de iarnă întunecate ş i pline de mîhniri.

O mare ş i apă să toare durere, iscată din mînie, din gîndul că dreptatea poate fi zdrobită de nedreptate ş i ce e bun
de ceea ce e ră u, se coborîse în bordei, copleş indu-i pe toţi.

Un suspin adînc se smulge de-a dreptul din sufletul fră mîntat al lui Ion: ' — Pentru ce?... Pentru ce?...

Gră mă ticul Farmă , care-l îndră geş te ş i-l socoteş te pe Ion drept un frate mai mic, nu poate îndura, cu sînge rece,
acest suspin. Să ltîndu-ş i trupul îndurerat de pe patul de cetină , rosteş te:

v — Pentru că în vîrtejul acesta de sînge ş i nebunie, în încleş tarea aceasta dintre musulmani ş i creş tini, dacă
sultanul ar putea avea de partea lui Vaiahia, ar învinge, lată de ce Mahomed ş i-a dorit ori să preschimbe ţara în
paş alîc turcesc, ori să -ş i aibă un domn al să u pe scaunul

Ţ ă rii Româneş ti — un domn care să -l asculte însă fă ră nici o cîrtire. Ş i fiindcă mă ria sa Vlad nu este unul dintr-
aceş tia...

— Nu... nu este unul dintr-aceş tia! strigă cu toţii. \

— ...a-ncercat să -l ră pună . N-a izbutit. Ş i-atunci a pus la cale, bă nuiesc eu, ca, înş elîndu-l pe regele Matei, să -l
înlă ture prin alt mijloc pe domnitorul nostru.

Glă suind astfel, gră mă ticul Farmă , ai că rui ochi ardeau de febră , ostenise ş i începuse să gîfîie.

— Mihailo să vă povestească ... mai departe... ce s-a petrecut... încheiase el, cu buzele albite, reaş ezîndu-se pe
patul de cetină ş i strîngîn-du-şi ş uba.

— Ce s-a mai petrecut? se încruntă Mihailo. Mînia ş i scîrba mă copleş esc cînd îmi aduc aminte. Pe mă ria sa îl
trimiseseră la Viş egrad. în ce ne priveş te pe noi, fuseseră m legaţi în beciul castelului ş i se zvonise că vom fi
spînzuraţi. Cîteva zile ne-am zbuciumat în chinurile iadului!...-Pînă la urmă — ascultînd sfaturile lui Tit — am izbutit
să desprindem din zid niş te gratii. Ne-am strecurat afară . Am pornit spre Braş ov. Odată ajunş i acolo, cercetînd
pretutindeni, am aflat că , nu cu mult timp în urmă , venise în oraş o solie din partea lui Radu cel Frumos. Solia
adusese cu sine un ră vaş . Despre acest ră vaş , boierul valah care conducea solia le povestise dregă torilor saş i că
fusese aflat la cingă toarea unui trimis al mă riei sale Vlad că tre sultanul Mahomed...

|K Ion se ridică în picioare:

— Mă ria sa Vlad să fi trimis un ră vaş lui Mahomed?... Aceasta este o nemaipomenită minciună !...

— Minciună ! strigă ş i ceilalţi. Se iscă o larmă cumplită .

— Tică loş ii!... Mîrş aviiL.

— Că este o minciună ş i o-nş elă torie fă ră pereche ş tim mai temeinic decît oricine noi, cei care am fost ală turi de
mă ria sa în acele din urmă zile!... gră ieş te, în continuare, Mihailo.

— Dar cine a ticluit ră vaş ul acela ş i ce sta scris înlă untrul lui? izbuc-| v nesc iară ş i cîteva glasuri.

— Prin ră vaş ul acela, alcă tuit, pesemne, chiar din porunca sultanului, | de vreunul din oamenii de curte ai lui Radu...

— De vreunul din oamenii de curte ai lui Radu!... înţelege, deodată , totul, Ion.

— ... mă ria sa Vlad îl ruga, chipurile, pe Mahomed, să -i dea înapoi domnia, fă gă duindu-i, în schimb, că -l va ajuta
să biruie Ungaria ş i s-o transforme în paş alîc turcesc...

— Cum de i-a putut ră bda pă mîntul? strigă înfuriaţi flă că ii. Cum de-a fost cu putinţă o asemenea miş elie? Ş i
regele?... Regele a crezut?...

Mihailo rîde amar:

— Aş a cum a bă nuit Farmă — s-a lă sat înş elat. Ş i asta pentru că boierul sosit din Ţ ara Românească i-a jurat
regelui Matei!

— l-a jurat?

— Pe sîngele lui ş i-al stă pînului să u, domnitorul Radu, că ră vaş ul acela fusese scos de la brîul trimisului mă riei sale
Vlad!... Ş i că trimisul a mă rturisit cum l-a vă zut el însuş i pe gră mă ticul Farmă scriindu-l...

— Pe gră mă ticul Farmă ?...

— Da. Tot din porunca mă riei sale Vlad...

Cele din urmă cuvinte sînt acoperite de asemenea strigă te, încît Mihailo e nevoit să -ş i curme povestirea.

Gră mă ticul icneş te. Obrajii i s-au fă cut mai palizi. învinuirea nedreaptă îl face să -ş i simtă inima oprindu-i-se în
piept.

yoinicii îş i ridică pumnii.

— Auziţi!... Auziţi!... Gră mă ticul Farmă !... Aici se vă deş te cel mai bine minciuna! Gră mă ticul Farmă era cu noi... la
Tismana... cîtă vreme mă ria sa ş i ajunsese la Rucă r... Doamne!... De ce nu i-ai tră snit pe-nş elă tori, în clipa cînd s-au
rostit cuvintele acelea?...

Glasurile se fră mîntă ş i se tă lă zuiesc în bordeiul scund; dar, dintre toate, se desprinde ca un tunet glasul lui Ion:

— Ş i cum se numeş te boierul acela care, printr-un jură mînt mincinos, l-a-nvinuit de vînzare pe mă ria sa Vlad?
Se lasă o tă cere de moarte. Tă cerea nu este tulburată decît de pîlpîitul fă cliei din perete. De respiraţia zbuciumată
a flă că ilor. în mijlocul acestei tă ceri, numele boierului care jurase mincinos se aude tare, limpede ş i de neuitat.

— Vornicul Gligoraşcu Zue.

— Vornicul Gligoraşcu Zue!.. repetă Ion, rar, silabă cu silabă , ca numele acesta să i se întipă rească , pentru
totdeauna, în minte.

— Este un boier tînă r, însă cu însuş iri la fel de urîte ca ş i stă pînul să u, îi lă mureş te Farmă pe ră zvră tiţi. Auzisem
destul despre el, încă din timpul luptelor de astă -primă vară . A stat împreună cu Radu la Stambul. Amîndoi au
venit, ca niş te vînză tori de ţară ce sînt, înghesuindu-se în rîndurile oş tenilor lui Mahomed. Sînt gata de orice
miş elie...

v — Ş i Gligoraş cu Zue a jurat în numele lui ş i al lui Radu?...

— în numele lui ş i al lui Radu! întă reş te Mihailo.

— Jură mîntul de sînge?

— Pe sîngele lui ş i al lui Radu!...

— Atunci, hotă ră ş te Ion, jură mîntul acesta trebuie să fie împlinit...

Cu o singură miş care, îş i scoate din teacă sabia. Tă iş ul ei, în lumina

fă cliei, sclipeş te ameninţă tor.

— Vă jur, la rîndul meu, urmează că pitanul, pe tot ce am mai sfînt în lume, pe ţară , că nu voi lă sa arma aceasta
din mînă , pînă ce nu se va face dreptate. Pentru că , pe pă mîntul nostru stră bun, trebuie să domnească , odată ş i-
odată , dreptatea. Ş i, dacă va fi să cad în luptă eu, s-o împliniţi voi...

Din toate piepturile celor de faţă iese un singur strigă t:

— Jură m!

v Să biile voinicilor scînteiază . Lamele lor lucitoare ră sfrîng, voioase, pîl-pîirile fă cliei. Din tă işurile de fier se
ră spîndeş te, parcă , o lumină mai vie ş i mai„ veselă , în bordei.

Nu se sfîrş eş te însă bine jură mîntul, ş i de-afară ră sună un tropot de cal depă rtîndu-se.

— Că pitane!... Că pitane!... se aude glasul lui Gheorghe.

Ion se avîntă pe trepte, urmat de Bucur, Nă stase, Alexe ş i de ceilalţi. Cu toţii temîndu-se că este vorba de vreun
atac duş man.

Afară , nu-l gă sesc decît pe Gheorghe.

— Că pitane! rosteş te el, ară tîndu-i cu mîna lui Ion spre miază zi. Fata...

— Ce e cu fata? nu se dumireş te, la început, Ion.

— A fugit...

Rp^fCum? Ce?... De ce?... se miră voinicii.

— Am ză rit-o strecurîndu-se printre copaci, le ră spunde Gheorghe. Am strigat-oî Am ameninţat-o că trag cu arcul.
Dar ea nu s-a speriat. Ci a luât-o la goană spre locul unde vă zuse că ne ţinem caii. A-ncă lecat, bă r-bâteş te, pe
unul dintre ei, gata înş euat, ş i-a pornit în galop... ; — De ce nu te-ai luat după ea? se supă ră Alexe.

— Eram în strajă . Puteam să -mi pă ră sesc straja? se bîlbîie, încurcat, Gheorghe, neş tiirid dacă fă cuse bine sau ră u.

— Ş i încotro a luat-o? îi curmă vorba Ion.

— încolo... îi ară tă , din nou, cu mîna, Gheorghe. Că tre Satul lui Preajbă .

— Că lă rea cel puţin bine? Nu se-ncurca în fuste? întreabă , în rîs, Nă stase.

Gheorghe scoate, printre buzele uş or ţuguiate, un fluierat:

— Degeaba rîzi, Nă stase!... Zbura ca o nă lucă ... Trebuie să fie o fată straş nică !...

— Te-oi fi îndră gostit? începe să rîdă Bucur. Gheorghe se împurpurează .

— Ce-i drept, era deosebit de frumoasă ! Eu, care am adus-o s-o pun la adă post, am vă zut-o cel mai îndeaproape,
mă rturiseş te Alexe.

Rîsete pline de zgomot se dezlă nţuie.

— Mi-e teamă ca prostia asta să n-o coste scump, zice îngîndurat că pitanul, întrerupînd veselia. S-ar putea întîlni
cu alţi turci...

— Cu atît mai ră u pentru ea, se scutură de orice ră spundere Nă stase.

— Dar fata trebuie înţeleasă , îi ia apă rarea Bucur.

— S-a vă zut singură , între atîţia necunoscuţi, ş i s-o fi temut, îş i dă cu pă rerea Mihailo.

— Adevă rat. Vremurile sînt tulburi. Ş i ea n-avea de unde să ş tie nici cine sîntem, nici ce gînduri avem... recunoaş te
Alexe.

— S-au înmulţit fiarele, de cînd cu atîtea ră zboaie, murmură Farmă . Ar putea s-o sfîş ie lupii... Poate că n-ar fi ră u
dacă s-ar lua cineva după ea...
K-- — Să pornesc eu, cere învoire Alexe.

— Tu nu cred s-o mai poţi ajunge! se îndoieş te Gheorghe.

— De ce?

— Cît timp am stat de vorbă noi aici, fata trebuie să se fi îndepă rtat mult. Pornise în galop...

— Ş i... tu crezi c-ai putea avea mai mulţi sorţi de izbîndă ca mine?...

— Nici eu... nici tu... ci numai că pitanul nostru, care are cel mai bun cal... dac-ar porni chiar în clipita asta...

— Bine! se învoieş te Ion. Am să -ncerc s-o ajung! Alexe îi aduce calul ş i Ion se zvîrle în ş a.

— O însoţeş ti pîn-acasă ? întreabă , la plecare, Bucur.

— Nu ş tiu. După cum or să fie împrejură rile. în lipsa mea, tu ai însă

grijă , de tabă ră , ca de-obicei!...

HP-

Se pleacă puţin De cal, ş i acesta porneş te. Copitele bidiviului spulbera ză pada. Cerul. în depă rtare, se contopeş te
cu cîmpia. Armă sarul, cu că lă reţul să u cu tot, se micş orează ş i se pierd în zare.

Că pitanul goneş te de-a lungul unei laturi a pă durii. Să lbă ticiuni mirate se ivesc din desiş uri. Fata poate fi urmă rită
foarte uş or. Ninsoarea a încetat. Urmele paş ilor calului furat din tabă ră se vă d desluş it în ză pada proaspă tă .

Dincolo de pă dure, drumul coteş te ş i se apropie iară ş i de Olt. Pînă la Satul lui Preajbă nu mai e departe. Numai că
fata, necunoscînd destul de bine meleagurile, fă cuse cîteva ocoluri, ş i asta o întîrziase din drum.

Deodată , Negru începe să necheze. De după Mă gura Tă tarilor, prin aerul îngheţat, un alt cal îi ră spunde. ^ . .

Că pitanul zîmbeş te.

Calul din faţa lor nu poate fi altul decît acela pe care se gă seş te fata.

— Negrule, acum, mai repede! îi porunceş te Ion.

La auzul acestor cuvinte, armă sarul îş i ciuleş te urechile. îş i scutură coama.

Toţi muş chii i se încordează . Galopul i se înteţeş te.

Nechează din nou lung. Celă lalt cal îi ră spunde. Pesemne îş i încetineş te pasul, pentru că , numaidecît, dincolo de
mă gura înză pezită , pe care se fră mîntă în vînt niş te arini tineri, Ion o ză reş te pe fată .
Cu o nuia smulsă din vreun copac de pe drum, îş i biciuieş te calul. Glasul subţire i se aude, îndemnîndu-ş i animalul
să alerge mai iute.

Dar calul pe care se gă sea ea, fie că obosise, fie că ră spundea, într-a-devă ri chemă rii lui Negru, îş i încetineş te din
ce în ce mai mult pasul. Ş i depă rtarea dintre cei doi bidivii se micş orează întruna.

Ion mai goneş te puţin ş i-o ajunge. Cu un meş teş ug învă ţat la oaste, se apleacă . Prinde calul fetei de frîu. II trage
lîngă Negru. Cei doi bidivii mai aleargă , un timp, unul lîngă altul. Apoi se opresc amîndoi în acelaş i timp.

Fata se întoarce spre că pitan, speriată .

O ş uviţă castanie de pă r îi mîngîie obrazul. Poartă o scurteică din blană de samur ş i o că ciuliţă de jder. Mîinile îi
tremură . Nu ş tie nici ce să facă , nici ce să spună .

Că pitanul o priveş te ş i el zîmbind ş i tace.

«Este, într-adevă r, nespus de frumoasă », se surprinde că pitanul gîn-dind.

Ş i se miră el însuş i de ceea ce-i trecuse prin minte, deoarece, de multă vreme, nu mai avusese prilejul să se
gîndească la asemenea lucruri.

Vă zîndu-I pe flă că u că o priveş te fă ră să -i spună nimic, fata îş i ia deodată curaj:

— Ce vrei?... De ce m-ai urmă rit?... Mi-ai scă pat viaţa. îţi mulţumesc. Nu puteam să ră mîn însă ia voi...

Vorbeş te iute, încurcîndu-ş i puţin cuvintele. E tulburată peste mă sură . Ş i tulburarea ei feciorelnică i-a preschimbat
obrajii în bujori.

«Are ochii că prui, galeş i ş i de o formă dulce ca a migdalelor, continuă să -ş i spună , în taină , că pitanul. Buzele-i sînt
ca fraga. A avut dreptate Alexe. Fata este neînchipuit de frumoasă !...»

— Ce doreş ti de la mine? ş opteş te ea din nou.

Ion ş i-a venit în fire.

— Erai sub ocrotirea noastră . De ce-ai fugit?...

Negru ş i-a apropiat botul de capul celuilalt cal, de parcă ar fi vrut să -i povestească ş i el, pe ascuns, ceva. Dacă nu
cumva poate chiar îl lă uda, pentru că îi dă duse ascultare pe drum.

Fata ră suflă greu...

Goana nebunească în care a venit a fost peste puterile ei.

Acum îi este teamă . în sine se întreabă :

«Nu cumva ş i-a dat seama de adevă r?»

Dar nu. Că pitanul n-avea de unde să cunoască adevă rul. Cu toate astea, frica nu o slă beş te nici o clipă .

O frică îngrozitoare. Amestecată ş i cu altceva.

Acel altceva care i se nă scuse în suflet încă din clipa cînd Ion o ridicase din ză padă ş i o ţinuse strîns lipită la piept.

Alexe o dusese într-un adă post din pă dure. Dar ea îl rugase pe drum să -i spună că pitanului lor că vrea să -i
vorbească . Numai că Ion ş i ai lui se coborîseră în bordei. Fata ră mă sese singură . Ieş ise pe furiş din adă post. Iar
Gheorghe, care era de strajă , nu bă gase de seamă .

Fugind de la un copac la celă lalt, ajunsese la intrarea bordeiului. Co-borîse, tiptil, înă untru ş i, stînd în întuneric, la
spatele voinicilor, auzise tot. Atunci, pusese stă pînire teama aceea nebună pe sufletul ei. Aproape fă ră să ş tie ce
face, ţîş riise, uş oară , din bordei, dezlegase unul dintre caii care aş teptau afară , întotdeauna înş euaţi, ş i o pornise în
galop.

Că pitanul se luase după ea. O ajunsese. Ş i teama se lupta acum, în sufletul să u, cu acel altceva despre care nu-ş i
putea da încă seama ce fel de simţă mînt era.

— Lasă -mă să plec! îi roagă fata. —r Te las...

Ş i Ion îş i luă mîna de pe frîul calului ei. i — Mă gîndisem la lupi... dar ş i la otomani, care sînt ş i mai ră i decît lupii...
Vroisem doar să te-nsoţesa Să nu ţi se întîmple pe drum ceva ră u.

Fata îl priveş te cercetă toare. îş i simte inima ş i mai puternic bă tîndu-i. Mai întîlnise ea ş i înainte bă rbaţi chipeş i.
Chiar ş i logodnicul să u avea o înfă ţiş are despre care oricine îl vă zuse spunea că era fă ră cusur. însă un flă că u de
o atît de nobilă ş i mîndră frumuseţe bă rbă tească , aş a cum era Ion, încă nu-i mai fusese dat copilei să cunoască .

Din toată fiinţa lui, se vă dea o neistovită vigoare ş i agerime. Chipul parcă îi era luminat de undeva dinlă untru. Era
semeţ, dar blînd, ş i fata îş i dă dea seama că se simţea în siguranţă ală turi de el.

— Voiai să mă aperi? mai glă suieş te ea.

Ş i glasul fetei capă tă , dintr-o dată , un ton melodios.

— Da!... Ş i... poate, aş mai fi vrut să -mi spui... cum te cheamă .

Fata rîde ş ă galnic, ducîndu-ş i palma la frunte, de parcă atunci ar fi vrut

să -ş i aducă aminte care era numele ei.

— Mă numesc Para. Sînt fiica medelnicerului Archir. Ion se încruntă .

— Medelnicerul domnitorului Vladislav? Se gă sea la Stambul...

— Acolo e ş i-acum! se întristează fata. Nă dă jduiesc, totuş i, să vină curînd acasă ... dacă ...

; 4'— Dacă ??

— Dacă -i va îngă dui Poarta... Dar, hai, spuneai că vrei să mă însoţeş ti. Să mă fereş ti de primejdii... schimbă ea
vorba, îndemnîndu-ş i calul înainte, că tre Satul lui Preajbă .

— Haide!... se învoieş te Ion.

Caii pornesc la pas.

— Cum ai că zut în ghearele turcilor?...

— Plecasem de dimineaţă într-o sanie, împreună cu doica, însoţite de trei slujitori. Ne îndreptam că tre conacul
fratelui mamei, boierul Preajbă . Deodată , în apropiere de Boldeş ti, ne-am pomenit loviţi de turci. Aceş tia, fă ră -
ndoială , ne pîndeau. Am strigat. Le-am spus, pe turceş te, cine sînt. Dar ei n-au vrut s-asculte, l-au ucis — într-o
scurtă , dar nemiloasă luptă

wy

— pe slujitorii care încercau să mă apere. La fel s-a întîmplat cu doica. p_ mine m-au legat cu niş te curele peste
braţe. M-au zvîrlit într-o sanie ş i m-au luat cu ei. Dacă nu eraţi voi ş i, mai cu seamă , dacă nu erai tu, mă treceau
peste Dună re... Ori eu abia m-am întors de la Stambul. Acolo am copilă rit ş i am crescut laolaltă cu Maria-Despina...

— Logodnica domnitorului Radu?

— Sînt prietena ei cea mai bună . Ş i, tot astfel după cum ea este silită să devină doamna lui Radu, sînt ş i eu
nevoită să mă mă rit cu un bă rbat pe care nu-l iubesc. Curînd vom face nunta, amîndouă în aceeaş i zi. \ — Te
mă riţi cu de-a sila? De ce?

— Dacă n-aş primi să fac nunta, tată lui meu i s-ar tă ia capul. Pe mine m-ar azvîrli lui Ali-beg. Norocul meu a fost
doar acela că Mahomed încă îi mai face orice hatîr favoritului să u Radu, care i-a slujit, în ş alvari, la Stambul.

— Nu vrei să te-ajut eu? v

— N-ai putea, că pitane Ion, oricît eş ti tu de viteaz!

— De unde ş tii cine sînt?

— M-am strecurat în bordei. Am auzit ce vorbeaţi, mă rturiseş te ea.

— De-aceea ai fugit?

— De-aceea!... Să ne oprim puţin aici, pe malul Oltului, înainte de a ne despă rţi, zice fata.

Vîntul începuse iară ş i să bată , aducînd cu el fulgi mari, deş i, de ză padă .

Pletele că pitanului fîlfîiau.

Bă iatul ş i fata îş i opresc caii.

— Că pitane Ion, spune Para, cred că nu ne vom mai întîlni niciodată . Tu mi-ai salvat mai mult decît viaţa...

— Nu merită să mai vorbim despre asta!

— Dacă nu ai fi fost tu, urmează Para, m-ar fi aş teptat ani lungi de ruş ine ş i chinuri.

— Mi-am fă cut numai datoria, aş a cum trebuie să ş i-o facă orice român în vremuri ca acestea...

Para îl priveş te lung.

— Spune-mi, întreabă ea miş cată , este pe lume vreo fată ... la care ţii?...

Ion începe să rîdâ:

— La care ţiu?...Este... o cheamă Oltea...

— Ce fericită trebuie să fie!...

Este mult mai mică decît mine...

Para îş i opreş te calul.

— Dar bine, tu nu poţi avea decît ş aptesprezece sau cel mult optsprezece ani...

— Pe Oltea am scă pat-o din haremul sultanului...

Fiica medelnicerului Archir deschide ochii mari:

— Din haremul sultanului? De la Stambul! Ai fă cut asta pentru ea?

— Ei... a fost o altă poveste... Dar Oltea nu mai are astă zi pe nimeni în afară de mine, îi destă inuie Ion.

Fata ră suflă uş urată :

— Atunci este o altfel de dragoste...

— Da, se înduioş ează că pitanul. S-o vezi, e numai o fetiţă , ş i-i place să se poarte cu mine întocmai ca o mamă . De
cîte ori mă vede... ş i mă vede destul de rar, Oltea se-apucă numaidecît să -mi cureţe ş i să -mi ţese veş mintele. Ş i-i
place să -mi pregă tească ş i să -mi aducă ea însă ş i bucatele la llaş a..

— Ca o adevă rată gospodină ...

— Se cuibă reş te în braţele mele ş i se-alintă . Doreş te să mă -nvese-lească , să -mi risipească gîndurile negrei...
-r- în orice fată , încă de mică , să lă ş luieş te, că pitane Ion, nu numai o mamă , ci într-un anume fel chiari o viitoare
soţie... oftează Para.

Ion a început să rîdă în hohote: t w Soţie?... Oltea?... Nici vorbă nu poate fi de-aş a ceva. Fetiţa este atît de mica...

ţy-j — Fetele cresc, nu uita asta. Dragostea lor se schimbă , capă tă alte înţelesuri... Ş i uneori...

— Ea va ră mîne pentru mine, întotdeauna, numai o floare, cea mai frumoasă ş i mai curată floare din lume,
jupîniţă .

— O fericesc, repetă Para.

Dinspre Satul lui Preajbă se ivesc, în această clipă , cîţiva oş teni. Se ză resc mici, lîngă Olt, că lă ri. Se îndreaptă spre
ei.

Ninsoarea s-a înteţit. Cerul de plumb s-a coborît deasupra capetelor celor doi tineri, apă sîndu-i parcă , strivindu-i.

— Aş adar, să ne despă rţim! încheie vorba Para.

Ş i, dintr-o dată , aproape fă ră să ş tie de ce, dar dînd urmare unui imbold lă untric, pe care nu ş i-l putuse stă pîni,
fata se întoarse spre Ion. îl apucă de gît ş i îl să rută lung pe buzele lui uscate ş i arse de vînt.

— La fel ş i tu, ii spune ea, ai să fii ş i ai să ră mîi cea mai frumoasă ş i mai curată amintire a mea, înainte de-a deveni
soţia unui bă rbat de care mi-a fost întotdeauna silă , dar astă zi mai mult decît oricînd...

— Cum se numeş te bă rbatul de care ţi-e atît de silă ş i cu care eş ti nevoită să te mă riţi? o mai întrebă , la
despă rţire, Ion.

— Vornicul Gligoraşcu Zue!... glâsuieş te, mîhnită , fata, în timp ce îş i porneş te calul la trap, că tre oamenii care o
că utau. Vornicul Gligoraş cu Zue, că pitane Ion!...

In pă dure, bă rbatul, peste care ză pada ş i începuse să -ş i aş tearnă linţoliul ei alb, îş i înă lţă o mînă .

— Para!... Nu pleca... Nu... Cercuri albe ş i galbene i se roteau sub ochi.

— Unde eş ti, Para?... Unde?...

Se ridică puţin din umeri, încercînd să privească în zare. Nu se putu ţine însă ş i că zu, iar, pe-o parte.

Armă sarul, simţindu-l că se miş că , îş i plecă uş or capul ş i necheză încet.

Viscolul nu se potolea.

— Unde eş ti, Para?... Unde?...

Vîrtejuri albe, de ză padă , se nă pusteau spre ei, învolburîndu-i armă sarului coama ş i acoperindu-l, încetul cu
încetul, pe oş tean.

Glasul i se stinsese. Ş i-acum, noi întîmplă ri, unele — ca ş i mai înainte — tră ite în trecut ş i altele despre care doar i
se povestise dă durji buzna spre ochii lui lă untrici.

îl vede pe marele logofă t Stan alergînd prin sala cea nouă a palatului. Sala este lungă ş i lipsită de frumuseţe. A fost
zidită de Radu numai ca să aibă o trecere mai lesnicioasă dinspre corpul de gardă .

Prin ea nu le este îngă duit să pă trundă decît oş tenilor de pază — atunci cînd se schimbă garda —• ş i boierilor de
taină ai domnitorului, ori de cîte ori este nevoie ca aceş tia să nu fie vă zuţi de ceilalţi slujitori.

Marele logofă t Stan face parte dintre boierii de taină ai lui Radu.

Este al doilea în rang după Zue.

Caftanul lui scump, că ptuş it cu jderi, îi este descheiat la toţi nasturii, aş a cum a sosit că lare.

Sabia ş i-o tîrîie pe lespezi.

A urcat în goană scă rile, pe la corpul de gardă . A intrat în sală ş i fuge că tre iatacul domnesc. Logofeţelul de strajă
îi iese înainte.

— Ce s-a întîmplat, cinstite mare logofă t?

— Vesteş te pe mă ria sa că trebuie numaidecît să -i vorbesc!

Logofeţelul de strajă dă din cap. Aş a, cu grabă , nu poate intrata vodă

nici mă car un mare boier. Faţa i se lungeş te. Se întoarce spre fereastra lată de-o palmă , înghesuită între doi pereţi
groş i ş i priveş te afară cerul întunecat, plumburiu. Se uită ş i pe ră bojul din ocrriţa de lîngă uş ă , pe care trage cîte-o
linie, cu pumnalul, ori de cîte ori ră stoarnă clepsidra grecească , umplută cu nisip, ţinînd, în acest fel, socoteala
timpului cît mai urma să mai ră mînă jde strajă .

— E încă prea devreme, îi ră spunde el.

— E ceasul patru dimineaţa...

— Mă ria sa Radu s-a culcat tîrziu, îl întrerupse logofeţelul.

Faţa lui slabă este tă iată de un rînjet cu multe înţelesuri ş i care ar fi putut ţine locul multor cuvinte, dacă n-ar fi
fost bine stă pînit între buzele sale subţiri.

Fiindcă logofeţelul era, totuş i, dintre cei mai apropiaţi slujitori ai lui Vodă .
— înainte de a închide uş a, continuă logofeţelul, domnitorul nostru mi-a poruncit să nu-l tulbur cu nici un preţ,
mai înainte ca mă ria sa însuş i să mă cheme, printr-o bă taie în palme...

— Dar este ceva neînchipuit de grabnic! stă ruie marele logofă t Stan. S-au petrecut întîmplă ri îngrijoră toare. Ş i s-ar
putea ca mă ria sa să se mî-nie, dacă nu-l vei vesti cît mai curînd despre sosirea mea. Sînt fapte de viaţă ş i de
moarte... îi murmură marele boier la ureche logofeţelului, destul de încet, ca să nu-i poată prinde cuvintele oş tenii
împlă toş aţi ş i cu că ciuli miţoase pe cap, care îş i ţin suliţele încruciş ate în faţa uş ii voievodului.^

Logofeţelul de gardă tresare.

— Ş i nici mie mă car nu-mi poţi spune despre ce este vorba?

— Numai mă ria sa voievodul se cuvine să afle vestea pe care i-o aduc! ră mîne boierul neclintit.

— Atunci, îl trezesc... v

Face oş tenilor un semn. Suliţele se trag de-o parte ş i de alta.

Logofeţelul, ca o vulpe, se strecoară pe uş ă . Nu ră mîne însă înă untru decît două -trei clipe, lese ş i îi arată marelui
logofă t Stan cu mîna intrarea spre încă perea lui vodă . Boierul pă ş eş te înă untru. îş i scoate că ciula.

142

— Mă ria ta! glă suieş ţe el, plecîndu-se de/ la mijloc. Radu ş ade trîntit într-un jilţ, cu picioarele subţiri ră ş chirate.
Ţ easta ş i-o

ţine ră zimată de speteaza deasupra că reia i s-au revă rsat, din belş ug, pletele aurii, uş or încreţite. Obrazul, cu
tră să turi «de-o frumuseţe aproape îngerească » — aş a cum obiş nuia să spună sultanul — îi este, palid ş i tras.
Ochii îi sînt pieriţi, în fundul capului, de nesomn. . *

Un foc uriaş arde în că min. Noul domnitor, spre deosebire de cel vechi, e foarte friguros. ,

peste tot, în încă pere, se vă d urmele petrecerii — mai bine-zis ale dezmă ţului din timpul nopţii.

De cînd s-a urcat pe scaun, Radu face petreceri aproape în fiecare noapte. Dar nu în sala cea mare de ospeţe —
sală la a că rei reparaţie ş i împodobire meş terii încă mai lucrează , pregă tind-o în vederea să rbă torilor care aveau
să aibă loc de Cră ciun — ci în iatacul să u.

Ospeţele se pun la cale pe ascuns, deoarece, pe de-o parte, se gă sesc încă în postul Cră ciunului, pe de alta, fiindcă
în toată Ţ ara Românească , ş i cu deosebire în Bucureş ti, domneş te o foamete cumplită . O asemenea foamete nu s-
â mai pomenit din vremea nă vă lirii tă tarilor. .y.

Foametea s-a iscat numai din pricină că , atît în timpul ră zboiului, cît ş i lă încheierea pă cii, învingă torii au ridicat,
fă ră milă sau ruş ine, tot ce-au aflat prin casele, coş arele ş i grajdurile să tenilor. Le-au luat acestora, în primul rînd,
grînele, apoi vitele, mierea, pă să rile, legumele, ş i nu le-au lă sat bieţilor oameni decît cenuş a din vatră .
— Ce este?... întreabă , ostenit, Radu, legă nîndu-ş i capul frumos pe spetează .

— Mă ria ta... vornicul ZueL.

Radu îş i uită osteneala. Sare din jiiţ. , Glasul îi este gîtuit de emoţie.

— Ce s-a întîmplat cu Zue?

Vornicul Zue — ş tie toată lumea — îi este lui Radu nu numai sfetnicul cel mai apropiat, ci ş i prietenul cel mai bun.
Omul care-i cunoaş te toate tainele; pe cele bune, cît, mai ales, pe cele rele.

De altfel, Zue a fost unul dintre cei dintîi tineri mari boieri munteni care, la îndemnul sultanului ş i-al marelui vizir, au
trecut, la Stambul, cu trup ş i suflet, de partea lui Radu., Iar vodă era încredinţat că se va putea bizui întotdeauna pe
el.

Încă din copilă rie, Radu a avut o fire nehotă rîtă ş i nestatornică . Ş i-acela care, la Stambul, îl îmboldise, îi dă duse
curaj ş i-l sfă tuise pe ce drum să apuce, fusese numai Zue.

Negricios, cu ochii vii, plă cut la înfă ţiş are ş i dă ruit cu o voinţă puternică , Zue nu cunoş tea nici o stavilă în calea
ambiţiilor lui. Prin această voinţă deosebită , a izbutit cu vremea să -l domine pe Radu. A reuş it să -ş i facă , din acest
urmaş desfrînat ş i lipsit de nobleţe al Dră culeş tilor, un instrument al să u.

; Ţ inta atît de mult rîvnită ş i visată de Zue, ţinta de a ajunge cel dintîi mare boier al ţă rii, fusese atinsă . Vremea
mă ririi ş i puterii de a-ş i împlini amîndoi orice pofte sosise.

Ospeţele se ţineau lanţ. Ş i numai prea arareori îi mai poftea ş i pe alţi mari boieri ală turi de ei.

Noaptea trecută , dorindu-ş i-o mai veselă decît oricînd, Radu dă duse porunci să fie desfă taţi de cele două tinere
dă nţuitoare circaziene, primite în dar de ia sultan cînd îi dă duse scaunul domnesc, de mă scă riciul arap

— alt dar, de astă dată din partea marelui vizir — ca ş i de roabele ţigă nci de pe moş ia lui Zue, într-un cuvînt de
toate care i-ar fi putut înveseli ş i-ar fi putut să le mai spulbere din gîndurile ş i amintirile urîte. ^

Una dintre aceste amintiri — care nu-i dă dea tihnă lui vodă să -ş i doarmă nopţile — era aceea cînd, după porunca
marelui vizir, se înfă ţiş ase sultanului ca să -i închine «de bună voie» Ţ ara Românească , să -i dă ruiască toate cetă ţile
clă dite de stră moş i ş i să -i fă gă duiască un tribut anual de zece mii de galbeni.

Alta era aceea a intră rii, ca domn, în Bucureş ti. Era o zi de toamnă . Oraş ul fusese pustiit ş i ars, în timpul ră zboiului,
de Ali-beg.

- Oamenii care fuseseră aduş i să -i primească se uitau crunt la ei.

în frunte că lă reau Zue ş i alţi ş ase boieri.

Venea, pe urmă , voievodul.

în dreapta lui, că lă rea Ali-beg.

Urma restul coloanei. Cinci sute de spahii, cinci sute de achingii, trei mii de ieniceri ş i numai două sute de valahi din
cetele boiereş ti în frunte cu Stan, Dragomir al lui Manea, Sahacov ş i Neagoe al lui Borcea, ca ş i din cele
mînă stireş ti de la Dealu.

în locul steagului cu crucea în pliscul vulturului legendar al lui Negru, fluturau, în tot lungul coloanei care intra în
Bucureş ti, tuiurile11 turceş ti ş i drapelele verzi, avînd pe ele brodată semiluna.

Privind această coloană , locuitorii capitalei ţă rii îş i ş opteau între ei că Radu nu mai poate fi socotit drept un
domnitor român. Ci, mai degrabă , un paş ă sau un guvernator turc.

Mai ales că pe fruntea voievodului nici nu stră lucea coroana bunicului să u Mircea cel Bă trîn, ci îi era înfundată cuca
— o că ciulă înaltă , de catifea, tivită cu pînză de aur ţesută cu mă rgă ritare ş i în care erau înfipte cinci pene albe de
struţ.

O că ciulă asemă nă toare purta, la Stambul, maimarele ienicerilor. Potrivit hotă rîrii lui Mahomed al doilea,
domnitorii Ţ ă rii Româneş ti aveau să facă parte, de atunci înainte, din tagma ienicerilor. Ş i Radu trebuia să fie cel
dintîi că ruia să i se facă cinstea de a purta o astfel de că ciulă .

Noii stă pînitori îş i opreau, din cînd în cînd, caii. în sunetele meterhane-lei12 ş i ale tobelor turceş ti, vornicul Zue
anunţa cu glas tare:

— S-a fă cut pace, oameni buni! S-a sfîrş it cu ră zboaiele lui Vlad, acela care a înspă imîntat întreaga omenire prin
cruzimile sale. De altminteri, toţi foş tii lui prieteni l-au pă ră sit, începînd cu regele Matei care, dovedindu-l cu
necredinţă , l-a ză vorît într-o temniţă , de unde nu va mai ieş i niciodată .

La auzul unor asemenea cuvinte, chipul lui Radu devenea ş i mai palid decît era de obicei. O brazdă îngustă i se
să pa pe frunte.

însă numaidecît se însenina, fiindcă vornicul Zue, care se ridicase în scă ri, continua:

— S-a gă tat, deci, ş i cu pedepsele crunte ale lui Ţ epeş . Mă ria sa Radu cel Frumos este blînd. Vă fă gă duieş te că
nici o osîndă la moarte nu va ieş i de pe buzele sale. Vine o vreme de fericire ş i bună stare. Iar prietenii noş tri cei
buni, otomanii, ne vor sprijini, în ceasurile grele. Să strigă m, deci, cu

toţii; «Tră iască pă rintele nostru, mă reţul, binefă că torul ş i prealuminatul pacliş ah Mahomed al ll-lea, numit Fatih —
Cuceritorul! Ş i, tră iască mă ria sa Radu cel Frumos ş i cel drept, oblă duitul să u!»

Privitorii, înghesuiţi în zloată , atît de cetaş ii valahi, boiereş ti, cît, mai ales, de achingiii, ienicerii ş i spahiii lui Ali-^eg,
ră mîneau însă surzi ş i muţi la chemă rile vornicului Zue ş i ale celorlalţi dregă tori, care îi îndemnau să -i primească ,
în urale, pe Radu ş i pe stă pînii lui otomani: îmboldiţi de oamenii lui Zue sau de achingiii îmbră caţi în haine valahe
ş i risipiţi prin mulţime, abia de îngă imau cîte-un «tră iască !», însă atît de slab ş i de jalnic, uitîndu-se la domnitor cu-
o asemenea scîrbă , încît acesta se îngă lbenea.
Un alt lucru care-l neliniş tea adînc pe Radu ş i nu-l lă sa să se odihnească , după cum singur mă rturisea adesea
boierilor, era ră zmeriţa din preajma Oltului.

Atît despre că pitanul Ion, cît ş i despre soţii lui de luptă ş tia că se alcă -tuiseră în popor o mulţime de cîntece. , în
aceste cîntece se povestea, între altele, că tînă rul că pitan al lui Vlad era în stare, cu o singură mînă , să doboare pe
puţin cincizeci de vră jmaş i; că avea un urs, ce că lă rea ală turi de el, luptînd împotriva turcilor, întocmai ca un om
(Ion, Bucur, Mihailo ş i Tit avuseseră , ce-i drept, un asemenea urs, dar el fusese ucis în cursul unei lupte); că , foarte
curînd, avea să plece în ţara ungurească , de unde se va reîntoarce împreună cu fostul domnitor; ş i că atunci urma
să bată ceasul ră splă ţii pentru toţi cei care ve-f niseră împotriva pă mîntului stră bun, urmă rindu-i pe pă gîni, ş i
stă pîneau azi Ţ ara Românească , în numele lui Mahomed.

Mai ales unui dintre aceste cîntece ră spîndite în popor — cîntec care-i fusese adus scris la palat de iscoade — îl
mîniase pe Radu nespus.

în cîntec se spunea:

Ş i-o veni, mă re, o zi, Ş i-o furtună s-o stîrni. Vodă Vlad n-o mai ră bda, Pe ziduri s-o ră dica, Peste codrii o tuna. O tuna ş i-o
fulgera, Din castelul craiului, în uimirea soarelui. Vestea cum o ră suna, Că pitanul Ion va sta în spinarea Negrului, Tot spre spaima
turcului. Voinicii ş i i-o striga, Să se salte toţ i în ş a, Cu să biile înă lţ ate Ş i cu ghioagele ţ intate. Ş i-or zbura, din loc în loc, Vulturaş ii
cei de foc, Cu suliţ i stră lucitoare Cum sînt razele din soare, Ş i cu să biile-n mînă , Cum sînt razele din lună .

Radu ş i boierii lui Or porni cu toţ i hai-hui, Spre să laş ul turcului, Lă lă ind

Ş i chiră ind,

Ca la slujba de comînd.13Dar nici unul n-o scă pa, Oriş icît se vor cerca. Suliţ ele-i vor izbi, Să biile-i vor lovi Ş i corbii or croncă ni. Ş i-
or s-ajungă la un vad, Care duce drept în iad.

v%-

cv i

; Despre cîntecul acesta, care-i otră vise sufletul lui Radu, ş i mai cu osebire despre felul cum l-ar putea prinde pe
că pitanul ră zmeriţei, vorbiseră mult timp, în ş oaptă , Radu ş i Zue, la petrecerea din noaptea trecută .

Zue izbutise tocmai să pună mîna pe vreo zece ţă rani din Boldeş ti. Aducîndu-i în cetatea de scaun, îi cercetase întîi
cu binele, fă gă duindu-le aur. îi luase apoi cu ră ul, punîndu-i la cazne. însă nu reuş ise să scoată de la ei mare lucru.

Ţ ă ranii mă rturisiseră că , într-adevă r, fă ceau parte dintre aceia care duceau merinde cetei de ră zvră tiţi. Dar în ce
loc anume, pe malul Oltului, să -lă ş luiau Ion, Bucur ş i ceilalţi flă că i ai să i, dacă erau împreună cu ei ş i gră mă ticul
Farmă , pă puş arul Tit sau sîrbul Mihailo nu vruseseră să destă inu-iască , oricît îi supusese Zue la chinuri.

Chinuirea se fă cea pe ascuns. Ş i nu în beciurile domneş ti, ci la conacul lui Zue. Aceasta, deoarece voievodul
fă gă duise, la sosire, că pentru nici un fel de vină nu va mai îngă dui ca oamenii să fie chinuiţi sau osîndiţi la
moarte. Ş i, cel puţin acum, la începutul domniei, Radu voia să -i amă gească pe supuş ii să i că se va ţine de cuvînt.
Conacul lui Zue se afla într-un loc destul de mă rginaş faţă de celelalte case din Bucureş ti. De curînd, fusese
înconjurat, pe lîngă vechiul gard de lemn, cu un zid gros ş i înalt de piatră , încît putea să se petreacă dincolo de el
orice, fă ră ca nimeni să vadă sau să audă ceva.

între altele, vornicul îl încredinţase pe vodă că , în dimineaţa aceea, o să fie în stare să -i spună domnitorului tot
ceea ce el dorea să afle despre ceata de ră zvră tiţi a lui Ion.

■^-J-am lă sat pe cei zece ţă rani — îi povestise iui Radu, în timp ce dă n-ţuiau înaintea lor circazienele — întreaga
noapte, în ză padă ş i ger, aproape dezbră caţi, legaţi de copacii din ogradă ş i pă ziţKde cîţiva oş teni straş nici, care
nu ş tiu ce înseamnă gluma. Cînd mă întorc, le poruncesc slujitorilor ca ţă ranii, aş a bocnă cum sînt, să fie biciuiţi,
pînă li se fă râmiţează pielea împietrită de ger. Pe urmă , cu carnea însîngerată , îi tă vă lesc prin sare, îi mai spusese
el, pră pă dindu-se de rîs, ca de o glumă bună , sorbind cu sete din pocalul umplut mereu de vodă . Ţ i-aduci aminte,
la Stambul, cînd i-a pedepsit beglerbegul Rumeliei pe niş te ră zvră tiţi greci? Au mă rturisit tot, ş i nu numai ceea ce
fă cuseră , ci ş i ceea ce nu fă cuseră , îţi aminteş ti?

(— îmi amintesc! îi ră spunsese Radu, cutremurîndu-se în sine de ceea ce vă zuse atunci, deoarece chiar dacă ş i el
însuş i fă ptuise, în viaţă , destule cruzimi, nu îi plă cea să fie de faţă cînd ele se împlineau, că ci numai vederea
sîngelui fi fă cea ră u.

— Aş a-i voi pedepsi ş i eu! mai adă ugase Zue. Ş i fie că vor mă rturisi, fie că nu, tot îi voi omorî. De îngropat, am să -
i îngrop pe furiş în fundul ogră zii mele. Numai că , în ce mă priveş te, sînt încredinţat că vor mă rturisi. Voi lua, după
aceea, cîteva cete de oş teni. De-ale mele ş i de-ale altor mari boieri. Voi ruga, de asemenea, pe Ali-beg să ne dea
niş te achingii. îl vom împresura pe Ion din toate pă rţile. Ş i nu se poate să nu punem noi mîna pe el!... îl vom trimite
apoi peş cheş lui Mahomed, la Stambul! îş i încheiase el cuvîntarea, frecîndu-ş i mîinile ş i izbucnind în rîs.

Rîseseră amîndoi mult. Bă useră ş i mai mult. Pentru că mîncă rurile grele de porc ş i vînat din Ţ ara Românească cer
vin. Ş i-anume vin bun ş i dulce, de Dră gă ş ani. Spre dimineaţă , Zue plecase să -ş i împlinească planul, lă sîndu-l pe
vodă într-o încordată ş i destul de neliniş tită aş teptare.

Cu toate că bă useră arnîndoi la fel, vornicul nu pă rea ameţit cum era vodă .

|p Ce se întîmplase, pe urmă , cu Zue?

La asta se gîndeş te vodă , încercînd să -ş i reamintească totul, în mintea *încă tulbure de beţie.

/ Zue plecase. îl auzise că lcînd sprinten pe lespezile din sală . Apoi pe scă ri. Vocea sa ră sunase, puternică , metalică ,
în ogradă , cînd poruncise să -i fie chemaţi slujitorii din încă perile de dedesubtul palatului, unde, desigur, se
ghiftuiseră ş i ei, împreună cu ceilalţi oş teni ai domniei.

Poarta cea mică a palatului scîrţîise. Caii trecuseră nechezînd peste pragul înalt de lemn ş i tropă iseră afară .

Br

— Ce s-a-ntîmplat? ră cneş te vodă . Unde e Zue?

— Te cheamă pe mă ria ta. Doreş te să -ţi vorbească !

— El nu poate veni? îndră zneş te Radu să întrebe, cu o voce care nu mai e voce, ci numai un fel de muget, amar ş i
ră guş it.

Marele logofă t Stan îş i clatină capul.

— Din nenorocire, vornicul Zue nu mai este în stare să umble pe picioarele lui. Ş i nici să că lă rească , mă ria ta!

— Că mă raş ii!... Unde sînt că mă raş ii?! începe să strige Radu. Vodă aleargă de colo-colo.

Se împiedică în mormanul de blă nuri gră mă dite în toiul petrecerii de astă -noapte într-un colţ.

îş i smulge veş mintele de pe el. Le aruncă în patul ră vă ş it. Logofeţelul, că mă raş ii ş i copiii de casă se reped. Unii
aducîndu-i hainele de ieş ire în tîrg, altul clă tindu-l pe obraz, din mers, cu apă , ori ş ter-gîndu-l sau netezindu-i
mustaţa subţire, pentru că vodă nu poartă barbă , ş i alţii, în sfîrş it, fugind afară , poruncind să se pregă tească ş i să
se înş e-ueze caii, să se alinieze, înarmaţi, oş tenii de gardă , ş i tot ce se ş tie că mai e de trebuinţă , cînd iese din
palat, chiar aş a, fă ră multă pompă ş i pe neaş -- teptate, domnitorul ţă rii.

Pregă tirile s-au terminat. Radu, învă lit în caftanul lui cel mai gros, cu o cucă albastră pe cap ş i mă nuş i de urs,
tă tă ră ş ti, în mîini, coboară scara. Surlele sună .

Ochii îi sînt ră tă ciţi.

Marele logofă t Stan îi ţine scara, ş i domnul, proptindu-se în pîntecul care, în ultima lună , începuse să i se cam
rotunjească , încalecă destul de greu ş i, icnind, îş i vîră picioarele în scă ri. v

Nu fusese niciodată un că lă reţ prea bun, iar acum, în urma preamultor petreceri, se îngreunase de tot.

, Calul îl zguduie, clă tinîndu-l în ş a, îi face ră u. Din pîntec, i se urcă în gît un val cald ş i greţos de acreală .

Cotesc pe după zidul cel vechi ş i înnegrit de foc al palatului. O iau pe lîngă bisericuţa de lemn, cu hramul Sfîntului
Gheorghe. Bisericuţa a fost ridicată , zice-se, din porunca stră moş ului să u, Basarab-Tihomir, pe locul unde acesta,
urmă rit fiind de tă tari, fusese adă postit de un schivnic.în bordeiul luL

Nu se ş tia prin ce minune bisericuţa, deş i în întregime de lemn, scă pase din pîrjolul lui Ali-beg ş i ră mă sese
întreagă .

Trec prin ză voiul ş i mlaş tinile îngheţate de pe malul Dîmboviţei ş i dau într-o pă durice de să lcii. Urma o livadă
bogată de meri ş i de peri. Dincolo de ea, se ză rea zidul care împrejmuia marele conac al lui Zue; de fapt, acesta
fusese locuinţa marelui logofă t Lază r, sfetnicul lui Vlad Ţ epeş , care că zuse în ră zboi.

Un vînt îngheţat ş i tă ios ca o sabie ş uieră dinspre rîu. Biciuieş te obrajii galbeni âi domnitorului ş i îl trezeş te, încetul
cu încetul, din beţie.

Pe mă sură ce se trezeş te, Radu simte că încep să -l zguduie iar temerile. Acele temeri care îl nă pă deau tot mai des
ş i pe care numai în aburul vinului ş i le potolea.
Ar fi dorit ş i n-ar fi dorit să afle mai multe amă nunte asupra lui Zue, din partea marelui logofă t Stan care, subţire ş i
înalt, cu chipul colţuros ş i că ciula înfundată pe ochi, că lă reş te la numai cîţiva paş i în urma lui. Se hotă ră ş te pînă la
urmă să nu-l întrebe nimic. Să vadă cu ochii lui ce se petrecuse.

Vestiţi de doi cetaş i ai marelui logofă t Stan, slujitorii vornicului Zue deschid porţile în partea dinspre livadă .

Alaiul intră pe porţi. De îndată li se înfă ţiş ează o priveliş te care are darul să -i mă rească spaima voievodului.

Printre copacii gră dinii zac, pretutindeni, oş tenii însoţitori ai vornicului la palat.

La poalele mai multor meri cu crengile învelite în promoroacă se vă d, în ză padă , lanţurile cu care fuseseră legaţi
cei zece ţă rani.

Vodă că lă reş te înainte. Ajuns la locul unde se ispră veş te gră dina, ră -mîne descumpă nit. Cele două clă diri ale
conacului — una, veche, fortificată , care fusese a lui Lază r, ş i alta nouă , clă dită de curînd — se gă seau la cîteva
sute de metri depă rtare una de cealaltă . în care din ele se află Zue?

— Dă -mi voie, mă ria ta, zise boierul Stan, să te conduc eu.

Ş i, fă ră să mai aş tepte încuviinţarea lui vodă , o ia fa stînga, că tre casa cea mică , fortificată , unde Radu nu intrase
încă niciodată , deş i fă cuse cîteva petreceri — dintre care una chiar să ptă mîna trecută — la conacul lui Zue.

.Că lă resc pînă la casă . Aici, la uş a scundă ş i întă rită cu grinzi, le iese înainte, avînd o broboadă neagră pe cap,
mama lui Zue, o bă trînă cocîr-jată ş i cu un nas ascuţit. în jurul ei roiesc, preaplecaţi, slujitorii. Fiului să u

îi plă cuse întotdeauna să aibă mulţi slujitori. Cînd îl ză reş te pe vodă , bă -trîna începe să se tînguie ş i să plîngă :

— l-am spus, mă ria ta... L-am rugat... L-am sfă tuit să nu facă una ca asta.,. Nu m-a ascultat. Nu mă mai asculta... L-
am aş teptat atîta să vină de la Stambul. Fă cusem pregă tirile de nuntă . Ş i iată ... Pe-aici... pe-aici, mă ria ta, să -l vezi
cum a ajuns.

Marele logofă t îi ţine scara. Vodă descalecă . Cu toţii o urmează pe bă -trîna care, cu un toiag subţire în mînă ,
merge gră bită , pe sub bolţile groase ş i întă rite ca de cetate. Pă trunde într-o încă pere largă .

Pe un divan acoperit cu blă nuri, vodă ză reş te o fiinţă omenească . Bă -trîna i-l arată :

— Acesta este fiul meu ş i marele vornic al mă riei talei...

Chipul bă rbatului este bră zdat de lovituri de sabie.

Dacă nu i-ar cunoaş te veş mintele, Radu nu ş i-ar putea da seama că e Zue...

La intrarea lui vodă , ră nitul deschide ochii. Ochii îi scînteiază crunt.

— Să nu ră mînă nimeni în încă pere, afară de Mă ria sa! cere el, gîfîind fă ră vlagă .
Marele logofă t, ceilalţi boieri mai mici care îi însoţesc, ostaş ii ş i mama _ lui Zue se supun. Ies cu toţii afară .

în încă pere ră mîne numai vodă .

Acesta pă ş eş te înfrigurat. Tremură pe picioare. Se apropie de divan.

Picioarele nu-l mai ţin. Se aş ază în tă cere lîngă sfetnicul să u. Zue îş i umflă pieptul. Ră suflă de parcă vrea să -ş i dea
la o parte, cu ră suflarea, un bolovan care l-ar apă sa pe piept. începe, întretă iat, să vorbească :

— De cum... am plecat de la palat... mi s-a pă rut că vă d... un că lă reţ gonind pe lîngă balta de la Sfîntul Gheorghe...
Acesta trebuie să fi vestit ră zvră tiţilor apropierea mea... Cînd am ajuns aici... toate pă reau la locul lor. Ţ ă ranii prinş i
erau legaţi de copaci. Dar... nici un slujitor nu se vedea...

Lui vodă au început să -i tremure ş i mîinile.

Zue urmează :

— «Au adormit, blestemaţii... Au petrecut în lipsa mea... ş i-au adormit»... cugetam eu. Mîniat, i-am strigat...
poruncindu-le să reînceapă biciuirea... Atunci... ca prin farmec... ţă ranilor le-au că zut lanţurile. în locul slujitorilor
mei... s-au ivit ră zvră tiţii.

Vodă îş i simte ochii împă ienjeniţi. Tîmplele îi zvîcnesc.

— Cei care mă -nsoţeau, continuă Zue, au încercat să lupte... dar au fost repede învinş i. Eu am vă zut primejdia...
am înţeles... ş i-am încercat să fug. Atîta că ... înainte... ca un diavol... mi-a ieş it... că pitanul Ion.

— Ce spui? ră cneş te vodă , deş i, încă de la început, lui însuş i îi trecuse prin minte bă nuiala că numai că pitanul Ion
putea îndră zni să -l atace pe Zue, în conacul lui. Dar nu voise să creadă , deoarece în adîncul sufletului să u
nă dă jduia să nu fi fost astfel. Aici, în Bucureş ti? urlă el. în vecină tatea armatelor turceş ti? Că pitanul Ion?

— Da... îi ră spunde Zue. El... că pitanul Ion...

Scuipă un cheag de sînge. Pîntecul îi zvîcneş te, ca izbit de-un picior.

- — Să -l ucizi... să -l prinzi ş i să -l ucizi...

— Am să -l ucid, îi fă gă duieş te vodă . îţi jur c-am să -l ucid...

Dincolo de uş ă , mama lui Zue se jeleş te:

— L-am aş teptat atîta. L-am sfă tuit să nu-i mai chinuiască pe ţă rani...

El nu m-a ascultat. Trebuia să facă nunta... i ! Vornicul o aude.

— Nunta? se strîmbă ei. Ce nuntă ? Para nu m-a iubit. S-o mă riţi... S-o mă riţi cu ce! mai urît si... mai bă trîn boier.
îmi juri? Jură -mi... Mi-ai fost prieten...
Vodă îi pune palma pe frunte.

Simte însă jilă veala sîngelui, care-i inundă marelui vornic braţul. înfiorat, îş i trage repede mîna înapoi.

— Las-o pe Para! îl roagă el neră bdă tor. Vorbeş te-mi de celelalte.

— Am să mor! se mohorâş te marele vornic. Pentru tine... pentru scau-nULtă u domnesc... ş i pentru Mahomed... Am
să mor...

< începe să , tuş ească . , /■ Radu îl ridică puţin de spate. Tuş ea i se potoli. •> -t* Am vrut să fug... mai spune
vornicul. Ion s-a luat după mine... M-a tras jos de pe cal. Mi-a pus în gît sabia... Ş i... mi-a cerut să -i mă rturisesc...
adevă rul. De frică ... i-am spus tot... Am fost nevoit... înţelegi? Ş i tu ai fi fă cut la fel... Am fost nevoit să -i mă rturisesc
că tu ai pus la cale... ră vaş ul acela mincinos, ca din partea lui Vlad... împreună cu turcii... cu Ali-beg... Ş i că l-a scris
egumenul Sisoe.

Ai mă rturisit toate aceste taine, care erau numai ale noastre? Miş e-lule! îl apucă vodă de gît, zguduindu-l pe fostul
să u prieten. Atunci... atunci... meriţi să pieri... Ş i dacă nu ar fi fost să -nchizi ochii acum, ar fi trebuit să te ucid eu.
Vicleanule!... Tică losuleL. Vînză torule...

Radu spumega, zguduindu-l pe Zue. Ş i marele vornic, care că zuse îritr-un leş in, după ce rostise cuvintele dinainte,
se trezeş te în strînsoarea lui vodă . Aude ultimele vorbe. îi desprinde mîinile de pe grumazul să u. Se rididă puţin,
într-un cot, ş i-i ş uieră în obraz:

— Amîndoi sîntem vînză tori... Radule. Amîndoi ne-am vîndut ţara... duş manilor neamului nostru... ş i ai credinţei
stră moş eş ti... Tu... însă eş ti mai vînză tor decît mine. Pentru că tu eş ti... os domnesc... Tu... ţi-ai vîndut stră moş ii
care... care... îl apucă de haină ş i-l zgîlţîie: Tu... eş ti... din os domnesc... Radule... Ş i n-aveai voie... nu... îl zgîlţîie din
ce în ce mai tare, se lasă apoi pe spate, oftează ş i continuă : Că pitanul Ion mi-a poruncit... să ieş im... amîndoi...
că lă ri... în mijlocul tîrgului...

— în mijlocul Bucureş tilor?...

— Dar.. Da... vorbeş te el tot mai greu. Să mă rturisesc... cu glas tare... , tuturor... în faţa bisericii Sfîntului
Gheorghe...clă dită de stră moş ul tă u Ba-' sară bt-Tihomir... ţinîndu-mi palma pe inimă ... cele ce-i mă rturisisem ş i
lui...

Zue îş i dă ochii peste cap.

tui vodă aproape că i-a pierit ră suflarea.

Apucă o carafă cu apă de pe masă ş i o deş ertă deasupra capului fostului să u prieten în agonie.

—- Ş i asta ai fă cut-o?.. ră cneş te el, cînd Zue îş i întredeschide iar ochii.

Nu... asta nu... n-am fă cut-o... Pentru tine.?. n-am vrut s-o fac...

Vodă ră suflă uş urat.

— Am încercat din nou... să fug... mai povesteş te Zue. Ion m-a ajuns ş i, , m-a silit să lupt...

— Cel puţin l-ai ră nit? întrebă vodă . Mînuieş ti bine sabia... L-ai ră nit?

Zue îş i clatină capul, rînjind. Gura i s-a strîmbat.

— Cum să ajungi să -l ră neş ti?... Luptă ca diavolii... Ca diavolii... N-am izbutit... nici mă car să -l ating... Iar cînd mi-a
dat lovitura din urmă ... mi-a spus...

Vodă îl apucă de umeri ş i-l zguduie.v

— Ce ţi-a spus?... Ce?...

— Că ... pînă la sfîrş it... ai să pieri ş i tu... Pentru că ... ş i pe sîngele tă u... am jurat... mincinos... lui Matei... la Braş ov...

Radu se ridică de pe divan. Se dă cîţiva paş i înapoi. Priveş te îngrozit pe fostul să u prieten.

Buzele marelui vornic se fă ceau tot mai vinete, în vreme ce ochii, sub pleoapele grele, i se albeau.

Capul îi că zu pe spate.

Înviorîndu-se totuş i pentru o clipă ş i întinzîndu-ş i mîna spre Radu, mai spuse, horcă ind:

— Că ... pînă la sfîrş it... vei pieri ş i tu..-, negreş it... ca toţi aceia care l-au vîndut... ş i l-au lovit pe la spate pe... mă ria
sa Vlad...

— Eu sînt mă ria sa... Eu... Nu el... nu! ţipă , ca scos din minţi, Radu.

Acela care fusese marele vornic Zue nu-l mai putea auzi. Trecuse pe

tă rîmui celă lalt. Aş a cum ră mă sese însă cu mîna întinsă peste trup ş i cu degetul ară tă tor îndreptat spre Radu,
pă rea că încă se mai uită , cu ochii lui aibi, holbaţi, la vodă ş i horcă ie furios:

— ...vei pieri... ş i tu... ca toţi aceia care l-au lovit pe... mă ria sa... Vlad...

Radu îş i ridică mîinile la tîmple. Izbeş te cu picioarele în uş ă ş i se repede afară , urlînd.

«Degeaba fugi!»... îl preveni, în gînd, ră nitul pe vodă . Eş ti cel dintîi ş i cel mai mare vinovat... Nu poţi scă pa!... Tu,
Zue ş i egumenul Sisoe!... Tu ş i egumenul Sisoe!... Tu ş i... Sisoe! Tu!... Am jurat!... Am jurat!... Am jurat!.., Tu ş i
Sisoe!... Tu...

Ş i, de îndată , i se ivi în minte chipul rotund ş i puhav al egumenului.

«Era în dimineaţa zilei de 24 decembrie a anului 697014 de la Facerea lumii» îş i reaminteş te, cu toată fierbinţeala în
care se zbate, ră nitul.
Plecînd, în zori, de la schitul Corbenilor, egumenul Sisoe se simţea cum nu se poate mai bine.

Vîntul se potolise. Norii, care întunecaseră cerul cîteva zile de-a rîndul, se risipiseră . Un soare rece, dar vesel ş i
luminos, fă cea să sticlească ză pada, aş ezată într-un strat gros, pe tot întinsul drumului.

Egumenul a dormit bine, în timpul nopţii, pe un morman de blă nuri. Se vede că a dormit bine după toată
înfă ţiş area sa proaspă tă ş i odihnită . Pîn-tecul lui mare se leagă nă domol, în trapul liniş tit al calului, în vreme ce
că lă reş te — urmat de patru oş teni — că tre noua cetate de scaun, Bucureş ti.

Mulţumirea pe care o are în dimineaţa aceasta îi vine, în bună parte, ş i de la gîndul, rumegat mereu sub frunte, că
numai în timpul domniei ră posatului Vladislav a mai fost sfinţia sa în atîta cinste, precum se gă seş te astă zi, de cînd
în Ţ ara Românească stă pîneş te mă ria sa Radu.

«Deş i, la drept vorbind — mai cugetă Sisoe — faptul că lucrurile stau astfel nici nu poate fi de mirare. Că ci toată
lumea ş tie cu cîtă pricepere m-am stră duit, ală turi de vistiernicul Fior ş i de alţi mari boieri, ca fostul domnitor Vlad
să fie doborît.»

Este adevă rat că , numai cu cîteva luni în urmă , egumenul trecuse printr-o îngrozitoare primejdie. ■_ A V

Fusese cît pe-aci să se urce în ţeapă , împreună cu alţi cinci mari boieri, învinuiţi de uneltiri. în acel ceas de
cumpă nă , sfinţia sa, mai iscusit decît ceilalţi, în loc să fugă , a avut grijă să se înfă ţiş eze de bună voie la palat. S-a
dus desculţ ş i îmbră cat în zdrenţe. Bă tînd mă tă nii, i-a jurat lui Vlad că , în semn de că inţă , se va retrage, pentru tot
restul vieţii, în pustnicie, sus, în codri.

Vlad a avut o clipă de slă biciune. S-a înduplecat ş i l-a lă sat să plece.

Drept mulţumire, egumenul a început să urce spre munte, desculţ ş i cu o traistă în bă ţ.

Dar, pe că ră ri ocolite, s-a întors, l-a cerut ocrotire mă riei sale Radu, care hă lă duia pe lîngă oş tjje lui Mahomed.

Pentru atîta încredere în domnitorul Radu, ca ş i pentru toate celelalte slujbe fă cute otomanilor, cît timp a stat la ei
în tabă ră — slujbe de care egumenului, ce-i drept, nu prea îi place să -ş i mai aducă aminte — însuş i sultanul
Mahomed l-a lă udat. La rîndul să u, domnitorul Radu i-a fă gă duit, în ziua intră rii sale în Tîrgoviş te, că va preface
vechea aş ezare că lugă rească , purtă toare a hramului Sfîntului Nicolae din Deal, unde ocîrmuia egumenul, într-o
mînă stire dintre cele mai mari ş i mai de seamă din ţară . Ş i, fiindcă atît chiliile, cît ş i biserica, care fuseseră ridicate,
odinioară , de Mircea cel Bă trîn, din lemn, ajunseseră — după ce mînă stirea îi gă zduise pe otomani — într-o stare
de plîns, el, Radu al lll-lea, cel Frumos, nepotul ctitorului, hotă rîse să le dă rîme ş i să le reclă dească din piatră .

în gîndurile sale, egumenul mai visa ş i o vreme cînd, cu o oarecare stră duinţă , ar fi izbutit să se aş eze în jilţul
mitropolitan. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, îş i dă dea ş i sfinţia sa seama că trebuie să aibă puţină ră bdare.

Oricum, era un lucru de deosebită cinste că însuş i domnitorul îl chemase la Bucureş ti ca să slujească în biserica
domnească , nu numai în cursul nopţii, cu prilejul Cră ciunului, ci ş i la cununia de mîine. Slujba că să toriei
voievodului Radu cu frumoasa domniţă Maria-Despina urma să fie de o mare stră lucire. Cele mai de seamă feţe
bisericeş ti din ţară , ca ş i vreo cîţiva alţi mari ierarhi ai ortodoxiei, de peste hotare, aveau să slujească la nuntă .
Pe lîngă toate aceste pricini de mulţumire, egumenul Sisoe avea ş i una de nemulţumire.

Pricina nemulţumirii era aceea că egumenului îi chioră iau maţele. Din pîntec i se ridicau, întruna, un soi de sunete
subţiri. Aceste sunete îl fă ceau de ocară faţă de oamenii de oaste care îl însoţeau din porunca domniei.

Plecînd laolaltă cu el din Tîrgoviş te, oş tenii dormiseră , în timpul nopţii, împreună cu sfinţia sa, la schitul din
Corbeni. Urmau să -l însoţească , mai departe, pînă la Bucureş ti, stînd mereu de strajă , de teama cetaş ilor lui Ion.

Ori, chioră iturile acelea nu-i dă deau pace. începuseră să -l necă jească , la foarte scurtă vreme după plecarea de ia
schit. Ş i ele se datorau faptului

că sfinţia sa nu prea era obiş nuit cu ră bdatul. Trebuia să mă nînce cît se poate de des, ş i numai bucate bune.

Dacă ar fi că lă torit, avînd lîngă el, ca altă dată , numai doi-trei că lugă -raş i, lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Ar fi
putut porunci că lugă raş ilor să ia cu ei, în desagă , cele de trebuinţă , ş i s-ar fi îndestulat după plac.

Aş a însă , fiind însoţit de oş teni, trebuia să postească .

Toate acestea nu se tră geau din altceva — se mînia amarnic în sine Sisoe — decît din pricina blestematului de Ion.
Ră zvră titul îş i trimitea oamenii pe toate drumurile. Voinicii lui se iveau acolo pe unde nici cu gîndul nu gîndeai,
lovindu-i nu numai pe turci, pe oamenii noii domnii sau ai marilor boieri, ci ş i pe aceia ai aş eză rilor mînă stireş ti,
care trecuseră de partea lui Radu.

De aceea ş i egumenul îl afurisea pe Ion ori de cîte ori îi sta în putinţă ş i după cum îi venea la gură mai bine. Era
încredinţat că bunul Dumnezeu îi va da ascultare, osîndindu-l pe ră zvră tit, potrivit blestemelor ş i dorinţelor sale.

Partea rea era mai ales aceea că ră bdatu^trebuia să ţină pînă la noapte cînd, după slujbă , ar fi putut, în sfîrş it, să
se dezlă nţuie: să ş e hră nească ş i ş a bea după plac.

|.5 Fusese, de altminteri, poftit la curte, la ospă ţul de nuntă . k Se ş tia că , în vederea acestui ospă ţ — cel dintîi pe
care Radu îl da de la încoronarea sa ca domn — că mă raş ii ş i logofeţeii curţii alergaseră , vreme de cinci să ptă mîni,
ca să adune tot ce se putea gă si mai bun ş i mai de soi, de mîncat ş i de bă ut, prin întreaga ţară .

Se strînseseră , astfel, vite, oi, porci, apoi miei, purcei de lapte, pă să ri ş i pescă rie, fă inuri, miere ş i diferite trufandale
cumpă rate din Moldova, din Transilvania ş i chiar de departe, tocmai din ţara nemţească ş i din ţinuturile frînceş ti,
veneţiene, florentine ş i genoveze.

Radu voia să facă o nuntă cum nu se mai pomenise în Ţ ara Românească . Însurîndu-se cu o fată atît de gingaş ă ,
iubită de toţi aceia care o cunoş teau, cum era domniţa Maria-Despina.

Egumen^ Sisoe cască . Dar, continuînd să se gîndească la toate mormanele de bună tă ţi pe care ş i le închipuia
îngră mă dindu-se, întîi pe mese, cu prilejul ospeţelor domneş ti, apoi în pîntecul să u încă pă tor, simte cum îi
coboară un fel de că ldură plă cută din gîtlej în stomac, mîngîindu-l ca un balş am.

Spre mîhnirea lui, toată această mulţumire ş i plă cere, simţite dinainte, i se risipesc, din pricina neîncetatelor
zgomote iscate în pîntec.
De necaz, îş i lasă guş a umflată , care îi seamă nă cu un mic cimpoi alb, ş i barba gă lbuie-că runtă în piept. Cu ochii
lui mici, înecaţi în gră sime, de sub genele dese, cată bă nuitor în jur, să vadă dacă i-au auzit oş tenii chio-fă iturile. '
a

Aceş tia, ce-i drept, schimbă între ei, pe furiş , priviri pline de tîlc ş i zîm-besc.

«Nu poate fi decît un singur mijloc să -mi liniş tesc pîrdalnicul acesta de burdihan — îş i spune sieş i egumenul, în
timp ce se leagă nă pe cal — să -i potolesc chioră iturile, să -l silesc să mai rabde pînă la noapte. Voi porunci să se
facă un popas, în hanul de la ră scrucea Gherganilor. Acolo, plîngîn-du-mă că sînt ostenit ş i am nevoie să -mi
odihnesc puţin oasele, ca să pot merge cu bine mai departe, voi cere să mi se pregă tească odaia cea mică , de sus,
unde am mai ospă tat eu de-atîtea ori. Hangiul, care mă ş tie, mă cunoaş te ş i îmi pricepe slă biciunile, mă va hră ni
ş i mă va adă pa, pe ascuns, cu bucate de frupt.»

Sfă tuindu-se astfel pe sine însuş i cum trebuia să se descurce mai bine, egumenul plescă ie din limbă . Buzele groase
i se umezesc. Ochii îi lucesc, ca aceia ai unui drumeţ îngheţat care, gă sind, după multă oboseală ş l ră tă cire, un
adă post, se apropie, cu mîinile întinse, de flă că rile binefă că toare ş i jucă uş e din vatră .

«Oho! Ce-am să mă ghiftuiesc ş i ce-am să beau!...» îş i regă seş te sfinţia sa veselia.

Ş i fă ră să vrea îi trece prin minte un cîntec, pe care-l ş tia din tinereţe:

Bun e mielul în frigare Ş i vinul are că tare, Beau voinicii de-l usucă ,

Nu se-ndură să se ducă .

Gîndind în acest fel, egumenul strînge între pulpe grumazul zdravă n al bidiviului bă lan pe care că lă reş te. Deoarece
acesta — nefiind de soi iute, valah, ci de obîrş ie de prin ţara germanilor, adus anume pentru sfinţia sa, ca să poată
că lă ri lin ş i să nu pă ţească pocinoguri pe drum — era greoi. Avea un pas neobiş nuit de domol.

— Hiii, gloabă ! îl suduie egumenul, în minte cu bucatele de la han. Al dracului animal... Parcă mă duce după
mort... Am îngheţat de tot... adaugă el, ca să -l audă oş tenii ş i să nu priceapă de ce, dintr-o dată , după ce se
tîrîseră atîtea ceasuri pe drum, îl apucase graba.

Totuş i, un oş tean pricepe ş iretlicul. Face cu ochiul soţilor să i şi-l îmboldeş te pe bă lan, din spate, cu suliţa.

Bă lanul începe să se zorească .

Ceilalţi cai, care merseseră oînă atunci încet, pe urmele bă lanului, îş i iuţesc, de asemenea, paş ii.

Din cînd în cînd, bă lanul, pentru că nu-i este foame, iar cu frigul ş i ză pada a fost obiş nuit încă de cînd era mînz, îş i
domoleş te din nou pasul.

Oş teanul îl înţeapă atunci cu suliţa. Bă lanul îş i întoarce capul, privin-du-i mustră tor, cînd pe oş teanul care-l
îmboldeş te, cînd pe egumenul Sisoe.
Dar, cum, necum, în zare se iveş te bisericuţa de la Ghergani. Curînd se vede ş i acoperiş ul ţuguiat al hanului «La
cocostîrcul albastru» — han care a fost clă dit, cu destui ani în urmă , de un sas din Sibiu.

De data aceasta egumenul nu se mai poate stă pîni. Cu toate că se gă sesc în postul Cră ciunului cînd, după datina
veche, nici un animal nu se cuvine să fie bă tut, începe să -l izbească pe bă lan, întîi cu tocurile ciubotelor sale mari
ş i-apoi cu bă ţul pă storesc.

Un fum albastru-cenuş iu, amintitor de odihnă , a că ldură ş i a bucate gustoase, pregă tite pe vatră , se ridică , fă ră
încetare, din hornul rotund ş i gros al hanului. Fumul aici se înş urubează în vă zduhul ceţos, aici se spulberă în vînt.

în jurul clă dirii hanului — han întă rit ca un fel de cetate — se vă d slugile robotind. O femeie scoate apă din puţ. Pe
cînd un bă rbat vîrstnic ş i cam ghebos aleargă de colo-colo, îngrijindu-se de caii drumeţilor.

Egumenul ş i oş tenii să i intră în ogradă .

Cu toţii descalecă . Sisoe, cu burta înainte, se rostogoleş te în han, lă -sîndu-i pe oş teni în urmă să se descurce cum
or ş ti.

în încă perea largă a hanului, egumenul este întîmpinat de o că ldură blîndă ş i învă luitoare, dar ş i de un miros de
cojoace, că ciuli, ciubote, sudoare, ceapă ş i rachiu.

Sisoe îş i desface ş uba, că ptuş ită cu două rînduri de blă nuri, lă sînd să i se vadă , legă nîndu-i-se pe pîntec, crucea
iată de aur, legată de un lanţ gros, bă tută în rubine ş i stră lucind orbitor.

Că lă torii poposiţi în han, cei mai mulţi ţă rani, slugi boiereş ti sau pă stori, dar ş i vreo doi neguţă tori ş i meş teş ugari
din Tîrgoviş te sau Bucureş ti îş i dau seama pe cine au în faţă ş i se ridică repede, plecîndu-ş i feţele bă r-boase.

Mai mulţi că lugă ri, dintre care unul beteag, în cîrjă , care se mulţumea, la o margine de masă , cu o bucată de
mă mă liguţă de mei, cîteva cepe sparte cu pumnul ş i un drob de sare, îngenunchează în faţa sfinţiei sale
egumenul, după datina veche. '

La fel, se gră besc să se plece înaintea egumenului hangiţa ş i cîteva ternei.

—.Blagosloveş te, pă rinte egumene! zic ei toţi, începînd să se perinde, unul cîte unul, prin faţa sfinţiei sale.

Unii îi să rută inelul cu piatră de olmaz. Alţii, mai nepricepuţi, mîna. Primesc, în schimb, binecuvîntarea lui
pă storească , fă cută însă numai cu vîrful degetului ară tă tor, pentru că sfinţiei sale îi este neînchipuit de foame ş i se
gră beş te.

r Cel din urmă se înfă ţiş ează hangiul, un grec fugit de la Adrianopole care, ca mulţi alţii din neamul să u, trecuse
peste Dună re, după ce Mahomed al li-lea cucerise Constantinopolul. ş i se aş ezase aici.

Egumenul, cînd hangiul ajunge în faţa lui, îi porunceş te tare:

— Vezi, îngrijeş te-te, jupîne hangiu, de încă perea cea mică , de sus, că ci sînt trudit de drum ş i trebuie să mă
odihnesc oleacă !
în taină , însă , îi ş opteş te:

— Dar vezi ş i de cele de trebuinţă pîntecului unui că lă tor ostenit!...

Hangiul îş i ridică obrazul, care-i seamă nă cu un bulgă re de seu rînced,

ş i îl priveş te mîhnit. O nenorocire se petrecuse, ş i hangiul, bolborosind, i-o povesteş te. Neş tiind că va poposi
astă zi, aici, egumenul, stă pînul hanului dă duse încă perea cea mică , pentru odihnă , unui tînă r drumeţ.

Egumenul se învineţeş te. ,

îş i simte pîntecul mai gol decît un butoi fă ră fund. Maţele îi chioră ie cu furie. Cîţiva ţă rani de la masă nu se pot
stă pîni. încep să rîdă . Asta îl ne-pă jeş te mai ră u. în spatele lui, s-au sţrîns, între timp, oş tenii.

înnebunit de foame ş i sete — pentru că foamea ş i setea întotdeauna îl înnebuneau — egumenul rosteş te:

— Hangiule, dar încă perea aceea nu se cuvine să fie folosită decît de oamenii de vază , dregă torii domniei, marii
boieri sau înaltele feţe bisericeş ti. Cine este tînă rul care a cutezat să ţi-o ceară ?

4 Grecul se plecă de ş ale. Faţa lui unsuroasă se întunecă :

— Nu ş tiu să -ţi spun, sfinţia ta, pentru că tînă rul drumeţ nu a binevoit să -mi ră spundă ... cu toate că l-am
întrebat... Dar, după priceperea mea la oameni, socotesc că trebuie să fie vreun că rturar, pesemne un gră mă tic.

— Aş a? se supă ră mai ră u Sisoe. Vreun gră mă tic? Du-te dară la el. Po-runceş te-i să pă ră sească încă perea. Ş i nu
uita să -i spui că dau această poruncă eu, cel care mă bucur de o înaltă cinste din partea noului nostru domnitor — ş i
egumenul binecuvîntă cu trei degete strînse laolaltă — mă ria sa Radu! t - - . .y-

Hangiul se repede să împlinească porunca, ş tiind ce însemna supă rarea egumenului ş i ce urmă ri triste putea să
aibă pentru negoţul să u. Nu apucă să pună însă piciorul pe prima treaptă a scă rii, cînd o voce limpede se aude:

— Poate, din partea... vînză torului Radu vrei să spui, egumene Sisoe!

Ivit de nu se ş tie unde, un flă că u cu pletele bă laie, fîlfîitoare pe umeri,

îmbră cat în veş minte obiş nuite de că rturar, înaintează cu repeziciune că tre egumen. Se apropie de el, privindu-l
drept în ochi.

— Poate cu prietenia vînză torului de valahi, de domn ş i de ţară , Radu, te mîndreai! îi repetă tînă rul.

Sisoe ră mîne ţeapă n. Oş tenii nu ş tiu ce să facă . Că lă torii, înţelegînd că aveau să se petreacă niş te întîmplă ri
destul de neobiş nuite ia han, încep să se ridice ş i să se tragă deoparte.

Deodată , egumenul îş i aminteş te că este însoţit de oş teni.

— Cum îndră zneş ti să -mi gră ieş ti mie, fă ră sfială , asemenea cuvinte de hulă cu privire la slă vitul nostru stă pîn ş i
domnitor? se ră ţoieş te el. în genunchi... gră mă ticule, de vrei să nu te coste viaţa. Cere-mi blagoslovenia ş i
iertă ciunea, ş i spune-mi cine eş ti!...

— Cine eş ti? strigă ş i oş tenii, însoţitori ai egumenului, scoţîndu-ş i să biile de la brîu.

— Dacă ţii neapă rat să afli pe cine-l ai în faţă , îi ră spunde tînă rul cel bă lai egumenului, nearuneînd nici mă car o
privire oş tenilor lui înarmaţi, afiă Că eu sînt... că pitanul Ion!... '

Egumenul începe să se bîlbîie:

— Că pitanul Ion?...

Întîlnirea i se pare de necrezut. Cu degetul lui gros arată hainele de tîrgoveţ ale tînă rului.

— Vestitul că pitan Ion?...

— Chiar el! începe să rîdă tînă rul, îmbiindu-i un jilţ. la loc, egumene Sisoe. Tocmai te aş teptam!...

— Tocmai mă aş teptai?...

— Te aş teptam! repetă că pitanul. în ce vă priveş te pe voi, se adresă el oş tenilor, nu veţi pă ţi nimic, dacă vă
aruncaţi armele la picioarele mele ş i ră mîneţi liniş tiţi deoparte, ca să priviţi ş i să auziţi toate cîte se vor petrece
astă zi la «Cocostîrcul albastru»...

Oş tenii ş i-au că scat gurile. Cu ochii cît cepele îl privesc pe că pitanul Ion. Fuseseră trimiş i să -l apere pe egumen, la
nevoie. Nă dă jduiseră însă , din toată inima, să nu dea ochii nici cu faimosul că pitan, ş i nici cu vreunul dintre
turbaţii să i luptă tori, ş tiind prea bine ce pă timiseră ş i alţii care îi în-tîlniseră ş i nu le dă duseră ascultare.

Stă teau în cumpă nă , neş tiind ce era mai bine să facă să u să ră spundă , cînd egumenul — mai reped^ ş i mai vioi
decît s-ar fi putut oricine aş tepta din partea unui bă rbat destul de vîrstnic ş i cu un pîntec atît de mare — se azvîrle
înapoia lor. Punîndu-se astfel la adă post, după cum socotea el, începe să strige, cu un glas ascuţit, agitîndu-ş i
întruna pumnii:

— E ră zvră tit... Ră zvră tit împotriva mă riei sale Radu... Legaţi-I sau, la nevoie, ucideţi-IL. Altminteri veţi da socoteală
la Bucureş ti. Aceasta e porunca mă riei sale Radu!,... j ■

înspă imîntaţi de ameninţă rile egumenului, oş tenii se hotă ră sc să lupte. Acela care-i conduce se avîntă în faţă , cu
sabia ridicată .

— După mine! le porunceş te el.

Ceilalţi trei oş teni îl urmează .

în aceeaş i clipă , unul dintre că lugă rii care stă tuseră pînă atunci liniş tiţi la masă îi aruncă lui Ion o sabie scoasă de
sub rantie. ~ — Mulţumesc, Bucure! strigă Ion prinzînd, din zbor, de mîner, sabia. Ş i, mînuind-o într-un fel anume,
ţinînd-o curmeziş , opreş te în tă iş ul ei lovitura dată de că petenia oş tenilor.

Apoi mai face încă două miş că ri, ş i că peteniei îi sare sabia din mînă . Că petenia se apleacă s-o ia de jos. Se
pomeneş te însă cu nasul în podele. O izbitură zdravă nă de picior l-a trîntit la pă mînt.

Ceilalţi trei oameni, la rîndu-le, încearcă să lupte cu Ion. Masa ş i laviţele sînt împinse deoparte. Sala cea mare a
hanului se goleş te în mijloc.

Oş teanul, care fusese trîntit, izbutise, în vremea asta, să se ridice.

Cu toate că încă se vă ita de durerea loviturii primite cu piciorul în ş ale, se repede spre uş ă , ală turi de care îş i
ră zimase suliţa. Apucă arma de mî-nerul ei king ş i-o azvîrle spre Ion.

Că pitanul se retră sese cu spatele că tre unul din stîlpi. Ţ inea în mîna stîngă , de picior, un scaun, pă strîndu-ş i în
dreapta sabia.

— Ucideţi-I pe ră zvră tit! continuă să ţipe egumenul.

Că lă torii, toţi cîţi se află în han, s-au gră mă dit lîngă vatră . Urmă resc, încordaţi, desfă ş urarea bă tă liei, nelă sînd să
le scape din ochi nici o miş care a celor ce se înfruntă . Ochii unora dintre ei stră lucesc. Cîţiva îş i ş optesc bucuroşi:

— S-o fi îri^prs mă ria sa VladL.

Invîrtindu-ş i sabia, după obiceiul să u, ş i folosind scaunul drept scut, Ion porneş te la atac.

Bucur, Mihailo ş i Farmă — deoarece ei sînt că lugă rii ză riţi de Sisoe, cînd pă trunsese în han — încep să rîdă . Nici
unul nu se îndoieş te asupra felului în care se va sfîrş i bă tă lia.

într-adevă r, armele oş tenilor domneş ti, sub repeziciunea loviturilor date de că pitanul Ion, pornesc să zboare,
ză ngă nind, fiecare în cîte un alt colţ.

Deş i acesta pare că nu luptă decît în glumă , să biile ş i suliţele li se frîng oş tenilor, ca niş te aş chii. Ş i doar mă rinimia
că pitanului face ca ei încă să -ş i mai pă streze capetele pe umeri.

Oş tenii îş i dau acum lă murit seama că sorţii bă tă liei — cu toate că se ră zboiesc patru contra unu — nu sînt de
partea lor.

îngroziţi, strigă că se predau. Nu înţeleg să -ş i mai primejduiască viaţa, luptînd cu un asemenea bă rbat, chiar dacă
— aş a cum spun ei — este vorba de cinstea mă riei sale Radu. Unul după altul îş i ridică mîinile.

La porunca lui Ion ş i în rîsetele că lă torilor, se înş iruie de-a lungul unui perete.
Bieţii oş teni se stră duiseră , din toate puterile, sa biruie. Nu meritau să fie luaţi în rîs. îş i puseseră în joc, ca să
învingă , toată priceperea ş i pregă tirea lor militară . Ş i nu era vina lor dacă nu izbutiseră să -i dea că pitanului Ion
nici mă car o singură lovitură de suliţă sau sabie.

Cel de pe urmă care se dă învins este oş teanul-că petenie. _ Ră sturnat pentru a nu ş tiu cîta oară la pă mînt, cu
vîrful să biei la jun-

ghietura gîtului, acesta — neîndoios cel mai viteaz dintre toţi patru — îş i ridică de asemenea mîinile, în semn că se
predă .

Oş tenii învinş i ră mîn ş i mai uimiţi, cînd îş i dau seama Că lîngă ion se mai aflau de fapt, acolo în han, ş i alţi cîţiva
prieteni de-ai să i. Dar că aceş tia primiseră poruncă aspră să nu se amestece, în nici un fel, oricum s-ar . fi sfîrş it
bă tă lia.

Fă gă duiesc deci tuspatru supunere, mă rturisindu-ş i totodată pă rerea de ră u că nu fă cuseră lucrul acesta de la
bun început.

Că pitanul îi pofteş te pe toţi cei care se gă sesc în han să se aş eze în jurul mesei.

Egumenul, înfricoş at, se tîră ş te pînă la jilţul pe care i-l întinde Ion. Se lasă tremurînd.

în capul mesei ia loc că pitanul. Ală turi de el, în dreapta, stau Bucur, Mihailo ş i Nă stase. în stînga, Farmă , Alexe,
Gheorghe ş i alţi cîţiva cetaş i.

Restul de oameni, ţă ranii, oş tenii ş i hangiul s-au aş ezat în continuare, de-o parte ş i de alta a mesei.

Că pitanul ridică mîinile. Se face liniş te, r — Prieteni ş i neprieteni! rosteş te el. Judecata aceasta o vom face în

numele tuturor urmaş ilor noş tri, cu dorinţa ca ei să afle, cîndva, adevă rul adevă rat. în acest fel hula nu va că dea
asupra celor nevinovaţi, ci peste aceia care o merită . Nemaiavînd în Valahia un domnitor al nostru drept-le-giuit —
deoarece Radu nu este decît un vînză tor de ţară , adus de otomani — în faţa că ruia să -l chemă m la judecată pe
egumenul Sisoe, l-am aş teptat în acest han. îi cunoş team prea bine nă ravurile trupeş ti ş i eram încredinţaţi că o să
poposească aici...

Printre oamenii de la masă se stîrnesc murmure. Cîţfya ţă rani izbucnesc în hohote.

Sisoe îş i lasă în jos ochii. Că pitanul urmează :

— Jură , egumene, că ne vei spune adevă rul cu privire la un anume ră vaş !...

Egumenul clipeş te.

— Jur că voi spune adevă rul, dacă nu mă ucideţi...

— Nu uita însă că noi, cîţiva de-aici, cunoaş tem adevă rul acesta în întregime! îl înş tiinţează Ion.
Egumenul se zmiorcă ie. Trupul îi tremură ca o piftie. însă neavînd alta ce face, începe să povestească , mai ajutat ş i
îmboldit, ce-i drept, uneori, de Farmă ş i Bucur.

Povesteş te tot ceea ce, datorită destă inuirilor lui Mihailo ş i a mă rturisirii lui Zue, ră zvră tiţii lui Ion cunoş teau mai
de mult.

Că lă torilor care erau în han, dar nu avuseseră încă de unde să afle aceste îngrozitoare taine, nu le vine să creadă .

— De-atîta mîrş ă vie au fost în stare Radu ş i Zue? Ş i un sfinţit egumen Sisoe ş i-a putut întina mîna cu asemenea
slove? se miră ţă ranii, tîrgoveţii, bă rbaţii ş i femeile, hangiul ş i oş tenii.

— Ce te-a putut face să te înjugi la o astfel de lucrare, în afară de porunca domniei ş i de*simţirile sfinţiei tale faţă
de marii boieri neprieteni ai domnitorului Vlad? îl întreabă Farmă , surîzînd subţire, pe egumen, cînd acesta ş i-a
sfîrş it povestea.

Sisoe s-a ghemuit în jilţ. Priveş te spre pă mînt. Prinzînd totuş i puţină inimă , pentru că gră mă ticul îi vorbise blînd,
îş i ridică iar ochii.

— Norodul nostru era să tul de ră zboaiele mă riei sale Vlad, gră mă ticule

Farmă , îi ră spunde el, că pă tînd tot mai mult curaj," deoarece avea încredere deplină în priceperea sa de a vorbi.
Da, gră mă ticule... pentru că aş a, fă ră rantie, te recunosc cine eş ti, adaugă el, cu un ton oarecum ameninţă tor. Cu
toate că ai slă bit ş i ai lă sat să -ţi crească mustă ţile ş i barba; că lugă reş te, din belş ug. Ş i eu, scriind acel ră vaş , nu
am fă cut altceva decît am slujit încheierea pă cii.

•v? — Mai înainte de orice, tocmai sfinţia ta, faţă bisericească , nu aveai dreptuLsă slujeş ti încheierea pă cii printr-o
minciună ş i-o înş elă torie fă ră seamă n, se mînie Gheorghe.

; — în al doilea rînd, vorbi ş i Bucur, mă ria sa nu a-nceput ră zboiul decît cînd a aflat că Mahomed pune la cale să
ne preschimbe ţara în paş alîc turcesc...

— în al treilea rînd, spune Mihailo, pacea — aş a cum este astă zi încheiată de Radu — aş ază Ţ ara Românească la
cheremul sultanului...

— Cu toate astea, noi nu ne-am pierdut încrederea că vom putea tră i Cîndva din nou liberi, în pace, pe-ntreg
pă mîntul stră moş esc, ş i după placul nostru, nu după voia ş i poruncile lui Mahomed, rosteş te un bă trîn.

Că pitanul Ion se întoarce că tre moş neag. Ochii lui sînt în flă că ri, :.}. — Cuvînt de aur ţi-a ieş it din gură , bă trîne, îi
glă suieş te el. Pentru că tocmai împotriva încercă rii lui Mahomed de a ne lua libertatea ne-am ridicat noi ş i l-am
urmat în luptă , fă ră să ş ovă im, pe mă ria sa Vlad!... k — lată ce pace ai slujit! îi strigă Gheorghe, înfuriat,
egumenului.

— Să fie pedepsit!... Să fie pedepsit!... cere mulţimea de ţă rani ş i de tîrgoveţi, într-un singur glas.
— Eu nu sînt vinovat, îndră zneş te egumenul, nă dă jduind încă , în sinea lui, într-o minune. Eu n-am fost decît mîna
care a aş ternut cuvintele lui Radu. Iar Radu pe ale lui Mahomed, ocrotitorul să u. Pedepsiţi-I pe Radu, că ci el mi-a
poruncit. Iar eu eram dator să -i împlinesc porunca. E domnitorul ţă rii... Ş i, afară de asta, mă că iesc...

— Cu asta nu te-ai spă lat de vină ! strigă mulţimea.

Egumenul se bîlbîie:

— V-am împlinit dorinţa... V-am mă rturisit tot...

Ion îl priveş te, ca ş i ia sosire, pe egumen în ochi:

— în faţa noastră da. Numai că asta poate fi oare de ajuns?

jte — Nu! se reped oamenii care mai de care. Să facă sfinţia sa aceleaş i mă rturisiri ş i înaintea dregă torilor regelui
Mateiaş . Craiul trebuie să afle ce nedreptate a să vîrş it ş i datorită cui...

Sisoe îş i clatină mormanele de gră sime. Priveş te înfricoş at împrejur, ş i mai cu seamă spre Ion, în mîna că rtiia ş tie
că i se află soarta. {:? — Să mă trimiteţi, adică , peste munţi?... La regele Mateiaş ?... Am să pier!... Am să pier!...

— Aş a au hotă rît, la judeţ, oamenii aceş tia, atît cei cunoscuţi, cît ş i ceix necunoscuţi nouă , îi ră spunde, în numele
tuturor, că pitanul Ion.

— Că ruţa, de altminteri, se gă seş te afară ş i te aş teaptă ! îi arată Bucur egumenului uş a ce dă dea în ogradă .

— Daţi-mi, cel puţin, să mă nînc! Sînt mort de foame! se jeluieş te egumenul, vă zînd că nu mai are nici o altă
nă dejde de scă pare.

— Daţi-i să mă nînce ceva, înainte de a porni la drum! încuviinţează Ion.

Bucur ia dintr-un taler un rest din mă mă liga de mei ş i cîteva coji de ceapă .

■'"/

— De astă zi înainte, îi spune el, ş i pînă cînd mă ria sa Vlad va ieş i din temniţă , atîta îţi va fi tainul pe-o zi. Vei posti
ş i te vei ruga s-ajungă slobod ş i să se înapoieze în ţară , ca să te poţi ş i sfinţia ta iară ş i hră ni, cum ai fost
învă ţat... ' v,

i — Voi pieri pînă -atunci!... Voi pieri!... se caină egumenul. Dar pînă una-alta, nu s-ar putea să -mi daţi o ulcică de
vin? se milogeş te el.

Alexe îi aduce, din gă leata de lemn, de lîngă uş ă , un că uş plin cu apă .

Sisoe priveş te cu silă apa ş i împinge că uş ul de-o parte.

— Dacă nu bei, o azvîrl! Ş i altă bă utură cam pînă mîine la amiază nu vei primi, îl înş tiinţează el.
Egumenul, auzind aceste cuvinte, se sperie, la că uş ul din mîna lui Alexe ş i soarbe lacom apa.

— Duceţi-I în haraba! rosteş te tă ios Ion.

Nă stase ş i Gheorghe îl prind de subţiori.

Egumenul începe să plîngă cu lacrimi cît pumnul.

— Are dreptate eclesiarhul! sughiţe el, în timp ce lacrimile i se pierd în barba stufoasă , ră vă ş ită . Niciodată nu ş tii
ce te aş teaptă . Cît eram eu de mulţumit astă zi, în zori, ş i iată că pornesc în pribegie, însetat ş i flă mînd. Fie-ţi milă
de mine, că pitane Ion. Ş i-ţi voi fi mulţumitor cîte zile oi avea!

Ion îi întoarce spatele.

— Dacă în timpul că lă toriei vei face, egumene, greş eala să strigi sau să -ncerci, prin viclenie, în vreun alt chip, să
scapi, vizitiul harabalei are poruncă să te-ajute s-ajungi numaidecît... în rai... îl mai vesteş te Bucur.

Egumenul se strînge în el. Lacrimile i se opresc. Ş i, ajutat de Nă stase ş i Gheorghe, iese.

Farmă , Mihailo ş i Bucur îş i iau ră mas bun de la Ion.

Nă stase ş i Gheorghe vor porni peste munţi, luîndu-l cu ei pe Sisoe.

Bucur se va reîntoarce la cetele de ră zvră tiţi de pe Olt, pe care le va conduce singur, în lipsa lui Ion. Iar că pitanul,
împreună cu vînă torul de lupi Alexe, după ce vor pune în rînduială ş i alte lucruri la han, cîteva ceasuri mai tîrziu,
vor să ri pe cai. Vor porni ş i ei, în galop, că tre cetatea de scaun

Ră nitului i se pare acum că simte trupul fierbinte al lui Negru încordat ca un arc, fremă tînd sub el.

Într-atîta s-a aplecat pe grumazul lui, încît aproape că s-a fă cut una cu armă sarul pe care că lă reş te. •

Nu mult.,în urmă , goneş te pe murgul să u Alexe.

Copitele celor doi cai azvîrl nori de praf de ză padă .

Norii de praf de ză padă s-au înă lţat pînă la cer.

Praful de ză padă , s-a fă cut roş u!

Norii roş ii, parcă fierbinţi, de ză padă , se învă lmă ş esc sub boltă .

Un sunet lung de bucium se destramă sub zariş tea înaltă a norilor. Sună ca o chemare. Cine îl cheamă ? Ş i pentru
ce?
Simte că sunetul acesta sfios, de bucium, îi întristează sufletul mai mult chiar decît tă cerea amorţită a mulţimii care
ascultă , într-o piaţă din Bucureş ti, nemiş cată , cu lacrimile în ochi, poruncile turceş ti, date prin domnitorul Radu.
Ce'împovă rat îş i simte sufletul!

Era că lare, ş i nu mai e... Unde a ră mas Alexe? Unde îi este calul? \ • -

160

Rîuri albastre ş i roş ii de scîntei ţîş nesc neliniş tite ş i sclipitoare din ză padă .

Scînteile i se rotesc sub ochi. . Acuma i se pare că viscolul l-a smuls din ş a. L-a luat cu el.

«Unde mă duce oare?...» se întreabă , neavînd totuş i puterea să i se împotrivească .

Deodată , viscolul se liniş teş te. Ş i, din înaltul sclipitor al norilor, începe să se pră buş ească .

Se pră buş eş te pînă jos. Unde a ajuns?

Se vede pe el însuş i, ca în oglinda unui lac adînc.

A fost legat în lanţuri. Stă ră zimat de perete.

Slă bit, din pricina ră nilor ş i a nenumă ratelor schingiuiri la care l-au supus, a încetat să se mai zbată .

Beciul de sub palatui domnesc din Bucureş ti, în care se gă seş te, e scufundat aproape de tot în întuneric. O singură
rază de lumină izvoră ş te de undeva, din partea de sus a bolţii. Dar osînditul nu poate să -ş i dea seama bine de
unde, pentru că lanţurile nu-i îngă duie să se miş te pe o depă rtare mai mare de doi paş i.

In lumina slabă a acestei raze roş iatice ce cade, parcă aburită , în colţul din stînga al podelei, cîţiva guzgani mai
îndră zneţi au ş i început să -ş i arate capetele pă roase, cu ochi inteligenţi, sfredelitori.

Aceş tia chiţcă ie înfometaţi. Aş teaptă să -l vadă murind, pentru ca, adu-nîndu-ş i toate celelalte cohorte de guzgani
din ascunziş urile beciului, să se poată repezi la el ş i să -l mă nînce.

Ion auzise că ş obolanii au un deosebit simţ. îş i dau dinainte seama cînd unui om i se apropie sfîrş itul. Atunci, dacă
le este cu-putinţă , încep să -i dea tîrcoale. Încît ivirea aceasta a guzganilor în apropierea lui i se pă rea prevestitoare
de ră u.

În cele trei zile, de cînd fusese azvîrlit aici, fă ră nici o pică tură de apă sau hrană , că lă ii îl biciuiseră cu frînghiile ude
pe carnea îngheţată , îi zdrobiseră degetele mîinilor ş i îl arseseră cu fierul roş u la tă lpi. Aceasta, prin că lcarea
tuturor fă gă duielilor fă cute de Radu că , sub domnia lui, nimeni nu va mai fi schingiuit sau osîndit la moarte.

îl chinuiseră , mai ales, ca să -l silească să -ş i destă inuie planurile de luptă , locurile de adă post ş i numele soţilor să i.
Ca să spună cum îi scă pase pe ţă ranii luaţi prinş i de Zue, unde îl duseseră pe egumenul Sisoe, ce se fă cuseră
Farmă ş i Bucur, ş i multe altele.
Gura tînă rului că pitan ră mă sese mută , oricît se stră duiseră că lă ii să -l facă să vorbească .

Că pitanul Ion, sleit de puteri, priveş te raza aceea roş iatică de lumină , parcă ş i ea îngheţată , de sub boltă , ş i se
gîndeş te la toate cîte s-au petrecut.

Dincolo de pereţii temnitei, la suprafaţa pă mîntului, ră sună vuietul aprins al viscolului ş i, odată cu el, glasurile
nedesluş ite ale locuitorilor Bucureş tilor — oraş ul în care numai cu două luni în urmă , după ce-l biruiseră

Legendă valahă coala — 11

ş i-l izgoniseră pe Ali-beg —intrase, ca însoţitor al domnitorului Vlad, ş i fusese, laolaltă cu el, primit cu urale de
mulţime.

Trecuseră din acea zi numai două luni. Ş i iată , domnitorul se gă sea în temniţă la Viş egrad, iar lui însuş i — după
cum auzise de la paznici — trebuia să -i fie trimis preotul, ceea ce însemna că sfîrş itul îi era neînchipuit de 'aproape.
Guzganii nu se înş elau.

Ar fi vrut să nu-i pară cîtuş i de puţin ră u că totul se va termina în felul acesta.

La urma urmelor, ş tiuse încă din primul ceas, cînd se ală turase cu tot sufletul domnitorului Vlad, că lupta se da, în
numele libertă ţii, pe viaţă ş i pe moarte.

în cei ş ase ani din urmă , tră ise atîtea întîmplă ri, unele bîntuite în fiecare clipă de zeci ş i sute de primejdii, altele pur
ş i simplu de necrezut, ş i nu se temuse niciodată .

Voia să le arate — ş i neîndoios că le va ară ta — încă o dată , duş manilor, cum ş tie să -ş i primească sfîrş itul un
oş tean al domnitorului Vlad.

în adîncul cugetului să u nu se putea însă împiedica să -ş i dea seama cît îi pă rea de ră u că trebuie să plece din
viaţă .

înainte de orice, pentru că nu apucase să -ş i împlinească toate cîte le plă nuise. îl pedepsise, este adevă rat, pe
vornicul Zue, acela care-i jurase regelui Matei, pe sîngele lui ş i-al domnitorului Radu, că mincinosul ră vaş că tre
turci fusese scris din porunca mă riei sale Vlad. îl trimisese pe egumenul Sisoe, prin oamenii să i, în Transilvania, la
corniţele Mihail Szilâgyi, guvernatorul regatului maghiar ş i unchiul, după mamă , al craiului Matei — ca să
mă rturisească cine ş i cum urzise ră vaş ul. Era încredinţat că , în urma destă inuirilor egumenului, mă ria sa Vlad va fi
eliberat.

Cel de pe urmă pas trebuia sâ fie doborîrea principalului vinovat, vîn-ză torul de ţară ş i de domn, Radu, sluga lui
Mahomed.

Pe Radu încercase să -l smulgă cu laţul din tabă ra turcească . Să -I ia prizonier ş i să -l ducă la judecata mă riei sale
Vlad. Vrînd să facă lucrul acesta de unul singur — din trufie, cum se învinuia adesea — dă duse greş . Că zuse prins
ş i, numai printr-o adevă rată minune, fusese lă sat liber de Mahomed.
Dacă el ar fi izbutit atunci, multe ar fi avut, astă zi, o cu totul altă înfă ţk ş are. Radu nu ar mai fi putut pune la cale
«nemaipomenita tică loş ie», de pe urma că reia pă timise atîta, în temniţă , domnitorul Vlad.

«Nemaipomenita tică loş ie» fusese, totuş i, pusă la cale. Ş i ei, cei ră maş i liberi, apă ră torii dreptă ţii, aveau datoria
să -i pedepsească pe vinovaţi.

în tabă ra de peste Olt, Radu fusese osîndit. Ş i că pitanul jurase, în faţa tuturorr că va aduce la îndeplinire osînda.

De felul cum avea el să -ş i facă datoria atîrna însă ş i soarta ţă rii, deoarece, la înapoiere, mă ria sa Vlad trebuia să -l
gă sească , neapă rat, pe nelegiuitul uzurpator doborît sau legat în lanţuri.

lată de ce pedepsirea lui Radu fusese pregă tită , în tabă ra de peste Olt, cu multă grijă , ca nu cumva Ion să dea
greş , pentru a doua oară .

Cu toate astea, nu izbutise!...

Că pitanul priveş te, cu mîhnire, la zidurile înfioră toarei temniţe în care zace.

Pentru ce nu izbutise? Vina era, fă ră îndoială , din nou, numai a lui.

încearcă să -ş i reamintească , clipă cu clipă , toate cîte se petrecuseră .

După ce ajunseseră , el ş i Alexe, în Bucureş ti, se întîlniseră ş i cu ceilalţi

Isoţi ai lor de luptă , veniţi acolo din vreme, ş i care stă tuseră risipiţi prin oraş .

De la aceş tia aflaseră felul cum urma să se desfă ş oare, a doua zi, ceremonia nunţii lui Radu.

De dimineaţă , după întîia schimbare a gă rzii de la palat, vodă urma să iasă , împreună cu alaiul să u de boieri ş i
oş teni, ş i să se îndrepte că tre biserica domnească . Apoi aveau să -l întîmpine înalţii ierarhi ş i trimiş ii stră ini.

Puţin mai tîrziu, trebuia să sosească la biserică , într-un ră dvan, de la locuinţa sa de pe malul de jos al Dîmboviţei,
mireasa, domniţa Maria-Des-pina. Ca imediat după aceea să înceapă nunta. Voinicii îş i alcă tuiseră planul în felul
urmă tor.

Cînd vodă avea să iasă de la palat, ş i după ce alaiul ar fi cotit că tre biserică , urmau să nă vă lească , dinspre
mlaş tinile îngheţate ale rîului Dîmboviţa, cinci cetaş i de-ai lui Ion. Aceş tia, tră gînd cu arcurile, aveau să înceapă
harţa cu ariergarda alaiului domnesc.

în timpul vă lmă ş agului, Ion trebuia să se repeadă * la Radu. Aş a s-a ş i întîmplat. Abia cotise alaiul pe după zidurile
roş ii, încă în reparaţie, ale palatului, cînd oamenii lui Ion au început harţa. > Steagurile s-au pră buş it.
Meterhaneaua a încetat să cînte. în schimb, buciumele au sunat a primejdie. Boierii s-au îndreptat spre locul harţei.
Ş i-atunci cînd zarva era mai mare, Radu l-a vă zut pe tînă rul că pitan al lui Vlad, de care avea atîta teamă , ivindu-se
înaintea lui.

Ion ş i-a dat seama îndată , după ochii lui Radu, că acesta îl recunoscuse.
Ochii îi ieş iseră domnitorului din orbite ş i tremura, vargă , pe ş a. N-a avut nici puterea să -ş i scoată sabia, ş i cu-atît
mai puţin curajul să primească lupta.

în sinea lui, că pitanul îş i fă cea acum amare mustră ri că nu îl doborîse pe loc.

Avea datoria să -l ră pună . Dar n-a fă cut-o. l-a strigat:

— O dată mi-ai scă pat, vînză torule. De rîndul acesta va trebui să plă teş ti. Scoate sabia ş i apă ră -te, pentru că nu
vreau să te dobor fă ră luptă .

Ar fi putut să -l stră pungă pe Radu, pentru că era în puterea lui. Dar el era un oş tean cinstit, ş i niciodată nu i-ar fi
trecut prin cap să lovească pe cineva — chiar dacă acel cineva era un tică los — dacă n-ar fi ţinut în mînă o sabie,
întocmai ca ş i el.

Radu se îngă lbenise la chip. Dar mîna la sabie nu îndră znea să ş i-o ducă . îş i da prea bine seama cum s-ar fi sfîrş it
înfruntarea. Tremura doar ş i-l privea pe Ion, cu ochii lui frumoş i, albaş tri, holbaţi:

— Hei, nu scoţi sabia? l-a întrebat, neră bdă tor, Ion, vă zîndu-l pe duş manul lui că se codeş te. La viclenii ş i la
vînză ri eş ti meş ter... însă la luptă ...

Ş i că pitanul a rîs tare ş i batjocoritor. , Secundele se scurgeau iute.

Timpul nu trebuie lă sat să fugă , pentru că el nu aş teaptă pe nimeni, nici mă car pe viteji. Ba, uneori, îi slujeş te, din
pă cate, mai mult pe cei laş i. Aş a s-a petrecut ş i în ziua aceea.

Cu cîtă uş urinţă ar fi putut să -l pedepsească pe Radu!... Ş i-n loc de asta, iată ...*

fc; •

Ion cercetează , cu tristeţe, temniţa.

Nu numai că nu l-a ră pus pe Radu. Dar a mai ş i că zut prins.

Ş i oamenii lui... ce s-or fi fă cut?... l-a vă zut copleş iţi de duş mani, siliţi să se retragă . Alexe lupta cel mai din greu.
Poate că unii dintre ei au fost ră niţi sau ş i-au pierdut viaţa...

Cînd se va învă ţa, oare, minte că -n viaţă ?... în care viaţă ? Mai are el de tră it?... Cît mai are, de fapt, de tră it?...

Oh, ce greş eală !.:. Ce neiertată greş eală !...

Radu este vinovat. Cine se mai îndoieş te de asta? Cu el nu trebuia să lupte, ci, în numele ţă rii ş i al mă riei sale Vlad,
avea datoria să -l pedepsească .
Pentru folosul ţă rii avea datoria să -l doboare, ş i nu l-a doborît. A aş teptat ca mai întîi, după legea cavalerească ,
să -ş i ia ş i Radu sabia în mînă .

Că pitanul se smuceş te în lanţurf.

îş i aminteş te cum, în momentele acelea cînd aş tepta ca Radu să se hotă rască să lupte, Alexe l-a îndemnat de la
spate:

— Loveş te-I pe vînză tor!... Nu mai ş ovă i!... Loveş te-M...

El nu l-a ascultat. Atunci, o să geată venită de nu se ş tie unde i s-a înfipt în braţ, înţepenindu-j muş chii.

Fusese grav ră nit. Ş i abia în acea clipă , Ion ş i-a dat seama că îl scapă pe Radu. Ş i-a smuls din braţ să geata. Ş i-a
luat în mîna stîngă sabia. A vrut să se repeadă la domnitor ş i să -l înhaţe din ş a.

însă o altă să geată a zbîrnîit. I s-a înfipt în gît. Un val de sînge l-a podidit pe gură . Ochii i s-au înceţoş at. S-a
clă tinat pe ş a. E drept că ş i Alexe l-a izbit fulgeră tor cu sabia, în creş tet, pe-acela care-l să getase. Dar că pitanul,
deş i nici nu începuse cum se cuvine lupta, primise două lovituri grele, ş i poate dă tă toare de moarte, de care nici
Alexe nu avusese cum să -l ferească .

Negru, cu simţurile lui ascuţite, de animal credincios, ş i-a dat la rîndul să u seama că stă pînul îi era într-o mare
primejdie. Ş i-aş a cum fusese învă ţat să se poarte în astfel de prilejuri, nechezînd aspru ş i să rind Cu picioarele pe
vră jmaş i, a încercat să -l scoată din vă lmă ş ag.

Numai că Ion abia îş i mai ţinea sabia ş i lovea ră tă cit, fă ră să vadă unde

dă .

în vremea aceasta, puţinii lui oş teni, în fruntea că rora trecuse Alexe, încă mai încercau să se împotrivească atît
cetelor boiereş ti ş i domneş ti, cît ş i unei urdii turceş ti, de sub coipanda paş ei Isac, care lua parte la nunta lui Radu,
ca trimis al lui Mahomed.

Cînd totul s-a terminat ş i Radu ş i-a recîş tigat stă pînirea de sine, marele logofă t Stan i l-a adus înainte pe Ion, ră nit,
plin de sînge, legat în ş treanguri de sus ş i pînă jos, ş i i-a spus:

— Mă ria ta, îngă duie-mi să -l descă pă ţînez eu.

Vodă era gata să spună «da». însă paş a Isac i-a amintit domnitorului că ră zvră titul trebuie trimis Porţii, deoarece
sultanul însuş i doreş te să -i dea pedeapsa cuvenită .

Totuş i Radu a stă ruit, pe lîngă paş ă , să i-l mai lase pe ră zvră tit cel puţin trei zile, atîta cît avea nevoie ca să -l
silească să facă unele mă rturisiri.

Paş a Isac s-a învoit. Ion a fost azvîrlit în temniţă , ş i marele logofă t l-a pus la chinuri.
Acum, că pitanul, după cele auzite de la oş tenii de pază , îş i dă seama că Radu ş i marele logofă t Stan nu mai au de
qînd să -l trimită sultanului, ci

s-au hotă rît să -l ucidă , în temniţă , pe ascuns.

Chiar în ajun, domnitorul îi spusese de altfel marelui logofă t: hi;? — închipuieş te-ţi, mare logofă t, că osînditul
nostru are un apă ră tor în însă ş i doamna ţă rii. Cu toate că Maria-Despina a fost rugată , la drept vorbind, de
jupîniţa Para, ca să fim milostivi cu că pitanul Ion...

Marele logofă t rîsese:

— Am auzit ş i eu pe alte cîteva jupîniţe, care au fost de faţă cînd s-a repezit Ion la mă ria ta, cum îi plîngeau de
milă . Aş a e spiţa aceasta fe-meiască , cînd este vorba de cîte un flă că u chipeş ş i curajos, adă ugase el eu o
oarecare ră utate, privindu-l pe vodă .

Acesta se înroş ise.

— Ş tie mă ria sa cum sînt femeile, ş i îndeosebi fetele. Se îndră gostesc cu uş urinţă de-asemenea bă rbaţi. Ş i inimile
li se umplu de o nechibzuită milă ...

— Am vrea să ş tim ş i noi numele acelor jupîniţe, se încruntase vodă .

— Nu-mi amintesc prea bine... schimbase vorba marele logofă t Stan, însă înţelepţeş te a hotă rît mă ria ta ca mîine,
la lă satul serii, fie că Ion mă rturiseş te ceva, fie că nu, noi să -l scurtă m de cap. Numai că înainte gîn-desc că ar fi
bine să -i trimitem preotul. Abia au trecut să rbă torile. Datină veche ş i bineînţeles proastă , dar datină , mă ria ta...

Vodă bă tuse cu pumnul în masă .

— Să vină preotul? Bine. la seama, însă , mare logofete, nu pentru ca să împă că m sufletul slujitorilor îngă duim
aceasta. Ci ca să -l chinuim, înainte de moarte, pe cel care a încercat să mă ucidă . Preotul o să -i facă , încă de viu,
slujba pentru morţi. Ş i, numai după ce îş i va fi ascultat slujba, să i se taie capul.

— Am înţeles, mă ria ta! Voi lua mă surile de trebuinţă să se împlinească totul aş a precum doreş ti!

— Iar pe-nă lţimea sa sultanul îl vom vesti că ră zvră titul, supus la chinuri, n-a putut să -ş i pă streze firea ş i ş i-a dat
sufletul. Încît, cu toate că ne pare destul de ră u, n-avem cum să i-l mai trimitem la Stambul...
— Ai dreptate întru totul, mă ria ta, încuviinţase marele logofă t. Aş a,cel puţin, vom fi încredinţaţi că Ion s-a stins
diri viaţă . Altminteri, nebunul acesta ar fi în stare să scape ş i de la Stambul.

— Mai bine, mîine seară îl... ş i domnitorul fă cuse, cu latul palmei, semnul tă ierii capului.

— în acest fel se termină , odată ş i pentru totdeauna, cu că pitanul Ion, fusese de aceeaş i pă rere marele logofă t. Iar
oamenii lui, fă ră el... se împră ş tie toţi...

: începuseră apoi — după ce se înţeleseră cum să -l ră pună pe Ion — să rîdă , ca de obicei, cu poftă , amîndoi. Ş i
vodă îi turnase sfetnicului să u, în semn de cea mai mare cinstire din partea lui, o cupă mare cu vin.

Ş tirea apropiatei morţi a lui Ion — oricît se stră duise marele logofă t să pă streze taina =— se ră spîndise însă
printre stră jeri. De la aceş tia o aflase, fă ră să -i fi fost spusă anume, ş i osînditul.

Acesta se fră mîntase întreaga zi, stră duindu-se ca, doar, doar, mă car în cel din urmă ceas, să -ş i poată rupe
lanţurile. însă fie că forţele nu-i mai erau aceleaş i, din pricina sîngelui pierdut, fie că lanţurile erau prea tari,
stră duinţele sale nu avuseseră nici o altă urmare în afară de aceea că îş i pricinuise noi ră ni, în locurile unde era
legat, adică la glezne ş i\la încheieturile mîinilor.

în cele din urmă , se ră zimase de perete, ascultînd gemetele vîntului, glasurile oamenilor, ş i gîndindu-Se la cîte ar
mai fi avut de fă cut dacă , prin cine ş tie ce minune, ar ti ajuns iar liber. Sau chiar dacă , totuş i, ar fi trebuit să moară ,
ar fi dorit ca lucrul acesta să se petreacă în luptă , înfruntîndu-i. curajos, pe duş mani. Ş i nu legat în lanţuri, într-o
pivniţă întunecoasă ş i mucedă , unde guzganii îl vor mînca. j

Cu toate că se ruş ina de unele gînduri ale lui, îş i clă tină capul, amă rît. Nu plînsese nici cînd se pră pă dise sora sa
de suflet Roxana. însă , de data asta, lacrimi îi nă pă diră ochii. Bine că nu-l ză rise nimeni. El, neînfricatul că pitan,
lă cră mînd ca nevrednicul Zue sau ca fricosul Sisoe.

Lacrimile i se scurseră printre firiş oarele de pă r bă lai, crescute în neo-rînduială pe obraz. Ş i le ş terse gră bit.

Ră mase iară ş i pierdut în gînduri. Iar gîndurile, dintr-unul în altul, îl întoarseră aproape pe nesimţite la micuţa Oltea.

0 vedea în minte ultima oară , la despă rţire, agă ţată de gîtul lui, într-o chilie a mînă stirii Tismana.

— Nu pleca... Nu pleca!... îl implora ea. Ori întoarce-te repede./. Nu mă lă sa singură .

La plecare, fetiţa îl condusese — silindu-se să pară veselă , ca să nu-i facă lui inima grea — pînă ia ieş irea din
pă durea Tismana.

Pă durea Tismana...

Ră mă sese acolo, fluturîndu-ş i mîna micuţă ş i strigîndu-i cu glasul ei dulce:

— Să te-ntorci repede!... Să te-ntorci!...

— Am să mă -ntorc!... o încredinţase el, tră gîndu-l de frîu pe Negru ş i pornind în galop, urmat de voinici.
Dar Negru? Credinciosul să u Negru? îş i aminteş te de armă sarul lui că pitanul. O fi scă pat? L-or fi ucis? Sau a că zut
în mîinile duş manilor? Ş i-o fi silit să poarte în spinare pe vreun boier al lui Radu sau pe vreun oş tean turc...

Nu, Negru al lui nu va lă sa pe nimeni să -l încalece. îl va trînti la pă mînt ş i-l va că lca în picioare.

Ion, după frigul de gheaţă al temniţei, care îl pă trunsese pînă la oase, începuse să aibă fierbinţeli.

îş i duse mîna la frunte.

Lanţurile-i zornă iră .

Nici el nu mai avea pe nimeni pe lume, în afară de Oltea.

Odinioară visase să aibă o dragoste mare. La început, se legase de fetiţa ală turi de care crescuse — socotită , ce-i
drept, de el, mai mult o soră de suflet. Roxana fusese însă ră pită de achingii, înjosită în haremul lui Mahomed ş i, în
cele din urmă , ucisă .

1 se pă ruse că o iubeş te pe Voiena, fiica vistiernicului Fior. Simţă mîntul acesta fusese lucrul cel mai lipsit de
înţelepciune din lume. Voiena îl min-ţise ş i-l înş elase, nu numai pe el, ci ş i pe mă ria sa Vlad.

De puţin timp, o cunoscuse pe Para, dar faţă de ea nu avea decît o milă adîncă .

La altă fată nu ţinuse ş i nici nu avusese vreme s-o facă . în jurul lui nu vă zuse altceva decît fră mîntare, durere ş i
moarte.

Nă dă jduise în libertatea ţă rii, ş i — odată cu-această libertate — într-o vreme cînd ar fi putut să tră iască ş i el cu-
adevă rat, aş a cum visa.

I•
în loc de asta, iată -l în lanţuri, cu foarte puţin timp înainte de moarte. Mă car de-ar fi scă pat prietenii lui. Trebuie să
fi scă pat. Altminteri ar fi fost aduş i ş i ei, aici, în temniţă . Sau poate se află închiş i în altă parte? Ş i se vor întîlni,
curînd, în vreun anume loc, unde-ş i vor primi moartea laolaltă '?

Va recunoaş te atunci, în faţa tuturor, că vina neizbînzii nu i se dato-reş te decît lui. Ş i le va cere soţilor să i de luptă
iertare. Se simte, faţă de ei ş i faţă de domnul să u, atît de vinovat!

</• Dar dacă !... i se umple inima iar de nă dejde. Dacă unii din ei, sau poate chiar toţi or tră i? Poate că ei vor izbuti
să -l ră pună pe vînză torul Radu!

— Oh! se roagă el în ş oaptă . De-aş putea muri liniş tit... Vuietele vîntului s-au preschimbat în urlete. Spatele,
aproape gol, ră zi-mat de peretele rece, i-a îngheţat. Grumazul ră nit îl doare.
Raza de sus, de sub boltă , s-a stins. în colţul din stînga, de pe podea, guzganii nu se mai vă d. Uneori însă
chiţcă ielile lor scurte, de foame, se mai aud. Ş i chiţcă ielile acestor mici animale flă mînde, despre care este sigur că -
l vor mînca, îl înfioară , oricît încearcă să se stă pînească .

Ş i lui îi fusese, în primele două zile, îngrozitor de foame. Dar ş i mai mult, din pricina sîngelui pierdut, îi fusese sete.

Buzele îi sînt cră pate, îndurerate ş i reci. Limba ş i-o simte în gură ca iasca. Dacă ar putea să soarbă o singură
înghiţitură de apă , ar fi mai t^re ş i stă pîn pe sine în acea clipă grea. Este însă încredinţat că o să fie ş i-aş a!...

Cît o să mai dureze, oare, pînă se vor reîntoarce schingiuitorii? De ieri, de Ja miezul nopţii, nu l-au mai chinuit. Ş i-
au dat seama că nu pot scoate -nimic de la el.

Dar preotul? Cînd va veni preotul? Nu are pentru ce să -i ceară lui x Dumnezeu iertare. A vrut să lupte pentru
libertatea domnului ş i a neamului să u. N-a izbutit. De asta-i pare ră u. Este însă încredinţat că alţii vor duce lupta
mai departe!

De undeva, de pe scă ri, se aud paş i. Să fie vreunul dintre stră jeri, sînt că lă ii sau preotul?

Un ivă r de fier se trage. Apoi se închide la loc. Cîţiva oameni vorbesc ceva, neînţeles de Ion, între ei.

Ră sună zgomot de să bii ş i scuturi. Nu poate fi preotul. Trebuie să fie că lă ii. Ion îş i îndreaptă spatele, că tînd ţintă
că tre scara de piatră , pe unde ei trebuie să coboare.

S-a deschis uş a de fier de deasupra scă rilor. înseamnă că , fă ră nici o îndoială , la el vin.

îş i strînge pumnii. încearcă să -ş i învingă orice urmă de slă biciune, deş i în trup are o nemaicunoscută sfîrş eală ş i
inima îi bate mai repede decît de obicei.

«Trebuie să fiu întru totul stă pîn pe mine, se sfă tuieş te el. Să nu poată nimeni spune mai tîrziu că m-a vă zut înfrînt
ori înfricoş at. Mă ria sa Vlad va afla, desigur, cum am murit — ş i nu se va ruş ina de că pitanul să u!» f Un val auriu de
lumină s-a revă rsat pe scă ri. J,oacă , vesel, pe pereţii în-" gheţaţi, de piatră , ai beciului.

îndată , în urma valului de lumină , se vede un stră jer împlă toş at, ţinîn-du-ş i într-o mînă suliţa ş i în cealaltă fă clia,
din care se ră spîndeş te lumina aceea jucă uş ă ş i veselă . După el vin marele logofă t Stan, un preot, că lă ul ş i
ajutorul acestuia, cu feţele acoperite, urmaţi de patru oş teni.

167

IN ■ "

Bfe- /

Rk: ' , • •

' - • ■ ' ' ■ ' ' ■ ■ ...

«în totul, numă ră el, nouă oameni. Iar eu sînt singur, ş i-n lanţuri!...»
Ion bagă de seamă că nu au fost aduse tipsia cu jă ratec ş i nici celelalte unelte cu care îl chinuiseră în celelalte zile.
în schimb, ajutorul că lă ului, un bă rbat slab, însă vînjos — dă ruit, ca ş i că lă ul, de Mahomed, lui Radu, la intrarea în
ţară — purta în braţe un butuc. Butucul pentru tă iat pe el capul.

Marele logofă t Stan, apropiindu-se de Ion, îl întreabă dacă s-a hotă rît, în sfîrş it, să vorbească .

— Mă rturiseş te, treci de partea noii domnii, ş i poate mă ria sa te va ierta! încearcă el să -l amă gească .

— Spuneţi-i lui Radu că ng va ră mîne nepedepsit, chiar dacă eu mor! rosteş te neînduplecat Ion.

— Atunci, sfinţia ta, îi spune marele logofă t preotului, spovedeş te-l ş i împă rtă ş eş te-l pe osîndit. Iar voi, se
îndreaptă el că tre că lă ii care erau muţi, fă ceţi-vă datoria!...

Marele logofă t Stan se dă deoparte. în locul lui, înaintează preotul.

— Spovedeş te-te, fiule! îl îndeamnă acesta, cu un glas liniş tit.

Preotul este vîrstnic. Se sprijină în toiag. Are în mînă o că ldă ruş ă .

Peste tă ciunii aprinş i în că ldă ruş ă , presară cîţiva bulgă raş i de tă mîie. în temniţă se ră spîndeş te o mireasmă
plă cută .

— Nu am alt pă cat, îi gră ieş te Ion preotului, în afară de cel pe care l-am să vîrş it, neizbutind să -l pedepsesc, după
faptele sale, pe vînză torul de ţară Radu.

— Altceva n-ai de spus?

— Altceva nu.

— Vreo ultimă dorinţă ?

— Să mi se taie capul cît mai curînd!

— Întîi vei asculta slujba pentru cei morţi, aş a cum a hotă rît mă ria sa Radu.

— Rosteş te-o, cuvioase, ş i să te ierte Dumnezeu!

— $i pe tine, de-asemenea, fiule!

Fă clia este adusă ală turi. Preotul începe slujba. Cînd slujba morţilor se termină , preotul, cu crucea de lemn în mînă ,
se dă ş i el deoparte. Că lă ii îi desfac lanţurile. îi leagă mîinile la spate, cu o bucată de sfoară . Ş i, luîn-du-l de
subţiori, îl împing lîngă scară . Aici, îl apasă pe umeri, silindu-l să îngenuncheze. îi coboară pe butuc capul. Oş tenii
îl înconjoară .

— Gata! le porunceş te marele logofă t.

— Doamne, iartă -l pe robul tă u Ion! murmură preotul.

îi pă rea ră u din toată inima pentru tînă rul acesta viteaz, care murea, neînfricat, în numele crezului să u.

Că lă ul îş i ridică paloş ul lat, puţin îndoit, persienesc, ca, fă cîndu-ş i vînt, să poată reteza capul dintr-o singură
lovitură . Paloş ul vîjîie.

Preotul îş i înă lţase crucea, ş optind în barbă rugă ciunea pentru cei care îş i dau sufletul.

Cînd deodată îl ză reş te pe marele logofă t care, izbit de unul dintre cei patru oş teni, se pră buş ise în genunchi.
Bă lă bă nindu-ş i mîinile, semă na cu un orb care că uta ceva pe jos.

Că lă ul îş i simte ş i el mîna prinsă . Cineva de la spate i-o strînge de la junghietură .

Preotul se lipeş te de perete.

Osînditului îi fusese tă iată frînghia, care-i ţinea mîinile legate la spate,

Ss

ş i cineva îi dă duse o sabie.

f Stră jerul care avusese în mîini fă clia se lupta voiniceş te cu-al doilea dintre osteni. Iar cel de-al treilea ş i-al patrulea
îl doborîseră pe că lă u ş i âjuţorul lui.

în cîteva minute, marele logofă t, stră jerul cu fă clia, că lă ii ş i preotul au fost dezbră caţi ş i — în afară de cel din
urmă — legaţi fedeleş , avînd cîte un că luş în gură .

Puţin mai tîrziu, urcau scă rile temniţei cei doi că lă i cu feţele acoperite, unul dintre oş teni ş i preotul cu că ciula
lă sată pe ochi. " r Oş teanul le rosteş te stră jerilor de la uş ă :

— Eu îl că lă uzesc pe sfinţia sa, ş i mă întorc numaidecît. Soţul vostru ş i ceilalţi trei oş teni au ră mas să -l îngroape
pe osîndit. înă lţimea sa marele logofă t a poruncit să nu fie tulburat de nimeni pînă ce nu vă va chema el însuş i...

— Am înţeles! glă suieş te că petenia stră jii. Un singur lucru povesteş te-mi: a mers uş or?

— Foarte uş or! îi ră spunde, rîzînd, oş teanul care nu era altul decît Alexe.

Toţi patru ies din palat, prin porţile înalte ş i noi, de lemn, ş i dau colţul, pe după zidul în reparaţie. Se îndreaptă
apoi spre malul Dîmboviţei.

b Lîngă rîu, îi aş teaptă alţi patru bă rbaţi. Cum îi ză resc, le ies înainte. îndată , dintre să lcii, se iveş te ş i un al cincilea.
Acesta duce de dîrlogi caii. Simţindu-I pe Ion, îmbră cat în hainele preotului, Negru nechează .

încalecă toţi ş i pornesc în galop.

Că lă resc, prin întuneric, că lă uziţi de Alexe, de-a lungul rîului îngheţat, în jos, cale cam de o jumă tate de oră i pînă
ce ajung în faţa unor porţi mari. Dincolo de ele se vă d niş te gră dini întinse, acoperite de ză padă . în fundul curţii se
ridică o clă dire albă .

La porţile gră dinii, aş teaptă cineva. Pare să fie o femeie. Aceasta o ia la fugă . îndată , se aprind două fă clii. Poarta
cea mică , tă iată în partea dreaptă de jos a celei mari, se deschide. Ş i numai Ion, însoţit de Alexe, intră . Se opresc în
faţa unor scă ri late. Scă rile sînt de piatră . Aici Ion ş i Alexe descalecă . Urcă apoi pe o scară îngustă de lemn, cotită .
Ajung în dreptul unei uş i.

Alexe îl îndeamnă pe Ion să intre.

— Fii fă ră grijă , că pitane, îl asigură el. Eu sînt în apropiere. Ş i, chiar în faţa palatului, avem stră ji.

— Al cui este palatul acesta? întreabă Ion, nedumerindu-se de cîte se întîmplă cu el.

— Al doamnei Maria-Despina, soţia lui Radu, îi ră spunde Alexe, rîzînd.

— Atunci, nu intru.

— Intră . Vei afla înă untru pe cineva cunoscut, care ne-a ajutat să pă trundem în temniţă , în locul oş tenilor
domneş ti, ş i să te scă pă m...

— Cine e?

s
— Ai să vezi!

Dâr Ion nu mai apucă să întrebe altceva, pentru că uş a se deschise încet ş i, în pragul ei, îmbujorată , se iveş te
jupîniţa Para. Fata îl prinde în braţe. îl trage înă untru.

Că pitanul Ion, după frigul din temniţă ş i cel de pe drum, simte că ldura trupului ei tînă r risipindu-i-se în oase. Iar
buzele fetei îi ş optesc:

— Te iubesc ş i te aş teptam, că pitane Ion!...

Bucureş tii par un oraş ocupat de duş mani. Pretutindeni, pe uliţe, trec, că lă ri sau pe jos, ieniceri cu iatagane la brîu
ş i pă lă rii de pîslă albă pe cap; spahii înfumuraţi, purtînd pe ei blă nuri ş i podoabe de aur, dobîndite din pră zi;
achingii cu figuri să lbatice ş i crude; gemlii, cei mai buni suliţaş i; satîrgii, purtă tori — cum le spune ş i numele — de
satîre; muselmi cu să bii ^ îndoite, apoi saiale înarmate cu arcuri, ca ş i alte nenumă rate soiuri de oameni de oaste,
care îl însoţesc, în orice drum, pe înfricoş ă torul Ali-beg.

Locuitorii Bucureş tilor sau ai Cetă ţii Dîmboviţa de Jos — cum înca i se mai spune — privesc, cu ură ş i neliniş te,
toată această foială de otomani nă vă liţi iară ş i în oraş , la nici două luni de la terminarea ră zboiului ş i care pă trund
peste tot, scormonind pretutindeni, că utînd pe cine ş tiu ei.

In vremea aceasta, Ali-beg, într-o încă pere a palatului cel mic, din dosul Dîmboviţei, se plimbă furios, cu cizmele lui
roş ii, de saftian, îmblă nite, fă -cînd paş i mari, tunînd ş i fulgerînd.
Figura lui mă slinie, ciolă noasă , înconjurată de o barbă stufoasă ş i deasă ca peria, pe jumă tate albă , dar că nită cu
grijă , la fiecare trei zile, este mohorîtă .

Vîntul azvîrle din cînd în cînd trîmbe de ză padă în geamuri sau zgîlţîie uş ile.

Ali-beg l-a poftit la el pe Radu cel Frumos. însă , deş i ceauş ul îl vestise pînă atunci, de două ori, că domnitorul
aş teaptă în sufragerie — nu luase încă hotă rîrea să -l primească .

— Uneltire! strigă begul, nestă pînit, în timp ce aleargă de colo-colo. Uneltire!...

Dintre toţi marii comandanţi de oş ti ai împă ră ţiei turceş ti, cei doi fraţi Mihaloglu: Ali-beg ş i Iskender-beg — deş i
se spunea că se trag ei înş iş i dintr-un neam de creş tini — au dovedit cel mai mare zel în îndeplinirea ţelurilor
sultanului. Dar dintre amîndoi, Ali-beg este acela care ş i-a fă cut faima de cel mai cumplit că lă u al ţă rilor pe dare
puterea otomană le că lca.

Felul acesta al lui Ali-beg de a-l sluji îl fă cea pe Mahomed să -i treacă adesea cu vederea unele fapte, pe care
altminteri i le-ar fi pedepsit prin tă ierea capufui.

lată de ce — cu toate că Radu era domnitorul Ţ ă rii Româneş ti, ş i era socotit drept favoritul sultanului — Ali-beg
îndră znea să se poarte în chipul acesta, înjositor, cu el.

Intrase din nou în Ţ ara Românească , nu că oaspete, ci ca un stă pîn. Ceruse să i se dea drept reş edinţă palatul cel
mic al doamnei. Ş i nu se înfă ţiş ase el domnitorului, ci îl chemase pe acesta să vină la el.

Radu se află în sufrageria întunecoasă ş i rece a palatului cel mic ş i, oricît este el de slab ş i nevolnic, simte cum
începe să -i fiarbă sîngele în vine, în faţa purtă rii necuviincioase a begului.

«Sub domnia că rui înaintaş de-al meu, se gîndeş te vodă cu amă ră ciune, ar fi-ndră znit un oricît de mare demnitar
turc să se poarte astfel?

Prin minte îi trece o întîmplare din copilă rie, cînd îl vă zuse pe unul din tre trimiş ii Porţii sosind la palatul domnesc.
Cu sfială pă ş ise otomanul înaintea Jilţului pe care sta Vlad Dracul. Ş i, fă cînd numeroase plecă ciuni, îi întinsese un
dar preţios — o sabie cu mîner de aur — din partea sultanului Murad. Tată l să u primise darul cu bună voinţă . însă
aceasta nu-l împiedicase să certe curajos, prin sol, împă ră ţia turcească , pentru purtarea neomenoasă a unei urdii
în satele sîrbeş ti de peste Dună re.

Asemenea domn fusese tată l lui. Iar fratele să u, Vlad Ţ epeş , fusese şi mai ş i. Acesta le cerea trimiş ilor Porţii să se
descopere cînd i se înfă ţiş au

Trimiş ii, supunîndu-se, se descopereau cu umilinţă înaintea unui ghiaur cum era Vlad, cu toate opreliş tile impuse
de Coran.

O invidie surdă , ca un vierme, rodea sufletul otră vit al lui Radu.

Ş i el? Ce este el? Ce înseamnă el astă zi? Turcii l-au adus, cu coloanele lor. Turcii îl ţin pe scaun. Ei intră în ţara lui
— dar oare ţara este a lui? — cum ş i cînd vor. Ş i el este dator să le împlinească toate poruncile. Uneori iau mă suri
fă ră mă car să -l întrebe. Ali-beg îi porunceş te să vină . Apoi îl lasă să aş tepte la uş ă , întocmai ca pe o slugă .

Un val de sînge i se urcă sub frunte, întunecîndu-i privirile.

Dintr-o dată , un gînd îndră zneţ îl încearcă . Ce-ar fi să încerce ş i el? Să -l prindă pe Ali-beg? Să -l tragă în ţeapă ,
aş a cum a fă cut Vlad cu Ham-za-paş a? Să încheie o alianţă de ră zboi cu regele Matei ş i Ş tefan al Moldovei? Să
ceară ş i sprijinul celorlalţi prinţi creş tini, din apusul ş i ră să ritul Europei? Cît i-ar place ş i lui să nu mai fie la
cheremul nimă nui!...

Numai că , din visul acesta frumos, se trezeş te degrabă . Are el, cel puţin, o oaste? Norodul nu-l slujeş te. Toată
puterea i se bizuie pe cetele marilor lui boieri. Iar aceş tia nu vor decît un domn slab — prieten cu turcii —■ pe
care ei să -l poată juca după plac! Are el cetă ţi? Toate cetă ţile le-a predat otomanilor. Are ală turi de sine mă car o
mînă de credincioş i, pe care să se bizuie, aş a cum ar fi, bună oară , cetele de ră zvră tiţi de pe Olt? Ş i pot oare să se
încreadă în cinstea lui regele Matei, domnitorul Ş tefan sau ceilalţi prinţi din Europa, cînd peste tot se ş tie că el s-a
întors, în Ţ ara Românească , în numele lui Mahomed?

«Vlad era aspru, cugetă mai departe Radu. Nu-ngă duia nici cea mai mică nesocotire a poruncilor sale. Pedepsea
repede pe oricine. Cu toţii se temeau de supă rarea lui. Ş i, cu toate că -i punea mereu în primejdie, ala-turi de el s-
au aflat atîţia oameni, ca logofă tul Lază r, Xalom ş i atîţia alţii gata să moară cu bucurie pentru ţara. S-au gă sit
oameni, cum este că pitanul Ion, care ş i după întemniţarea lui Vlad să lupte mai departe, în numele lui... Eu nu sînt
nici pe departe atît de aprig. Ş i totuş i nu se gă seş te nici un singur om care să mă slujească cum l-au slujit pe
Vlad...»

Din camera ală turată se aude glasul ră guş it, ră sună tor, al lui Ali-beg: i. — Uneltire împotriva înaltei Porţi! 1 Radu se
trezeş te din visuri. Oftează lung, cu venin.

«Ce avea Vlad mai mult decît mine?... Vlad n-ar fi stat niciodată , aş a cum stau eu, la uş a unui stă pîn dinafară al
Ţ ă rii Româneş ti!... Vlad era mîndru... Ş i oricine ş tia că luptă , neînfricat, pentru neatîrnarea pă mîntului stră bun ş i
pentru libertatea neamului valah.»

Un gînd mai amar decît toate cele de pînă acum îi stră punge creierul: dacă o avea cumva temei zvonul acela de
necrezut, de care rîsese cînd îi venise pentru întîia oară la ureche, ş i-anume că el nu ar fi, cu adevă rat, feciorul lui
Vlad Dracul?

încercă să -ş i izgonească din minte aceste întrebă ri. Nu, nu este cu putinţă !...

Nu este cu putinţă ? Atunci de ce maica lor, a amîndurora, după plecarea lui Vlad s-a retras la schit? De ce n-a vrut
să ia parte în Bucureş ti la înscă unarea sa ş i nici nu a primit să vină la nuntă ?

171

I-' • '

ff •; •• 1 .
Vodă îş i strînge, supă rat, pumnii.

Este în ţară de atîta timp. A ajuns voievod. Ş i maica sa nu a ieş it niciodată din schitul de pe insula cea mare a
Oltului, unde s-a adă postit, ş i nu voieş te să -l vadă .

Va afla el tot adevă rul. îl va afla!

N-a avut deocamdată timp. Se va duce însă , curînd, la schitul de pe Olt. O va sili să stea cu domnitorul ţă rii de
vorbă . Să -i lă murească totul, pe de-a rîndul.

Afară vijelia devine mai avană .

Ninsese aproape neîncetat de la Anul nou pînă azi. Că suţele ş i bordeiele Bucureş tilor erau potopite — unele peste
acoperiş — sub ză padă .

Lui Radu i s-a fă cut frig, cu toate că în că min ard doi butuci mari.

Aş a era, de altfel, fă cută odaia aceasta. Oricît ai fi încercat s-o încă lzeş ti, tot rece ră mînea.

Se ridică în picioare. Tropă ie puţin. Apoi se înveleş te mai bine în caftan ş i se aş ază iar.

Ră bdarea voievodului începe să se schimbe în neră bdare. Din ce în ce mai mult îl ispiteş te gîndul ca — fie ce-o fi
— să -ş i ia inima în dinţi. Să t se ridice ş i să plece. '

Ca un ră spuns al propriilor sale neliniş ti, tocmai cînd era gata să ia această preaîndră zneaţă hotă rîre, de dincolo
se aude glasul lui Ali-beg:

— Să vină hanul valah!

Ceauş ul se repede să -l vestească pe Radu.

Acesta, auzind porunca, se ridicase însă , ca fript, în picioare.

Vă zîndu-I pe ceauş , încearcă să -ş i ia un aer cît mai nepă să tor, numai că picioarele, tremură toare, nu-l prea
ascultă .

Se apropie ş ovă ind de încă perea unde se află begul. Ceauş ul îi deschide uş a, ş i Radu intră .

Begul, ca să nu fie nevoit să -i iasă în întîmpinare voievodului român, s-a aş ezat pe un divan. Picioarele ş i le ţine
încruciş ate sub el.

Se uită ţintă la Radu, cu niş te ochi fioroş i, ca de tigru, ş i îi arată un scă unel.

— Pofteş te, hanule, ş ezi!

Radu se temea că Aii îl va primi mult mai ră u. Că , încă de la uş ă , va Striga la el, nici nu ş tia ce ar fi trebuit să facă
în acest caz. Begul îi îm-biase însă un scă unel, ş i vodă se aş eză pe el bucuros.

Aii face acum un semn comandanţilor de oaste, care se gă sesc la el, să iasă afară . După ce aceş tia pă ră sesc
încă perea, din ochii lui bulbucaţi ţîş nesc spre Radu niş te să geţi otră vite.

Lui vodă i se taie iar ră suflarea. Sîngele îi piere din obraji. Chipul îi capă tă o paloare de mort.

Crivă ţul, afară , s-a îndîrjit. Vine, ş uierînd, de-a lungul Dîmboviţei. Se azvîrle în ziduri. Dă cîte-un ocot casei, plîngînd
ca o să rmană fă ptură chinuită ş i se pră buş eş te pe horn, înteţind flă că rile albastre ş i roş ii din că min.

Vodă simte că i se face din ce în ce mai frică . îş i aminteş te că Aii îl ucisese, tot aş a, într-o zi, după ce îl chemase la
el, pe unul dintre urmaş ii îndepă rtaţi ai fostului împă rat al Bizanţului.

«De nu m-ar ră pune ş i pe mine», se cutremură Radu, că utînd în jur, cu privirea, de unde ar putea apuca o armă ca
să se apere la nevoie.

Ali-beg îş i deschide gura. Dinţii îi sînt albi, laţi ş i tă ioş i. Limba i se ro-

teş te, neobiş nuit de groasă ş i roş ie printre buzele vinete. La început îi vorbeş te lui Radu liniş tit ş i politicos: *

— Slă vitul nostru paaiş an ţi-a dat hilat-i-tanire15, întocmai ca malma-relui ienicerilor din Stambul. Ţ i-a dat arme,
tobe, steaguri roş ii ş i verzi, cai ş i slujitori. Adică te-a cinstit mai mult decît te puteai tu aş tepta. Ş i te-a trimis în Cara
Eflak16, în numele lui. Asa e, hakan17 Radu?

— Aş a e! mă rturiseş te vodă .

Deodată , vocea fuf Ari se aspreş te. începe să -l ocă rască pe vodă , pentru că nu i-l dă duse pe că pitanul Ion paş ii
Isac, în ziua cînd, numai printr-un adevă rat noroc, izbutise să pună mîna^ pe el.

Sare de pe divan. Se apropie de foc. îş i pîrpă leş te mîinile cu încheieturile umflate de gută , deasupra flă că rilor care
azvîrl neîncetat scîntei, ş i se întoarce spre Radu, strigînd:

— Ş i pe urmă tu l-ai minţit pe slă vitul nostru sultan!...

Radu ş tie despre ce este vorba. Greş ise trimiţîndu-i înaltei Porţi veste despre moartea lui Ion, înainte ca el să fi fost
cu adevă rat ucis. Că ci, doar cîteva zile mai tîrziu, prin iscoadele sale, care erau mult mai destoinice, dar ş i mai bine
plă tite decît ale domniei, Ali-beg aflase o mulţime de lucruri. Ş tia, bună oară , că Ion scă pase din temniţă . Că acest
lucru se fă cuse cu ajutorul jupîniţei Para, care îi cumpă rase, cu aur greu, pe slujitorii domneş ti. Ba, ş i mai mult,
aflase că Para îl adă postise în palatul acesta al doamnei Maria-Despina, unde chemase doi vraci să -l lecuiască de
urmele schingiuirilor din temniţă , ca ş i de ră nile că pă tate în luptă .

— Ne-ai minţit!... urmează Aii. Ne-ai vestit moartea că pitanului Ion, pe cînd blestematul ghiaur era îngrijit ca un
prunc — ră cneş te el — aici, în , palatul doamnei Maria-Despina, în încă perea aceasta... de însă ş i jupîniţa Para!
1 Furia lui Ali-beg izvoră ş te din faptul că , încă anul trecut, stă ruise mult ca s-o cîş tige pe jupîniţa Para pentru el.

Chiar ş i în clipa aceasta, cînd îş i aminteş te de ea, tîmplele begului zvîcnesc. In ochi nu vede altceva decît un trup
mlă diu, ca o trestie legă nată de vînt; gura ei roş ie, care împră ş tie — cum cel puţin i se pă rea lui — cu fiecare
ră suflare ş i cu fiece cuvînt, miresme mult mai dulci decît ale trandafirilor din Ş iraz.

Numai că toate stră duinţele sale pe lîngă sultan, de a i-o dă rui,' în harem, pe fiica medelnicerului hain Archir,
fuseseră zadarnice. Deoarece, tot pe această fată o cerea de nevastă ş i marele vornic Zue. Ş i, în folosul prietenului
să u, stă ruise mult Radu.

' Prinsă la mijloc, între cei doi rivali, Para se învoise mai bine să se mă rite cu Zue, decît să intre într-un harem.

Această hotă rîre a sultanului îl nemulţumise adînc pe Ali-beg. Ş i, îndîr-jit la culme pentru că fata se întorsese în
ţară , îi poruncise bă trînului dar foarte îndră zneţului agă Selim, omul lui de încredere, s-o ră pească , cum s-o
pricepe mai bine, înainte ca ea să fi fă cut nunta cu sfetnicul lui Radu.

Spre ghinionul să u, aga Selim dă duse piept cu că pitanul Ion. Acesta o scă pase pe fată . Iar Ali-beg aflase de curînd
cu Gea mai mare uimire ş i

mînie, că Para, deş i nu se mă ritase cu Zue, se îndră gostise — ceea ce era ş i mai ră u — de salvatorul ei.

Pradă încă acestor gînduri vră jmaş e, begul îş i muş că pumnul. Un pîrî-iaş de sînge izbucneş te din degetul lui gros.

— Ne-ai vîndut, hakan Radu, aş a cum l-ai vîndut pe fratele tă u, cum eş ti în stare să -l vinzi ş i pe sultan!... Ş i
doamna Maria-Despina ne-a vîndut. Ş i jupîniţa Para1 urla el.

— Eu nu... eu nu... îş i ia curaj să ră spundă vodă . Nici doamna. Ci numai Para... Iar dacă slugile palatului i-au
îngă duit jupîniţei să -l adă postească pe ră zvră tit aici, aceasta a fost cu putinţă doar pentru că ea le-a minţit că
tînă rul ră nit este fratele să u..,* Ş i slujitorii ş tiau că jupîniţa Para era prietena cea mai bună a doamnei...

— Ei, vezi? ră cneş te Ali-beg. Dacă , totuş i, o fi fost amestecată ş i doamna?... Ră spunzi domnia ta, hakan Radu...
ră spunzi! Să o chemă m mai bine pe doamna. Să ne spună ea însă ş i ce ş tie. Să ne spună ş i să ne povestească
totul... în amă nunt

— Nu... nu... Nu o amesteca pe doamna, încearcă Radu să -l îmblîn-zească . Te rog... te rog mult, Ali-beg. Am fost
buni prieteni... Te-am slujit Ş i încă am să te slujesc...

Vocea lui Radu s-a înmuiat ş i-a devenit tînguioasă .

— Am fost... însă tu ai fă cut tot ce ţi-a stat în putinţa ca Para să nu intre în haremul meu, îş i varsă nă duful begul.
Pentru ca doamna te rugase, de dragul Parei — ş i tu, pentru doamna... Ce mai! — l-aţi ajutat tustrei pe că pitanul
Ion să fugă . Asta s-a petrecut în urmă cu o să ptă mînă , cînd am trimis eu cea dintîi ceată de spahii să pună mîna
pe Para ş i pe Ion. Ba încă atunci blestematul de Ion m-a pă gubit, cu sabia, de cea mai mare parte dintre spahii.
Afară de loan Corvin de Huniade ş i de Scanderbeg albanezul, lumină ţia sa sultanul n-a mai avut vreun alt duş man
atît de îndîr-jit ca fratele tă u Vlad, care a încercat să se ridice, drept stavilă , împotriva înaintă rii noastre spre inima
Europei. Iar Ion e că pitanul lui Vlad... Se luptă să -l readucă în ţară ... Ş i tu, hakan Radu, care domneş ti numai din
mila ş i în numele înă lţimii sale sultanul, sub ocrotirea oş tilor noastre, cu voie sau fă ră voie, l-ai ajutat să fugă ...

Radu îş i dă seama că i se face ră u. Ş i că , oricum, este aproape să -ş i iasă din minţi.

Fă cuse în viaţă destule fapte rele. Ş i nu fusese osîndit pentru nimic. în schimb, de data aceasta, era învinuit pentru
ceea ce nu fă cuse. De-un lucru care era chiar împotriva felului să u de a gîndi, a ţelurilor lui.

Simţea că se cufundă , că se va pră buş i.

Cînd,dintr-o dată , îş i aminti că Ali-beg vestise în Bucureş ti, prin ienicerii lui, care bă tuseră tobele o zi întreagă pe
uliţe, că Ion fusese prins din nou. Ba, mai mult, turcii înă lţaseră o ţeapă lungă , cu vîrf de fier, în faţa bisericii Sfîntul
Gheorghe, zicînd că în acea ţeapă ei îl vor trage pe ră zvră tit.

îi spune lucrul acesta lui Ali-beg.

— Ş i ai mai anunţat,.adă ugă el, că îi vei prinde ş i pe toţi ceilalţi oameni ai că pitanului. Că îi vei prinde ş i-i vei
pedepsi, iar noi ne-am bucurat... peste mă sură ne-am bucurat;..

Radu vorbea, ca într-o beţie. Cuvintele i se împleticeau. Da din mîini ş i vorbea.

Aii îi face semn să tacă . îl cercetează o vreme, cu privirea, fă cîndu-ş i ochii mici, apoi întreabă :

—\Tu nu ş tii chiar nimic... nimic... hakan Radu? Spu te prefaci?

Radu cată că tre Aii, nedumerit:

— Nu ş tiu nimic.

— în ţara... ta, ş i habar n-ai' de cele ce se-ntîmplă , hakan Radu? îl-ia în eflemea begul.

Radu. înghite în sec. Aş teaptă ca begul să continue. Nu înţelege nici un cuvînt din tot ce vrea acesta să spună . '

V — Aş adar, să te lă muresc, se învoieş te Aii. Zîmbeş te batjocoritor ş i urmează : Prin iscoadele noastre am aflat, aş a
după cum vezi, mai repede decît ţi-ai fi putut tu închipui, tot ce s-a petrecut...

Voievodul dă din cap, în semn că aş a e. Iscoadele otomane erau mult mai destoinice decît ale lui, deş i ele erau
alese uneori tot dintre marii să i boieri. / .

— Prima grijă a lui Ion, după ce a scă pat din palatul acesta, a fost, continuă begul, aceea de a o pune, cît mai bine
ş i repede, la adă post pe jupîniţa Para...

— Ce spui? se minunează Radu. Ş i unde putea s-o ascundă ?

— într-o că suţă sau o biserică din Bucureş ti... Dar unde... unde anume nu am putut încă descoperi, deş i noi
ră scolim, cum ş tii, oraş ul ş i-mpreju-rimile de-atîtea zile...

— Ş i I0n?... Ce-aţi izbutit să aflaţi despre Ion? întreabă vodă , îngrijorat.

— Că se ascunde ş i el pe-aici, pe undeva, ş i că se pregă teş te de luptă .

— Ş i-atunci — priveş te ş i mai nedumerit Radu la Ali-beg, pentru ce-aţi dat de ş tire că l-aţi prins? De ce aţi ridicat
ţeapa aceasta înaltă din mijlocul oraş ului?...

— Pentru că doar prin acest mijloc putem nă dă jdui să -l mai prindem pe Ion.

Vodă îş i duce mîinile la tîmplele care-i zvicnesc îngrozitor. Nu pricepe nimic din ţesă tura de planuri a begului.

— Pe cît am reuş it noi să află m, spune acesta, scrîş nind furios, ca ş i cum ar fi strîns între mă sele sticlă pisată , Para-
I iubeş te atît de mult pe Ion, încît ar fi în stare de orice jertfă pentru el!...

Radu, în sfîrş it, se luminează .

— Ş i crezi că va veni să ţi se-mbie? S-o primeş ti în harem, ca să -ş i scape iubitul?

— Sînt tot atît de-ncredinţat, rosteş te begul, cum sînt de încredinţat că semiluna va stă pîni lumea. La rîndul să u,
că pitanul va încerca s-o salveze pe Para... ş i-atunci... atunci... ră suflă osmanlîul adînc, rotindu-ş i ochii galbeni,
fioroş i — voi pune mîna pe el...

Sufletul apă sat al lui vodă , după atîtea încercă ri, începea să se însenineze.

Ce plan!... Ce plan pusese la cale Ali-beg! Deş i îl chinuise atîta, îi venea să -l îmbră ţiş eze. Aş adar, vrînd-nevrînd,
erau legaţi amîndoi prin acelaş i ţel. Ion trebuia să fie prins, ş i numai otomanii puteau izbuti. Valahii ţineau prea
mult la el. .îl ocroteau, îl ascundeau ş i-i dă deau ajutor.

Ş i aş a cum îl cunoaş te Radu pe că pitanul Ion, aş a cum îl cunoaş te toată lumea, cînd va auzi că fata care-l iubeş te
se află în mîinile lui Ali-beg — ş i Para va că dea, negreş it, în ghearele lui Ali-beg! — fă ră să ţină seama de
primejdii, va alerga s-o scape.

între timp. otomanii au pregă tit, de bună seamă , totul, aş a cum se cuvine. Reiese asta destul de limpede din
vorbele, ca ş i din rînjetul lui Ali-beg...

Voievodului, de nu i-ar fi ruş ine, i-ar place să joace ş i să cînte:

«Duş manul meu de moarte va fi prins... Duş manul meu de moarte va fi prins!...» '■■■■'■"<

Se stă pîneş te; dar, rumegîndu-ş i aceste gînduri înveselitoare în minte ş i dînd uită rii toate cîte le îndurase în
dimineaţa aceea, vodă se scoală de pe scaun. Se repede la Ali-beg ş i, plin de fericire, îi să rută mîna.

— Ş i-atunci... de ce?... De ce m-ai chinuit atîta? îl întreabă el. Sigur... sigur că îl vei prinde pe Ion!...
Ali-beg îş i desprinde mîna de sub buzele lui ş i îi ră spunde rece:

— Pentru că toate acestea, deocamdată , nu sînt decît un plan... S-ar putea ca Ion s-ajungă la Para mai înainte ca
ea să se fi hotă rît să plece spre mine. Sau, ş i mai simplu, ca fata să nu mai vrea să se jertfească pentru el.

— Asta nu este cu putinţă ! ţipă înspă imîntat Radu.

— De ce? De ce să nu fie cu putinţă ? Pentru că nu vrem eu sau tu, ha-kan Radu? Să u pentru că ne temem noi,
dacă nu reuş im, să nu ne pierdem capetele? Totul este în mîna lui Alah. Ş i Alah singur va hotă rî, pe voia lui, ce
trebuie să se întîmple ş i ce nu...

— 'Să ne pierdem noi capetele? se cutremură vodă . aolecîndu-ş i spinarea.

Ali-beg îl priveş te crunt:

— Da. Să ne pierdem noi capetele. Numai că cel dintîi ţi-l vei pierde tu, hakan Radu...

— Ş i, într-o asemenea primejdie, ce-ar trebui să fac? murmură Radu.

— Ar trebui să mi-o aduci tu însuţi pe jupîniţa Para, de unde ş tii sau de unde nu ş tii... De aceea ai fost pus domn.
Ca să ne slujeş ti după cum îţi vom porunci noi!

Vodă îş i freacă , disperat, mîinile.

— Aş vrea... dar nu ş tiu cum.

— Silind-o pe doamna ta, Maria-Despina, să ne ajute. Ea ş tie mult mai multe decît vrea să spună despre prietena
ei.

— Ş i dacă nu se va-nvoi?

Ali-beg se înapoiază pe divan. Se aş ază din nou liniş tit, cu picioarele încruciş ate sub el.

— Daca nu ne-o vei gă si cel puţin pe jupîniţa Para, pentru ca, folosind-o pe ea drept momeală , să -l putem atrage
pe că pitanul Ion ş i să -l . prindem... îţi fă gă duiesc, hakan Radu — ş i tu ş tii că eu mă ţin de cuvînt...

Radu dă din cap, ş tie prea bine că Aii îş i va pă stra cuvîntul.

— ...îţi fă gă duiesc, cu toată prietenia dintre noi, pe care mi-o aminteai adineauri, că te voi învinui de vînzare. Ş i-
anume, te voi învinui sultanului că tu, cu doamna ta ş i Para, prietena ei, l-aţi ajutat pe Ion să scape de pedeapsă .
Ş i, după ce vei fi doborît de pe scaun, te voi ucide cu mîna mea, ră splă tindu-ţi astfel faptul că l-ai rugat pe sultan,
la Stambul, să nu mi-o dea pe Para. Ş i, tot ca ră zbunare, de rîndul acesta pe doamna ta, dacă nu mi-o vor cere
sultanul sau marele vizir, voi lua-o în haremul meu. Pe urmă , voi dă rui-o drept roabă vreunui om de rînd...

— Doamne... geme Radu. Prea mă baţi greu pentru pă catele mele! Dar, spune-mi, de unde?... De unde s-o iau eu
pe jupîniţa Para, preabunule ş i înţelegă torule Aii?
F' ' - ■ ■

; • — Nu ş tiu! îi ră spunde tă ios begul. Dacă însă nu mi-o vei aduce la timp, vei fi pierdut, hakan Radu... Vei fi
pierdut!

Radu simte că -i vine să urle de spaimă ca un ş acal. Este tocmai pe punctul de a că dea în genunchi, în faţa lui Ali-
beg, ca să -i cerş ească iertarea, cînd comandantul gă rzii, un spahiu uriaş ş i cu o barbă stufoasă , intră .

— Ce este? se întoarce spre el Aii. %'j — A venit o sanie acoperiţă , îl înş tiinţează spahiul.

— Ş i cine se gă seş te în sanie? întreabă plictisit begul.

— Jupîniţa Pai a, fiica medelnicerului Archir, rugîndu-te să binevoieş ti a o primi! îi ră spunde spahiul.

— Jupîniţa Para? ră cnesc ş i Ali-beg ş i Radu, să rind amîndoi în picioare.

— în sfîrş it, a venit! se înveseleş te begul ş i, desfă cîndu-ş i larg braţele, începe să rîdă . Domnia ta, hakan Radu, poţi
deocamdată să pleci! Ş i să aş tepţi în palatul domniei tale restul poruncilor mele...

— Aş tept... cum nu... zice Radu. Aş tept...

Se apleacă înaintea lui Ali-beg. îl salută smerit ş i ţîş neş te afară pe uş ă .

Se simte fericit. A scă pat. Planul lui Ali-beg a izbîndit.

«Qe-ar izbîndi pînă la sfîrş it! Doamne ajută -mâ! se roagă el. Doamne ajută -mă !»

Se coboară pe scă ri. Jos, calul înş euat îl aş teaptă . Ş i, urmat de marele logofă t Stan ş i de suita ră masă la intrare,
porneş te în galop.

între timp, Para intră la Ali-beg.

în încă perea aceea îl primise fata pe că pitanul Ion. Acolo îl culcase ş i-l îngrijise cît timp fusese bolnav.

La drept vorbind, chiar din momentul cînd cei doi tineri se despă rţi-seră , pe malul Oltului, Para ş tiuse că nu va mai
putea iubi pe nici un alt bă rbat în afară de el.

Fusese totuş i încredinţată că nu-l va mai reîntîlni niciodată ş i că fiecare îş i va urma destinul care-i fusese hă ră zit.
însă ea se aflase pe treptele bisericii, cînd Ion că zuse prins. Ş i dragostea îi dă duse putere ş i minte să poată ră zbi
pînă la el, să -l ajute să fugă ş i să -l adă postească .

Numai că lucrurile se ră sturnaseră tocmai cînd fata socotea că totul se va sfîrş i cu bine. O ceată de spahii
înconjurase, pe neaş teptate,palatul. Jupîniţa ş i că pitanul fuseseră siliţi să fugă . Ion, înfruntîndu-i pe otomani, cu
ajutorul voinicilor lui, izbutise, pentru a doua oară , s-o scape pe Para. Ş i, îmbră cînd-o ca pe-o fată de rînd, o
ascunsese în bordeiul unui ţă ran — fost slujitor al lui Vlad — dintr-un că tun de lîngă Bucureş ti.
Acolo stă tuse copila pînă azi, cînd fostul slujitor al lui Vlad — trimis de Para să afle ce mai e nou — se întorsese
vestind-o că Ion ar fi fost prins ş i că s-a înă lţat pentru el o ţeapă în mijlocul oraş ului.

Atunci Para s-a hotă rît.

«E rîndul meu să mă jertfesc pentru omul că ruia-i datorez viaţa ş i cinstea. Ş i pe care-l iubesc!»

Se înfă ţiş ase lui Ali-beg ş i îl privea, neînfricată , în ochi.

— în "cele din urmă , ai fost silită să vii!... mormă ie begul, abia reuş ind să -ş i stă pînească bucuria de-a o vedea.

— Am venit!... Voi intra în harem. Dar numai dacă -i vei da drumul, chiar acum, că pitanului Ion...

Ali-beg îş i rostogoleş te ochii galbeni de tigru sub turbanul albastru:

— Nu tu vei hotă rî ce trebuie să fac... Eş ti în puterea mea...

— Mai bine îmi iau viaţa... ş opteş te Para, hotă rîtă . De nu îţi ţii cuvîn-tul...

— Dar cine mă încredinţează că tu îţi vei ţine fă gă duiala, dacă -i dau drumul lui Ion?

— îţi jur, rosteş te fata, cu un oftat.

Ali-beg nu mai are ră bdare. Bate din palme. îndată se iveş te că petenia gă rzii, că reia Ali-beg îi porunceş te:

— Dezlegaţi-I din fiare ş i daţi-i drumul că pitanului Ion să plece unde-o vrea!

Că petenia gă rzii înţelege. Fă ră să ş ovă ie, ră spunde:

— Porunca se va împlini!...

— Daţi-i ş i-un cal. Să fugă cît mai grabnic. Să n-avem timp să ne ră z-gîndim!...

Că petenia gă rzii, salutînd, pleacă . în curînd se aude afară , printre tîn-guirile vîntului, tropotul unui cal.

— Drum bun! suspină fata.

Ali-beg, urmă rind-o neîncetat cu privirea iscoditoare, rînjind lacom ş i crud, glă suieş te:

— A plecat. Mi-am împlinit cuvîntul...

Jupîniţei Para i se umplu ochii de lacrimi.

— Mi-I voi pă stra ş i eu!

a Dar totul începe să i se învîrtească în jur ş i cade, fă ră cunoş tinţă , la pă mînt.

S

Oş teanul din pă dure strînse mînerul să biei în pumn. Ar fi dorit să se repeadă în sprijinul să rmanei jupîniţe.

— Para!... rosti el. Para!...

Se zbuciumă , strigă , dar slă biciunea îl ţinu, legîndu-l la pă mînt cu lanţurile sale de plumb.

Ză pada îl acoperise aproape în întregime. Nu i se mai ză reau decît obrazul ş i o parte din coiful auriu, de pe care
ză pada, adunîndu-se, aluneca mereu.

Armă sarul nu se miş case de lîngă el.

Ochii negri ai animalului îl cercetau pe oş teanul ră nit cu o privire umedă , aproape omenească .

Coama îi era biciuită ş i ră vă ş ită fă ră încetare de vînt.

Piciorul, în care rana se obrintise între timp, nici nu ş i-l mai simţea.

Ş foră i.

îş i înă lţă capul ş i încercă să adulmece vă zduhul.

Dar viscolul bă tea în aş a fel, încît toate mirosurile după care s-ar fi putut că lă uzi erau împră ş tiate.

Noaptea pă rea că nu voia să se mai ridice de deasupra pă durii. ' întunericul era greu, apă să tor ş i încă rcat de
primejdii neş tiute, ce se puteau ivi de oriunde.

Copacii scînteiau, legă nîndu-se, ş i gemeau.

Ră nitului i se pă ru, pentru o clipă , că vede iar ochii ş i barba Bă trînului.

«Nu te lă sa doborît!...»

«Nu. Nu mă las!» îi ră spunse el.

Cercuri de toate culorile curcubeului se învîrteau ameţitor.

I se pă rea că se roteş te odată cu ele ş i se pră vă leş te, rostogolindu-se. într-o pră pastie.

Viscolul urla, azvîrlind trîmbe de ză padă asupra celor doi ră niţi — unul fiind lungit la pă mînt, însă vegheat, cu
credinţă , de celă lalt.

Apoi vârtejul ş i pră buş irea încetară . Ş i ră nitul începu iar să retră iască o sumedenie de întîmplă ri, dar toate în
frînturi învă lmă ş ite, fă ră ordine ş i uneori fă ră înţeles.
Puhoaiele tulburi, clocotind zgomotoase, dau nă vală pe Olt. Vîntul suflă domol. Uneori aduce pe aripile lui cîte o
adiere că lduţă . Din copaci, ţurţuri limpezi, ca de cristal, picură rar, plîngînd sfîrş itul iernii.

Un că lă reţ într-o bundiţă descheiată ş i cu o că ciulă albă , ţuguiată , pe cap, trece că lare, în goană , pe potecă .

Ză pada moale plescă ie, strivită sub copitele calului.

în bordeiul din pă dure, Ion, sprijinindu-ş i pe un butuc sabia, ş i-o ascute cu o bucată de gresie.

Fostul ucenic în ale preoţiei, Gheorghe, aş ezat pe patul de cetină , meş tereş te să geţi pe care le aş ază cu grijă în
tolba de la picioarele lui ş i cîntă , cu glas înă buş it, un cîntec de lume.

Pe faţa lui slabă ş i palidă , în timp ce-ş i murmura cîntecul, pluteş te umbra unui zîmbet ciudat.

Pe treptele să pate în pă mînt, care urcă spre ieş irea îngustă a bordeiului, Alexe, vînă torul de lupi, îi pune coadă
unei securi. Auzindu-I pe Gheorghe cîntînd, rîde în el tainic. Se opreş te din lucru. Apoi cînd Gheorghe Încetează să
cînte, dă el drumul la glas.

Vocea îi este mai bă rbă tească , mai plină .

Gheorghe îş i ridică ochii spre Alexe. Ion se uită , pe rînd, la amîndoi Tustrei încep să rîdă voioş i, cu hohote.

în faţa bordeiului, că lă reţul cu bundiţa albă ş i-a oprit din galop murgul Acesta se ridică în două picioare,
nechezînd.

Voinicul sare de pe cal. Ion, Gheorghe ş i Alexe se reped afară .

— Bucure! exclamă Ion.

— M-am întors! îi ră spunde acesta scurt. Am aflat unde e Para... Pe chipul lui Ion, soarele rece de sfîrş it de iarnă îş i
aruncă voios,

dintr-o spă rtură a norilor, cîteva să geţi.

— Unde? ' k

— A dus-o Ali-beg peste Dună re...

— De-aceea n-am gă sit-o noi în palatul cel mic al doamnei, cînd l-am atacat... Biata de ea! o plînge Alexe.

— A ascuns-o la Boian, în palatul de vară al foş tilor ţari bulgari... urmează Bucur.

— Acolo îş i ţine haremul?

— Acolo!
Pe sub bolţa înaltă a fostului palat de vară din Boian — palat transformat de turci într-o clă dire pă trată , albă , fă ră
nici o fereastră în afară ş i înconjurată cu un val de pă mînt — scîrţîie carele pline cu fă ină , miere, carne să rată ş i
peş te, care pă trund în curte.

Ţ ă rani bă rboş i, îmbră caţi în zdrenţe, descarcă sacii, azvîrlind din cînd în cînd ochiade că tre ferestrele cu ză brele
mă runte ş i dese, dincolo de care se află ză vorîte cadînele lui Ali-beg.

O ş uieră tură se aude.

Stră jerii din preajma carelor ş i cei de ta porţi, izbiţi pe neaş teptate, încep să se pră buş ească .

Porţile, lă sate după intrarea carelor, sînt ridicate iară ş i de ţă rani.

Ră sună , dincolo de ferestre,ţipetele de spaimă ale femeilor care nu ş tiu ce se întîmplă afară .

Unul dintre ţă rani — cu barba ş i chipul lui Nă stase — îl ţine pe un stră jer culcat la pă mînt:

— Spune unde e Ali-beg, sau te sugrum?...

— Ali-beg e plecat... A fost chemat la Stambul de sultan!

— Ali-beg e plecat la Stambul! îl vesteş te Nastase pe Ion care în mijlocul turcilor de la poartă , aflînd această veste,
înciudat, îi coseş te cu ş i mai multă hă rnicie pe vră jmaş i.

Pe porţile deschise, nă vă lesc, că lă ri, Bucur, Gheorghe, Alexe ş i alţi o mulţime de tineri valahi.

Lupta se dă pe unul dintre balcoane. împinş i de Ion ş i o mînă de voinici, turcii dau înapoi Balustrada balconului se
pră buş eş te. Jos, cei care se ridică dau de Bucur, Nă stase ş i Gheorghe.

Alexe desface, cu umă rul, usă după usă . Femeile tîsnesc afară , tiDÎnd.

Toată ograda e semă nata cu otomani ră puş i, cu turbanele, iataganele ş i suliţele lor.

Negru, adus de Bucur sub balcon, îş i ridică în sus capul, că utîndu-ş i stă pînul.

Cadînele s-au gră mă dit într-un ungher al curţii, ş i de acolo, cu braţele întinse, îi roagă pe voinici:

— Luaţi-ne cu voi... Ajutaţi-ne să ajungem la casele noastre...

Fostul palat de vară al ţarilor bulgari a ră mas pustiu, cu porţile deschise.

Se pierde în depă rtare.

A venit primă vara. Crengile pomilor îş i arată bucuroase, soarelui, frumuseţile lor — mugufii gata să plesnească .

Pîraiele curg repezi.

Voinicii duc pe ş ei femeile salvate.

Glasurile ş i rîsetele acestora ră sună argintii.

Vă lurile lor subţiri flutură .

Ţ ă ranii ieş iţi la munca ogoarelor, cu pluguri ş i boi costelivi, privesc alaiul acesta cu mirare ş i spaimă .

«Ali-beg se va ră zbuna cumplit!» îş i ş optesc ei.

Negru aleargă în galop. Ceilalţi cai au ră mas în urmă . Pe ş a, în faţa lui Ion, Para. ,

— Te voi trimite cu Alexe în Transilvania, la prietenul mă riei sale Vlad, corniţele Mihail Szilâgyi! îi spune Ion fetei. Ea
îl cuprinde cu mîinile de aît. Vă zduhul primă vă ratec îş i desface larg aripile stră vezii.

«Dar am salvat-o oare, într-adevă r, pe Para? se zbuciumă în fierbinţeala lui ră nitul. Am salvat-o pe Para? Pe Para
sau pe Oltea?... Parş ... Oltea? ...»

în minte o revede pe Oltea.

— Ai venit!... Ai venit!...

Primă vara a înveş mîntat plaiurile Tismanei în straie bogate de lumină verde ş i aur.

Fata aleargă pe o costiş ă .

Flori de cireş se scutură ca o ploaie înmiresmată ş i caldă .

— Te-ai întors!... Te-ai întors!...

Livezile freamă tă .

La fel, stejarul cel bă trîn, poteca, pîrîul ş i ^pă durea de castani, care-l cunosc de copil.

— Te-ai întors!... Te-ai întors!... Nu ne mai pă ră si.

Fetiţa îl apucă de mînă ş i-l trage după ea:

— Haide să ne jucă m!

Se joacă amîndoi «de-a soarele ş i luna». Ş i luna se lasă de astă -dată , dinadins ş i cu viclenie, prinsă de soare.

E ziua de Sînziene18... E ş i ziua lui Ion. Fetele din Tismana ş i-au fă cut, după datină , cununiţe din floare de sulfină ,
culeasă în zori prin iarba plină de rouă .

O cununiţă ş i-a împletit ş i Oltea.

Se coboară amurgul.

Pe culmea dealului fumegă argintie luna.

Acolo are loc «jocul fă cliilor».

Flă că i că lă ri gonesc spre culmea dealului, cu fă cliile aprinse în mîini. Dar fetele le-au luat-o înainte. S-au urcat încă
de la amiază pe culme. Au cules flori. Au împodobit locul. Ş i-au pregă tit gră mezile de vreascuri. Acum le dau foc.
Flă că ii totuş i se gră besc. Sar de pe cai. încep «jocul fă cliilor». Apoi, bă ieţi ş i fete, perechi-perechi, sar peste focurile
aprinse de fete. în cele din urmă încep cu toţii hora.

Ion a urcat ş i el pe culme cu o fă clie în mînă . Dar nu descalecă , nu sare peste foc, nici nu se prinde în horă .

Oltei, în lumina flă că rilor, îi ard obrajii ca un mă nunchi de bujori.

— Aş vrea să cresc mai repede mare!... îi spune ea lui Ion.

Flă că ul începe să rîdă :

— Ş i-aş a eş ti destul de mare!...

— Aş vrea să fiu mare de tot...

— Pentru ce? ,

— Ca să nu mă mai despart de tine niciodată . N-am să te las să mai pleci nică ieri singur...

— Nici la ră zboi?

— Nică ieri!

Focurile de la «serbarea fă cliilor» s-au întins. Au cuprins toată culmea.

Focuri întinse, nesfîrş ite... Focuri...

Ion ş i Bucur că lă ri, de pe înă lţimea unei movile, privesc focul în care arde zarea.

Bucur îl înş tiinţează pe că pitan:

— Am izbutit să dau foc ş i celor din urmă depozite de hrană turceş ti, care se mai aflau în Ţ ara Românească .

Un foc mare a fost aprirţs în piaţa Sfîntul Gheorghe din Bucureş ti.

Bă rbaţi, femei ş i copii aleargă la semnul acesta de chemare.

Pristavul domnesc sună din surlă prelung.

Toate clopotele din Bucureş ti bat.

Norodul s-a adunat.

Marele vornic Dragomir vesteş te mulţimea:

— Că pitanul Ion a fost prins!...

— A fost prins că pitanul Ion? se uimeş te mulţimea.

Ş i marele vornic Dragomir, în numele voievodului Radu, reaminteş te mulţimii toate relele să vîrş ite de că pitanul
Ion:

— Nici un trimis al înaltei Porţi nu mai putea trece în voie. Oamenii lui loveau cetă ţile turceş ti.

— Fostele noastre cetă ţi dă ruite lui Mahomed de mă ria sa Radu! îl îndreaptă un glas venit din mulţime.

— Conacele boiereş ti...

,— Au ars nenumă rate!... se bucură lumea adunată .

— Iar el însuş i, cum ş tiţi — urmează Dragomir — prefă cîndu-se cînd ţă ran, cînd că lugă r, se stră duia în toate
felurile să -i prindă la strîmtoare ş i să -i ră pună pe mă ria sa Radu...

— De două ori a fost aproape să -l ră pună , îş i ş optesc la ureche oamenii,

— Mă ria sa mi-a poruncit atunci mie să iau cele mai chibzuite mă suri.

— l-au întins curse ş i laţuri de tot felul, în fiecare loc... îş i destă inuie unul celuilalt, ceea ce ş tiu, locuitorii
Bucureş tiului. A încercat ş i Ali-beg să -l prindă în capcană , în palatul cel mic al doamnei. Ş i-a scă pat ş i de-a-

colo...

— Numai că Ion, cu curajul lui nebunesc, le-a înfruntat pe toate... urmează Dragomir. t

— Ş i cum l-aţi prins pînă la urmă ? întreabă mulţimea.

— îl urmă ream de multă vreme. Ş tiam că dă tîrcoale palatului domnesc!

— Ş tiam ş i noi! îş i ş optesc oamenii.

— Astă zi de dimineaţă , dîndu-se drept cîntă reţ ră tă citor, a cerut voie să intre în palat, ca să -i cînte voievodului un
cîntec. Dar sub mantie avea o Sabie, cu care socotise să -l ră pună pe mă ria sa Radu. Noi, care pregă tisem totul din
timp, i-am dat voie să intre...

— Ş i?... Ş i?...
• — Ră ufă că torul a fost prins. Ş i-ş i va primi pedeapsa...

— Pă cat de tinereţea ş i vrednicia lui! spun oamenii în taină .

Multe femei oftează . Altele au început să plîngă .

Tot în această vreme, la palat s-au adunat boierii.

Vodă stă ră ş chirat în jilţ.

Lîngă el, doamna ţă rii cu ochii triş ti ş i negri priveş te parcă în gol.

— Am vrea să ş tim ş i noi, cum aţi pus mîna pe el? întreabă un boier.

— E turbat ca o fiară ş i ar fi fost în stare să lupte ş i c-o oş tire întreagă !... se îngrozeş te altul.

Voievodul rîde strîmb. Buzele îi sînt roş ii, aproape femeieş ti. Privirea i se scurge, din ochii lui frumoş i, subţire,
veninoasă . Pe haina de brocart, bă tută în pietre scumpe, are pete de vin.

— Să spună logofă tul! se groză veş te Radu.

Marele logofă t Stan începe să povestească :

— Cînd a-nceput să urce scă rile palatului, de sus i-am aruncat în cap o plasă din cele mari, greceş ti. S-a încurcat în
plasă . N-a mai putut să -ş i scoată sabia. Asupra lui s-au nă pustit o sută de oş teni.

— Curajul ^nebunesc pe care îl avea, de data aceasta l-a pierdut! se veseleş te vodă .

— Ş i ce-aţi fă cut cu el?

— Am vrut să -l trag în ţeapă ! scrîş neş te vodă . însă doamna Maria-Despina m-a rugat...

— înalţa doamnă a ţă rii?...

— Aş tept un prunc... da doamna, pentru tntîia oara în vileag, marea taină . Mi-aş dori o fetiţă , surîde ea, care să se
numească la fel ca mine, Maria, ş i ca mă icuţa mea, Voichiţa. în numele copilului care o să vină , n-am vrut să curgă
sîngele lui Ion...

Marii boieri clocotesc. Ar fi dorit să -l vadă pe ră zvră tit în ţeapă .

— Dar n-aveţi grijă , boieri! strigă ascuţit Radu. îl voi trimite în lanţuri, aş a cum am fă gă duit de mult, lumină ţiei
sale sultanului. Moartea va fi de zece ori mai cruntă !...

— Moartea va fi de zece ori mai cruntă !... se veselesc boierii.

între alţi osîndiţi, legat în lanţuri, cu jumă tatea de sus a trupului goală ş i biciuit fă ră încetare de paznici, că pitanul
Ion se tîră ş te pe "drum. Vă zduhul este înă buş itor. Cerul s-a fă cut roş u.

Un turc înalt, spă tos, cu barbă neagră , care conduce convoiul, îş i pune palma streaş ină la ochi.

— Mîine vom fi la Egrigoz, le spune el paznicilor. Ş i cîinii aceş tia vor fi

închiş i în temniţă pentru tot restul vieţii.

S-a fă cut noapte. Cerul e înnorat. Se simte în vă zduh apropierea furtunii. Paznicii, care sînt de strajă , veghează .

Osîndiţii, lungiţi cu trupurile goale pe ţă rînă , se odihnesc. Dorm. Sau se prefac că dorm...

Vîntul a început să sufle. Fulgere se desfoaie pe cer, ca niş te flori albastre. Suliţele lor lungi bră zdează , frînt,
vă zduhul.

Zgomotul vîntului ş i-al ploii seamă nă acum cu galopul a zeci de herghelii.

La adă postul beznei ş i-al zgomotelor ploii, Ion îş i sfă rîmă , cu două pietre mari, că tuş ele de fier.

Alţi osîndiţi, la fel, ajutîndu-se unii pe alţii, luptă să -ş i scoată lanţurile.

Unul din paznici, care-ş i acoperise capul cu o mantie, ferindu-se de ploaie, a că zut la pă mînt.

O lovitură în creş tet doboară ş i pe altul.

Cu iataganul acestuia din urmă în mînă , Ion a ajuns la cortul ofiţerului turc.

îl smulge din culcuş . Otomanul ridică mîinile, în semn că se predă .

întreg convoiul osîndiţilor e liber.

Pe paznici, legaţi bine, cu că luş uri în gură , i-au azvîrlit într-o groapă , deasupra că reia au gră mă dit mormane
întregi de crengi.

Mulţi dintre osîndiţi au îmbră cat veş mintele turceş ti.

— Pînă vor fi descoperiţi că lă ii noş tri, noi vom putea ajunge departe! le spune osîndiţilor Ion.

Ploaia nu încetează să cadă .

Un copac s-a aprins. Arde cu flă că ri vii.

Prin noroi ş i furtună , cu trupul pe jumă tate gol, că pitanul aleargă .

în zori. Furtuna s-a înteţit. Sub ochii turburi ş i obosiţi ai lui Ion, s-a ivit marea cu valurile .uriaş e, fră mîntate.

O barcă a fost trasă departe, pe nisip. Ion se apropie de barcă .

Se pră buş eş te. Are însă puterea să se salte ş i să se prindă cu mîinile îngheţate, tremură toare, de marginile bă rcii.

Furtună pe mare... Huiet... Barca este purtată de valuri în neş tire.

«Pe ce tă rîm mă gă sesc?... Este aurita Crimee... CrimeeaL.»

Urmat de mîrzaci, că peteniile sale de oaste — cu faţa galbenă , bră zdată , ochii mici înfundaţi ş i buza de sus spînă
— marele han al Crimeei, Hagi Ghirai, soseş te în sunete de tobă .

Mîrzacii sar din ş a ş i-l sprijină pe marele lor han să descalece.

Cu toţii se aş ază , avînd picioarele încruciş ate sub el, pe perne de mă tase, înş iruite deasupra unuj covor.

Marele han e în mijloc. îi face semn lui Ion să se aş eze ş i el pe-o pernă , în apropierea lui.

Fîntînile, ţîş nind din pereţii de marmură , ce înconjoară gră dinile lui Hagi, susură încetiş or.

Mireasma trandafirilor este îmbă tă toare.

Sclavii georgieni aduc ceaiul fierbinte în că ni.

Sus, în pridvorul din lemn scump de santal, adă postite după perdele, Ion ş tie că se află soţiile ş i cele treizeci de
fiice ale mar.elui han.

Acesta ia cuvîntul.

Barba lui aspră , rară ş i argintie se clatină .

— îţi datoră m ră splată ! spune marele han, Ne-ai dezlegat în totul taina stră moş ului Tanai, a mormîntului să u, ş i
ne-ai adus de-acolo lanţul cel sfînt de aur, purtat de el în viaţă , pe care îl că utam. Rosteş te-ţi o dorinţă , ş i îţi jur să
ţi-o îndeplinesc!...

— Am o îndatorire. Vreau să ajung la Roma, la principii creş tini...

— Eş ti un mare viteaz! glă suieş te iar hanul. Nu te-ai temut nici de vră jmaş ii care-ar fi vrut să te împiedice să
să vîrş eş ti lucrarea ş i nici de diavolii ce-nconjurau mormîntul. Dacă ră mîi la noi, îţi dă ruiesc pe una din fiicele mele
de soţie...

Fetele din pridvorul de sus se aud chicotind.

— Ş i, dacă îmbră ţiş ezi credinţa lui Alah, ai putea să ajungi un dregă tor de seamă în acest colţ fermecă tor al lumii,
care este Crimeea... Ş i poate — de ce nu? — moş tenitorul meu...

Ion se apleacă înaintea marelui han:

— Sînt nevoit să plec, repetă el. îndatoriri de seamă , ce nu se lasă amînate, mă cheamă -n asfinţit.

Hagi ridică mîna:

— Ca să te-ntorci degrabă , îţi pun la îndemînă cea mai uş oară ş i mai iute corabie. Un vas genovez cucerit de
curînd. Ai să te-ncredinţezi că noi ş tim să plă tim vitejilor mai bine decît ghiaurii voş tri din asfinţitul lumii...

mt •!'.

Hâ ■ •
în faţa Papii de la Roma, Ion stă îngenuncheat.

— Astă zi, cînd loan de Hunedoara a-nchis ochii ş i Gheorghe Castrio-ta-Scanderbeg, albanezul, este prea ostenit,
rosteş te că pitanul, un singur om îi poate înfricoş a pe turci. Acesta este domnitorul Vlad, cel ză vorît, printr-o
înş elă ciune, la Viş egrad. E neîmblînzit, că ci a ză cut mulţi ani în lanţurile ş i temniţele turceş ti. Ura sa împotriva
nă vă litorilor este mai mare decît a oricui. Ş i, de l-ai ajuta să ajungă iar liber, domnitorul valah ar putea alunga
oş tile musulmane.

Papa stă nemiş cat, că tînd printr-o fereastră a Vaticanului că tre crucea de aur de pe bazilică .

— l-aţi spus regelui nostru Matei că domnitorul Vlad nu are nici o vină ?

— Regele n-a stat încă de vorbă cu cel adus de noi ca sâ mă rturisească ...

în lumina amurgului ş i-a lumînă rilor, întreita tiară 19 sclipeş te orbitor.

Un clopot bate rar, anunţînd miezul zilei.

— în acea parte a lumii, mai glă suieş te Papa, pentru orînduirea orică ror fră mîntă ri în legă tură cu musulmanii, l-am
binecuvîntat pe regele Matei. Hotă rîrile lui sînt drepte pentru noi... Pu-te dară la el ş i-ncredinţează -l tu însuţi, dacă
poţi, că domnitorul vostru, este nevinovat...

«La regele Matei!... La regele Matei!...»

«/

Chipul mă reţ al Papii, întreita coroană ş i crucea de la bazilica romană se topesc pe încetuf.
în locul încă perii din Vatican, unde-l primise Papa, că pitanul ză reş te castelul din Hunedoara al regelui Matei. Sala
cea mare de ospeţe...

— Ş i-acum, rosteş te regele, să bem această cupă cu vin în cinstea biruitorului în turnirul de astă zi.

Trîmbiţele sună prelung.

Regele Tş i înalţă cupa grea cu picior, bă tută în ş ase rînduri de nestemate.

Marea nobilime se ridică în picioare. Rochiile de mă tase ş i brocart ale femeilor foş nesc. Să biile bă rbaţilor
ză ngă nesc vesel.

Urale puternice izbucnesc din piepturile magnaţilor. Sînt cu toţii dornici să -i intre în voie tînă rului rege. Să -i
spulbere bă nuielile, de-altminteri îndreptă ţite, asupra credinţei lor

Cavalerul loan mulţumeş te. Invitaţii îş i sorb cupele. Nobilii vîrstnici ş i fiii lor, pînă la ultima pică tură . în vreme ce
soţiile ş i tinerele fete îş i înmoaie doar buzele în licoarea uş or gă lbuie, aromată ş i dulce, de Tokay.

— Asemenea luptă tori, ca domnia ta, dorim s-avem, cavalere loan! ia cuvîntul corniţele Mihail Szilâgyi, cel dintîi
dregă tor al regatului,după ce i-a cerut, mai întîi, din ochi, nepotului să u, regele Matei, îngă duinţa de a vorbi. îţi
cunoaş tem meritele trecute, în luptele cu turcii. Eş ti un viteaz pe care ne-am putea bizui. Ş i, potrivit legilor noastre
cavalereş ti, vom îndră zni să -l rugă m pe serenisimul nostru stă pîn să te înalţe, în timpul cuvenit, la rangul de
baron...

între aristocraţi se stîrneş te un murmur. Iară ş i se va ridica, în rîndurile marii nobilimi transilvă nene, un cavaler
valah?

Lucrul acesta nu este, oare, cu tîlc? se întreabă , din ochi, magnaţii. Nu cumva corniţele Mihail Szilâgyi — acela care
ş i-a impus la tron nepotul, peste voinţa multor grofi — urmă reş te vreun anumit plan?

m.

Neliniş tea este firească , deoarece înaintă ri din acestea în rang nu au loc decît foarte rar.

Regele Matei avea însă o fire impresionabilă . El ră mă sese uimit de faptul că loan de Valahia îl învinsese pe cel mai
de temut cavaler al Ungariei, «biruitorul regilor» — cum era numit corniţele Georg de Ellerbach.

Corniţele luptase în turniruri pe tot întinsul Europei: în Cehia, Germania, Francia ş i Polonia.

Nimeni nu izbutise să -l înfrîngă . » în turnirul de astă zi, de la Hunedoara, el se pă strase dinadins la urmă , pentru ca
să -l doboare pe cavalerul loan, învingă tor al tuturor celor de dinaintea lui.

Marii aristocraţi urmă riseră lupta cu ră suflarea tă iată . Nu trebuia, cu nici un preţ, ca loan de Valahia să ajungă
să rbă toritul turnirului. Le era prea destul ş i-aş a faptul că , în Ungaria, se instaurase o nouă dinastie, aceea a
Corvinilor.
Era adevă rat că loan Corvin de Huniade fusese cel mai de seamă apă ră tor al Europei. Doar la auzul numelui sau.
se ridicau, mergînd neînfricaţi la moarte, români, unguri, germani, sîrbi, albanezi ş i oricine ura ş i se temea de
asuprirea otomană

Numai ca ei se împotriviseră din ră sputeri ca fiul să u, Matei, să se urce pe tron Ori, fă ră corniţele Mihail Szilă gyi,
unchiul lui de pe mamă — ş i el. pe cît se auzise, dintr-o familie valahă , înnobilată în ră zboi, ca ş i aceea a Corvinilor
— tînă rul Mateiaş , pe care marii aristocraţi îl numeau în derî-dere «cră iş orul valah», nu ş i-ar fi pus pe frunte
niciodată coroana.

Cu toate că magnaţii nă dă jduiseră în victoria, la turnir, a comitelui Georg, acesta că zuse de pe cal. Că zuse de la
primul atac al lui Ion, la fel ca ş i, cu puţin înainte, comiţii Szepes ş i Pongracz.

Urmaseră o a doua ş i a treia ciocnire, cu încuviinţarea regelui, că ruia nu îi venea nici lui să creadă că poate fi cu
putinţă o asemenea înfrîngere de neînchipuit. De trei ori la rînd, în lupta cu suliţa, cu sabia ş i cu securea, corniţele
de Ellerbach fusese azvîrlit de pe cal. Ş i dacă mai tră ia aceasta nu se datora decît mă rinimiei cavalerului loan.

Victoria aceasta surprinză toare nu-i mai putea ieş i din cap regelui. Ş i fiindcă avea nevoie de luptă tori destoinici, în
vederea îndeplinirii planurilor mari pe care ş i le alcă tuise, se hotă rîse, pe neaş teptate, să -l ridice pe Ion la rangul de
baron.

— Sîntem de aceeaş i pă rere cu corniţele nostru, Mihail Szilă gyi, ră spunde regele. Cavalerul loan va trebui,
bineînţeles, în timpul legiuit, să să -vîrş ească toate celelalte formalită ţi, care sînt necesare, potrivit datinilor
cavalereş ti. Dar, imediat după aceea, ne vom simţi onoraţi să -i dă m învestitura ş i să -l numim baron...

Trîmbiţele sună asurzitor. Regele soarbe încă o cupă cu vin, după ce închină , prieteneş te de astă dată , numai cu
cavalerul loan.v

Face apoi un semn, ş i petrecerea, însoţită de danţ, începe.

Succesul cavalerului loan este deplin. în sala monumentală de primire (sau «sala cavalerilor», cum se numeş te), sală
iluminată de peste trei sute de fă clii, scaunul lui se gă seş te ală turi de acela al regelui, în faţa că minului din piatră
pe care se vede, gravat în aur, corbul cu un inel în cioc, avînd în ghearele încleş tate coroana regilor maghiari. Ş i
dacă cei mai mulţi dintre bă rbaţi îl privesc cu invidie, femeile ş i tinerele fete nu se mai satură ş i îl sorb din ochi.

Bl'

Femeile ş i fetele, cu toate reţinerile impuse de pă rinţii, soţii sau fraţii lor, aplaudaseră cu înflă că rare victoriile lui
Ion, fiecare sperînd în taină ca la ospă ţ să danseze cel puţin o dată cu el. Ş i asta nu numai pentru că frumuseţea
bă rbă tească a lui Ion, la vîrsta aceea de două zeci de ani, era de-să vîrş ită , ci ş i fiindcă , încă de pe atunci, ispră vile
să vîrş ite de el fuseseră învă luite în aura legendei.

Cîte nu se povestiseră ş i, uneori, chiar nu se cîntaseră despre el?

Multe dintre tinerele doamne ş i fete care iau parte la ospă ţ îş i istorisesc bună oară chiar acum între ele, la ureche,
cum loan de Valahia, fiind prizonier la turci, izbutise să scape. Pă trunsese în haremul lui Mahomed, eliberînd de
acolo pe-o fostă iubită a lui ş i o fetiţă în vîrstă de cinci ani. Tot astfel, mai tîrziu, salvase pe o altă fată din seraiul
unui faimos general turc.

Cutreierase lumea ş i pretutindeni luptase, cu toate forţele, contra puterii otomane.

Cu acelaş i ţel se înfă ţiş ase tînă rul comitelui Mihail Szilâgyi. Acesta îl trimisese în luptă contra imperiului otoman, ş i-
acolo dobîndise, prin vitejia lui, rangul de cavaler. *

Este adevă rat că lucrul acesta Ion îl fă cuse cu un anume ţel, pe care n-aveau de unde să -l cunoască nici regele, ş i
nici magnaţii lui, ş i cu-atît mai puţin grofinele ş i copilele lor.

Acestea din urmă , mai ales, povestindu-ş i ispră vile lui Ion, se mulţumeau să -l vadă , să -l admire si să ofteze adînc.

Cea mai aprinsă dintre toate acele tinere tete ş i temei, care îl admirau ş i se roteau, în mod obiş nuit, în jurul să u —
de cînd era la curte — ca niş te fluturi în jurul unei lumînă ri, era însă copila grofului Albert de Szent-gyorgyi.

Se numea Elisabeta. Nu avea decît cincisprezece ani ş i era socotită drept cea mai mîndră , mai bogată ş i mai
stră lucitoare fată de mă ritat din întregul regat maghiar al acelui an 1465.

Nici una nu îl aplaudase, la turnir, mai mult decît Elisabeta.

Copila tocmai ascultase pe un minnesenger, în castelul tată lui să u, cîn-tînd legenda Nibelungilor.

în mintea sa, de cum îl ză rise pe Ion, îl ş i asemuise cu cavalerul Sig-frid. Ea se visa Crimhilda. Iar Ion urma s-o
îndră gească , la fel ca Sigfrid pe Crimhilda.

Ce-i drept, Ion nu-i dă duse de înţeles c-ar fi îndră gostit de ea. însă aceasta n-o fă cuse să -l îndră gească mai puţin.
în taină , se ş i destă inuise doicii sale că era hotă rîtă să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să ş i-l cucerească pe
cavalerul loan. Să se mă rite cu el.

— Ori cu el fericită , ori fă ră el la mînă stire! spuse Elisabeta doicii sale, \ cu acea hotă rîre înverş unată pe care
numai la vîrsta de cincisprezece ani poate o fată îndră gostită s-o ia. ,

Începînd danţul, mîndra Elisabeta fă cuse în aş a fel ca ea, cea dintîi, să se prindă de mînă cu Ion. Ceea ce o
îndurera, totuş i, peste mă sură , era că el ră mînea nepă să tor la toate dră gă lă ş eniile sale. Oricît se stră duia fata,
cavalerul întîrzia să i se prindă în mreje.

Gîndurile flă că ului erau în altă parte decît la vorbele ei pline de înţelesuri. Ochii lui nu vedeau zîmbetele ei
graţioase, ci ră tă ceau prin sala cea mare de ospeţe, îndreptîndu-se uneori spre rege, alteori... cine ş tie unde...

Fata îş i simţea inima să getată de-o suferinţă fă ră seamă n. Cu cîteva zile în urmă , cavalerul loan se purtase cu totul
altfel faţă de ea ş i — să i se fi pă rut numai ei, oare? — îi dă duse chiar unele speranţe...

«Poate între timp să se fi îndră gostit de alta! se gîndeş te Elisabeta. Voi fi cu ochii-n patru. Nu-mi va scă pa nimic.»
Dar după danţ inima i se strînge mai tare, pentru că numaidecît el este înconjurat de o mulţime de grofine. Ş i alte
tinere femei ş i fete se bucură de zîmbetele lui.

Se hotă ră ş te să -l urmă rească pas cu pas. [ Dintr-o dată — i se pare sau chiar aş a este? — îl vede pe cavalerul •
loan privind spre mama sa vitregă .

Privirile schimbate de cavalerul loan cu tînă ra femeie îi sfîş ie inima.

în - mintea fetei se înnoadă ş i alte legă turi.

Tată l să u, corniţele Albert de Szentgyorgyi, o cunoscuse pe cea de-a doua soţie a lui în castelul lui Mihail Szilâgyi
de la Sibiu, unde miş unau întotdeauna o sumedenie de valahi.

Magnatului îi plă cuse frumoasa boieroaică româncă , mai tînă ră cu aproape treizeci ş i cinci de ani decît el.

i Despre această boieroaică , Mihail Szilâgyi îi povestise că avea nesfîr-ş ite moş ii în Valahia mică . Fusese însă
nevoită să -ş i pă ră sească ţara ş i averea, deoarece era urmă rită de turci. Ş i, fiindcă Albert era vă duv de peste zece
ani — se hotă rîse să se însoare cu ea.

Mihail Szilâgyi, la rugă mintea lui Szentgyorgyi, se stră duise apoi să o convingă pe boieroaică să primească
această cerere în că să torie, ară tîn-du-i cîte primejdii pîndesc pe o tînă ră femeie, singură ş i neocrotită .

După destule ş ovă ieli ş i numai la stă ruinţele lui Szilâgyi, pînă la urmă Para primise această rugă minte de-a se
că să tori — ş i nunta se fă cuse.

Era însă limpede pentru oricine că între cei doi soţi nu domnea dragostea. Tînă ra femeie pă rea să fie mistuită de o
adîncă suferinţă , a că rei pricină , cu toate rugă minţile celor din jur, nu o destă inuise nimă nui.

Ş i iată că Elisabeta o ză reş te pe mama sa vitregă strecurîndu-se pe uş a din spate a să lii de primire.

Cu inima bă tîndu-i puternic, porneş te după ea. O urmă reş te pe scara cotită de piatră , fă ră balustradă , care dă pe
una din terasele mai dosnice ale castelului.

Ajunsă pe terasă , Para se opreş te o clipă .

Priveş te cerul senin, pe care abia au început să pîlpîie cele dintîi fă -clioare ale nopţii. Oftează adînc. Apoi începe să
se plimbe, frîngîndu-ş i mîinile, pradă celei mai mari ş i mai nestă pînite fră mîntă ri.

Geloasa Elisabeta, cu paş i nesimţiţi, ca o mică să lbă ticiune, s-a furiş at pe urmele tinerei femei, pînă sus, pe terasă .
Acolo, se ascunde într-una din cele mai întunecate firide ale zidului, supraveghind-o cu ochi pă trunză tori pe mama
sa vitregă ş i, totodată , aş a cum devenise între timp sigură , pe rivala ei.

Noaptea este caldă . O mireasmă de iasomie se ridică din parcul castelului. Privighetorile cîntă . însă fă ptura care-l
aş teaptă pe cavalerul visurilor sale de fată nu este ea, Elisabeta. Ci mama sa vitregă .
în sfîrş it, paş i sprinteni ş i uş ori de bă rbat tînă r se aud urcînd scă rile. La drept vorbind, Elisabeta mai mult simte
paş ii aceş tia decît îi aude. Ş i nu atît cu urechea. Cît cu inima.

Paş ii bă rbatului au fost simţiţi, în aceeaş i clipă , nu numai de Elisabeta, ci ş i de (Para.

$;' ' ' •

Aceasta — ş i ea cu mulţi ani mai în vîrstă decît fiica soţului să u — s-a luminat la chip. Ochii i-au că pă tat o
stră lucire neobiş nuită . Ş i s-a fă cut nespus de frumoasă — aş a cum Elisabeta n-o mai vă zuse încă niciodată .

Aleargă înaintea lui Ion.

Elisabeta îş i acoperă obrazul ş i ochii cu palmele micuţe, albe.

Doamnă ! Ş tia! Ş i, totuş i, în sinea ei, încă mai spera... Spera ca totul să nu fie decît o nă lucire. Ca pe altcineva să -l
aş tepte mama sa vitregă , acolo, pe terasa aceea dosnică . Nu pe bă rbatul iubit de ea ş i pe care cu atîta ardoare ş i-l
visa de soţ.

S-ar fi fă cut, în acest caz, că nu ş tie, că n-a vă zut nimic.

înţelegea. Corniţele ar fi putut, foarte bine, să -i fie tată ş i soţiei sale, la vîrsta pe care o avea. Amîndouă — mama
ş i fiica — erau cele mai bune prietene.

Mama sa vitregă era blîndă . îi ară tase, încă din prima zi de convieţuire, o dragoste caldă . Se purtau una faţă de
cealaltă nu ca o mamă faţă de fiica ei, ci ca două surori. Dar ceea ce se întîmpla în clipa aceea pe terasă îi era
Elisabetei peâte putinţă să îndure.

Mama sa vitregă i-a că zut la piept. Iar el îi mîngîie obrajii ş i pă rul. Ş i îi ş opteş te cuvinte pe care Elisabeta, oricît îş i
ascute urechile, nu le poate auzi decît în frînturi.

Para, fă ră să vrea, îş i reaminteş te ziua cînd, cu trei ani în urmă , că zuse de groază ş i scîrbă , la picioarele lui Ali-beg,
jertfindu-se — aş a cum credea — pentru salvarea vieţii tînă rului iubit de ea. Deş i capitanul nu fusese prins, ci
hă lă duia liber, adă postindu-se, cu ajutorul locuitorilor din jurul Bucureş tilor, împreună cu oamenii lui, într-un
bordei adînc ş i pregă tin-du-se de zor să reînceapă lupta.

Cînd Ion aflase că jupîniţa pornise spre lagă rul turcesc, era mult prea tîrziu. Fata că zuse în laţul întins de Ali-beg, ş i
o reţea întinsă de oaste fusese pregă tită să -l prindă pe că pitan.

Cu toate că îş i dă duse seama că i s-a întins o cursă — sau, poate tocmai de aceea — Ion pă trunsese, ca o furtună ,
cu toţi flă că ii lui, în palatul cel mic. Dar Para nu mai era acolo.

Scă pase totuş i teafă r. Ş i începuse s-o caute pe fată prin ţară ş i peste Dună re. Pînă la urmă dă duse de urmele ei
Bucur în seraiul lui Ali-beg de la Boian.

O scă pase prin luptă . Dar nu mai avusese mult tirqp să stea cu ea de vorbă , ci se gră bise s-o trimită , pe loc, în
Transilvania, la prietenul statornic al lui Vlad Ţ epeş : Mihail Szilâgyi.
După aceea, reîncepuse lupta.

Că zuse prins. Scă pase. Ajunsese în Crimeea. Se dusese la Roma Pe la alţi prinţi creş tini. Ş i, în cele din urma, luîndu-
ş i inima în dinţi, s-a îndreptat spre Buda.

Mă car că luase însă parte pînă atunci la patru bă tă lii în folosul regatului, dobîndind mari izbînzi, regele nu-l
primise încă să stea cu el de vorbă despre voievodul Vlad.

Fră mîntă ri mari ş i grele, că rora regele abia le putea face faţă , bîntuiau în acele zile în Ungaria.

Szilă gyi îl sfă tuise pe Ion să lupte ş i în turnir. Iar, cu prilejul turnirului, spre nemaipomenita lui surprindere, Ion o
ză rise pe Para ală turi de bă rbatul să u. La început nici nu-i venise să creadă că era ea.

Pe ochii altă dată atît de luminoş i ai jupîniţei se aş ternuse, în cei trei

ani care trecuseră , o umbră vînă tă , ceţoasă , care-i schimba înfă ţiş area.

Para îl recunoscuse însă din prima clipă . Se împurpurase ş i ochii începuseră să -i stră lucească . Asta îi redase ceva
din vechea înfă ţiş are. Ş i că pitanul putuse să se încredinţeze că grofina de Szentgyorgyi nu era alta decît fiica
medelnicerului Archir.

Pe-ascuns ş i cu destulă greutate, schimbaseră cîteva vorbe. Dar jupî-neasa îl implorase ca să se întîlnească la
ospă ţ. Ş i Ion, miş cat, se învoise.

Clipa aceasta sosise.

— De ce te-ai mă ritat? o întrebă că pitanul pe Para.

Tînă ra femeie îş i plecă fruntea albă ş i îi ră spunse:

— Mie nu mi-a fost dată fericirea. M-au dorit numai oameni haini, de care mi-a fost silă ... Zue ş i Ali-beg... Nu mă
mai puteam întoarce la tine aş a, înjosită ...

' — Dar soţul tă u?

— E bun ş i mă iubeş te... Dar eu... cum ş tii... pe tine... numai pentru tine...

Para se îneacă de plîns, însă se stă pîneş te.

Că pitanului i se sfîş ie inima. îş i dă seama cît suferă Para. Dar în acelaş i timp înţelege că a fă cut o mare greş eală ,
primind să se întîlnească pe terasă cu grofina de Szentgyorgyi. Numai că ea îl rugase atît de mult, ş i el nu avusese
tă ria să i se împotrivească .

Ş i încă Ion nu ş tie că o altă micuţă grofină , îndră gostită ş i geloasă , plînge cu sughiţuri, ascunsă într-o firidă din
zid.
Ion o crezuse numai o copilă . Elisabeta luase însă totul în serios. Ea dorea, neclintit, să se mă rite cu Ion. Iar, din
ascunză toarea ei, nu auzise decît cuvintele Parei:

— ...doream să fiu... în braţele tale, curată ca o floare...

Cuvintele, acestea o fă cuseră parcă să -ş i piardă minţile. Nemaiş tiind ce

face, ca o ciută ră nită , dar ş i ca o pisică să lbatică , Elisabeta o ia la fugă pe scă ri. Trece prin mulţime ca o să geată .
Aleargă la tată l să u. îl apucă de umeri ş i, plîngînd, începe să -i strige:

— Soţia ta... mama mea vitregă ... ş i cavalerul Ion... sînt pe terasă ...

Se lasă o tă cere de moarte. Magnaţii se gră mă desc în jurul comitelui ş i

al copilei lui.

— Ce este? Spune desluş it! o întreabă Szentgyorgyi. Regele, tînă r, chipeş ş i elegant se apropie. Mulţimea îi face
loc. Fata se întoarce spre rege.

— Mă ria ta, serenisime rege, plînge ea, mama mea vitregă l-a amă git... i-a dat întîlnire cavalerului loan...

— Cavalerul loan!... Cavalerul loan!... repetă , mai cu seamă , femeile. s

Elisabeta nu mai ţine seamă de nimic. Obrazul i s-a aprins. Ochii i-au devenit sticloş i. Are înfă ţiş area unei mici
hiene, gata să sară ş i să sfîş ie.

Corniţele Albert, în vremea asta, cată în jur. Pe soţia sa nu o ză reş te nică ieri. Cavalerul loan, de asemenea, lipseş te.

Cel mai mare dintre fraţii Zâpolya se îndreaptă spre rege, spunîndu-i cu reproş :

— Viitorul vostru baron, cavalerul loan, a necinstit castelul acesta al Huniazilor ş i a pă tat numele glorioasei familii
de Szentgyorgyi...

— Să mergem pe terasă , ordonă regele.

Ş i Mateiaş porneş te înainte, urmat de Szilă gyi — care blestemă în gînd această nenorocită întîmplare — de
Szentgyorgyi, roş u ca racul, de toţi ceilalţi magnaţi ş i de familiile lor

— Ceea ce povesteş te fata nu poate fi crezut! rosteş te Szilă gyi. Sînt de pă rere să ne întoarcem!...

— Este adevă rat! Adevă rat!... ţipă Elisabeta. Veniţi... ş i-o să vedeţi. Mama mea vitregă este de vină ... Pe ea s-o
pedepsiţi... Pe ea... El nu e vinovat... Numai ea...

Cu toţii urcă scă rile. Pe terasă nu este însă nimeni. Para ş i Ion o auziseră pe fată cînd coborîse să îi pîrască tată lui
să u ş i regelui.
Iar că pitanul încercase s-o scape pe Para, ducînd-o în braţe, de-a lungul unei brîne de piatră , care înconjura
zidurile castelului.

Numai că brîna, în partea din mijloc, era ruptă . Marii aristocraţi, în timpul cînd Szilă gyi se stră duise să -l înscă uneze
pe Mateiaş ca rege, tră seseră cu tunurile în castel. Brîna fusese sfă rîmată .

— Să ne întoarcem! îl roagă Para pe Ion. Nu sîntem vinovaţi. N-*am fă cut nimic ră u.

Cei doi tineri se reîntorc. Mulţimea grofilor murmură . Regele este uimit. x

— lată -i! ţipă ?Elisabeta.

Dar că pitanul Ion o ocroteş te pe Para.

— Nimeni nu va putea să se apropie de soţia comitelui Albert, cu gînd ră u — îi preveni pe toţi — cît timp voi fi în
viaţă ş i cu sabia-n mînă .

De jos, dinspre rîu, urcă adieri reci. Terasa s-a umplut de lume. Para se sprijină de balustradă . Prjn minte o fulgeră
un gînd: să se azvîrle în gol.

— li vedeţi, majestate? îi vezi, tată ? îi arată iară ş i, cu degetul, Elisabeta. Ea e de vină ...

Para o priveş te pe fată liniş tită ş i uş or mustră toare.

Ţ inea la fiica ei vitregă ş i o înţelegea. Nu ş tiuse că îl iubea pe Ion. Acum pricepea multe. Nu îi ră spunse ei, ci i se
adresă soţului să u:

— Ţ i-am povestit... în urmă cu trei ani, am îndră git pe-un tînă r din neamul meu...

Acesta priveş te încremenit. Nu ş tie ce-ar putea spune ş i este, pe drept cuvînt, mîniat pe Ion.

— Lui îi datorez totul... mai glă suieş te Para.

Ochii Elisabetei sticlesc de gelozie ş i furie:

— Am vă zut-o la pieptul lui...

Para nu-i ia în seamă cuvintele:

— Cavalerul loan nu m-a iubit niciodată , mai ţine ea să spună , l-a fost doar milă de soarta mea nefericită ...

Cineva a adus o fă clie. Lumina ei joacă pe chipul că pitanului. Acesta strînge în pumn mînerul să biei, pe care este
gata s-o tragă la nevoie. Dar nimeni, nici mă car corniţele de Szentgyorgyi, nu îndră zneş te încă să se apropie de el.

înfă ţiş area bietului comite de Szentgyorgyi stîrneş te compă timirea celor din jur.
Bă trînul Albert o priveş te cu ochii mari pe soţia sa ş i vîrfurile ră sucite ale mustă ţilor groase ş i albe i s-au lă sat în
jos. De atîta supă rare, nu poate scoate încă nici un cuvînt. >

în toată viaţa lui, încununată de lupte ş i întîmplă ri care de care mai glorioase, nu suferise niciodată vreo umilinţă .
Era, de altfel, un viteaz. Nu

se temea de nimeni, fie el tînă r sau bă trîn. Ş i nu înţelegea să ră splă tească jignirea decît scă ldîndu-l pe vinovat în
sînge.

— De nu mă crezi... încheie Para, mîndră , sînt gata să ne despă rţim...

Regele Matei îş i dă seama că , după această nefericită întîmplare, nici

vorbă nu mai poate fi să -l înalţe pe Ion la rangul de baron. Dacă ar fi fă cut un asemenea lucru, ar fi-nsemnat ca
iară ş i să -i ră scoale pe nobili, fă ră ca Szilâgyi să -i mai poată de astă dată stă pîni. - • Magnaţii sînt furioş i.

— Cavalerul loan să fie pedepsit! strigă ei, în frunte cu cei doi fraţi ş i verii comitelui.

— Potrivit legilor cavalereş ti, într-o asemenea împrejurare, vinovă ţia sau nevinovă ţia cuiva nu poate fi dovedită
decît cu armele. Cine primeş te să lupte împotriva cavalerului loan, cu arma pe care singur ş i-o va alege? întreabă
regele Matei.

Patru sau cinci magnaţi îş i ridică , în acelaş i timp, mîinile.

Corniţele îş i recă pă tase însă întreaga stă pînire de sine.

— Cu cavalerul loan mă voi lupta eu însumi, se hotă ră ş te el.

Elisabeta are ochii în lacrimi.

— Tată , să nu-l ucizi, îl roagă ea.

Ş oapte de dezaprobare izbucnesc pretutindeni, între bă rbaţi ş i femei. Numai magnatul Szilă gyi o priveş te
înţelegă tor pe copilă .

— Fata mea, dă -te la o parte, o roagă cu blîndeţe bă trînul Szentgyor-

gy«-

— El nu e vinovat... Numai ea...

Cîteva grofine se apropie de fată , tră gînd-o în mijlocul lor. Para priveş te tot ceea ce se întîmplă cu o tristeţe "fă ră
seamă n. E hotă rîtă , dacă Ion va că dea, să se arunce în gol.

— Aduceţi fă clia mai aproape ş i faceţi un loc larg în mijlocul terasei! ordonă regele. /
— Aleg drept armă biciul cu mă ciulia de fier! îl vesteş te pe Mateiaş bă trînul Szentgyorgyi.

în lupta cu această armă corniţele Albert era neîntrecut. Iar el voia să -l ră pună pe Ion, cu orice preţ, ş i pe soţia lui
să o trimită la mînă stire, pentru tot restul vieţii.

— Cu arma aceasta veţi lupta! încuviinţează regele.

Cei doi bă rbaţi îş i desfac să biile. Le încredinţează unor scutieri. Li se ^duc, în schimb, două toiege lungi. De
capetele acestor toiege atîrnă cîte un lanţ. De fiecare lanţ este legată cîte-o mă ciulie cu gurguie de fier.

Cu o asemenea armă , un luptă tor dibaci îl poate doborî, din două lovituri date în cap sau piept, pe orice cavaler,
chiar dacă acesta e ocrotit de platoş ă sau coif.

Era poate singura armă pe care Ion nu avusese încă prilejul s-o mînu-iască vreodată . Ţ inea, pentru întîia oară , în
mîini, un bici cu mă ciulia de fier.

Nu ş tia nici să lupte ş i nici să se apere de el. Doamnele sînt rugate să se îndepă rteze puţin, pentru că bicele, fiind
lungi, ele se află în primejdie.

Regele dă semnalul de începere a luptei.

Dreptul la cea dintîi lovitură îl are corniţele de Szentgyorgyi. Magnatul smulge din mîna scutierului toiagul. îl
învîrteş te în vă zduh.

Mă ciulia de fier îl izbeş te pe cavaler în ş old.

Cu carnea strivită ş i însîngerată , acesta se clatină .

- 193

Legendă valahă coala — 13 ! j

Ion dă ş i ei o lovitură , dar fă ră să -l nimerească pe adversarul să u.

La rîndul lui, corniţele ţinteş te a doua oară . Ţ inteş te la picioare, ca să -l doboare pe cavaler ş i apoi să -l ucidă cu-o
lovitură în cap.

Ion sare însă la o parte, ş i mă ciulia se izbeş te de perete.

Cu coada de fier a biciului opreş te, la mare depă rtare de el, a treia lovitură .

La cea de-a patra, lanţurile se încolă cesc. Amîndoi sînt siliţi să se oprească din luptă ş i să le deznoade.
Acum atacă Ion. O izbitură în umă r — ş i comitelui îi cade biciul din mînă . îl apucă însă cu mîna stîngă ş i luptă ,
îndîrjit, mai departe. Ion mai primeş te o lovitură în braţ ş i alta în piept; dar corniţele este izbit în obraz, ş i-ş i pierde
cunoş tinţa.

Lupta s-a încheiat. Ion a ieş it învingă tor.

Cavalerul se întoarce spre jupîneasa Para, se pleacă ş i-i spune respectuos:

— Doamnă , dovada nevinovă ţiei voastre a fost fă cută . Serenisimul rege este rugat să o confirme...

— O confirm! dă putere de lege regele Matei rugă minţii lui Ion.

Dar n-apucă să -ş i termine cuvîntul, ş i dintr-o latură se aud îndemnuri:

— Nu te lă sa../ ucide-IL.

Ş i, tot atunci, Elisabeta ţipă :

— Fereş te-te... tata...

Ion se dă într-o parte. Tocmai la timp. Pentru că Szentgyorgyi, reve-nindu-ş i, îş i ş i înhă ţase, din mîinile scutierului,
sabia, pregă tindu-se să -l stră pungă pe învingă torul lui.

Cavalerul valah îş i prinde ş i el sabia, din mîinile celuilalt scutier. Ş i, cînd magnatul se avîntă , nimereş te cu pieptul în
sabia lui ion.

Magnatul ş i-a că utat singur moartea. însă cîţiva mari nobili îi cer lui Mateiaş dreptul de ră zbunare.

— Aveţi dreptul să vă ră zbunaţi doar în afara hotarelor noastre! le dă ră spuns regele. Corniţele Albert va fi
înmormîntat cu cea mai mare pompă . Soţia ş i copila lui vor moş teni toată averea ş i vor tră i în pace, sub ocrotirea
noastră . în ce-l priveş te pe cavalerul loan, ne va pă ră si ţara chiar în această seară ş i nu se vâ întoarce fă ră de voia
noastră ...

Elisabeta plînge.

Para se sprijină de-un stîlp. E galbenă ca un cadavru.

Cavalerul se pleacă întîi în faţa regelui, apoi a Parei ş i a lui Szilă gyi. Coboară scă rile.

Calul i-a fost adus. Sare pe el. Trage de hă ţuri. Ţ îş neş te de sub arcada porţii. Trece, în trap, pe punte.

Se-avîntă în galop. Ş i, în curînd, se pierde în valea întunecoasă .

Fă cînd cea din urmă încercare de a-ş i trezi stă pînul ră nit, armă sarul necheză încă o dată , uş or, tremurat.

Bă rbatul îş i întoarce spre Negru capul. Deş i este cu ochii deschiş i, nu-l vede.
Sub frunte, în aceste ultime ceasuri ale vieţii, prin desiş ul adînc al unor nori, ca niş te fulgere, îi scapă ră numai
amintirile.

Vede ş i aude un mă nunchi de că lă reţi, pe o cîmpie ninsă de lună . Că lă reţii s-au oprit sub un pîlc de mesteceni
tineri. Privesc, încordaţi, că tre zidurile unei cetă ţi.

«E Viş egradul!» o recunoaş te, în sine; ră nitul.

Un oal a nechezat. Că lă reţii se neliniş tesc.

Pe zidurile înalte ale cetă ţii se ză resc umbre tă cute ş i ameninţă toare.

Stră jerii scrutează noaptea.

Ici ş i colo, la cîte o fereastră , se ivesc scînteieri de fă clii.

Ră sună cîntecul de huhurez.

— Pornim! ordonă Ion.

Că lă reţii — în afară de Gheorghe, care adună iute hă ţurile din mîinile celorlalţi trei — sar de pe cai. Se furiş ează
prin ierburi.

înaintea lor se ză reş te ş anţul întunecat, sclipitor, ca de smoală , în care apa clipoceş te. ,

Că pitanul, Alexe ş i Nă stase se aruncă în undele reci. înoată , ţinîndu-ş i armele ridicate deasupra capetelor, pînă la
poalele cetă ţii.

De sus, ca un ş arpe, alunecă de-a lungul zidului o frînghie. Nă stase o prinde. Ş i Ion începe să se caţere pe ea, uş or
ş i repede, cu zvîcnituri gră bite.

Inima îi bate furtunos. De trei. ani aş teaptă ceasul acesta. De trei ani îl visează . Ş i ceasul, în sfîrş it, a bă tut. Visul i se
împlinea. Dar cît trebuise să se zbuciume! Cîte fusese nevoit să îndure!

Degeaba îngenunchiase înaintea Papii ş i a altor mari domni ai pă mîn-tului, ară tîndu-le nedreptatea, strigîndu-le că
Radu cel Frumos era un tră dă tor!

Degeaba îl că utase, îl prinsese ş i-l adusese pe Sisoe la Buda ca să 'mă rturisească adevă rul.

Radu, printr-o iscoadă dibace din Braş ov, izbutise să afle destule din cele cîte se puneau la cale pentru eliberarea
lui Vlad. Ş i-un alt trimis pornise de la curtea domnească din Bucureş ti că tre palatul lui Matei Corvin din Buda.
Acesta aducea c,u sine, pe lîngă alte mă rturii mincinoase, ş i-un ră vaş al lui Radu.
Egumenul Sisoe, susţinea în scrisoare Radu, a fost cumpă rat de turci ca să -l ajute pe Vlad să se elibereze. Dar, de
cum va scă pa, dornic să se ' ră zbune, fiindcă a stat închis, Vlad se va ş i uni cu oastea otomană ş i va lovi întîi
Ardealul, ş i apoi Buda.

Regele să vîrş ise greş eala de a-i da iară ş i crezare lui Radu.

— Ş i o nechibzuinţă ca aceasta va avea urmă ri rele — cugetase, trist, Ion — pentru să rmana ţară ! Iar regele s-ar
cuveni să plă tească odată pentru greş eala sa...

Deş i muncit de asemenea gînduri, Ion nu încetase nici o clipă să se caţere, neobosit, pe frînghie.

lată -l c-a ş i ajuns. O mînă prietenească , voinică , i se întinde. Sare pe fereastra turnului.

— Bine-ai venit, ră sună vocea plă cută a vechiului să u prieten Mihailo că ci el este acela care i-a întins mîna..

— Bine te-am gă sit!... Domnitorul a aflat că sosesc?

— L-am înş tiinţat încă de ieri, printr-un bilet, pe Tit.

De aproape doi ani, în urma stă ruinţelor comitelui Mihail Szilâgyi, regele îi aprobase prizonierului să u — ceea ce el
ceruse încă de la început — să aibă un slujitor român.

Regele pusese condiţia ca slujitorul să fie vîrstnic. Ş i omul cel mai potrivit era Tit. Devotamentul fostului pă puş ar
faţă de domnitorul să u era nemă rginit.

— Nimeni nu-l va îngriji cu mai multă credinţă ş i pricepere decît mine! îi asigurase tată l lui Bucur pe valahii din
Buda, ş i în primul rînd pe gră mă ticul Farmă , că petenia lor în timpul lipsei lui Ion, atunci cînd corniţele le ceruş e un
slujitor pentru mă ria sa Vlad.

Gră mă ticul Farmă fusese de acord. Ceilalţi valahi la fel. Ş i Tit se închisese din acea zi, de bună voie, în temniţa de
la Viş egrad, lîngă stă pînul să u. în ce-l priveş te pe Mihailo, acesta se înrolase de la început, potrivit înţelegerii cu
Farmă , în oastea de că lă reţi a regelui. După aceea, de-ase-menea cu sprijinul lui Szilâgyi, fusese mutat, dintr-o
îndepă rtată garnizoană , între stră jerii de la Viş egrad. De altfel, în cetate, între stră jeri, se mai aflau ş i unii oş teni de
alte naţionalită ţi, în afară de unguri.

— Aş adar, mă ria sa ş tie! se bucură Ion, în vreme ce îl ajută ş i pe Alexe să se caţere pe frînghie.

— Ş tie ş i te aş teaptă !... îl încredinţează Mihailo.

— Cum vom ajunge la el?

— Chiar adineauri, cînd am dat semnalul, Tit trebuia să ceară , după înţelegerea noastră , să vină medicul cetă ţii.

— Mă ria sa e să nă tos?
— E să nă tos tun, rîde Mihailo. Obiş nuieş te, este adevă rat, să -l cheme la sine pe medic. îi place să stea cu el de
vorbă ş i să cunoască tot ce e nou prin lume. Medicul era un bă trînel cumsecade. Sporovă ia mult...

— Ş i-acum?... încercă să scurteze Ion povestirea.

— Medicul cel vechi a pă ră sit încă de ieri Viş egradul, după cum a fost totul orînduit. Ş i se aş teaptă noul medic,
prietenul comandantului cetă ţii.

Ion se înveseli:

— Eu mă voi da drept noul medic...

— Dacă nu ne surprinde comandantul, totul va merge de minune...

Ca un fă cut, în clipita aceea se aude o bă taie puternică în uş ă . Ion ş i

Alexe se lipesc de perete, cu să biile pregă tite. ,

Mihailo, despre care toată lumea ş tie că este stră jerul încă perii locuite în turn de medicul cetă ţii, întreabă cine
bate. Glasul de-afară ră spunde că este un oş tean din corpul de pază al principelui Vlad. Acesta, după cum îl
înş tiinţase slujitorul să u, Tit, nu se simţea tocmai bine. Ş i rugase să fie chemat medicul, potrivit poruncilor date de
rege, de-a i se ocroti cu grijă să nă tatea ş i viaţa.

Să nu se supere deci medicul că îl trezeş te la miezul nopţii, deoarece vina nu e a lui.

— întoarce-te liniş tit, îi ră spunde Mihailo. Noul medic al Viş egradului nu s-a supă rat. Se îmbracă — fiindcă
domnia sa dormea dus — ş i vine imediat.

Cu-adevă rat, Ion tocmai se schimba în vremea aceea, cu repeziciune.

îş i pă ră sise hainele ude ş i îmbră case un rînd de straie dintre cele care îl aş teptau gata pregă tite în cuierul din
încă perea medicului.

Mihailo, care orînduise totul ş i se întrecuse pe sine în prevederi, îi dă cele din urmă sfaturi lui Alexe.

Acesta trebuia să ră mînă în turn ş i să nu deschidă nimă nui uş a, decît lor înş ile, la înapoiere. Dacă , totuş i, s-ar fi
întîmplat ceva ră u, Alexe trebuia să dea semnalul, acesta fiind, ca de obicei, strigă tul de huhurez.

Pă ră sind încă perea, Ion ş i Mihailo o iau pe un coridor lung. Coboară cîteva trepte. Ies pe o terasă descoperită , de
lemn.

Aici îi opreş te, întîia oară , un stră jer.

— E noul medic! i-l arată Mihailo.

— Cum de nu l-am vă zut încă ? se minunează stră jerul.

— N-a venit decît azi! îi explică Mihailo.

Stră jerul le dă drumul. Trec mai departe. Lui Ion nu-i este teamă . Se simte însă tulburat.

Deş i încă atît de tînă r, că pitanul a luat parte la zeci ş i zeci de bă tă lii, dintr-acelea pe care istoria le-a însemnat pe
ră bojul ei cu crestă turi de foc. A tră it cele mai de necrezut întîmplă ri. Dar întîlnirea aceasta cu domnitorul Vlad
înseamnă pentru viaţa lui mai mult decît tot ceea ce să vîrş ise ş i îndurase pînă atunci.

Clopotul bate, în momentul acela, miezul nopţii.

Coridoarele Viş egradului sînt mohorîte, reci, luminate abia ici ş i colo de cîte o fă clie. Stră jeri, înarmaţi cu să bii ş i
suliţe, veghează .

Mihailo le spune tuturor că acela care-l însoţeş te este noul medic — ş i drumul li se deschide.

Că pitanul Ion pă ş eş te în aparenţă liniş tit, îmbră cat în hainele strîmte ale medicului cetă ţii, ală turi de Mihailo.

Ş i /nu gura, ci inima lui ş opteş te:

«îl voi vedea pe domnitorul meu!... îl voi vedea pe mă ria sa Vlad...»

în sfîrş it, au pă truns în cel din urmă coridor pe care-l au de stră bă tut. La capă tul lui se ză reş te o uş ă scundă de
fier. în faţa ei, se află , în picioare, ră zimaţi de ziduri, cîţiya stră jeri. Mihailo le spune cine este Ion. Stră jerii deschid
uş a.

— Gră biţi-vă , îl sfă tuiesc stră jerii, principele valah este bolnav. Vedeţi să nu se pră pă dească , pentru că serenisimul
rege s-ar supă ra ră u.

— Voi face tot ce-mi stă -n putinţă , le ră spunde Ion.

Trece de uş ă . Uş a se închide. Coboară alte cîteva trepte. Ajunge într-un vestibul îngust ş i îngheţat, luminat slab de
o fă clie. Ş i, dincolo de vestibul, se vede un grilaj des.

Oş tenii, care pă zesc vestibulul, ridică grilajul.

Grilajul de fier scîrţîie. La lumina unei alte fă clii, de sub o boltă scundă , ră sare Tit.

— Vino, îl cheamă el... Vino, mă ria sa te aş teaptă ...

Ion intră în încă perea ală turată . Acolo este domnitorul.

— Mă ria ta, zice tînă rul că pitan, îngenunchind. Mă ria ta..

Ş i nu mai poate spune nimic. Toate acele vorbe, cu miez, gîndite îndelung ş i rostite, în taină , înainte de a ajunge
aici, le uitase.

Domnitorul Vlad se află înaintea lui. Este la fel de înalt, drept ş i mă reţ — parcă mai înalt ş i mai mă reţ decît îl
cunoscuse vreodată .

Ion îi să rută mîna. Domnitorul îl ridică . îl prinde de umeri. îl strînge la piept.

Tit îi priveş te. Pentru întîia oară bagă de seamă , cu mirare, că sînt la fel de semeţi ş i cu umerii deopotrivă de laţi.

Vlad nu mai are zvelteţea lui Ion, dar în putere este limpede că îl întrece.

Pletele tînă rului sînt bă laie, ca soarele în zori, aş a cum fuseseră odinioară ş i-acelea ale lui Vlad. în temniţă , pă rul
domnitorului s-a întunecat, a devenit că runt.

Ochii lui Ion au stră lucirea lacurilor albastre-verzi. Ai principelui Vlad s-au fă cut mari ş i cenuş ii-tă ioş i.

— Aş ază -te ală turi de mine, fiule, îi arată Vlad o laviţă de lemn.

Ion se îndurerează . Pe o asemenea jalnică laviţă de lemn este silit să

stea voievodul lui, acela care, după cugetul să u, merita să aibă un scaun de aur, împă ră tesc?

încă perea este să racă . Prin fereastra ză brelită se vede luna. Fă clia de pe peretele din fund împră ş tie o lumină
bolnavă . Un pat de lemn, acoperit cu cîteva velinţe româneş ti de lînă ş i cîteva blă nuri de oaie, se află într-un colţ.
Puţin mai la o parte, se vede masa scundă de lemn, la care domnitorul ş i Tit — acesta din urmă fiindu-i
domnitorului să u calfă ş i ucenic — lucrează laolaltă veş minte, ce se vînd o dată pe lună la tîrgul din Buda.

Vlad nu se sfiise ş i învă ţase de la Tit meş teş ugul cusutului de haine — meş teş ug în care aproape că îl întrecuse pe
învă ţă torul să u.

Mai la o parte, într-un fel de chenar mare, din fier, Vlad ş i-a alcă tuit — folosind drept material lutul ş i ceara — un
fel de hartă a lumii.

în mijlocul hă rţii, se află Valahia. Cu-o miş că toare dragoste, din partea unui om socotit în genere de-o mare
asprime — principele ş i-a înfă ţiş at ţara nu numai cu munţii, apele, pajiş tile, ogoarele, livezile ş i pă durile ei, ci ş i cu
o parte din locuitorii să i. A ridicat la loc cetă ţile dă rîmate de Ali-beg. A pus stră jeri valahi pretutindeni, în celelalte
cetă ţi, unde se gă seau încă ienicerii lui Mahomed. Plugarii îş i ară ţarinile. Pe Dună re, pescarii plutesc cu bă rcile. Ş i,
în Carpaţi, ciobanii îş i pasc oile.

în jurul Valahiei, se vede restul lumii ş i, mai întîi de toate, Moldova ş i Transilvania. Apoi Ungaria, Polonia, Rusia,
imperiul otoman, ţinuturile tă -tă ră ş ti, cele nemţeş ti, ţă rile din peninsula Italică ş i statul papal.

Valuri din lut ş i lemn colorat ce unesc sau despart toate aceste ţă ri, arată cum vede principele valah desfă ş urarea
viitoare a luptelor pentru salvarea Europei de pericolul otoman.
La Stambul — fostul Constantinopole al imperiului bizantin — a alcă tuit din lut biserica Sfînta Sofia. Lîngă biserică ,
o pă puş ă de ceară , înfă ţi-ş îndu-l pe Mahomed al ll-lea, modelată de Tit, a fost trasă în ţeapă .

Despre mă ria sa Vlad, Ion auzise de la duş manii lui că , în temniţă , dorind să -ş i potolească setea de ră zbunare, se
obiş nuise să -i tragă în ţeapă pe ş obolanii care îi tulburau, în timpul nopţilor, somnul, închipuindu-ş i că face lucrul
acesta cu achingiii sau spahiii lui Mahomed.

Nu era însă nimic adevă rat.

— Ce veş ti îmi aduci? îl întreabă Vlad, luîndu-l pă rinteş te pe Ion pe după umeri.

— Mă ria ta, îi ră spunde Ion, după ce... ai plecat din ţară — vrusese să spună «după ce-ai fost întemniţat», dar nu
avusese putere să rostească cuvîntul acela îngrozitor — noi ne-am întă rit în mînă stirea Tismana, precum ne-ai
poruncit. Ne-am continuat lupta...

Povestindu-i apoi, pe scurt, toate cîte se petrecuseră , Ion are grijă să -i amintească voievodului mai ales meritele lui
Bucur care, în fruntea cetelor de ră zvră tiţi de peste Olt, nu le da încă pace nici oamenilor domniei ş i nici
otomanilor să -ş i rumege, după pofta inimii, prada.

— Toată această luptă pe viaţă ş i pe moarte, care ne-a costat destul sînge, trebuie să -ţi mă rturisesc cu ruş ine,
mă ria ta, nu ne-a fă cut să înaintă m, cu nici un pas, spre ţelul pe care-l urmă rim.

— Lupta în numele libertă ţii nu se dă niciodată în zadar, că pitane Ion. Mai devreme sau mai tîrziu, fiecare pică tură
de sînge vă rsată va rodi...

— Dacă mă ria ta ar fi în fruntea noastră ... oftează Ion.

— Cît timp veţi ţine, tu ş i soţii tă i, armele-n mîini, dorinţa de neatîrnare a neamului valah va tră i. Ş i sufletul meu va
fi ală turi de voi, oricît m-ar apă sa de greu aceste ziduri...

Uitîndu-se la domnitorul să u, Ion se cutremură .

Ochii mari, cenuş ii, ai voievodului, sfredelesc zidurile. Se stră duiesc parcă să vadă cine ş tie ce lucruri depă rtate ş i
tainice, din viitor. ; — Ş i noi în cine socoteş te mă ria ta că am putea să ne încredem, dintre toţi craii ş i domnitorii
lumii? întreabă Ion, după ce vorba se purtase pe o mulţime de că ră ri ş i în jurul a nenumă rate lucruri, la care
că pitanul abia după aceea avea să se gîndească îndelung, în ceasurile sale de ră gaz, ş i să le înţeleagă tîlcul.

— în Ş tefan al Moldovei...

— In domnitorul Ş tefan? Acela care te-a uitat în ceasul de restriş te, deş i eu însumi i-am dus solia prin care-i cereai
ajutor?... Ba încă a mai pus la cale să -ţi cucerească Chilia?!? Numai că , la asediul Chiliei, a do-bîndit o rană ...

— La fel ca tine, m-am mîniat ş i eu!... mă rturiseş te Vlad. După o vreme, l-am înţeles. Avea ră spunderea Moldovei.
Pentru ea trebuia să lucreze mai întîi... Nu putea s-o primejduiască .

— Mă ria ta dacă ai fi fost chemat în ajutor, sînt încredinţat că nu te-ai fi purtat astfel...
— Poate că nu... zice înă buş it Vlad. Dar astă zi mi se pare un adevă rat noroc că cetatea Chilia n-a încă put în
ghearele lui Mahomed, ci-n mîinile lui Ş tefan. Oricum, numai în el poţi avea încredere...

— Ce trebuie să facem?

Ochii voievodului scînteiază :

. — Cea dintîi datorie a voastră ... a ta, mai ales, ră spunde el tă ios, este ca Radu să fie pedepsit... Iar Ş tefan să
aş eze, deocamdată , în locul lui, pînă la reîntoarcerea mea în scaun, un domn plin de credinţă faţă de el.

— Faţă de regele Matei cum să ne purtă m?

— Regele îş i va da singur seama, cît de curînd, de greş eala lui, ş i ş i-o va îndrepta...

— Aş vrea să -l putem pedepsi ş i pe el!... mă rturiseş te Ion, Să sufere, mă car îri parte, ş i... serenisimul rege ceea ce-
nduri mă ria ta...

Voievodul Vlad surîde:

— Eu sînt încredinţat, îţi repet, că regele, într-o zi, ne va da ajutor...

— Mă ria ta, se amestecă Tit, după ce se uitase pe fereastră , vă zînd că revă rsatul zorilor se apropie. Este timpul ca
Ion să plece. Mihailo a aş teptat afară prea mult. Să nu se iş te bă nuieli...

— Un singur lucru mai aveam să -l întreb pe mă ria sa, îş i aminteş te Ion.

— întreabă ! îi fă gă dui voievodul.

— Principesa Elena Corvin aş teaptă de la mă ria ta un semn...

Voievodul Vlad stă o clipă pe gînduri. îş i vîră apoi mîna într-un buzu nă rel de la piept. Dintr-o învelitoare de
catifea ş i aur ridică un inel împodobit cu o piatră mare, scumpă .

— Eram încă la curtea din Buda, povesteş te el, înainte de-a mă urca în scaun. Cînd, loan de Hunedoara a pus la
cale un turnir. M-a poftit ş i pe mine să iau parte. Potrivit datinilor cavalereş ti, trebuia să -mi aleg o tînă ră fecioară
sau doamnă , în cinstea că reia să lupt. loan m-a îndemnat s-o aleg pe nepoata lui, Elena, atunci în vîrstă , poate, de
paisprezece ani. După ce am învins, drept ră splată a victoriei, principesa mi-a dă ruit o cunună din pietre de granat
lipite cu foiţe de aur ş i inelul acesta. Ne-am logodit. Totul nu a fost însă într-un ceas bun. Nunta, cum ş tiţi, s-a
fă cut după ş ase ani, printr-o solie, din care a fă cut parte, pe lîngă cîţiva mari boieri, ş i gră mă ticul Farmă . Pe urmă ,
luptele s-au înteţit. Ea n-a putut veni în Ţ ara Românească la timp. Ş i, ca soţie a mea, după ce-am fost închis, am
auzit c-a fost trimisă , fă ră vreo altă vină , la mînă stire.

— Aş a e! spune Ion. Dar gră mă ticul Farmă a reuş it s-o vadă . Ş i principesa i-a dă ruit o parte din bijuteriile ei, ca el
să poată încerca cumpă rarea paznicilor mă riei tale, cu banii dobîndiţi. Numai că încercarea aceasta, cum iară ş i
prea bine cred că ş tii, a dat greş . Ş i astă zi, principesa te roagă să -i trimiţi veş ti!...
Vlad îi întinde bijuteria lui Ion.

— E dezlegată de jură mînt. Eu îi doresc să fie fericită ...

— Dar fericirea mă riei tale?!

— Fericirea mea? spune domnul. Noi sîntem meniţi jertfei. Jertfa fă ră de care biruinţa nu poate fi. Ş i eu, altă
fericire, în afară de aceea pe care mi-o poate aduce lupta ş i biruinţa împotriva vră jmaş ilor neatîrnă rii noastre, nu
mai îmi doresc, că pitane Ion...

Negru, ciulindu-ş i urechile, ascultă . în depă rtare, ră sună urletul lung al unui lup. Fiara, izgonită mai adineauri, îş i
cheamă haita.

Alte urlete fioroase îi ră spund. Haita s-a adunat. Urletele fiarelor strînse laolaltă se împletesc. S-au fă cut unul
singur. Ca un cîntec al iadului.

«Sînge ş i moarte!... s-ar putea crede că urlă lupii. Sînge ş i moarte omului ş i animalului care mai tră iesc încă !...
Sînge ş i moarte!...»

Armă sarul se saltă în picioare. Ş i-a uitat oboseala ş i ră nile. îi dă ocol ră nitului: Nă rile îi palpită . Tropă ie iar semeţ.

«Sînge ş i moarte!...» urlă lupii.

Stînd în .dreptul bă rbatului, ca o pavă ză vie, armă sarul ascultă . încă nu ş tie ce să facă . îş i priveş te stă pînul. Se
pare că nu mai trage nă dejde să -l trezească . Oş teanul tră ieş te, mai departe, în acea lume tainică a sufletului să u.
în gîndurile pricinuite de fierbinţeala lui. Nu celelalte ră ni, ci doar aceea de la frunte îl fă cuse să cadă . Ea îi dă duse
fierbinţeala. Dacă era atunci, ală turi, o fiinţă omenească gata să -l sprijine, ar fi ră mas în ş a.

Era adevă rat că pierduse mult sînge. însă lucrul acesta i se mai întîm-plase ş i altă dată .

Ş i-acuma încă de s-ar gă si o mînă care să -i lege rana ş i, ridicîndu-l din ză padă , să -i dea o sorbitură fierbinte,
ră nitul s-ar înviora.

Aş a, ceasurile îi sînt numă rate. Ori viscolul îl va îngheţa de tot, pe încetul, ori lupii îl vor sfîş ia.

Oricum, ce mai poate aş tepta altceva decît moartea? Armă sarul ascultă . Sforă ie mînios ş i, tropă ind, îi dă un ultim
ocol stă pî-nului.

Se simte gata pregă tit să -i înfrunte pe lupi.

V-

■te'

O casă albă , înaltă , fortificată , spre care urcă , din uliţă , o scară ră sucită , de piatră .

Pe cerul roş u a! Budei, zorile abia au început să ră sară .

Gheorghe nă vă leş te, furtunos, în odaia unde că pitanul Ion doarme. îl trezeş te cu strigă tul:

— A sosit un trimis de la cetele noastre din ţară !

— Să intre! se bucură Ion care, la intrarea lui Gheorghe pe uş ă , a să rit din aş ternut, punînd mîna pe sabie.

(A devenit deosebit de prevă ză tor, de cînd ş ade fă ră învoirea regelui în Buda, unde a mai ră mas o vreme, după
întoarcerea de la Viş egrad, ca să orînduiască , împreună cu Farmă , o mulţime de lucruri cu privire la domnitorul
lor.)

Gheorghe ţîş neş te afară , dar se întoarce numaidecît cu solul. Acesta este un flă că u zdravă n, cu niş te mîini mari,
noduroase, acoperit pe cap cu o că ciulă brumă rie ş i-avînd înfipt la brîu, sub sumanul de lînă , un baltag
muntenesc.

— Ce s-a-ntîmplat? Te-a trimis Bucur? îl întreabă Farmă , care s-a gră bit ş i el să vină în odaia lui Ion.

— El m-a trimis, gră mă ticule, îi ră spunde flă că ul.

îş i scoate apoi că ciula. îş i leapă dă sumanul. îş i desprinde baltagul. Tuş eş te de două ori ş i începe să spună :

— Nu sînt nici zece zile de cînd am fost vestiţi de niş te drumeţi că un boier ş i-o ceată de oş teni, nu numai români,
ci ş i turci, se-ndreptau spre Tismana...

— Au îndră znit să se îndrepte că tre Tismana?... izbucneş te Ion. v

— Ne-am mirat ş i noi c-au îndră znit... ră spunde trimisul.

— Ş i?... Ş i? întreabă neră bdă tor Farmă .

— Oamenii care-i vă zuseră ş i-i auziseră pe oş tenii domneş ti vorbind, în rateş ul din Slatina, cît timp boierul se
odihnea, ne-au povestit că aceş tia aduceau cu ei niş te porunci de-o stră ş nicie deosebită .

— Din partea cui? întreabă Farmă .

— Din partea lui Radu.

— A vînză torului Radu! îl îndreaptă , ră ută cios, Gheorghe.

^ — A vînză torului Radu! Aş a e!... repetă trimisul. Bă tu-l-ar bunul Dumnezeu de tică los ş i de nemernic!... Că nu-i
mai vine odată ră splata!

Că pitanului Ion îi place îndîrjirea trimisului. îl bate pe umă r, rîzînd:

— N-ai grijă , într-o zi ră splata care i se cuvine o să ş i-o primească , voinicule!

— Nu e nici un ră ufă că tor pe lume, pe care să nu îl ajungă , pînă la urmă , ră splata!... rosteş te, înţelepţeş te,
Gheorghe.

— Dar, haide, haide, că schimbară m vorba, mai spune că pitanul, ş i 6q sînt neră bdă tor să aflu ce este cu Tismana...

Uriaş ul Nă stase intră , în acea clipă , cu vinul proaspă t fiert ş i îndulcit cu miere, din care se ridică aburi, împră ş tiind
o mireasmă plă cută .

Trimisul îi mulţumeş te lui Nă stase. Soarbe din ulcică , sugîndu-ş i mustă ţile, ş i îş i urmează cuvîntul.

— Ne-am luat deci după ei, ca vînă torii, iarna, cînd simt duhoarea mistreţilor...

— Ş i i-aţi ajuns? îi gră beş te povestirea Alexe, care se ivise ş i el în uş ă .

— Aproape de satul de lîngă Jiu, Craiova...

— l-aţi biruit? vrea să ş tie, îndată , lucrul cel mai însemnat, Farmă .

— l-am biruit! ră suflă trimisul, din bă ieri. Iar, după ce-am aflat ţelul pentru care se duceau la Tismana, pe cei
ră maş i cu viaţă , chiar ş i pe oş tenii boierilor, i-am tras în ţeapă , deoarece vina lor de-a fi în slujba lui Radu este mai
mare decît aceea a turcilor...

— l-aţi judecat în faţa mulţimii? întreabă Ion.

— Cine să -i mai judece? rîde trimisul, l-am tras în ţeapă , ş i gata...

— Nimeni nu are dreptul să -i ucidă pe cei lipsiţi de arme ş i învinş i, fă ră judecată înaintea mulţimii... spune
mustră tor Ion, despre care toată lumea ş tie că , în anumite privinţe, are pă rerile lui.

— Că petenia noastră — adică locţiitorul domniei tale, Bucur — ne-a poruncit, zicînd că trebuie dată o pildă
acelora care s-or mai încumeta la astfel de drumuri, încearcă să se scuture de partea lui de vină trimisul.

— Acuma, aţi fă cut-o, aţi fă cut-o! se sileş te să împace lucrurile Gheorghe.

— Dar pe boier l-aţi ucis? întreabă Nă stase.

— Pe boier, nu!... rîde tare trimisul. Pe el ne-am mulţumit numai să -l cetluim în ş treanguri ş i să -l luă m în pă dure.
Acolo e firitisit, aş a cum se cuvine cinului boieresc, în fiecare zi, însă doar cu cîte-o fiertură de mei ş i apă . Ş i
domnia sa Bucur îl strînge-n chingi să vorbească ...

— Ş i-a spus ceva pîn-acum? vrea să ş tie Farmă .

— A mă rturisit tot. Ş i ceea ce nu ne spusese încă de la-nceput! ră spunde trimisul.

Ion se întoarce spre flă că u:

— Cine este boierul ş i ce mă rturisiri a fă cut?

' — Boierul este stolnicul Dobre, tot unul dintre cei care-au venit cu Radu ş i Zue de la Stambul, laolaltă cu ostile
turceş ti...

— Ah! Stolnicul Dobre!... îl cunosc bine! glă suieş te Farmă .

— Mă rturisirile sale sînt acestea...

Ş i trimisul începe să povestească , amă nunţit, cum stolnicul Dobre îi des-tă inuise lui Bucur, mai întîi, despre o
anumită scrisoare primită la palat din partea marelui vizir.

în scrisoare, marele vizir reamintea lui Radu isprava că pitanului Ion să -vîrşită cu patru ani în urmă , cînd acesta
pă trunsese în haremul sultanului la Stambul, ca să o smulgă de-acolo pe sora sa de suflet Roxana.

Tot atunci, continua marele vizir, în scrisoarea lui, că pitanul a luat din haremul sultanului ş i pe-o fetiţă a unei alte
cadîne tot de origine valahă .

Aceasta fusese dă ruită de Mahomed, în semn de prietenie, unui mare han. Murise însă pe drum ş i trupul ei fusese
azvîrlit în mare. Iar faia, numită Oltea, ră mă sese să fie crescută în taină de Fatma, favorita slă vitului sultan.

După ce fata a fost scă pată din harem, s-au fă cut cercetă ri. Ş i astfel s-a aflat cine a fost mama ei...

— Ş i cine a fost această nefericită femeie? gră ieş te Ion, cu o voce neaş teptat de slabă ş i de tremură toare.

— Copila marelui logofă t Lază rL.

Cele patru cuvinte cad ca un tră snet în inima lui Ion.

Numai pe mă ria sa Vlad îl preţuise că pitanul mai mult decît pe fostul mare logofă t Lază r, care îş i slujise atît de
credincios ţara ş i se jertfise, lup-tînd pînă la capă t pentru pă strarea libertă ţii ei.

Aş adar, Oltea era, nici mai mult, nici mai puţin, decît însă ş i nepoata marelui logofă t Lază r! Vestea aceasta îi
uimeş te pe toţi, peste mă sură . Iar copila marelui logofă t Lază r fusese acea roabă valahă pe care sora lui de suflet,
Roxana, o luase sub ocrotirea sa!

într-adevă r, Ion îş i aduce aminte cum Tit îi povestise odată că fiica marelui logofă t Lază r, abia că să torită de nici o
să ptă mînă cu comisul Firan, fusese ră pită de achingii, de la Cozia, unde bă rbatul ei voise s-o ascundă . Comisul
Firan încercase s-o scape, luptîndu-se cu disperare. Fusese însă înfrînt, tă iat de achingii ş i aruncat în Olt.

— Ş i ce porunci primise boierul Dobre să împlinească la Tismana? mai întreabă Ion, deş i cunoaş te sigur, mai
dinainte, ră spunsul.

— Sultanul Mahomed, spune trimisul, i-a poruncit vînză torului Radu, prin marele vizir, să i-o aducă pe nepoata
logofă tului Lază r înapoi, în harem...
— Cîinele... tică losul... nemernicul!... izbucnesc, care mai de care, Gheorghe, Nă stase ş i Alexe. Dar biata Oltea e
încă un copil.

— Ş i sora mea de suflet, Roxana, n-avea, cînd au ră pit-o achingiii, nici treisprezece ani... murmură Ion. încă îi mai
plă cea să se joace, să rmanei, cu pă puş ile.

Oamenii se încrîncenează . Aproape nu este nici unul printre cei de faţă că ruia otomanii să nu-i fi luat, cîndva, vreo
rudă în robie.

Se lasă cîteva clipe apă să toare, de tă cere.

Afară se aude forfota, care a început, dis-de-dimineaţă , pe uliţele Bu-dei.

Casa în care se gă sesc ră zvră tiţii, aş ezată cam la marginea tîrgului, este locuinţa că pitanului lacş ici, unchiul lui
Mihailo. Acesta, ca mulţi alţi luptă tori sîrbi, s-a înrolat — după ce ţara lor a fost subjugată de Mahomed — în
oş tirea lui Ţ epeş .

De doi ani, că pitanul lacş ici îl slujeş te pe corniţele Szilă gyi, unchiul lui Mateiaş . Iar Szilă gyi i-a dat în folosinţă casa
aceasta mică de la marginea Budei, ş tiind însă prea bine că în ea se vor ascunde, la vreme de nevoie, ş i prietenii lui
Vlad.

Tă cerea este întreruptă de că pitanul Ion:

— Ş i Bucur ce mă suri a luat?

— A poruncit ca trei dintre flă că ii noş tri s-alerge la Tismana. Să stea acolo, în apă rarea fetei. Ş i dacă se va simţi
nevoia, s-o aducă în adă postul din pă dure...

— Bine, dar viaţa de tabă ră nu-i pentru o copilă ca ea! îş i dă cu pă rerea Farmă .

— Ş i-apoi, întreaga ziuă , Oltea îi întreabă pe fiecare dintre cei trei oş teni ai noş tri despre domnia ta, îl mai vesteş te
trimisul pe că pitan. Iar într-o zi au gă sit-o pe marginea pîrîului. Ce credeţi că fă cea?...

Ion se îngrijorează . Aruncă o privire neliniş tită trimisului. — Azvîrlea flori în undele pîrîului ş i cînta:

Du-te, du-te, dorule, Du-te, că lă torule, Gră beş te-te, apă lină , Ş i spune-i lui Ion să vină !

Toţi izbucnesc în hohote de rîs. Nă stase se întoarse spre trimis:

— Dar bine, acesta este un descîntec stră vechi! îl ş tiu de la bunica...

— Ş i eu îl ş tiu! glă suieş te Gheorghe.

— Spunea că a întrebat-o pe baba Viş a cum să te-aducă , fiindcă nu te-a mai vă zut de trei ani. Ş i baba Viş a a-
nvă ţat-o, zicînd că vechile des-cîntece sînt poate mai folositoare ca rugă ciunile..."
Ion surîde cu gîndul la Oltea: *

— Trebuie să fi crescut. Ş i să , se fi fă cut frumoasă ...

— După înă lţime, pare de treisprezece ani. Ş i-n fiecare zi înfloreş te încă puţin. Cînd va fi mare, va ajunge
neînchipuit de frumoasă ...

S-a fă cut iar tă cere. Fiecare a ră mas pe gînduri. într-un tîrziu, gră mă ticul Farmă îi rosteş te lui Ion:

— Aici, totul din ceea ce trebuia să se-mplinească s-a-mplinit! Mai mult nu poţi să fă ptuieş ti, deocamdată , nici tu,
pentru mă ria sa.

— Asta-i adevă rat! recunoaş te Nă stase.

— în ce priveş te restul de lucruri plă nuite de noi, despre acestea mă voi îngriji eu, împreună cu prietenii noş tri din
Buda, valahi, maghiari ş i sîrbi. Poţi să te bizui pe mine, continuă gră mă ticul. Încît, sînt de pă rere să pleci, luîndu-i
cu tine pe Alexe, Nă stase ş i Gheorghe. Socot că n-ar fi ră u de te-ai opri, mă car un ceas, ş i în cetatea Aradului. Să -i
vezi pe Para ş i pe egumenul Sisoe...

— Mi-e teamă să nu întîrzii!... gră ieş te că pitanul.

— Nu vei întîrzia, deoarece, pe urmă , vei porni în cea mai mare goană că tre Tismana.

— Am s-o iau de-acolo pe Oltea...

— De cînd ş tim cine este fata, îndatoririle noastre faţă de ea au crescut, mai spune gră mă ticul.

— Oricum, Oltea nu se mai cuvenea să ră mînă într-o aş ezare mînă sti-rească de bă rbaţi! îş i dă cu pă rerea
Gheorghe.

— De-aceea ş i cred, urmează gră mă ticul, că fata trebuie adă postită de astă zi înainte în schitul de pe insula cea
mare a Oltului.

— Stareţa schitului este maica domnului nostru, îş i aminteş te Gheorghe.

— Eu o cunosc din vremea cînd eram la curte. Am fost destulă vreme ş i gră mă ticul să u, spune Farmă . Ş i îi voi scrie
un ră vaş .

— Marele logofă t Lază r a slujit-o întotdeauna cu credinţă pe fosta doamnă a ţă rii. De-aceea, sînt încredinţat că ş i
sfinţia sa o va primi pe Oltea cu dragoste la schit, zice ion.

— După ce vei sfîrş i ş i lucrarea aceasta cu bine, îl sfă tuieş te Farmă pe că pitan, strînge cetele noastre, precum sună
porunca mă riei sale Vlad, ş i du-le peste Milcov, la Ş tefan al Moldovei... dar celelalte porunci ale mă riei sale le vei
primi la timp, prin credincioş ii noş tri, care vor ţine legă tura cu jine, în cetatea Sucevei!

Că pitanul îl strînge pe gră mă tic în braţe.

— Sfatul tă u »e bun, prietene. Parcă -i citit din carte.

— Sfă tui e minunat! glă suiesc ş i ceilalţi. Ş i credem că este bine să fie îndeplinit.

îş i iau cu toţii ră mas bun de la Farmă . Iar Ion, întorcîndu-se că tre voinicii să i, le porunceş te:

Pregă tiţi-vă straiele, armele ş i caii! Pornim numaidecît.

Că pitanul a ajuns în chilia mică ş i albă a Mă riei Muş at, din schitul de pe insula Oltului.

într-un colţ, pîlpîie o candelă .

Stareţa ş ade, la ceasul acesta, într-un jilţ din lemn negru de prun, pe-a că rui parte de sus a spă tarului un meş ter
rîmnicean iscusit — Rîmnicul Vîlcea fiind, pe acea vreme, tîrgul cu cei mai buni sculptori în lemn, din toată Ţ ara
Românească — a cioplit vulturul legendar al lui Negru Vodă .

înfă ţiş area fostei doamne a ţă rii — ş i mamă a celor doi voievozi duş mani de moarte între ei, Vlad Ţ epeş ş i Radu
cel Frumos, unul fiind împotriva nă vă litorilor ş i celă lalt prieten cu ei — i se pare lui Ion de-o mă reţie fă ră pereche.
Ochii bă trînei seamă nă , în felul cum ard ş i stră pung totodată , cu-aceia ai lui Vlad. în lumina slabă a candelei, ochii
fostei doamne a ţă rii parcă azvîrl scîntei.

Ion o priveş te, copleş it de emoţie, uimit peste mă sură de înfă ţiş area ei. Pentru o clipă , i se pare că pe deasupra
capului acestei mult încercate femei — soră a lui Roman, voievodul Moldovei, ş i care, cu patruzeci de ani în urmă ,
ca soţie a lui Vlad Dracul, îi luminase, prin frumuseţea ş i bună tatea ei, curtea lui Mircea cel Bă trîn — luceş te
orbitor, bă tută în nestemate, coroana doamnelor valahe.

Coroana aceasta, fă urită din aur de un meş ter român de la Sibiu, pentru soţia celui dintîi mare voievod al Ţ ă rii
Româneş ti: Basarab-Tihomir, Ion o vă zuse cu ani în urmă , aievea, pe capul Mă riei Muş at, cînd încă domnea Vlad.

Bă trîna se uită la el aspru. Buzele ei subţiri ş i vinete sînt strînse. O dungă îngustă ş i adîncă — dunga pe care
poporul o numeş te a durerii — îi bră zdează fruntea. Ea pare neînduplecată ş i crudă . Dar, sub asprimea aceasta
cutremură toare, Ion îş i dă seama că fosta doamnă a lui Vlad Dracul ascunde o inimă duioasă .

Că pitanul îi povestise bă trînei tot ce petrecuse între timp, la Buda. Dar ea, aflînd cîte nenumă rate suferinţe
îndurase în tem'niţa din Viş egrad cel nă scut de ea, Ţ epeş , nici nu clipise.

Faţa sa tresă rise puţin numai cînd Ion îi povestise despre egumenul Sisoe.

— Pe-acesta îl pă stră m la Arad, deoarece încă nă dă jduim că mă rturia lui — neluată pînă azi în seamă de rege —
are să dovedească într-o zi întregii lumi grozava nedreptate să vîrş ită ! o încredinţase Ion.

în drumul să u, din Buda spre ţară , că pitanul fă cuse de altfel popasul plă nuit, cu scopul de a-l vedea pe egumen.
Acesta, pus la post, slă bjse în aş a hal, încît abia mai putea fi recunoscut.

Tot la Arad se mai gă sea ş i Para. Jupîneasa, ş tiindu-se înconjurată de ura comiţilor de Szentgyorgyi, ca ş i a altor
mulţi magnaţi transilvă neni, Se refugiase aici, într-o că suţă de pe malul rîului Mureş .
între altele, cu prilejul popasului, Ion îi vorbise Parei despre planul de-a o ascunde pe Oltea în schitul de maici, de
lîngă Cozia, cea dintîi aş e zare monahală pentru femei ş i fete din Valahia mică — lă caş mînă stiresc în care noua
domnie nu cutezase să pă trundă .

— Dumnezeu nu m-a învrednicit să am prunci, îi glă suie înlă crimată Para. Iar Oltea, tocmai acum cînd ar avea mai
multă nevoie de-un sfat bun, duce lipsă de el. Amîndouă am fost ş i sîntem încă greu lovite de soartă . Poate că
însuş i Cerul o fi dorit ca eu să -i fiu ocrotitoare. Aş a încît te rog să mă iei cu tine în ţară . Ş i lasă -mă să intru,
împreună cu fata, în schitul de pe Olt. Nă dă jduiesc ş i eu că Radu nu va-ndră zni să calce acolo, atîta timp cît
stareţă la schit va fi doamna Maria Muş at.

— Aş a s-a întîmplat, mai povesteş te Ion, că — îmbră caţi în haine ungureş ti ş i avînd teş cherele de liberă trecere,
din partea comitelui Szilă gyi — am ajuns la Tismana. între timp însă , aş a cum ş tii, mînă stirea, fiind socotită drept
cel din urmă lă caş de apă rare al credincioş ilor mă riei sale Vlad, împotriva noii orînduiri, a fost împresurată de
ostile domniei. Ce a urmat nu cred că are rostul să mai repet. Pe Oltea am izbutit totuş i s-o scă pă m, ş i am adus-o
aici. împreună cu ea, a venit ş i jupîniţa Para. Pe amîndouă aceste fiinţe urgisite ţi le încredinţă m, sfinţită maică a
voievodului nostru, rugîndu-te să ni le iei sub aripa ocrotitoare a bună tă ţii ş i a milei tale!

Ion a încetat să mai vorbească . Bă trîna îl priveş te nemiş cată , cu ochii ei tă ioş i.

Prin ferestruica îngustă , ca de cetate, a chiliei, se ză resc munţii. Deasupra pă durii, soarele a aprins, ca un ultim
semn de glorie a sa din acea zi, o vîlvă taie aurie.

Oltul fierbe pe undeva în coasta schitului, deoarece în zilele din urmă a plouat mult la munte. Iar vîntul aduce din
cînd în cînd cu sine nechezat de cai ş i sunete de arme. Că ci ră zvră tiţii că pitanului Ion s-au adă postit în pă dure.

Pentru o clipă , că pitanul, în timp ce se uită la bă trîna aceea maiestuoasă care încă -l ţinteş te cu ochii ei de pasă re
de pradă , are în sine îndoiala că -l va ajuta. Ş i inima îi zvîcneş te dureros.

Dar stareţa bate din palme.

O altă maică se iveş te pe uş ă .

Se apleacă în faţa stareţei. O întreabă ce poruncă are să -i dea.

Stareţa face cu mîna un semn. Pentru întîia oară , de cînd stă tea de vorbă cu Ion, în ochii ei albaş tri mijeş te o
lumină . O lumină care ar putea să însemne un început de zîmbet.

Mă icuţa slujitoare, al că rei chip aproape că nici nu se ză reş te din faldurile negre ale acoperă mîntului de pe cap, se
apleacă din nou în faţa stareţei ş i iese.

Se întoarce însă gră bită , că lă uzindu-l pe un că lugă r încă destul de tî-nă r, cu o figură surîză toare, plină de
isteţime. v

Spre uimirea lui, Ion bagă de seamă că , pe sub rasă , că lugă rul poartă veş mînt ostă ş esc ş i este înarmat.

Fă ră să stea pe gînduri, că pitanul îş i duce mîna la ş old. Este gata să -ş i apuce sabia.
\

Doamna Maria acum zîmbeş te de-a binelea.

— Omul acesta, gră ieş te ea, se cheamă Ion Ţ amblac. Că lugă r, că rturar, oş tean ş i rudă apropiată a voievodului
Ş tefan...

Ş i, dintr-o dată , că pitanul îş i aduce aminte. Gră mă ticul Tarmă îi povestise de-un vă r al doamnei Oltea — mama lui
Ş tefan, mult mai tînă r ca ea, ş i că rturar vestit, pe numele Ion Ţ amblac.

Acestui că rturar îi ş i scrisese Farmă despre porunca dată de mă ria sa Vlad, ca voinicii lui Ion să plece peste
Milcov^ Ş i acolo să slujească în oastea moldoveană .

—. Prietene, glă suieş te că rturarul Ţ amblac. Venisem să cunosc cetele ră zvră tiţilor domniei tale, cînd doamna
Maria m-a vestit că norocul mi te-a adus în cale. Slă vitul nostru domn vă aş teaptă -n Moldova!...

— Norocul mi se pare că e de partea noatră ! rosteş te că pitanul.

Ţ amblac întinde mîna fră ţeş te, ş i Ion i-o prinde strîns. O nouă prietenie

se închegase, în schitul de pe insula mare a Oltului, între doi bă rbaţi vrednici.

Ion se întoarce pe urmă că tre doamna Maria:

— îngă duie-mi, o roagă el, ca înainte de plecare, să -mi iau ră mas bun de la Para ş i Oltea...

— Lucrul acesta n-ar trebui să -l faci, bă iatul meu, îi ră spunde bă trîna. Nu le mai tulbura sufletul, ş i-aş a destul de
zbuciumat. Lasă -le în seama stareţei ş i-a tihnei de la schit. Porneş te fă ră să -ţi iei ră mas bun!...

Ieş ind afară , Ion le ză reş te însă pe amîndouă , aş teptîndu-l la uş ă .

Para îl privea sfioasă .

A început să semene din nou cu fata pe care o scă pase din gheara lui Selim. în curînd, ea va îmbră ca veş mîntul
monahal. Se va că lugă ri. Dar Oltea îi sare că pitanului de gît.

— Sâ nu ne uiţi! îi suflă fierbinte la ureche. , Ş i îl să rută , lung, pe amîndoi obrajii.

Luntrea pornise spre malul celă lalt al Oltului.

Fetiţa îi trimitea că pitanului să rută ri cu amîndouă mîinile.

— Drum bun!... murmura Para.

Iar maica Eupraxia fă cea rar semnul crucii asupra celor ce plecau. Ş i glă suia încet:

— Vă binecuvîntez!...
*

Urletul lupilor s-a apropiat.

Orice alt animal prevă ză tor, ascultîndu-ş i pornirile ş i ş tiind că o haită întreagă se nă pusteş te asupra lor, n-ar sta în
cumpă nă , ci ar fugi. Armă sarul îş i ridică gîtul înalt, îş i ciuleş te urechile.

Nă rile lui adulmecă ,'în sfîrş it, adus de vînt, mirosul greu al fiarelor. Nu mai nechează , ci geme ca un om. /

«Stă pîne, stă pîne, parcă ar spune geamă tul lui, sfîrş itul a venit!...» Viscolul îl izbeş te crunt. Pă durea îngheţată se
clatină . Numai ră nitul, aproape îngropat1 sub ză padă , nu-ş i dă seama în ce primejdie se află . .

Ceata condusă de că pitanul Ion — ală turată , din porunca mă riei sale Ş tefan, unei oş ti de hînsa^i20, comandată de
cumnatul domnului, marele vornic Isaia — încearcă să -ş i croiască drum spre Cavalerii Negri21.

La lumina flă că rilor uriaş e care au cuprins tîrgul, Ion, împreună cu Bucur, Nă stase, Alexe, Gheorghe ş i toţi ceilalţi
flă că i, aflaţi acum în oastea moldovenească , luptă neosteniţi.

Sute de trupuri să getate sau descă pă ţînate ră mîn în urma lor.

De două ori pînă atunci, marele vornic Isaia le-a poruncit muntenilor, prin cîte un trimis, să nu se vîre prea adînc în
mijlocul oş tilor duş mane.

Ion însă n-a apucat să creadă în adevă rul unui asemenea ordin. Nu i-ş dat ascultare — ci a înaintat mereu.

Un singur nenoroc i-a lovit. Vînă torul de lupi Alexe a că pă tat o rană . O suliţă vră imasă i s-a înfipt în coaste, dîndu-
i dureri cumplite.

Cu toate astea, el nu s-a pră buş it, ci a ră mas în ş a. Gheorghe i-a legat rana, ş i voinicul l-a urmat mai departe pe
că pitanul lui.

în faţa lor se află , în luptă , mercenarii vestitului baron aventurier Gis-kra ş i-un escadron de raiteri din Sighiş oara.

Cu sabia în mînă , că lă rindu-l pe Negru care-i ascultă poruncile cu o înţelepciune aproape omenească , Ion se
azvîrle în luptă . Face, ca de-obi-cei, un. cerc mare ş i gol de jur împrejurul să u.

Atîta că Isaia tocmai le trimisese iară ş i porunci aspre muntenilor să se înapoieze din mijlocul duş manilor ş i să se
mulţumească numai să -i înconjoare pe Cavalerii Negri, care se retră geau, ocrotindu-l pe rege.

— Spune-i marelui vornic Isaia, îi strigă Ion trimisului, că nu mă pot supune poruncii sale. Sînt gata să dau seama
de-această nesupunere. Nici nu pot înţelege cum de îngă duie marele vornic, acelora care-au intrat cu sila în
Moldova, să se retragă -n voie. Noi am dori ca mai degrabă marele vornic să ne trimită vreo ceată -n ajutor...

Ş i îş i continuă lupta.

Oş tirile regale ş i mercenarii generalului Giskra intraseră deci astă zi, paisprezece decembrie al anului ş ase mii nouă
sute ş aptezeci ş i cinci22, în tîrguş orul Baia.
Regele Mateiaş , avînd în jur pe cei mai de seamă curteni ş i generali, dictase tocmai secretarului să u o proclamaţie
că tre ţara Moldovei.

în proclamaţie îi înş tiinţa pe toţi locuitorii că nesupusul Ş tefan a fost învins ş i că domn al Moldovei, prin hotă rîrea
lui, va fi Petru Aron.

Deş i abia împlinise două zeci ş i cinci de ani de curînd, regele Mateiaş dobîndise pînă atunci vreo cîteva victorii de
seamă . Una, în Transilvania, unde îi nimicise pe o seamă de comiţi, care se ră zvră tiseră . Iar alta în Bo-emia,
înfrîngîndu-l pe socrul să u, regele Podiebrad, învinuit de «erezie» de Papa de la Roma.

Acum regele, fiinoca sosise cu bine lă Baia, se socotea ajuns ş i în cetatea Suceava.

în ascuns, Mateiaş îş i fă urise, pare-se, planul de a reface stră vechea Dacie. Dar, pentru împlinirea acestui ţel, avea
nevoie mai întîi să -ş i asigure doi vasali credincioş i pe pă mîntul Moldovei ş i în Ţ ara Românească .

După ce se sfîrş ise scrierea proclamaţiei, marele ş ambelan îi poftise la masă pe rege ş i curteni.

* Se aş ezaseră . Vinul curgea în cupe. Cînd, de pe uliţele tîrgului, au ră sunat zgomote puternice ş i ţipete de spaimă

— Ce se întîmplă ? a întrebat regele.

— Serenisime rege, a ră spuns Giskra — care la auzul acelor zgomote se ş i gră bise afară , însă se întorsese la fel de
repede — vă raportasem ieri că o iscoadă trimisă de mine îmi dă duse de veste...

— Că drumul spre capitala Moldovei este pustiu! rîde Petru Aron.

— Oho-o-o!... Ş tefan cu siguranţa a fugit,; pitindu-se, de spaimă , sub faldurile hainei regelui Cazimir al Poloniei,
surîde episcopul care îl însoţeşte pe regele Matei.

— Numai cîteva cete de boieri ne vor mai sta în cale, rosteş te loan de Darocz, mare nobil maghiar.

Petru Aron rînjeş te:

— îl uitaţi, mi se pare, pe Isaia, marele vornic ş i cel mai însemnat comandant al oastei moldovene, îndată după
Ş tefan. Este de partea noastră ...

— Cumnatul domnului? se minunează loan Darocz.

Petru Aron clipeş te:

— îl ură ş te, în taină , pe Ş tefan!

— Atunci totul se va sfîrş i cum nu se poate mai bine! exclamă , mulţumit, regele. Să bem o cupă cu vin de Tokay
pentru victorie ş i pentru intrarea noastră în Suceava. Cît mai e pîn-acolo?

— Cam două zeci de mile, maiestate! ră spunde, îrttorcîndu-se că tre rege, baronul Mihaly.
Mateiaş îş i apropie cupa de buze ş i-o bea pînă la fund.

Afară , printre zbuciumă rile ş i urletele vîntului, ţipetele ş i celelalte zgomote ciudate cresc.

— Ş i totuş i se întîmplă ceva! se miră regele Matei, lă sînd de la buze cupa.

— Nu uitaţi, maiestate, gră ieş te palatinul, că astă zi, în cinstea intră rii noastre în Baia, li s-a dat oş tenilor vin. Ş i sînt
nespus de veseli că victoria e numai la un pas!

— Aha! se înseninează iar regele.

— Victoria este, într-adevă r, neînchipuit de aproape, confirmă episcopul, binecuvîntînd masa'. , ,

— Nu, maiestate, întrerupe această veselie generalul mercenar Giskra. N-am apucat să -mi sfîrş esc cuvîntul...

— Ce vrei să spui? tresare Mateiaş , vă zînd chipul lui Giskra învineţin-du-se — un semn neîndoielnic că generalul
era îngrijorat.

— începusem să raportez despre ş tirea de ieri...

— Că drumul ce duce la Suceava este pustiu... zîmbeş te regele. Asta am auzit...

— Dar astă zi, îş i reia vorba generalul, altă iscoadă m-a încredinţat că toate pă durile din jurul acestui tîrguş or sînt
vii...

— Ce vrei să nă scoceş ti?... strigă Petru Aron.

— Nu nă scocesc nimic. Acesta-i adevă rul, ră spunde generalul.

Regele, la auzul acestor vorbe, se ridică din jilţ.

— Mă tem, continuă Giskra, întunecat, că Ş tefan al Moldovei ne-a încercuit...

— Aduceţi-mi armura ş i sabia! porunceş te Matei.

— S-ar putea ca, în noaptea aceasta, adaugă generalul, în timp ce chipul i se învineţeş te din ce în ce mai mult, să
nu luptă m pentru glorie, aş a cum am fi vrut, ci pentru viaţa noastră . Mă simt dator să vă înş tiinţez de acest lucru;
serenisime rege!...

Un val de frig s-a ră spîndit parcă la auzul acestor cuvinte ale mult încercatului general-mercenar Giskra, în
încă perea bine încă lzită ş i luminată de fă clii. Regele, curtenii, episcopul ş i Petru Aron se zbuciumă . Aleargă prin
încă pere ş i poruncesc care mai de care scutierilor să le aducă armele ş i coifurile, să le îmbrace că mă ş ile de zale ş i
platoş ele.

— foc!... Foc!... se aud tot atunci strigă te deznă dă jduite de pe uliţe

A îndeput sa ardă tîrgul din toate cele patru pă rţi ale sale.

— Locuitorii moldoveni ai tirgului trebuie sa fi fost înţeleş i cu Ş tefan, zice Giskra. Se pare că îş i aprind ei singuri
că suţele de lemn, învelite cu paie...

— Să sune trîmbiţele!... Daţi cît mai repede alarma! ordonă Mateiaş . Trupele să se aş eze în bă taie. Ş i să se
pregă tească tunurile. Voi conduce eu însumi retragerea.

Ş i regele, urmat de palatin, de Petru Aron, de voievodul maghiar al Transilvaniei ş i de ceilalţi curteni, se nă pusteş te
afară , gata să intre în lîjptă .

în vremea cînd toate acestea se petreceau în locuinţa din piaţa cea mare a tîrgului, dintr-un alt loc, aflat cam între
apa Moldovei ş i pă durea Ş omuzului, un tînă r mai voinic decît regele, însă la fel de bă lan ca el, dă dea cele din
urmă porunci boierilor care-l înconjurau. Acesta era Ş tefan, voievodul legiuit.

Strigă te înfioră toare izbucneau dinspre pă durile care înconjurau din trei pă rţi tîrguş orul. Ş i cete de viteji23, de
voinici24 ş i hînsari, tîrgoveţi ş i ţă rani, cu armele în mîini, nă vă leau spre parcanele orînduite de trupele regale. ^

Cît ai clipi, parcanele, alcă tuite cu migală ş i meş teş ug din care ş i că -ruţel în jurul tîrguş orului, încep să sară în
lă turi, iar altele să ardâ.

Puş tile25 moldovene — purtate în că ruţe — trosnesc neîncetat spre ulicioarele înguste, unde oastea regală
învă lmă ş ită — parte ameţită de vin ş i parte abia trezită din somnul cel dintîi — fuge de colo-colo fă ră de nici un
rost.

Cerul s-a înroş it, oglindind flă că rile care au cuprins tîrgul ş i se întind mereu. Caii înnebuniţi, cu coamele arzînde,
nechează mînioş i ş i, presim-ţindu-ş i moartea, sar în două picioare, zdrobindu-i sub copite pe oş tenii regali.

Ţ ă rani bă rboş i, purtînd că ciuli miţoase pe cap ş i cojoace de oaie pe spate, aleargă peste tot. Cu lovituri de seceri,
de coase, de topoare, cu mă ciuci ş i să geţi, ei împră ş tie moartea.

Locul fiind prea îngust, tunarii regelui nu izbutesc să -ş i pună marild lor bombarde în starea de a trage. Pe de-altă
parte, oastea nu mai poate fi ţinută în ordine decît în piaţa cea mare a tîrgului, unde mîna de fier a lui Giskra este
încă stă pînă , iar Cavalerii Negri alcă tuiesc un zid în jurul regelui.

Fiind oastea moldoveană de patru ori mai mică decît aceea a regelui, Ş tefan orînduise ca trupele regale să fie
înconjurate pe trei laturi deodată . Să fie strînse în cleş te ş i apoi mă cinate la adă postul nopţii.

Oastea lui Isaia, din care fă cea parte ş i ceata de munteni, trebuia să -i împingă pe Cavalerii Negri ş i oastea
mercenară că tre apa Moldovei, unde se afla Ş tefan cu patru mii de oameni, pentru ca el să -i prindă ş i-apoi să -i
nimicească .

Pentru obrazurile alese care, de obicei, îş i caută cele dintîi scă parea, tînă rul domnitor al Moldovei lă sase, în partea
dinspre miază noape a tîrgului, ca ş i cum ar fi fost uitată , un fel de trecă toare îngustă , deschisă spre pă dure.
Pe-aici, cine ar fi încercat să ră zbată , ar fi că zut în să biile a o mie de moldoveni conduş i de doi boieri credincioş i
domnului: Oancea ş i Bourean. *

Ş tefan nă dă jduia că însuş i regele, înfricoş at, lă sîndu-l numai pe Giskra să lupte, va încerca să scape prin această
ieş ire — ş i-aş a va că dea prins.

într-adevă r, loan Garai, unul dintre sfetnicii de credinţă ai regelui, aler-gînd disperat cu calul spre toate marginile
tîrgului, descoperă această trecă toare.

Bucuros îl vesteş te pe rege:

— Pe-acolo, maiestate, că tre pă dure, se află un loc deschis! Ş i, strecu-rîndu-ne, vom putea scă pa teferi...

Regele, pentru o clipă , e gata să intre în trecă toare. Ş i poate ar fi intrat, dacă Petru Aron nu l-ar fi prevenit:

— Mă ria ta, Ş tefan e prea isteţ... Mă tem că drumul prin pă dure duce că tre robie, ş i poate chiar la moarte!...

Regele s-a oprit. Pentru întîia oară s-a clă tinat în ş a. Ş i chipul lui frumos, sub casca de oţel, cu panaş ul din pene de
ş oim, i .s-a albit.

— Ce crezi că este de fă cut? I-a întrebat, cu glasul ş ovă ielnic, pe Giskra. Sîntem prinş i jn capcana domnitorului
Ş tefan...

Dar tocmai în minutul acela, un hînsar moldovean din cetele lui Isaia soseş te în goana mare.

— Mă ria ta, îl anunţă hînsarul pe Aron, armata regelui se poate retrage, luînd-o spre asfinţit.

— Să ne încredem, oare, în vestitorul acesta? Sau e vreo nouă cursă a voievodului Ş tefan? întreabă încă o dată
regele pe cei din jurul lui.

— Mă pun chezaş cu capul că nu e nici o cursă ! zice Petru Aron. Pentru că Isaia mi-a trimis prin oş tean ş i-acest
inel de fier, precum ne-am înţeles...

Ş i prinţul vînză tor arată lui Matei un inel gros de fier, pe care Isaia i-l trimitea ză log.

— Cîţi oameni am pierdut pînă acum? mai vrea să ş tie regele Mateiaş .

— Eu socotesc că zece mii, ră spunde generalul baron. De nu vorr) pă ră si însă pînă în zori tîrgul acesta blestemat,
nu va ră mîne în viaţă nici unul dintre noi...

Pe cînd Giskra rostea ră spunsul acesta, tocmai primise ş i Ion noua poruncă , din partea marelui vornic Isaia, să se
retragă din mijlocul duş manilor. Dar că pitanul nu se supusese. Ba, dimpotrivă , îş i înteţise nă prasnicul atac spre
Cavalerii Negri. (Numiţi în acest fel nu numai pentru că purtau platoş e ş i veş minte întunecate la culoare, ci fiindcă ,
dintre toate oş tirile maghiare, erau cei mai viteji ş i cei mai de temut ră spînditori de moarte.)
Vă zînd că Isaia întîrzie să împingă trupele regale că tre apa Moldovei, voievodul Ş tefan îl trimite pe rudă sa,
Ţ amblac, să vadă ce se întîmplă .

Ţ amblac vede ş i înţelege totul. Se înapoiază să -i raporteze voievodului că Isaia îi lă sa să scape pe toţi cîţi nu
pieriseră în luptă .

Ion mai încearcă acum încă o dată să pă trundă , numai cu ceata lui, pînă la rege.

Dar ceata valahilor este prea mică , iar Cavalerii Negri prea mulţi ş i bine înarmaţi. Nu izbuteş te. Ş i-atunci ră mîne o
clipă locului, pe gînduri.

în minte îi vine, fă ră să vrea, bă rbatul din a că rui poruncă ei gă seau aici. Bă rbatul de care le erau legate toate
nă dejdile ş i pe care regele îl ţinea prins, în temniţa din Viş egrad.

«Ce-aş mai putea să fac?» se întreabă , plin de descurajare, că pitanul.

Numai că , în aceeaş i clipă , îl ză reş te pe regele Ungariei, înconjurat de cavalerii lui, gonind cît îl ţineau puterile,x pe-
o vale.

«Ah! în sfîrş it!» îş i spune Ion. ^

îş i scoase arbaleta din spinare. îş i pune o să geată , din cele cu trei vîr-furi, în jgheabul ei de fier. Ţ inteş te. Apasă pe
tră gaci. Cîrligul se coboară , dînd drumul coardei care fusese agă ţată de el. Ş i să geata porneş te.

Să geata gă seş te drumul cel bun.

Vîjîind, zboară prin vă zduh. Se înfige în, spatele lui Mateiaş .

Alexe îş i ridică mîinile:

— L-ai nimerit!

— Sub umă rul din stînga!... se bucură Nă stase.

— A scă pat frîul! spune Bucur.

într-adevă r, regele, dînd un ră cnet de spaimă , pierduse din mîini frîul.

— Lunecă ! îş i dă seama Gheorghe.

Palatinul Ungariei ş i zeci de cavaleri se reped să -l ridice.

Nu este însă nimic mai dureros pe lume decît să fii lovit de o să geată , cu trei vîrfuri în muche, trasă din arbaletă de
un meş ter ţintaş .
Muntenii, la semnul că pitanului Ion, mai trag fiecare din ei cîte-o să geată . Una îl nimereş te pe Giskra în picior. Alta
pe palatin.

Regele îş i pierduse cunoş tinţa. Sîngele îi curgea pîrîu.

Ş i-aş a, în nesimţire, Cavalerii Negri îl ridică pe-o targă — încropită la repezeală din ramuri de copaci.

Pornesc din nou la goană , fiindcă dinspre pă dure vine ca o furtună însuş i mă ritul Ş tefan.

— Spuneţi-i regelui vostru, cînd s-o trezi, mai strigă că pitanul în urma Cavalerilor Negri, că darul cu trei vîrfuri i l-
au trimis oş tenii mă riei sale Vlad!...

La o masă grea, de stejar, Ion ră sfoieş te cu nesaţ un maldă r de pergamente laice ş i bisericeş ti.

Alte vrafuri de că rţi ş i scrieri de tot felul sînt gră mă dite în rafturile ş i lă zile înş iruite pe lîngă pereţi.

Biblioteca aceasta este a prietenului să u, că rturarul Ţ amblac — ruda domnitorului Ş tefan — în casa că ruia
locuieş te de peste opt ani.

Zilele de ră gaz din toţi aceş ti ani, Ion ş i le-a închinat numai că rţilor.

Mult timp a cercetat ş i rafturile cu pergamente ale mînă stirilor Neamţu ş i Bistriţa.

îi place să citească ş i să ră scitească sutele de pagini pe care slovele stră vechilor că rturari ai Moldovei sînt
aş ternute cu migală ş i grijă .

Cu palmele la frunte, Ion se gîndeş te cît ş i-ar dori, după reînscă unarea mă riei sale Vlad în Ţ ara Românească , să se
ocupe, mai departe — în timpul ră mas liber, ca ş i aici în Moldova — de slove ş i de că rţi.

Este o după -amiază liniş tită .

Merele de sfîrş it de iunie se rumenesc în gră dină . Crengile pomului de la fereastra lui Ion sînt încă rcate. Prin
desiş ul frunzelor pomului, soarele pră fuieş te încă perea cu aur.

De-aici, din cerdacul odă ii, Suceava se vede înecată toată sub verdeaţa gră dinilor ce se ră sfiră în evantai spre rîu.

Dincolo de rîu, se ridică mă reaţă ş i copleş itoare cetatea.

Pe ziduri stau nemiş caţi stră jerii, cu suliţele în mîini, scrutînd, neobosiţi, ză rile. De asemenea, pe dealurile
înconjură toare, în toate punctele de observaţie, se află alţi stră jeri.

Moldova este bine apă rată . Duş manii ei se tem.

Domnitorul Ş tefan spunea adesea că Ion ş i ceata lui sînt cea mai bună pildă pentru oricine, în felul cum îş i slujesc
ei ţara ş i cum sînt gata să se jertfească pentru voievodul lor.
îi plă cea totodată ş i meş teş ugul de cîntă reţ al lui Ion. în toţi aceş ti ani, că pitanul alcă tuise, ce-i drept, o mulţime
de cîntece, unul mai frumos decît altul.

Chiar ieri, la ospă ţul dat în cinstea trimiş ilor sosiţi din Mangop1, mă ria sa a dorit să asculte cîntecul biruirii lui
Mateiaş la Baia, ş i-apoi pe-acela al nimicirii tă tarilor.

în urmă cu patru ani, tă tarii — nu cei ai lui Hagi din Crimeea, ci ceilalţi, din miază noapte, ai hanului Mamac, s-au
nă pustit ca lupii, jefuind ş i arzînd, luînd robi ş i pradă cu nemiluita.

Au fost însă întîmpinaţi, aş a cum se cuvine, de domnitorul Ş tefan. Ion ş i ai lui l-au însoţit.

Înspă imîntaţi, tă tarii au încercat să fugă . De-aici începea cîntecul.

Ion povestea în stihuri, însoţindu-se cu lă uta, lupta dată de Ş tefan. în-

frîngerea tă tarilor, într-o dumbravă încă rcată de flori. Cum însuş i fiul ha-

_»

1
Principat de limbă şi cultură bizantină în sud-estul Crimeei. Ş tefan cel Mare s-a că să torit cu principesa Maria de Mangop.

nului — cel care condusese nă vala — fratele lui ş i o mulţime de mîrzaci au fost prinş i ş i legaţi în ş treanguri.

Deodată ,* cînta Ion, a ră sunat un tropot să lbatic. Zece mîrzaci că lă ri ai hanului — ale că rui palate erau fă cute din
corturi groase de pîslă , urcate pe că ruţe, trase de boi sau cai — au intrat în dumbravă .

— Necredinciosule Ş tefan, i-au strigat ei, fă ră să descalece. Hanul nostru Mamac, stă pînitorul lumii, îţi porunceş te
să le dai drumul fiului, fratelui ş i mîrzacilor să i. Altminteri se va-ntoarce, îţi va pustii ţara, iar pe tine te va-nă lţa în
ţeapă , chiar în mijlocul ei...

Ş tefan le-a ascultat în liniş te ţipetele trufaş e ş i apoi le-a ră spuns că , în copilă ria lui — petrecută la conacul
pă rintesc din Borzeş ti — a avut drept bun prieten un bă iat de*ţă ran. Odată , el însuş i, prietenul acesta ş i alţi copii
din sat se jucau prin pă dure. Au nă vă lit însă tă tarii. Copiii au fugit. Vră jmaş ii n-au pus mîna decît pe unul singur.
Acesta era prietenul lui Ş tefan. Ş i pe copilul acesta hanul Mamac l-a să getat.

— La înmormîntarea lui, mi-am jurat, spunea domnul, să -l pedepsesc ş i eu cîndva pe hanul cel crud, lovindu-l în
acelaş i chip, cum m-a lovit ş i el ucigîndu-mi tovară ş ul de joacă , prietenul cel mai bun. Numai că anii au trecut, ş i
eu aproape îmi uitasem jură mîntul fă cut la-ngropă ciune. Dar iată , acelaş i han Mamac îş i trimite de astă dată fiul
ca să mă jefuiască , să -mi ră pună norodul sau să mi-l facă rob. După aceea, lot el îmi porunceş te, prin niş te soli
obraznici, ce trebuie să fac, fă gă duindu-mi ţeapa...

— Osînda ţi-o vei primi, n-ai grijă !... strigă mîrzacii.

— Pînă atunci, deocamdată , le dă ră spunsul domnul, pentru acel copil nevinovat, omorît la Borzeş ti, hanul îmi va
plă ti... prin însuş i fiul lui, Că pitanul nă valei... .
— Cum poţi să îndră zneş ti? se mînie mîrzacii.

— Legat de patru cai, va fi rupt în bucă ţi...

— Mamac te va ră oune! urlă mîrzacii.

— Fratele hanului, în schimb, va fi închis în temniţă . Ş i dacă numai vreo umbră de tâtar se va ivi în zare, îi vom
reteza capul.

— Amar... amar va fi de tine! ţipă mîrzacii.

— Iar voi ş i toţi ceilalţi mîrzaci — în afară de unul singur, cu nasul retezat, pe care i-l voi trimite lui Mamac să -i
povestească tot ce-a vă zut ş i tot ce-a auzit — vă veţi urca în ţepi!...

— Iertare!... Iertare!... strigă acum mîrzacii. Jură m să -ţi fim ş i să -ţi ră -mînem robi supuş i, tot restul vieţii, numai nu
ne ucide...

însă voievodul îş i ridică mîna. Pedeapsa aspră , dar dreaptă , se împlineş te.

Dumbrava ră mîne pomenire.

— Ş i, din acea zi, îş i încheie Ion cîntecul, tă tarii nu l-au mai tulburat pe ^mă ria sa Ş tefan!...

în încă pere, pă trunde Ion Ţ amblac.

— îţi aduc o scrisoare!

Ion face ochii mari:

— De la cine?

— De la cine-o aş tepţi!...

— De la Oltea?

Că rturarul surîde:

— A adus-o chiar adineauri un că lugă r de-al nostru plecat cu treburi la Cozia.

Ion nu mai are ră bdare. Desface gră bit sulul. Din sul cade o cununiţă alcă tuită din cîteva flori plă cut mirositoare de
sulfină .

«Scumpul meu Ion, începea Oltea. Peste foarte scurt timp, adică tocmai atunci cînd vei primi această scrisoare, de Sînziene, va fi
ziua ta. împlineş ti două zeci ş i ş apte de ani. Ji-am împletit, pentru această zi, o cununiţă de sulfină , ca în fiecare an, ş i îţ i urez prin
ea tot ce-ţ i doresc: să nă tate ş i împlinirea celor mai aprige dorinţ e ale tale.
Să nu ai grijă de noi, continuă fata. Sîntem bine. Iar maica stareţă ş i maica Tiomida - jupîneasa Para - ş i toate celelalte mă icuţ e
ş i surori se îngrijesc de mine ca de copilul lor.

Cred că îţ i aminteş ti că am împlinit ş i eu ş aptesprezece ani. De-aceea, cu cîtva timp în urmă , doamna Maria se gîndea că ar fi
bine să intru în cinul monahal. Dar maica Tiomida s-a împotrivit cu înverş unare, zicînd că pentru mine sînt mult mai potrivite
cununiile de mireasă , decît vă lul cel negru al monahiei. Ş i că sfinţ ia sa chiar ş tie cine-mi va fi mire. N-am înţ eles ce-a vrut să
spună ş i nici n-am întrebat-o. însă eu te visez pe tine, în fiecare noapte, ş i-mi este tare dor.

Te îmbrăţ iş ez de mii de ori,

a ta Oltea.»

Fă ră să vrea — dînd însă urmare unui imbold lă untric — Ion îş i apropie de buze florile de sulfină .

Ş i se surprinde gîndindu-se că , poate, în mireasma aceea se află însuş i sufletul drag al Oltei. Ş i că sufletul ei ş i-al
lui în acest fel se contopesc.

Dar ochii îi sînt atraş i, în acea clipă , de alte slove scrise pe partea care se îndoaie înă untru a pergamentului.

«Cîteva rînduri ţ i le adaugă în încheierea ră vaş ului ş i maica Tiomida», nota tot Oltea.

Iar maica Tiomida, cu litere stîngace ş i foarte tremurate, scria:

«Nu am citit ce ţ i-a scris fata. Nici ea nu va citi ce ţ i-am scris eu. Fii fericit împreună cu Oltea. Ş i fă -o fericită ş i pe ea. Ş i îţ i mai
spun că fata se gă seş te totuş i în primejdie. S-a auzit că ar că uta-o Radu. Dar doamna Maria ne liniş teş te, spunîndu-ne să n-
avem teamă , nimeni nu va că lca la schit. Eu nu ş tiu ce să cred. Dar ţ in să afli cîte s-au ră spîndit pe la noi.

Supusa maică Tiomida.»

Sfîrş ind cititul rîndurilor Parei, Ion se înnegurează . .

— Ce este? se neliniş teş te Ţ amblac.

— Oltea e în primejdie! spune Ion. Bine că am aflat la timp. Sînt nevoit să plec spre Ţ ara Românească .

— Cînd vrei sa pleci?

— Peste cel mult un ceas! Ş i nici nu mai am vreme să mă duc la mă ria sa ca să -i cer învoirea. Este vorba de Oltea...

— De cînd vream să te-ntreb! O iubeş ti mult?...

Ion îl priveş te pe Ţ amblac în ochi:

— Am să -ţi spun totul, prietene. La început, dragostea mea n-a fost, fireş te, decît un simţă mînt cald, de ocrotire,
pentru o fetiţă pîndită de primejdii. însă ea, crescînd mare — ş i deosebirea de vîrstă dintre noi, într-un anume fel,
micş orîndu-se — mi-a ară tat cu totuf alte simţă minte. Ş i-ncetul cu încetul, am înţeles că Oltea ş i eu sîntem uniţi,
de fapt, pe totdeauna, prin niş te fire nevă zute. Că numai o fată cum este ea mi-am visat. Că ea e singura ş i-
adevă rata mea dragoste în viaţă ...
— De e aş a, porneş te numaidecît spre Ţ ara Românească . Gîndul meu cel mai bun te va însoţi. In ce-l priveş te pe
mă ria sa, n-ai nici o grijă . îi vorbesc eu, la timpul potrivit...

— Ră mîi cu bine, dragă prietene!

— Iar tu întoarce-te cu bine!

Copitele cailor ţă că ne. După o goana nebună , din Moldova în Transilvania, ş i de-acolo, pe Olt în jos, caii sînt
istoviţi.

Dimineaţa senină de iulie e luminoasă ş i veselă .

Oltul sclipeş te în soare.

Aproape de Cozia, acolo unde drumul se strîmtează ş i trece printr-o vale, se vede un stejar ră muros. Sub stejarul
acesta se spune că s-ar fi adă postit, în drumul să u spre Sarmizegetusa, împă ratul Traian. Ală turi se află un cimitir.

în cimitir g-au adunat o mulţime de oameni. Cîteva femei plîng.

— Ce s-a mai întîmplat? întreabă că pitanul Ion, de-a că lare.

— Se face slujba pentru cei care s-au stins în ţinuturile persieneş ti! ră spunde un bă rbat, ridicîndu-ş i că ciula.

— A poruncit mă ria sa Radu slugilor boiereş ti, de ni i-au strîns pe feciori cu arcanele ş i ni i-au trimis peste ţă ri ş i
mă ri!... mai glă suieş te altul.

— Ca să -i înfrunte pe duş manii înă lţimii sale sultanului! ţipă ascuţit o femeie.

Un bă trîn iese la iveală din mijlocul mulţimii.

— Mieii au fost trimiş i în pustii locuri. Siliţi să lupte cu ş acalii, spre folosul lupilor! spune el liniş tit.

Toaca din cimitir- bate.

Că pitanul îş i joacă înaintea mulţimii calul.

— Curînd va veni clipa dreptă ţii, spune el. Ucigaş ul fiilor voş tri îş i va primi pedeapsa!

Vîntul murmură prin pă durea de să lcii.

— Aş teptaţi-mă aici, pe ţă rm! le porunceş te Ion soţilor să i de drum, după ce s-au oprit în dreptul insulei mari a
Oltului.
— Pe insulă nu se ză reş te nici o urmă de viaţă , îş i dă seama Bucur.

— Nimeni nu ne-a ră spuns!'gră ieş te ş i Nă stase.

Că pitanul se azvîrle, că lare, în apă .

Armă sarul sforă ie.

Cîţi ani să ailpă Negru? Pentru un animal de goană ş i luptă este destul de vîrstnic,; Dar Negru a ră mas voinic.
Pă rul îi este lucios. Ochii scînteie-tori. Nici un cal tînă r nu s-ar putea încumeta să se ia la întrecere cu el. Să
stră bată Oltul.

Apa este cresclită . Au fost ploi. Negru sforă ie. înoată mai departe.

Au trecut rîul. Au ajuns pe mal, în insula mare.

Că pitanul priveş te descumpă nit.

Clă direa pare pustie.

Uş a că tre chilia doamnei Maria este deschisă , de parcă ar fi fost izbită de vînt.

— Nu e nimeni aici? strigă Ion.

Abia acum, dintr-un bordei ascuns între să lcii, se iveş te un bă trîn ş chiop. A fost pă zitorul schitului.

Se apropie de Ion tremurînd.

Cu ochii lui slabi îl cercetează . Nu cumva este vreun om al domniei!

Capul ş i braţul drept îi sînt oblojite. Pete mă ri, ruginii, de sînge, îi întunecă albul fîş iei de pînză .

Bă trînul se pră buş eş te la picioarele calului că pitanului bolborosind:

— Nenorocire!...' Nenorocire!...

Că pitanul descalecă . îl ridică pe bă trîn. îl sprijină .

— O mare nenorocire s-a petrecut ieri... aseară ... continuă să bolborosească bă trînul. De ce n-ai venit mai
devreme?...

— N-am putut... N-am ş tiut!... ră spunde că pitanul.

— Aseară , tîrziu, au plecat!...

Bă trînului îi curg lacrimi din ochi. Lacrimile i se scurg în barbă .

Lui Ion i s-a strîns inima.

— Spune-mi ce s-a întîmplat!

— Au fost aici... domnitorul Radu...

— însuş i domnitorul Radu?

— Ş i Ali-beg!

— Ş i Ali-beg?

Cîţiva nori întunecaţi au umbrit soarele. Cerul începe, dintr-o dată , să se mohorască .

— Cu-o ceată de că lă reţi boiereş ti ş i nă vrapi.

Prin pletele să lciilor, vîntul foş neş te întristat.

— Doamna Maria l-a certat pe vodă :

«Cum de ai cutezat să calci, împreună cu otomanii, pe insulă ?»

— Au îndră znit totuş i să calce pe insulă !...

— Ali-beg atunci a rînjit ş i i-a amintit domnitorului că ei veniseră din porunca sultanului.

— Din porunca sultanului?

— Sultanul aflase că jupîniţa Oltea se ascundea la noi. Ş i hotă rîse o pedeapsă . Pe doamna Maria s-o închidă în
palatul domnesc din Bucureş ti. Iar jupîniţa Oltea să fie gata...

— Să fie gata?...

— Să plece la Stambul!...

Că pitanul s-a îngă lbenit ca ceara.

— Ş i Radu ce-a spus? ,

— Radu se învoise cu toate...

— Dar maicile? Surorile?

Bă trînul slujitor plînge ş i îş i arată ră nile:

— Am încercat, dar n-am izbutit să le apă r, că pitane Ion!... Jupîniţa Oltea s-a repezit cu un pumnal în mînă la
Radu. Un oş tean boieresc a vrut s-o să geteze. Dar jupîneasa Para — sau maica Tiomida, pe numele ei monahal —
s-a azvîrlit înaintea să geţii...'

— Să geata a ucis-o?

Slujitorul se îndreaptă că tre un fag de lîngă biserică !

— Aici am îngropat-o!...

Un mormînt proaspă t se vecie la poalele copacului. Pe crucea de la că -pă tîiul mormîntului, slujitorul a scris cu litere
stîngace: «... ucisă în floarea vîrstei de un oş tean al domnitorului Radu, sosit aici, la schit, împreună cu turcii.»

Pe celelalte maici le-au ridicat pe cai, sub ochii domnitorului Radu, ai slujitorilor valahi ş i ai doamnei Maria. Le-au
pornit, Dumnezeu ş tie unde!...

Singurele că rora li s-a dat, la plecare, cinstea cuvenită , au fost numai doamna Maria, ca maică a voievodului, ş i
jupîniţa Oltea — deoarece ea trebuie să fie dusă sultani/lui. Ele nu au fost luate pe cai. Ci le-au urcat într-un
ră dvan.

Că pitanul îş i duce mîna la frunte:

— Ş i jupîniţa Oltea?... Ce s-a mai petrecut cu jupîniţa Oltea?...

— Cînd a fost gata de plecare, m-a rugat, dacă te-oi mai vedea, să -ţi spun că eş ti întîia ş i singura ei dragoste. Iar
de va fi trimisă în harem, va muri, rugîndu-se pentru domnia ta...

— Ş i doamna Maria cum a plecat?

— Blestemîndu-I pe domnitorul Radu să piară de sabia domniei tale!

— Blestemul se va împlini!

Copitele cailor fac să ţîş nească , din pietrele drumului, mă nunchiuri de scîntei. Că pitanului Ion îi flutură pă rul.

Un bordei aproape îngropat în pă mînt se ascunde, sfios, sub streaş ina pă durii.

Că pitanul îi face semn lui Alexe. Acesta se îndreaptă , că lare, într-a-colo.

La intrarea bordeiului, s-a ivit o femeie îmbră cată în zdrenţe. Alexe îş i opreş te lîngă ea calul. încearcă s-o
liniş tească . Femeia îi arată , cu mîna, ceva în zare.
Că pitanul Ion ş i soţii lui de luptă înţeleg ce-a vrut să spună femeia. Nu mai pierd vremea. Pornesc. Alexe taie
cruciş cîmpul, ca să -i ajungă . Stră bat lunca înflorită a Neajlovului. Trec prin pă durea bă trînă ş i întunecată — de
lîngă balta plină de stufă riş uri a Comanei, pe marginea că reia, în cinstea biruinţei sale asupra lui Amza-paş a,
mă ria sa Vlad a ridicat, în ultimul an de domnie, vestita lui mînă stire-cetate.

Mînă stirea — cu zidul să u împrejmuitor puternic — îl face pe Ion să se oprească o clipă .

Prin locurile acestea, cu unsprezece ani în urmă , cînd era încă numai un copil, l-a însoţit pe domnitorul să u în
luptă . Ş i astă zi... Ce departe sînt toate! De parcă s-ar fi scurs o veş nicie!...

în depă rtă ri, se vede ridicîndu-se turnul de strajă al cetă ţii Giurgiu. Sub razele roş ii ale asfinţitului, triumfă toare,
sclipeş te semiluna.

Oş tenii lui Ion se apleacă pe cai. Un nor galben de praf, care a ş i început să se risipească în vînt, îi întîmpină .

— Dacă nu-i ajungem la timp, vor intra în cetate! strigă Ion.

îş i biciuiesc caii. Bidiviii sînt numai spumă . Nici nu li se mai vă d picioarele. Atît aleargă de repede.

Cetă ţii i se descoperă , treptat, tot mai mult, partea de jos a zidului.

Norul de praf care, înspre cetate, este din ce în ce mai des, se tîră ş te - dincolo de porţi. Cei din urmă că lă reţi
otomani au intrat în cetate.

N-a mai ră mas decît praful galben ş i înecă cios.

Stră jerii otomani, în veş mintele lor colorate, cu suliţele în mîini, stau nemiş caţi pe ziduri, cercetînd depă rtă rile.

l La poalele pă durii, care mă rgineş te drumul spre Giurgiu, Ion ş i ceata lui s-au oprit.

— Trebuie să prindem o limbă !... ordonă că pitanul.

Cu sabia în dreptul grumazului, un oş tean de-al lui Radu, doborît de pe cal ş i ţinut în braţe, ca într-o menghină , de
Nă stase, ră spunde la întrebă rile că pitanului.

— Unde e jupîniţa Oltea?

— Acolo unde sînt întotdeauna închise fetele menite haremului sultanului, în palatul cel mic al doamnei. Tot acolo
se vor aduce, peste cîteva zile, încă alte ş ase sau ş apte fete. Vor fi trimise toate, laolaltă , în curînd, la Stambul...

— îi slujeş ti pe turci?

— îl slujesc pe. mă ria sa Radu!

— Pentru ce?

— Mă ria sa mă plă teş te...

— îţi vom plă ti ş i noi!... spune Bucur.

Ion face semnul plecă rii. Ră zvră tiţii încalecă . Trag de hă ţuri. Bucur opreş te însă pe cîţiva lîngă el. îl smulge pe
oş teanul valah din menghina lui Nă stase ş i îl dă oamenilor să i, ară tîndu-le creanga unui copac.

Oş teanifl în leafă se smuceş te să scape. Dar unul dintre cei că rora a fost încredinţat i-a ş i pus frînghia pe după gît.

în palatul cel mic al doamnei Maria-Despina, la o fereastră ză brelită , se află Oltea.

Trupul subţire al fetei a ş i fost îmbră cat într-un veş mînt turcesc.

Soarele, gata să apună , îi mîngîie pă rul bă lai ş i-i rumeneş te buzele de culoarea ş i cu mireasma că pş unilor, uş or
întredeschise peste dinţii albi

Fata nu este înfricoş ata. S-a înă lţat pe vîrfurile picioarelor lungi, stra-duindu-se să privească afară , peste pervazul
de lemn.

Plopii se zbat neliniş tiţi... Dîmboviţa luceş te în soare.

O turmă ş i-un pă stor, cu cîţiva cîini ş i-un mă gă ruş , se tîră sc pe cîmpie, dincolo de rîu. t

Deodată , soarele începe să azvîrle ş uvoaie de sînge la suprafaţa apei.

Din foiş orul înalt, la porţile palatului, achingiul ş i valahul de strajă se pră vă lesc pe scă ri.

Povestesc, turburaţi, ceva, celor din ogradă .

Aga, că petenia stră jii otomane, dă o poruncă . Toată ograda se goleş te de oameni.

Nu ră mîne la porţi decît un slujitor al palatului.

Porţile se deschid încet.

Ascuns după o perdea, dintr-o încă pere de jos, aga îl întreabă pe un valah:

— Cine-ar putea să fie?

— Mi se pare că numele lui e Bucur!

— Ş i nu e urmat de nimeni?

— De nimeni!...
De după o cotitură de drum, printre copacii groş i, pe malul rîului, se iveş te Bucur.

Slujitorul de la poartă îl priveş te, cu chipul boţit de mirare ş i spaimă .

Bucur îl mă soară de sus ş i pînă jos:

— Unde e aga, că petenia stră jii?

— Cine îl caută ?

— Un sol al că pitanului Ion...

— Pentru ce?

— Să stă m puţin de vorbă ...

— îl chem cît ai clipi!... ră spunde slujitorul, luînd-o la fugă înainte, pe aleea mă rginită de plopi, intrînd în palat ş i
vestindu-l pe aga: Spune că este un sol al că pitanului Ion ş i-ar vrea să stea de vorbă cu înă lţimea ta...

— Nu stă m cu el de vorbă , decît după ce-l legă m! rînjeş te aspru aga.

Că lare, cu sabia în mînă , Bucur înaintează prevă ză tor. Murgul îi joacă

în buiestru.

La fereastră , Oltea s-a ridicat pe vîrful picioarelor.

— Bucure! apucă să strige fata.

Glasul îi este înă buş it de o palmă neagră ş i mare care-i acoperă gura. Braţele fragede îi sînt strînse la spate ş i
legate cu un ş treang de mă tase.

Cel care a fă cut acest lucru este eunucul de strajă : un arap mă tă hă los, urît, cu buzele groase ş i ochii holbaţi. A
pă truns în încă pere, pe nesimţite, cu papucii lui moi. s în ogradă , Bucur nu pare să fi auzit strigă tul fetei.

Calul să u trece mai departe, pe drumul stră juit de plopi, pînă la scă rile ! palatului. Descalecă . Vrea să se urce pe
trepte.

Numai că , fă ră veste, din toate colţurile gră dinii, de după tufiş uri ş i copaci, se ivesc oş teni de-ai lui Radu ş i turci.

Lupta se dă pe scă ri.

Două capete otomane au ş i zburat. Un oş tean de-al lui Radu a fost stră puns.

Bucur se luptă vitejeş te. Cu sabia, cu pumnalul, cu picioarele. Numai că alţi peste două zeci de oş teni, valahi ş i
osmanlîi, se azvîrl asupra lui. Copleş it de duş mani, e legat fedeleş .
— Aş a vă trataţi voi solii? îl întreabă Bucur pe aga.

Acesta îi arată o ţeapă înaltă ce se ciopleş te în ogradă . Ţ eapa îi va stră punge, desigur, trupul. îi va sfîş ia
mă runtaiele. Bucur se înfioară . încearcă totuş i să -ş i ţină firea.

Cu o lovitură de picior, este rostogolit pînă înaintea că peteniei gă rzii palatului, că ruia i s-a adus un divan mic în
ogradă .

Stră jerii valahi de o parte, cei turci, de alta, privesc.

Bucur, silit să se ridice în genunchi, îi înfruntă , cu semeţie, pe că lă i.

întunericul învă luie tot mai mult, în umbrele lui, palatul. Plopilor le tremură frunzele. Rîul goneş te, mînios.

Oltea este ţinută de eunuc la fereastră , ca să nu scape nimic din pedepsirea lui Bucur.

Ochii, umbriţi de gene lungi, ai fetei, s-au lă rgit de spaimă .

Fata încearcă să ţipe, însă arapul, cu palma lui neagră ş i mare, îi striveş te buzele, ză vorîndu-i izvoarele vorbirii. Cu
toate astea, ea izbuteş te să -ş i salte puţin capul ş i să -l muş te de degete.

Arapul, urlînd de durere, o trage de cosiţe. O loveş te cu pumnul, silind-o să îngenuncheze.

220

<< ■ \

7. ' Amîndoi se tă vă lesc pe podele, într-o luptă ai că rei sorţi se vă d dinainte de partea cui vor fi.

— Ghiaur spurcat! scrîş neş te, în ogradă , că petenia gă rzii. Spuneai că eş ti sol. Vorbeş te acum: ce vrei?...

— în numele că pitanului meu, am venit să ţi-o cer pe Oltea.

Aga se ridică ş i îl loveş te pe Bucur cu piciorul în gură .

— De unde ş tie că pitanul tă u că este la noi Oltea?

Bucur se sileş te, cu buzele învineţite ş i însîngerate, să rîdă :

— l-au destă inuit vîntul... ş i apele pă mîntului nostru... Că ci toate ţin cu noi...

Aga îl mai izbeş te o dată cu piciorul:

— Unde e că pitanul Ion? Mă rturiseş te, cîine! Este singurul mijloc ca să -ţi scapi viaţa...

Ş i otomanul îi arată ţeapa.

S-au adus cîteva fă clii. Flă că rile îi luminează faţa celui prins ş i silit să ' stea în genunchi, în faţa că peteniei otomane.

Umbrele flă că rilor s-au lungit. Au ajuns pînă la zaplazul înalt.

O umbră se preschimbă în om. Acesta a să rit peste zaplaz. L-a prins pe stră jer de gît. Stră jerul se face ghemotoc.

Alte umbre se furiş ează ş i se tîră sc de-a lungul zidurilor palatului.

încă un stră jer oftează , gîtuit. Umbrele urcă pe scă rile cotite de lemn, spre foiş or.

Stră punş i de pumnale, cei doi stră jeri sînt aruncaţi din foiş or, dincolo de porţi.

Ivă rul lung al celor două porţi, care fusese tras după prinderea ş i cetlu-irea lui Bucur, lunecă parcă de la sine
înapoi. Porţile se întredeschid.

v Bucur începe să fie dezbră cat. Tragerea în ţeapă ş i- chinurile trupului osînditului trebuie să poată fi urmă rite mai
lesne.

— Vorbeş te, solule, cît mai e timp! îl ia în batjocură aga.

Bucur se zbate. Se zbate însă zadarnic. Zeci de braţe îl ţin nemiş cat la pă mînt, în vreme ce în ogradă se petrece
înjositoarea ceremonie.

în încă perile de sus, arapul ş i Oltea încă se luptă . Masa cu zaharicale s-a ră sturnat pe podea. Oltea i-a sfîş iat, cu
unghiile, obrazul.

Dar ce umbră este aceea care se caţă ră , agă ţîndu-se de fiecare ieş itură din zidurile palatului?

Agă ţat' de grilajul ferestrei, bă rbatul se leagă nă în vă zduh.

Va că dea?,.. Nu se mai ţine decît într-o mînă . Va că dea! Nu. S-a apucat ş i cu cealaltă de grilaj. Braţul i s-a încordat.

Trupul mă tă hă los s-a pră vă lit asupra fetei. Faţa arapului, mare, unsuroasă , toată zgîriată , luceş te de mulţumire.
Arapul se ridică în genunchi. îi propteş te fetei palma stîngă în piept. Cu cea drâ&ptă o izbeş te peste obraz.

Înă lţîndu-se în mîini, bă rbatul cată prin fereastră . Sprijinindu-ş i picioarele pe două ieş ituri ale zidului, începe să
smucească de gratii. Nu izbuteş te să le desfacă . Se caţă ră pe-o brînă , pînă la fereastra ajă turată , lipsită de gratii.
Sparge, cu cotul, geamul. Nă vă leş te peste arap. îl apucă de gît ş i-l strînge, pînă ce acesta se învineţeş te.

Oltea i se aruncă la piepî:

— Ai venit? Eram încredinţată că vei veni... Dar Bucur... Jos e Bucur!... tremură ea, înspă imîntată .

Ion o îmbră ţiş ează duios:

— N-ai nici o grijă . Bucur a intrat înainte, singur, anume, ca să atragă luarea-aminte asupra lui, ş i noi să putem
trece, liniş tiţi, peste ziduri...

— Dar îl scă paţi?

— îl scă pă m! rîde Ion. Numai că trebuie să ne gră bim.

Ş i Ion desface de la brîu un colac de frînghie. După ce leagă un capă t al ei de gratii, cu fata în braţe, începe să
coboare.

La poalele zidului se află Nă stase.

Ion i-o încredinţează pe Oltea:

— Trece-o peste zid ş i du-o cît mai degrabă în locul ş tiut!...

— Te-aş tept! îi ş opteş te Oltea.

Nă stase o trage pe fată de mînă :

— Să fugim!...

De trupul lui Bucur se apropie monstruoasa unealtă , în vîrful că reia a fost înfipt tă iş ul de fier al unei lă nci.

în încă perea de sus, arapul îş i scutură fruntea. Tîrîş , în patru labe, ajunge la uş ă . Acolo, un ş nur de mă tase e
agă ţat de un cîrlig de lemn. Trage de ş nur, cu toate puterile. Clopotul de alarmă se zbate. Se zbate îndelung,
scoţînd sunete asurzitoare.

Ion ş uieră , în ogradă , puternic.

Alexe ş i Gheorghe, urmaţi de toţi ceilalţi ră zvră tiţi, se ivesc la porţi.

Că petenia gă rzii otomane sare de pe divan. Dă cîteva porunci scurte.

Stră jerii lui Radu ş i otomanii pun mîinile pe arme.

Ion se avîntă spre locul unde Bucur aş teaptă să fie tras în ţeapă . îl dezleagă . Ţ eapa e frîntă de Alexe. Gheorghe îl
atacă pe aga. Bucur ş i-a îmbră cat cît ai clipi veş mintele ş i luptă ca un leu.

Seara s-a coborît. Cu greu se mai deosebesc duş manii de prieteni.

Gheorghe a doborît pe că petenia otomană , după ce-l urmă rise printr-o mulţime de să li ale palatului.

Deodată , de dincolo de ziduri, ră sună un tropot.

— Ce este? se opreş te Ion, ridicînd capul ş i ascultînd.

— O urdie turcească ! îi dă ră spunsul, din foiş or, unul dintre cetaş ii de strajă .

Bucur îl loveş te pe-un slujitor de-al lui Radu. Apoi îl întreabă pe oş teanul din foiş or:

— Urdie mică , sau mare? \ ^ — Cam trei sute de achingii!

— Strîngeţi-i pe ră niţi ş i să -ncercă m să ne croim drum printre cei care vin! hotă ră ş te Ion.

Cu sabia în mînă , el se avîntă în faţă , spintecînd rîndurile achingiilor care sosesc dinspre pă dure.

Urdia s-a oprit. Rîndurile că lă reţilor turci se destramă . Se iscă învă lmă ş eală . Ceata lui Ion a trecut.

Sînt în pă durea Cotrocenilor, lîngă moara cea mică de pe pîrîu.

— Unde este Nă stase? întreabă că pitanul.

— Nă stase a fost ră nit! se aude o voce. L-am adus eu pe cal.

Ion simte că i se aş ază o pînză cenuş ie de ceaţă pe ochi.

— Dar Oltea?

— Fata nu este nică ieri.

Gheorghe se bate cu palma peste frunte.

— înseamnă că Nă stase a fost lovit, înainte de a fi apucat s-o treacă pe Oltea peste zid!

Ion a descă lecat. Se îndreaptă că tre malul pîrîului. în lumina lunii, stră lucind galbenă pe cer, priveş te apele limpezi
care miş că , fă ră încetare, roata veche de lemn a morii.

Că pitanului i se pare că , în argintul apei, vede chipul frumos al fetei. Oltea se zbate în braţele eunucului mă tă hă los
care-o loveş te cu pumnul în obraz.

Un peş tiş or curios a să rit spă rgînd în zeci de unde suprafaţa apei. Chipul fetei iubite a pierit.

— Mă tem că Oltea a fost pierdută pentru totdeauna! mă rturiseş te cu tristeţe Bucur.

în cortul mare, alb, din pînză de in, cu flamură albastră deasupra, pe-un jilţ înalt, de lemn, stă voievodul Ş tefan.

— Deci sîntem în cele din urmă ceasuri ale zilei de sîmbă tă , două zeci noiembrie, a anului ş ase mii nouă sute
optzeci ş i unu de la facerea lumii1, murmură liniş tit voievodul.
Afară larma taberii, orînduite pe malul pîrîului Potoc, în apropiere de Milcov, s-a domolit. S-a fă cut noapte. Stră jile,
prin strigă te înă buş ite, îş i dau de veste una celeilalte că totul este în cea mai deplină ordine

în faţa cortului domnesc, s-a ivit că pitanul Ion. Poartă o platoş ă de fier ş i o mantie albă deasupra.

— întră , îi spune, ză rindu-l, pîrcă labul Hă rman, aflat în seara aceea de strajă . Mă ria sa Ş tefan te aş teaptă !

Halebardele se feresc în lă turi. Perdeaua de la intrarea cortului se trage.

Două fă clii mari, cu ră ş ină , ard într-o parte ş i în cealaltă a cortului. între ele, pe un scut, sînt agă ţate armele
voievodului: sabia, buzduganul, pumnalul, arbaleta ş i tolba de fildeş , bă tută în nestemate, plină cu să geţi.

— Apropie-te! îi porunceş te voievodul. J , ,

Ion face cîţiva paş i. îngenunchează înaintea lui Ş tefan.

— Ridică -teL.

Ş i că pitanul se ridică , aş teptînd celelalte porunci.

Voievodul îl priveş te lung.

— Ş tiu că eş ti gata să mori, în luptă , pentru norodul, ţara ş i domnitorul tă u! surîde voievodul.

Pe chipul frumos al lui Ş tefan fă cliile azvîrl o lumină de aur.

— Ţ ara Românească este stă pînită de turci printr-un domn vîndut lor, mă ria ta. Norodul suferă o apă sare stră ină .
Iar cel care ar putea să -l elibereze este ţinut în temniţă , pe nedrept, de unsprezece ani.

— Inima mea-l plînge pe acest fă ră de seamă n erou, că pitane Ion. Ş i

\ Anul 1473.

cugetul meu îl osîndeş te pe vînză tor. A venit însă vremea ca vînză torul să , fie doborît de pe scaunul domnesc al
Ţ ă rii Româneş ti!...

Că pitanului i se înviorează chipul.

— De cînd aş tept această vreme, acest cel dintîi pas spre reînscă una-rea dreptă ţii, mă ria ta! Va urma, mai tîrziu, al
doilea...

— Ş i cel de-al doilea pas cine-l va împlini?

— Chiar eu, mă ria ta!...

— Nu uita însă că Radu este totuş i un domn... un Basarab...

— Radu este un uzurpator, înscă unat de stră ini, ră spunde curajos Ion.

— Crezi că ai dreptul să -l pedepseş ti tu?

— Eu împlinesc un jură mînt. Iar braţul meu s-a înarmat în numele mă riei sale Vlad, acela care întruchipează pentru
noi, în acest veac, întîia ş i cea mai arză toare nă zuinţă a noastră ... Aş a cum întruchipezi ş i mă ria ta...

Mă ria sa zîmbeş te vă zînd înflă că rarea tînă rului:

— Ş i care este această întîie ş i cea mai arză toare nă zuinţă ?

— O ş tii, mă ria ta, mai cu temei ca mine. Neatîrnarea de nici un neam stră in...

— Pentru împlinirea acestei neatîrnă ri, sînt gata să v-ajut. îl vom goni pe Radu. Ş i-I vom urca, deodată , în scaun,
pe Laiotă ... Pe urmă vom vedea...

— Să fie cum crede mă ria ta că -i bine...

— Otomanii ş i Radu sînt dincolo de Milcov.

— Ceata mea este gata! Aş teaptă numai semnul.

— Mîine, duminică , în revă rsatul zorilor, pornim!

— Dă -ne nouă , muntenilor, mă ria ta, îngă duinţa să fim în cele dintîi rînduri!...

Voievodul se uită ţintă la că pitan, cu ochii lui albaş tri:

— Aveţi îngă duinţa!...

Ion îş i apucă mînerul să biei ş i-l strînge.

— Ş i-n cîte zile, dacă pot îndră zni să -ntreb, socoteş te mă ria ta că vom pă trunde în cetatea de scaun a ţă rii?

— în patru sau cinci zile, vom pă ş i în palatul domnesc. Acolo te-aş -teaptă cineva!...

Lui Ion îi bate inima repede, mai repede decît oricînd.

— Cine, mă ria ta?

Voievodul Ş tefan îi pune palma pe umă r:

— Aceea pe care ai că utat-o atîta timp zadarnic ş i-o socoteai pierdută ...

— Mă ria ta vorbeş ti de Oltea?

— O iscoadă de-a noastră a aflat că fata se gă seş te în palatul domnesc. Ali-beg a lă sat-o lui Radu, pentru o mai
bună pază .

— Mă ria ta... de-am ajunge mai iute!

— Cu-atîta vom ajunge mai repede, cu cît ne vom pricepe mai bine să biruim duş manul.

— Vom ajunae sau vom muri, mă ria ta!

Nu mai ningea.

în schimb, gerul se prefă cuse într-un cleş te, sub a că rui strînsoare dureroasă copacii începuseră să trosnească

t Lupii ajunseseră foarte aproape; dar încetaseră să mai urle.

Se opriseră undeva, în desiş urile codrului înză pezit, ş i pîndeau. în chip cu totul de neînţeles — aş a cum spune ş i
cîntecul în care ni se povesteş te această neobiş nuită întîmplare, armă sarul, cu ţinuta lui semeaţă ş i dîrză ,
înfricoş ase fiarele.

Negru le auzea, cu toate astea, fă lcile clă nţă nind, ş i uneori ză rea cîte-o pereche de că rbuni aprinş i aţintindu-l.

Piciorul îi înţepenise ş i ş chiopă ta uş or. Aceasta însă nu îl împiedica să se rotească , în jurul trupului oş teanului,
sforă ind neliniş tit.

Deodată se opri tulburat. îş i ciuli urechile. Adulmecă aerul ş i necheză prelung.

«Nu vă apropiaţi. Sînt gata de luptă !» pă rea că îi previne pe lupi.

Stă pînul ră mase la feP de nemiş cat, la picioarele lui.

Armă sarul îl privi iar cu ochii să i mari, negri, catifelaţi ş i cu un#fel de înduioş are aproape omenească .

îi linse rana obrintită . Se aplecă mai mult ş i îi pipă i, cu botul umed, faţa.

Stă pînul încă mai tră ia. Armă sarul îi apucă între dinţi gulerul mantiei. Se încordă ş i începu să -l tragă .

Trupul lipsit de vlagă al ră nitului se miş că . Buzele lui îngheţate rostiră un cuvînt.

Calul se opri.

— Oltea! repetă ră nitul cuvîntul rostit mai înainte.

Armă sarul îş i privi iară ş i un timp stă pînu[ nemiş cat. în cele din urmă se hotă rî. îl apucă din nou de gulerul mantiei.
îl trase mai departe, încet, prevă ză tor.
Berbecii lovesc în porţi. Cîte patruzeci de oş teni ţin în mîini un berbec. Cînd izbesc, porţile se cutremură . în totul
sînt ş ase berbeci. Toţi lovesc în acelaş i timp.

Dreptul de a intra cei dintîi pe porţile cetă ţii l-au că pă tat voinicii lui Ion. j

Cu trei zile în urmă , duminică , la două zeci ş i unu noiembrie, în zori, oş tile moldovene, în frunte cu domnitorul
Ş tefan, au trecut Milcovul.

în locul ce se cheamă Izvorul Apei, mă ria sa Ş tefan a trimis mai întîi purtă tori de cuvînt că lă ri.

Unul era că rturarul Ţ amblac.

Celă lalt, gră mă ticul Farmă .

Unul din partea moldovenilor. Celă lalt purtînd gîndul muntenilor luptă tori pentru neatîrnare.

Un trîmbiţaş a dat sunet. Sunetul s-a ră spîndit cu vuiet prin vă zduh, peste pă mînt ş i apă .

Că rturarul Ţ amblac, ridicîndu-se în scă ri, i-a strigat domnitorului Radu că , spre folosul să u ş i cu ţelul de-a nu se
mai vă rsa sînge nevinovat, de-o parte ş i de alta, să pă ră sească , urmat numai de trei boieri credincioş i, cîmpul de
bă taie. Să treacă , dacă pofteş te, prin Bucureş ti. Să -ş i ia averea ş i familia. Să plece unde-o ş ti.

Legendă valahă coala — 15

A luat, după aceea, cuvîntul gră mă ticul Farmă , cerîndu-le oş tenilor domneş ti ş i boiereş ti să iasă de sub ascultarea
lui Radu.

— Radu nu este altceva decît o unealtă a turcilor, care vă stau în spatd. Prin glasul lui vorbeş te Mahomed. Ş i cei
care îi vor ră mîne credincioş i vor fi pecetluiţi ca vînză tori de neam. Nici unul nu va fi cruţat...

Mai multe steaguri de că lă reţi, la auzul acestor cuvinte ale lui Farmă , ş i-au luat zborul, sosind în tabă ra lui Ş tefan.

Dar tot atunci, comisul Mihail a fă cut semn unui arcaş .

Acesta ş i-a pus o să geată în arc. A ţintit-o spre Farmă . Să geata însă l-a nimerit din greş eală pe trîmbiţaş .

De mînie, gră mă ticul, fă ră să ş ovă ie, deş i obiş nuit mai mult cu pana de scris decît cu armele, ş i-a pus de
asemenea, în arbaletă , o să geată . Cu toate că boierul care fă cuse semnul uciderii încercase să fugă , a tras în urma
lui.

Mihail a ridicat mîinile. S-a pră buş it cu faţa în ţă rînă , strigînd ceva neînţeles de Farmă ş i Ţ amblac.

Paş a, conducă torul oş tii turceş ti, pe nume Evrenos, a ră cnit ş i el, tare, pe limba lui, ceva.

Radu cel Frumos tremura ca varga. Ză rindu-I pe că pitanul Ion tremura.

— Nu vei scă pa! i-a strigat Ion lui Radu.

întpe timp, domnitorul Ş tefan care vă zuse totul de pe înă lţimea unei movile ş i-a ridicat sabia. Sabia lui a stră lucit,
în lumina zorilor, ca o flacă ră .

Cele două sprezece cete ale sale, fiecare alcă tuite din cîte o mie de oş teni, s-au miş cat, ca un om.

Urdiile turceş ti, de ieniceri, spahii ş i achingii, ş i cetele boiereş ti ş i domneş ti ale lui Radu le-au întîmpinat, duduind.

Ciocnirea s-a sfîrş it cu biruinţa lui Ş tefan, iar Radu, care toată vremea dă duse dosul, de teama că pitanului Ion, cu
oastea cîtă îi mai ră mă sese, nu s-a putut opri pînă la Bucureş ti.

Acolo, s-a ză vorît în dosul meterezelor de lemn ş i pă mînt, apă rarea cetă ţii încredinţînd-o marelui logofă t Stan ş i
marelui vornic Dragomir.

Berbecii nu încetează să lovească în porţi.

Nori de să geţi ş i lă nci coboară asupra celor care i-au mai ră mas credincioş i voievodului Radu.

Din dosul meterezelor se aud strigă tele locuitorilor Bucureş tilor care, să tui de turci, le cer oş tenilor lui Stan ş i
Dragomir să se predea.

A început cţf din urmă asalt.

Oastea moldovenească ş i cetele lui Ion stră bat prin ş anţul umplut cu apă . Sar peste valul de pă mînt. Ion ia cu asalt
meterezele.

Porţile au^fost sparte.

Marele logofă t Stan, marele vornic Dragomir, ceilalţi boieri şi mina de oş teni credincioş i lor se recunosc învinş i.

Steagul alb s-a înă lţat pe porţile palatului domnesc ş i flutură în vînt:

Ion a intrat cel dintîi în palat, deschizînd drumul lui Luca Arbore, un boier moldovean, ş i că pitanului Ţ amblac.

Că pitanul cunoaş te toate cotloanele palatului. îi caută pe Radu cel Frumos ş i pe Oltea.

Dar domnul vînză tor a fugit. Pasă rea mincinoasă a scă pat.

La adă postul întunericului, s-a strecurat printr-o ieş ire tainică . A izbutit s-ajungă la Giurgiu, unde s-a pus sub
ocrotirea stă pînilor lui turci.

A fugit pă ră sindu-ş i boierii, oştenii, topuzul26 de voievod, ba pînă ş i familia (pe doamna ş i cele două fetiţe ale lor,
una dintre acestea, Maria-Voi-chiţa, fiind de o mare frumuseţe).

Chiotele oş tenilor moldoveni ş i-ale voinicilor lui Ion zguduie bolta.

Bucureş tii. îl primesc pe mă ria sa Ş tefan.

îl primesc cu slavă .

Toate clopotele bat. Toate clopotele cîntă .

Numai că , ală turi de domnitorul Ş tefan, nu că lă reş te mă ria sa Vlad, ci Laiotă Basarab.

Mitropolitul ş i toţi boierii ţă rii, plecaţi ş i umiliţi, îi întîmpină , în timp ce Ion aleargă pe să lile palatului domnesc,
strigînd:

— Oltea!... Unde eş ti, Oltea?,..

într-o odă iţă din partea cea mai dosnică a palatului, Oltea îi dă bă trînei foste doamna Maria cele din urmă îngrijiri.

Numai datorită rugă minţilor sale — pînă la să vîrş irea ei — mai ră mă sese Oltea în palatul domnesc.

Că pitanul pă trunde în odă iţă .

— Ioane!... se ridică fata de lîngă bă trînă . Buna noastră doamnă Ma-ria.r ş i izbucneş te în lacrimi.

în clopotniţa bisericii domneş ti bat clopotele puternic.

Bă trîna îş i întoarce ochii albaş tri, înfundaţi în gă vanele vinete de sub frunte, că tre noul venit.

— îl blestem pe fiul meu Radu! îl blestem!... scrîş neş te ea crunt.

Mulţimea vuieş te pe uliţe.

Dinspre biserica Sfîntului Gheorghe, mă ria sa Ş tefan ş i Laiotă Basa-rab-Bă trînul, urmaţi de cincisprezece boieri
moldoveni ş i munteni, pornesc că tre palat, trecînd pe malul Dîmboviţei.

Neguţă tori, meş teş ugari, dar ş i ţă rani din satele împrejmuitoare, bă rbaţi, femei ş i copii aleargă pe uliţe.

Se aud cel mai adesea strigă tele:

— Tră iască mă ria sa Ş tefan!

Iar rar ş i fă ră vlagă ră sună :

— Tră iască mă ria sa Laiotă Basarab!

Ş i, cu mai multă însufleţire, mulţimea aclamă :

— Tră iască viteazul Ion!... Că pitanul Ion!... Că pitanul Ion!...

Cine n-a auzit, cine nu cunoaş te, cine nu ş tie cîte lupte a dat ş i cîte ispră vi a să vîrş it credinciosul că pitan al lui
Vlad?

— Tră iască Ion!... Că pitanul Ion!... Că pitanul Ion!...

Clopotele bat!...

Laiotă Basarab-Bă trînul îş i întoarce capul spre că pitan.

Oricine îş i dă seama că Ion nu-l va sluji pe Laiotă Basarab, pe care el îl socoteş te doar un locţiitor ai domnitorului
legiuit. Laiotă Basarab cată cu ură spre Ion. _ •

Clopotele bat!... Clopotele bat!...

Din mijlocul mulţimii, Oltea îl priveş te pe Ion. îş i flutură mîna.

Că pitanul o ză reş te.

Bat clopotele... clopotele...

Amîndoi, Oltea ş i Ion, au îngenuncheat la mormîntul fostei doamne Maria din insula mare a Oltului.

Copacii ş i tufiş urile au fost potopite sub ză padă .

Ion este înveş mîntat în mantia lui albă . Capul gingaş al fetei i se odihneş te pe umă r.

Biserica ş i chiliile sînt pustii. Ş indrila de pe acoperiş este smulsă de vînt. Ză pada pă trunde în chilii.

— lartă -mă , mă icuţă , se roagă că pitanul la mormîntul bă trînei foste doamne a ţă rii, că nu am putut încă să
împlinesc pedeapsa ce se cuvine aceluia ce ş i-a vîndut tara, ş i-a întemniţat fratele ş i ş i-a ucis mama.

Cerul este apă să tor, plumburiu.

Urmele luptelor ce s-au dat între turci ş i oastea puţină ş i slabă a lui Laiotă Basarab, după plecarea lui Ş tefan la
Suceava, se vă d pretutindeni.

Rînduri dese ş i lungi deţepese ivesc din ză padă , ridicînd în vă zduh pe pîrcă labii ş i dregă torii lă saţi de domnitorul
Moldovei în toate cetă ţile mun-tene.

înaintea că pitanului, s-au ivit, că lă ri, Bucur, Alexe, Gheorghe ş i Nă stase — acesta din urmă cu braţul înfă ş urat într-
o pînză de in ş i cu urme de ră ni pe chip.

Flă că ii îi arată că pitanului o ţeapă , în care a fost tras Farmă . De gît, că lă ii i-au atîrnat un ceaslov, cu tartaj de lemn,
pe care a fost zugră vit un diavol.
— Radu cel Frumos, după ce a fost readus în Bucureş ti de ieniceri, a poruncit ca tragerea în ţeapă să se facă într-
un asemenea fel, încît gră mă ticul să se chinuiască , pe puţin, trei zile... îi povesteş te Alexe.

Ion îl priveş te ţintă :

— Să rmanul gră mă tic!

— Suflet fă ră prihană ! murmură Nă stase, ş i cîtă carte latinească ş tia!...

— Ce? Numai latinească ? rosteş te Gheorghe. Dar nemţească , bulgă rească ş i-a altor neamuri nu cunoş tea? 1

— Singura lui nă zuinţă a fost libertatea... mai glă suieş te Bucur.

— Ş i singura credinţă : adevă rul! încheie vorba ion.

Groapa a fost să pată . Gră mă ticul zace, lungit, în mormînt.

— Odihnească -se în pace! spune Ion.

Fiecare dintre voinici ia în pumn cîte un bulgă r de ţă rînă ş i îl aruncă peste trupul lui Farmă . (

— Odihnească -se-n pace! murmură toţi.

Este duminică . Clopotele de la biserica domnească parcă se jeluiesc.

Pe porţile cetă ţii, voievodul Radu iese, însoţit de un agă , marele logofă t Stan, marele vornic Dragomir ş i-o gardă
mare de oş teni valahi ş i otomani.

Marele logofă t Stan, marele vornic Dragomir si alţi boieri mari ai lui

Radu, după victoria lui Ş tefan, se prefă cuseră că trec de partea lui Laio-tă -Bă trînul.

însă reîntorcîndu-se Radu cu turcii, îi juraseră iară ş i credinţă fostului lor stă pîn.

Caii pă ş esc domol, în sunetele ţarţamurilor ş i al tacîmurilor de argint ş i aramă , cu care sînt împodobiţi.

în urma domnitorului ş i a suitei lui vin ş apte să nii cu coviltir, trase de cîte ş ase perechi de cai albi, de asemenea
împodobiţi cu pene colorate ş i cioltare27 din piele ş i postav.

Cea dintîi sanie poartă , în sipete de fier, birul — în totul zece mii de galbeni zimţuiţi, sultanini.

Mahomed, în aceste împrejură ri tulburi, nu vrea să mai aş tepte ş i cere, de la bun început, aurul.
Restul de să nii sînt încă rcate, pînă la coviltir, cu fel ş i chipuri de daruri, cu blă nuri de vulpe, jder, helge ş i sobol,
pînză de in ş i cînepă , să bii, scuturi de fier, platoş e, hamuri, frîie, ceş ti de argint, cuţite, filigene, ibrice ş i alte
podoabe preţioase.

Cele mai multe dintre toate aceste daruri sînt menite sultanului ş i marelui vizir.

O parte dintre ele, ca ş i cei patruzeci de cai, din cea mai bună rasă românească , aceea de Craiova, vor bucura însă
inimile lui Ali-beg ş i Soli-man Hadîmbul.

De altfel, nu Aii, ci Soliman, beglerbegul Rumeliei, comandantul tuturor trupelor din partea europeană a imperiului,
a fost acela care l-a izgonit pe Laiotă -Bă trînul, cel înscă unat de Ş tefan, readucîndu-l în locul lui pe Radu.

Hadîmbul, friguros, îmbră cat în trei rînduri de blă nuri, ş i Ali-beg, acela ce se socotea stă pîn al Ţ ă rii Româneş ti, îl
aş teptau în dimineaţa aceasta pe domnitor la Giurgiu, cu darurile ş i tributul anual.

Radu se bucură acum, nu numai de ocrotirea sultanului, a marelui vizir ş i a iui Ali-beg, ci ş i a beglerbegului
Rumeliei, vestitul ş i atotputernicul Hadîmb.

Iar Soliman Hadîmbul i-a fă gă duit că , nu peste mult timp, ostile împă ră ţiei vor intra în Moldova. Ş tefan va fi ră pus.
în locul lui, vor aş eza în scaun pe un nou domnitor, supus sultanului, dacă nu cumva vor preface acest colţ de
pă mînt în paş alîc turcesc. Iar Radu îş i va putea recă pă ta tezaurul, pe doamna ş i cele două fete, luate de Ş tefan al
Moldovei ş i duse la Suceava. ) K

Tabulhaneaua cîntă . Tumbelechiurile28 bat.

Radu — dorind să -i facă plă cerea lui Soliman Hadîmbul — a poruncit să i se cînte, pe drum, numai din
instrumentele turceş ti.

Pe mă sură ce alaiul lui Radu se depă rtează spre Giurgiu, clopotele din Bucureş ti se aud sunînd tot mai stins... tot
mai dureros...

Au trecut peste pîrîul Să laş ul. Se apropie de pă durea Ciocloavele.

Să niile scîrţîie pe ză dapa ce scînteiază , orbitor, sub soare. Tabulha-neaua cîntă ş i tumbelechiurile bat.

— Nu mai avem mult, ş i-ajungem la Giurgiu! se bucură Radu.

Marele logofă t Stan îş i plescă ie limba:

— Hadîmbul trebuie să ne fi pregă tit un ospă ţ!...

Marele vornic Dragomir rîde.

— Aducem aur, nu glumă !...

Alexe a ş uierat la semnul lui Ion.

Cei dintîi că lă reţi, care deschid alaiul lui Radu, se opresc.

— S-a auzit un ş uier! rosteş te marele logofă t.

Ochii lui Dragomir s-au albit.

Aga, comandantul spahiilor din garda lui Radu, strigă ceva, pe turceş te.

Pă durea bă trînă ş i înză pezită , în locul acela pe unde trece ş leaul, face o cotitură .

în partea din faţă a ş leaului, se iveş te Bucur. Un mă nunchi de că lă reţi îl urmează .

— Prinde-i! îi strigă , gîtuit, Radu lui Dragomir.

Dragomir ridică sabia. Cincizeci de oş teni îl urmează . Toţi pornesc în galop.

Dar alţi ră zvră tiţi se arată , în frunte cu Alexe, trecînd peste pîrîu. Pe-a-ceş tia îi urmă reş te marele logofă t.

Din spate, se arată însă Nă stase, cu un alt mă nunchi de voinici.

— Pentru lumină ţia sa sultanul! în numele semilunii! porunceş te aga.

Vodă a ră mas descumpă nit, lîngă că ruţe, rotindu-ş i calul de colo pînă

colo, pă zit doar de cincisprezece oş teni.

S-ar întoarce la Bucureş ti. Sau, mai bine, ar porni în goană spre Giurgiu. Nu vrea să lase că ruţele de izbeliş te.

După o scurtă luptă între cetaş ii lui Bucur ş i-ai lui Alexe, cu oş tenii lui Stan ş i Dragomir, ră zvră tiţii dau semne că
sînt înfrînţi.

Pornesc că tre pă dure, cu caii în galop.

La fel se întîmplă lucrurile ş i cu voinicii lui Nă stase. Aceş tia sînt urmă riţi, prin hă ţiş uri, de turci.

Zgomotele harţei se depă rtează . Radu se înfioară . îş i duce mîinile la tîmple. Nici nu-i vine să creadă că a putut să
aibă loc o asemenea neaş teptată întîmplare.

Să fie oare chiar ră zvră tiţii lui Ion? Dar că pitanul, după cîte aflase el, se afla în Moldova!

Ori?... îş i ia mîinile de la tîmple.

Se uită spre pă dure.

Dinspre pă dure, venind în trap gră bit, îl ză reş te pe Ion. Este urmat numai de Gheorghe. ^

Lui vodă i-a pierit ră suflarea.

îş i ridică mîinile, cu palmele deschise că tre duş manul să u:

— Ne-am ră zboit destul, că pitane Ion!... strigă el.

La început, Ion nu-i ră spunde. Pasul calului să u nici nu se iuţeş te, nici nu încetinează .

Grumazul armă sarului este îndoit ca o coardă .

în mîna dreaptă , Ion ţine sabia ş i, în cea stîngă , frîul.

— A venit vremea să dai seamă pentru toate faptele tale!

Pe vodă îl nă pă deş te o sudoare rece.

— Ceea ce-a vrut să facă Vlad a fost o nebunie!... bîiguie el. Că pitanul se întunecă :

— Să nu rosteş ti numele lui... Tu nu ai dreptul... Pentru noi numele acesta este sfînt!

Radu simte că totul se sfîrş eş te.

Ion a ajuns înaintea voievodului, la numai două zeci de paş i.

Din depă rtare — dar slab ca o pă rere — abia se mai aude zgomotul luptei.

— Te fac boier... mare spă tar... mare logofă t... îţi dau tot ce doreş ti... bolboroseş te Radu. Lasă -mă -n viaţă !... Ş i nu
va fi pe lume un om mai fericit decît tine...

— la sabia în mînă ş i apă ră -te!

Radu înţelege că nici o cale de scă pare nu se mai află .

— Loviţi-IL. ţipă el, atunci, spre cei cincisprezece oş teni, gata să se ră stoarne din ş a„ de-atîta încordare.

— Daţi-vă la o parte, le porunceş te Ion. Ş i nu vă legaţi soarta de vînză -torul acesta că ruia, astă zi, i-a sunat ceasul!

— Adevă rat! Voievodul acesta n-a fost decît o slugă a duş manilor ţă rii!... rosteş te unul.

— Jură mîntul în faţa lui nu are nici un preţ, recunoaş te altul.

— Ş i nu de frică ... ci, pentru împlinirea dreptă ţii... trecem de partea ta, că pitane Ion!

— Nu mă pă ră siţi! Nu!... ţipă Radu ş i, ară tînd că ruţa unde se află birul, adaugă : Vă voi scă lda în aur!...

Doar trei oş teni i-au ră mas credincioş i. Aceş tia sînt dezarmaţi ş i cetluiţi în ş treanguri.

— De vreme ce nu ai altceva mai bun de fă cut decît să lupţi, apucă în mîini sabia! îl sfă tuieş te Ion. Poate mă birui,
ş i-atunci ră mîi în viaţă ...
Dar Radu, ca ş i odinioară , îş i întoarce calul ş i fuge.

Că pitanul îl urmă reş te.

Azvîrle laţul. îl prinde. îl trage de pe ş a.

Domnul se ridică . îş i smulge de pe gît laţul. Porneş te mai departe pe jos, în goană , clă tinîndu-se.

— Nu mă omorî! strigă el. Nu mă omorî! Calcă -mă în picioare. Fă -mi orice, dacă vrei, dar nu mă omorî...

Ion îl loveş te cu biciul.

Picioarele lui vodă se împleticesc.

Altă plesnitură i se încolă ceş te pe ceafă .

Voievodul fuge. Ar vrea să aibă aripi.

Pe cîmpia ninsă , umbrele celor doi, a lui Radu pe jos ş i a lui Ion, că lare, lovindu-l cu biciul, se depă rtează mereu.

Toţi, prieteni ş i duş mani, îi privesc uluiţi.

Radu a obosit. E tot plin de sudoare.

Chipul frumos al domnitorului s-a schimonosit. O dungă adîncă , vî-nă tă , i s-a să pat pe frunte. A că zut în genunchi:

— lartă -mă !... lartă -mă !...

Dinspre pă dure, ceata de ră zvră tiţi se întoarce. Nici unul dintre oş tenii marelui logofă t, marelui vornic şi nici dintre
otomani n-a scă pat. Trupurile lor zac în pă dure.

Voinicii înconjoară , într-un cerc larg, locul unde Ion se gă seş te faţă -n faţă cu Radu.

Ion a descă lecat. Scoate de la oblînc o altă sabie ş i i-o întinde lui Radu.

Acesta o ia în mînă . Pe urmă o azvîrle. Se ridică ş i-o ia din nou la fugă .

Se clatină . Cade. Se ridică . Ş i din nou fuge.

Ion se ia după el. Merge pe jos, cu sabia în mînă , urmîndu-l fă ră grabă .

Toţi că lă reţii vin după el, la pas.

Ş i Radu fuge... fuge... fuge...

Dinspre movila înconjurată cu valuri de pă mînt a Bucureş tilor se aud; rar, rar de tot ş i încet, sunete de clopot, ca
pentru îngropă ciune. Sînt clopotele de la biserica domnească .
Ş i Radu fuge., fuge... fuge...

A ajuns pînă la malul pră pastiei, din marginea pă durii Ciocloavele.

Priveş te în urmă .

Cu sabia în mînă , Ion se apropie de el.

Radu i-a întors spatele. Nu ş tie încotro s-o mai ia.

îş i pierde cumpă na. Se dă de-a rostogolul. Ajunge pînă jos, unde se izbeş te de-o piatră . .

Clopotele bat!... Clopotele sună !...

Unul dintre cei trei oş teni ră maş i credincioşi — care fuseseră dezlegaţi între timp, după ce li se luaseră armele —
se coboară în pră pastie ş i îi închide ochii.

Bucur arată să niile:

— Ş i cu ele ce facem?

— Birul că tre Poartă ş i tot restul de avuţie le vom ascunde într-un loc ş tiut numai de noi. Vor fi de trebuinţă
mă riei sale Vlad.

Lumini parcă smă lţuite în toate culorile curcubeului îi joacă ră nitului sub ochi.

O coroană de aur se rostogoleş te pe ză padă . Luceş te orbitor. Este coroana mă riei sale Vlad.

Ion se repede s-o prindă . Aleargă după ea.

Coroana se rostogoleş te. Se rostogoleş te pe-o vale.

în vale se află Radu. Acesta deschide braţele. Coroana i-a că zut în braţe. Ion, Bucur, Alexe, Nă stase ş i Gheorghe l-
au înconjurat pe Radu. Dar, ca într-un fel de cerc magic, nu se pot apropia de el.

Muzicanţi nevă zuţi au început să cînte. Radu, Ali-beg ş i Soliman Ha-dîmbul s-au prins de umeri ş i joacă . în jocul
lor s-a ivit Laiotă Basarab. Joaca pare un fel de sarabandă dră cească .

Laiotă Basarab, rînjind, îi smulge coroana lui Radu. Coroana îi scapă ş i se rostogoleş te, din nou, pe vale.

Că pitanul Ion, singur, cu o sabie al că rei tă iş este tocit de luptă , aleargă după coroană .

Departe, mic în zare, îl vede pe mă ria sa Vlad, îmbră cat în negru.

Coroana se rostogoleş te. Se rostogoleş te. Ion vrea să -l vestească pe mă ria sa Vlad.

Coroana se rostogoleş te, însă , mai departe.

— Coroana dă ruită de oropsitul neam valah mă riei sale Vlad!... Coroana!... ş opteş te ră nitul.

Totul i se învîrteş te însă sub ochi.

Mă ria sa Vlad ş i Ion că lă resc ală turi, pe marginea unui lac. A venit vara. Frunziş ul bogat al să lciilor se pleacă
deasupra oglinzii lacului.

— Ochii iubitei mele seamă nă la culoare cu lacul acesta verde, bă tut de soare, spune Ion.

Domnitorul rîde. Rîde ş i Ion.

— în fiinţa Oltei sînt înmă nuncheate bună tatea Roxanei, frumuseţea Voienei ş i gingă ş ia Parei! urmează Ion.

— Aş a este! dă din cap voievodul.

Amîndoi că lă resc în galop, pe colina plină de miresme ş i flori.

Armă sarul îl trage pe ră nit, încet, cu ră bdare. Trupul acestuia lasă o urmă adîncă prin ză padă . O urmă pă tată cu
sînge. Gulerul oş teanului îi scapă calului din dinţi, îl apucă din nou. Ş i iar îi scapă .

Lupii vin mîrîind, lingînd cu limbile lor lacome ş i roş ii ză pada însînge-rată .

Pă strează mereu aceeaş i depă rtare, nescă pîndu-i însă din ochi.

Ră nitului i se pare acum, în fierbinţeala lui, că se află la o încruciş are de drumuri ş i se desparte de Oltea.

Fata i-a întins o cununiţă din floare de sulfină .

— E ziua ta, spune ea. Ţ '_am împletit, ca-n fiecare an, o cununiţă ...

— Vei fi mireasa mea! îi ră spunde el.

— Tu nu ş tii, urmează ea ş ă galnic, dar eu încă de mică mă gîndeam că am să fiu a ta...

Ion o să rută blînd pe obraji ş i pe ochi.

— Cînd mă întorc, facem o nuntă mare... Oltea se înveseleş te.

— Eu voi purta o rochie albă ş i flori de lă mîiţă . Iar tu veş mîntul de oş tean...

— Mă ria sa ne va fi naş !...

Dar iarba ş i frunzele copacilor au dispă rut. Totul e alb ş i nins.

— Ş i dacă mă ria sa nu va putea veni? se îngrijorează Oltea. Dacă regele Mateiaş nu-i va da drumul din temniţă ?
— Domnitorul Moldovei s-a întîlnit cu regele Mateiaş . Egumenul a mă rturisit tot. Papa ş i principii creş tini recunosc
nedreptatea care i s-a fă cut mă riei sale Vlad. El se va-ntoarce să împlinească visul de totdeauna al neamului
valah...

— Cînd va ieş i din temniţă ? >

— Se poate să fi ş i ieş it.

— îl va goni pe Laiotă ?

— Laiotă i-a vîndut, ca ş i Radu, pe valahi, turcilor. Trebuie să pleci

Fata se strînge la pieptul logodnicului să u:

^ — Ră mîi încă puţin!... Spune-mi, ai mai iubit vreo fată ?

Ion o să rută pe gură .

Oltea i se smulge din braţe. Buzele îi sînt roş ii ş i umede. Cosiţele j s-au despletit. Ochii îi scapă ră . îl priveş te, ca o
pisică să lbatică .

— Ai mai iubit?...

— Nu, rîde Ion. Pe nici o altă fată n-am iubit-o aş a cum te iubesc pe tine...

— Juri?

— Jur!...

Printre norii bolovă noş i de pe cer, soarele a fă cut o spă rtură . Copacii | ninş i au că pă tat veş minte de lumină ş i aur.
Ion a prins-o de mîini pe fată . O învîrteş te în soare. Oltea rîde... rîde... rîde...

Negru nechează scurt. Ză pada parcă a început să ardă sub razele soarelui cu dinţi.

Joaca se curmă .

— Trebuie să plec!

— Trebuie... trebuie... se alintă fata. Cîteva minute mai mult sauvmai puţin...

— E tîrziu! spune că pitanul.

— întoarce-te cît mai degrabă ! îl imploră ea, să ltîndu-se pe vîrful picioarelor ş i să rutîndu-l.

Pă mîntul, aerul, soarele, copacii, ză pada ş i Negru se învîrtesc cu ei amîndoi.

Ion îi desface de după grumaz braţele ş i se apropie de Negru.

Armă sarul freamă tă mulţumit.

Gă pitanul sare în ş a.

Norii au acoperit din nou soarele.

— Te aş tept!... îş i flutură Oltea nă frama.

Calul porneş te în galop, azvîrlind în urmă , cu copitele, bulgă ri pră fuiţi de ză padă .

Că pitanul întoarce capul. Oltea se face tot mai mică , fluturîndu-ş i mereu nă frama, ca aripa unui porumbel.

— Oltea!... Oltea!... Oltea!... ş optesc buzele lui.

Armă sarul izbuteş te să -ş i ducă stă pînul o bună bucată de drum, urmă rit îndeaproape de haită .

Lupii se iveau cînd ici, cînd colo, sticlindu-şi ochii de după copaci.

Erau nouă lupi cenuş ii, între care două lupoaice ş i doi pui mari, de toamnă , bă lţaţi.

Unul dintre lupii cei mari urlă . Urletul lui sună aţîţat.

Armă sarul îş i lasă ş i el o clipă stă pînul. Ş i, ridicîndu-ş i capul, parcă mirat, nechează . v

Cu coada în vînt ş i gîtul încordat, porni în trap spre lupi.

Aceş tia dă dură înapoi, mîrîind. Numai unul dintre cei doi lupani, luîn-du-ş i inima în dinţi ş i fă cînd un ocol, încearcă
să ajungă , prin spatele copacului, la ră nit.

Toţi ceilalţi lupi, care ş tiau pesemne despre ce era vorba, incetasera sa mai mîrîie ş i, aş ezîndu-se pe labele de
dinapoi, aş teptau. * Lupanul se tîrî... se tîrî... ş i, dintr-o dată , se repezi.

Vru să -l înş face pe bă rbat de braţ. Dar, în aceeaş i clipă , armă sarul, care simţise duhoarea puiului de lup, se
întoarse, îl izbi cu picioarele în cap. îi sparse ţeasta. Ş i lupul, dîndu-se pe spate, începu să chelă lă ie ca |ih că ţel.

întreaga haită se porni să urle.

Lovindu-I încă o dată cu copitele din spate, armă sarul îl azvîrli pe lup pînă în mijlocul haitei, pe care-o pă ră sise.

înfuriaţi, fiindcă lupanul fusese greu ră nit, dar neputîndu-se stă pîni — aş a cum se întîmplă , de obicei, cu acest fel
de fiare, cînd una dintre ele este pe moarte — ceilalţi lupi începură să -l sfîş ie. Pînda se terminase printr-un ospă ţ.

Mîrîind mînioş i, însă plini de plă cere, lupii se îndestulau cu carnea celui mai tînă r dintre ei.

Folosindu-se de acest ră gaz, armă sarul apucă gulerul mantiei în dinţi ş i începu să -ş i tîrască stă pînul mai departe.
Trec, în galop, prin Bran.

Mă ria sa Vlad priveş te cu tristeţe zidurile cenuş ii ş i înalte ale castelului, în acest loc, cu paisprezece ani în urmă , a
fost întîmpinat de generalul mercenar Giskra.

De-aici — datorită uneltirilor fratelui să u Radu, cel vîndut turcilor — a fost purtat sub pază pînă la Viş egrad.

Pîrcă labul cetă ţii îl aş teaptă pe domn, la porţi, cu pîine ş i sare. Un ospă ţ a fost pregă tit. Trîmbiţele sună , puternic,
onorul. Mă ria sa face însă semn că riu se opreş te.

— N-avem vreme... prea lungă ne-a fost aş teptarea!... îi spune el lui Ion, care se află ală turi.

Calul să u galopează mai departe.

Tit — slujitorul voievodului — ş i Mihailo — scutierul să u — cată ş i ei încruntaţi că tre zidurile de piatră ale cetă ţii.

Bucur e că petenia gă rzii mă riei sale Vlad. Ş i Gheorghe — noul gră mă tic. Alexe ţine loc de medelnicer ş i paharnic.
Iar Nă stase duce în mînă steagul, pe care e ţesut, cu fir roş u de aur, vulturul legendar al lui Negru Vodă .

Urmează restul de valahi ş i ceata de oş teni stră ini — cei mai mulţi dintre ei fiind sîrbi — avînd în fruntea lor pe
că pitanul lacş ici. ,

în ultimii doi ani, de cînd e iară ş i liber, domnitorul valah l-a ajutat pe rege să stră bată multe primejdii.

A luptat contra lui Mahomed în Serbia; la Ş abaţ. Apoi — împreună cu Vuş , alt vestit luptă tor — în Bosnia, la
Srebrnica ş i în alte nenumă rate locuri, biruindu-l pe Ali-beg, aducînd pră zi bogate ş i bă gînd spaima în turci. '

Faima lui de viteaz s-a ră spîndit din nou pe tot cuprinsul lumii. Papa ş i dogele Veneţiei l-au încă rcat cu laude. Ş i
mulţi bă rbaţi destoinici au alergat îndată , cerîndu-i să -i primească sub flamurile lui. iV

Dar, greul luptei, ală turi de mă ria sa, l-au îndurat, la drept vorbind, tot numai voinicii lui Ion.

lată de ce ş i mă ria sa Vlad îi ţine mereu în preajmă ş i în cea mai mare cinste pe că pitanul Ion ş i pe vitejii lui.

Acum gonesc cu toţii spre casă . Se apropie ceasul mult aş teptat. Ion nu se gîndeş te decît la Oltea. Doi ani au
trecut de cînd n-a mai vă zut-o.

Rareori a putut să -i scri6. însă la Buda, de fiecare dată , în ziua de Sîn-ziene a primit — trimisă cine ş tie cum ş i cu
cîte greută ţi — cîte o cununiţă din floare de sulfină .

«Oltea!... Oltea!...» ş opteş te inima lui.

Un cîntec se înalţă .

Voinicii cîntă în cor. îş i cîntă nă duful acestor ani:

Amară stră ină tate, Mult eş ti tu fă ră dreptate. Am umblat ţă rile toate Ş i de bine n-avui parte. Din tinereţ ele mele, Tră iesc în lume
cu jele.

Jelui-m-aş munţ ilor De dorul pă rinţ ilor. Jelui-m-aş brazilor, Vai! de dorul fraţ ilor; Jelui-m-aş florilor De dorul surorilor! Jele, jele,
cîtă jele, De dorul mîndruţ ei mele!...

Mă ria sa Vlad spune:

— îi veţi întîlni acum pe toţi cei dragi ai voş tri, ş i după biruinţă veţi fi fericiţi laolaltă cu ei...

— Vom birui! Vom birui! strigă voinicii.

Pînă să se adune ş i cetele transilvă nene, în frunte cu Ş tefan Bâthory, că pitanul regesc ş i voievod al Ardealului —
potrivit înţelegerii, la Dragos-lavele — mă ria sa ş i că pitanul Ion, înveş mîntaţi în haine simple, ostă ş eş ti, aleargă
înainte, spre Rucă r.

Chiar la marginea Rucă rului are loc o nuntă .

S-a strîns aici tot satul.

în ogradă , druş tele1 tocmai au luat floarea miresei din pă r ş i, în semn de bună rodnicie, au pus-o pe-o strachină cu
grîu, lîngă o ploscă gîlgîind de vin.

Au început să cînte: - .

1
Prietenele miresei, care îndeplinec anumite ritualuri la nunţile populare.

Bine-ţ i pare, Nune mare, Că -i mireasa Ca o floare.

Toţi sînt gata să se prindă în horă , cînd cei doi că lă reţi se opresc la poartă .

Mă ria sa ş i Ion sar de pe cai. Intră în ogradă .

— Bună ziua, oameni buni, rosteş te voievodul. Mă ria sa, în timpul acesta lung de cînd a pă ră sit ţara — deş i nu are
în

totul nici patruzeci ş i ş ase de ani — s-a schimbat mult. După atîta suferinţă ş i luptă este de nerecunoscut.

Obrajii i s-au tras. I s-au scobit. Iar nasul, uş or încovoiat, a început să -i semene cu pliscul unui vultur.

Pletele lungi nu-i mai sînt bă laie, ci cenuş ii-că runte. Buza de jos îi este uş or plecată , semn al amă ră ciunii ş i durerii.

— Bună să -ţi fie inima, lumină ţia ta, îi ră spunde stă pînul casei.

— Petreceţi! glă suieş te voievodul.

Bă rbatul îi arată mireasa:

— E nunta fetei mele!

Ochii voievodului scînteiază :

— Ş i ca la orice petrecere, după poruncă , aţi închinat, de bună seamă , o ulcică ş i în cinstea voievodului vostru
Laiotă !

— N-am închinat! îi ră spunde, încruntat, omul.

— Ş i n-aţi strigat, tot astfel cum sună poruncile domneş ti: «Tră iască sultanul Mahomed!»?

Bă rbatul se cutremură , dar îl priveş te în faţă pe voievod.

— Trebuie să -ţi mă rturisesc cu mîna pe inimă , oricine ai fi, lumină ţia ta, că n-am fă cut nici această strigare.

— De ce? întreabă voievodul.

— Deoarece buzele mele nu pot rosti decît ceea ce inima le porunceş te...

Glasul voievodului se moaie:

— Ş i inima voastră ce vă porunceş te?

— Să pă stră m credinţa celui plecat de-aici, în urmă cu paisprezece ani. El ne-a fă gă duit că se va-ntoarce, ş i noi îl
aş teptă m...

Voievodului îi tremură glasul:

— Pentru ce-l aş teptaţi? A fost aspru cu ţara...

— Aspru, dar drept. Ş i ţara ş tie că , într-o vreme de cumpă nă ca aceasta, numai un cuget ş i o sabie de foc ca a lui
pot să o scuture de nă vala lă custelor.

Acum Ion nu se mai poate stă pîni. îş i desface mantia ş i lasă să se vadă , pe platoş a de fier, vulturul Ţ ă rii
Româneş ti, zugră vit cu roş u aş a cum îl purtau toţi luptă torii mă riei sale Vlad.

Oamenii încremenesc.

Bă rbatul, stă pînul casei, cercetează mai bine chipul mă riei sale Vlad, ş i dintr-o dată îl recunoaş te. Ochii i se umplu
de lacrimi. Cade în genunchi ş i spune:

— Doamne, bine-ai venit! Sîntem ai tă i!

— Sîntem ai tă i! strigă toţi bă rbaţii, vîrstnici ş i tineri, cîţi s-au adunat acolo, la nuntă .

Obrajii slabi, numai piele ş i os, ai domnitorului, s-au aprins.

Bă rbatul — stă pînul casei, mirele — pă ră sindu-ş i mireasa — ş i toţi cei lalţi tineri ş i bă trîni îş i caută caii. Se
înarmează cu ce gă sesc la îndemînâ mai repede prin ogră zi ş i pe lîngă vetre: topoare, furci ş i coase.

— Sîntem ai tă i! strigă într-un glas oamenii din Rucă r.

— La Dragoslavele trebuie să fi sosit că pitanul regesc, îi înş tiinţează Ion pe ţă rani. Iar dinspre Milcov soseş te
domnitorul Moldovei!... Victoria va fi a noastră !...

Unul după altul, satele din munţi ş i de pe dealuri se adună în jurul domnitorului Vlad.

— Victoria e a noastră !... Vai de vînză torii de ţară ! vesteş te tuturor Ion.

Lupta hotă rîtoare se dă la ieş irea din Cîmpulung.

Aici îi întîmpină Laiotă , cu turcii.

în bă tă lie, mai mult de optsprezece mii de ieniceri de-ai lui Ali-beg îngraş ă cîmpul pustiit de toamnă ş i ră mîn
pradă corbilor.

Laiotă fuge iepureş te întîi că tre Tîrgoviş te, apoi spre Bucureşti.

Stră vechea capitală a Ţ ă rii Româneş ti se predă . Pîrcă labul Cristian întinde pe-o pernă de brocart, mă riei sale Vlad,
cheia Tîrgoviş tei.

A sosit ş i mă ria sa Ş tefan cu cei cincisprezece mii de oş teni: viteji, voinici ş i hînsari.

— Spre Bucureş ti! strigă mulţimea. Spre Bucureş ti!...

Din Bucureş ti, uitîndu-ş i pînă şi sangiacul29 de spaimă , Laiotă fuge mai departe.

Ş i se ascunde în Giurgiu — adă post, la nevoie, al tuturor celor ocrotiţi de Poartă .

Au bă tut clopotele din Tîrgovişte!

Acum ră sună clopotul cu sunet de aur de la biserica domnească din Bucureş ti.

Este în două zeci ş i ş ase noiembrie.

«Am biruit!... Am biruit!...» cîntă în sine Ion, întorcînd capul să -l vadă pe mă ria sa Vlad, în vreme ce intră în
Bucureş ti.

Ş i i se pare că însuş i astrul zilei s-a coborît pe pă mînt.

«E mîndru ca un soare... Ca un soare este mă ria sa!»... cugetă Ion.

Coloana pă trunde mă reaţă în Bucureş ti, cu toate steagurile valahe, moldoveneş ti ş i transilvă nene desfă ş urate în
vînt.

în frunte, deschizînd drumul, urmaţi de cincisprezece stegari, sînt că rturarul Ţ amblac ş i că pitanul Ion.

îndată după ei, vin două zeci de cimpoieri ş i fluieraş i că lă ri.

Aceş tia cîntă tot timpul, spre bucuria norodului, cîntece româneş ti, în timp ce toate clopotele din Capitala ţă rii —
urmînd pilda aceluia de la biserica domnească — au început să bată .

Pe uliţe, s-a adunat mulţimea din întregul oraş ş i satele învecinate. Ş i curge în ş uvoaie fă ră sfîrş it.

— Tră iască voievodul nostru Vlad! strigă toţi, cînd domnul se iveş te, că lă rind laolaltă cu Ş tefan al Moldovei ş i
Ş tefan Bâthory.

Voda e înveş mîntat într-o mantie scurta, cu margine de blană ş i cu ş ireturi prinse în pietre de olmaz, pe plă cuţe de
aur.

Cizmele îi sînt roş ii.

pe cap are o că ciulă din catifea albastră , cu un surguci de pene ş i pie-tr£ preţioase.

| v De un brîu scump, sub mantie, i-atîrnă sabia.

— Cît e de slab, se-ndurerează mulţimea, ş i cît a suferit! p _ Doar ochii îi sînt la fel ca-n anii tinereţii! adaugă cei
mai vîrstnici.

— Tră iască voievodul nostru Vlad! Tră iască ş i mă ria sa Ş tefan, domnitorul Moldovei, fratele să u de sînge ş i
gînduri! Ş i Ş tefan Bâthory, că pitanul cră iesc!

Ş i trîmbiţele sună , prelung ş i ascuţit, în timp ce se perindă garda voievodului — luptă torii lui Ion — cu vulturii roş ii
pe platoş e; că lă reţii Moldovei; apoi transilvă nenii ş i, fă ră rînduială , că lă reţii ţă rani, adunaţi de prin sate.

P Copiii însoţesc cu ţipetele lor acest alai domnesc, vesel, stră lucitor ş i foarte zgomotos ce intră în oraş .

Oş tile — toate — au fă cut un popas în piaţa bisericii Sfîntului Gheorghe.

Că lare, în mijlocul oş tenilor, mă ria sa Vlad îi mulţumeş te lui Ş tefan Bâthory, care de-aici se întoarce în Transilvania,
ca să -i vestească regelui Mateiaş că totul s-a împlinit aş a cum se cuvine.

Din oastea lui, nu mai ră mîne în Bucureş ti decît o ceată de că lă reţi români, care-au cerut ei înş iş i să slujească în
garda mă riei sale Vlad.

Acuma, toate clopotele dau glas în cinstea celor doi domni viteji, al Moldovei ş i-al Ţ ă rii Româneş ti, Ş tefan ş i Vlad,
care stră bat mai departe oraş ul, că lă ri, în uralele ră sună toare ale mulţimii.
în faţa bisericii domneş ti, toţi marii boieri, în afară de doi, îi întîmpină . Mitropolitul îi primeş te cu cinste. Mă ria sa
Vlad este uns, pentru a doua oară , domn.

Clopotele bat... bat!...

Poporul cere apoi, într-un glas, la porţile bisericii, ca Ş tefan cel Mare ş i Vlad Ţ epeş să -ş i jure între ei dragoste ş i
fră ţie pe veci.

Cei doi domni se îmbră ţiş ează . Iş i jură unul celuilalt credinţă , legîn-du-se să ră mînă prieteni, la bine ş i la ră u.

— Hotă ră sc, porunceş te mă ria sa Vlad, trei zile de petrecere ş i veselie, pentru oş teni, tîrgoveţi ş i ţă rani, pe
socoteala noastră !...

Uralele mulţimii nu mai contenesc. Ş i clopotele bat.

— Ş i voi, se adresează mă ria sa cetelor de ţă rani, toţi cei care v-aţi ridicat din sate, ne-aţi însoţit pe drum ş i-aţi
luptat pentru noi la Cîmpulung, Tîrgoviş te ş i Bucureş ti, după aceste trei zile de petrecere puteţi să vă întoarceţi
acasă . De cei ră puş i ş i de familiile lor se va îngriji domnia. în ce-i priveş te pe rucă reni, ei vor primi, în semn de
pomenire pentru statornica lor prietenie ş i dragoste faţă de noi, toţi munţii cîţi se înalţă în zare, ca să le aibă drept
vetre ş i locuri de pă ş une.

— îţi mulţumim, mă ria ta! glă suieş te stă pînul casei un,de fusese nunta.

— Ş i celui dintîi fiu ce mi s-o naş te, dacă se învoieş te mă ria ta, strigă ş i mirele, care-ş i lă sase nevasta înlă cră mată
— îi voi da numele de Vlad.

— Iar eu îi voi fi naş acestui fiu al tă u! ră spunde domnitorul.

Mulţimea umblă pe uliţe în cete ş i se veseleş te. \

Ş i unora nici nu le vine să creadă . Au uitat gustul libertă ţii, al neatîrnă -rii ş i mîndriei în paisprezece ani.

Cum? Nu vor mai fi otomani în ţară ? Nu vor mai fi siliţi să se ploconească înaintea fiecă rui turban ş i-a fiecă rei
perechi de ş alvari întîlnite pe uliţă ? se întreabă ei unii pe alţii.

Ali-beg nu va mai trece, că lare, prin cetate?

Ş i nu se va mai strînge tot ce-i mai bun prin ţară pentru înalta Poartă ?

Nu, multora nici nu le vine să creadă !...

în dreapta bisericii domneş ti, pe latura dinspre rîu, s-a deschis pentru cele trei zile de să rbă toare un mare
iarmaroc.
O mulţime de meş teş ugari: pielari, ciubotari, croitori, lemnari, zidari, apoi neguţă tori, ţă rani — fie moş neni, fie
rumâni, dintre cei de pe moş iile din împrejurimi, împreună cu cnezii ş i vă tă manii lor — oş teni, că lugă ri ş i boiernaş i
de-a doua mînă s-au adunat aici.

Din niş te butoaie mari, fiece om de rînd, mirean ori că lugă r, fă ră să scoată nici un ban din pungă , are dreptul să
se adape cu cîte-o ulcică mare de vin, rubiniu sau alb, din cel de Dră gă ş ani.

în iarmaroc, totul se vinde cu cinste ş i dreptate. Tîlharii sau cei care foloseau înainte mă suri mă sluite au pierit ca
prin farmec.

— Luaţi seama! Luaţi sema!... rîd oamenii. S-a-ntors mă ria sa Vlad, duş manul minciunii ş i-al înş elă toriei. Cine
umblă cu furtiş aguri poate s-o pă ţească !

v Mă rfurile sînt totuş i puţine în tîrg. Se apropie iarna. De trei ani încoace vînzolelile ş i luptele s-au ţinut lanţ.
Oamenii sînt prevă ză tori. Ş i-au ascuns bucatele în gropi. Nu se ş tie niciodată ce poate aduce fiecă ruia ziua de
mîine. ^

A venit tot poporul la tîrg. Dintre marii boieri însă nu se ză resc decît prea puţini. Cu toate că i-au jurat credinţă , nu
îl iubesc pe mă ria sa.

Alaltă ieri, după slujba de la mitropolie, s-au adunat, de altfel, cu toţii în casa marelui postelnic Manea. Au fost de
faţă egumenul Sisoe — că ruia i se dă duse voie să se întoarcă din Arad ş i să ia parte la slujba de la biserica
domnească — ş i o mulţime de dregă tori, din domniile lui Radu cel Frumos ş i Laiotă Basarab.

Ce-or fi vorbit nu se aflase încă la palat.

— Mă ria ta, ar trebui să fim mai cu bă gare de seamă ! îl sfă tuise oatrî-nul Tit pe mă ria sa Vlad.

— Cîtă vreme sînt liber, am sabia la brîu ş i pe voi, credincioşii mei slujitori, ală turi, nu mă tem de nimic! îi
ră spunsese însă voievodul, rîzînd încreză tor. i

în tîrg se mai aflau, în mijlocul mulţimii, nenumă raţi mă scă rici, pehlivani, înghiţitori de foc sau să bii, cîntă reţi ş i
cîţiva oameni care purtau numele neobiş nuit de... actori.

Aceş tia bă tă toriseră ză pada pe o foucată de loc cam de trei staturi de om în lă ţime, ş i.două în adîncime. Unul,
înalt, slab, cu grumazul lung ş i 0 privire îngrijorată , fă cea pe Laiotă Basarab, altul, bă trîn ş i gras, pe Ali-beg ş i cel
de-al treilea pe sultan.

Fostul voievod Laiotă Basarab îngenunchease înaintea sultanului. Ali-beg îi dă dea un blid.

— Na, îi%spunea sultanul, un bă trîn stafidit ş i fă ră dinţi. Pentru că ne-ai 1 dă ruit ţara ş i pe fraţii tă i, Ali-beg îţi dă
blidul acesta de linte; dar pentru că n-ai fost îri stare să -ţi pă strezi scaunul ş i te-ai lă sat gonit de Vlad, iată ce
primeş ti de la mine...

Ş i Mahomed, ridicîndu-ş i piciorul, îl izbea cu putere pe Laiotă . Acesta că dea pe spate ş i începea să se vă ică rească
în hohotele ascultă torilor.
între cei care se gă seau de faţă , în cele dintîi rînduri — aş ezaţi pe două jilţuri înalte — se vedeau Ş tefan al
Moldovei ş i mă ria sa Vlad.

Ş tefan — rumen la chip, cu pletele pe umeri, uş or încă runţite, îmbră cat într-o haină lungă , din brocart argintiu, cu
guler de samur ş i încheiată cu un ş irag de nasturi din pietre nestemate — rîdea cu multă poftă , în vreme ce mă ria
sa Vlad hohotea mai încet ş i înfundat în sine.

Lîngă cei doi voievozi stă teau de strajă că pitanul Ţ amblac ş i că pitanul Ion.

Tot ca ş i altă dată la Rîmnic, Ion ş i voievodul Vlad se gă seau într-un tîrg. Atîta că , înaintea mă riei sale nu mai erau
jucate pă puş ile. Ci un alt soi de teatru fusese nă scocit.

Vlad Ţ epeş nu mai era nici el tînă rul acela bă lai. Iar copilul de-atunci era azi că pitan.

Cu toate astea, Ion simţea că niciodată nu îi fusese mai drag decît acum bă rbatul acesta dîrz, care nu se lă sase
doborît nici de vră jmaş i, ş i nici de suferinţă .

«în pieptul lui puternic, arde însuş i sufletul neînvins al neamului valah, cugetă Ion. Că ci nici un fel de greută ţi sau
piedici nu îl înfricoş ează . Sub braţul să u de fier, ţara va fi iar liberă ca pe vremea lui Negru Vodă ş i a lui TihomirL.»

Din gînduri l-a trezit mulţimea care se veseleş te nespus privind jocul actorilor.

Ali-beg s-a ascuns, ş i sultanul îl caută , cu un toiag în mînă .

— A venit rîndul tă u să -ţi trag o chelfă neală , ră cneş te Mahomed. Mi l-ai pierdut pe Radu, ş i-acum pe Laiotă ... Aş a
mi-i pă zeş ti tu?...

Mulţimea hohoteş te. Ş i cîte unul strigă :

— Un asemenea joc nu, nu s-a mai vă zut!...

— Uite-I pe Ali-beg ascuns după copac!...

— Ş i sultanul îl caută !

— Nu-I gă seş ti, Mahomed?...

Ş i clopotele bat!... bat!.... x

Puţin mai la o parte, într-un mă nunchi stră lucitor de fete — fiind însă cea mai frumoasă dintre ele — se vede
Oltea. Ş i ea se veseleş te. în ochii ei cu firiş oare de aur s-a strîns toată lumina acelei dimineţi.

«Ioane, îi spune ea cu ochii, cît sînt de fericită că te-ai întors!... Cît sînt de fericită !...» ■

Ş i clopotele bat...
Mă ria sa Ş tefan a hotă rît să plece. Lasă în urma lui, aici, în Bucureş ti, două sute de moldoveni conduş i de Ion
Ţ amblac.

Multe fapte de arme ş i multe întîmplă ri i-au legat laolaltă pe cei doi tineri vrednici: moldoveanul Ţ amblac ş i
că pitanul Ion.

lată -i ş i în dimineaţa aceasta trecînd împreună , că lă ri, pe podul de lemn dintre biserica domnească ş i palat.

în urma celor doi tineri, tropotesc bidiviii vitejilor lui Ş tefan, ai cetei de transilvă neni ş i ai trabanţilor munteni.

Din dosul porţilor curţilor boiereş ti — ca ş i cu ani în urmă la Tîrgoviş te

— ţîş nesc priviri de ură ca să geţi otră vite.

Surlele sună tare, vestind trecerea gă rzilor domneş ti.

Glasuri voiniceş ti cîntă .

■ /■ *

Astă zi va avea loc logodna că pitanului Ion cu jupîniţa Oltea.

S-au adunat la această logodnă moldoveanul Ţ amblac, Tit, Bucur, Mihailo, Alexe, Nă stase, Gheorghe, lacş ici ş i toţi
ceilalţi voinici din ceata care a ţinut sus steagul neatîrnă rii faţă de turci ş i al credinţei faţă de domnitorul Vlad, în
anii de restriş te.

Iar /clopotele bat... bat...

— Cît sînt de fericită ! suspină , îmbujorată , Oltea, strîngîndu-se la pieptul logodnicului să u. Visul mi s-a împlinit. Cît
sînt de fericită !... repetă ea întruna, parcă în neş tire. Cît sînt de fericită !...

— întreaga avuţie a fostului meu mare logofă t Lază r se înapoiază jupî-niţei Oltea, nepoata sa, glă suieş te
voievodul. O va primi drept zestre cînd va avea loc nunta — mirele fetei, că pitanul Ion. Să scrie lucrul acesta
gră mă ticul...

Noul gră mă tic al voievodului, Gheorghe, ia pana, cerneala roş ie — ş i scrie.

Urale izbucnesc sub tavanul boltit al să lii de primire.

— Dar mai de preţ decît această avuţie este iubirea. Dragostea însemnează toată viaţa unei femei! îi spune
domnitorul că pitanului Ion.

— Aş a este!... Aş a este!... încuviinţează bă trînul Tit, reamintindu-ş i că ş i el s-a bucurat cîndva de o asemenea
dragoste. însă i-a fost zdrobită de achingiii care i-au pîngă rit ş i "i-au ucis soţia.

— Aş a este! Aş a este!... strigă voinicii, deş i cei mai mulţi dintre ei, aflaţi mereu în lupte, n-au prea avut parte de
dragoste.
Domnitorul întreabă :

— Cine e svornicul30 logodnei?

— Eu! îi ră spunde Tit.

— Ş i care este Cea dintîi îndatorire a logodnicului, după datină , ca să îş i merite pe deplin logodnica?

— îndatorirea, după datină , este să cînte, ori din lă ută , ori din gură , ceva care să placă tuturor...

Voievodul se întoarce spre Ion:

— împlineş ti datina?

— O-mplinesc!

/\lexe îi întinde lă uta.

Este o unealtă veche ş i lustruită , din lemn roş u de tisă .

Ion o strînge la piept. O are moş tenire de la Bă trînul care l-a crescut. Strunele ei sînt ca argintul! Sunetul să u de
cleş tar!

Lă uta dă glas. Strunele, la început, cîntă durerea pe care au încercat-o vitejii la aflarea veş tii înlă nţuirii vulturului
lor, mă ria sa Vlad.

Spune tu, soare, Ş i spuneţ i voi, stelelor,

Cîtă durere poate purta Inima omenească ? Libertatea -însăş i libertatea A fost înlă nţ uită ! Pă mîntul sfînt al ţă rii A ră mas pradă
Duş manilor.

............................... /

Greu era pumnul mă riei sale Pentru vicleni, Ascuţ ită sabia lui în faţ a duş manilor. * în ţ epi se înă lţ au Vînză torii de ţ ară Ş i cei care
îş i întindeau Ghearele hră pă reţ e Spre cîmpiile, codrii, Munţ ii ş i apele stră bune. Dar dulce era mîngîierea Voievodului Pentru viteji.
Cele mai mîndre Ş i mai înmiresmate Flori

Erau să dite Pe mormintele Celor că zuţ i în luptă ! Ridicaţ i-vă !...

Luptă m pentru ca mamele, Iubitele,

Florile ş i apele noastre Să fie limpezi, Să nu fie întinate, Pentru ca pă mîntul Ş i flă că ii noş tri Să nu cadă -n robie. Robia-nseamnă
moartea, înseamnă cea mai neagră Ş i cea mai grea dintre morţ i. Ridicaţ i-vă !

Să biile voastre să scînteieze, Să geţ ile voastre să samene dreptate!

Că pitanul Ion cîntă ... Lă uta pare vie în mîinile iui. Ea geme, strigă , se îndîrjeş te ş i cheamă , la fel cu glasul celui care
o ţine în braţe ş i o stă pîneş te.
Trunchiul stejarului Cuprins de flă că ri Se preface-n cenuş ă . Piatra,

Sub viscolele nă praznice, Se sfarmă . Numai inima, Inima-ndurerată , Inima biciuită A neamului valah Nu se preface-n cenuş ă , Nici
nu se sfarmă , Ci cîntă

Ş i cere dreptate. Cere împlinirea dreptăţ ii. Cîntă ş i cere împlinirea De-a pururi A dreptăţ ii!...

Mă ria sa Vlad s-a aş ezat pe jilţ. Întîi, cînd cuvintele lui Ion au amintit înjositoarea lui înlă nţuire, capul i s-a plecat, ca
sub o zdrobitoare povară . Braţele i-au lunecat. Lanţul este o rană a sufletului, ce nu se poate lecui niciodată . Dar
numai la auzul cuvîntului libertate, ochii voievodului au început să ardă . Fruntea i s-a înă lţat.

Glasurile bă rbaţilor s-au adă ugat, groase, vocii puternice a lui Ion.

— Cîntă !... Mai cîntă ! i-a poruncit voievodul.

Ş i Ion a intonat, mai departe, o mulţime de cîntece. O parte dintre ele le cunoş tea din pruncie, altele fuseseră
alcă tuite, în timpul acestor ani, fie de purtă tori de lă ută ră tă citori, fie de unii viteji din ceata lui; dar cele mai multe
le izvodise el însuş i, pentru că , în meş teş ugul acesta, că pitanul devenise neîntrecut.

Rînd pe rînd, s-au ivit sub boltă , ţîş nind de-a dreptul din Cîntec, cu nimb de aur, cîţiva dintre vitejii care-ş i
dă duseră viaţa, luptînd în numele domnitorului lor, pe viaţă ş i pe moarte.

Lacrimi picură lin, din ochii oş tenilor, cînd buzele că pitanului Ion rostesc numele sfînt al gră mă ticului Farmă .

«Nu cu cerneală vom scrie de astă zi înainte, spusese el cînd începuse lupta, odinioară , la Tismana, ci cu sîngele
nostru!...»

Ion cîntă , pe urmă , bucuria în care s-au scă ldat vitejii cînd au aflat că vulturul lor se află din nou liber.

în stol s-au ridicat, zburrnd în urma lui.

S-au avîntat asupra vră jmaş ilor.

Pe cîmpiile din Serbia ş i din Bosnia, pentru slobozirea acestor pă mîn-turi au luptat!...

împreună cu regele Matei ş i neînfricatul Vug au luptat!

în aş teptarea reîntoarcerii pe pă mîntul stră moş esc au luptat!...

Ion cîntă ş i marş ul glorios spre Ţ ara Românească , întîlnirea cu Ş tefan al Moldovei Visurile mulţimii de-a-i ş ti
întotdeauna împreună pe cei doi domni viteji, la bine ş i la ră u.

Cîntecul face un popas. ' ,

Oltea e mîndră de cel atît de scump inimii ei.

De nu s-ar ruş ina de voievod, l-ar cuprinde pe logodnicul să u de gît ş i l-ar îmbră ţiş a.
Ion îş i închină lă uta, după obicei, stă pînitorului ţă rii ş i cere o anume îngă duinţă .

Mă ria sa i-o dă .

Că pitanul îş i înstrunează lă uta ş i începe din nou să cînte.

Afară , sfîrş itul de noiembrie suflă hain. Prin ferestrele înguste, pă trunde cîte o pală de vînt, fă cînd să se clatine ş i
să se zbuciume flă că rile roş ii ale fă cliilor.

Cîntecul slă veş te acum dreptul la dragoste al celor tineri.

Tînă r a fost ş i mă ria sa Vlad. Pletele lui bă laie au devenit că runte. Pînă ş i în pă rul auriu al că pitanului au înspicat
cîteva fire de culoarea florilor albe de cireş .

Cîţi ani au trecut de cînd unui bă iat, abia ieş it din copilă rie, i-a fost furată surioara de suflet ş i azvîrlită în haremul
sultanului?

Din palatul aceluiaş i sultan a izbutit s-o smulgă pe copila care, curînd, îi va fi soţie!

—r Oltea!... Oltea!... spun buzele ş i inima lui Ion. Fată care porţi numele celui mai drag dintre toate rîurile acestei
ţă ri, fată a florilor, a livezilor, a bucuriei, dar ş i a suferinţei. Pă mîntul ş i vă zduhul pă rinţilor ş i al pă rinţilor pă rinţilor
noş tri mi te-a dă ruit!...

Cîntecul s-a sfîrş it.

— îmbră ţiş aţi-vă ! le îngă duie voievodul. Bucuraţi-vă de această frumoasă ş i neuitată zi!...

Fata ş i-a împlinit atît de greu stă pînita dorinţă ş i, iederă uş oară , i s-a agă ţat de gît.

îl să rută ş i, ridicîndu-şi pentru o clipă capul, îi spune pe ş optite, la ureche-

— Nici n-am crezut că poate să fie pe lume atîta fericire...

— Ş i-a cîş tigat, cinstite svornice, prin cîntec, că pitanul nostru, logodnica? îl întreabă mă ria sa pe Tit.

— Ş i-a cîş tigat-o, mă ria ta!...

Trei cimpoieri ş i doi fluieraş i încep să cînte.

Nă stase aduce bradul de logodnă . Inelele de aur, dă ruite de domnitor, stră lucesc în vîrf.

Oltea se aş ază sub brad.

Ş i Ion îi împodobeş te cosiţele cu trei fire subţiri de mă tase roş ie, trei de argint ş i trei de aur.

Pe sunetele cimpoaielor ş i fluierelor, soţii de luptă ai logodnicului joacă în horă , în jurul celor doi tineri, ş i cîntă :
Mierla cîntă în pă dure, Cîntă mult ş i cîntă dulce. Să ş tie de draga mea, Ar cînta numai de ea.

Alexe presară asupra celor doi logodnici boabe de grîu.

— Norocul să vă caute în viaţă , urează el, aş a cum caută pă să rile boabele de grîu.

Deodată , Bucur scoate la iveală , de sub mantie, boş ca1 plină cu vin

— Eu am sosit din partea oastei2 tată lui mirelui, gră ieş te el.

Ion se gîndeş te că el nu va afla niciodată cine i-a fost tată . însă mă ria sa, parcă i-ar fi citit gîndurile, spune:

— Locul de tată al mirelui, la această logodnă , îl voi ţine eu!...

— Mă ria ta! se pleacă Ion, miş cat, înaintea voievodului.

— Deci am venit, din partea oastei împă ratului, repetă Bucur. Ş i-am adus butea asta plină cu bă utură ş i legată cu
două sprezece cercurele de aur la gură .

Oaspeţii îş i primesc între timp ulcelele de logodnă , zugră vite cu flori. Bucur rosteş te mai departe:

Ş i-această bă utură ,

Dulce la sorbitură ,

Să nu se mai sfîrş ească ,

Ş i să vă -nveselească .

Cei doi logodnici să se iubească ,

Iar spiţ a lor să înflorească .

Ulcelele de logodnă înflorite, după datină , încep să se umple cu vin.

însuş i mă ria sa lasă la o parte cupa de aur ş i ia în mînă o ulcică .

— Tră iască cei doi logodnici şi spiţa lor să înflorească ! urează voievodul, ca în cîntec.

— Tră iască amîndoi logodnicii ş i spiţa lor să înflorească ! strigă toţi oaspeţii, dînd peste cap ulcelele cu vin.

în clipita aceasta, sub portalul înalt al uş ii, s-a ivit unul dintre trabanţii de strajă .

— Mă ria ta, vesteş te el. Din turnul de pază al cetă ţii s-a ză rit un că lă reţ venind. Poartă o sabie ş i-o lance, cu
tă iş urile muiate-n sînge ş i îndrepta-te-n jos!...

— Semnul ră zboiului ş i-al morţii! exclamă Ion Ţ amblac, care se află la numai doi paş i de că pitanul Ion.
Oltea se prinde, ca ş i cum ar fi gata să se înece, de braţul logodnicului să u.

Clopotele au început să bată . însă cu totul altfel decît înainte. Rar, într-o dungă .

Voievodului Vlad fă lcile i s-au încleş tat. Ochii i-au că pă tat o lucire să lbatică .

— Să se adune sfatul domnesc! porunceş te el.

în sala mare ş i întunecoasă , sprijinită pe ş ase stîlpi groş i ciopliţi în piatră , în jurul jilţului, nu se vă d alţi boieri în
afară de tînă rul comis Ră tundu — cu barba roş ie zburlită ; noul boier de sfat — Horea, sosit de la Braş ov, ş i
Cristian, pîrcă labul Tîrgoviş tei.

Că pitanul Ion se apropie. Paş ii lui sună sprinteni pe lespezi. Toţi cei din sală îl privesc nemişcaţi.

-1-

1
O bute mică , tradiţională , legată cu două sprezece cerculeţe simbolice.

2
în oraţiile de logodnă , tată l mirelui este un împă rat cu o ţară şi o oaste mare.

— Mă ria ta, glă suieş te el. Nici un alt mare boier, în afară de cei care sînt de faţă , nu se mai află în capitala ţă rii!

— Au fugit la turci?

— Laiotă Basarab i-a chemat.

Că pitanul îi întinde domnitorului să u un pergament. Domnitorul ia în mînă scrisoarea. O citeş te atent.

— Laiotă scrie boierilor despre... dreapta oblă duire otomană ş i despre ocrotirea lui Ali-beg...

Clopotele bat lung, tînguitor, a primejdie.

Pîrcă labul Cristian al Tîrgoviş tei face un pas. îş i zvîcneş te trupul greoi \ înainte ş i strigă :

— Cînd se va sfîrş i, oare, ş irul nelegiuirilor otomane?

— Cel mai greu vinovaţi, glă suieş te voievodul, sînt aceia care îi slujesc pe vră jmaş i!

De-afară se aude vuiet. O mare mulţime strigă :

— Nu-i vom lă sa pe Ali-beg ş i Laiotă să intre-n Bucureş ti!... Să pus-tiască oraş ul!... Vom apă ra cetatea mă riei sale
Vlad!

— S-au aprins focurile pe dealuri? Buciumele au început să sune? întreabă voievodul.

— Totul s-a îndeplinit potrivit poruncilor date! îi ră spunde Bucur.

— Apă rarea cetă ţii de scaun, Bucureş tii, o încredinţă m postelnicului Horea, pe care noi îl numim mare vornic!
hotă ră ş te voievodul.

Horea se apropie de jîlţul domnitorului ş i îngenunchează .

Mă ria sa Vlad îl atinge pe umă r cu sabia.

— în ce priveş te Tîrgoviş tea, aceasta se dă în grija boierului Cristian pe care, pentru credinţa sa neş tirbită faţă de
noi, îl numim mare spă tar.

Noul mare spă tar Cristian să rută poalele veş mîntului voievodului.

— Pe boierul Ră tundu îl facem mare logofă t Domnia sa va apă ra cea de-a treia cetate de scaun a noastră : Curtea
de Argeş .

Ră tundu se pleacă ş i el înaintea voievodului.

— Cîmpulungul se va apă ra singur. Ali-beg nu va cuteza să se urce pînă acolo, după cum nu va înainta, credem
noi, nici peste Olt, în Vaiahia mică !

— în Vaiahia mică nimeni nu poate să pă trundă , rosteş te, mîndru, Bucur.

— Noi ceilalţi vom ieş i în întîmpinarea duş manilor!

— Cîteva gloate de ţă rani s-au ş i adunat la porţile cetă ţii! îl înş tiinţează Alexe pe voievod.

— în fruntea acestor gloate de ţă rani, pedeş tri sau că lă ri, vei trece tu, Alexe! Cu ei îi vei hă rţui pe duş mani.

Viteazul strînge pumnul:

— îi vom hă rţui ca pe fiare, mă ria ta!

— Trabanţii mi-i încredinţez că pitanului Bucur. Nă stase îi va conduce pe transilvă neni. Pe moldoveni, Ţ amblac. Iar
prietenul nostru Mihailo, pe oş tenii stră ini, care ne mai slujesc. \

Ion se neliniş teş te:

— Dar eu, mă ria ta?

Domnitorul coboară cele trei trepte.

Face un semn. ,

Ion îngenunchează .
îl atinge cu latul să biei pe umă r.

— Te numesc mare ban de Tismana!

— Mare ban de Tismana, mă ria ta? Dar eu nu sînt boier...

— Vei fi de astă zi înainte. Stră moş ii noş tri pe toţi marii boieri nu ş i i-au ridicat decît dintre viteji. Vei fi, în acelaş i
timp, locţiitorul meu, la comanda micii noastre oş tiri...

— Mă ria ta, aceia care-mi vor urma pînă -n adîncul veacurilor nu vor uita aceste cuvinte ale tale. Ş i numele tă u sfînt
îl vor scrie, cu să biile lor, pe trupurile tuturor vră jmaş ilor ţă rii.

— îţi mulţumesc, mare ban Ion!

Voievodul îl îmbră ţiş ează . însă pesemne că pă să rile morţii ş i începuseră să se rotească în jurul sufletului mă riei
sale Vlad, pentru că atît timp cît îl strînse la piept, marele ban Ion simţi o adiere rece învă luindu-l ş i i se fă cu frig.

— Prietenul nostru lacş ici va porni că tre Buda, mai hotă ră ş te în încheiere voievodul, să -i ducă regelui Matei
înş tiinţare despre cîte s-au în-tîmplat în Ţ ara Românească , după plecarea lui Bâthory acasă . Ş i, tot de-asemenea,
vrednicul că rturar Ţ amblac, pe care mă ria sa Ş tefan ni l-a lă sat, cu două sute de viteji, ca să ne stea de strajă , va
trimite ş i el un olă -car, cu-acelaş i fel de ş tiri, la scaunul din Suceava!

Clopotele bat... bat...

Fulgi mari ş i nepă taţi curg în ş uvoaie, din cer.

Pe zidurile cetă ţii Bucureş ti, bă rbaţi fă ră veş minte ostă ş eş ti, însă cu armele în mîini, stau de strajă , aş teptîndu-i pe
Ali-beg ş i pe Laiotă .

Cei mai mulţi vor muri chiar azi, cu toate că cetatea nu va putea fi luată cu asalt decît peste trei zile, cînd nici un
apă ră tor nu va mai fi în viaţă .

Lîngă porţi, în mijlocul bă rbaţilor flă mînzi ş i înfriguraţi, Ion se desparte — pentru a cîta oară ? — de Oltea.

Pe umeri, fata poartă o scurteică . Peste cosiţe are o broboadă .

— Iară ş i ne despă rţim!... suspină ea.

Ion o îmbră ţiş ează .

Cercuri albastre ş i.albe se rotesc. Fulgii coboară lin din cer. Ş i clopotele bat... bat...1 '

Înfruntînd viscolul, zgribuliţi, înveliţi în cojoace sau numai în sumane de pă nură , pe jos sau că lă rind niş te cai
costelivi, ţă ranii înaintează .

Copacii îş i clatină coroanele. Se zbuciumă în vînt, scuturînd de pe ei ză pada.

Cîrduri gă lă gioase de corbi însoţesc gloata tă cută , vînă tă -alburie, a ţă ranilor, plutind ră vă ş iţi prin viscol ş i
croncă nind.

Puţini dintre bă rbaţi au să bii sau lă nci. Cei mai mulţi, însă , ţin în mîini numai arcuri, fă cute de ei înş iş i, topoare sau
seceri. Unii sînt foarte tineri. Iar cei care nu poartă bă rbi sînt copii.

Dinspre o latură a pă durii, s-a ivit domnitorul Vlad. Este urmat de scutierul să u Tit, de gră mă ticul Gheorghe ş i
marele ban Ion. Vin apoi moldovenii cu că pitanul Ţ amblac, transilvă nenii ş i trabanţii lui Bucur. Coloana o încheie
pilcul oş tenilor stră ini: maghiari, germani ş i sîrbi conduş i de Mi-hailo:

— Unde ne sînt iscoadele? îl întreabă domnitorul pe Ion.

— Aş teaptă dincolo de colţul pă durii! îi ră spunde acesta.

Iscoadele, doi ostaş i de-ai lui Bucur, încă destul de tineri, au descă lecat lîngă colţul adă postit al pă durii.

Vă zîndu-I pe domnitor că se apropie, amîndoi se descoperă .

Voievodul se opreş te îi aţinteş te cu privirea ş i îi ascultă .

Oş tenii au îngenuncheat în ză padă .

— Mă ria ta, gră ieş te unul dintre ei — în vreme ce viscolul le ră vă ş eş te 'pă rul — Ali-beg cu urdia lui ş i cetele
boiereş ti ale lui Laiotă ...

— în totul cam treizeci de mii de oameni, adaugă cel de-al doilea.

— înaintează încet dinspre Giurgiu...

— Pe noul drum de la Că lugă reni...

Voievodul ş i-a lă sat în piept capul.

— Doresc numai să ş tiu cam cîţi valahi din cetele boiereş ti se gă sesc > de partea lui Laiotă ? întreabă el.

— Cam trei sau cel mult patru sute!

— Nici noi n-avem mai .mulţi! se întristează Nă stase. N-au apucat să se adune.

— Noi însă avem de partea noastră dreptatea ş i adevă rul ţă rii! se învol-burează Tit.

— Ş i nu ne temem de nimeni! rosteş te Bucur.

— Ba să ne temem, că pitane Bucur, glă suieş te voievodul. Să ne temem de ceea, ce vor spune ş i vor gîndi, peste
veacuri, urmaş ii noş tri, cu privire la felul cum ne-am împlinit noi îndatoririle în zilele acestea de restriş te...
Ză pada s-a fă cut tare ca fierul ş i scîrţîie sub copitele calului, în dinţi cu gulerul mantiei stă pînului, armă sarul se
retrage cu spatele cît poate mai repede.

Capul bă rbatului s-a lă sat într-o parte.

Mantia i s-a desfă cut. De sub ea se ză resc, lucitoare, platoş a ş i tă maş a de zale.

Tîrîndu-I neîncetat, în acest fel, armă sarul izbutise s-ajungă pîn.ă într-un loc, unde pă durea uriaş ă de cer ş i gîrniţă
se ră rea, fă cînd loc unei bă lţi. Din suprafaţa îngheţată a apei, se ridicau tufe împietrite de peş ti-ş oară , un fel de
ferigă a apei.

La malul bă lţii, se opri. îş i să ltă capul. Nă rile îi palpitara Ascuţindu-ş i urechile, încercă să -ş i dea seama unde
ră mă seseră lupii

Duhoarea sîngelui lupanului sfîş iat nu mai ajungea pînă aici Sau vîntul o ducea în altă parte. Urechile sale atente
auzeau însă mîrîiturile fiarelor.

Pe marginea acelei bă lţi, ră să riţi cine ş tie cum în mijlocul Codrului Vlă -siei, se vedeau niş te molizi tineri. Armă sarul
porni mai departe, luînd-o printre molizii aceş tia de-a lungul malului bă ltii cu apa vînă tă si îngheţată .

n ■■ ■

249

Capul bă rbatului se izbea de zgrunţurii ascuţiţi ai gheţii, ca ş i de ramurile rupte de vînt ş i risipite pe jos.

în momentul acesta, Negru mai mult simţi decît auzi zgomotul goanei fiarelor. Lupii îş i terminaseră ospă ţul. Ş i-
acum, întă rîtaţi, îş i reluau urmă rirea.

Aplecîndu-ş i scurt capul, Negru apucă iar gulerul mantiei stă pînului ş i începu să se retragă mai repede ca pînă
atunci. 1 Ră nitul, cu obrajii arzînd ş i buzele subţiate, oftă .

Lupta durează de-aproape trei zile. '

Pînă atunci, oş tenii domnitorului Vlad le-au pricinuit nă vă litorilor pierderi dintre cele mai grele. Le-au ucis nouă
că petenii. Au dat foc carelor cu hrană . Le-au distrus sute de corturi. Iar dintre otomani au luat o mulţime de prinş i.

Nu se află popas care să nu-i coste pe osmanlîi ş i pe slujitorii lui Laiotă o mulţime de morţi.

Sub poruncile aspre ale lui Ali-beg, oastea împă rţită în trei înaintează , totuş i, spre" Bucureş ti, Curtea de Argeş ş i
Tîrgoviş te. Dar numele banului Ion, al lui Ţ amblac, al că pitanului Bucur, al lui Mihailo ş i-al celorlalţi munteni,
transilvă neni ş i moldoveni din slujba mă riei sale Vlad, pluteş te deasupra osmanlîilor, în marş , la popasuri sau în
somn, ca tot atîtea înfricoş ă toare umbre. Niciodată nă vă litorii nu pot să ş tie de unde, de cine ş i cînd vor fi loviţi.
Oş tenilor din cetele boiereş ti ale lui Laiotă , care îi însoţesc pe nă vă litori, cînd cad prinş i li se ciuntesc mai întîi
nasurile, urechile ş i buzele, apoi sînt traş i în ţepi.

— Vînzarea de ţară îi schilodeş te pe oameni. Ş i schilodenia lor sufletească trebuie să se potrivească ş i cu cea
trupească ! le-a poruncit alor să i mă ria sa Vlad.

într-un luminiş îngheţat a fost adus Evrenos, că petenia achingiilor din oastea otomană . Azi-noapte a fost ră pit din
cort de trabanţii lui Bucur. Evrenos-beg, este cea mai însemnată că petenie a armatei turceş ti, după

Aii.

Fiind un oş tean destoinic, Evrenos nu se teme că va fi tras în ţeapă . Sau, cel puţin, nu lasă să se vadă .

Ţ eapa i se ciopleş te, cîţiva paş i mai încolo, de că tre un ţă ran din ceata lui Alexe.

Mă ria sa voievodul stă aş ezat pe-un butuc din pă dure.

— Aveţi cea mai întinsă împă ră ţie a lumii, îi spune el lui Evrenos. Ş i nu vă să turaţi. Vă nă pustiţi întruna asupra
celorlalte neamuri!...

Evrenos îş i ridică fruntea!

— Ghiaurii nu pot înţelege. Noi îi eliberă m pe oameni de negura neş ti-inţei... Aceasta-i datoria dreptcredincioş ilor.
Să izbă vească lumea...

— Voi îi eliberaţi pe oameni, robindu-i, îngenunchindu-i, ră pindu-le pă mîntul! Cine vă dă acest drept?

— Învă ţă turile profetului nostru, slă vit să -i fie numele!... Ş i Evrenos se îndreaptă spre ră să rit, fă cînd închină ciunea
otomană la frunte, la buze ş i la inimă . Pentru aceste învă ţă turi, noi sîntem gata să primim moartea-n chinuri din
mîinile ghiaurilor. Că ci ele-nseamnă adevă rul...

— Fiece neam din lume are adevă rul să u, care-l îndrituieş te să vieţuiască liber ş i după placul lui, pe pă mîntul
stră bun.

— Oricît vă veţi lupta, noi vă vom nimici, că ci sîntem prea puternici.

— Cine se apă ră ş i luptă , pînă la moarte, pentru dreptatea lui, poate fi învins,^ Evrenos-beg, însă nu nimicit. El va
tră i în veci.

— îi ură sc pe ghiauri. Pe valahi cel mai mult. Că ci din pricina voastră se întîrzie drumul spre inima Europei. Dar nu
mă tem de voi. Tră geţi-mă în ţeapă . Mă simt gata să mor.

— Ar trebui să mori. Ţ eapa ţi-e pregă tită . însă sultanul tă u, odată , mi-a cruţat un oş tean curajos. Ş i vreau să mă
plă tesc. Eş ti liber, Evrenos!...

Bucur îi dă lui Evrenos un cal. Acesta îl salută pe domnitorul Vlad.

Ş i, încă nedezmeticit, încalecă ş i pleacă .

Numă rul oş tenilor mă riei sale Vlad a scă zut. Dintre ţă rani, ca ş i dintre transilvă nenii ş i trabanţii lui Bucur nu se mai
află în viaţă aproape nici unul.

Iar dintre moldoveni a mai ră mas un sfert.

— Mă ria ta, îl întreabă ^Alexe pe domnitor. Am ră mas prea puţini. Vom mai putea învinge?

— Nu! îi ră spunde voievodul.

Nă stase se neliniş teş te:

— Ş i noi vom mai scă pa cu viaţă vreunul?

1 — Nu cred! gră ieş te vodă .

— Atunci de ce nu-ncetă m lupta? De ce nu ne retragem? se miră Gheorghe.

Vlad Vodă întoarce capul:

— Pentru că soarta neamului nostru, în acest colţ de lume, pare să fie o necurmată luptă ...

— Pentru pă strarea libertă ţii! recunoaş te Bucur.

— Dacă am pă ră si această luptă , ar însemna să pă ră sim ş i gîndul libertă ţii!...

— Gîndul acesta nu-l vom pă ră si niciodată ! strigă marele ban.

— Niciodată ! repetă toţi ceilalţi.

— Niciodată ! ră sună parcă ş i( pă durea, ca .un ecou.

— Niciodată ! bubuie cerul acoperit de sutele de mii ş i milioanei^ de ză branice ale tuturor vă duvelor, mamelor,
fiicelor, surorilor şi iubitelor celor că zuţi, de-a lungul veacurilor, în lupta pentru apă rarea ţă rii.

— Niciodată !... Niciodată !... tună pă mîntul ş i clocotesc apele. Niciodată !... Niciodată !...

> — Ţ ara noastră întreagă pare că arde pe un rug, rosteş te cutremură tor vodă . Dar flă că rile acestea, ce-au să ne
mistuie, vor lumina pă mîntul ş i vor ară ta lumii că este la Dună re un neam ce nu va-ngă dui nimă nui, vreodată , să -i
smulgă libertatea!...
Luptă ... sînge... ş i moarte...

Banul Ion, cu mica lui ceată , atacă , dinspre pîrîul Tîncă beş tilor, pe cei trimiş i în urmă rirea mă riei sale Vlad.

în jurul să u, voievodul împră ş tie pră pă d. Movile de leş uri se ridică unele peste altele.

Sub vuietul ciocnirii armelor ş i-al strigă telor de ură sau deznă dejde, care tulbură liniş tea stră vechilor codri, cupele
de lumină ale acestei ultime seri de luptă s-au spart.

Din ele a început să curgă sînge. Mult sînge. Iar sîngele acesta rece al serii s-a amestecat cu cel fierbinte al
luptă torilor, împînzind pă durea ş i îm-

purpurînd, laolaltă , albul, mai înainte nepă tat, al ză pezii

Lupta se dă nu prea departe de cetatea mă riei sale Vlad: Bucureş tii, în codrul cel negru al Vlă siei, între cele ş apte
foste sanctuare dacice pă ră site, fiecare aflat în alt trup de pă dure: Scroviş tea, Tîncă beş tii, Piscu, Cio-gîia, Ciolpanii,
Cociocul ş i Bă ltenii.

Mă ria sa Vlad, numai cu-o mînă de oameni, a înfruntat temeiul oş tirii otomane de sub conducerea lui Evrenos.
(Deoarece tot Evrenos a primit însă rcinarea să continue lupta.)

După aceste trei zile de bă tă lie necurmată , nici un oş tean dintr-ai lui Laiotă nu mai tră ieş te. Trabanţii ş i
transilvă nenii lui Bucur i-au nimicit pe toţi. Ş i, pe cîţi i-au prins vii, i-au înă lţat în ţepi.

Pretutindeni, se vă d îngră mă dite leş uri împietrite de ger în chipurile cele mai ciudate cu putinţă .

Unii zac în ză padă , lungiţi pe spate, cu braţele deschise, ca ş i cum s-ar gă si, într-o zi de vară , tolă niţi pe iarbă ,
aş teptînd mîngîierile soarelui.

Alţii se află îngenuncheaţi, ca înaintea lui Alah sau a lui Dumnezeu, parcă rugîndu-se fierbinte.

Unii stau îndesaţi, cu genunchii la gură , doborîţi de dureri, alţii încovoiaţi, cu gurile rînjite, încleş tate sau strîmbe.

Ca un muncitor harnic, voievodul îi coseş te cu sabia lui udă pe cîţi îi stau în cale. Cu cîte-o singură miş care a
braţului, retează cîte cinci capete deodată !

De cine se apropie el se poate socoti mort.

Numai că oastea mă riei sale Vlad s-a micş orat întîi pînă la două sute de oameni. Pe urmă , a ră mas numai cu o
sută ş i, în sfîrş it, cu cincizeci de oş teni.

Oastea lui Evrenos care, la început, avea peste cinci mii de oameni, s-a micş orat, de-asemenea, cam pînă la cinci
sute.
— Voi alergaţi ş i-ncepeţi să -i loviţi pe turci de pe margini, le porunceş te voievodul lui Bucur, Mihailo, Nă stase ş i
Alexe. Ion să -i izbească din

spate. Aici le vom ţine piept eu, scutierul, gră mă ticul ş i că pitanul Ţ amblac cu moldovenii lui.

Lupta reîncepe cu ş i mai multă furie, y Pe voievod ră nile nu-l dor. Sîngele, care-i curge ş iroaie din trupul să getat/ş i
sfîrtecat de ră ni, nu-l vede. însă de sabia lui nu scapă nimeni.

Dintre valahii mă riei sale Vlad mai tră iesc două zeci. însă nici otomanii nu au ră mas mai mulţi decît vreo sută
optzeci sau cel mult două sute.

Ion se sileş te să -i atragă spre sine pe cei care se îndeasă , cu laţurile în mîini, încercînd să -l cuprindă pe domnitorul
Vlad.

Deodată , îl aude pe Bucur strigîndu-l de departe:

— Vino în ajutor!

Bucur goneş te în galop.

— Mă ria sa a fost lovit de moarte!

Ion simte o sfîrş eală .

— Tata, care-ş i dă duse seama că totul e pierdut, l-a rugat pe voievod să înceteze lupta... mai povesteş te Bucur.

~ — Ş i ce-a ră spuns voievodul?

— «E cea din urmă luptă . Ş i trebuie să cad cu faţa la duş man...»

— Mă ria sa e-n ş a?

— E fă ră cunoş tinţă ... Abia a mai putut să ş optească : «înş tiinţaţi-l pe Ion!...»

— Tu, Tit, Mihailo, Gheorghe, Ţ amblac ş i moldovenii lui duceţi-l la Gherghiţa1.. Sub beciul cetă ţuii se află a intrare
tainică într-un tunel din vremea dacilor...

— Tunelul unde duce?

— în Transilvania.

— Ş i tu ce-ai de gînd să faci?

— Eu, cu Alexe, Nă stase ş i cîţi mai sînt cu noi vom ră mîne aici, stă vi-lindu-i pe turci să nu vă urmă rească .
— Nu sînteţi prea puţini?

— Sîntem cîţi e nevoie!...

Ajungînd în dreptul locului unde balta se îngustează , formînd un fel dt gîtuitură , armă sarul începu să -ş i tîrască
stă pînul pe gheaţă , urmat îndeaproape de haită .

De-aici, de pe gheaţă , pe malul celă lalt, într-un desiş de arbori, se puteau ză ri ruinele fostului sanctuar dacic, care
fuseseră transformate, cu cîţiva ani în urmă , într-o bisericuţă .

înspre acest lă caş — singurul în care se gă sea o fiinţă omenească : un pustnic — se îndrepta armă sarul.

Pustnicul, în acel ceas tîrziu de noapte, îngenuncheat pe-o lespede, se ruga.

1
Cetă ţuie zidită , după legendă , pe urmele unei foarte vechi fortă reţe, de Vlad iepeş, ia sfîrşitul primei sale domnii, şi refă cută succesiv de Radu cel
Frumos ş i Laiotă Basarab.

Neslă bit nici o clipă de haita mînioasă a fiarelor, armă sarul îş i trage stă pînul pe coasta înză pezită .

Trei dintre lupi o iau la goană . Fă cînd un ocol mare, ies înaintea calului, pe coastă .

Armă sarul lasă din dinţi gulerul mantiei stă pînului. Se repede la cei trei lupi.

Se întoarce cu spatele, fulgeră tor, ş i începe să -ş i arunce spre ei copitele. Unul, izbit într-un copac, îş i dă în grabă
duhul. Pe altul îl nimereş te în pîntec. Doar cel de-al treilea apucă să -l înş face ş i să -i însîngereze puţin piciorul.
Numai că ş i acesta este azvîrlit, 'foarte departe, pe gheaţă .

Ceilalţi lupi se retrag, urlînd.

Armă sarul îş i apucă din nou stă pînul, de gulerul mantiei, tră gîndu-l mai departe, pe coastă .

Ră nitul a fost adus pînă pe treptele bisericii.

Armă sarul se culcă lîngă el, cu capul îndreptat spre lupi.

Trupul fierbinte al animalului ră nit îl dezmorţeş te pe bă rbat. Din cînd în cînd, armă sarul îş i întoarce că tre el capul,
ş i respiraţia lui caldă ş i aburită învă luie, dezmierdă toare, chipul oş teanului că zut.

Lupii s-au adunat în jurul treptelor bisericuţii.

Ridicîndu-şi mult capetele ş i dîndu-ş i-le apoi pe spate, fiarele întă rîtate urlă .

Pustnicul, îngenuncheat, ascultă urletele înfioră toare.

Carnea i s-a încrîncenat.

«Desigur, cugetă el, trupul meu îl rîvnesc. Dar nu au cum pă trunde înă untru pînă la mine.»

Mai bine de jumă tate din noapte a trecut.

Lă saţi pe labele dinainte sau ridicaţi în picioare, clă nţă nind de furie, cu capetele date pe spate, lupii urlă .

Pas cu pas, fiarele se apropie de treptele bisericuţii.

Îndîrjiţi de preaîndelungata urmă rire a celor doi ră niţi, aţîţaţi de mirosul sîngelui viu, ca ş i de apă rarea fă ră de
seamă n a calului, scot din gîtlejuri niş te mîrîituri lungi, groase, preschimbate într-un soi de chelă lă ituri, ca de vulpi
sau de animale bă tute.

«Să sfîrş im odată cu ei!» se îndeamnă parcă unii pe alţii lupii.

Ar vrea să se repeadă , poate, cu toţii deodată , după obiceiul acestui fel de fiare. însă armă sarul, care se află
lîngă ,stă pîn, împrumutîndu-i acestuia că ldura trupului să u, nu-i scapă nici o clipă din ochi.

Din privirile lui, lupii înţeleg pesemne că , începîndu-ş i nă vala, unii dintre ei vor pieri.

Chiar ş i atunci cînd se întoarce că tre stă pîn, armă sarul încă le mai veghează pe fiare cu coada ochiului. Ş i, cum
bagă de seamă că au de gînd să -l atace, se ş i ridică în picioare.

Dă cîteva clipe un ocol, nechezînd ameninţă tor ş i azvîrlindu-ş i copitele spre lupi. Ş i aceş tia, în chip cu totul de
neînţeles, deş i sînt numeroş i, schelă lă ie ş i se retrag.

Este adevă rat că , de îndată ce armă sarul se lungeş te pe trepte, lîngă stă pînul să u, fiarele încep să înainteze din
nou.

Cu toaîă împotrivirea vitejească a animalului, cercul continuă să se strîngă .

Calul, la rîndul să u, este din ce în ce mai sleit, atît din pricina frigului, cît ş i a oboselii ş i-a sîngelui vă rsat.
Iar pustnicul nu ş tie ce se întîmplă afară . Nu ş tie că , numai la cîţiva paş i de el, un om vegheat de-un animal este
gata să moară . y

Fă clia galbenă de ceară din chilie îş i aryncă razele ei jucă uş e, slabe, pîlpîitoare, pe chipul scofîlcit al celui care se
află îngenuncheat.

Au început să se strecoare, printre coroanele înză pezite ale copacilor, cele dintîi raze de lumină , ca niş te duhuri
albe. Dar lupii sînt tot mai aproape. Ochii lor arză tori s-au preschimbat în niş te mici flă că rui de sînge. Peste limbile
roş ii, colţii li se deschid tă ioş i. Ş i balele curg din boturi. Bale galbene, lipicioase, pă tate de ş uviţe — închise la
culoare — de sînge.

Iş i muş că singuri limbile, de lă comie ş i ciudă . Ş i urlă . Urletele lor parcă ar spune:

«Prada aceasta trebuie să fie a noastră !...»

Nu-i mai despart pe ră niţi — omul în nesimţire ş i animalul care îl apă ră — decît trei paş i de lupi.

Atîta tot!... Trei paş i.

Armă sarul ar vrea să se ridice.

Corpul însă îi tremură . Picioarele nu-l mai ajută .

îş i linge rana de la piept ş i îş i îndreaptă capul că tre stă pîn. Poate că ră suflarea aceasta este cea din urmă cu care îl
mai poate încă lzi.

Nechează apoi spre fiare, ameninţă tor, aş a cum cel puţin ar dori. Dar pînă ş i nechezatul să u nu mai are putere.
Glasul, altă dată puternic, sună jalnic, frînt.

Ochii i s-au umezit. De frig? Sau poate că , într-adevă r, aş a după cum spun vechii povestitori, armă sarul plîngea?

Armă sarul nechează , tot mai încet, mai jalnic ş i mai sfîş ietor!

— Ridică -te, stă pîne!... pare să -l cheme el. Ridică -te!...

Negru a început să simtă ră suflarea fierbinte a lupilor aproape de picioarele lui. Picioarele lui îngheţate ş i numai
ră ni — pentru că , de fiecare dată , în cele din urmă rînduri cînd se mai ridicase, ciorchini de lupi se re-peziseră să -l
muş te. Ş i numai cu puterea deznă dejdii izbutise să -i mai lovească ş i să -i îndepă rteze.

Lupul cel mai bă trîn, că petenia celorlalţi, mîrîie acum scurt, gros, ceva ca o poruncă .

Este, poate, semnalul să se repeadă cu toţii asupra celor doi ră niţi ş i să -i sfîş ie. / [

Bă rbatul însă continuă să tră iască , neş tiutor, în lumea amintirilor lui.

*
Luptă ... Luptă cumplită ... Marele ban Ion, Alexe, Nă stase, trei moldoveni ş i trei transilvă neni se află în mijlocul
vră jmaş ilor.

Lumina lunii, scă pată pentru puţin timp dintre nori, fîlfîie argintie.

Ră sună zgomote ale unor copaci doborîţi de furtună , ţipete să lbatice ş i gemete îngrozitoare, neomeneş ti.

Fulgere îi scapă ră marelui ban Ion din coif ş i din paloş. Privirile sale sînt ucigă toare pentru vră jmaş i.

Trîmbiţa lui Alexe ră scoleş te tă cerile îndurerate ale codrului, trezindu-i pe zeii daci din somnul de milenii.

Copacii bă trîni se clatină . Se clatină pă durea? Se roteş te pă durea! Mai iute. Tot mai iute. Se învîrteş te, înnebunitor,
pă durea.

Fă clii aprinse sau să bii înroş ite în luptă se ridică . Ard. Pă lă laia lor cheamă . îi cheamă pe viteji la luptă . Pă lă laia lor
cîntă . îi slă veş te pe cei că ziJţi. v

Din ochii marelui ban Ion ş i ai soţilor să i curge ura împotriva duş manului, ca un rîu mare, negru, cu învolbură ri
scînteietoare. Lumina lunii se topeş te, în ceaţa roş ie a furiei celor care îi înfruntă pe vră jmaş ii libertă ţii patriei lor.

Transilvă nenii ş i moldovenii, laolaltă , au că zut potopiţi de turci.

Cu-o suliţă în piept, s-a stins Nă stase. Alexe a murit mai greu. Cîteva să geţi l-au lovit în pîntec. O bardă l-a izbit în
umă r si-o lance i s-a înfipt în ş old.

In încleş tarea aceea de spaimă , după o luptă de-un ceas ş i jumatate, pe cei din urmă duş mani — cu toţii nouă —
i-a lungit, unul după altul, în ză padă , Ion.

Un urlet de triumf i-a scă pat, în clipa aceea, din piept.

Nu mai tră ia nici un vră jmaş care să poată porni pe urmele voievodului să u, purtat spre cetă ţuia Gherghiţa de
soţii lui de luptă .

în ce-l priveş te pe domnitor, fă ră îndoială că se va lecui. Bă trînul Tit cunoaş te nenumă rate leacuri. Ş i nu numai o
dată a smuls el morţii oameni aproape duş i.

Cu-atît mai mult, pe mă ria sa Vlad va gă si Tit mijlocul ş i puterea să -l facă iară ş i teafă r.

între timp vor veni, de astă dată negreş it, ajutoare, din partea mă riei sale Ş tefan ş i a lui Mateiaş . Ali-beg va fugi. Ş i
Laiotă la fel.

— Că tre Gherghiţa!... Că tre Gherghiţa! S-ajung ş i eu, cît mai degrabă ! îş i porunceş te Ion.

întoarce calul că tre Gherghiţa.

Totul i se roteş te în jur. Cine-I va sprijini? Nimeni nu mai tră ieş te. A ră mas singur...
Au ră mas singuri în viaţă , în pă durea Bă lteViilor, din Codrul cel negru al Vlă siei, numai Negru ş i el.

Alexe ş i Nă stase unde sînt?

Opreş te calul. Coboară cu greu. Se clatină . Scoate, din buzunarul de la brîu, amnarul. Aprinde o fă clie. îi caută . îi
gă seş te nu prea departe unul. de celă lalt. îi strînge în braţe. Atîţia ani de lupte împreună . Ş i de credinţă .

Cît de neliniş tit doarme Nă stase! Alexe ş i-a încleş tat pumnii. Nici mort nu-i iartă pe vră jmaş i. Ar fi în stare să se
ră zboiască , încă o dată , de la-nceput, cu toată oastea otomană .

Cu o lopată , luată de la oblîncul unui cal, Ion sapă amîndurora o groapă . Se vor simţi mai bine laolaltă .

— Dormiţi în pace, fraţii mei!...

Totul se sfîrş eş te. îş i simte sîngele scurgîndu-i-se din vine, prin zecile de ră ni care i-au bră zdat trupul. Dar cel mai
ră u îl doare izbitura din creş tet.

Nu vrea să se îngrijească . încalecă . Cu greu încalecă ! Picioarele abia mai poate să le vîre în scă ri.

— Hai, NegruleL. Calul porneş te.

Nu ză reş te nimic. Oare să fi orbit? Ş i, totuş i, i s? pare că zboară . S-a prins cu braţele de gîtul armă sarului.

— Că tre Gherghiţa, NegruleL. Că tre GherghiţaL. Du-mă la mă ria sa Vlad!...

Ce bine e să zbori!...

— Că tre Gherghiţa, Negrule... Că tre Gherghiţa!...

Lupii, la semnalul că peteniei lor, s-au încordat zburliţi, cu boturile larg că scate ş i colţii ascuţiţi muiaţi în bale
vrîstate cu ş uviţe de sînge.

Negru a nechezat sfîş ietor.

Nu se mai poate apă ra. Cu trupul lui îş i acoperă stă pînul.

Sfîrş itul celor doi ră niţi a sosit. Moartea s-a pregă tit să -i prindă cu braţele osoase.

Ba nu. încă n-a venit vremea. Că ci pustnicul, în sfîrş it, a deschis uş a să vadă ce se întîmplă afară . în mîna dreaptă ,
subţire ş i descă rnată , ţine o fă clie.

Ş i vede — nici nu-i vine să creadă — la uş a bisericuţii sale, pe treptele de piatră , ză cînd, un muribund vegheat
numai de-un cal, în faţa unei haite de lupi. Cu toate că au trecut atîţia ani, pustnicul îl recunoaş te pe Ion. A fost el
însuş i, odinioară , trabant, în prima domnie a lui Vlad. Cîţi otomani ş i vră jmaş i de-ai domniei nu i-a tras el în ţeapă !
Pînă ş i ţeapa netrebnicului paş ă Hamza, care încercase să -l prindă prin înş elă ciune pe domnitor, la Giurgiu, de el
a fost strunjită .
Negru, sleit, îş i coborîse botul deasupra trupului stă pînului iubit. De copil l-a slujit, ş i era hotă rît să se stingă
împreună cu el.

Gemea încetiş or:

«Ră mîi cu bine, stă pîne drag!... Ră mîi cu bine!»

Pustnicul îş i ridică fă clia.

Cum ar putea să se împotrivească însă nă valei unei haite de fiare el — un biet pustnic fă ră vlagă ?

Lupii, o clipă împietriţi de fă clia din mîna pustnicului, sînt gata să se repeadă .

Atunci... Atunci ră sună prin pă dure un tropă it. Ş i, în goana cea mai mare, apar trei că lă reţi.

— Ion! strigă că lă reţul din frunte.

însă , cu toate că acest că lă reţ este îmbră cat bă rbă teş te — cu cizme, coif ş i paloş — glasul lui e de fată .

— Marele ban Ion este aici! se bucură al doilea.

— Bine că l-am gă sit! rosteş te vesel al treilea.

Bă iatul cel cu glas de fată se repede la Ion. Ceilalţi doi îi gonesc pe lupi, tră gînd în ei cu arcul sau spintecîndu-i cu
să biile.

Apoi bă trînul pustnic ş i fata îmbră cată bă ieţeş te îl iau pe Ion în braţe, ducîndu-l în bisericuţă .

— Din fericire, rosteş te pustnicul, am niş te bă uturi ş i unsori cu care ţi-l ridic pe-acest voinic îndată . Ţ i-I fac precum
a fost. Ş i calul lui la fel...

Legendă valahă coala — 17

Cei doi voinici, care i-au izgonit pe lupi — unul din ei fiind Bucur ş i celă lalt Mihailo — s-au reîntors ş i ei.

— Ion va tră i! îi vesteş te, cu lacrimile bucuriei în ochi, jupîniţa Oltea.

TURNUL

C^eea ce a urmat, zadarnic ar că uta cineva prin cronici sau în istorii obiş nuite. Nu se gă seş te decît în cîntece.

Iar noi nu putem face altceva decît să punem aceste cîntece cap la cap, în chipul în care ne vom pricepe, ş i să
alcă tuim, cu ajutorul lor, restul de povestire.
în timp ce marele ban Ion, împreună cu cei cîţiva viteji pe care ş i-i pă strase lîngă sine, se luptau încă să ţină în loc,
cu preţul vieţii lor, ceata de otomani, Tit, Bucur, Mihailo, Gheorghe, Ţ amblac ş i cîţiva moldoveni — aş a cum s-a
vă zut — porniseră să -l scape pe voievodul ră nit. îi purtau pe o targă .

Bă trînul slujitor al domnitorului plîngea ca un copil.

La adă postul nopţii, au izbutit întîi să treacă de pă durea Ciolpani.

Au urcat apoi pe rîul Ialomiţa.

în drum, au întîlnit o ceată de spahii. Că lă reau dinspre Giurgiu. S-a dat o scurtă luptă , în cursul că reia că lă reţii
duş mani au fost toţi nimiciţi. La rîndul lor, Gheorghe ş i Tit, apă rîndu-l pe domn, au fost ş i ei uciş i. Ceilalţi au plecat
victorioş i mai departe. Au ajuns la Gherghiţa.

Acolo, cetă ţuia — zidită de mă ria sa Vlad pe locul unei alte aş eză ri dacice — se afla încă în mîna oş tenilor
domneş ti.

Vreo cîteva atacuri date de otomani se sfă rîmaseră pe pîrîul Vodnă u, sub zidul cetă ţuii.

Puntea s-a ridicat ş i cei care soseau purtîndu-l pe voievod au fost primiţi cu cinste.

Voievodul a fost urcat în camera din turn.

Tit nu se mai afla, să -i poată pregă ti leacuri ră nitului. în schimb, se cunoş tea priceperea în arta vindecă rii pe care o
avea pustnicul din Bă lteni.

Deodată , domnitorul ş i-a revenit:

— Unde sînt? a întrebat. Ş i unde este Ion?

Aflînd ce s-a întîmplat ş i că va fi chemat pustnicul din Bă lteni, domnitorul a spus:

— N-am nevoie de leacuri. Nu-mi mai sînt de folos. Alergaţi însă ş i mi-l aduceţi aici pe marele ban Ion. Pentru că
am să -i spun...

Voievodul mai rostise cîteva cuvinte, din care cei de faţă nu înţelese-seră nimic.

Tot atunci se vestise că jupîniţa Oltea, că lare, se gă sea sub zidul cetă ţuii.

— Unde se află Ion? îi întrebase fata pe Bucur ş i Mihailo, întîlnindu-i la porţi.

— Mihailo ş i cu mine ne ducem să -l că ută m, îi ră spunsese Bucur. Mă ria sa-i pe moarte. Doreş te să -l vadă ş i să -i
spună ceva...

— Mă ria sa-i pe moarte?

— Totodată dorim să -l aducem aici, de la Bă lteni, pe pustnic, adă ugase Mihailo. Că ci Tit s-a stins din viaţă ...

— Vă însoţesc ş i eu! se hotă rîse Oltea.

Dragostea o purtase pe jupîniţa Oltea tocmai din Bucureş ti, de unde izbutise să scape, după ce otomanii, cu Ali-
beg în frunte, intraseră în cetate. Tot dragostea o sfă tuise încotro să se ducă . Ş i-aş a s-a întîmplat că au ajuns la
timp în pă durea Bă lteni, ca să -i scape de fiare pe pustnic ş i pe Ion.

Oltea i-a picurat în gură bă utura pregă tită de pustnic. Cu degetele sale i-a spă lat ră nile ş i i le-a oblojit. Ş i
să rută rile fierbinţi ale fetei l-au dezlegat de moarte. Sîngele a început să -i curgă prin vinele sleite.

Cînd s-a trezit în braţele Oltei, nu îi venea să creadă :

E ea, sau nu e ea?

— E logodnica ta! i-a gră it Bucur.

Cosiţele Oltei, în lumina fă cliei, stră luceau ca un nimb.

— Ş i Negru, îngrijit de pustnic, s-a înviorat! Te aş teaptă pe tine, tropă ind fericit, în faţa treptelor! a adă ugat
Mihailo.

Ion, ridicat din moarte, l-a îmbră ţiş at pe Negru, ca pe un prieten drag.

Ş i cîntecul ne spune că Negru lă crima sub dezmierdă rile stă pînului iubit.

Voievodul abia mai ră sufla. Spă lat de sînge, el fusese lungit pe-o laviţă aş ternută cu cergi.

O fă clie îi ardea la că pă tîi.

Din cînd în cînd, îş i întorcea cu greutate capul spre uş ă ş i privea.

«Unde e Ion? îi întreba, cu ochii, pe cei din jurul să u. De ce nu vine?»

în sfîrş it, se-aud paş i pe treptele de piatră . Palid, cu faţă suptă , dar mîndru ş i neînfricat, în uş ă se iveş te Ion.

Vîntul urlă să lbatic în jurul turnului.

Vlad îl priveş te pe marele ban Ion.

— Vulturii... încă ... n-au că zut!... murmură el, întretă iat.

Vrea să mai spună ceva. Deschide gura. înghite greu. însă nu izbuteş te.

Ochii lui mari, albaş tri, întunecaţi, i se rostogolesc sub frunte. Face totuş i un semn prin care porunceş te ca Ion ş i
Oltea să vină lîngă el.
Amîndoi se gră besc să îngenuncheze la că pă tîiul lui.

Un firiş or subţire de sînge i se scurge voievodului din partea stîngă a gurii, pe bă rbie. Oltea i-l ş terge cu nă frama.

Voievodul îş i miş că încet braţul ş i îş i aş ază palma lui mare, cu degetele prelungi, pe capetele celor doi tineri.

— Logodna... v-au întrerupt-o duş manii!... Să vă iubiţi mereu!... Pă rinte, i se adresează el fostului trabant devenit
pustnic, uneş te-i prin legă tura nunţii pe aceş ti doi copii. Pe urmă , le voi mai spune... ceva.

Pustnicul slab, bă trîn, cu pletele ş i barba în neorînduială , le cere celor

doi prieteni, Bucur ş i Mihailo, să fie martori. Ţ amblac ţine fă clia. Mă ria sa

e naş .

Dar domnitorul nu mai ascultă slujba care-i uneş te pe cei doi tineri. în minte îş i retră ieş te întîmplarea cînd, pentru
a doua oară , îl întîlnise în bă tă lie, pe begul Evrenos.

Luptîndu-se cu el, se depă rtaseră de locul unde temeiul celor două oş ti încă se înfruntau, pe viaţă ş i pe moarte.

Begul că zuse de pe cal. Mă ria sa îl ridicase ş i-l sprijinise de-un copac.

— Te ură sc, îi spusese begul. De nu ai fi fost tu, de mult s-ar fi-nscă u-nat pe pă mîntul valah puterea otomană . Eu
ş tiu că am să mor. Dar ai să pieri ş i tu. Ş i vreau ca înainte să -ţi destă inui ceva. Să -ţi fac moartea mai grea. Ş i să
porneş ti spre iad cu inima zdrobită !...

în întunericul pă durii, ochii domnitorului Vlad scrutau chipul bă rbos, dîrz, al lui Evrenos.

— Cu-aproape două zeci de ani în urmă , începe Evrenos, sultanul Mahomed a vrut să pună mîna pe singurui tă u
fiu... Ca astfel să te aibă în mîna Să te silească să -l slujeş ti...

Inima domnitorului bă tea nebună . Aş adar, azi, avea să afle ceea ce două zeci de ani nu izbutise să dezlege. Cine
era feciorul lui? Ş i mai tră ia? Unde ş i cum?

— Din Vaiahia, achingiii ne-au adus însă numai o fecioară . Numele ei era Roxana. A fost trimisă în haremul
slă vitului nostru sultan. Ş i un bă rbat, pe nume Brad...

— Fratele Ilincuţei mele, murmură pentru el voievodul.

— Ş tiam că era fratele celei care-ţi nă scuse fiul...

Lui Evrenos i-a scă zut vocea.

— Unde e pîrcă labul Brad?

— L-am chinuit ani îndelungi, însă n-a scos nici un cuvînt.

Domnul întreabă — ş i cu teamă , ş i cu speranţă , totodată :

— Deci n-aţi aflat nici voi nimic?

— Ba da, gîfîie Evrenos, că ruia sîngele aproape i s-a scurs din vine. Deoarece, în temniţă , l-am vîrît, lîngă pîrcă lab,
pe un fiu al lui Vladislav, că ruia îi fă gă duisem scaunul domnesc în Vaiahia, de izbutea să afle taina...

Vlad îl strînge pe beg de umeri:

— Spune-mi mai iute... A aflat-o?

— în ceasul morţii, pîrcă labul crezînd că valahul i-e prieten, i-a mă rturisit totul... Ş i noi am aflat restul... Fiul tă u
este că pitanul... sau... marele ban Ion...

Vodă oftează din adînc...

— Acesta este adevă rul. Mi-I spunea inima de mult...

Tocmai atunci se-apropia Gheorghe, care-l că utase pe voievod.

— Eu ţi-am dă ruit feciorul, horcă ie begul Evrenos, dar tot eu te-am fă cut să -l pierzi... Fiul tă u astă zi va pieri, aş a
cum vei pieri ş i tu...

Vlad îş i desprinde mîinile din umerii lui Evrenos. Ş i otomanul cade mort.

— Scoate un pergament ş i pană . Aprinde, cum ş tii, o fă clie. Vei scrie-ndată un hrisov, gră ieş te domnitorul Vlad
gră mă ticului.

Gheorghe îş i pregă teş te totul. Cerneala însă îi lipseş te. Ş i-o pierduse în bă tă lie. Voievodul îş i desface pieptul, din
care sîngele se scurge.

— înmoaie pana, porunceş te, ş i scrie... că -l numesc urmaş , în scaunul Ţ ă rii Româneş ti, pe mult iubitul meu fiu Ion!

— Ion?... strigă Gheorghe uluit.

— Ion!... îi ră spunde domnul Vlad. Semnez. Ş i tu pune pecetea. Gheorghe a împă turit hrisovul.

îi ţine scara domnului, încalecă apoi ş i el.

Slujba nunţii s-a terminat. Ion o să rută pe mireasă .

în locul cupelor cu vin sînt trupurile sîngerînde. Mă ria sa se zbuciumă ş i se ridică într-un cot:

— Unde e Gheorghe?...

Domnul nu ş tie că Gheorghe se află între cei că zuţi.

— Este aici, ră spunde Bucur, ca să nu-l mai îndurereze. Adevă rat! Era acolo. Dar fă ră viaţă , jos, în cripta din
beciurile cetă ţuii.

Hrisovul îl avea în sîn.

— Aici e Diata... îi arată domnul că pitanului Ion o lă criţă aflată lîngă el. S-o împlineş ti. Ş i, întinzîndu-i cu greu sabia
domnească pe care o ţinuse în pumnul încleş tat, abia mai izbuteş te să murmure: Ş i hrisovul... hrisovul... E scris... cu
sînge... împliniţi... Marele ban...

Cade pe spate ş i se pierde.

— Voievodul nostru a murit!... rosteş te pustnicul încet.

— Ce-i cu hrisovul acela? Nu-nţeleg! rosteş te că pitanul Bucur.

— încă o vorbă de-ar fi spus! murmură gînditor Mihailo. Fostul trabant îngenunchează :

— Să facem slujba pentru morţi!...

Un oş tean soseş te însă atunci să -i vestească domnului că împrejurul cetă ţuii s-au adunat mii de vră jmaş i. în
fruntea lor e Ali-beg.

Vîntul urlă să lbă ticit, prohodindu-i pe domnul Vlad care, cu fă lcile încleş tate, nu poate să se odihnească .

— Mare ban Ion, tu ne conduci! îi cer cu toţii, într-un glas. Umbrele lungi ale fă cliei mîngîie chipul ascuţit al
domnitorului ră pus

de armele duş manilor. De-afară , strigă Ali-beg:

— Predaţi-ni-l pe vodă Vlad, ori mort, ori viu, ş i voi, ceilalţi, puteţi pleca!

Ion îş i ridică sabia.

— Deş i sîntem doar cîţiva oameni, pe mă ria sa nu-l vom da, nici mort cum e, vră jmaş ilor!

— Mai bine ardem cetă ţuia. Pierim toţi sub cenuş a ei! adaugă că pitanul Bucur.

— Ră mîn cu voi! spune Ţ amblac.

Mă tă hă los, sigur de el, pe-un cal scă ldat numai în aur, argint ş i pietre preţioase, cu un coif de oţel pe cap, Ali-beg
a ieş it în faţa oş tirilor otomane.

Un toboş ar bate gră bit.

— Domnitorul valah să cadă aici, în faţa oş tirilor, în genunchi. Ş i astfel să -ş i mă rturisească înfrîngerea ş i umilinţa.
Să jure că se va turci. Numai aş a îl vom cruţa ş i îl vom duce la Stambul. Altminteri îl vom trage-n ţeapă ... mai
ameninţă Ali-beg.

Rece ş i mohorîtă , în zori, cetă ţuia Gherghiţa tace.

Tunarii turci îş i pregă tesc bombardele grele de piatră . Viscolul suflă înă buş it. Un stol mare de corbi pluteş te,
rostogolindu-se în vînt.

— Te socotisem un viteaz, mai tună afară Ali-beg. Da-n loc să vii să te predai ş i să -i scapi pe oş tenii tă i, tu taci,
ascuns în cetă ţuiei...

— Ha, ha, ha, ha!... rîd osmanlîii.

— Sau poate vodă Vlad e mort...

— Poate e mort! urlă turcimea.

Deodată poarta se deschide. Puntea se lasă , scîrţîind. Oastea îş i ţine ră suflarea. Dar nu e domnitorul Vlad. Ci
marele ban Ion, că lare. Nu are nici o armă în mîini.

Un freamă t trece prin mulţime.

— Ce vrei? întreabă Ali-beg. Unde îţi este domnitorul?

Marele ban că lă reş te în trap.

— îl vei vedea numaidecît.

— De ce vii înaintea mea?

— Pentru că astfel se cuvine!...

Ş i, fă ră nici o altă vorbă , Ion scoate laţul ş i-l azvîrle.

Begul se simte tras din ş a. Ion îş i întoarce armă sarul, luîndu-l, tîrîş , pe Ali-beg.

Pînă să -ş i dea oş tirea seama ce s-a întîmplat, Ion ş i ajunge eu Ali-beg pînă la punte.

Spahiii nă vă lesc buluc.

Puntea însă s-a ridicat. Ş i porţile de lemn se închid, cu zgomot mare, după Ion ş i begul luat tîrîş de el.

O asemenea uimitoare ră pire, chiar de sub ochii oş tirilor, nu mai vă zuseră spahiii ş i achingiii niciodată .
— Begul a fost ră pit de Ion!... Să -l salvă m cît mai este vreme. îl vor ucide-n cetă ţuie!... Porniţi!... Trageţi cu
tunurile!.... Nu trageţi, îl lovim pe el!... Alah, ce este de fă cut?... Moarte... Moarte ghiaurilor!...

Lumea se clă tina de zgomot. Vîntul urla, izbindu-se de zidurile cetă ţuii.

Unii doreau să înceapă atacul. Iar alţii să -l întîrzie.

Dar ce se întîmplă sus, în turn? Turcimea toată freamă tă .

Ion l-a adus pe Ali-beg, tîrîş , de barbă , ca pe-un rob.

îi smulge coiful de pe cap ş i îl azvîrle oş tilor.

— Ali-beg stă descoperit, colo, în faţa ghiaurilor! ră cnesc otomanii. Moarte lor!...

O surlă sună ascuţit, sfîş iind pîcla zorilor. Ş i flamura valahilor, cu vulturul de foc pe ea, se ridică încet, în turn.

Ş i iată , apare domnul Vlad! (Pe-ascuns, trupul i-e sprijinit şi de Mihailo ş i de Bucur).

Zorii îngheţaţi îi poleiesc voievodului valah armura. Coiful i-e înalt, stră lucitor.

Panaş ul alb îi fîlfîie.

Ochii lui par îngrozitori din înă lţimea turnului.

Turcimea toată tremură .

— Ş eitan!... Voievodul Vlad!... Priviţi-I! îl are-n gheară pe Aii!... urla spahiii, achingiii ş i ienicerii înfricoş aţi-

Aş a cum îl ză reau de jos, voievodul Vlad pă rea un zeu al dacilor, stră bunii lui.

Marele ban smulge hangerul lui Ali-beg. 1-1 ţine în dreptul inimii.

— Spuneai, îi glă suieş te el, că vrei să -l vezi pe domnul nostru. Ş i voia ţi s-a-ndeplinit. Dar ai uitat că te gă seai pe
un pă mînt ce nu-i al tă u. Ş i că aici, el e stă pînul. Că trebuie să i te-nchini. Să -i să ruţi încă lţă rile. Ş i, fiindcă tu le
porunceş ti hoardelor ce se gă sesc jos, cuvine-se să le ordoni ca să îngenuncheze toţi. Ş i-asemeni ţie să rostească :

«Slavă mă riei sale Vlad, care ş i-a apă rat pă mîntul pînă la ultima suflare!»

— Ş i dacă nu vreau să primesc?

— Vei ispă ş i numaidecît crimele ce le-ai să vîrş it!

— Oastea mea e prea numeroasă . N-o să -i puteţi sta împotrivă ...

— Nici unul nu va fi prins viu. Iar cetă ţuia va fi arsă . Ş i vîntul îi va spulbera cenuş a în inima pă durii...
— De mă scuteş ti de umilinţă , îţi jur că vă dau libertatea!...

— Dacă nu te supui, eu însumi te voi ră pune, Ali-beg, ş i trupul ţi-l voi da la cîini...

— Spune ce trebuie să fac!

— Vei porunci oş tirii tale să pă ră sească această ţară . Iar doi valahi o vor urma. Ş i dacă ei se vor întoarce,
vestindu-ne că oastea ta a trecut peste Dună re, îţi jur ş i eu că vei fi liber...

Ali-beg îş i întoarce chipul că tre oş tirea adunată ş i îş i desface braţele.

Chipul i-e negru, ca robia.

— Spuneţi-mi ce socotiţi voi!...

Oastea priveş te încremenită . Pe urmă , unii încep să strige:

— Alah poate ne-a pedepsit!... Valahii ne-au învins din nou... Dar tu nu trebuie să pieri. Supune-te, astă zi, Aii. Mai
tîrziu, ne vom ră zbuna...

Apoi îngenunchează toţi, se spune în cîntecul stră vechi. îş i pleacă frunţile în ză padă ş i glasurile turcilor umplu
vă zduhul pînă în cer:

— Slavă mă riei sale Vlad, care ş i-a apă rat pă mîntul pînă la ultima suflare!...

Aii se lasă în genunchi în faţa întregii sale oş ti, rostind, cu glasul sugrumat, cuvintele de umilinţa. Barba lui neagră
mă tură lespezile de piatră reci ş i buzele i se lipesc de încă lţă rile lui Vlad.

După aceea, toata oastea îş i strînge iute rîndurile. Se întoarce că tre ră să rit.

Pe urma ei, pornesc că lă ri Bucur ş i soţul să u Mihailo.

Un alt oş tean o ia pe Oltea să o ducă la adă post, într-un loc hotă rît de Ion.

Aii ră mîne sus în turn. De ciudă , îş i muş că buzele.

Sîngele i se scurge în barbă ş i pe veş mîntul aurit.

Priveş te în urma oş tilor care se pierd, în pîcle, în timp ce, pe deasupra lor, zboară un cîrd negru de corbi.

STRĂLUCITOAREA SABIE
Ziua se îngîna cu noaptea, cînd bă trînul îş i ridică fruntea de deasupra foilor pe care scria ş i lă să din mînă pana.
Prin ferestruica îngustă a chiliei privi cerul. Noaptea trecuse pe nesimţite, în timp ce el a tot hă lă -duit pe că ră rile
vremii împreună cu umbrele dragi ş i de mult să vîrş ite din viaţă .
Turla, împurpurată în lumina celor dintîi raze ale dimineţii, mijind de peste munţi, stră pungea bolta. Arsă ,
pră buş ită , rezidită , din nou dă rîmată sub nă vă liri ş i iară ş i reconstruită , turla — în care lui, copil, îi plă cea să se
caţere, ca de sus să poată privi în voie „ţara" — a fost întotdeauna acolo. Aş a o ş tie ei, întotdeauna acolo, ca o
frunte înaltă ş i gînditoare, puternică ş i semeaţă , ce nu a putut fi niciodată definitiv sfă rîmată .

Aici, între zidurile Tismanei, loc de refugiu ş i rezistenţă în vremuri de restriş te, s-au adunat el ş i ai lui de fiecare
dată . Ş i-au oblojit ră nile, ş i-au ascuţit paloş ele, au cercetat din turlă miş că rile vră jmaş ului ş i, redeschi-zînd porţile,
s-au nă pustit, împrospă taţi, cu ş i mai mare dîrzie la luptă .

Cele din urmă neguri se risipesc. Toaca bate mă runţind timpul ş i re-amintindu-le celor din mînă stire că a venit
ceasul utreniei. împinsă de vîn-tul mereu nestatornic al înă lţimilor, ceaţa, în lungi fuioare albicioase, că lă toreş te
alene pe munte. Un bucium ră sună în depă rtă ri, înş tiinţîndu-i pe localnici, în graiul numai de ei cunoscut, că în
ţinut e pace. îş i pot începe în liniş te munca.

Iar clopotul cel mic din turlă , numit, nu se ş tie de ce, Fratele, pă strat în mînă stire încă din vremea celui dintîi ziditor
al să u, că lugă rul Nicodim, a început ş i el să bată . Glasul limpede, melodios, se ră spîndeş te în dulci vibraţii sonore
pe vă i.

Lumînarea era pe sfîrş ite. începuse să sfîrîie. Suflă în ea ş i-o stinse.

Ochii pisarului se îndreaptă acum că tre peretele de ră să rit al chiliei.

Acolo, pe-un aş ternut de brocart roş u, smuls din însuş i veş mîntul faimosului Ali-beg, duş manul atît de înverş unat,
de odinioară , al libertă ţii Va-lahiei, atîrnă o sabie. Din argintul ş i pietrele preţioase ce-i împodobesc mînerul,
ţîş nesc parcă jerbe stră lucitoare de flă că ri.

în perioade de liniş te ca acestea ale domniei vrednicului voievod Nea-goe Basarab, bă trînul scoate sabia din tainiţa
unde-o ţinuse ascunsă , ca ş i diata, ş i-i place s-o pă streze necontenit sub ochi.

Aş a nu va uita niciodată cuvintele aceluia care întruchipa pentru el cea mai fierbinte dragoste de libertate.
Dragoste împinsă pînă la sacrificiul de sine.

Acum e liniş te, însă atunci... Deş i s-a scurs atîta vreme, ochii bă trînului se împă ienjenesc.

Umbre încep să i se fugă rească iară ş i prin minte. Glasuri, ză ngă nit de arme îi ră sună în urechi.

— Ioane!...

Vocea era a ei. Draga sa Oltea.

Adusă tîrîş , pentru că altfel nu fusese cu putinţă , tînă ra femeie — ţinută strîns de doi stră jeri voinici, buni să lupte
cu ursul — încă se mai zbă tea.

Se zbă tuse, de altfel, tot drumul încercînd să se desprindă din legă turi, să -ş i scoată din gură că luş ul ş i să -ş i
înlă ture nă frama cu care-i înveliseră chipul ca să nu se poată vedea cine este.
într-un timp izbutise. îş i desfă cuse o mînă ş i-ş i scosese că luş ul. începuse să strige, numai că , din nenorocire,
tocmai în minutele acelea treceau printr-o pă dure ş i nimeni n-o auzise.

Opriră că ruţa, ş i tustrei se repeziră :

— Ai merita să te ucidem, ră cneau. Eş ti nevasta lui Ion, cel care nu vrea să se supună noii domnii.

Femeia, deş i atît de tînă ră , aproape încă numai o copilă , era voinică ş i mlă dioasă . îi lovi, îi muş că ş i, dacă ar fi
avut amîndouă mîinile ş i picioarele libere, poate ar fi reuş it să scape. Aş a, cei trei bă rbaţi, stră jerii ş i că ruţaş ul, în
cele din urmă o biruiră . îi legară iar mîna, îi acoperiră chipul ş i o azvîrliră la loc în că ruţă .

Ajunş i la palat, după două zile de goană , o tîrîră pe scă ri, fiindcă , deş i îi dezlegaseră picioarele, refuza să urce. Ş i
o aduseră în anticamera domnitorului.

Trecuseră numai cîteva luni de cînd Ţ epeş îş i închisese ochii, în cetatea Gherghiţa. Nu însă mai înainte de a-i fi
încredinţat lui Ion sabia domnească ş i diata. Ş i de a-l fi cununat cu iubita lui, Oltea.

Pentru cei de jos, după reînscă unarea lui Laiotă Basarab-Bă trînul, urmară să ptă mîni ş i luni dintre cele mai grele.
Domnitorul — deş i un urmaş al acelui Basarab-Tihomir, care cu mai bine de un veac ş i jumă tate în urmă asigurase
libertatea ţă rii — asculta de porunca turcilor. Sub ochii lui, aceş tia jefuiau după bunul lor plac.

Atunci că pitanul Ion, dînd glas mîniei poporului, a încă lecat din nou pe armă sarul lui, Negru, ş i, pornind în iureş
prin ţară , a vestit tuturor că se află la el diata lui Ţ epeş . Diată prin care acesta-i chema, ş i după moarte, pe aceia
care-ş i iubeau cu-adevă rat pă mîntul stră moş esc, ia lupta pentru neatîrnarea ţă rii.

Ascultîndu-i cuvintele — cu toate că nu aveau arme, erau flă mînzi, înlă nţuiţi de pă mîntul boierilor, oropsiţi ş i
ameninţaţi cu tot felul de pedepse de otomani ş i slugile domneş ti — o seamă de voinici s-au ridicat, în numele
norodului, ală turîndu-i-se lui Ion. Lupta împotriva lui Laiotă ş i-a stă -pînilor să i otomani ş i-a reluat cursul. .

Plecînd la bă tă lie, Ion îş i lă sase pe tînă ra ş i frumoasa lui soţie la adă postul zidurilor Tismanei, mînă stire aflată într-
un ţinut ai că rui locuitori tră iau încă în duhul lui Ţ epeş .

Aici era în siguranţă . Ş i tocmai fiindcă se ş tia în siguranţă , Oltea cobora uneori în sat, pentru a-i ajuta pe cei îh
suferinţă , ş i mai ales pe copiii să tenilor care-i erau aproape toţi prieteni.

O fetiţă se îmbolnă vise de friguri ş i Oltea se dusese în dimineaţa aceea la ea cu felurite leacuri.

Deodată , în timp ce tînă ra femeie îngrijea copilul, în casă au nă vă lit zdrahonii lui vodă .

Pesemne, o pîndiseră din marginea pă durii, vreme de cine ş tie cîte zile. Oamenii — bă rbaţii ş i femeile din sat —
erau plecaţi pe ogoare. Venise primă vara ş i muncile reîncepuseră .pe cîmp. în sat nu ră mă seseră decît copiii,
bolnavii ş i bă trînii. Iar casa omului a că rui fetiţă se îmbolnă vise se gă sea cam într-o latură a satului, în dosul unui
dîmb.

Unul o apucă pe tînă ra femeie din spate, de grumaz, strîngînd-o să lbatic. Oltea aproape se înă buş i. Al doilea îi
puse că luş ul în gură . Ş i-al treilea o legă de mîini ş i de picioare.
O aburcară pe-un cal ş i porniră , în galop, prin pă dure. Dincolo de pă dure îi aş tepta o că ruţă .

Nimeni, în afară de fetiţa bolnavă , nu prinsese de veste ce se întîm-plase. Iar ea, vă zînd cum o strîngeau pe Oltea
de gît ş i o legau în ş treanguri, de spaimă leş ină .

Cînd fata se trezi, după un ceas sau două , aş a bolnavă ş i desculţă cum era, o zbughi afară ş i începu să strige:

— A fost ră pită jupîniţa Oltea!... Ajutor!... Ajutor!...

Bă trînii ş i bă trînele satului ş i-aproape toţi copiii se îngră mă diră în jurul ei. Nici unul n-avea însă nici o putere.

Fetiţa plîngea cu sughiţuri. Abia de-o puteau înţelege ce povestea despre felul cum jupîniţa Oltea fusese ră pită .

Dar bă ieţii alergară la cîmp să -ş i înş tiinţeze pă rinţii. Un bă rbat încă lecă pe-un bidiviu ş i o porni pe urmele
oş tenilor domneş ti să afle cel puţin unde-o duceau pe jupîniţă . Iar altul, de-asemenea că lare, porni în că utarea lui
Ion.

înş tiinţat că jupîniţa fusese adusă , Laiotă , de bucurie, să ri în jîlţ. Nici nu-i venea să creadă că se putuse împlini o
asemenea faptă dincolo de Olt, unde aproape toţi îi stă teau împotrivă .

Scurt, slab, cu umerii înguş ti, braţele ca niş te fuse ş i o barbă că ră mizie — înspicată cu fire albe — murdară ,
domnul era de-o urîţenie cum rar se întîlnea. Cu toate acestea, cînd voia, ş tia să se facă plă cut. Zîmbea, linguş ea,
minţea, jura, fă ră să pregete, orice ş i pe orice, oricui, în orice împrejurare, numai să -ş i atingă ţelul.

Aş a ş i izbutise să se cocoţeze în scaunul domnesc, jurîndu-i prietenie ş i credinţă , întîi lui Ş tefan al Moldovei, apoi
lui Ali-beg ş i Mahomed al ll-lea. Tot el se bă nuia că pricinuise bvirea prin miş elie a lui Ţ epeş , iar pe oamenii
acestuia, cîţi fuseseră prinş i, îi torturase îndelung ş i-apoi îi spîn-zurase.

Să vîrş ind această faptă neomenească , Laiotă îş i ascultase pe cei trei sfetnici apropiaţi. Unul dintre ei, logofă tul
Tudor din Orboieş ti, era numit în popor Ceapcînul. Celui de-al doilea, Udriş te, fiindcă avea niş te mustă ţi uriaş e, i
se zicea Musteţea. Doar cel de-al treilea, Vintilă , n-avea nici o poreclă . împreună cu aceş tia fusese în pribegie. Ş i
laolaltă se întorseseră . Iar vodă nu fă cea nici un pas fă ră sfatul lor. Fă cuseră deci planul s-o fure pe Oltea, s-o
supună la cazne ş i ea să le destă inuie ceea ce vodă voia să afle cu privire la Ţ epeş .

De la Ion — chiar dacă prin cine ş tie ce întîmplare norocoasă ar fi izbutit să -l prindă — nu puteau nă dă jdui să afle
nimic. îl mai torturase cîndva ş i Radu cel Frumos, fă ră să -i poată descleş ta gura. Dar Oltea era femeie. Sperau că
nu va rezista la caznele în care era atît de priceput Ceapcînul, ş i va mă rturisi unde fusese ascuns trupul fostului
domnitor ş i unde-i pă stra diata Ion.

în popor se credea că acesta încă tră ieş te. «Ţ epeş se gă seş te adă postit undeva! se ş optea pe furiş . Nu va trece
mult ş i va ieş i la lumină . Sabia lui va stră luci iar, biruitoare. Laiotă ş i otomanii vor fi goniţi din ţară .»

Cum să încredinţezi însă mulţimea că Ţ epeş a pierit, cînd trupul să u nu putea fi gă sit?
Să paseră la Gherghiţa ş i în pă durile din jur, dar fă ră rezultat. Iscoadele domneş ti cercetaseră sat după sat ş i
mînă stire după mînă stire, încercînd să -i gă sească mă car pe Bucur ş i Mihailo, cei despre care se credea că
avuseseră sarcina de a ascunde undeva trupul neînsufleţit al lui Vlad.

Dar nu descoperiseră nimic, în afară de faptul că Bucur ş i Mihailo că zuseră ş i ei într-o luptă ş i fuseseră îngropaţi
chiar în tîrgul Gherghiţa.

Iar ceilalţi oş teni ai lui Vlad, luaţi prizonieri de turci, pă straseră taina cu-aceeaş i stră ş nicie.

Acum toate speranţele erau în ceea ce vor izbuti să smulgă prin chinuri de la Oltea.

— Prin slă biciunea femeiască vom afla taina, îl încredinţaseră marii boieri pe vodă .

— La nevoie s-o ameninţaţi c-o vom arde de vie! propusese Vintilă .

— Credeţi?... Credeţi?... tresă ri Laiotă .

— Sigur... fă ră -ndoială , mă ria ta!

— Asta nu-nseamnă că vom cruţa-o, după ce va mă rturisi!

— Dimpotrivă , se încruntase vodă .

Musteţea îl ura pe Ion cum nu mai urîse încă pe nimeni. în ultima bă tă lie, din pă durea Bă lteni, că pitanul îl
smulsese din ş a, apucîndu-l de-un braţ. Aş a, cu braţul sucit ş i gîtul strîmb, îl dusese pînă înaintea lui Vlad,
azvîrlindu-i-l la picioare, în ză padă . De frica să biei domnitorului sau a cumplitei lui ţepi, Musteţea începuse să
plîngă . Plîngea cu sughiţuri în rî-setele celor de faţă , cerîndu-ş i întruna iertare.

— Jur să te slujesc ca un rob, îi fă gă duia lui Vlad. Să -ţi fiu gră jdar la cai, să -ţi cură ţ straiele, încă lţă rile ş i să -ţi
aduc la masă bucatele.

Lui Vlad i se fă cuse greaţă .

— Spurci haina de oştean! Luaţi-I, duceţi-l la Gherghiţa ş i puneţi-l îngrijitor la porci, le poruncise oş tenilor. Numai
aş a ceva i se cuvine unui fricos ca el.

îl luaseră , într-adevă r, ş i îl fă cuseră „boier peste cocini"; dar, cu prilejul

morţii voievodului, cînd pă ră siseră cetatea, oş tenii îl uitaseră la Gherghiţa.

Se furiş ase nu se ş tie cum; izbutise să fugă ş i se reîntorsese în tabă ra lui Laiotă .

— Oş tenii lui Ion m-au luat prins, recunoscuse el. Dar m-am luptat cu ei ş i-n cetate ş i-am reuş it să scap, minţise cu
neruş inare, uitînd să povestească despre trecerea sa pe la cocina porcilor.
înjosirea îndurată , din pricina lui Ion, cel care îl smulsese din ş a, nu o putea uita. Ş i în numele a ceea ce îndurase
voia s-o înjosească ş i el pe Oltea.

— Să ţi-o aduc, mă ria ta, pe soţia lui Ion? întrebă , avînd o lucire de cumplită cruzime în ochi. Să stai puţin de
vorbă cu ea?

— Adu-mi-o!... Adu-mi-o! se învoise vodă , reîntorcîndu-se ş i pră vă lin-du-se în jîlţ.

Bă trînul îş i puse obrazul în palme. Ochii-i că tau în adîncimea timpului.

Trecuseră patruzeci ş i patru de ani ş i, cu toate acestea, retră ia întîm-plă rile de parcă aveau loc în clipele acelea.

— Ioane!

Vocea îi sună din nou în urechi.

în minte se vă zu galopînd pe armă sarul lui, Negru, peste cîmpii, peste dealuri, tă ind de-a dreptul apele, cu ceata
de flă că i după el. Inima îi ardea în piept ş i sabia îi fremă ta la brîu.

Oltea? Ce se petrecea cu Oltea? Oamenii îl înş tiinţaseră că jupîniţa fusese tîrîtă în palat. Ce se întîmplase mai
departe cu ea?

Vodă , ză rind-o, înţepenise în jîlţ. înghiţea în sec ca un peş te care, scos din apă , îş i pierde ră suflarea.

Oltea — cu toate că -ş i avea încă mîinile legate la spate, iar veş mintele îi fuseseră sfîş iate în timpul că lă toriei ş i-al
încercă rii de-a se elibera din ghearele ră pitorilor — se înfă ţiş a ca o adevă rată regină .

înaltă , subţire, ca trasă prin inel, gingaş ă , dar mîndră ş i neînfricată , înaintase pînă lîngă jîlţul lui vodă .

Ş i-n timp ce ea pă ş ea, lui Laiotă i se pă rea că -n sala mare, rece ş i întunecată a palatului se aprinseseră o mie de
fă clii. O fiinţă femeiască cu-a-tîta farmec, chiar într-o ţară ca a lui vestită în femei frumoase, încă nu mai vă zuse.

îi privea ochii, chipul.

— Pieliţa obrazului trebuie să -i fie mai mă tă soasă decît aceea a piersicii. O astfel de femeie mi-aş fi dorit eu de
soţie! murmură .

Laiotă era vă duv. Nici o femeie nu-l iubise, într-atît era de nesuferit în viaţa de toate zilele. Acuma nă zuia spre
Oltea. Că tre cea mai frumoasa dintre toate femeile. Numai că aceasta era soţia lui Ion. Iar de Ion se te mea. Cu Ion
nu era de glumit, oricît se ţinea el de ţanţoş pe tron, orie era de voievod ş i prieten al turcilor.

— Dezlegaţi-o! mormă i.

— S-o dezlegă m? Cum? ră mase nedumerit Musteţea.

— S-o cercetă m legată . Mă ria ta, femeia aceasta este ca o lupoaică turbată ! îş i dete cu pă rerea Ceapcînul.
Dar vodă parcă orbise. Uitase de că utarea ră mă ş iţelor pă mînteş ti ale înaintaş ului să u. Uitase ş i de primejdiile ce-l
pîndeau. Nu mai avea decît un singur gînd: s-o dobîndească pe Oltea.

— Dezlegaţi-o! se ră sti.

Ş i însuş i Musteţea, auzind acest strigă t ş i cunoscînd prea bine ce putea însemna uneori mînia lui vodă , se gră bi s-
o dezlege.

Oltea se simţi liberă . După atîtea ceasuri cît stă tuse legată , mîinile-i amorţiseră . Ş i le frecă domol. Degetele-i
subţiri îş i reveneau pe încetul. Furnică turi uş oare, însă fierbinţi, îi porneau de sub unghii. Se ră spîndeau în sus ş i se
opreau în palme.

— Te-ntreb, ş i nu te-ntreb decît o singură dată — rosti (spre surprinderea tuturor), încruntat, Laiotă — dacă
primeş ti, de bună voie, să ră mîi la curtea mea, să -mi fii ca o nevastă .

— Cum? Cum? se foiră nedumeriţi boierii. Dar cercetarea, mă ria ta? Fusese vorba de altceva. Nu se cuvine s-o
ierţi...

Oltei i se pă ruse, de-asemenea, că n-auzise bine. îndră znea oare Laiotă să -i pună , cu-adevă rat, o astfel de
întrebare? Ei? Soţia lui Ion?

— Ai de ales între a primi de bună voie ceea ce-ţi cer ş i-a te sili, cu biciul, s-asculţi! îş i mă rturisi vodă gîndul pînă la
capă t.

— Dacă este de-ales, îi dete ră spuns Oltea, fă ră a sta pe gînduri, ei bine...

— Ei bine? icni vodă , îngră mă dit în jîlţ ş i cu ochii holbaţi.

— Ei bine, aleg biciul.

Rostise cu atîta nepă sare ş i semeţie cuvintele, încît Laiotă simţi un val de sînge urcîndu-i-se la cap.

— Biciul? Alegi biciul? ră cni. Să fii atunci biciuită aici, în faţa mea. Să vină că lă ul... că lă ul...

îş i ridicase braţele ş i urla:

— Că lă ul... că lă ul... Ş i Oltea să ne mă rturisească tot... tot... Vrusesem s-o cruţ... însă nu merită ... nu.... Nu merită
decît biciul...

Musteţea fă cu un semn. Oş teanul de strajă se repezi. Durară numai cîteva clipe. Atîta că Oltea ş i apucă să smulgă
de la brîul domnitorului sabia ş i-o îndreptă că tre pieptul acestuia.

Straja domnitorului Laiotă era destul de mare. Numă ra peste două sute de oş teni. Cam cincizeci dintre ei erau
turci, ieniceri bine instruiţi, lă saţi lui vodă , spre ocrotire, de Ali-beg. Musteţea strînsese ş i el vreo sută de oameni
dintre veneticii fă ră că pă tîi care colindau, în vremurile acelea nesigure, de după moartea lui Ţ epeş , încoa ş i încolo,
ţara, jefuind ş i nedîn-du-se înapoi nici de la omoruri, cînd întîmpinau vreo împotrivire. Ş i numai restul erau români,
aleş i tot de Musteţea, bob-cu-bob, dintre oamenii boiereş ti sau, cînd erau domneş ti, dintre aceia care avuseseră
toate motivele să se teamă de Ţ epeş . Se ş tia că fostul domnitor îi pedepsise cu asprime pe hoţi, leneş i ş i
mincinoş i. Unii, deş i vinovaţi, scă paseră , fugind de osîndă . Dar, fiindcă mergea zvonul că Ţ epeş nu e mort ş i se va
întoarce curînd, ei încă se temeau că va veni o zi cînd vor fi nevoiţi să -ş i primească ră splata.

Toţi aceş tia se ală turaseră bă trînului Laiotă .

Straja voievodului cel nou era foarte bine înarmată . Cei mai mulţi îş i primiseră armele de la turci. Să biile, suliţele,
scuturile ş i arcurile erau de soi otoman. Aş a încît priveliş tea stră jii cînd se înş iruia la strigarea de dimineaţă ,
înaintea palatului, se vă dea destul de curioasă , cu straie de toate felurile, dar cu arme, scuturi ş i coifuri otomane.
Ş i, pe straja aceasta, aş a cum era ş i cum nu era, se bizuia, pentru siguranţa lui, Laiotă .

în clipa cînd primise vestea despre ră pirea Oltei, Ion avea în preajmă numai doi oameni. Ceilalţi să vîrş eau un atac
asupra convoaielor de aprovizionare turceş ti.

Fostului că pitan al lui Ţ epeş îi revenise în acele zile îndatorirea de a pă trunde, singur, în lagă rul otoman din
pă durea Cocoanele ş i de a pune acolo foc unui depozit de arme. îmbră cat turceş te, Ion pă trunsese în lagă r,
dă duse foc depozitului ş i se reîntorsese cu bine.

— Ş i unde-a fost dusă Oltea?

— în palatul lui vodă .

Ion îş i schimbase, cît ai clipi, îmbră că mintea, punîndu-ş i-o pe cea valahă , ş i să rise pe Negru.

Ş tia că garda palatului era mai mare ş i bine înarmată , că ală turi de oş tenii lui Laiotă erau turcii. Ş i nu voia să pună
pe nici unul din cei doi oameni ai să i în primejdie. Aici nu mai era la mijloc ţara. Cînd era vorba de ţară , le putea
porunci. Dar pentru sine ş i soţia sa n-avea dreptul acesta. Dacă ei vor voi să -l ajute erau liberi s-o facă . El însă nu
le va cere, ş i cu atît mai mult nu le va porunci nimic.

Să ri deci pe cal, fă ră să rostească nici un cuvînt, ş i porni.

Negru era un fugar stră lucit. Niciodată vreun alt cal nu-l putuse întrece în iuţeală . Numai că de data aceasta, ca ş i
cum ar fi simţit ş i el cît de mare era primejdia în care se gă sea Oltea, nu fugea, ci zbura. Picioarele-i subţiri ş i
nervoase, cu copitele mici, aproape nu atingeau pă mîntul. Să rea peste movile ş i ş anţuri, se strecura prin desiş uri,
se avînta în rîuri ş i lacuri. Necheza din cînd în cînd uş or, întorcîndu-ş i puţin, cu duioş ie, capul că tre stă pînul drag, ş i
gonea mai departe, parcă din ce în ce mai repede.

Cei doi tovară ş i de luptă ai lui Ion, vă zîndu-l pe că pitan încă lecînd ş i pornind, nu ş ovă iră . Să rind pe cai, îl urmară .

Pe unde treceau, locuitorii îi recunoş teau lesne. însemnul: vulturul roş u cusut pe pieptare ară ta limpede cine erau...

— Ce s-a întîmplat?

Din goană , cetaş ii lui Ion ră spundeau:

— Jupîniţa Oltea a fost ră pită ş i, fă ră -ndoială , vodă are de gînd s-o supună la chinuri, pentru a-l sili pe că pitanul
nostru să nu-mplinească diata lui Ţ epeş .

— Aş adar, acesta-i adevă ratul chip al lui Laiotă ? se mîniau oamenii. Nu-i ajunge nevrednica lovire a fostului domn
ş i trecerea sa cu oastea de partea vră jmaş ului? Vrea să se ră zboiască ş i cu femeile. Bă rbaţii din această ţară , de
cînd sînt ei pe lume, s-au ferit să nă pă stuiască femeile. Femeia e trup sfînt, pentru că ea poartă ş i aduce pe lume,
în dureri, pruncii, prin care durează ş i ne-nmulţeş te neamul. Ş i cum să cutezi a ră pi o femeie pentru a o chinui, ca
să -i sileş ti bă rbatul să nu se mai ridice în numele dreptă ţii? Mai râu ca otomanii se poartă noul domn.

în palat, Oltea fusese prinsă de gît cu un arcan repezit pe la spate de că tre un oş tean ş i altul îi întinsese o suliţă la
picioare.

Cel dintîi trase cu putere arcanul. Tînă ra femeie se împiedică de suliţă . Că zu. Oş tenii se repeziră . O legară iară ş i
de mîini ş i de picioare. Ş tiau că altfel n-ar fi putut s-o stă pînească . Ş i o tîrîră pe lespezi pînă la picioarele lui Laiotă .

— Ei, iată -te, viteazo! Ce ţi-ai închipuit? Că mă vei putea ră pune? Minte neghioabă de femeie ce eş ti! Voievodul
ţipa. Glasul, ră guş it mai înainte, i se subţiase. Că lă ul! Să vină mai repede că lă ul! Nu-i place iatacul domnesc? O
să -i placă mai mult biciul.

Că lă ul, voinic, avînd un ochi scurs, cu o zeghe cenuş ie pe spate ş i încă lţat numai în niş te ciorapi groş i de lînă , se
apropie, pă ş ind uş or ca o pisică , ţinîndu-ş i biciul gata pregă tit să lovească .

Boierii fierbeau, neră bdă tori.

Vodă fă cu un semn, ş i Oltea fu întoarsă cu faţa în jos.

— Să fie biciuită ! porunci Laiotă .

— Ioane! strigă în clipa aceea Oltea.

Chemarea îi pă trunse pe toţi cei de faţă în urechi ca un pumnal. „Unde era Ion?"

— Ioane! îş i repetă chemarea tînă ra femeie. Era sigură , absolut sigură că Ion trebuia să fi aflat de soarta ei ş i va
veni s-o scape. îl ş tia în stare de cele mai neînchipuite îndră zneli. Niciodată nu se îndoise de el. Ceea ce oricui
altuia nu i-ar fi stat în putinţă , el izbutea să fă ptuiască .

— Ioane! strigă pentru a treia oară .

în sală se fă cuse tă cere. Vodă clipea din ochi iute. Bă rbia îi clă nţă nea. Numele vestitului că pitan, luptă tor în
numele norodului ş i al diatei lui Ţ epeş , îi înfiora pe toţi.

— Oltea! ră spunse o voce bă rbă tească , limpede ş i sonoră de-afară .

Ş i tot atunci se auziră cai nechezînd ş i zgomote de luptă .

Ion ş i vîrtejul ce-l urma, într-adevă r, ş i ajunseseră la porţile palatului.

Din întîmplare, tocmai cu cîteva minute mai înainte se schimbase straja. Portiţa cea mică era încă deschisă .
Că pitanul descă lecă . Se nă pusti în ogradă , însoţit de cei doi cetaş i. începură lupta cu straja. Că pitanul, cu sabia în
mînă , le ţinea piept stră jerilor, în timp ce flă că ii lui tră geau drugii ş i învîrteau roata. Roata dezră suci lanţul. Porţile
cele mari se deschiseră .

Chiuind, dinspre marginea Dîmboviţei nă vă li ş i restul de flă că i care se strînseseră pe drum în urma lui Ion.

Lupta se înteţi. Ră niţii începură să se pră buş ească în ţă rînă ori să sprijine zidurile. Paguba, încă de la primele
lovituri, se vă zu destul de mare de-o parte ş i de alta. Dar nimeni nu dă dea înapoi. Stră jerii boiereş ti, pentru că
aceasta le era datoria ş i de-aceea erau plă tiţi, iar flă că ii care-l urmaseră pe Ion, din cumplita mînie ce-i mistuia în
faţa silniciei lui vodă .

Prinzînd de veste ce se întîmplă , otomanii — care erau adă postiţi în odă ile cele bune din spatele palatului, în
vreme ce românii n-aveau parte decît de odă ile proaste ş i pe jumă tate îngropate în pă mînt din fundul curţii — îş i
înş fă cară armele. în rînduri strînse, de cîte cinci, porniră în fugă spre porţi. Atîta că sapele, coasele, custurile ş i
ciomegele flă că ilor se dovediră a fi mai vrednice decît oţelurile să biilor turceş ti sau decît să geţile din cucurele lor.

O ură veche ş i înnodată cu prea multe amaruri le dă dea puterea de a-ş i izbi fă ră cruţare duş manii. Oasele
sfă rîmate trosneau. Trupurile asupritorilor erau stră punse, tă iate ori scurtate de capete.

Luptînd, Ion ajunse pînă lîngă zidul pridvorului.

Aici îi fu dat să audă strigă tul Oltei. O dată , de două ori, de trei ori.

Ră spunse.

Geamurile de la fereastra lată din stînga să lii de primire plesniră ş i Ion apă ru înă untru.

Cu o lovitură doborî că lă ul. Cu alta mă tură pe toţi, boieri ş i oş teni, pînă lîngă ziduri.

Laiotă înţepeni. Bă rbia nu-i mai clă nţă nea. Dar, în schimb, se uita prosteş te la Ion. Ră suflarea din pieptui îngust îi
pieri. Glasul i se stinse. Se adună în scaun ş i se fă cu mic cît un pumn.

— Ion! murmură .

— Ion! rîse că pitanul în timp ce cu sabia tă ia legă turile în care-i fusese cetluită soţia.

Oltea se ridică .

— Cruţă -mă ! urmă vodă , ş i poţi să pleci cu Oltea, liber. Sînt unsul lui Dumnezeu, nu uita!

— Eş ti unsul diavolului, îi ră spunse Ion, ucigaş de domn ş i vînză tor de ţară .

— Nu eu!... Nu eu!... protestă vodă . Nu eu l-am ucis pe Ţ epeş .

— Dar cine?
— Nu ş tiu... îţi jur că nu ş tiu...

— Numai că din îndemnul tă u...

— Nici din îndemnul meu... Aş a s-a întîmplat...

Totul se petrecuse atît de repede, încît nici boierii, şi nici stră jerii nu apucaseră să facă vreo miş care în ajutorul
domnului lor.

Zgomotele luptei ră sunau acum din pridvor. Uş a fu izbită cu putere. Ş i un mă nunchi de flă că i, cu ciomegele ş i
coasele în mîini, pă trunse în încă pere.

Boierii ş i stră jerii îş i ridicară la rîndul lor armele, dar, numaidecît, sub asaltul flă că ilor, se dă dură învinş i.

Vodă îş i puse barba în piept ş i gemu. Simţi un nod în gît...

Ion vrusese să -l apuce de barbă , să -l ducă în pridvor ş i să -l arate mulţimii. Dar i se fă cu silă . Acesta fu norocul lui
Laiotă ş i numai astfel scă pă în acea zi de ruş inea de-a fi tîrît de barbă ş i ară tat astfel oş tenilor lui.

Jos, în ogradă , aproape toţi otomanii fuseseră ră puş i sau ră niţi. Mercenarii venetici se ascunseseră prin cele mai
tainice colţuri. Ba chiar pînă ş i oş tenii domneş ti, aleş i de Musteţea cu-atîta grijă , copleş iţi de mulţimea ş i
încrîncenarea celor care-l urmaseră pe Ion, erau aproape cu toţii învinşi.

Cetele de rezervă se gă seau adă postite într-o pă dure învecinată , la Do-bra. Dar cine să le vestească ? Un oş tean,
care încercase să sară zidul din spate, să treacă Dîmboviţa înot ş i să ajungă în pă dure, fusese prins ş i ză cea legat
fedeleş .

în sala de primire, boierii ş i stră jerii erau încolţfţi ş i că tau, îngroziţi, că tre uş iţa scundă din spatele jîlţului domnesc
pe unde-ar fi putut scă pa.

în drumul lor se afla însă Ion. Ş i cum să treci de Ion? Nu ş tiau dacă el îl va ucide pe vodă sau nu! Ş i dacă nu le va
veni ş i lor rîndul!

Dezgustat pînă în adîncul sufletului, că pitanul privi în jur.

— Destul! porunci.

încetul cu încetul, lupta se potoli, dar boierii ş i stră jerii încă stă teau cu braţele ridicate în semn de supunere. întreg
palatul domnesc că zuse în mîinile ră zvră tiţilor.

Aş a ceva nu se mai petrecuse încă niciodată în Ţ ara Românească . în ogradă , mulţimea începuse să se adune. Ion
ieş i în pridvor, avînd-o lîngă el pe Oltea. Mulţimea se bucură :

— l-aţi învins! Oltea a fost eliberată . Vodă ar trebui pedepsit cu biciul în locul ei...

— De l-aţi vedea! rîse iar Ion.

Pe Laiotă îl mai prinsese ş i un tremur care nu-l mai lă sa. Nu se mai putea nici mă car ridica din jîlţ.

— Să ş tiţi că moare vodă !

Lui Ion i se aduseră caii. împreună cu Oltea, urmat de voinicii lui ş i de toţi ceilalţi flă că i, porniră în galop.

Vraciul curţii, Tudosie, un că lugă r caterisit, care îl însoţise pe Laiotă în timpul refugiului, chemat de Vintilă , veni în
sala de primire ş i porunci să se pregă tească toate cele de trebuinţă pentru a-i lua domnitorului sînge.

Pisarul, bă trînul Evghenie, fostul viteaz că pitan ş i mare ban de Tismana, Ion, îş i trecu mîna peste ochi. Umbrele
pieriră . Glasul cel neuitat al Oltei i se topi în urechi. La fel galopul să lbatic al cailor ş i chiuiturile flă că ilor.

Ba nu. Galopul încă ră sună . O chiuitură la fel. Continuă să viseze cu ochii deschiş i?

— Bunicule!

Se ridică de la masă ş i privi prin ferestruică . Inima i se înveseli.

— Vlă duţ!

Se gră biră să iasă pe uş a scundă .

Bă iatul, însoţit de cîţiva prieteni de vîrsta lui sau doar puţin mai mari, soseau că lă ri, în galop. Pentru o clipă , se
revă zu pe sine, cu aproape ş ase decenii în urmă , intrînd în curtea mînă stirii cam în acelaş i fel.

Pisarul îş i deschise braţele. Bă iatul să ri de pe cal ş i se repezi la pieptul lat ş i primitor al bunicului.

— îmi sfă rîmi oasele!

Aş a era: cu toată dragostea ce i-o purta nepotului, singurul din toată familia ră mas în viaţă , Evghenie îl strîngea în
braţe atît de puternic încît era aproape gata-gata să -l înă buş e.

— Bine-ai venit!

Pisarul se dă du de-o parte ş i îş i mă sură din priviri nepotul. Era mîndru de el. Vlă duţ crescuse înalt, subţire,
mlă dios. Ş i cu toate că abia ieş ea din copilă rie, era de-o voinicie ş i-o agerime fă ră pereche.

îl învă ţase — aş a cum, odinioară , îl învă ţase ş i pe el acela care îl crescuse — să lupte cu sabia, cu buzduganul, cu
lanţul ş i arcul. Iar cînd gonea, că lare, cu sabia în mînă ş i pletele revă rsate pe umeri, peste cîmpii ş i dealuri, pă rea
— cel puţin aş a pretindea stareţul mînă stirii, Calist — un Fă t-Frumos al dreptă ţii.

— Vlă duţ! Intraţi...

Bă ieţii se strecurară , tă cuţi, în chilie.

— Aş ezaţi-vă !
Sfioş i, luară loc pe laviţa ce mă rginea peretele de lîngă uş ă .

Singur Vlă duţ ră mase în picioare lîngă jîlţul bunicului.

— Vezi, în dulă piorul de lîngă fereastră , îş i îndemnă acesta nepotul, se află un să culeţ cu nuci cură ţate ş i-o oală
plină -ochi cu miere. îmbie-ţi prietenii să se îndulcească . Ş i povestiţi-mi apoi ş i mie ce-aţi vă zut ş i ce-aţi aflat pe
unde-aţi fost...

Vlă duţ desfă cu duiă piorul. Scoase dină untru atîtea stră chini ş i linguri de lemn cîţi bă ieţi erau în chilie. Puse în
fundul fiecă rei stră chini cîte un pumn de miez de nucă . Deasupra turnă miere. Stră chinile ş i cîte o lingură din lemn
de tei le întinse prietenilor. Mîncară . Ş i fiindcă gurile li se îndulciseră , Vlă duţ aduse ş i un ulcior mare, înflorat, cu
apă . Bă ieţii sorbiră cu sete ş i plă cere apa gustoasă ş i rece ca gheaţa, de munte. Iar limbile începură să se dezlege.

Vlă duţ ş i bă ieţii fă cuseră o că lă torie, că lare, pînă la Tîrgoviş te. Prietenul cel mai bun al lui Vlă duţ, Teodosie, fiul
marelui, înţeleptului ş i învă ţatului domn Neagoe Basarab, îl poftise de curînd la palat pentru o mai îndelungată
petrecere. în ră vaş ul trimis la Tismana, Teodosie îi scrisese că s-ar bucura dacă Vlă duţ ar veni însoţit ş i de cîţiva
bă ieţi din sat.

Pe bă ieţii aceş tia, Teodosie îi cunoscuse la începutul verii,jcînd ş i el îl vizitase pe Vlă duţ la Tismana. împreună
cutreieraseră , că lă ri, munţii, vîna-seră să lbă ticiuni, pescuiseră , culeseseră bureţi în pă dure, dormiseră laolaltă în
bordeie de cetină sau în că piţe de fîn ş i vremea se scursese uş or ş i plă cut.

Teodosie învă ţase cu acest prilej vechi cîntece olteneş ti de petrecere sau de luptă . Ş i cu toţii stră bă teau plaiurile
cîntînd.

Spre deosebire de alţi mulţi stă pînitori ai lumii, care îş i ţineau odraslele departe de popor, Neagoe Basarab credea
că este înţelept ca fiul lui, moş tenitorul scaunului domnesc, să fie cît mai des în mijlocul acelora care, peste un
anumit timp — cînd el însuş i se va să vîrş i din viaţă — aveau să -i fie supuş i. Iar prietenia dintre nepotul mult-
încercatului că pitan Ion — acum pisarul Evghenie — ş i iubitul să u fiu îi era pe plac.

— Teodosie v-a fost o gazdă bună ? întrebă bunicul.

— Cum nu se poate mai bună , mă rturisiră bă ieţii. Am fost primiţi ş i os-peţiţi ca niş te prinţi. O dată am prînzit
chiar la aceeaş i masă cu mă ria sa Neagoe, doamna Miliţa-Despina, domniţele Ruxandra ş i Stana, împreună cu
prietena lor ş i-a noastră a tuturor, Mă dă lina...

— A... Mă dă lina! se bucură pisarul. A fost poftită ş i ea?

Vlă duţ se împurpură :

— A fost poftită ş i ea. Numai că ...

Pisarul îş i ridică , neliniş tit, fruntea:

— Numai că ?...
— Mă ria sa Neagoe prînzeş te, în ultima vreme, mai mult singur. Asta poate fiindcă munceş te prea mult. Are
nevoie de liniş te. Zoreş te să -ş i ispră vească cartea de învăţă turi pentru feciorul să u ş i prietenul nostru Teodosie.

— Cartea aceasta cred că va însemna pentru viitorime cea mai de seamă scriere din cîte s-au ivit pînă azi pe
pă mîntul nostru, le spuse bă ieţilor pisarul. Mă ria sa mi-a vorbit ş i ultima oară cînd ne-am întîlnit despre ea cu
multă însufleţire. Dar ziceţi că e ostenit?

— E foarte ostenit... Totuş i, spune că nu vrea să -ş i închidă ochii înainte de-a sfîrş i cartea.

— Cum, să -ş i închidă ochii? se neliniş ti ş i mai mult bunicul. Mă ria sa Neagoe se simte mai ră u decît înainte?

— Teodosie ne-a destă inuit că pă rintele lui nu se mai odihneş te aproape deloc. Iar cînd îl fură somnul, se
zvîrcoleş te-n pat, are visuri urîte ş i se trezeş te muiat în sudoare.

— Asta nu-mi place. Nu-mi place deloc...

Bunicul îş i desfă cu la gît anteriul. Ră suflă adînc. Ş i ochii i se îndreptară spre sabia lui Ţ epeş . Ş tia că există un mare
pericol. Pericolul se numea Mehmed-beg.

Afară , ziua senină de septembrie era din ce în ce mai încă rcată de lumină .

— Bine, bă ieţi, încheie bă trînul. V-aţi îndulcit. Duceţi-vă acum ş i spă la-ţi-vă , cură ţaţi-vă trupul ş i straiele de praful
drumului. Ş i pe urmă culca-ţi-vă . Sigur că sînteţi osteniţi ş i aveţi nevoie de un somn straş nic. Iar tu, Vlă duţ, după
ce te-ai odihnit bine, întoarce-te, ca să mai stă m puţin laolaltă de vorbă .

— Mi-ai fă gă duit, bunicule, că ai să -mi destă inui odată ce scrii, ziua ş i noaptea, acolo, pe foile albe...

Vlă duţ se culcase, dar nu avusese liniş te să doarmă decît foarte puţin. Plă cerea de-a sta de vorbă cu bunicul
întrecea nevoia de somn, după atî-tea osteneli ale drumului. Se trezise ş i, împrospă tîndu-se din nou cu apă rece,
se reîntoarse în chilia bă trînului.

— Ţ i-am fă gă duit ş i mă voi ţine de cuvînt. încerc să -nfă ţiş ez cît mai curat ş i mai adevă rat ce s-a întîmplat după
moartea marelui Vlad, voievodul pe care potrivnicii să i l-au numit Ţ epeş . L-au numit astfel în duş mă nie ş i
batjocură . Numai că umbra sa, acolo unde-o fi, nu are pentru ce se ruş ina de-această poreclă . Dimpotrivă .
Meş teş ugul tragerii în ţeapă era al vră jmaş ilor, nu al să u. De ei a fost nă scocit. Ş i împotriva lor se cuvenea a fi
folosit, pentru ca, ş tiind ce-i aş teaptă , să se lepede de el. Mie nu mi-a plă cut să vă d oamenii murind în ţeapă . Dar
ce nu-mi place mie este una, ş i datoria unui domn pentru binele ţă rii sale este alta! Crezi tu că mă ria sa Neagoe
Basarab — care este un domn blînd, milos ş i înţelegă tor — dacă va fi lovit, iar supuş ii lui siliţi să -ndure ţeapa, n-ar
ră spunde la fel? Ş i nu uita, Vlă duţ, ca lumea, acum ş aizeci ş i patru de ani, cînd s-a urcat în scaun mă ria sa Vlad,
era mai altfel alcă tuită decît azi. Ş i Ş tefan cel Mare, ş i regele Mateiaş Corvinul, ş i mulţi alţi principi ş i regi au tras în
ţeapă . Aş a au fost vremurile. Ş i astă zi este crudă lumea în care tră im. Atunci însă era ş i mai crudă . Mahomed al ll-
lea, cuceritorul Constantinopoiului, îş i fă urise planul de-a lua în stă pînire întreg Apusul. Pentru aceasta trebuiau
înrobite mai întîi neamurile ce-i stă teau în cale. Ori, el ş tia că unul dintre mijloacele care ajută în cea mai mare
mă sură la înfrîngerea celui pe care-l ataci este înfricoş area lui. Un om cuprins de spaimă încetează să se mai
împotrivească , ş i se predă . Ş i tot el mai ş tia că sabia fă ră mîner ca ş i toporul fă ră coadă nu-s bune de nimic. Ca
să poţi lua în stă pînire un neam ai nevoie de vînză tori. Oriunde ş i oricînd s-au gă sit, pe lîngă cei mulţi ş i buni, ş i-
asemenea nevrednici. Sultanii s-au slujit, în toate ţă rile unde-au pă truns cu de-a sila, de-aceia care au fost gata —
din slă biciune, frică sau tică loş ie — să devină cozi de topor. Aş a s-a întîmplat, din nefericire, Vlă duţ, ş i la noi...

— Dar aceş tia cred că sînt puţini, chiar foarte puţini, bunicule...

Vlă duţ îl privea întrebă tor pe bă trîn. Aş tepta o recunoaş tere a cuvintelor rostite de el. Bunicul dă du mînios din
cap:

— Adevă rat, sînt puţini. Numai că în spatele lor se gă seş te uriaş a putere armată a împă ră ţiei turceş ti...

Mahomed al ll-lea nu mai era de mult tînă r. Tră să turile, odinioară atît de fine, i se aspriseră . O cumplită boală îl
mă cina. Peste ochii apoş i pleoapele i se coborau grele. Trupul i se îngroş ase ş i se muiase. Uneori în mîini ş i
picioare avea un fel de tremur. Atunci se înfuria groaznic pe soarta care-i dă duse în viaţă atîta putere asupra
oamenilor ş i, totodată , atîta slă biciune ş i suferinţă în trup.

în momentele acelea, simţea nevoia să se ră zbune pe cineva. Ş i fiindcă soarta nu era o fiinţă omenească pe care
s-o poată pedepsi după plac, se ră corea lovindu-i pe cei care-i ieş eau întîmplă tor în cale.

De-aceea, fiindcă niciodată nu se ş tia cînd sultanul îş i va ieş i din fire, oricine se afla în faţa lui tremura.

— Ridicaţi-vă ! le porunci cu vocea lui stinsă boierilor care-i să rutaseră papucul ş i stă teau acum cu bă rbile lipite de
marmura stră lucitoare a podelei.

Stră jerii harapi, cu trupurile lucioase pe jumă tate goale, îş i dezveliră dinţii ş i îş i simţiră paloşele late ş i bine ascuţite
să ltîndu-li-se parcă de la sine în mîini. La o anumită miş care din cap a sultanului, trebuiau să -i în-ş face pe cei din
faţa lui ş i să le reteze grumazurile.

Boierii îş i ridicară încet frunţile, ră mînînd însă prevă ză tori în genunchi, cu poalele anterielor întinse pe podele ş i
palmele împreunate ca pentru rugă ciune.

Nu îndră zniseră să rostească nimic, aş teptînd ş i celelalte porunci sau întrebă ri ale sultanului.

Acesta însă tă cea, cu ochii aproape în întregime închiş i, ca ş i cum ar fi aţipit.

Boierii nu ş tiau ce să facă . Nu ş tiau nici dacă Mahomed le va mai adresa vreun cuvînt în ziua aceea ş i nici ce va
urma.

Din partea dreaptă a să lii unde se afla, Ali-beg, acela care-l îndemnase pe noul domn, Basarab cel Tînă r — fiul lui
Basarab al doilea — să -i trimită o solie sultanului, le fă cu un semn aproape nevă zut din ochi. Să ră -mînă în
genunchi ş i s-aş tepte.

Dar deodată , pe neaş teptate, sultanul vorbi.

— Ş i pentru ce-aţi venit? îi întrebă pe boieri, dar atît de încet încît aceş tia fură nevoiţi să -ş i ascută asemeni unor
iepuri urechile, ca să nu scape nici un cuvînt.
Lui Stanciu, cumnatul lui vodă , că petenia soliei, îi încetase parcă inima să -i bată . Dacă sultanul se supă ră , pe
negîndite, auzindu-l ce ră spunde, îi numeş te pe boieri «haini», ş i totul s-a terminat.

îş i fă cu cruce repede cu limba ş i, zicîndu-ş i în sine: «Fie ce-o fi!» ră spunse:

— Mă ria sa Basarab cel Tînă r ţi se aş terne covor la picioarele lumină ţiei tale, ca un rob al stră lucirii tale ce-ţi este,
ş i te imploră să -l ierţi pentru ceea ce a fă ptuit la-ndemnul lui Ş tefan al Moldovei.

— L-a izgonit din scaun pe Laiotă Basarab-Bă trînul, după ce acesta tocmai trecuse de partea noastră , puse paie pe
foc marele vizir.

— Aş a e, dar planul a fost al lui Ş tefan. Ş i l-a silit pe mă ria sa Basarab cel Tînă r, stă pînul nostru, să -i dea ascultare.

— Cum putea să -l silească ? îi întrebă vizirul.

— Putea, deoarece stă pînul nostru a gă sit gă zduire la Ş tefan, în vreme de restriş te! glă sui gros ş i boierul Neagoe
de la Craiova.

Acesta vorbea de obicei scurt ş i nu era mare meş ter în solii. Domnitorul îl trimisese doar împreună cu Stanciu,
fiindcă era unul dintre marii boieri cei mai bine vă zuţi ş i mai ascultaţi din Oltenia (ori Vaiahia Mică , aş a cum
numeau uneori cei din afară , pe atunci, ţinutul de dincolo de Olt al Ţ ă rii Româneş ti). Ş i pentru că fusese împotriva
lui Ţ epeş .

Sultanul tă cea. Penele de struţ, legate între ele ş i formînd un fel de evantai enorm, cu care un alt stră jer harap îi
fă cea vînt, fîş îiau. Era toropitor de cald. Pe sub anterie, boierii — ca ş i toţi sfetnicii sultanului — simţeau curgîndu-
le ş iroaie de sudoare. Marea susura dulce. O muzică discretă , orientală , ră suna de undeva, de departe, dintr-un loc
ascuns. Mahomed iubea mult muzica, după cum iubea ş i pictura. Muzica, mai ales, îi liniş tea nervii destul de
zdruncinaţi. în ce priveş te pictura, îş i alcă tuise o mare galerie de tablouri, pe care le privea uneori zile întregi.

— Ş i dacă Basarab al vostru cel Tînă r, gră i, în sfîrş it, sultanul, nu-ş i va pă stra jură mîntul? Este ş i el valah. Ş i-i
cunosc pe valahi. Pînă ş i Laiotă Basarab-Bă trînul, care-mi jurase tot aici, la picioarele mele, credinţă , cînd a fost
izgonit din scaun nu ş i-a că utat refugiul la mine, ci dincolo de munţi. Ce mai ziceţi de asta?

Sultanul pă rea că ostenise vorbind. Obrazul i se fă cuse livid.

— Ziceam, dacă -mi îngă duie lumină ţia ta, glă sui după o scurtă pauză Stanciu, că stă pînul nostru îţi va ră mîne
credincios. Stă m în această privinţă chezaş i eu ş i banul Neagoe, cu capetele noastre. Mă ria sa Basarab cel Tînă r,
cu cîteva mii de oameni, este, de-altminteri, gata, aş a cum i-ai cerut, să -i urmeze pe comandanţii turci: slă viţii Ali-
beg, aici de faţă — acela care ne-a sfă tuit, ş i bine ne-a sfă tuit, să -ţi că dem la picioare — ş i fratele să u
Skenderbeg, în expediţia pe care-o pregă teş ti spre Transilvania. Oş tenii domneş ti vor spă la cu sînge marea
greş eală a stă pînului nostru de a-i fi dat ascultare lui Ş tefan...

Mahomed ş tia că , într-adevă r, în boierii aceş tia doi se putea încrede. Ei sprijiniseră , încă de la început, politica
bunelor legă turi cu imperiul turcesc.
— Bine, ră spunse el, bine... Spuneţi-mi, însă , care este starea de lucruri din ţară ? Domneş te liniş tea? Ce gîndesc
boierii? Sînt ei cinstiţi în hotă rîrea de a mi se supune, sau ba? Dar poporul de rînd din Vaiahia? Pe el ne putem
bizui?

Vorbise din nou prea mult ş i era atît de istovit încît pe piele îi apă ruseră niş te pete de culoarea ş ofranului.

Stanciu îş i ridică o mînă , o duse apoi la inimă :

— Slă vite padiş ah, dă -mi voie să -ţi jur că noi, marii boieri, dorim din tot sufletul ca ţara să ră mînă sub oblă duirea
lumină ţiei tale. Cuvîntul nostru este ascultat de domnitor. Aş a că , în privinţa boierilor, nu-ţi face nici o grijă . Mai
ră u e cu poporul de rînd...

— Este nemulţumit. Se miş că . Ş i că pitanul Ion porneş te mereu în fruntea ră zvră tiţilor, potrivit diatei lui Ţ epeş ,
rosti, veninos, printre dinţi, Ali-beg.

— Că pitanul Ion? Sultanul se trezise din somn. Glasul sleit de pînă atunci i se întă ri. Se smuci cu atîta vigoare, că
turbanul uriaş de pe cap i se clă tină ş i fu gata să -i cadă . Că pitanul Ion? repetă . Tot mai tră ieş te?

Pînă cînd? L-arn avut o dată în mînă ş i i-am dat drumul. N-am ş tiut că poate fi pe lume un asemenea diavol. Mi l-
a ră pus pe Radu. Pe Radu cel Frumos eu îl crescusem. Deş i feciorul lui Vlad Dracul, ş i fratele lui Ţ epeş , pe mine mă
slujea. îmi era credincios. Ş i eu ţineam la el. (De cîte ori îi ieş ea din gură cuvîntul eu, ochii sultanului stră luceau.) Iar
ostile sale au fost gonite peste Dună re de-acest că pitan al lui Ţ epeş .

Ali-beg că zu ş i el în genunchi.

— Lumină ţia ta, zise el. îmi va plă ti într-o zi...

Sultanul îl privi crunt. Ochii apoş i îi sticliră . Ali-beg tresă ri.

„Dacă îmi va tă ia acuma capul?!" gîndi.

Sultanul îş i ş i reîntorsese însă privirile de la el ş i le îndreptase că tre boieri:

— Vă cer să mi-l prindeţi, în sfîrş it, mă car după atîta timp, pe că pitanul Ion. Ali-beg vă va ajuta...

— Mă voi stră dui, lumină ţia ta, strigă acesta, izbindu-se, la rîndu-i, cu capul de podea.

— Să mi-l aduceţi pe nelegiuit la picioarele mele, cetluit în ş treanguri ş i cu diata lui Ţ epeş atîrnată de gît. A pierit
tată l, duhul nesupunerii, să dispară ş i fiul, acela care i-a moş tenit diata ş i vrea să i-o împlinească . îl caut de-atîta
timp ş i nu voi avea liniş te pînă ce nu-l voi vedea în ţeapă , aici, sub ochii mei...

Vocea i se stinsese ca mai înainte, numai ochii continuau să -i sticlească ...

— Aş a va fi, lumină ţia ta, îl asigură Stanciu.

— Ţ i-I vom aduce legat fedeleş . îl voi trimite chiar pe unul dintre fiii mei să -l prindă ! fă gă dui, încruntat, Neagoe.
— Ş i-acum, plecaţi! le porunci sultanul.

De cînd auzise din nou numele că pitanului Ion, simţise că i se face rau. Gura i se umpluse de venin. Un venin
lipicios, amar, stîrnit de la ficat, care îl otră vea.

Ş i boierii ieş iră , buni-bucuroş i că scă paseră teferi.

Bă trînul dă du înapoi o mulţime de foi. Razele soarelui, ce pă trundeau în ş uvoi prin ferestruică , îi argintau
sprîncenele ş i barba, scînteiau în pietrele preţioase ce împodobeau mînerul să biei lui Ţ epeş .

— Apropie-te! îi spuse nepotului. Bă iatul veni lîngă masă .

Pisarul îi ară tă începutul unei pagini.

— lată !

Literele se înş iruiau frumos rotunjite pe foaia gă lbuie, aflată la vedere. Pana albă de gîscă se odihnea ală turi.
Vremea se stricase pe neaş teptate. Din castanii aflaţi în curtea Tismanei începuseră să se scuture frunzele. Se
întuneca. Evghenie aprinse lumînarea.

Vlă duţ citi, apoi deodată îş i înă lţă fruntea că tre bunicul să u. în lumina pîlpîitoare a fă cliei, cu barba albă ca neaua,
semă na cu unul dintre chipurile pictate pe tîmpla mînă stirii.

— Scrie aici, spuse, că la numai foarte puţină vreme după întîmplă rile dinainte, oastea lui Basarab cel Tînă r a fost,
într-adevă r, silită să -ş i verse sînqele, slujindu-i pe aceia care ne că lcaseră pă mîntul de-atîtea ori, ne je-fuiseră fă ră
încetare avutul, ne urau — aş a cum urau, de altfel, pe toţi cei de altă lege decît a lor — ş i ne pregă teau pieirea,
cerînd însă totodată să fie slă viţi ca binefă că tori. A îndura pumnul celui care-ţi vrea ră ul este dureros, însă a fi
nevoit să -l slujeş ti, a-ţi vă rsa sîngele pentru gloria lui, ba chiar să -l mai ş i lauzi pentru faptele sale, ori să -ţi ară ţi
recunoş tinţa fiindcă ţi-a fă cut cinstea de-a se purta cu tine ca ş i cum i-ai fi rob, înseamnă cea mai adîncă înjosire a
unor oameni, încheie bă trînul.

Vrusese Mahomed să -i înrobească ş i pe transilvă neni. Numai că soarta hotă rîse altfel. Hoardele otomane ale
fraţilor Ali-beg ş i Skenderbeg — că rora fusese obligat să li se ală ture ş i Basarab cel Tînă r — pe Cîmpul Pîinii, lîngă
Oră ş tie, fură zdrobite, iar ră mă ş iţele lor puse pe goană . Oastea voievodului Transilvaniei, Bâthory, ş i-a comitelui
român al Timiş oarei, Pavel Chinezul, avîndu-i ală turi pe ră zvră tiţii lui Ion ş i un mă nunchi de moldoveni de-ai lui
Ş tefan, fă cură minuni de vitejie.

Sultanul, de supă rare, ză cu pe sofa trei zile, fă ră să primească pe nimeni, în afară de medicul să u genovez,
Alberto. Nu mîncă , nu bă u, ci numai îl rugă în gînd pe profetul al că rui nume îl purta să -l ajute întru nimicirea
valahilor.

Unde mai erau vremurile cînd el însuş i putea merge la bă tă lie ş i cuceri un imperiu aş a cum a fost Bizanţul? Trupul
îi ajunsese o ruină . Nu mai putea nici mă car că lă ri sau ţine ca lumea o sabie în mînă . Veninul îi amă ra gura ş i-i
scurta viaţa, l-ar fi tă iat capul lui Ali-beg pentru noua în-frîngere suferită , însă vreun general mai iscusit decît el n-
avea. Era silit să -l mai îndure pînă se va fi ridicat un altul mai tînă r. Cu toate că , îş i mă rturisea în sine Mahomed,
Ali-beg îi slujise atîţia ani de-a rîndul cu mult devotament. Nimeni nu-i asuprise pe valahi mai cumplit decît el. Dar
ce putea să facă , atîta vreme cît un lancu de Hunedoara, un Vlad Ţ epeş sau un Ş tefan al Moldovei îi tă iau mereu
drumul? Nu fusese el însuş i, sultanul Mahomed, învins de fiecare dintre ei?

Ş i-acurn, iată , acum, cînd în Ţ ara Româneasca are un domn al să u de credinţă , pe Basarab cel Tînă r, tot nu-i poate
stă pîni deplin pe valahi. Ş i cel mai primejdios este Ion!

După trei zile de ză cere, sultanul se ridică de pe sofa. Se aş eză evrope-neş te în jîlţ ş i porunci să plece un trimis al
să u la Basarab cel Tînă r.

— Mi l-ai fă gă duit, prin. solii tă i Stanciu ş i Neagoe, pe Ion, cu diata lui Vlad atîrnată de gît, glă sui trimisul. Dar pînă
astă zi încă nu l-am primit. Ş i dacă , în cele treizeci de zile ce urmează , nu-l voi avea la Stambul ca să -l pot trage în
ţeapă ş i să -mi ră coresc mă car în felul acesta inima, multe vei pă timi. Să ţii minte aceste cuvinte. Dacă nu mi-l vei
da pe Ion, toată încrederea mea în tine se va spulbera în vînt!... , i .

Ţ epeluş , cum i se mai spunea lui Basarab cel Tînă r, după plecarea solului porunci să fie chemaţi boierii. îi luă la
rost. Cum de nu au pus încă mîna pe Ion? Va trebui ş i el să pă ţească o ruş ine ca aceea îndurată de Laiotă
Basarab-Bă trînul?

Vremea trecuse repede, recunoscură boierii, fă ră să -ş i poată respecta fă gă duiala. Fusese ră zboiul. Foametea.
Avuseseră ş i-alte griji, între care cele mai mari li le dă duse tot Ion. Nimeni nu mai avea vreo siguranţă pe drumuri,
fie ei otomani, fie oş teni domneş ti sau boiereş ti. Transporturile de cereale, piei, lînă , ceară ş i alte bunuri că tre
împă ră ţia turcească se fă ceau greu, ş i doar cu mari primejdii. Iar boierii se închideau în conace ş i se pă zeau de
ră zvră tiţi, ca-n vreme de ră zboi.

Boierii ş i domnitorul tă inuiră îndelung. Trecură de la una la alta. De la că pitanul Ion la sultan. De la sultan la felul
cum tratau otomanii ţara.

— Sigur, glă sui boierul Neagoe, nimeni nu-l vrea pe Mahomed stă pîn asupra Ţ ă rii Româneş ti. Pă mîntul acesta
este al nostru ş i trebuie să ră -mînă al nostru.

— A trece deplin în mîna lui, ar însemna ca noi, marii boieri, gră i Vin-tilă , să nu mai preţuim nici cît o ceapă
degerată . Trimiş ii sultanului să ne conducă ţinuturile ş i ţara să se prefacă -n paş alîc.

Ţ epeluş se supă ra lesne. Cuvintele celor de mai înainte avură darul să -l scoată din fire. Bă tu cu amîndoi pumnii
deodată în braţele jîlţului domnesc:

— Dar ş i a te împotrivi pe faţă dorinţelor sale ar fi o nebunie! Ş i cine se ridică pe faţă îş i sapă singur groapa, lată
de ce socotesc că lucrul cel mai înţelept într-o asemenea stare de lucruri este de a lă sa timpul să treacă , timpul
care poate va aduce împrejură ri mai prielnice slobozirii ţă rii, iar pînă atunci să -i ară tă m lui Mahomed o adîncă
supunere. Să -i dă m tot ce ne cere. Să -l îmbună m. Să -i cîş tigă m mila. Iar cine judecă altfel va fi duş manul nostru.

Banul Neagoe pufni în firele de pă r alb-gă lbui ale mustă ţilor ş i bă rbii ce-i acopereau aproape în întregime buzele
groase ş i, cu degetul întins, îi ară tă lui Ţ epeluş pe cineva nevă zut:

— Duş manul acesta este Ion!

Un alt mare boier, Dragomir, îş i roti, la rîndul lui, sub frunte, fioros, ochii:

— El este pă stră torul diatei. Ori Mahomed ş tie că diata îndeamnă la nesupunere împotriva oricui pofteş te să
poruncească din afara ţă rii.

— Nici nouă nu ne place să 'ni se poruncească din afară , dar nu avem ce face, glă sui iar Vintilă .

Vodă bă tu pentru a doua oara cu pumnii în braţele late ale jîlţului, ce-rînd să se facă liniş te.

— Scurtă vorbă , zise el. Ion trebuie neapă rat prins! Neapă rat! înţelegeţi?

— Ră spunderea aceasta mi-o iau eu, fă gă dui banul Neagoe. II voi trimite pe fiul meu Danciu, cu două cete, să -l
încolţească . Să -l lege. Ş i să se termine astfel cu el. E bine, mă ria ta?

— E foarte, foarte bine, se bucură vodă .

Vlă duţ se uimi:

— Trebuia să fii tras în ţeapă , bunicule? Ş i te vă d în viaţă . Iar diata mă riei sale Vlad o ş tiu încă aici.

Pisarul îş i dă du la o parte laviţa, desprinse o scîndură din podea ş i scoase de-acolo o lă criţă din lemn scump de
santal, închingată în legă turi de-argint.

— Lă criţa aceasta am aflat-o la Ali-beg în cort, îi povesti el, în timpul bă tă liei de lîngă Oră ş tie. în ea begul pă stra
poruncile sultanului. Dar corniţele Timiş oarei, Pavel Chinezul, după victorie ş i după hora mare întinsă acolo, pe
Cîmpul Pîinii — cînd el jucase ţinînd în mîini ş i la subţiori opt dregă tori otomani — ne-a fă cut fiecă ruia dintre noi
cîte-un dar. Ş i fiindcă flă că ii mei cuceriseră cortul mi-a hă ră zit mie lă criţa. în ea am ascuns diata rîvnită de sultan,
de Laiotă Basarab-Bă trînul ş i de Basarab cel Tînă r

Vlă duţ ardea de neră bdare să afle totul, ş i cît se poate mai repede.

— Dar ce s-a întîmplat ş i cum? Te-au prins? Te-au dus la Stambul? Ş i cum ai izbutit să scapi? Cum ţi-ai salvat
lă criţa?

Pisarul strînse cîteva foi laolaltă .

— Uite, citeş te de-aici pîn-aiciL.

Ş i Vlă duţ se-apucă să citească lacom.

Cetele conduse de feciorul boierului Neagoe, Danciu, care mai era numit ş i Gogoaş ă , din cauza nasului să u
borcă nat, porniră , în ziua urmă toare, în că utarea lui Ion. Neagoe vrusese anume să le conducă unul din fiii lui,
pentru ca astfel să se bucure de ş i mai mare trecere în faţa Sultanului. Era un om ambiţios ş i se gîndea că poate,
poate, cine ş tie, într-o zi, vreunul dintre feciorii lui sau dintre urmaş ii acestora va izbuti să urce o nouă treaptă ş i să
ajungă în scaun. O nouă cronică , aceea a Craioveş tilor

stă pîni ai Ţ ă rii Româneş ti, ar începe atunci să se scrie.

— Ard de neră bdare, bunicule, să aflu dacă , mă car pentru un scurt timp, te-au prins sau nu...

Afara, toaca batea de vecernie. Norii mohorau cerul. Vîntul se strecura prin horn, ş uierînd.

— Citeş te mai departe! Citeş te!

Că ruţa cu coviltir, la care fuseseră înhă maţi patru cai, îş i rostogolea nebuneş te roţile pe celă lalt mal al Dună rii. Pe
fiecare din cei doi cai drep-taş i că lă rea cîte un oş tean turc.

în faţă , pe-un bidiviu alb, se afla un agă . Ş i alţi doi că lă reţi otomani stră juiau, cu stră ş nicie, din urmă , convoiul.

— Cine sînteţi ş i încotro că lă toriţi?

Convoiul fusese oprit de una din cetele de spahii care cutreierau Ru-melia. Caii albiţi de spumă sforă iau.

Spahiii dă dură roată că ruţei. Unul desfă cu pînza ce închidea în spate coviltirul. Altul îl dă du la o parte pe vizitiu ş i
cercetă că ruţa din faţă .

înă untru, atît primul spahiu, cît ş i cel de-al doilea vă zură , azvîrlit pe scînduri, un tînă r bă rbat valah cu barba ş i
mustă ţile rase, înveş mîntat în straie olteneş ti, pe care se afla cusut un vultur roş u de piele.

De ambele pă rţi ale Dună rii, otomanii cunoş teau acest semn al lui Ţ epeş .

— Este vreun cetaş al că pitanului Ion? întrebă comandantul spahiilor îi vă d vulturul roş u cusut pe pieptar.

— N-ai ghicit!

— Nu?! se mirară spahiii.

— Nu. Este însuş i Ion! ră spunse aga, scoţînd de la brîu o teş cherea, în care se aflau cîteva foi purtînd pe ele
poruncile sultanului de a-l prinde pe fostul că pitan al lui Ţ epeş ş i a-l trimite peş cheş la Stambul.

— Ş i aţi izbutit să -l prindeţi?

— Am izbutit!

— Ce-o să se mai bucure lumină ţia sa!

Comandantul spahiilor cercetă apoi cu luare-aminte turaua, reprezen-tînd chipul sultanului Mahomed, pusă în
partea de jos a fiecă rei foi.

Duse turaua la frunte, la buze ş i la inimă , aplecîndu-se în acelaş i timp de ş ale.

— Totul e-n regulă ! îngă dui trecerea mai departe. Dar, stai, se ră z-gîndi, mai arată -mi-l, rogu-te, încă o dată , pe
vestitul că pitan Ion.

Aga desfă cu iară ş i pînza ş i i-l ară tă din nou, în fundul că ruţei, pe prizonier. Acesta se strînsese ghem într-un colţ ş i
privea încruntat.

— E gata să te muş te, rosti spahiul.

— Ar muş ca el, dac-ar putea! se veseli din nou aga.

— Tu eş ti că pitanul Ion? îl cercetă , plin de curiozitate, spahiul.

— Eu! mormă i prizonierul.

— Vrei să te plimbi prin Stambul? S-ajungi la palatul stră lucirii sale sultanul ş i să priveş ti lumea de la înă lţime,
înfipt într-o ţeapă ?

Cel întrebat tă cu.

— Ră spunde, n-auzi?

Ş i fiindcă tînă rul cel încruntat continua să tacă , spahiul ceru o nuia lungă de la unul din însoţitorii să i ş i îl plesni cu
ea peste faţă .

— Na, ca să te-nveţi să ră spunzi numaidecît cînd vei fi întrebat de unul din slujitorii lumină ţiei sale!

Tînă rul scrîş ni ş i vru să se ş teargă cu mîneca sumanului ţă ră nesc, de sînge, pe obraz. Numai că sta cam într-o
rînă . Mîinile ş i picioarele îi erau legate. Că ruţa-I scutura. Nu izbuti să se întoarcă . Aş a că renunţă .

— Ce-am să mă ră zbun eu odată ş i-odată pe tine! ş uieră . Poate chiar foarte curînd, la Stambul...

Că ruţa pă ră si ţă rmul Dună rii ş i se îndreptă spre interiorul imperiului turcesc. în drum, mai întîlniră ş i alte multe
cete de osmanlîi care colindau satele, pentru a se asigura că munca supuş ilor se desfă ş oară potrivit ordinelor
primite de la Stambul, că nu e nici o ră zmiriţă pe nică ieri ş i că transporturile de provizii merg bine. Peste tot
comandanţii turci le dă dură drumul să meargă mai departe în voie, ocă rîndu-l pe ră zvră titul Ion, fă cîndu-i urarea
să piară cît mai grabnic ş i-n cît mai grele chinuri.

Ajunş i la ţă rmul mă rii, aga ară tă poruncile sultanului ş i o corabie turcească îi îmbarcă pe loc. Că pitanul coră biei
vru să nu-i dea prizonierului nici hrană , nici apă , ci să -l azvîrle, aş a legat cum era, în cală , unde să hă lă duiască în
întuneric, laolaltă cu guzganii, care miş unau flă mînzi ş i să lbatici pe-acolo. Dar aga se vă dea totuş i o fire mai
omenoasă . Stă rui pe lîngă marinari să -i dea prizonierului mă car o coajă de pîine, să -l adape cu o înghiţitură de
apă ş i să -l lase în paza lui, în loc să -l arunce în cală .

După o că lă torie destul de liniş tită pe mare, coborîră . Aga îi ceru că pitanului coră biei să -l aş tepte, deoarece
porunca lumină ţiei sale sună să se întoarcă în Rumelia cît mai grabnic. Prizonierul fu urcat din nou în că ruţă . Ş i
astfel ajunseră la palat.

La porţi, aga vesti:

— A fost adus că pitanul valah Ion. Poartă , potrivit poruncii lumină ţiei sale, atîrnată de gît, diata lui Ţ epeş .

îndată stră jerii se repeziră . înş fă cară prizonierul de picioare ş i, tîrîndu-l cu capul în jos pe scă ri, se îndreptară spre
o terasă mare unde-i aş tepta însuş i sultanul.

p ţeapă înaltă fusese ridicată .

— Că pitanul ion!... Că pitanul Ion!... murmura parcă în neş tire, cu glasul lui stins, Mahomed. Să fie înţepat atît de
încet ş i cu atîta pricepere, încît să mai tră iască în chinuri cel puţin cinci zile. Ş i cînd că pitanului Ion nu-i va mai
tresă ri nici un muş chi, inima mea se va ră cori.

Că lă ii sultanului erau gata. Muş chii lor puternici zvîcneau.

Prizonierul, tîrît de picioare, fu aruncat la poalele ţepii. Fusese izbit cu atîta brutalitate de trepte, încît abia mai
respira. Era desfigurat ş i plin de sînge, cu pielea julită ş i avea vînă tă i peste tot.

— îndurare, lumină ţia ta, apucă totuş i să suspine.

în ce hal ajunsese! Ş i cum se mai ruga de iertare!

Deci, nici că pitanul acesta valah nu era de fier, aş a cum auzise, lată -l în cel din urmă ceas al lui, cînd moartea îl
pîndeş te cu-adevă rat, cum ş tie să implore mila!

Atunci cînd îl cunoscuse întîia oară , după ce încercase să -l ră pească pe Radu cel Frumos din tabă ra turcească ,
fusese totuş i altfel, mai dîrz, mai curajos, netemă tor de moarte. îndră zneala sa îl impresionase. De-a-ceea-i ş i
dă duse drumul. Acum pă rea o zdreanţă .

Mahomed fă cu stră jerilor cu palma un semn. Aceş tia-I apucară pe prizonier de subţiori ş i i-l aduseră lîngă tă lpi. îi
ridicară capul ş i cu degetele-i deschiseră pleoapele umflate. în ochii cenuş ii ai bă rbatului, sultanul citi groaza. O
groază urîtă ş i jalnică .

— în sfîrş it, te-am prins, îi suflă vorbele în faţă , din gîtlejul lui obosit ş i urît mirositor, sultanul. îmi vei plă ti ră pirea
cadînei mele. Ş i moartea lui Radu cel Frumos.

— Nu!... oftă bă rbatul abia dezlipindu-ş i buzele.

— Cum nu? Ce vrei să spui! rosti aproape fă ră voie Mahomed. Gata. Puteţi începe!
— Nu... nu... ră cni, în sfîrş it, osînditul, întinzînd braţele ca ş i cum ar fi vrut să se-agaţe de ceva.

— Luaţi-I! porunci sultanul.

— Nu sînt eu că pitanul Ion!

— Nu esti tu că pitanul Ion?

— Nu.

— Dar atunci cine eş ti?

— Sînt Danciu... fiul marelui boier... sînt fiu! lui Neagoe...

— Eş ti fiul lui Neagoe?

Pe sultan îl apucase o durere cumplită de cap. Izvoraş ul de venin al ficatului care, după aflarea veş tii că Ion a fost
prins, îş i curmase curgerea, vă rsa din nou otravă .

La porunca marelui vizir, Danciu fu dezlegat ş i ridicat în genunchi. I se dă du să bea apă . Cineva îl ş terse cu
buretele pe obraz.

— Ş i cum ai ajuns în halul acesta?

Toţi cei de faţă erau uluiţi.

— Am că zut, pe valea Oltului, în mîinile lui ion, pe cînd îl urmă ream. M-a prins, m-a legat ş i iată -mă ...

Sultanul se cutremură :

— în mîinile lui Ion! Diavolul!... Ş eitan...

— Ş i zapisul pe care-l porţi aninat de grumaz ce este? Nu cumva, totuş i, diata iui Vlad?...

Cu degetele tremură toare, Danciu îş i desprinse frînghia de la gît. Ş i se uită , prostit, la zapis.

Marele vizir îl luă , chemă tîlmaciul. Ş i acesta, silabisind, citi:

«Nelegiuiţi, în Valahia, nu sînt aceia care se ridică în numele libertă ţii, ci unii dintre marii boieri vînză tori ai
neamului ş i-ai ţă rii. Aceş tia merită ţeapa!» Semnat: Că pitanul Ion.

— Ş i cine te-a adus pîn-aici? mai avu puterea să întrebe Mahomed.

— Că pitanul Ion, înveş mîntat ş i înarmat ca agă . Ş i trei cetaş i de-ai lui.

— Trecînd prin toate vă mile ş i peste toate opreliş tile aş ezate-n drum?
— Ş tii doar, lumină ţia ta, că tică losul Ion, ca ş i voievodul să u Vlad, cunoaş te fă ră greş limba turcă , apucă să
bîlbîie Danciu.

— Ş i are un curaj nebunesc! mormă i marele vizir.

— S-a folosit chiar de porunca scrisă ş i de turaua lumină ţiei tale trimisă nouă ! îngă imă iar Danciu.

— Ş i tu de ce n-ai strigat pe drum ca s-ară ţi cine eş ti?

— N-am îndră znit... n-am îndră znit, vai de pă catele mele, se jelui Danciu. M-ameninţase cu moartea! S-ar fi ţinut
de cuvînt. M-ar fi înjunghiat, de cum aş fi deschis gura. Sînt un nemernic, lumină ţia ta... un nemernic... Iar că pitanul
Ion, aş a cum ai rostit însuţi lumină ţia ta, este dracul însuş i.

— Alah! gemu sultanul. Acuma da... Acum îl recunosc pe că pitanul Ion... prin faptele lui... Să plece toţi spahiii
gă rzii, să ră scolească Stambu-lul ş i împrejurimile. Ş i să -l gă sească pe Ion. Nu cred să fi putut fugi pîn-a-cum.

— Mă tem că s-a întors cu aceeaş i corabie cu care am sosit noi, îi dă du sultanului ultima lovitură Danciu.

Veninul îi inundase gîtlejul. Mahomed nu-l mai putea îndura. Sprijinit de sfetnici ş i de medicul să u, Alberto, se
ridică ş i plecă .

Ţ eapa ră mase goală .

Scă pat din legă turi, Danciu se ridică în brînci. Ceea ce îi fusese dat să tră iască îi era prea destul.

Prin ambasadorii lor, care fuseseră poftiţi să privească tragerea în ţeapă a lui Ion, destui monarhi aflară
întîmplarea. Ş i hohote de rîs izbucniră la multe curţi din Europa.

Bă iatul rîdea ş i el cu poftă .

— Aş a s-a petrecut?

O cucuvea începuse, netam-nesam, să ţipe în turlă . Pisarul tresă ri. Cine va mai muri? O superstiţie fă ră temei
spunea că ori de cîte ori ţipă cucuveaua cineva trebuie să moară . De ce trebuie să moară cineva? Ş i-aş a au murit
destui. Erau timpuri cînd se tră ia, în Ţ ara Românească , în pace! Voievodul Neagoe Basarab, cu înţelepciunea lui, se
stră duise să -i facă pe toţi să înţeleagă ce ar fi mai cu priinţă pentru ţară . Pisarul îş i strînse pe el anteriul. Toamnele
sînt reci la munte. Vlă duţ alergă la magazie. Veni cu un braţ de lemne ş i fă cu puţin foc în vatra largă de zid aflată
în chilia bunicului. Focul pîlpîia vesel, aruncînd încoace ş i încolo cununi lică ritoare de scîntei.

— Acum du-te, Vlă duţ. în noaptea aceasta am iară ş i mult de lucru, că ci anii, ţi-am mai spus, n-aş teaptă . Culcă -te,
împlineş te-ţi somnul pe care astă zi nu ţi l-ai putut împlini. Trebuie să fii, pe cît poţi, întotdeauna odihnit. Fiindcă
niciodată nu ş tim ce ne va aduce ziua de mîine, la cîte încercă ri ş i osteneli ne va suoune. Osteneli că rora am voi să
le facem faţă cu bine.
Cucuveaua continua să ţipe în turlă . Era flă mîndă sau îş i pusese ochii pe vreo pradă ş i voia, aş a cum este obiceiul
să lbă ticiunilor, întîi s-o în-spă imînte?

Vlă duţ plecă . Bă trînul îl urmă ri cu privirea.

Bă iatul acesta era de altfel cea mai îndreptă ţită speranţă a sa. Lui se gîndea să -i lase cel mai de preţ avut, sabia ş i
diata mă riei sale Vlad, pe care să le poarte prin veac că tre viitorime.

începu să ră sfoiască mai departe paginile cu însemnă rile pe care le fă cea de un an ş i mai bine, dar gîndul îi fugea
mereu la cei doi copii ai să i. De la ei, la mama lor, Oltea. Cu toţii porniseră de mult spre lumea tă cută a umbrelor.
Nu-i ră mă sese decît Vlă duţ, feciorul fiicei sale. Ş i pe Vlă duţ nu voia să -l piardă .

Uite, aici e notat cînd întîiul să u copil, Dan, a venit pe lume. Domnea încă în scaunul Ţ ă rii Româneş ti Laiotă
Basarab-Bă trînul, acela care, cu sprijinul lui Ali-beg, îl împinsese la moarte pe mă ria sa Vlad.

Mai departe este însemnată înscă unarea lui Basarab cel Tînă r-Ţ epeluş , în a că rui domnie bogatul boier Neagoe
devine ban al Craiovei.

Tot pe aceste pagini este înscrisă ş i moartea lui Mahomed al ll-lea. înainte de-a închide ochii, acesta ceruse
pedepsirea lui Ţ epeluş ş i-a lui Neagoe, deoarece încă nu izbutiseră să -l ră pună pe Ion.

Noul sultan, Baiazid al ll-lea-Veli, fusese totuş i gata să -i ierte, cu condiţia ca ei să încerce ademenirea lui Ion.

— Fă gă duiţi-i mă riri ş i avuţii — îi îndemnase el. Ş i nu-i cereţi în schimb decît să rupă diata în faţa tuturor. Asta
pînă -l atragem de partea mea ş i-a voastră . Pe urmă vom vedea...

Banul Neagoe îş i că lcă pe mîndrie ş i îi trimise, printr-un boiernaş ce ţinea de curtea sa, vorbă lui Ion:

«Tu eş ti un oş tean puternic ş i îndră zneţ, dar să ş tii că nici eu nu sînt mai puţin. Numai că vremurile acestea atît de
vitrege ne silesc să ne plecă m puţin cerbicea înaintea sultanului, ca să le putem stră bate cu bine. Diata lui Ţ epeş îl
supă ră ş i pe Veli. Desparte-te de ea. Nu vei pierde nimic. Dimpotrivă , vei cîş tiga la scaunul lui Basarab cel Tînă r
moş ii întinse ş i cele mai înalte dregă torii. Ş i, dacă primeş ti îmbierea mea, hotă ră ş te tu singur locul unde urmează
să ne vedem. Pentru că , iată , trecînd peste toate, eu sînt gata să ne înţelegem ş i să legă m prieteş ug laolaltă .»

Că pitanul Ion i-a ră spuns prin gura aceluiaş i trimis:

«Ş tiu că ş i domnia ta eş ti un oş tean puternic ş i îndră zneţ. Pentru aceea m-am ş i mirat foarte că , atunci cînd turcul
s-a nă pustit asupra ţă rii s-o calce ş i s-o prade, n-ai să rit s-o aperi ală turi de mă ria sa Vlad. Ci l-ai ales pe Laiotă
Basarab-Bă trînul. în ce priveş te diata, ea nu îmi este menită mie sau altuia, ci neamului întreg ş i veş niciei. Eu doar o
ţin ca s-o ară t norodului. Ş i norodul să judece singur de se cuvine să lupte în numele ei sau nu. Am ră mas însă
tare mîhnit de ceea ce ţi-a trecut prin minte! Să mă lepă d de ea? Numai pentru că nu-i este pe plac lui Baiazid-
Veli? Lupului sigur că nu-i este pe plac ca mielul să -ş i apere viaţa. Dar asta nu înseamnă că mielul, ca să -i facă pe
plac lupului, să se iase sfiş iat de el. Doresc ş i eu prieteş ug. Sînt gata să trec ş i eu peste toate ş i să ne întîlnim. Ş i să
punem la cale, dacă eş ti hotă rît la aş a ceva, împlinirea diatei mă riei sale Vlad, adică apă rarea neatîrnă rii ţă rii, a
drepturilor ei. Ră spunde-mi ca să ş tiu ce fel de hotă rîri iei.»
— Aş adar, că pitanul Ion nu poate sau nu vrea să înţeleagă că diata lui

Ţ epeş va ră mîne, între altele, un însemnat prilej de discordie între noi ş i Baiazid, spuse la o întîlnire a marilor boieri
banul Neagoe. Prin aceasta ne primejduieş te pe noi ş i se face cum nu se poate mai vinovat înaintea domniei.

— Merită cea mai cumplită osîndă ! tună Stanciu.

— Am să mai fac o singură încercare de-a pune mîna pe diată , îş i vesti hotă rîrea Neagoe. Ş i dacă nici atunci...

— Ion trebuie să piară ! clocoti Dragomir.

— Ş i nu numai el, adă ugă Stanciu. Toţi din neamul lui. Ca să se spulbere ş i amintirea diatei. Ş i să se reaş eze, în
sfîrş it, liniş tea de care avem atîta nevoie în Ţ ara Românească . Mă rog, atîta liniş te cîtă ne va îngă dui Baiazid...

Venise Mă rţiş orul. Trecuseră zilele Babelor.

Pă mîntul se învelea în pă tura lui verde de iarbă ş i ramurile copacilor se împodobeau cu muguri.

Pă să relele cîntau, slă vind bolta senină , soarele dă tă tor de viaţă , că ldură ş i lumină , întreaga frumuseţe a lumii ş i
fericirea de-a tră i.

Doar apele mai ră mă seseră reci. Ză pezile nu se topiseră încă toate pe munţi. Pîraiele curgeau nă valnic, cu coame
albe de spumă pe spinare, în-dreptîndu-se, voioase, spre prea mult aş teptata lor logodnă cu atît de bă rbă tescul
rîu Oltul.

Vuind înă buş it, rîul îş i purta apele bogate ş i reci, foind de mulţimea peş tilor, prin munţii ce unesc Ţ ara
Românească cu Transilvania, îndrep-tîndu-se cu semeţie ş i putere spre Dună re.

Pe malurile lui, prin poienele de-un verde viu, aprins, mieluţii albi, negri, tă rcaţi, încă însetaţi ş i nesă tui de lapte,
zburdau, behă ind dulce, ur-mîndu-ş i stîngaci mamele.

Natura, darnica natură , încă lzită de razele scînteietoare ale soarelui de primă vară , fremă ta din adîncuri, sub
înfocata chemare a vieţii, a nevoii de-a se înmulţi, a creş te, a dă inui.

Dă nuţ era ş i el un mieluţ ieş it, în primă vara aceea, pe poiene.

Pă rul bă lai, lă sat să -i curgă în plete pe spate, îi lucea ca o cunună de aur. Calul, în ş aua că ruia se afla, era un murg
vioi, însă cuminte ş i blînd. înţelegea poruncile stă pînului ca un om.

în dreapta se afla Ion pe armă sarul lui, Negru. Iar Oltea îş i veghea din stînga bă ieţelul, că lă rind pe un bidiviu alb.

Dă nuţ o luă înainte de unul singur. Pă rinţii îl lă sară . Ion era de pă rere că un copil nu trebuie prea mult dă dă cit.
Mai ales cînd este bă iat.

— Dar are numai patru ani!

Inima de mamă a Oltei, deş i ea însă ş i era atît de curajoasă , tremura necontenit de grijă pentru întîiul ei nă scut.

Bă iatul se deprinsese să încalece singur. Fă cea un salt pe scara din stînga. Se prindea cu amîndouă mînuţele de
coamă , ş i îndată era în ş a.

l-ar fi plă cut să se avînte din fugă pe cal ca tată l să u, dar, fireş te, încă nu era cu putinţă . Mai tîrziu avea să
izbutească ş i asta!

Bă iatul îş i întoarse, din goană , capul.

— Tată , tragem?

— Te simţi în stare?

Oltea zîmbi. Tată lui îi plă cea să -ş i pună la ambiţie feciorul. La patru ani, Dă nuţ ş tia să tragă cu arcul ca un bă rbat.
Fuseseră chiar în timpul iernii trecute la vînă toare. Ş i Dă nuţ, cu să geţile lui mici, pe mă sura arcului purtat în spate,
nimerise o vulpe. Blana ei se gă sea acum, în chip de covoraş , lîngă patul bă iatului.

De cîte ori Dă nuţ se cobora din pat dimineaţa, picioarele îi întîlneau moliciunea blă nii. Atunci se înfiora de mîndrie.
Să geata lui doborîse diha-nia. Aceasta fă cuse, în satul apropiat, o mulţime de strică ciuni, omorîse nenumă rate
pă să ri.

Agă ţară într-un tufiş o ţintă din lemn de tei ş i Ion trase, din goana calului, primul. Să geata se înfipse, despicînd
scîndura prin mijloc.

Trase, pe urmă , Oltea. Se întîmplă la fel.

Veni rîndul bă iatului.

— Dă nuţ, bagă de seamă !

Bă iatul, încordat, ridicat în scă ri, lă sînd frîul liber, îş i gonea calul, con-ducîndu-l numai prin cîte-o uş oară izbitură a
genunchilor. Murgul, inteligent, îş i da se vede seama ce dorea micuţul lui stă pîn.

Porni din deal, stră bă tu în galop poiana, o ocoli pe lîngă pă dure, spre stînga, ş i se îndreptă că tre tufiş uri.

Dă nuţ îş i întinse arcul. Dar de ce trecea pe lîngă tufiş uri fă ră să tragă ?

Ba nu. Trage. Nu însă că tre ţintă . Nu mai ş tie să ţintească ? Sare, că lare, în mijlocul tufiş urilor.

— Tată , sînt aici niş te să lbă ticiuni!

— Trage, bă iatul meu!

Ş i-a pus o nouă să geată în arc ş i a tras.

— Aoleo!... Aoleo!...

Fugă riţi de Dă nuţ că lare, care-i înţepase cu să geţile lui mici, doi bă rbaţi înveliţi în blă nuri, ca să pară să lbă ticiuni,
aleargă cît pot.

— Par oameni, tată . Crezusem că sînt lupi!

— Trage în ei, bă iatul meu! Nu sînt oameni, ci lupi.

— Sînt oameni, tată , crede-mă !

— Nu, nu, bă iatul meu, crede-mă tu pe mine. Ş tiu bine ce spun, sînt fiare, fiare adevă rate, ş i încă dintre cele mai
primejdioase. Au numai chipuri ş i trupuri omeneş ti, dar firile le sînt de fiare...

Bă iatul nu mai pricepe nimic. în faţa lui, speriaţi, fug niş te oameni cu ochii, într-adevă r, crunţi ca ai fiarelor,
îmbră caţi în blă nuri de lupi. Ş i, totuş i, oameni cu nas, cu gît, cu urechi, aş a cum îi ş tie el pe oameni.

Tată l porneş te spre vale. Oltea pe cealaltă parte a poienii, vrea să le taie drumul spre caii ce-i aş teaptă , legaţi, mai
încolo.

Unul s-a împiedicat ş i a că zut. Celă lalt încearcă să se rostogolească pe vale, spre rîu.

Pe cel dintîi l-a prins Oltea. A să rit de pe cal ş i i-a pus un picior pe grumaz. Al doilea se ră sturnase într-o vă ioagă .
Că pitanul îl apucă de fundul nă dragilor. îl ridică într-o mînă ş i-aş a îl aduce în poiană .

Cîrnul (cel dintîi era cîrn), simţind genunchiul Oltei pe grumaz, geme. Al doilea, ţiparul (este subţire ş i lunecos ca
un ţipar), purtat pe sus de că pitan, se zbate din picioare, uriînd:

— N-am venit după capul nostru! Ne-a trimis Neagoe-banul.

Amîndoi — ş i cîrnul ş i ţiparul — stau acum unul lîngă altul, în genunchi, ş i încearcă să -ş i cîş ticje iertarea lui Ion ş i-
a Oltei.

Dă nuţ a descă lecat ş i el. li priveş te nedumerit.

«De ce ş i-or fi luat înfă ţiş are de lupi ş i pentru ce s-or fi ascuns în tufiş uri?»

— Cu ce ţel v-a trimis?

Vinovaţii tac.

Ion se reîntorsese pe neaş teptate în că suţa lui de pe una din mă gurile Coziei. Dă nuţ fusese bolnav. Ion aflase ş i —
cu toate că Oltea, ca să nu-l îngrijoreze, nu-l înş tiinţase — venise acasă într-o goană , dar bă iatul, uş or ră cit. între
timp se fă cuse bine.

— Ră spundeţi, ş i nu care cumva să vă prind cu minciuna.

Cu că pitanul nu era de glumit. Nu numai unul dintre cei care voiseră să -l înş ele o pă ţise ră u.

Strîns în cleş tele mîinii că pitanului, grumazul cîrnului trosneş te.

— Eu unul spun tot... gîfîie el.

— Ş j eu, se gră beş te ţiparul.

— Atunci, vorbiţi!

— Slă beş te... strînsoarea!...

în mînia lui, că pitanul îi prinsese atît de strîns pe amîndoi de gruma-zuri, încît nu mai era decît puţin pînă să le
piară cu totul ră suflarea.

Că pitanul le dete drumul ş i începură destă inuirile.

Porunca banului fusese să descopere, în primul rînd, noul să laş al că pitanului Ion. Aflaseră că se gă sea pe undeva
prin munţii Coziei, dar nu ş tiau încă bine unde. Să se strecoare pe lîngă casa lui, prin pă dure, înveş -mîntaţi în
blă nuri de fiare, aş a ca oamenii, dacă -i vor ză ri, să -i ocolească . Să iscodească , să vadă , să tragă cu urechea.

— Ş i ce să aflaţi?

_ unde îţi ţii domnia ta sabia ş i diata mă riei sale Vlad, ş i la fel însemnă rile despre felul cum a murit ş i unde a fost
astrucat domnitorul.

— Asta este tot ce-aveaţi de fă cut?

Privirea lui Ion era atît de ameninţă toare încît ţiparul urmă :

— Nu, mai era ceva!...

_ Gră ieş te. Te-ascult!

Ţ iparul continuă , deş i parcă -ş i rupea din el cuvintele:

_ Trebuia să le ş i aducem.

— iar, dacă ne-ar fi stat cineva în cale... urmă cîrnul

— Ei?- Ei?...

— Ar fi trebuit să -l ră punem...

— pe oricine?...

— pe oricine...
Ion se cutremură .

De jos, dinspre rîu, se vă zură urcînd trei că lă reţi.

— Cine să fie? ş opti Oltea, cu gîndul numai la primejdii.

De cînd îl avea pe Dă nuţ devenise oricum mai prevă ză toare ş i mai atentă decît înainte.

Că pitanul scrută zarea.

_ Nu te îngrijora! îi spuse Oltei. Sînt trei dintre flă că ii mei. Zâne, Vîl-san ş i Eufrosin. Se ţin mereu* ca umbra după
mine.

Ajunseseră sus.

_ Că pitane, să ne ierţi, dar vrem ş i noi să ş tim cum o mai duce cu să nă tatea Dă nuţ.

Bă iatul ţi nea mult la Zâne, pe care-l cunoş tea bine. îi să ri în faţă pe ş a dar flă că ul ş i-l puse-n cîrcă , unde Dă nuţ,
de bucurie, începu să cînte.

— Cine sînt oamenii aceş tia? întrebă Vîlsan.

Cei doi se strînseseră nod pe-un trunchi de copac tă iat ş i aş teptau, neliniş tiţi, ce-avea să le hotă rască soarta.

Că pitanul le povesti ce se întîmplase.

— Să -i spînzură m! propuse Zâne.

— N-avem dreptul, ră spunse Ion.

— Pentru ce?

— Fiindcă , pe de-o parte n-au să vîrş it fapta, nici n-au trecut la împlinirea ei, ş i, pe de alta, au mă rturisit. Ş i un
pă cat mă rturisit este, de la sine, pe jumă tate iertat. Aş a am învă ţat de la bă trînii noş tri. Ş i învă ţă tura lor se cuvine
s-o respectă m.

— Sînt niş te ră ufă că tori! se mînie Eufrosin. Ar fi ucis de-ar fi putut...

Ţ iparul îi prinse slă biciunea lui Ion. Că zu din nou înaintea lui în genunchi. Iar cîrnul îi urmă pilda.

— lartă -ne, că pitane, îl rugă ţiparul. Gîndeş te-te că sîntem oameni de casă ai banului Neagoe. Ş i ce-ar fi însemnat
să nu primim a-i împlini porunca? N-ar fi fost totuna cu moartea?

— Poate! Nu ş tiu.
— Aveam, de altfel, inima îndoită , urmă cîrnul. Ş i nu ş tiu dacă am fi mers pîn-la capă t. Mai ales că , vă zînd copilul,
ne-am înduioş at amîndoi.

Erau atît de umiliţi, că Oltei i se fă cu milă ş i îl rugă ş i ea pe Ion pentru iertare.

— Că pitane, rogu-te, zise Vîlsan, ne laş i pe noi să hotă rîm?

— Vă dau depline puteri! se învoi Ion ş i, luîndu-ş i de-o parte soţia, de alta copilul, se depă rtă .

Cei trei flă că i ş tiau că la o stînă din munte pieriseră , în urma unei pră buş iri de stînci, doi mă gari. Pieile acestora,
după o veche datină ciobă nească , fuseseră pă strate.

Trimiş ii banului Neagoe fură siliţi să -ş i pună pe spate, în locul blă nurilor de lup, pieile de mă gar. Ş i astfel să i se
înfă ţiş eze banului Neagoe, că ruia să -i mă rturisească deschis că , primind să -i împlinească poruncile, au intrat în
rîndul dobitoacelor a că ror piele o purtau.

Cei doi, după cum s-a aflat, au gră it întocmai. Au ales o bună bă taie cu toiagul la scară din partea banului, decît o
altă cruntă pedeapsă din partea cetaş ilor lui Ion.

Dar vestea despre această întîmplare — ca ş i despre aceea petrecută în faţa sultanului, la Stambul — s-a întins în
toată ţara. Ş i n-a fost om de rînd care, aflînd-o, să nu fi fă cut haz de ceea ce-i fusese dat să audă trufaş ului mare
boier Neagoe din partea celor doi slujitori ai să i. Se spunea că însuş i vodă , cînd îl vedea pe Neagoe venind la
palat, nu-ş i putea ţine rîsul.

Alte întîmplă ri au urmat.

Oltea nă scuse al doilea prunc, o fetiţă , pe care ea ţinuse s-o boteze, după numele iubitului ei soţ, Ioana.
Dră gă laş ă , cu ochii senini, albaş ri, ca ai tată lui, fetiţa adusese bucurii noi în casa că pitanului Ion. Cîntecele Oltei
umpleau, în timpul zilei, poiana. Se ridicau, luminoase, pînă la cer. Iar cîntecul de leagă n, cu care seara — după ce-
ş i scă lda — îş i adormea fetiţa, era atît de duios încît, pe cît se povesteş te, miş ca ş i pietrele. Parcă simţea, să rmana,
ceva.

Legendă valahă coala — 19

într-acestea, Ş tefan cel Mare .îi trimisese veste lui Ion să fie gata, fiindcă va intra curînd în Ţ ara Românească , cu
oaste moldovenească ş i transilvă neană , aducîndu-l cu ei pe Vlad Că lugă rul, fratele lui Vlad Ţ epeş . înjositoarea
stare de lucruri din Ţ ara Românească nu mai putea dura.

— Mă ria sa doreş te să pună capă t domniei lui Ţ epeluş , pe care el însuş i l-a înscă unat cu-aproape trei ani înainte,
sperînd ca Ţ ara Românească ş i Moldova să fie unite împotriva neîncetatelor nă vă liri otomane, îi gră i trimisul. Ori
vodă Ţ epeluş li s-a plecat turcilor, devenind astfel o primejdie de fiecare ceas ş i pentru moldoveni.

Că pitanul Ion ră spunse chemă rii lui Ş tefan, înş tiinţîndu-l că , în ziua bă tă liei, va fi cu cetele lui acolo, ca să -i dea
ajutor.
începu pregă tirea flă că ilor, pe care-i învă ţa cît se putea mai bine că lă -ria, lupta cu arcul, sabia, suliţa, toporul ş i
ghioaga.

în timp ce el să vîrş ea pregă tirea — lucru aflat de iscoade — că suţa sa de pe deal, din marginea pă durii, fu
înconjurată de bă rbaţi înarmaţi.

Oltea îş i adusese fetiţa în poiană , culcată într-o copaie. Dan, bă ieţelul cel mare, o legă na. Ş i-n timp ce mama,
luată de treburi, cînta fericită , bă rbaţii aceia încruntaţi se apropiau pe furiş de casă .

Unul dintre ei se izbi de un copac. Sabia îi ză ngă ni. Oltea se întoarse repede ş i, îngrozită , îi vă zu.

— Dă nuţ, fugi! la-o ş i pe Ioana cu tine, strigă ş i se repezi în casă , să gă sească o armă .

Nu numai o dată dă duse tînă ra femeie piept cu bă rbaţi înarmaţi, atîta că de data aceasta erau la mijloc copiii.

în spatele oş tenilor era un boier. Nu-l cunoscu. Tînă r ş i cu o barbă rară , galbenă . Acesta o privea rîzînd.

— Dă -ne de bună voie sabia, diata lui Ţ epeş ş i însemnă rile despre moartea ş i îngropă ciunea acestuia!

Oltea, odată înarmată , încercă să se întoarcă la copii. Voia să -i apere. Dar nu mai putea ieş i.

Totuş i, prin uş a deschisă , mai apucă să -l vadă pe Dă nuţ, cu surioara lui în braţe, fugind.

Ră suflă uş urată .

Fiind cu ochii îndreptaţi spre ea, oş tenii nu-i vă zură copiii.

Dă nuţ era mic, însă ager ca tată l lui ş i deosebit de sprinten. Se strecură în pă dure ş i-ş i ascunse surioara într-un
tufiş mai des.

Noroc că nici fetiţa nu scoase nici o ş oaptă , nu gînguri, nu plînse.

Lă sînd-o pe Ioana în tufiş , Dă nuţ se întoarse acasă . Să ri înă untru printr-o ferestruică din spate, care ră mă sese
deschisă . îş i luă dintr-un cui arcul, cucura cu să geţi ş i, fă ră să -l simtă nimeni, pă trunse în odaia în care mama lui
ţinea piept singură oş tenilor. Cîţiva erau ră niţi. Dă nuţ trase ş i el cu arcul. Unul dintre oş teni ţipă . Să geata îi
pă trunsese în ş old. Altul ră cni de-asemenea. Bă iatul îl ţintise-n inimă , dar, din pricina turbură rii în care se gă sea,
mîna îi tremurase. îl nimerise în grumaz.

Oş tenii dă deau înapoi, fă ră să bage de seamă că un copil se afla ascuns sub laviţă . Ş i de-acolo îş i încorda mereu
arcul. Dă deau înapoi, tră -gînd-o însă după ei pe Oltea. Tînă ra femeie nu se mai putea apă ra. Unul o izbise în cap
cu-o ghioagă , iar altul o lovi cu sabia dintr-o latură .

Oltea se pră buş i.

— Copiii mei!
Vă zînd-o că zută , fă ptaş ii îş i luară în spate ră niţii ş i pă ră siră odaia. Vorbeau între ei turceş te, deş i purtau straie de
oş teni boiereş ti.

— Să că ută m acum diata, sabia ş i însemnă rile, zise boierul în aceeaş i limbă . Iscoadele ne-au vestit că s-ar afla
îngropate la poalele unui fag înalt. N-o fi cumva acesta?

în odaie, mama încă tră ia. Dă nuţ se repezi la ea.

— Mamă , o întrebă , spune-mi, ce te doare? Ce să fac? Ce-ţi trebuie?

— Nimic, copilul meu, ră spunse ea încet. Ai scă pat-o pe Ioana? S-a sfîrş it. Nu mai îmi trebuie nimic. Dar Ioana...
Ioana...

— Pe Ioana am ascuns-o în pă dure. Să n-ai nici o grijă .

Bă iatul încerca să -ş i stă pînească lacrimile.

— încalecă pe-un cal ş i fugi de-l vesteş te pe tata.

— Ş i tu, mamă ?

îş i puse capul pe pieptul ei, ca atunci cînd, mititel, îi sugea sînul, ş i, nemaiputîndu-se stă pîni, începu să plîngă cu
hohote:

— De ce vrei să ne laş i pe Ioana, pe tata ş i pe mine?

— Nu vreau... N-aş vrea, Dă nuţ... dar vezi ş i tu singur...

Ră sufla din ce în ce mai greu. Suspinele îi umflau pieptul. Plîngea ş i ea înă buş it.

— Du-te, Dă nuţ, nu mai sta! încalecă , ia-o ş i pe Ioana cu tine. Rugiţi... Vestiţi-I pe tata. El mă va salva...

— Bine, mamă !

Dă nuţ să ri înapoi pe fereastră , alergă tupilat în locul unde-o lă sase pe Ioana, o ridică în braţe, ş i fetiţa, cuminte,
din nou tă cu. Fugi în adîncul pă durii. Gă si caii într-o vîlcea. Incă lecă pe murgul lui ş i, ocolind pe după Mă gura
Tă tarului, porni într-un galop nebun.

începuse să se însereze, cînd ajunse în poiana de pe malul Oltului.

— Dă nuţ!... Dă nuţ!... se înveseliră flă că ii, ză rindu-l. Ai adus-o ş i pe Ioana?

Bă iatul era palid.

Tată l îi ieş i înainte.

— Ce s-a întîmplat?

— Mama a fost înjunghiată ... Te-aş teaptă !...

Apropiindu-se de poalele mă gurii pe care se înă lţa că suţa, că pitanul ză ri valurile de fum ridicîndu-se ş i înţelese
totul. Casei i se dă duse foc. Arsese aproape pînă în temelie.

îi rugă pe toţi să ră mînă locukii. Să ţină cu ei ş i copiii.

— Pe mine ia-mă cu tine, tată ! îl rugă Dă nuţ. Vreau s-o mai vă d pe mama.

— Nu se poate, bă iatul meu, îi ră spunse Ion. Pe mama n-ai s-o mai vezi de astă zi înainte decît în vis.

Bă iatul, deş i cu ochii în lacrimi, înţelese ş i nu mai stă rui.

Ion, cu cetaş ii lui, în goana nebună a cailor, a tă iat peste dealuri drumul.

Fă ptaş ii — otomani, deş i îmbră caţi în veş minte de oş teni români — împreună cu boierul care-i însoţea ajunseseră
la o ră scruce. Din satele învecinate, alergau ţă rani cu ciomege ş i coase.

— Aţineţi-le calea! striga unul. Au ră pus-o pe Oltea. Au ars-o încă vie fiind în că minul ei. Au vrut să -i ucidă ş i
copiii.

l-au prins.

Nă dă jduind să scape de ţeapa mai înaltă decît a celorlalţi ce i s-a pregă tit, boierul Gavrilă , feciorul lui Stanciu,
mă rturiseş te:

— Această ceată de achingii a sosit de la Stambul. Iar eu am primit porunca s-o însoţesc. Pe domnia ta, dacă erai
prins, te-ar fi tras în ţeapă , în ce priveş te lă criţa — cuprinzînd numai diata lui Vlad, pentru că sabia ş i însemnă rile
nu le-am aflat — a fost trimisă înainte, printr-un că lă reţ, ca să fie pusă la adă post pînă ce va ajunge în mîna
sultanului. Că lă reţul a scă pat. Nu-l mai puteţi ajunge...

Din locul unde tînă rul boier Gavrilă ş i ceilalţi ucigaş i au fost prinş i, că pitanul Ion aleargă în întîmpinarea lui Ş tefan.

Moldoveni, transilvă neni şi munteni, uniţi, îi înfrîng ş i-i gonesc pe turci. Oş tenii lui Ţ epeluş nu luptă ală turi de
otomani. Ş tefan îl urcă în scaun pe Vlad Că lugă rul. Ţ epeluş s-a retras la Piteş ti.

Pe o întinsă cîmpie din apropierea Piteş tilor a fost adunată mulţimea. Sute ş i mii de ţă rani, strînş i cu de-a sila,
aş teaptă , fremă tînd, nu se ş tie ce.

în cortul mă reţ împodobit al begului Aii, comandantul ţinuturilor dună rene, au intrat Basarab cel Tînă r — Ţ epeluş
— ş i o parte din cei mai de seamă boieri ai să i.

Toţi i se pleacă pînă la pă mînt crudului Ali-beg.

— înă lţimea ta, i se plînge Ţ epeluş begului, oş tenii mei n-au luptat numai... fiindcă am avut soarele în faţă ...

— Nu numai de aceasta, mîrîie begul.

— Noaptea fusese umedă , plouase. Arcurile ni s-au umflat. Pulberea se udase... ş i...

— Ş i?... Ş i?... stă ruie Ali-beg.

— Ş i că pitanul Ion a strigat'...

Vodă Basarab cel Tînă r îş i lă sase în piept barba. Se sfia să -i mă rturisească lui Ali-beg ce le strigase oş tenilor
domneş ti că pitanul Ion.

Acesta le reamintise de diata mă riei sale Vlad, de mîndria de-a fi valah ş i de ruş inea de a lupta din porunca ş i în
folosul asupritorului lor.

— Toţi cei care ne gă sim înaintea voastră — fie că vin din Moldova, din Transilvania ori sînt oameni de-ai locului
— vorbim aceeaş i limbă , mai spusese el.- Dar cei pe care sînteţi siliţi să -i urmaţi, ş i veţi muri pentru ei, de cine sînt
trimiş i ş i cu ce ţel? Nu ca să ne subjuge cu totul?

Auzindu-le cuvintele, oş tenii domneş ti n-au vrut să mai asculte porunca de a-i urma pe otomanii lui Ali-beg —
conduş i de paş a Curtoglu — ş i au pă ră sit cîmpul de bă taie.

lată de ce se sfia Basarab cel Tînă r să -ş i încheie cuvîntul ş i să se dezvinovă ţească pe de-a-ntregul înaintea lui Ali-
beg. Deş i acesta cunoş tea, de la Curtoglu-paş a, tot ce se întîmplase, din fir-a-pă r.

— Acum însă , luă cuvîntul Curtoglu, totul se va termina. Diata ră posatului Ţ epeş se află în mîna noastră .

Ali-beg nu ş tia. Că lă reţul trimis înainte de ucigaş ii Oltei nu ajunsese la el. Se ră tă cise pe drum. Fusese apoi silit să
se ferească de-o altă ceată a că pitanului Ion, care trecea în iureş spre Rîmnic. Ş i, între timp, Ali-beg plecase.

— Se află în mîna noastră ? se miră . Unde ş i cînd aţi aflat-o?

— O ceată de achingii, trimisă de la Stambul din însă ş i porunca lumină ţiei sale sultanul, însoţită de feciorul
boierului Stanciu, a lovit pe neaş teptate casa lui Ion, în timp ce el lipsea. A gă sit diata ascunsă la poalele unui fag. E
drept că o mulţime de achingii, ca ş i tînă rul boier, ş i-au pierdut viaţa cu-acest prilej, dar nu mai înseamnă nimic,
lată , în lă criţa aceasta se află diata. Ne-a fost adusă nouă ca s-o punem la adă post. Eu am primit-o ş i ţi-o
încredinţez ca să i-o trimiţi mai departe lumină ţiei sale sultanului...

Ali-beg — deş i puţin neliniş tit, fiindcă sultanul trimisese ceata de achingii fă ră mă car să -l înş tiinţeze — întinse
bucuros mîinile. Apucă iă -criţa, care fusese odinioară a lui, fă ră diată , bineînţeles, ş i-o puse în poală

Nu îi venea încă s-o deschidă . Avea să facă acest lucru numai cînd va ră mîne singur.

Se gîndea c-o va desface încet, cu multă , foarte multă grijă . Va despă turi pergamentul. Ş i-I va citi în tihnă . Va
medita asupra lui îndelung. Ş i abia pe urmă îl va trimite sultanului.
Cu toate că sultanul nu ţinuse seama de el cînd îi trimisese pe achingii, era mulţumit că , în sfîrş it, faimoasa diată se
afla în mîinile lui.

Totuş i, faţă de Ţ epeluş ş i toţi ceilalţi nu-ş i ară tă stă rile sufleteş ti.

— Aceasta este diata? Bine! se ră sti la Ţ epeluş . Au gă sit-o însă achingiii noş tri. Nu tu! Dar sabia lui Vlad unde
este?

— Sabia, din nefericire, încă o mai stă pîneş te că pitanul Ion, ră spunse speriat Ţ epeluş .

— Ce simplu este pentru tine să -mi ră spunzi: «încă o mai stă pîneş te că pitanul Ion!» Dar pentru ce se mai află la
el, ş i nu la noi? Asta te-ntreb. Ş i asta mă va-ntreba ş i pe mine lumină ţia sa — ş i Ali-beg duse mîna la frunte, la
buze, ia inimă ş i se înclină . Nu se înclină pentru că -l iubea pe sultan. Pe sultan nu-l iubea nimeni. Ci pentru că voia
să dea cît mai multă greutate celor rostite. Ş i că pitanul Ion unde e? Aţi pus mîna pe el? Nu! Ş i nici nu vă vă d
prinzîndu-l curînd! Aş teptaţi să -l prind eu? îl voi prinde. Aceasta este însă , aş a să ş tiţi, datoria voastră . Repetă ,
silabisind ş i bă tîn-du-şi genunchiul cu palma la fiecare silabă : Da-to-ria voas-tră ! Aţi înţeles?

— Da.

Curtoglu voia să mai spună ş i el ceva, dar nu putea din pricină că Ali-beg nu-i lă sa nici un ră gaz.

— Da, da, da! se înfurie Ali-beg. Cuvîntul acesta l-am auzit mereu. Că pitanul Ion continuă să tră iască liber ş i să
facă tot ce-i place. Iar voi mă aprobaţi mereu, liniş tiţi, dar fă ră să mi-l daţi legat...

— De data aceasta, gă si iară ş i vreme Curtoglu să mai strecoare cîteva vorbe, s-a ispră vit cu el.

Ali-beg tresă ri:

— Nu te-nţeleg!

— Că pitanul Ion a că zut în cursă . A fost atras spre Dună re de una din cetele noastre de spahii. Ieri se afla încercuit.
Nu mai avea nici o scă pare. Ş i încă -n ziua de azi nă dă jduiesc ori să ţi-l aducă pe el în ş treanguri, ori să -ţi
înfă ţiş eze capul lui retezat. De-aceea am ş i îndră znit să adun satele în faţa cortului lumină ţiei tale. Să -i ară t
mulţimii că s-a sfîrş it pentru totdeauna cu că pitanul Ion. Astfel ră zmiriţele vor înceta. Duhul lui Ţ epeş

va pieri ş i norodul se va supune deplin. Planul e bun, lumină ţia ta?

Curtoglu era mulţumit de el. Privi, fudul, la Ali-beg.

— Fă gă duieli am avut destule! mormă i begul.

— Nu, nu, eu sînt încreză tor, îl asigură Curtoglu. Foarte, foarte curînd, ori îl vom vedea intrînd aici pe că pitanul Ion
însuş i, ori pe vreunul din spahii purtîndu-i în sac că pă ţîna.

Cuvîntul lui Curtoglu fu întrerupt de un stră jer. Plecîndu-se în faţa be-gului, acesta îl vesti:
— Trimiş ii stră lucirii sale sultanul! Cu porunci grabnice!...

Ali-beg încredinţă lă criţa unui agă din dreapta ş i se foi în jîlţ.

Ce i se mai nă ză rise, oare, sultanului? Lua în Valahia mă suri fă ră mă car să -l încunoş tiinţeze. Ş i mereu îi trimitea tot
felul de porunci. Iar unele se bă teau cap în cap.

Patru trimiş i intrară . Purtau veş minte stră lucitoare din mă tase ş i brocart, împodobite cu aur.

Ali-beg nu-i cunoş tea pe nici unul.

«înseamnă că s-au petrecut schimbă ri! cugetă . Nu cumva îmi aduc porunca de-a lă sa comanda?» Gri pă ră sirea
comenzii putea să -i atragă ş i altfel de ponoase.

Unul dintre trimiş i purta în mînă însemnul imperial, semiluna de aur. Acesta glă sui:

— Spre slava lui Alah, preamă ritul sultan, mă reţul padiş ah, podoaba lumii, te ceartă , Aii-beg...

Cînd auzi de supă rarea sultanului, Ali-beg nu-ş i mai pă stră tă ria ş i îş i aplecă fruntea.

Aplecîndu-ş i el fruntea, cu toţii fură siliţi să -l imite.

Nimeni nu-i mai privea pe trimiş i. Cu ochii în podele, toţi cei de faţă în-genuncheară .

Aceasta le fu trimiş ilor prea destul. Le smulseră hangerele de la brîuri. Ameninţîndu-i cu ele, le puseră în gură
că luş uri, îi legară cu ş nururi. Ş i-a-cela care purta însemnul imperial apucă lă criţa în care se afla diata lui Ţ e-peş .

Nici nu se dumiriseră bine Ali-beg, Ţ epeluş ş i ceilalţi dacă voinţa sultanului fusese într-adevă r ca ei să fie legaţi,
cînd cei patru bă rbaţi ieş iră afară ş i se-azvîrliră pe cai.

— Sînt că pitanul Ion! vesti mulţimii de ţă rani adunaţi acela care-i smulsese lui Ali-beg lă criţa^ lată sabia mă riei
sale Vlad, iar în lă criţa aceasta se gă seş te diata lui. în numele diatei, vă chem din nou să -i înfruntă m pe nă vă litorii
otomani conduş i de Ali-beg, ca ş i pe slujitorii lor credincioş i, domnul ş i marii boieri.

Bă tă lia începuse, cînd Ali-beg, dezlegat, îi spuse lui Basarab cel Tînă r:

— Ş i dincolo de moarte ne loveş te înaintaş ul vostru, cumplitul vodă Ţ epeş !

Lupta, din nenorocire, s-a terminat prin înfrîngerea mulţimii neînarmate, în frunte cu că pitanul Ion.

Iar, mai departe, oş tile lui Ali-beg l-au învins ş i pe Vlad Că lugă rul.

«Ţ epeluş s-a întors în scaunul din Bucureş ti, citeş te pisarul propria lui însemnare. Dar, din pricina cotropirilor sale
ş i-a prea multelor pedepse cu ţeapa pentru vini închipuite, în anul urmă tor e nevoit să fugă . încearcă să se retragă
ş i să se apere la Glogova, în apusul ţă rii, unde-ş i clă dise un adă post întă rit, împreună cu prea puţinii oş teni ş i
sfetnici ce-i ră mă seseră credincioş i. Aici este aflat de cîţiva boieri mehedinţeni care ţinuseră cu Vlad Că lugă rul.
Aceş tia îi cuceresc adă postul ş i îi scurtează viaţa.»

înainte de-aceasta, domnul a poposit într-o pă dure. Aici i s-a înjghebat un bordei ca să se odihnească pe cetină de
brad ş i i s-a vînat o că prioară pentru masa de prînz.

Ţ epeluş se hră nea, cînd au trecut, din întîmplare, prin pă durea aceea ş i Ion cu mai mulţi cetaş i de-ai să i. Aflînd că
se gă seş te acolo Ţ epeluş , au intrat în bordei. Voievodul fugar îş i cunoş tea pă catele ş i se temea de Ion.

— M-ai că utat în tot cursul domniei tale, i-a rostit că pitanul, ca să mă dai otomanilor ori să mă tragi în ţeapă tu
însuţi. Ş i, totuş i, eu nu vreau să fiu un ucigaş de domn, de-aceea te cruţ. Norodul nu te mai poate însă îndura ş i
boierii mehedinţeni te caută . Nu vei scă pa. Sînt încredinţat că te gă seş ti înaintea sfîrş itului, dar nu de mîna mea, ci
de-a altora. Aş a încît te rog, ca unul ce te afli la capă tul drumului, să -mi ră spunzi cu inima curată la ce te-oi
întreba. Te-nvoieş ti?

— Mă -nvoiesc!

Lui Ţ epeluş i se mai potolise spaima. Ş tia ş i el că unii boieri mehedinţeni îl că utau, dar era sigur că va scă pa. Iar
Ion îi fă gă duise că nu-l va pedepsi. Ş i era încredinţat că îş i va ţine cuvîntul.

Unul dintre oamenii lui îi aduse un butuc pe care să s-aş eze mai aproape de foc. Ţ epeluş luă loc ş i continuă să
îmbuce.

Cu toate că afară stră lucea soarele ş i pe cîmpie semă nă turile de toamnă începuseră să dea colţ, în pă dure, dar
mai ales în bordei, era rece. Ş i la cererea domnitorului fugar se fă cuse focul. Acesta pîlpîia vesel, în vreme ce fumul
se risipea printr-o deschiză tură a acoperiş ului.

— Ai fost adus în scaun de Ş tefan al Moldovei, că ruia tu i-ai jurat că ai să aperi neatîrnarea ţă rii. El s-a încrezut în
tine ş i-n jură mintele tale, dar cum te-ai vă zut înscă unat, ai ş i trecut de partea pă gînilor. Nici eu, nici norodul n-am
putut înţelege de ce te-ai purtat în felul acesta.

Ţ epeluş se gîndi puţin. Se întoarse spre Ion ş i îl privi cu atenţie. Unde voia s-ajungă ? Ră spunse liniş tit, după ce mai
sorbi o înghiţitură de vin:

— Ioane, tu ai învă ţat de la Ţ epeş să ră mîi neclintit în furtuni ş i să nu rosteş ti decît adevă rul. Ori, află de la mine, o
ţară nu se poate cîrmui astfel în vremuri ca acestea. în faţa vicleniei se cuvine să fim vicleni. Ş i uneori eş ti nevoit să
zîmbeş ti tocmai aceluia care-ţi urzeş te pieirea, Supunerea pentru o vreme, ca să -ţi cîş tigi ră suflarea, ş i să te ooţi
ridica mai tîr-ziu, nu-i o ruş ine...

— Cine se lasă supus o dată , se poate lă sa ş i-a doua oară , ş i-a treia oară . Ş i pînă la urmă intră de-a binelea în
robie. Ori, dacă -i om de rînd treacă -meargă , dar cînd eş ti domnitor înseamnă să legi însă ş i ţara ş i destinele ei în
lanţuri.

— Aveam de-ales între primejdia paş alîcului ş i umilinţa de-a mă face să slujesc cu statornicie Poarta. Am ales
umilinţa, pentru liniş tea ţă rii.
— Liniş tea aceasta este înş elă toare, Ţ epeluş . Marii boieri, în frunte cu tine, aţi nă dă jduit că , recunoscîndu-vă
supuş i Porţii, veţi hă lă dui în belş ug ş i pace, lă sînd toate greută ţile ş i amarurile doar pe spinarea norodului. Numai
că socoteala voastră este greş ită . împă ră ţia urmă reş te ca mai întîi voi să vă pă ră siţi norodul în mîinile sale. Aş a ea
a fă cut un pas. Va face încă un pas, ş i încă un pas, ş i apoi veţi veni voi înş ivă la rînd. Ş i cine va ră mîne atunci
ală turi de voi, cine vă va apă ra? Norodul pe care l-aţi vîn-dut?

— Să ne rugă m lui Dumnezeu ca lucrul acesta să nu se întîmple niciodată .

— Numai cu rugă ciunile nu cred să facem prea mult. Diata mă riei sale Vlad ne cere să nu îngenunchiem o clipă .
Să ne împotrivim!

— De n-am îngenunchia am fi că lcaţi în picioare. N-ar fi nici o izbîndă .

— împotrivirea însă ş i e o izbîndă . Chiar dacă pentru aceasta eş ti nevoit să te jertfeş ti tu însuţi. Ţ epeş s-a jertfit,
dar n-a îngenuncheat.

— Ş i Ţ epeş a avut cusururi!

— A avut. Eu i le cunosc cel mai bine. Nu ş i-a ră splă tit destul norodul pentru cinstea ş i osteneala lui. Poate că se
gîndea s-o facă mai tîrziu, la încheierea pă cii. O fi avut ş i altele, dar dragostea sa de ţară a fost fă ră margini.
Pentru pă mîntul acesta stră moş esc el n-a precupeţit nimic. Ş i-a vă rsat bucuros sîngele. Ceea ce nu sînteţi voi în
stare să faceţi, Ţ epeluş !

Neagoe de la Craiova, potrivit tradiţiei, se tră gea dintr-o familie de îndră zneţi oş teni valahi. Unul că zuse slujindu-l
pe Litovoi. Altul luase parte, ală turi de Basarab I, fiul lui Tihomir, la stră daniile pentru întemeierea Ţ ă rii Româneş ti.
Ş i, în sfîrş it, mulţi .alţii îş i cinstiseră armele, urmîndu-l pe Mir-cea cel Bă trîn sau Dan al ll-lea.

Unul dintre aceş tia, pe nume Barbu-paharnicul, tată l banului Neagoe, intrase însă , după moartea eroică a lui Dan
al ll-lea, ală turi de care de asemenea luptase, în slujba noului domn Alexandru Aldea l-ul.

A fost ş i-atunci un timp al apă să rii ş i durerii, ca ş i acela de după miş e-leasca ră punere a lui Ţ epeş . Cîţiva boieri
stă pîneau ţara, vlă guind-o spre înavuţirea lor. Iar în fruntea acelora se afla Albu — numit de ai lui „cel Mare",
pentru cît le era de mult cu priinţă . Acesta îl nesocotea pe vodă — om slab, lipsit de curaj ş i voinţă . în vreme ce el
ş i ai lui dobîndeau nenumă rate foloase.

Fiind atît în slujba lui Aldea cît ş i-a lui Albu, paharnicul Barbu îş i sporeş te averile. Iar Aldea, la cererea lui Albu, îl
dă ruieş te, pentru „destoinicia" sa, între alte multe moş ii — ca acelea de la Strehaia ş i din alte pă rţi — ş i cu satul
domnesc Craiova..

Feciorul lui Barbu-paharnicul, Neagoe-banul, îş i creş te, sub domniile lui Vladislav al ll-lea, Laiotă Basarab-Bă trînul
ş i vodă Ţ epeluş , într-atîta aceste moş ii, încît — împreună cu pă durile, luncile, pă ş unile, ză voaiele ş i livezile —
ajung cele mai mari ş i mai bogate din întreg ţinutul de peste Olt ş i, poate, chiar din toată Ţ ara Românească . Jiul,
pe o bună parte din curgerea sa, era al lui. O mulţime de bă lţi, la fel.

Curţile de la Craiova, acareturile, grajdurile, staulele, locuinţele slujitorilor ş i toate celelalte formau un fel de
triunghi. Una din cele trei laturi se sprijinea pe bă lţile de netrecut ale Craioviţei unde, se povesteş te în legendă , ar
fi existat, cîndva, o întinsă aş ezare a împă ră ţiei romane, scufundată ş i înghiţită de pă mînt ş i ape, pesemne în
timpul unui cutremur. A doua latură o formau dealurile încă rcate de pometuri ş i vii. Ş i cea de-a treia, Jiul, cu apele
lui repezi ş i pline de vîltori, peste care îţi trebuia un bun meş teş ug ca să poţi trece fă ră primejdii. în întregul lor,
curţile alcă tuiau deci un fel de cetate naturală , întă rită în unele locuri cu garduri sau valuri de pă mînt ş i, din loc în
loc, avînd turnuleţe de strajă . întă riturile le ridicase Neagoe-banul, cu încuviinţarea lui Ali-beg, sub cuvînt că
trebuie să se pă zească de vreo nă vală a cetelor de ră zvră tiţi ale lui Ion. De altminteri, încă vreo patru mari boieri,
care se bucurau de încrederea lui Ali-beg, că pă taseră asemenea încuviinţă ri.

Curţile îş i aveau poarta principală în partea dinspre apus, printr-un loc mlă ş tinos, mai lesne de apă rat. De-acolo,
printre două valuri de pă mînt, un drum destul de lat ş i presă rat cu pietriş ducea spre altă poartă , mai întă rită decît
prima, ţinută în balamale de fier ş i închisă cu trei drugi uriaş i. Poarta aceasta atît de straş nică ducea spre curtea
interioară , curte în care se aflau conacul ş i o bisericuţă de lemn. Bisericuţa fusese reclă dită pe locul alteia mai
vechi, clă dită întîia oară , se spunea, de Mircea cel Bă trîn. Aici, un că lugă r înă lţa zilnic rugă ciuni pentru sporirea
avuţiei ş i binelui familiei lui Neagoe.

Acum, Ţ epeluş — în a că rui domnie Neagoe, fost ban al Strehaii ş i apoi al Craiovei, se bucurase de o deosebită
cinste, fiul să u Pîrvu fiind mare vornic, al doilea în rang după mitropolit, iar celă lalt fiu, Barbu, ajun-gînd ş i el
veastelin — pierise la Glogova, doborît de loviturile nă praznice ale unor boieri mehedinţeni, pe care i le ş i
prevestise Ion. Ş i bă trînul Neagoe poruncise să se adune la sfat, în conacul de la Craiova, toţi bă rbaţii de frunte ai
familiei, rudele lor apropiate, prietenii de credinţă ş i slujitorii.

Fă ră să fi ajuns ceea ce a devenit mai tîrziu, sub Radu cel Mare, un fel de adevă rată curte domnească , în care totul
era orînduit după cele mai straş nice reguli, casa familiei Craiovescu impresiona încă de-atunci, pe oricine, mai ales
prin ordinea înstă pînită acolo.

în casă ş i prin curţi nu se intra ş i nici nu se umbla fă ră rost. Fiecare om era dator să ş tie, în fiece clipă , ce avea de
fă cut. La bucă tă rii, în grajduri, în staule, în livezi ş i oriunde munca se îndeplinea cu sîrg ş i în cea mai deplină
tă cere.

Numai cînd banul sau vreunul din feciorii să i era vesel ş i voia să -ş i arate această veselie, toţi cei care se aflau în
preajmă trebuiau să se bucure ş i ei.

— V-am chemat, spuse banul cu vocea lui groasă , ca să ne sfă tuim în ce priveş te viitorul casei noastre ş i-al ţă rii.

Se adunaseră în jurul unei mese lungi, de stejar, ş ezînd în jilţuri largi cu spă tar. în dreapta banului se înş iruiseră cei
patru fii ai să i: Barbu, Pîrvu, Danciu (Gogoaş ă ) ş i cel din urmă , Radu.

Banul stă tea în capul mesei stă pînindu-i pe toţi cu privirea. Palmele sale mari cît niş te lopeţi se odihneau pe tă blia
mesei.

Moş tenise voinicia stră moş ilor, care se jertfiseră pentru pă strarea libertă ţii ţă rii, însă ş i lă comia pă rintelui să u
Barbu. în ochi avea o sclipire ciudată , flă mîndă , de parcă ar fi vrut să sfîş ie întruna ceva.

De-aceea, de cum se aş ezară la masă , deş i era dimineaţă , soţia sa de-a doua, Vinia — care se tră gea din cea mai
bună spiţă a despoţilor sîrbi — cu patru roabe ţigă nci, umblînd ca niş te umbre, începură să aducă gustă ri.
Lui Neagoe i se umplu cea dintîi mare cupă cu vin ş i el o dete de duş că numaidecît, ca... să prindă puteri.

Tuş i repetat ş i urmă :

— Sîntem într-o foarte grea cumpă nă . Domnia Basarabilor, prin Ţ epe-luş , s-a sfîrş it. Urmaş ii lui Dan l-ul lasă locul
Dră culeş tilor. De fapt, ş i unii ş i alţii se trag din acelaş i neam, al lui Basarab l-ul, întemeietorul acestei ţă ri! Vatra
Basarabeş tilor este dincoace de Olt. A noastră -i însă aceeaş i. Ş i dacă ei sînt vechi, ş i noi sîntem la fel de vechi. Nu
ne simţim mai prejos cu nimic. Să ş tie asta foarte bine ş i unii ş i ceilalţi!...

— Da, da, încuviinţară fiii ş i rudele. Nu ne simţim cu nimic mai prejos!

— Sîntem însă într-o cumpă nă , îş i întoarse iar vorba Neagoe, deoarece în scaunul domnesc s-a urcat, de puţine
zile, aş a cum ş tiţi, un voievod dră culesc adus pentru a doua oară de Ş tefan al Moldovei.

— Fiind fratele lui Ţ epeş ş i nepotul lui Vlad Dracul, pe care ai noş tri nu i-au slujit, va fi, pesemne, ş i el contra
noastră , îl întrerupse Pîrvu.

Banul îi aruncă o privire pieziş ă ş i continuă :

— E Vlad Că lugă rul. Ş i anumite semne ne fac să bă nuim că nu se va supune nici Porţii, ca Ţ epeluş . Că se va ridica
împotriva ei.

— Ce te face să crezi? îl întrebă pe bă trîn feciorul cel mare, Barbu.

— La înscă unarea lui l-a poftit ş i pe Ion, că pitanul ră zvră tit ş i ră zvră titor. Acesta a luat cuvîntul, în numele
norodului, zicînd că toată ţara doreş te, într-un singur glas, să se întoarcă la vechea ei neatîrnare. Ş i nu mai vrea să
plă tească bir.

Al doilea fiu, Pîrvu, era numai ochi ş i urechi:

— Ş i domnitorul ce i-a ră spuns?

— A ră spuns că va fi aş a precum doreş te norodul!

— Atunci e limpede.

— Numai că , a adă ugat el, se va ţine seamă , fireş te, în Divan, ş i de pă rerile marilor boieri. Iar eu, atunci, am cerut
să fiu primit, după -amiază , de vodă .

Lui Radu, mezinul, îi tremurau de neră bdare mîinile:

— Ş i vodă te-a primit?

— M-a primit. înainte de mine intrase Ion. Ş i i-am vorbit îndelung lui vodă , ară tîndu-i cît de primejdioasă va fi
purtarea lui, dacă -l va asculta pe Ş tefan. Turcii nu-l vor ierta. Ş i soarta îi va fi aceeaş i ca a lui Ţ epeş . Cu lupta pe
faţă este greu de ră zbit. Mult mai bine este cu înţelegerea. Ş i numai cînd nu va mai fi cu putinţă , atunci...
— Vodă te-a înţeles?

— Nu ş tiu dacă m-a înţeles. Tocmai i se înfă ţiş ase de la Poartă un trimis al sultanului., Ş i vorba noastră s-a curmat.
Să vedem, deci, ce va urma! Dar oricum va fi, noi trebuie să ne stră duim ca în ţară să se pă streze rînduiala lui Albu
„cel Mare" — apă să pe cuvintele „cel Mare" — pentru că numai sub el, aş a cum mi-a dovedit tată l meu, Barbu,
boierii au fost, într-adevă r, în cea mai deplină cinste. Vorba lor era vorbă ş i dorinţele lor erau, în orice împrejurare,
împlinite.

— Mă ria ta!... Mă ria ta!...

Nă vă lise un oş tean în odaia de sfat.

Banul se încruntă . Cum de îş i îngă duise o astfel de îndră zneală ?

— Mă ria ta!... lartă -mă !

(Supuş ii i se adresau banului cu „mă ria ta", ca lui vodă .)

Neagoe-banul înţelese că se petrecuse ceva ieş it din ordinea obiş nuită .

Bă tu cu pumnul să u cît maiul în masă . Masa se zgudui ş i blidele de pe ea să riră , cupele se vă rsară .

— Că lă reţi... Nă vă leş te o ceată de că lă reţi!

— Cine poate fi?

— Că pitanul Ion.

Banul Neagoe se pomeni în picioare.

— A-nceput, zise. Vlad Că lugă rul l-a asmuţit asupra noastră . Nici vorba mea, ş i, după cum se veae, nici a turcului,
nu l-a înduplecat. Luaţi armele!

Că pitanul Ion, cu ceata, ajunseseră în faţa porţilor.

«Să n-o mai pă ţesc o dată , ca atunci...!» se gîndi Danciu, al treilea frate, cel care fusese prins de Ion ş i trimis legat
sultanului, la Stambul.

Porţile, cele mari ş i cele dină untru, mai mici, dar mai întă rite, se închiseră . Ş i oş tenii din curtea interioară se
înş irară în turnuleţe ş i la garduri. Cei mai mulţi se îngră mă diră însă , potrivit poruncilor banului, la porţile cele mari.

Flă că ii că pitanului Ion nu îş i scoseseră să biile din teci, nici nu-ş i încordaseră încă arcurile. Lă ncile stă teau liniş tite.

— Ce doreş ti, că pitane Ion! întrebă banul de după porţile cele mari.

în glasul lui, oricît ş i-l stă pînea, se desluş ea o spaimă . Ş tia el însuş i
cîtă vină avea în faţa că pitanului Ion.

— l-ai cerut iertare noului domnitor, mă riei sale Vlad Că lugă rul, pentru greş elile domniei tale, ale feciorilor, rudelor
ş i slujitorilor domniei tale. Ai fă gă duit să nu mai stai la mîna otomanilor, ş i să -i împlineş ti cu cinste voinţa, slujindu-
l aş a cum ş i înaintaş ii domniei tale i-au slujit pe voievozii cei vrednici fă uritori de ţară .

— Asta aş a e! recunoscu de dincolo de întă rituri banul.

— Sîntem nă scuţi, ş i domniile voastre ş i eu, în acelaş i ţinut, glă sui Ion. De-aceea, mă ria-sa mi-a poruncit să -ţi iert
ş i eu preamultele greş eli ce domnia ta însuţi sau feciorii domniei tale le-au să vîrş it. Să plec pentru a-ţi cerceta
credinţa ş i a vedea dacă eş ti gata să -ţi ridici arma împotriva turcului ş i pentru apă rarea pă mîntului pe care
să lă ş luim cu toţii.

— Vii cu binele sau cu ră ul? Pentru că eu aici sînt însumi ca un domn. Nimeni nu are a-mi porunci. Ş i nimeni nu
are dreptul a-mi că lca pragul fă ră învoirea mea.

— Nu cu inima uş oară , dar vin cu binele.

Lîngă Ion se aflau credincioş ii lui: Zâne, Vîlsan ş i Eufrosin. îş i jucau caii.

în dosul gardurilor se auzeau ş opă că ieli ş i comenzi înfundate.

— Sînt gata, la nevoie, să -mi ridic arma, dar dacă vrei să stă m împreună de vorbă , îndepă rtează -ţi ceata, pune-ţi
armele la oblînc ş i cu mîinile goale, însoţit de cel mult doi oameni, apropie-te pe jos de porţi.

Ion descă lecă , îş i puse armele la oblîncul calului. îş i încredinţă calul lui Vîlsan. Fă cu semn cetei să se îndepă rteze ş i
numai Zâne ş i Eufrosin să ră -mînă . Se apropiară tustrei de poartă , cu mîinile goale, aş a cum ceruse banul. Poarta
cea mare se deschise ş i bă rbaţii intrară .

Craioveş tii, în frunte cu banul, ş i încă vreo două zeci de oameni de-ai lui înarmaţi îi înconjurara.

— Că pitane Ion, oi fi nă scut în acelaş i ţinut ca noi, dar acum eş ti.în mîinile mele, zise mulţumit banul. Ai să joci
cum am să -ţi cînt eu. Uită -te colo!

Oş tenii înarmaţi, cu arcurile întinse ş i suliţele gata să fie azvîrlite, se aflau în partea dină untru a ambelor turnuleţe.

— Bă nuiam cum o să mă primeş ti, îi ră spunse Ion. Atîta că , de nu mă întorc într-un ceas, oamenii mei vor izbi
conacul.

— Conacul nu poate fi cucerit... Nici vodă Vlad Că lugă rul n-ar putea pă trunde.

— Mergi înainte, îl împinse uş or pe că pitan Barbu că tre porţile cele mici.

Intrară în curtea interioară ş i ajunseră la uş a îngustă ş i scundă ce da spre scă rile pe unde te urcai la etaj. Uş a era
deschisă .
— Bă gaţi de seamă , îi preveni banul pe fiii lui, amintiţi-vă ce i-a fă cut că pitanul Ion, la cetatea Gherghiţa, lui Ali-
beg.

Dar n-apucă să -ş i termine vorba, ş i că pitanul îl ş i înş fă case pe Danciu, care-i era ală turi. Zâne fă cu acelaş i lucru cu
Barbu. Ş i Eufrosin cu Radu, al patrulea fecior al lui Neagoe, cel mai mic dintre ei.

Deci tocmai de ceea ce se temuse cel mai mult banul se petrecuse.

Ion, Zâne ş i Eufrosin le smulseră celor trei fraţi armele. Ş i ţinîndu-i bine de umeri, se traseră pe scară .

Ră mă seseră spate la spate, ca să nu poată fi atacaţi nici din josul ş i nici din susul scă rilor.

— Putem acum să stă m de vorbă ? îl întrebă Ion pe Neagoe.

Barbu încercă să se smulgă din încleş tarea lui Zâne. Nu izbuti.

— Stai biniş or! îl preveni cetaş ul.

— Dacă vrei, banule, porunceş te slujitorilor să ne lovească ! zise Ion. Noi n-avem nimic împotrivă .

Banul îş i frecă mîinile, neputincios.

— Daţi-le drumul, nevă tă maţi, feciorilor mei, ş i puteţi pleca unde vreţi.

— Noi dorim, înainte de toate, să stă m puţin laolaltă de vorbă despre ceea ce ţi-am amintit mai înainte, spuse Ion.
Cu toate că , într-o anume privinţă , ne-am lă murit.

— Bine! se învoi banul. Ş i eu doream să stau de vorbă , dar nu sub puterea domniei tale.

— Dar nici a domniei tale, urmă Ion, aş a că porunceş te rudelor, prietenilor ş i oş tenilor să -ş i azvîrle toţi armele
lîngă poartă . Iar ei înş iş i să se depă rteze pînă lîngă gardul acela...

Banul ză bovi puţin, dar temîndu-se pentru feciorii lui, porunci:

— Aruncaţi armele, gră mă diţi-le lîngă poartă ş i depă rtaţi-vă pînă lîngă gardul acela ară tat de că pitanul Ion.

Ş i el însuş i, ca ş i celă lalt fiu al să u ră mas liber, Pîrvu, îş i azvîrliră hangerele deasupra gră mezii.

— Ş i-acum, domnia ta, banule, împreună cu feciorul domniei tale, Pîrvu, urcaţi uş or înaintea mea. încolo nimeni
altul să nu mai vină ş i nici vreun slujitor să nu s-apropie.

Banul dă du iară ş i poruncile de trebuinţă .

— Tu, Eufrosin, porunci Ion, ră mîi ş i veghează ca nici un oş tean să nu se apropie de arme. Dacă nu se pă strează
cuvîntul, ş uieri. Cînd tu vei ş uiera, viaţa banului Neagoe ş i-a feciorului să u nu vor mai preţui nimic pentru noi.
Mînîndu-ş i din spate prizonierii, Ion ş i Zâne urcară în pridvor. Fă cînd să scîrţîie scă rile sub greutatea sa, banul o
luase înainte.

Se opriră , ş i Ion le porunci să se aş eze pe scaunele fă ră spă tar din pridvor.

— Ce doreş ti să ne întrebi?

— Vreau să te-ntreb, banule — aş a cum îţi spuneam, de-altminteri chiar adineauri — dacă mă car acum, cînd
ceasul socotelilor se apropie, eş ti gata să vii ală turi de noi?... Mă ria sa Vlad Că lugă rul este un domn cu conş tiinţa
curată , care nu va îngă dui tică loş ia ş i vînzarea. Iar că lcarea fă gă duielii va fi pedepsită cu moartea. Am stat cu
mă ria sa la sfat ş i în tabă ra lui Ş tefan al Moldovei. Vrea să aibă milă de norod. Acesta să fie într-un cuget cu
domnitorul, ca în vremea lui Ţ epeş . Ş i nu va îngă dui ca sultanul să -ş i mai facă mendrele după plac, purtîndu-se în
casa noastră , cu noi, ca ş i cum i-am fi slugi.

Neagoe că uta spre podea. Banul era bă trîn, dar chipeş . Capul îl avea ca de leu. Toţi Craioveştii, în afară de Danciu
(ş i pe Danciu nu-l strica decît nasul), erau chipeş i. Bă trînul îi întrecea însă pe toţi. Umerii laţi, grumazul vînjos,
braţele muş chiuloase îl fă ceaCi să pară unul dintre acei bă rbaţi de legendă , ca voievodul Litovoi, cu care se
mîndrise ţara pe vremuri.

— Nici noi nu vrem ca sultanul să se poarte în casa noastră cu noi ca ş i cum i-am fi slugi, mormă i banul, dînd
ră spunsului un alt înţeles decît acela mult dorit de Ion.

— La porunca lui vodă , continuă Ion, nu mai ţin seama de durerea mea, ci doar de aceea a ţă rii. îţi cer să nu mai
obijduieş ti norodul. Ca norodul să -ş i recîş tige încrederea. Ş i să ne ridică m laolaltă , în frunte cu noul domnitor,
împotriva voinţei lui Baiazid-Veli de a ne înrobi.

Barbu se uită ţintă la Ion:

— Eu nu obijduiesc pe nimeni... Ş i voi fi, împreună cu-ai mei, ală turi de vodă .

în clipele acelea, se auziră ţipete de femeie. Voci bă rbă teş ti ameninţau.

— la vezi ce se întîmplă acolo! îi porunci că pitanul lui Zâne.

— Nu e nimic, sînt slugile de la bucă tă rie, se ciorovă iesc între ele, încercă să -l liniş tească Danciu pe Ion.

Banul îş i ridicase însă capul ş i ochii lui se vedeau neliniş tiţi.

Deodată , un stol de fete, care urcase pe cealaltă parte scă rile, se ivi în pridvor.

Zâne le întîmpină .

— Ce-i cu voi?

— Mă ria ta, că pitane Ion, zise una dintre ele, mai îndră zneaţă , am auzit că eş ti aici, ş i-am venit să ne plîngem...
Abia am ş că pat de urîtul care ne pă zea...
Fata care i se adresase că pitanului era o codană cu buzele roş ii ca focul ş i ochii negri.

— Că pitane Ion, goneş te-le! se încruntă banul. îţi vor spune minciuni... Nu că ta la cuvintele slugilor.

— Minciuni? se stropş i la el aceeaş i fată . Nu sîntem slugi. Am fost strînse din satele lui... îl ară tă pe Neagoe. Ş i
aduse de boierul Danciu aici...

Danciu se îngă lbeni.

— A fost porunca lui Ali-beg, încercă el să explice.

— Ca să fim dă ruite pentru haremuri.

— Nu obijduieş ti pe nimeni? Ce zici? le ară tă Ion, banului, pe fete.

Un oş tean boieresc strigă de jos:

— Mă ria ta, banule, cetaş ii lui Ion înconjoară curţile! Noi ce facem?

Banul se întoarse spre că pitan:

— Ziceai că vrei să ne unim laolaltă , în slujba lui Vlad Că lugă rul ş i a lui Ş tefan, ca să luptă m cu turcii?

— Adevă rat, dar mai ziceam ş i să nu obijduieş ti pe nimeni.

Tropote de cai ră sunară . Banul privea încoa' ş i încolo îngrijorat.

— Vrei să ne-ataci curţile, că pitane Ion, ca să ne poţi ucide? Acesta ţi-e cuvîntul?

Radu ş i Danciu se ridicaseră în picioare. Numai banul, Barbu ş i Pîrvu nu se clintiseră .

— V-aş fi putut ră pune, ş i aţi fi meritat-o pentru felul cum v-aţi purtat cu mine, dar n-am fă cut-o... Dă numaidecît
drumul fetelor.

— Să plece, spuse banul. Ai auzit?... Nu noi... ci Ali-beg...

Fetele, de fericire, începuseră să -i să rute mîinile lui Ion. Fă ră să mai

aş tepte altă poftire, ciripind ca un cîrd de vră bii, o luară la goană spre porţi.

— Daţi-le drumul! le strigă banul, de sus, oş tenilor.

Ş i fetele ţîş niră pe porţi, unde le întîmpinară cetaş ii.

Abia ieş iră ele, ş i alţi patru că lă reţi se iviră din zare, apropiindu-se în galop de curţile lui Neagoe.

Erau îmbră caţi în zale, pe cap purtau coifuri ş i la brîu să bii lungi, transilvă nene.
— Slujba domniei! vesti cel din frunte.

— Ce ne mai aş teaptă ? se înfricoş ă ş i mai ră u Danciu.

Trimiş ii lui Vlad Că lugă rul urcară . Nu se uitară la Ion ş i se îndreptară că tre banul Neagoe.

— Mă ria sa te pofteş te la palat, banule!...

Vorbeau cu bună voinţă . Nu ca unuia că ruia-i vrei ră ul. îi întinseră ş i un ră vaş . Banului, de tulburare, îi jucau literele
sub ochi.

— Citeş te-o tu, îl rugă pe Pîrvu.

Acesta citi:

— «Potrivit poruncii lumină ţiei sale sultanului Baiazid ş i sfaturilor lui Ali-beg, doresc prieteş ugul tă u, banule. Ş i
pentru ca prieteş ugul acesta să ră mînă trainic, pîrcă labul Gherghina, fratele doamnei mele, Rada, a hotă rît să -i dea
feciorului tă u, Danciu, de soţie, pe fiica lui, Hrusana».

Că pitanul Ion nu auzi mai departe cuvintele citite de Pîrvu din scrisoarea lui vodă .

«Sultanul Baiazid? Ali-beg? Danciu ginerele lui Gherghina, cumnatul domnului? Nu! Nu era cu putinţă ! Fratele
mă riei sale Vlad? La fel ca Radu cel Frumos? Atît de repede îl pă ră sise ş i noul domn pe Ş tefan?»

Să fi vă zut cum îl privea acum Neagoe pe Ion!

Neagoe ş i ai lui îş i primiră înapoi armele. Oş tenii lor le ridicară din gră mada de lîngă poartă .

— Ş i pentru noi n-ai nici o veste din partea mă riei sale? îl întrebă Ion pe trimis.

Ochii îi erau înceţoş aţi. Un dangă t de înmormîntare îi suna în urechi.

— Ba da. Să pă straţi liniş tea ţă rii ş i să nu vă amestecaţi în treburile ei! Puteţi pleca nesupă raţi cîtă vreme nu îi veţi
da prilej de mînie mă riei sale.

Ion coborî scă rile urmat de Zâne ş i Eufrosin. Jos îl aş tepta Vîlsan.

Banul voi să -ş i repeadă oş tenii asupra lor, dar trimisul îl opri:

— Porunca mă riei sale sună să se petreacă totul în liniş te. Să nu te ciocneş ti cu Ion... încă ... rînji el viclean.

Banul înţelese tîlcul poruncii.

— Va să zică , îş i bă tu el fiul pe umă r, ne vom înrudi îndeaproape cu vodă !... Să ne aducă trei butoaie de vin.

Urale izbucniră din piepturile Craioveş tilor ş i-a slujitorilor lor.

Ograda se umplu de zgomot. — Să bem ş i să ne veselim! hotă rî banul.

Ion gonea, ca un ră tă cit, prin pă duri. Dar cugetul nu i se liniş tea. Primise între timp ş i vestea că lui Vlad Că lugă rul
noul sultan Baiazid al ll-lea hotă rîse să -i dea „steag de domnie". Era întîia oară cînd un domnitor român primea un
astfel de steag. Trimiţîndu-i-l, sultanul voia să -i arate că îl consideră numai un trimis al Porţii în propria lui ţară .
Odată cu această «cinste», tributul se fă cuse de două ori mai mare. Iar norodul era dator să dea Porţii grîne,
miere, vin, sare, carne, piei, ş i cîte altele.

Doamne! Unde a ajuns biata ţară ?

Dintre fetele pe care că pitanul le adusese cu sine una n-avusese unde să se mai înapoieze. Cu prilejul unei
incursiuni a lui Ali-beg, tată l ş i fratele să u fuseseră traş i în ţeapă , sub învinuirea că îl ajutaseră pe că pitanul Ion.
Mama ei îş i închisese ochii de durere. Iar casa le fusese fă cută una cu pă mîntul.

Era o copilă subţirică , de nici şaisprezece ani, fiica unui fost oş tean al lui Ţ epeş , pe nume Oprea.

— Ţ ineţi-mă la voi, îi rugase ea pe cetaş i. Poate aveţi nevoie să vă spă l, să vă cos, să vă gă tesc, pînă voi izbuti
să -mi gă sesc un rost undeva.

— Noi am avea nevoie, rosti, dînd din mîini, încurcat, Zâne. Numai că viaţa noastră este mult prea grea, mai ales
pentru o fată tînă ră ca tine.

— Că pitane Ion, se gîndi Eufrosin, n-ar fi bine să -i încredinţă m acestei fete creş terea ş i îngrijirea copiilor tă i,
ră maş i fă ră mamă ?

Lui Ion i se luminară ochii. Fata, deş i puţintică la trup, se vedea inimoasă ş i harnică .

— Ai vrea?

— Cum de nu? se bucură ea. l-am vă zut aci, în tabă ră , pe copii. Au ajuns de izbeliş te. Dar mie îmi plac. Am să le
fiu o mamă bună .

Că pitanul zîmbi: «O fetiţă ca ea mamă ?»

Copiii, auzind că fata va ră mîne cu ei, îi să riră de gît.

— Ş i noi cum o să -ţi spunem? întrebă Ioana.

— Mi-ar place să mă numi+i „mamă ", zise ea cu tristeţe în glas, uitîn-du-se în ochii că pitanului. Dar ş tiu că nu se
poate. Pe mama voastră adevă rată n-o veţi uita niciodată ş i nici n-aş vrea acest lucru.

— N-o vom uita niciodată , întă ri Dan.

— Spuneţi-mi aş a cum mă cheamă , Draga!

— Draga, Draga! Ce nume frumos!

— Voi fi sora voastră mai mare.

Ioana continua să cînte:

— Draga!... Draga!...

Ochii că prui ai fetei stră luceau de fericire. Gă sise trei suflete care o puteau iubi cu-adevă rat! Ce-ş i mai putea dori
într-o vreme atît de crîncenă ca aceea?

Că pitanul îi puse palmele pe umeri. Ceva neînţeles îl fă cea s-o simtă pe copila aceasta nevinovată aproape de
inima lui. Poate pentru că tată l fetei fusese un oş tean de-al lui Ţ epeş ! Poate pentru că murise, împreună cu
feciorul să u, din pricină că -l ajutase pe el! Sau poate ş i fiindcă ea era atît de dulce ş i sfioasă , curată ca o floare
albă de primă vară .

— îţi mulţumesc!

— Mai mult sînt datoare să -ţi mulţumesc eu. Mi-ai dat un că min. Am ş i eu, acum, un «acasă ».

îi luă apoi pe copii ş i, vegheaţi de Vîlsan, ca să nu li se întîmple nimic pe cale, porniră tustrei spre că suţa
că pitanului Ion, din nou ridicată în marginea pă durii, pe una din mă gurile Coziei.

Bă trînul dă du ş i mai departe foile îngă lbenite. Toate acestea va trebui să le cunoască în amă nunt ş i să le
înţeleagă Vlă duţ. Din nenorocire, el, Evghenie, pisarul mînă stirii Tismana, fostul că pitan al mă riei sale Vlad, nu mai
are prea mult de tră it. Ş i încă n-a ajuns cu scrisul unde-ar fi vrut. Iar Vlă duţ este încă prea fraged.

Cîte nu sînt însemnate pe-aceste foi!... t

în sala largă , susţinută pe stîlpi de piatră încrustaţi, Ion îi vorbeş te lui Vlad Că lugă rul.

— înţelege, că pitane Ion, îi ră spunde acesta, că trebuie să ră bdă m ş i să aş teptă m. Crezi că în inima mea nu
să lă ş luieş te, ca un vierme, mîhni-rea? Primesc porunci din partea lui Baiazid. Ali-beg îmi intră în casă ca un stă pîn.
Scrîş nesc din dinţi, dar nu pot face nimic.

— Ţ ine sus fruntea. Nu te înjosi. Ş i, la nevoie, ia armele în mîini.

— N-am dreptul.

— De ce?

— Ar însemna să -mi pustiesc ţara.

— îmi rosteş ti aceleaş i cuvinte-ca ş i Basarab cel Tînă r; dar bine, ţara este pustiită ş i-aş a. Numai marile moş ii ale
unor boieri care au prieteni printre otomani sînt cruţate. Aş a încît norodul n-aş teaptă decît să -ţi înalţi cugetul...

— Ar curge sîngele zadarnic, fă ră să izbîndesc nimic.

Glasul lui vodă se fă cuse jalnic. Aproape plîngea.

— Nu vrei să te ridici pentru ţară ş i mă tem că Ali-beg îţi va da poruncă să -l însoţeş ti, la fel ca Ţ epeluş , în vreo
altă bă tă lie, fie împotriva moldovenilor, fie a transilvă nenilor. Cum, fraţii de sînge ş i limb%să se macine luptînd
între ei? Cred că eş ti dator să te gîndeş ti cum îţi vor judeca o asemenea faptă urmaş ii.

Vlad Că lugă rul se ridică de pe jîlţul unde era ş i se apropie de fereastră . Firele albe din barba lui ascuţită îi
scînteiară în lumina amurgului.

Se aflau în palatul din Tîrgoviş te. Venise vara ş i domnitorul suferea de că ldură . în Bucureş ti nu-i plă cea să
locuiască , pe de-o parte din pricina ză dufului, pe de alta fiindcă oraş ul era plin de turci. Ş i Ali-beg îl vizita prea
des.

Venise la Tîrgoviş te cam împotriva voinţei otomanilor.

Prin ferestrele larg deschise pă trundeau miresmele pă durilor de pe dealuri.

Vlad Că lugă rul ră suflă adînc. Ş tia prea bine că Ion avea dreptate, dar îş i dă dea seama ş i de slă biciunea lui.

«Voievozii, ş i-ai Transilvaniei ş i-ai Moldovei, gîndi el, aş teaptă ca, la orice nă vă lire, otomanii să se izbească întîi de
mine. Pieptul meu să -i oprească . Pe urmă abia să se îndrepte spre ei. Dar cîtă vreme voi putea eu să -i opresc?
Poate o dată , poate niciodată ! Oricum, pînă la sfîrş it, aş că dea.»

Doamna Rada ceruse intrare la vodă . Venea însoţită de Hrusana, fiica fratelui ei Gherghina, cununată numai de
cîteva să ptă mîni cu Danciu Craiovescu. Vodă îi dă duse el însuş i nepoatei sale cu acest prilej o zestre bunicică ,
două moş ii întinse, o coastă întreagă , împă durită , de munte, în Argeş , un rînd de case ară toase în Tîrgoviş te,
cirezi, turme ş i herghelii.

Hrusana voia în seara aceasta să -i mulţumească .

— Mă iartă , că pitane Ion, vorba noastră pe astă zi s-a terminat.

— Te-ai încuscrit cu Neagoe...? jjjpai stă rui Ion.

— Ali-beg mi-a cerut!. .

— Ali-beg!... Ali-beg!... A ajuns turcul să hotă rască ş i cu cine să ne în-cuscrim?

Vlad Că lugă rul se întoarse spre că pitan.

— Nu-mi place să fiu mustrat! Sînt domnitorul ţă rii, nu uita. Ş i nu-ţi îngă dui să mă cerţi. Cine are, ca mine, o
ră spundere atît de mare, ş tie ce face...

— Ar trebui să ş tie...

— întreci orice mă sură .

— Ră mîi cu bine, mă ria ta.

— Du-te să nă tos!

.Ion se îndreptă spre uş ă .

Cei doi stră jeri îş i desfă cură halebardele, pe care le ţineau încruciş ate, ş i că pitanul ieş i.

La capă tul de jos al scă rii îl aş tepta Eufrosin cu doi cai de dîrlogi. Stă tea de vorbă cu unul dintre stră jerii curţii.

Să riră amîndoi pe cai ş i plecară .

— Ş tiai, îi spuse din mers Eufrosin, că Staico din Bucov ş i Barbu Craiovescu au fost chemaţi de Ali-beg?

Staico din Bucov era însurat cu Caplea, fiica lui Vlad Că lugă rul ş i-a Radei. Fiind ginerele lui vodă , fusese înă lţat la
rangul de prim sfetnic. Ş i era prieten la toartă cu Barbu Craiovescu.

«Dacă Ali-beg i-a chemat pe Staico ş i Barbu Craiovescu, înseamnă că se vor petrece lucruri însemnate, cugetă Ion.
Trebuie să aflu numaidecît

despre ce este vorba.»

Corabia se legă na domol pe Dună re. Tot ţă rmul românesc fusese cură ţat de oameni. Aici veniseră în dimineaţa
aceea Staico din Bucov ş i Barbu Craiovescu cu alţi cîţiva boieri de sejamă ca să primească , în numele lui Vlad
Că lugă rul, poruncile lui Ali-beg.

Barcazul care-i purtase pînă la corabie pornise spre malul celă lalt, la Nicopole, ca să -l aducă ş i pe Ali-beg.

în sfîrş it, begul sosi, însoţit de o suită numeroasă de otomani ş i tă tari. Cu toţii se urcară pe punte.

Apa era liniş tită . Cerul senin. Ş i cetatea se putea vedea în toată puternica ei mă reţie, cu turnurile înalte, crenelate.
Nimic nu se schimbase în cei aproape treizeci de ani de cînd trei bă ieţi îndră zneţi, îmbră caţi în straie

ieniceresti, izbutiseră să scape de-acolo, înfruntînd cele mai mari primej-dii.

Întîi begul, apoi suita acestuia ş i, în cele din urmă , Staico din Bucov ş i Barbu Craiovescu pă trunseră în încă perea de
pe punte, unde urma să aibă loc întîlnirea.

Turcii ş i tă tarii luară loc pe sofale, iar valahii pe scaune.

Ali-beg fă cu un semn ş i cineva din suită îi aduse o hartă fixată pe o scîndură lată , învelită în piele. Pe hartă era
desenată Moldova.

— Peste două zeci de zile pornim, spuse begul. Ş i uitaţi-vă pe unde atacă m. Trecem pe-aici...

Cu un beţiş or subţire, Ali-beg ară ta locurile de unde urmau să înceapă lupta oastea turcească ş i tă tă rască .

— Ghiaurul Ş tefan va fi încolţit ca lupul în bîrlog... Prea mult ş i-a jucat caii fă ră pedeapsă ...

Planul întocmit cu grijă de generalii lui Baiazid ş i care trebuia să ducă la înlocuirea lui Ş tefan era întreg aici.

— Foc!... Corabia a luat foc! se auzi un glas.

— Foc!... Foc!... Foc!...

Panica se stîrnise pe punte. Marinarii se repeziră să -i ajute pe Ali-beg ş i pe trimisul hanului tă tarilor din Crimeea,
uitîndu-i pe cei doi valahi.

în chip cu totul neînţeles, focul izbucnise pe corabie nu dintr-un singur loc, ci din trei. Barcazul era departe.
Comandantul coră biei nu mai ş tia ce să facă . De un asemenea ghinion nu avusese încă niciodată parte. Ş i tocmai
cînd era Ali-beg pe punte! Dă du ordin să se ridice pînza albastră prin care barcazul era chemat înapoi, dar acesta,
nu se ş tia din ce motive, în-tîrzia să se întoarcă .

Deooată se bă gă de seamă că ş i barcazul ardea. Iar pe corabie limbi roş ii ş i fierbinţi lingeau puntea.

— Bă rcile!... Lă saţi bă rcile!...

Numai că ş i bă rcile fuseseră cuprinse de flă că ri.

Ali-beg spumega. Pe toţi îi va trage în ţeapă , împreună cu comandantul coră biei. Urlă :

— Aceasta nu poate fi decît mîna...

— ...că pitanului Ion, îi ră spunse cineva de lîngă el.

Acel cineva îş i smulse de pe cap fesul de marinar turc ş i-i ară tă lui Ali-beg harta care fusese pînă mai adineauri
înfă ţiş ată trimiş ilor tă tari ş i valahi.

Harta, frumos împă turită , fusese ascunsă sub fesul să u.

Ali-beg îş i scoase hangerul:

— Prindeţi-I!

— Spune-i lui Baiazid că -i mulţumesc pentru că mi-a trimis întreg planul atacului asupra mă riei sale Ş tefan!

— E că pitanul Ion!

Dar nimeni nu-l mai asculta. Că pitanul îl apucă pe Ali-beg de umeri ş i-i dete brînci în apă . Tocmai la timp, că ci
focul începuse să -i ş i cuprindă anteriul.

Ali-beg de-asemenea îmbă trînise. Hainele atîrnau pe el grele. Nu mai avusese timpul să ş i le scoată . Cu toate
astea, era încă puternic. îş i miş ca braţele voiniceş te. Iar frica îi da ş i mai multă vigoare.

Pe corabie, marinarii turci se stră duiau zadarnic să stingă focul. Acesta fusese aprins cu pricepere. Un fum gros ş i
urît mirositor se înă lţa în

fuioare groase spre boltă . (Corabia avea în cală catran.)

Trîmbiţele ş i tobele ră sunau din cetatea Nicopole. Cineva striga:

— Arde corabia pe care se află begul!... Să plece în largul fluviului bă rcile!

Din depă rtare, ceata de că lă reţi a lui Ion privea corabia ş i barcazul care se mistuiau pe încetul ş i se scufundau tot
mai mult în apa gă lbuie a Dună rii.

— Numai de nu li s-ar fi întîmplat nimic alor noş tri! se îngrijoră Eufrosin.

— îl vezi tu pe că pitanul nostru dînd greş ?

— A, nu... Asta nu... murmură Eufrosin.

Ră maseră acolo nemiş caţi, aş teptînd.

începuse să se însereze cînd, de departe, se auzi galopul cailor.

Ş i că pitanul întrebă :

— Sînteţi aici?...

— Aici! chiuiră . Aici!...

Ş tefan rîse cu poftă ascultînd întîmplarea povestită de că pitan. în minte ş i-l închipuia pe Ali-beg, spaima lumii,
bă lă cindu-se, cu toată îmbră că mintea pe el, în Dună re.

Ş tia că Ali-beg îi prinsese frica lui Ion în urma pă ţaniei de la Gherghiţa. Ş i, pesemne, spaima îi înţepenea
mă dularele numai cît îi auzea numele, dar cu-atît mai vîrtos cînd îl mai ş i vedea.
De-aceea Ş tefan rîdea cu-atîta poftă . Dar rîsul i se potoli ş i se sfîrş i într-un zîmbet. Un zîmbet care-i ş edea
întotdeauna bine, deoarece faţa bă lană a domnitorului, cu mustaţa stufoasă , era parcă anume fă cută pentru
zîmbet. Acesta îi aducea pe chip un fel de lumină , care-i fă cea pe cei din preajmă să se simtă bine.

Pe masă fusese întinsă harta cu liniile de desfă ş urare ale atacului, aş a cum fusese întocmită de strategii cancelariei
lui Baiazid.

— Va să zică , Vlad Că lugă rul, pe care l-am urcat în scaun, îi ascultă orbeş te pe turci... Nesocotind nevoile ş i voinţa
ţă rii...

Chipul lui Ş tefan se mohorî.

— Vlad Că lugă rul nu este decît un al doilea Alexandru Aldea, un domn slab, la mîna anumitor boieri... îi întregi
cuvîntul Ion.

— Un domn care vrea să stea 6a pisica pe vatră , unde e mai că lduţ, ş i să -ş i mă nînce îmbucă tura în liniş te, fă ră să
se ostenească prea mult. Conducerea treburilor obş teş ti a încredinţat-o lui Staico din Bucov, ginerele să u. «
Acesta, împreună cu Barbu, hotă ră sc cum vor ei.

— Nu cumva bă trînul Neagoe rîvneş te scaunul domnesc pentru unul din fiii să i?

— Ai ghicit, mă ria ta. La un sfat de mare taină al familiei, Neagoe-ba-nul de la Craiova ş i ceilalţi trei fii ai să i au
hotă rît să facă tot ce le stă în putinţă ca să -l aş eze pe Barbu domn.

Lui Ş tefan îi plă cea felul de-a istorisi al lui Ion. Vorbea repede ş i în aş a fel încît parcă vedeai aievea cele întîmplate
ş i pe acela despre care povestea.

— Ambiţioasă familie!

Numai că le stau în gît atît Basarabeş tii, cît ş i, bineînţeles, Dră culeş -tii. Cu toate că nici dintre Dră culeş ti, în care îmi
pusesem toată nă dejdea, nu pare să se ridice încă vreun vlă star care să întoarcă ţara, potrivit vrerii norodului, la
vremurile lui Mircea sau ale mă riei sale Vlad.

— Ce bă rbat a fost Ţ epeş ! recunoscu Ş tefan. Cu toată deosebirea de vîrstă ş i fire, am fost ca niş te fraţi. Un oş tean
asemenea lui la cîrma Ţ ă rii Româneş ti ar fă ptui minuni. Norodul se mai gîndeş te la el?

— Norodul vrea să creadă că mă ria sa Vlad tră ieş te ascuns pe undeva. Ş i că se va-ntoarce într-o zi, ca să -i
gonească pe turci. Că va împlini în ţară ş i, împreună cu mă ria ta, în lume, dreptatea!

— Aş a se crede?

— Aş a!...

Ş tefan ră mase pe gînduri. Se gă seau în casa cea veche, domnească , din tîrgul Romanului. De pe uliţe pă trundeau
zgomotele obiş nuite ale vieţii de fiecare zi. Vestiţii meş teş ugari ai tîrgului, pe care chiar ieri îi cercetase mă ria sa
Ş tefan, trudeau cu hă rnicie. Unii în fieră rii, dogă rii, olă rii, alţii în cojocă rii, pielă rii, abagerii ş i-n cîte ş i mai cîte
ateliere de meş teş ugă rie. Dar cea mai mare larmă o fă ceau tot ucenicii meş terilor pietrari, care lucrau la ridicarea
noii cetă ţi de apă rare a mă riei sale. Cetatea se construia pe malul stîng al Ş iretului ş i trebuia să fie gata cît mai
degrabă .

— Eh! O să tră im ş i-o să vedem! zise într-un tîrziu Ş tefan. Ar fi bine totuş i să ş tim ce va face sultanul. Potrivit
acestei hă rţi, urma ca el să pă trundă în partea de sus a Moldovei. îş i va pă stra, sau nu, planul?

Bucuros de faptul că reuş ise să aducă harta, Ion îş i dete cu pă rerea:

— Cred că ş i-l va pă stra.

— Baiazid-Veli este un sultan nestatornic în orice ş i asta mă face să cred că ş i-l va pă stra.

Că pitanul zace într-o chilie a mînă stirii Bistriţa moldoveană , încredinţat de Ş tefan celui mai vestit lecuitor din cîţi se
gă seau pe vremea aceea în Moldova, că lugă rul Sofronie.

Ş tefan avusese dreptate. Aflînd Baiazid că harta că zuse în mîinile lui Ion dă duse poruncă să se schimbe planul.
Pă ră sind ideea de a urca în Moldova de sus, unde oricum n-ar fi izbutit să pă trundă , se îndreptă , cu toate nesfîrş it
de marile lui armate, că tre Chilia ş i Cetatea Albă . îl însoţeau hanul Mengli Ghirai ş i Vlad Că lugă rul.

Lupta fusese crîncenă , mai ales în jurul Chiliei. Ş i Ion că zuse ră nit. O suliţă îl lovise în umă rul stîng ş i-o sabie îi
despicase coiful, ră nindu-l greu la cap.

Oricine altul s-ar fi lă sat învins, dar Ion, cu sîngele ş iroindu-i din ră ni, continuă să lupte.

Vîlsan reuş i să -l tragă din bă tă lie, abia cînd, încercuit de tă tari, sta gata să se pră buş ească .

Ş i-acuma ză cea, în mînă stire, pe-o laviţă , fă ră speranţa de-a mai scă pa cu zile.

Un slujitor de credinţă trimis de domnitor se afla ş i el acolo, pentru a vedea cu ochii lui ce se întîmplă cu Ion.

— Toate leacurile folosite de mine nu i-au ajutat cu nimic, îl înş tiinţă Sofronie. Că pitanul, în urma despică turii din
ţeastă , ş i-a pierdut ş i auzul ş i vă zul. Rana i s-a obrintit. Fierbinţelile nu mai încetează . Ş i bă nuiala mea este că va
muri curînd.

— Dar cum de i s-a înră ută ţit atît de mult ş i aş a de repede starea? Cînd a fost adus aici încă mai vorbea.

— Mai vorbea, este adevă rat. Cîncf însă a aflat că unul dintre pîrcă labii Chiliei, cuprins de spaima morţii, ş i-a
pierdut firea ş i, împotriva voinţei tuturor celorlalţi luptă tori din cetate, fă ră să mai aş tepte sosirea mă riei sale
Ş tefan, i-a deschis porţile lui Baiazid, mîhnirea lui a fost atît de-adîncă , încît l-a cuprins o sfîrş eală din care nu s-a
mai trezit nici pînă astă zi.

— L-a durut prea mult această înfrîngere pricinuită de frica unui pîrcă -lab bicisnic! adă ugă trimisul. Nu trebuie să
uită m că la cetatea Chilia a ţinut cel mai mult Ţ epeş , în vremea cînd el o stă pînea. De-aceea a luptat, poate, cu-
atîta deznă dejde sub zidurile ei, că pitanul Ion!
Sofronie îş i clă tină , amă rît, capul:

— Ce folos că Baiazid a fost, pe urmă , silit de ostile mă riei sale Ş tefan să se retragă dincolo de Dună re, dacă
aceste două puternice cetă ţi, Chilia ş i Cetatea Albă , au ră mas în mîinile lui? lată ce i-a otră vit sufletul! Otrava,
iscată întîi în inimă , i s-a împră ş tiat în tot trupul. Ş i nu mai poate să se lecuiască . Aş a că , ş tiind eu — care sînt nu
numai lecuitorul, ci ş i groparul rnînă stirii Bistriţa — ce trebuie fă cut într-o asemenea împrejurare, am luat toate
mă surile trebuincioase pentru ca moartea că pitanului să nu ne gă sească nepregă tiţi.

— Mă ria sa Ş tefan, mai glă sui trimisul, a poruncit să i se înş tiinţeze familia. Ş i va da tot ajutorul ca aceasta să
poată ajunge aici cît mai grabnic. Nă dă jduieş te mă ria sa că , poate, simţindu-i ală turi pe cei dragi, viteazul că pitan
îş i va reveni.

— Soarta sa, din pă cate, oricît s-ar stră dui mă ria sa, îş i dete, trist, cu pă rerea Sofronie, este pecetluită . Nimic nu-l
mai poate lecui.

— Cu toată această pă rere a sfinţiei tale, mă ria sa te roagă să -i primeş ti ş i să -i gă zduieş ti familia, ce va veni
curînd, pe cît este cu putinţă mai bine. Nimic nu trebuie precupeţit cînd este vorba de că pitanul ibn!

Familia, adică Dă nuţ ş i Ioana, însoţiţi de Draga, sosiră , într-adevă r, cu ajutorul bunului Ş tefan, mai curînd decît
erau aş teptaţi.

Copiii se azvîrliră la pieptul tată lui. Plînseră , îi să rutară chipul, bineînţeles fă ră ca muribundul să -ş i dea seama, ş i
nu voiau să se mai despartă de el. Cu greu, Sofronie ş i Draga îi desprinseră de-acolo.

Osteniţi, copiii au fost culcaţi. Ş i numai^ Draga a ră mas să -l vegheze pe că pitan. Fata adusese cu ea niş te leacuri.
în primul rînd o unsoare, în care se puseseră mai multe buruieni, între acestea numă rîndu-se untiş orul de cîmp —
la vremea înfloririi — pă tlagina, smîrdarul ş i ghiocelul de munte. Bunica, pe cînd mai tră ia, îi spusese fetei că nu se
află vreo unsoare mai bună decît aceasta în toată lumea, dacă , bineînţeles, nu se ung ră nile cu ea prea tîrziu. Ş i
alte felurite bă uturi întă ritoare o învă ţase bunica pe fată să fiarbă .

Ră mînînd singură cu ră nitul, fata îi unse întîi ră nile, apoi îi pregă ti o bă utură îndulcită cu miere ş i i-o turnă în gură ,
pică tură cu pică tură .

Bolnavul se simţi mai uş urat.

Multe să ptă mîni ră mase apoi Draga neclintită lîngă bolnav.

Că pitanul continua să se zbată între viaţă ş i moarte. Conş tiinţa nu-i revenea. Nu recunoş tea pe nimeni.

Cîteodată , nopţile, Draga se apropia de urechea lui. Ş tia că nu putea fi auzită . Ş i, totuş i, îi vorbea. îi amintea de
copii ş i de voiniciii ce-l aş teptau în Ţ ara Românească .

Unii dintre aceş tia veniseră , de altfel, ca să -ş i ia ră mas bun. Deş i nici unul dintre ei nu putea crede că un viteaz ca
Ion se va da pradă morţii cu-atîta uş urinţă .

Ş tefan însuş i se repezise o dată să -l vadă . Acolo o întîlni pe Draga, neobosită , la că pă tîiul ră nitului.
Era o dimineaţă însorită . Astrul stră lucitor al zilei îş i trimitea prin ferestruică razele că lduţe. Faţa că pitanului, după
atîta suferinţă , se subţiase. Obrazul lui, înainte ars de soare, se albise. Ochii îi stă teau închiş i sub pleoapele grele.

Ş tefan vodă vă zu cu acel prilej ceea ce nu vă zuse încă nimeni.

— îl iubeş ti? o întrebă pe fată .

Draga îş i ridică uimită capul ş i roş i pînă la ră dă cina pă rului.

De unde-i aflase această atît de bine pă strată taină mă ria sa?

într-adevă r, fata îl îndră gise pe Ion. Aceasta se petrecuse cu mult înainte de a fi avut prilejul să -l vadă ş i să -i
vorbească . Tată l ş i fratele să u îi povestiseră atîtea despre vrednicia, cinstea, curajul ş i înfă ţişarea lui. Iar din
baladele cîntate în popor, aflase alte multe însuş iri ale yestitului ş i credinciosului că pitan al lui Ţ epeş .

Venise apoi vremea să -l cunoască în pridvorul casei lui Neagoe de la Craiova. Se apropiase de el, împreună cu
toate celelalte fete menite a fi trimise lui Ali-beg. Ea însă ş i nu-i vorbise nimic, dar inima i se oprise în piept.
Că pitanul i se înfă ţiş a întocmai aş a cum ş i-l închipuise în visurile ei de fată : frumos, semeţ, însă cu o privire blîndă
ş i chiar puţin amară .

«Nici nu este de mirare, gîndise ea, cînd viaţa l-a încercat atît!»

— Hai, hai, o trezise, în clipa aceea, Ş tefan din gînduri. Mă rturiseş te pe faţă . Nu e nevoie să -ţi ascunzi simţirile. Ş i
mie-mi este drag.

La întrebarea lui, aş a cum li se întîmpla celor mai mulţi dintre oamenii care aveau fericitul prilej de a se afla în
apropierea voievodului, fata se dă du pe faţă .

i Că zu în genunchi înaintea mă riei sale, îi să rută poala hainei ş i îi destă inui cinstit că este cel dintîi bă rbat pe care
inima ei l-a îndră git. Ş i că , orice s-ar întîmpla, nu va mai iubi pe nimeni altul în viaţă .

— Ajută -I să se vindece, o îndemnă domnul. Dragostea fierbinte ş i curată a unei tinere fete slujeş te cîteodată
lecuirii unui ră nit mai mult decît toate fierturile, oblojelile ş i toate celelalte leacuri din lume.

Domnul adusese cu sine o minunată dveră — o perdea lucrată din porunca lui pentru porţile împă ră teş ti ale
mînă stirii. Dvera înfă ţiş a biruinţa asupra morţii.

Pe fată , gîndul acesta, al vieţii ce poate învinge moartea, o îmbă rbă tă .

Mai ales că Ş tefan, înainte de plecare, o mai îndemnă încă o dată să nu se lase înfrîntă .

— Te voi asculta ş i voi lupta pînă la capă t pentru viaţa că pitanului Ion, mă ria ta, îl încredinţă ea.

Numai că lunile treceau. Venise toamna. Copacii desfrunziţi de pe dealuri se fră mîritau în vînt. Ş i suferinţa continua
să stă pînească fiinţa celui drag.
Este adevarat că fierbinţelile îi mai trecuseră . Nu se mai zbuciuma atît în somn. Ş i osul, în ţeasta lovită , începu să
se lege.

Ceea ce o turbura pe Draga cel mai mult era faptul că Ion nu îş i revenea nici un moment cu totul în fire. Deschidea
ochii, dar aceş tia că utau în gol.

Dă nuţ îl apuca de mînă , Ioana i se anina de gît, Draga îi vorbea, Sofro-nie la fel, fă ră ca el să -ş i întoarcă privirile
spre ei ş i fă ră să dea cel mai mic semn că -i aude ş i-i înţelege.

începuse să se aprindă focul în vatră . Se-apropia iarna. Lupii dă deau tîrcoale tot mai apropiate satelor.

într-o seară poposi la mînă stire Vîlsan. El era omul în care că pitanul avea cea mai mare încredere. Ş i, înainte de a
că dea sub zidurile Chiliei, lui îi încredinţase conducerea cetelor sale.

Vîlsan încercă să -i povestească cîte ceva din cele ce se petreceau în ţară sub cîrmuirea lui Vlad Că lugă rul.

A fost pentru prima oară cînd Ion ş i-a întors puţin ochii că tre cineva. Ş i Sofronie ş i-a dat cu pă rerea că bolnavul
merge spre bine.

Treptat, treptat, Ion îşi îndreptă tot mai des privirile că tre copii ş i Draga. Nu se putea miş ca. Corpul îi era înţepenit.
Dar de auzit se pă rea că începuse să audă ş i încă din ce în ce mai bine. De-aceea, nopţile Draga îi cînta ş i-i
povestea ca unui copil.

în altă zi, fetei i se pă ru că ră nitului, în timp ce ea îi vorbea, îi apare un zîmbet pe buze.

— Copii, tată l vostru zîmbeş te, îi chemă ea pe Ioana ş i Dă nuţ care, deş i se apropia seara, încă se mai jucau prin
ogradă .

Amîndoi alergară într-un suflet, ş i Ion reuş i să -ş i întoarcă spre ei nu numai ochii, ci ş i capul. Draga observă că
încerca să -ş i miş te ş i degetele.

îi apucă degetele, i le încă lzi între palme, îl mîngîie pe obraz ş i începu să joace de bucurie, pţin chilie, ţinîndu-i pe
amîndoi copiii de mîini.

Draga mergea pe ş aptesprezece ani, Dă nuţ pe ş apte ş i Ioana împlinise cinci, dar vă zîndu-i pe tustrei jucînd prin
chilie nu ş tiai care dintre ei era cel mai copil.

Aţîţă focul, îl înveli pe Ion ş i mai bine sub cergi ş i îi aduse licoarea din buruieni pregă tită cu mîinile ei.

Tocmai atunci, Sofronie îi vesti sosirea unor noi oaspeţi. Aceş tia îi spuseseră că lugă rului că sînt niş te susţină tori ai
cetelor de ră zvră tiţi.

Ion îş i întoarse din nou capul. îl auzise bine pe Sofronie. Voia să vorbească , deschidea gura, îş i încleş ta ş i-ş i
descleş ta degetele, fă ră să poată însă rosti nici un cuvînt.
— Cred că ar fi bine să amînă m întîlnirea pe mîine, spuse Draga. începe să se însereze. Că pitanul este ostenit. Am
tră it astă zi cu toţii tulbură ri prea mari.

— Oaspeţii stă ruie, zise Sofronie. Mîine vor pleca în zori. Ş i vor, neapă rat, să -l vadă pe că pitan.

— Bine! se învoi cu greutate Draga. Numai să nu întîrzie în chilie prea mult.

— Nici vorbă !... Nici vorbă ! .

Sofronie alergă să -i înş tiinţeze pe că lă torii care aş teptau afară că sînt bine-veniţi.

Cînd ajunse la ei, aceş tia tocmai îi iscodeau ş i pe ceilalţi că lugă ri asupra stă rii să nă tă ţii că pitanului. Se ridică de pe
laviţă ? Umblă ? Mînuieş te armele? Ş i altele de felul acestora.

Aflaseră totul ş i se gră biră să intre în chilie, că lă uziţi de Sofronie ş i primi^ cu destulă nemulţumire de Draga.

Întîiul care pă ş i era un bă rbat ager, deş i puţin cam vîrstnic, îmbră cat într-o zeghe miţoasă . Că lca ţanţoş ş i se
vedea că fusese oş tean. Obrazul,

m*

pe partea stîngă , era bră zdat de urma închisă a unei ră ni, ca|e urca de la mustaţă spre ochi.

— Să tră ieş ti, că pitane! îi ură el cu glas ră sună tor.

— Am venit să te vedem cum te mai afli! adă ugă al doilea, un subţira-tec uş or aplecat de spate ş i cu capul pleş uv.
Acesta cerceta, cu atenţie, prin toate colţurile, chilia. Ş i ochii i se opriră , fugar, asupra să biei. Sabia care fusese, de
altfel, agă ţată la că pă tîi, pe perete, din porunca lui Ş tefan, sub cuvînt că bolnavul, cînd se va vindeca, să se simtă
numaidecît în apele lui.

Al treilea se strecură -ş i el pe uş ă . Avea o haină lungă de ş iac, însă , pe dedesubt, dacă s-ar fi uitat cineva cu
atenţie, ar fi vă zut că purta o că maş ă de zale.

Că tre al treilea mai ales se îndreptară privirile bolnavului. Acesta gemu ş i era limpede că voia să spună ceva.
Degetele i se zbă teau, agitate. Draga vă zu că ele se miş cau cu mult mai liber decît înainte.

— Eş ti ostenit, hai? îl întrebă întîiul. Bine că te-am vă zut cum ară ţi! Mă bucur...

— Să -l lă să m să se odihnească ! luă iar cuvîntul al doilea.

Al treilea se apropie de laviţă , cu spatele la ceilalţi.

— Am adus niş te leacuri din ţară , zise încet. Cu ajutorul lor ai să te poţi odihni... în veci... bine...

Vru să mai adauge ceva, dar Draga îi rugă să pă ră sească încă perea.

După plecarea celor trei, fata îl că ută pe Sofronie ş i-i spuse că este neliniş tită . , Ş
— Pentru ce? rîse Sofronie. Că pitanul arată din ce în ce mai bine.

Ea se sfii să -i spună că alta îi este pricina îngrijoră rii. Ş i cu aceste cuvinte se despă rţiră .

Fă cliile fuseseră stinse. în chilie nu mai ardea decît sîmburele de lumină al candelei.

Cu toate astea, că pitanul întîrzia să adoarmă . Draga, care-i veghea, ca de obicei, somnul, aş ezată pe un scaun cu
spă tar, îl simţea cum încerca să se miş te.

Stră duinţa îl fă cea să ră sufle greu.

Fata îi puse palma micuţă ş i caldă pe frunte.

Fruntea-i era îmbrobonată de sudori.

Prin minte, revă zu clipa cînd privirile lui Ion se întîlniseră cu acelea ale bă rbatului îmbră cat în haină de ş iac. Privirile
li se ciocniseră ca niş te să bii de oţel, fă cînd parcă să ţîş nească din ele scîntei.

«Nu mai încape vorbă , s-au recunoscut, cugeta'Draga. Ş i sigur că se ură sc! Doamne, ce se va întîmpla?»

Ar fi vrut să alerge la Sofronie. Numai că aş a, fă ră temei, ea, o fată tî-nă ră , să nă vă lească în crugul nopţii la un
bă rbat în chilie? Chiar dacă acesta era că lugă r ş i, pe deasupra, cu barba colilie. Nu se cuvenea! Ş i ce-ar fi spus, pe
urmă , stareţul? Ş i-aş a de-abia se învoise s-o gă zduiască în mînă stire. Ş i asta numai fiindcă ră nitul era un oş tean
de frunte ş i, pe deasupra, ocrotitul lui Ş tefan. Iar Ş tefan poruncise ca totul să fie îngă duit cînd era vorba de
să nă tatea ş i binele că pitanului • Ion.

Bolnavul gemea pentru a doua oară în acea seară . Draga luă o aş -chioară din vatră ş i cu ea aprinse din nou fă clia.
încercă să înţeleagă ce voia să spună Ion.

Deodată pricepu. Ochii acestuia se îndreptau spre sabie.

— Sabia o doreş ti? Dar cum să ţi-o dau? Nu o poţi ţine în mîini. Ş i de cine te îngrijorezi? De cei care au venit? Te
temi pentru copii?

Ochii lui Ion scînteiară . Fusese deci vorba de copii. Să -i ia din chilia unde-ş i aveau culcuş ul pe-aceeaş i laviţă cu ea
ş i să -i mute?

Draga se zbuciuma chinuită de întrebă ri.

Luă sabia din cui ş i i-o puse lui Ion în partea dreaptă , pe laviţă , aproape de palma lui.

Parcă se mai liniş tise. Cu degetele încordate, se stră duia, fă ră să izbutească , să -i prindă mînerul.

Vă zînd că nu reuş eş te, gemu a treia oară .

— Ce să fac? îl întrebă Draga. Să mut chiar acum copiii? Bine, îi iau ş i-i culc pe laviţele slugilor din cuhnie. Laviţele
sînt largi, slugile obosite, copiii ş i ei adormiţi. Nici n-o să se simtă . Dar cum să te las singur? Să n-am grijă ? Să mă
zoresc?

Draga îl înţelegea tot mai bine ce spunea din ochi.

Deschise uş a ş i se furiş ă pe sala rece de piatră . Din mers auzi niş te glasuri. Vorbeau destul de încet, dar recunoscu
uş or vocea aceluia care intrase întîiul la Ion în chilie:

— Vom fi ră splă tiţi din plin!

Pentru ce să fie ră splă tiţi? Pentru moartea lui Ion? A copiilor? Cine erau oamenii aceş tia? ^

Vru sa strige. Strigînd, că lugă rii ar fi să rit, sigur, în ajutor. Dar cum putea să învinuiască niş te oaspeţi ai mînă stirii
care nu fă ptuiseră nimic? Numai pe niş te vorbe ascultate de ea dincolo de o uş ă ş i pe niş te bă nuieli iscate dintr-
un schimb tă ios de priviri? Ar fi copilă resc. Pe de altă parte, dacă nu cheamă imediat pe cineva în ajutor, s-ar
putea ca, peste foarte puţin timp, să fie prea tîrziu.

N-apucă să -ş i termine gîndul, ş i uş a lîngă care se afla scîrţîi. Fata se ascunse după ieş itura de lîngă scară a
peretelui. Întîi ieş i cel cu haina de ş iac. Ţ inea în mînă un hanger. Acum era, într-adevă r, prea tîrziu. Fata abia mai
ră sufla. Spaima o strîngea de gît, sufocînd-o. Nu mai putea rosti nici un cuvînt. Ieş i ş i-al doilea, ş i-al treilea.
Veniseră înarmaţi cu hangere ş i pumnale. La cea mai mică miş care a ei, ar fi înjunghiat-o. Nici n-ar fi apucat să
dea alarma. Pe urmă , nici vorbă , l-ar fi ră pus pe că pitan ş i, poate, pe Dă nuţ ş i Ioana.

Cerul era acoperit de nori. Pe sală ş i pe scară , întunericul puteai să -l tai cu cuţitul. Unul dintre bă rbaţi trecu pe
lîngă ea. O atinse cu mîneca. Era acela cu haina de ş iac. Pă rea a fi o că petenie.

— Pă ş iţi cît puteţi de încet, spuse el. Să nu vă simtă că lugă rii. Bateţi uş or ş i cînd fata vă -ntreabă cine sînteţi,
ră spundeţi... tu, Gheorghe, să ră spunzi: «Pă rintele Sofronie!» Pe urmă înş fă caţi fata. Astupaţi-i gura. Faceţi-i de
petrecanie. Ş i vă repeziţi la că pitan. Cu el va merge uş or. N-are cum să se apere. Ş i dacă am terminat ş i cu el,
alergă m la copii. Ş tiţi unde dorm?

— Ş tim! ră spunse chelul.

— Caii i-aţi lă sat afară ?

— Afară !

«Copiii, gîndi Draga. N-am apucat să -i pun la adă post. încotro s-o iau? Dacă m-aş depă rta puţin ş i-aş striga?
Ucigaş ii n-ar pierde zadarnic vremea. S-ar repezi la chilia unde doarme Ion. Ş i, cum el este fă ră apă rare, l-ar
stră punge într-o clipă cu să biile. Pe urmă ar fugi. Ce să fac? Ce să fac? Să mă reped în chilie. Să trag ză vorul ş i
apoi să chem în ajutor.

Acesta este lucrul cel mai bun. însă repede, repede...»

Aş a fă cu. Porni iute în vîrful picioarelor.

— Parcă ... mi s-a pă rut că umblă cineva, zise unul.

Draga îl auzi. Se trase în umbra zidurilor ş i se gră bi. Dincolo de colţ e chilia unde se află Ion.

A ajuns. Atinse ivă rul, dar o mînă îi cuprinse pe neaş teptate, din spate, umă rul. Se întoarse ş i înaintea ei îl vă zu pe
bă rbatul în zeghe miţoasă .

Se rezemă de uş ă .

— Ce vreţi? Nu vă las înă untru!

— Vîră -i hangerul în piept! Ce mai aş tepţi? mormă u ^mul în haină de ş iac.

Mîna celui în zeghe miţoasă se ridică . Tă iş ul ascuţit al hangerului sclipi într-o fă rîmă de lumină scă pată printre
nori. Numai că Dragă i orice spaimă îi trecuse. Simţi o furie cum nu o mai încercase niciodată . Se repezi cu unghiile
drept în ochii celui care o ameninţa. Bă rbatul scrîş ni:

— M-a orbit!... Omorîţi-o!

Ş i el însuş i lovi cu hangerul. Draga se aplecă ş i se feri într-o parte. Vîrful armei se înfipse în lemn.

— Unde e? zise cel de-al doilea.

Draga lupta ca un flă că u. Ascultase odinioară povestindu-i-se despre Oltea ş i neînfricarea sa. în suflet simţea ş i ea
crescîndu-i o putere ca de bă rbat. Aplecîndu-se, întîlnise cu mîinile, pe jos, o piatră mare, ajunsă cine ş tie cum pe-
acolo. O apucă ş i-l izbi, cu toată tă ria, în cap, pe cel de-al doilea.

Întîiul, cu ochii sîngerînd, bîjbîia prin beznă . O prinse de veş minte. Blu-za-i pîrîi, ş i asta o fă bu să se tragă puţin
deoparte.

Cel de-al doilea, lovit în cap, că zuse în patru labe ş i se zvîrcolea de durere pe lespezi.

Unde era însă cel de-al treilea, în haină de ş iac ş i cu privirea cruntă ?

Pe sală se fă cu lumină . Vă zu uş a chiliei deschisă . Fă clia, pe care o lă sase înă untru aprinsă , ră spîndea, prin
întredeschiză tura uş ii, o lumină ce i se pă rea orbitoare.

«Ion! Atunci... bă rbatul cu ochii crunţi trebuie să fi ş i pă truns înă untru!»

Strigă :

— Ajutor!... Ajutor!... L-au ră pus pe că pitanul Ion!...

îl izbi ş i pe cel cu zeghea miţoasă în cap cu piatra. Acesta se clă tină ş i se sprijini de zid, ţinîndu-ş i amîndouă
palmele pe ochi:
— M-a orbit, nelegiuita!... M-a orbit!...

Draga îi ridică hangerul că zut ş i, strîngîndu-şi cu mîna stîngă , la piept, bluza ruptă , se nă pusti în chilie.

Uş ile celorlalte chilii începură să se deschidă . Cel dintîi, numai într-un fel de că mă ş oaie lungă , din pînză de
cînepă , ş i cu un retevei gros în mînă , se ivi Sofronie. Fă cliile se aprindeau pe de-a rîndul. Toaca începu să bată .

Pe negîndite se ivi ş i Dă nuţ, de mînă cu Ioana.

Cei doi bă rbaţi cu capetele sparte se vă ică reau.

Sofronie, îmbră cat în că mă ş oaia lui largă ş i lungă pînă la pă mînt, cu reteveiul în mînă , alerga bezmetic.

«L-au omorît pe că pitanul Ion?»

— Cu voi ce e pe-aici? îi întrebă pe cei doi.

Dar fă ră să le mai aş tepte ră spunsul, bă nuind ce s-a întîmplat, pă trunse înă untru ca adus de furtună . .

în chilie, se aş tepta să -l gă sească pe Ion ză cînd pe laviţă într-un lac de sînge. Cînd colo, priveliş tea cea mai
neînchipuită îl aş tepta.

Că pitanul Ion era în picioare. Cu sabia ridicată . Draga avea ş i ea în amîndouă mîinile cîte un hanger.

Cînd Sofronie intră , că pitanul, istovit, se lă să să cadă pe laviţă .

Draga plîngea ş i rîdea în acelaş i timp. Iar în genunchi, la picioarele lor, se vedea ucigaş ul cu ochii crunţi.

— S-a ridicat din morţi! apucă să bîlbîie Draga, ară tîndu-l pe Ion.

Simţind ce se petrece afară , ş i anume că Draga lupta pentru viaţa lui,

că pitanul, aflat pe calea vindecă rii, îş i adunase toate puterile ş i izbutise nu numai să se ridice de pe laviţă , ci încă
să -ş i mai apuce ş i sabia. Nă vă lind în chilie, ucigaş ul — tot un nă imit al înaltei Porţi ş i care mai avusese de-a face
cîndva cu Ion — ră mă sese încremenit.

îl ş tiuse pe că pitan lungit pe laviţă , fă ră putinţă de-a se miş ca, ş i iată -l în picioare, cu sabia în mînă .

Intîmplarea aceasta îi tă iase pe jumă tate avîntul. Totuş i, se îndreptase spre el cu hangerul întins. Atunci se
nă pustise în chilie ş i Draga.

— în genunchi! îi poruncise Ion ucigaş ului.

— Ş i azvîrle-ţi hangerul, adă ugase Draga.

Ucigaş ul că tă spre dreapta. Acolo, cu un hanger în mînă , era Draga, înaintea lui, sabia tă ioasă a lui Ion. Din spate,
se-auzeau paş ii lui Sofronie ş i glasurile celor care ieş eau din chilii. Iar cei doi soţi de nemernicii ai iui se tă vă leau
afară , pe jos.

De frică , vă zînd că nu mai are nici o scă pare, îş i aruncase arma — pe care i-a ridicat-o tot Draga — ş i că zuse în
genunchi.

Copiii se repeziră , fericiţi, în braţele pă rintelui lor. în timp ce ucigaş ii fură trimiş i sub pază domniei, la Suceava,
unde-i aş tepta o osîndă aspră .

Lui Ion, odată cu această întîmplare, parcă i se rupsese ceva, vreun ză gaz al sîngelui. Se simţea împrospă tat.
Sîngele-i curgea prin vine nă valnic. Limba i se dezlegase. Braţele ş i picioarele ş i le miş ca în voie.

Leacurile pe care Draga i le dă duse, cu dragoste ş i grijă , atîta vreme, aveau cele mai bune urmă ri.

Sprijinit de fată , că pitanul se putea plimba acum prin ogradă . Se juca . laolaltă cu copiii. I se aduse ş i calul. Goni cu
el peste cîmpuri. îş i mînui armele. încetul cu încetul devenea iar omul de altă dată .

Ş tefan, aflînd vestea, se bucură nespus.

Nu mai trecu mult timp, ş i că pitanul, însoţit de copii ş i Draga, plecară la Suceava, unde-i chemase domnul.

— Vezi, că pitane, glă sui Ş tefan cînd i se înfă ţiş ară tuspatru, i-am spus acestei frumoase fete că unde nu pot
izbîndi leacurile, face o adevă rată minune dragostea. Te-ai vindecat ş i viaţa i-o datorezi în primul rînd ei. Că pitanul
îl asculta neclintit. Ea este, continuă voievodul, pe cîte am auzit, ş i o foarte bună mamă a copiilor tă i.

Că pitanul îş i privi copiii. Dă nuţ sta drept, înaintea lui Ş tefan, într-o ţinută de adevă rat oş tean. Ochii lui însă erau
umezi.

— Pentru ce plîngi? îl întrebă voievodul.

— Mi-am adus aminte de moartea mamei!

— Să rmana Oltea s-a dus! Ş i vouă , copiilor, vă trebuie o mamă . Nici un copil nu trebuie să ră mînă fă ră grija ş i
dragostea unei mame.

— Noi avem o mamă , ră spunse în locul bă iatului Ioana, care, ce e drept, nici n-avea cum să ,ş i-o mai amintească
pe Oltea.

Se repezi la Draga ş i-o prinse cu amîndouă mînuţele de gît.

Draga o îmbră ţiş ă ş i ea pe fetiţă , să rutîndu-i fierbinte obrajii.

— Avem o soră mai mare care ne ţine loc de mamă , o corectă bă iatul, cu o seriozitate aproape bă rbă tească ,
privind-o pe Ioana mustră tor. O soră , pe care o iubim foarte, foarte mult, însă ... o soră , apă să el pe cele din urmă
două cuvinte.
Draga o lă să pe Ioana din braţe. Inima-i zvîcnea.

— Aş a e. Are dreptate Dă nuţ, zise. Sînt sora lor mai mare. îi apucă pe amîndoi copiii de mînă . Tustrei
îngenunchiară înaintea voievodului. Acesta le fă cu semn că pot pă ră si încă perea. Ş i numai Ion ră mase ca să

mai vorbească împreună cu domnitorul lucruri de-ale ră zboiului ş i pă cii.

Vlad Că lugă rul, în haina lui verde, bogat împodobită , care-i plă cea atît de mult, că lă rea în frunte pe un cal murg.
De sub poalele hainei i se vedeau ş alvarii roş ii, pe care-i îmbră case ca să -i facă plă cere lui Ali-beg.

De-a dreapta ş i de-a stînga lui se aflau sfetnicii, între care, la loc de cinste, se vedeau Staico din Bucov ş i Barbu
Craiovescu.

La Ş iret se opriră pentru a-l aş tepta pe Ali-beg, care trebuia să sosească dintr-un ceas Într-altul. Acesta venea cu o
armată , al că rei numă r exact Vlad Că lugă rul nu-l aflase, dar trebuia să fie, aş a după cum i se dă duse să înţeleagă ,
una dintre cele mai mari din cîte nă pă diseră vreodată pă mîntul - Moldovei.

în sfîrş it, tobele ră sunară . Ş i gă rzile de spahii, bine înarmate, care deschideau drumul, se iviră . Caii acestora
fuseseră aJeş i numai albi. După ei, veneau achingiii, că lă ri pe cai negri.

Priveliş tea era înfricoş ă toare. Caii tropoteau. Armele oş tenilor otomani sclipeau. Ş i întreg pă mîntul se zguduia sub
această uriaş ă nă vală ce se îndrepta spre Moldova.

Ţ ara Românească ş i Poarta, prin înţelegerea dintre Baiazid al li-lea ş i Vlad Că lugă rul, deveniseră , chipurile,
prietene. Numai că prietenia acestora era doar a celor de sus. Norodul n-avea nici un folos de tras dintr-o astfel de
prietenie, ci dimpotrivă . Trebuia să asigure hrana oş tenilor ş i-a animalelor, carele pentru transporturi ş i bă rbaţii de
dîrvală . Aceasta afară de atîtea ş i atîtea alte angarale. Încît, cu toate poruncile ş i ameninţă rile domniei de-a nu-ş i
pă ră si casele, oamenii piereau ca duş i de vînt, de cum se auzea că se apropie otomanii — „prietenii lui vodă ".

Armata musulmană înainta că tre rîul Ş iret printr-un ţinut pustiit de locuitori.

Vlad Că lugă rul ş i suita lui descă lecară . Slujitorii îi aduseră pe o tavă pîine ş i sare. Ş i vodă îi întîmpină pe otomani.

— Bine-ai venit, stră lucirea ta!

Ali-beg rupse o bucată de miez din pîine ş i o muie în sare. Mestecă puţin pîinea ş i apoi o scuipă , stropind, ce-i
drept fă ră să vrea, haina verde ş i bogată a domnitorului.

Vlad Că lugă rul se strîmbă . Cîteva firimituri îi ajunseseră ş i pe obraz, dar nu îndră zni să se ş teargă . Se stă pîni ş i
înaintă cîţiva paş i pînă ce ajunse pe covorul persan.

Cu o zi înainte plouase ş i begul se mînia cînd era silit să calce cu cizmele prin noroi. Astfel că , în cinstea lui, din
porunca lui vodă , fusese întins pe pă mînt covorul acela persan. Descă lecă , fă cînd primul pas, de pe cal, pe
spină rile încovoiate a doi arapi. Aceş tia, cu povara pe spate, înge-nunchiară , apoi se lă sară pe burtă . Miş carea
fusese atît de lină încît turcul nici n-o simţi.
Alte covoare lungi ş i înguste fuseseră întinse pînă la cortul în care begul urma să se odihnească trei-patru ceasuri
ş i unde avea să se hră nească , împreună cu domnul.

înainte de a gusta din friptura de pui, otomanul rupse ş i îi întinse o bucă ţică lui Vlad Că lugă rul.

— Mă nîncă , hakan Vlad. Vreau să vă d dacă pasă rea ta n-a fost otră vită .

N-avusese loc, de altfel, nici o întîlnire a begului cu Vlad — cu toate că se dă deau drept prieteni — fă ră ca
domnitorul valah să nu fi fost jignit.

Voievodul gustă , ş i-abia atunci Ali-beg catadicsi ş i el să mă nînce.

în timp ce se hră nea — cu toate că , în cartea sfîntă a otomanilor, Coranul, una dintre cele mai aspre porunci era
aceea ca drept-credincioş ii să nu soarbă nici o pică tură de vin — Ali-beg fă cu un semn. Voievodul înţelese. Ridică
de pe o tavă de-argint aş ezată lîngă divan un ulcior cu vin dulce de Dră gă ş ani, ş i begul bă u însetat. Se ş terse la
gură cu mîneca ş i oftă . Nimic nu-i fă cea mai multă plă cere decît vinul acesta, dulce ş i aromat, din viile de pe Olt.

— Te-am chemat, îi rosti voievodului begul, fiindcă am să întorc pe dos Moldova... ş i doresc să fii faţă ... Voi pustii
Suceava ş i voi aş eza un nou domn.

— Pe cine? se gră bi vodă .

— Ai să vezi. îţi voi spune după ocuparea cetă ţii, ră spunse din vîrful buzelor begul.

Bă tu din palme, chemînd astfel slujitorii să -l dezbrace, se ră sturnă pe divan ş i, vegheat de arapi, fă ră să se
sinchisească de prezenţa voievodului, începu, curînd, să sforă ie.

Vlad Că lugă rul se ruga în biserică :

«Doamne, miluieş te-mă , fă ca în luptă să nu dau ochii cu Ş tefan, cel care m-a urcat în scaun. Fereş te-mă de
pedeapsa lui! Ş i fă ca oş tenii mei, care se ţin fraţi cu cei ai Moldovei, să m-ajute ş i să nu mă pă ră sească de la-
nceput... Ce să fac? Sînt silit să mă plec sultanului, ca să nu nă vă lească ş i-n Ţ ara Românească ş i să fie mai ră u.
Ajută -mă , Doamne! Ajută -mă !»

Aprinse la altar lumînă ri pentru vii ş i la ieş irea din biserică pentru morţi.

Deodată trîmbiţele începură să sune. Lui Vlad i se muie de tot curajul.

Calul îl aş tepta în uş a bisericii. încă lecă ş i, înconjurat de Staico din Bucov, Barbu ş i ceilalţi mari boieri, că pitani ş i
slugi, porni.

Bă rbia îi tremura.

— Se află ală turi de Ş tefan ş i că pitanul Ion, îl înş tiinţă pe Ali-beg cineva.

— Unde e Bradomir?
Bradomir (pe numele lui adevă rat Bradmer) era un mercenar.- Fă cuse un timp parte din oastea lui Ali-beg. Dar de
peste un an se tocmise în cetele lui Staico.

Puternic, îndră zneţ, mercenarul acesta înalt, ciolă nos, cu pă r ş i mus-teţe roş ii, nă scut pe ţă rmul Balticii, fusese
tocmit de Ali-beg pentru zece ducaţi-aur să -l ră pună pe Ion. El era, de altfel, acela care-l izbise, sub zidurile Chiliei,
pe la spate, cu sabia. Dar Ion scă pase. Ş i Bradomir se temea, la rîndu-i, să nu-l întîlnească în bă tă lie pe Ion.

— Prima dată ai dat greş , îl mustră , tă ios, Ali-beg. Nu l-ai lovit destul de tare. Acum îţi poruncesc să -l cauţi în
bă tă lie ş i să -ţi îndrepţi greş eala. Mi-l aduci prins sau îl ucizi. Aceasta este dorinţa cea mai fierbinte a lumină ţiei
sale sultanul.

De sub coiful rotund, pă rul bă lai-că runt i se scurgea lui Ş tefan pe umeri.^ Pă rea cu mult mai tînă r decît era.

— Întîi vom porni noi, hotă rî el, ca să -l lovim în inimă pe fiorosul beg. Iar cele două aripi de oaste să -l înconjoare.
Nu uitaţi că avem să -i plă tim sîngele bă trînilor, femeilor ş i copiilor noş tri nevinovaţi, ră puş i de oastea begului. Ş i
că el a nă vă lit peste noi, cu gîndul să ne subjuge.

Iureş ul se iscase. Ş i, încă de la primele izbituri, Ali-beg îş i roti calul ş i se porni la goană , fă ră să ţină seama ce se
mai întîmplă cu oastea.

— Ali-beg, stai!... Ali-beg! striga, în urma lui, Ş tefan. Aş teaptă să ne înfruntă m!

Ali-beg zbura însă pe calea spre Chilia, unde dorea să se-ascundă , pă -ră sindu-ş i, în pră pă dul dezlă nţuit de
oastea lui Ş tefan, spahiii, ienicerii ş i achingiii.

Cît de fă loasă sosise oastea otomană , ş i cum se înapoia!

La fiecare popas, Ali-beg cobora de pe cal, dar fă ră să se mai sprijine pe arapi, să calce pe covoare persane ori să
apuce să mai tragă , împotriva poruncii Coranului, cîte-o sorbitură de vin!

Calul i se împotmoli, ş i el se ră sturnă în noroi. Abia de izbuti un spahiu, Mustafa, să -l smulgă din tină .

Pe alt drum, Vlad Că lugă rul fugea mai abitir. Vodă îş i pierduse haina bogată , verde, în dreptul unui izvor. încercase
să ră sufle ş i să se ră corească un pic. Se zvonise însă că se află în preajmă Ion. Ş i, uitîndu-ş i de haină , ră mas
numai în ş alvarii roş ii, vodă încă lecase. O luase din nou la să nă toasa. Mai mult de jumă tate din oastea musulmană
pierise în timpul acestei groaznice urmă riri. La fiecare pas, otomanii — cîţi nu se dă deau prinş i — vă rsau valuri de
sînge.

Din cetele domneş ti, iară ş i, mai bine de două treimi trecuseră încă de la-nceput de partea lui Ş tefan. Ş i-ar fi trecut
cu toţii, de nu s-ar fi temut că Staico avea să le pedepsească familiile la întoarcerea în ţară . Aş a se prefă ceau
numai că luptă , pe cînd, de fapt, mai mult dă deau ajutor fraţilor moldoveni.

Pe o cîmpie din apropierea Chiliei, oastea lui Ş tefan ajunge ş i nimiceş te resturile nă vă litorilor lui Ali-beg.
Că pitanul Ion îl caută pe Staico din Bucov. Lîngă Staico trebuie să se afle ş i Bradomir. Ş i nu pentru că -i despicase
coiful doreş te să -l gă sească . Deş i lovitura i-o dă duse din spate. Legea neomenească a ră zboiului, la urma
urmelon îngă duie vră jmaş ilor să se ră pună fă ră să ţină seama din ce parte izbesc. îl caută însă pe Bradomir
pentru că mercenarul acesta, după învă ţul lui Ali-beg, strigase:

— Noi sîntem pentru supunere, în faţa lumină ţiei sale sultanul, ş i împotriva diatei lui Ţ epeş !

— lată omul, i-l arată deodată Vîlsan pe Bradomir lui Ion.

Bradomir îl recunoaş te ş i el pe că pitan. Cîmpia se întinde pînă departe

spre mare. Ciulinii cenuş ii se rostogolesc haihui, mînaţi de vînt. Tot aş a pare că se rostogoleş te ş i Bradomir în
încercarea lui deznă dă jduită de a-ş i scă pa tică loasa viaţă .

Calul lui Bradomir fuge, aici pierind pe după cîte un pîlc de copaci, aici reapă rînd. A ajuns la un lac mă rginit de tufe
să lbatice de mă cieş . Fructele roş ii ale mă cieş ului par pică turi de sînge că zute pe frunze. Bradomir întoarce calul
spre dreapta, dar este prea tîrziu. Ion i s-a ivit în faţă ca un duh neîmblînzit al dreptă ţii.

Calul lui Bradomir, obosit, plin de spumă , sforă ie, clă tinîndu-ş i capul cu coama stufoasă , ca ş i cum ş i el s-ar lepă da
de nevrednicul să u stă pîn.

Bradomir îl priveş te pe Ion ţintă . De teamă , nu numai trupul, ci ş i sufletul i-a amorţit.

Dă să -ş i ridice sabia, dar mîna nu-l ascultă . Capul îi arde sub coif, ca ş i cum i-ar fi fost pus pe jă ratic.

Din urmă a sosit Vîlsan.

— Că pitane, dă -mi voie să -l pedepsesc eu.

— Nu! zice Ion, continuînd să -l privească ţintă pe Bradomir.

Acesta izbuteş te să -ş i desfacă din inelele de fier coiful ş i ş i-l azvirle.

Coama de pă r roş cat îi arde ca o flacă ră . Ochii îi sînt holbaţi si însînge-raţi, gura că scată , lă sînd să i se vadă dinţii
de lup.

— lartă -mă , că pitane, bolboroseş te. Te-am vîndut turcului pe zece du-caţi-aur. Poţi să -mi iei viaţa.

Că pitanul continuă să -l privească ţintă . j

Ş i Bradomir, zgîlţîit de frică , se pră buş eş te. Platoş a îi bufneş te pe pă mîntul uscat. Vîlsan descalecă . îl întoarce. Nu
mai ră suflă . îi ia sabia, i-o frînge pe picior ş i cele două bucă ţi le-azvîrle în lac. Apa le înghite cît ai

clipi, rotindu-se în cercuri din ce în ce mai mari.

*
Bat clopotele la Putna. întreg ţinutul s-a preschimbat Într-o mare, ce se tă lă zuieş te pînă hă t cine ş tie unde, pe
dealuri.

Unii au venit de departe, foarte departe, din satele de lîngă Dună re sau mare, de pe pă mînturile stă pînite din
moş i-stră moş i de ră zeş ii ş i plă ieş ii lui Ş tefan.

Unii dintre aceş tia sînt bă trîni, cu mustă ţile albe, stufoase, aş a cum îi plă cea ş i domnului să le poarte. Cei mai mulţi
dintre ei pă strează încă urmele ră nilor că pă tate în atîtea nenumă rate lupte cîte s-au dat cu toţi cei care au
nă pă dit peste ţară .

— Doamne, cine ne va mai apă ra ş i cine se "va mai stră dui pentru binele nostru? se jă luieş te, cu lacrimi în ochi, un
bă trîn. Cine îi va mai conduce pe moldoveni la luptă , în timp de primejdie?

— Marele nostru Ş tefan cel Bun ş i Sfînt a domnit patruzeci ş i ş apte de ani, două luni ş i trei să ptă mîni, lă mureş te
mulţimea unul dintre pisarii mî-nă stirii Putna.

Plă ieş ii îsi amintesc unele din bă tă liile la care au luat parte ală turi de

El:

— Doljeş ti, Orbie, Baia, Lipnic, Podul înalt, Ră zboieni, Cataipug, Codrul Cosminului, Lenţeş ti, Sipinţi ş i-atîtea altele...

— Turcii, tă tarii, însă ş i ungurii, leş ii...

— A dorit pacea, dar nu s-a dat înapoi nici de la luptă cînd a fost vorba de neatîrnarea Moldovei...

Cîteva bă trîne vorbesc după mintea ş i închipuirea lor:

— Cînd a închis el ochii, pă mîntul s-a clă tinat ş i s-a cră pat pe-a-locuri...

— Semne cereş ti neobiş nuite s-au ară tat...

Bat clopotele, cu dangă tul lor cel mai dureros. Pentru că domnul cel atît de viteaz ş i înţelept al Moldovei s-a dus.

Bogdan, fiul să u, noul domn, în straie cernite, este de faţă . Boierii, că peteniile de oaste ş i trimiş ii stră ini îl
înconjoară .

între toţi aceş tia se află ş i cetaş ii lui Ion.

Doar Ş tefan era acela care le spusese, în ajunul luptei de la Scheia, de lîngă Roman, că oriunde îi vor înfrunta pe
duş manii limbii ş i credinţei lor va fi tot pentru binele ş i libertatea pă mîntului stră moş esc. Ş i asta fie că bă tă lia se
va da în Ţ ara Românească , în Moldova sau Transilvania.

Bat clopotele parcă plîng. Ş i cu toate că sîntem în luna lui Cuptor, cerul e înnegurat. Norii întunecaţi au coborît
dinspre munţi. Vă zduhul miroase a ploaie.
Ion merge în cortegiul care-l poartă pe Ş tefan spre lă caş ul să u de veci.

Prin minte îi trec cuvintele rostite de cronicarul polon Dlugosz:

«O, bă rbat admirabil, cu nimic mai prejos decît eroii vechimii, pe care îi admiră m aş a de mult. Dînsul este cel dintîi
între principii lumii care, în vremurile noastre, a cîş tigat o victorie atît de stră lucită asupra turcilor. După judecata
mea, dînsul este cel mai vrednic că ruia să i se dea puterea ş i conducerea militară peste toată lumea ş i lui să i se
încredinţeze, prin sfatul, prin înţelegerea ş i hotă rîrea cea de obş te a tuturor creş tinilor, demnitatea de comandant
suprem ş i duce împotriva turcilor».

Este adevă rat că , doar cu cîteva zile înainte de a-ş i închide ochii, Ş tefan îl sfă tuise pe fiul să u, Bogdan, să nu-ş i mai
pună nă dejde în neamurile vecine care nu-l mai ajutaseră cu nimic. Lumea Apusului era ş i ea sfîş iată de lupte
interne. Cel mai bine era, pentru acea vreme, credea el, ca Moldova să ajungă la bună înţelegere cu turcul, fă ră să -
ş i jertfească nimic din neatîrnarea, drepturile ş i libertăţ ile ei. Ş i, în schimbul unui tribut, să le asigure pe toate. Atunci însă ,
adă ugase el, «cînd turcul va cere ş i alte condiţii mai grele pentru Moldova, toţi sînt datori să se ridice cu armele, să
se jertfească pentru libertatea avută de pă rinţii lor ş i să lupte aş a cum a luptat ş i s-a jertfit el însuş i vreme de
patruzeci ş i ş apte de ani».

Ion îş i repetă în gînd îndemnul marelui Ş tefan. Ş i mă ria sa Vlad, ş i el însuş i, urmîndu-i pilda, tot aş a ş i-au înţeles
datoria: să se jertfească pentru libertatea avută de pă rinţii lor.

Simţă mîntul acesta l-a fă cut pe el, Ion, să lupte vreme de aproape două zeci ş i opt de ani împotriva înrobirii
otomane pe tot întinsul pă mîntului stră moş esc. Ş i însuş i fiul să u, Dan, la nici ş aisprezece ani împliniţi, ş i-a dat viaţa
apă rînd Transilvania.

Pe-atunci Ion se gă sea cu ai să i în ţinutul Sibiului, ală turi de celă lalt fiu al lui Ţ epeş : Mihnea.

Neînduplecat ca ş i pă rintele lui, Mihnea nu aş tepta decît prilejul de a se înscă una ş i a-i izgoni pentru totdeauna
din Ţ ara Românească pe os-manlîi.

Deodată , s-a aflat că otomanii au nă vă lit în Transilvania. Ş i se împră ş tie, turbaţi, jefuind ş i arzînd, că tre Ruscior,
Ş ura Mică , Ocna Sibiului, Tur-niş or, Cisnă die ş i în alte multe pă rţi.

îndată voinicii lui Ion, ală turîndu-se oş tilor Transilvaniei, se reped la luptă . I se încredinţează spre apă rare Cisnă dia.
între cetaş i, pentru întîia oară , ia parte la bă tă lie ş i Dan.

Bă lai, cu ochii albaş tri, copilâroş i, Dan nu cunoaş te teama.

Vreo sută de spahii gonesc de-a lungul unui pîrîu îngheţat, urmă rind un stol de copile speriate. Fetele vor să
treacă pîrîul. Gheaţa se sparge, ş i ele alunecă în apă .

în rîsul zgomotos al spahiilor, copilele sînt scoase din apă . Dar aş a ude cum se gă sesc, în frigul ş i viscolul tă ios, sînt
trase pe cai ş i purtate spre locui unde le-aş teaptă batjocura ş i ruş inea robiei.

Dan, cu încă doi cetaş i, se reped înaintea spahiilor. încearcă să le oprească trecerea. Sabia lui se roteş te ca o
moriş că . Capete zboară , trupuri se pră vă lesc de pe cai. Dan fă gă duieş te prin felul să u de-a lupta să -l întreacă în
meş teş ugul mînuirii armelor pe Ion. Numai că , fiind încă prea tînă r, braţul nu-i este oţelit. Loviturile de sabie ş i
suliţă pe care le primeş te sînt tot mai numeroase ş i mai adînci. Un spahiu îi stră punge cu lancea pîntecul, ş i bă iatul
cade. Ră mîne însă cu un picior agă ţat în scară ş i calul îl tîră ş te, nechezînd înfricoş at, peste cîmpul acoperit de
ză padă .

Ion izbuteş te să -l ajungă . Opreş te calul. Trage piciorul bă iatului din scară .

îi ia pe Dan în braţe ş i-l întoarce acasă .

Draga îl îngrijeş te cu leacurile ei neîntrecute, dar totul e zadarnic.

Bă iatul mai are doar puterea să -ş i deschidă , pentru ultima oară , ochii.

— Tată , nu te îndurera, îl roagă . De cînd eram mic, m-am gîndit că sînt dator s-o ră zbun pe mama. Cînd am
apă rat pe fetele acelea, am luptat în numele mamei. Am iubit-o atît de mult! Sînt mîhnit că trebuie să mă despart
de voi, de viaţă . Nă dă jduiesc doar s-o pot reîntîlni undeva pe ea...

Acestea i-au fost cele din urmă cuvinte. Ochii lui albaş tri au îngheţat la fel ca pîrîul cel vesel al Cisnă diei.

Cum l-a mai plîns Draga! Ea îl crescuse. Cum îl mai îmbră ţiş a Ioana!

Că pitanul a îngenunchiat lîngă mormîntul singurului să u bă iat. Dan al să u era o nouă jertfă a neîncetatelor nă vă liri
otomane.

Alte ş i alte gînduri îi trec prin minte.

Laiotă Basarab ş i Basarab cel Tînă r s-au plecat Porţii, spre marea mî-nie a norodului, dar spre folosul lor ş i-al unor
mari boieri. între marii boieri, Craioveş tii ocupă locul cel mai de frunte. Acum, sub Radu, fiul lui Vlad Că lugă rul,
bă nia de la Craiova a devenit cea mai însemnată dregă to-rie.

Radu, numit de boieri „cel Mare", un domn paş nic, se stră duieş te, ce-i drept, cît poate, să ferească ţara de nă vă liri
ş i jafuri din afară . Dar vă mile de la Dună re, care aduceau înainte destule venituri, sînt acum în cea mai mare parte
supte de otomani ş i tributul a fost sporit pe încetul de la patru mii la două sprezece mii de ducaţi-aur. Tributul
apasă din ce în ce mai greu pe umerii norodului. Iar domnul este silit să plece în fiecare an la Poartă pentru a-ş i
reînnoi jură mîntul înaintea sultanului.

Tunurile trag, tobele bat ş i trîmbiţele plîng scoborîrea în mormînt a marelui Ş tefan.

Plînge cu hohote mulţimea pierderea marelui domn

Legendă valahă coala — 21

Binecuvîntat să fie Ş tefan! Un domnitor aş a cum a fost el n-a avut încă Moldova nicicînd.

Nici el, că pitanul Ion, nu va mai avea un ocrotitor ş i un sfă tuitor asemenea LUI.
Acum se va retrage din nou în Transilvania, unde este dorit ş i chemat

de fiul lui Ţ epeş : Mihnea. Ş i poate că împreună cu el...

Ioana mireasă !

Cum este cu putinţă ?

Lui Ion nu-i vine să creadă .

O stia mică , jucîndu-se printre flori, purtînd-o în ş a, rîzînd în braţele

lui.

Ş i nici mă car nu avusese timpul să se ocupe de ea.

Draga o crescuse! Cînd o crescuse? Cînd ş i cum trecuse vremea?

Draga îi fusese mamă . Dintre cei doi copii — Dan ş i Ioana — Ioana o iubea mai mult pe Draga. Ş i Dan o iubise, dar
el avea mereu sub ochi chipul Oltei din ziua cînd îş i pierduse viaţa. Nu voia s-o apropie prea mult de sufletul lui pe
Draga, de teamă ca nu cumva să -i întunece cît de puţin imaginea adevă ratei sale mame, Oltea.

Ioana ş edea pe scaunul împodobit cu flori albe ş i albastre, plă cut mirositoare, de rozmarin, aş a cum i se cuvine
unei mirese. Ş edea în faţa oglinzii, o oglindă mare, veneţiană , primită în dar din partea voievodului Transilvaniei,
Petru de Szentgyorgyi.

în apele stră lucitoare ale oglinzii, gingă ş ia feciorelnică a Ioanei era fă ră cusur. Draga ş i fetele, prietenele miresei, îi
pieptă naseră pă rul ş i-i aş ezaseră cununiţa.

Fata se ridică în picioare. Rochia lungă , albă , o face să semene cu un crin. Pe umeri, Draga îi pune o mantie
dă ruită de mă ria sa Mihnea. Mantia este din brocart purpuriu, mă rginită cu o dungă lată de aur. Pă rul bă lai al
fetei cade deasupra mantiei ca o ploaie sclipitoare de aur.

Draga s-a dat puţin deoparte ş i o priveş te:

— Cît eş ti de frumoasă , Ioana! Eş ti cea mai frumoasă mireasă pe care am vă zut-o vreodată !

în glasul ei ră zbate o uş oară undă de tristeţe.

Privirile i se întîlnesc cu acelea ale că pitanului. Pe urmă , Draga se repede să -i mai potrivească Ioanei un fald al
rochiei.

Ioana era ca ş i copila sa. Este adevă rat, Oltea îi dă duse viaţă , dar ea ş i numai ea o îngrijise ş i tremurase pentru
să nă tatea ş i viaţa fetei, mereu primejduită , în toţi aceş ti ani.
— Ce minunat de frumoasă eş ti, Ioana!

Că pitanul parcă o vede ş i el pentru întîia oară .

Aceasta era fetiţa lui, micuţa lui Ioana? Ce mult semă na cu Oltea!

Ş i a venit vremea să se mă rite?

Ce noroc va avea în viaţă , în dragoste, în că snicie?

O teamă surdă îi strînge inima ca o gheară . De-abia se nă scuse cînd au fost gata să i-o ucidă . De-atîtea alte ori
apoi vră jmaş ii i-au pus gînd ră u. Ş i dacă n-au izbutit a fost numai pentru că Draga i-a stat mereu ală turi.

Că pitanul îş i întoarce, cu duioşie, ochii spre Draga.

Orbit de frumuseţea Ioanei, n-o mai privise de mult pe Draga. Cu toate că ici-colo, în pă rul ei, se iviseră fire albe,
Draga nu îş i pierduse nici unul din darurile cu care o înzestrase natura.

Obrazul îi era tot fraged, ochii mari, luminoş i ş i mersul vioi.

Draga nu vrusese să se mă rite, cu toate că fusese în repetate rînduri cerută . Ş i ră mă sese, cu aceeaş i putere de
dă ruire ca în prima zi, ală turi de el ş i copii.

Că pitanul ş tia că Draga nutrea pentru el simţă minte statornice, mă car că tîmplele lui erau acum cu desă vîrş ire
că runte. îl iubise întotdeauna ş i îl iubea ş i astă zi, cu-o dragoste tă cută , dar cu-atît mai adîncă , fă ră a îndră zni
vreodată să i-o mă rturisească . Ş i uneori se întreba dacă Oltea, de-acolo unde se gă sea, din necunoscutul tă rîm al
morţilor, n-ar fi dorit ea însă ş i s-o ş tie pe Draga soţia lui.

Fetele, care au împodobit-o pe mireasă , cîntă :

Două doruri într-un loc, Nu tră bă mai mare foc. Două doruri într-o ţ ară , Nu tră bă mai mare pară .

Ioana s-a îmbujorat. Roş eaţa din obraji o prinde atît de bine. Că pitanul rîde. De-afară se-aude zumzetul ultimelor
pregă tiri de nuntă .

Toţi s-au înveselit.

Fetele cîntă ş i s-au prins, după datină , într-un joc cu paş i mă runţi în jurul miresei, «dansul scoruş ilor».

Ioana a ră mas la mijloc, subţire, înaltă , dreaptă , cu cununiţa de mă rgă ritar pe cap, în mantia de brocart purpuriu,
cu pă rul de aur revă rsat pe spate.

De-ar fi dorul ca vîntul, S-ar aprinde pă mîntul.

Nunta are loc în casele înalte de piatră ale lui Mihnea, case ce fuseseră clă dite odinioară de Ţ epeş , pă rintele să u.
Nuni sînt însuş i Mihnea ş i tînă ra lui soţie de-a doua, Voica. Fiica lui Mihnea, Ruxandra, face parte dintre druş tele
care i-au pieptă nat miresei pă rul ş i-au alcă tuit hora. Iar Mircea, fiul lui Mihnea, este «frate de mînă » al mirelui.

Voica o conduce pe fina ei prin camerele largi pînă în sala unde se va desfă ş ura cununia.

Fata pă ş eş te prin aceste încă peri de parcă ar pluti. Vă lul îi flutură deasupra pă rului de aur, pe umeri.

S-a îndră gostit în timpul verii trecute de Baldovin, un urmaş al acelui Baldovin care, cu mai mult de un veac în
urmă , fusese sfetnicul apropiat al bă trînului ş i slă vitului Mircea cel Bă trîn.

Că petenie de oaste a lui Mihnea ş i prieten apropiat al fiului acestuia, Baldovin are aceeaş i credinţă ca ş i Mihnea,
Mircea ş i Ion, ş i anume că diata marelui Vlad Ţ epeş se cere neapă rat împlinită .

Flă că ul era' neîntrecut în turniruri. Ş i, într-un asemenea turnir, care avusese loc la Sibiu, el ş i-o alesese ca «doamnă
a inimii» pe Ioana.

Fetei i se întîmpla pentru întîia oară în viaţă să fie aleasă drept «doamnă a inimii» unui cavaler în turnir.

Se turburase cumplit, ceea ce o fă cuse pe doamna Voica să rîdă de ea cu hohote.

în turnir, Baldovin îş i doborîse potrivnicii ş i-i dă ruise alesei inimii sale «cununa învingă torului».

Ioanei îi fusese pe plac flă că ul care era nu numai foarte chipeş , ci ş i nespus de vesel. Seara o poftise la danţ.
Glumiseră . Rîseseră împreună .

Ş i inimile, dintr-una într-alta, începuseră să se lege.

Se mai întîlniseră după aceea în casa lui Mihnea, unde că pitanul Ion, fiica lui ş i Draga erau gă zduiţi.

Într-o seara, pe cînd amîndoi se plimbau prin gră dina casei, Baldovin îi mă rturisise Ioanei că o iubeş te ş i nu are
altă dorinţă mai fierbinte decît aceea de a o cere de soţie. Ioana, cu toate că îi cunoş tea prea bine simţă mintele —
care fată nu-ş i dă seama cînd e iubită ? — îş i pierduse firea. Fugise în casă , ca o ciută speriată . Să rmanul tînă r îş i
închipuise că nă dejdile lui s-au spulberat. Ş i multă vreme nu mai îndră zni să se apropie de fată .

A urmat o petrecere de Anul nou în casa lui Mihnea. Mircea dă nţuise cu Ioana. Deodată , un slujitor l-a chemat pe
tînă r la pă rintele să u.

Ş i Mircea îl rugă pe Baldovin să se prindă în danţ, în locul lui, ală turi de Ioana. Cu prilejul acesta fură nevoiţi să -ş i
vorbească .

Ioana îl mustră pe Baldovin că , fă ră motiv, se fereş te de ea. Acesta-i ră spunse că o credea supă rată pentru
îndră zneala lui din seara aceea în gră dină .

— Supă rată ? rîse Ioana.

— Aş a mi s-a pă rut!
— Poate oi fi supă rată , dar asta numai fiindcă m-ai ocolit...

Atît a fost destul.

S-au logodit ş i nunta au hotă rît-o, cu învoirea lui Ion, curînd.

Mireasa ş i naş a intră în sala cea mare unde aş teptă Mihnea, naş ul, împreună cu mirele.

Baldovin îi cere îngă duinţa naş ului ş i-i iese înainte Ioanei. îngenun-chiază pe lespezi înaintea ei ş i-i să rută cu sfială
mîna.

Ce mîndru arată Baldovin! Poartă o haină scumpă de atlaz cu margini de blană ş i nasturi din aur. O mantie
scumpă îl învă luie. Iar din brîul care-i încercuieş te haina se vede ieş ind mînerul bă tut în pietre preţioase al unui
pumnal, primit în dar tot de la naş .

Rar s-a mai vă zut vreo pereche atît de potrivită ca Ioana ş i Baldovin.

Draga s-a apropiat de Ion. L-a prins uş or de braţ ş i ochii i s-au împă ienjenit.

După ce s-au unit prin că să torie, Ioana ş i Baldovin s-au gră bit să le să rute mîinile amîndurora, aş a cum se
cuvenea după datini.

— Tată ş i mamă ... zice Ioana.

— Mama ta este altundeva, i-a ră spuns Draga. Ş i cît ar fi fost de fericită să te poată vedea mireasă , aş a cum te
vedem noi astă zi...

Ioana a prins-o pe Draga de gît:

— îţi mulţumesc din inimă !

Dar Draga, îmbră ţiş înd-o la rîndu-i,,a început să plîngă de-a binelea. Ş i l-a rugai pe Baldovin să aibă grijă de
Ioana.

La timpul cuvenit, ioana a devenit mamă . A nă scut un bă iat. Ş i, potrivit

dorinţei că pitanului, în amintirea marelui domn, i s-a dat numele de Vlad.

Tocmai atunci s-a întîmplat ca, după un neîncetat zbucium, Mihnea să izbutească a se urca pe tronul pă rintelui
să u, Ţ epeş .

Ce bucurie a fost pe că pitanul Ion nici nu se poate spune. Venise, în sfîrş it, vremea împlinirii diatei lui Ţ epeş !

S-au pregă tit pentru întoarcerea în Ţ ara Românească : Mihnea; fiul să u, Mircea; Baldovin cu Ioana, ş i fiul lor,
Vlă duţ.
Pisarul întoarse încet ultima foaie. Dă duse mereu cîte trei-patru deodată , ca să -ş i reînvie mai repede amintirile. Ş i
ajunsese la cap. Pînă aici izbutise să scrie.

Pentru Vlă duţ fă cuse însemnă rile.

Acum Vlă duţ a crescut. A împlinit încă din primă vară cincisprezece ani.

La cincisprezece ani un bă iat din Ţ ara Românească este mare. A tră it întîmplă ri aspre, a trecut prin încercă ri
necruţă toare, a învă ţat să cîntă -rească ş i să judece lucrurile ca un bă rbat.

Pe-atunci era încă numai o gîgîlice care nici mă car nu ş tia să vorbească .

Ioana îş i ţinea în braţe pruncul ş i singura fiinţă că reia i-l încredinţa, din cînd în cînd, era Draga.

Amîndouă că lă toreau într-o că ruţă cu coviltir trasă de. ş ase cai.

Drumul peste munte fusese greu. Plouase. Caii, deş i voinici, din soiul cel mai bun de Fă gă raş , pă roş i ş i cu copitele
mari, trebuiau să se opintească uDeori din ră sputeri ca să poată trage că ruţa din hîrtoape sau din fă gaş urile
să pate prin perindarea, în decursul anilor, a mii ş i mii de alte că ruţe sau care.

Trecuseră de Bran ş i ajunseseră pe culmea muntelui. Din dreptul pintenului de stîncă numit Gruiul, se începea
coborîş ul spre Ţ ara Românească .

Mircea ş i Baldovin goniră cu caii pînă deasupra pintenului. De-acolo, priviră cu încîntare în jos. Pă mîntul pe care-l
visaseră atîţia ani de-a rîn-dul, cu munţii, apele, pă durile ş i cîmpiile sale fă ră pereche de frumoase, era acolo, îi
aş tepta să -i aducă «dreptatea» după care tînjea.

— Ioana! strigă Baldovin.

Tînă ra femeie dă du la o parte acoperă mîntul ferestruicii coviltirului ş i-ş i scoase capul bă lai.

Baldovin se apropie că lare, în galop, de că ruţă . Mantaua îi flutura, lă -sînd să i se vadă sabia cu mînerul sclipitor de
argint. Nu voia să aibă nici o bucurie mare fă ră să i-o împă rtă ş ească soţiei sale.

— Ce este? întrebă ea.

întinse mîna ş i ară tă zarea. Ră spunse gîtuit de emoţie:

— lată !

Sub pînza aburită a depă rtă rii, pă durile se întindeau verzi, coborînd în vă i ori că ţă rîndu-se pe culmi, ca un veş mînt
de mă tase al muntelui.

— Adu-mi un cal.
Baldovin porunci vizitiului să tragă de-o parte ş i să oprească . Dezlegă un cal dintre cei care urmau, legaţi de o
altă că ruţă , convoiul. îl înş euă ş i i-l aduse Ioanei.

Tînă ra femeie încă lecă ş i-ş i ceru în braţe bă iatul.

Vlă duţ se nă scuse în Transilvania, la Sibiu, ş i pă trundea pentru întîia oară pe aceste meleaguri.

Ca un fă cut, tocmai atunci, pe cer se ivi o spă rtură de nori. Ş i, prin această spă rtură , soarele începu să -ş i azvîrle
razele.

Ploaia se oprise. Ş i mama îş i ridică bă iatul cu amîndouă mîinile în lumină .

— Priveş te!..

Bă iatul dete, bucuros, un chiot.

O pasă re vîslea lin, bă tînd greoi din aripi, prin vă zduhul umed.

Copilul îş i întinse mînuţele spre ea, de parcă i-ar fi plă cut ş i lui să se înalţe în zbor.

Ioana îl strînse, dră gă stos, la piept. Calul porni. Iar Baldovin, aş a că lare cum era, îş i cuprinse pe după umeri soţia
ş i-o să rută pe obraz.

Vîntul zgîlţîie fereastra chiliei. Bă trînul îş i scoate rantia. Se dezbracă , se lungeş te pe laviţă ş i se înveleş te cu cerga.

Aş a îş i poate urmă ri mai lesne gîndurile. Priveş te spre vatră . Numai cîţiva că rbuni, pe jumă tate ascunş i sub
cenuş ă , încearcă să mai pîlpîie.

Amintirile-i roiesc. Scînteieri fugare i se alungă una pe alta din minte.

...Iară ş i Bucureş tiul. Palatul domnesc cu zidurile sale vechi ş i turnuleţele înalte de la porţi.

Sala de unde a reuş it s-o smulgă pe Oltea din ghearele lui Laiotă Basarab-Bă trînul. Jîlţul din lemn tare de nuc în
care a stat cîndva ş i mă ria sa Vlad. Pe jîlţ, Mihnea Voievod, fiul mă riei sale Vlad. Curteni pe dreapta ş i pe stînga.
Vîrstnicii aş ezaţi pe jîlţuri. Cei mai tineri în picioare.

A sosit ş i Mehmed-beg, paş a de Nicopole, cel care are în seamă Ţ ara Românească , în locul lui Ali-beg. Acestuia-i
place să se laude că este «fiul unui domnitor valah», uitîrid totuş i s-arate desluş it cine a fost acesta. Cei mai mulţi îl
învinuiesc că minte. Sînt cu toate astea unii care cred că ar fi într-adevă r înrudit cu o familie boierească , însă numai
prin mama sa, o tînă ră femeie luată în robie de un turc.

Mehmed-beg are un obraz lă tă reţ, cu falca de jos ieş ită mult în afară . Ceea ce-i vă deş te adevă rata fire sînt ochii.
Mici, vîrîţi adînc sub frunte ş i întunecaţi, parcă -l stră pung pe-acela că ruia begul i se adresează .
Cînd a înaintat în rang, Mehmed a trebuit să jure că se leapă dă de mama sa ş i va lupta oricînd contra valahilor,
pentru biruinţa semilunii. Ş i ca să nu mai fie nici o îndoială asupra credinţei sale faţă de semilună , fusese trimis în
Valahia să prade. Ş i el îş i împlinise cu sîrg misiunea, mă celă rind nenumă raţi români ş i aducînd cu sine o mulţime
de roabe.

la parte acum, în numele Porţii, la cea dintîi adunare a Divanului, dîn-du-i asigură ri lui Mihnea că Baiazid, sultanul,
îi va fi cu priinţă dacă nu va aduce nici o ş tirbire puterii ş i drepturilor otomane în Ţ ara Românească .

Mehmed-beg îş i sfîrş ise vorba. Ş i Mihnea întinse mîna spre Craioveş ti, care se înfă ţiş aseră de-asemenea la palat.

Se aflau pe jîlţurile din primele rînduri, aş a cum stă tuseră ş i în timpul domniei lui Radu cel Mare. în faţă de tot, fiul
cel mare al lui Neagoe, vel-banul Barbu, cu statura lui falnică , înveş mîntat în straie bogate ş i cu un brîu lat de atlaz.
Ală turi, vel-vornicul Pîrvu. Ş i între ei, dar puţin mai la spate, vel-comisul Danciu-Gogoaş ă . Lipseau numai Radu,
care în zilele acelea era bolnav de lingoare, ş i bă trînul Neagoe-banul. Acesta din urmă se pră pă dise numai cu
cîteva luni în urmă ş i fusese înmormîntat la Craiova.

— Mă ria ta, luă cuvîntul Barbu-vel-banul, ridicîndu-se în picioare, dar necatadicsind să -ş i lase un genunchi înaintea
domnului. Trecem de bună voie de partea mă riei tale ş i vrem să te slujim cu credinţă .

Privirile lui Barbu că tau nesigure în stînga jîlţului domnesc. Acolo se gă sea Mircea, feciorul domnului, ş i că pitanul
Ion, cercetîndu-l cu neîncredere pe vel-ban.

— Norodul cum priveş te venirea ş i urcarea noastră în scaunul pă rintesc?

— Ş tii bine, zise vel-banul, că norodul a ţinut mult la tată l mă riei tale, Vlad — fie-i cinstită în veci amintirea ş i
odihnească -se în pace acolo unde se gă seş te! — ş i-ţi este plecat ş i supus, gata să împlinească orice poruncă .
Atîta că ...

Mihnea îş i ridică fruntea:

— Atîta că ?...

— .Tnu norodul are vreo însemnă tate, mă ria ta. ci marii boieri...

— Norodul este sarea pamîntului, gră i Mihnea.

— Aş a e!... Aş a e!... încuviinţă , fă ră vreo altă împotrivire, vel-banul Barbu.

— Ş i aţi venit să -mi juraţi credinţă ?

— La bine ş i la ră u, mă ria ta, se ridică la cuvînt vel-vornicul Pîrvu. Vrem să începem o viaţă nouă , pentru binele
ţă rii. Le întindem tuturor mîna, chiar ş i că pitanului Ion, cu care am avut cele mai dese ciocniri.

— Să fie mă car acum între noi pace ş i înţelegere, rosti, la rîndul lui, ş i vel-comisul Danciu-Gogoaş ă , uitîndu-se însă
chiondorîş la Ion.
Mehmed îş i miş că falca mult avîntată în afară , îş i unse buzele cu miere ş i glă sui:

— Acest lucru îl doreş te în cea mai mare mă sură lumină ţia sa Baiazid, stă pînul nostru al tuturora!

— Stă pînul domniilor voastre, al otomanilor, da. Al nostru însă nu! i se împotrivi că pitanul Ion.

— Noi avem un singur stă pîn, pe mă ria sa Mihnea! adă ugă Baldovin.

Cuvintele că zură ca niş te pietre pe inima lui Mehmed. Acesta se fă cu

galben. Degetele-i lungi ş i vinete fră mîntară mînerul lung, de fildeş , al hangerului. Se uită spre garda de
musulmani cu care venise, dar nu îndră zni să înceapă nimic.

îş i muş bă limba pînă la sînge, însă nu-ş i ară tă mînia.

— în numele înaltei Porţi ş i a sultanului, continuă el, mă pun eu che-zaş că fraţii Craioveş ti îş i vor pă stra cuvîntul!

— Să nă dă jduim că va fi aş a! murmură Baldovin.

Barbu Craiovescu se fă cu însă că n-aude ş i cel dintîi i se plecă domnitorului, rostindu-ş i apă sat jură mîntul.

Două seri mai tîrziu avu loc ospă ţul. Un ospă ţ simplu, aş a cum nu se obiş nuia la palat decît în timpul lui Ţ epeş .
Mihnea era de pă rere că banii puţini ai vistieriei nu trebuiesc risipiţi pe ospeţe.

La o masă lungă , în mijloc, se aş eză Mihnea, avînd-o în stînga pe tînă ra ş i blînda lui soţie, Voica, ş i în dreapta pe
Mehmed-Beg. Lîngă Voica se aflau, în rînd, Mircea, Baldovin, într-un veş mînt scurt, că ră miziu, cu tă ietură
apuseană , Ioana, ca întotdeauna îmbră cată în alb, Draga, rugată mult de Ioana să vină , boierii ş i că peteniile de
oaste.

Un boier îi ş opti lui Danciu că Draga este una dintre acele fete strînse odinioară din satele olteneş ti, ca să le
dă ruiască turcilor, dar că pitanul Ion le scă pase.

Danciu o cercetă îndelung cu privirea pe Draga ş i, cu toate că trecuseră atîţia ani, o recunoscu.

Slujitorii începură să aducă bucatele. Boii ş i berbecii care fuseseră fripţi erau din cirezile ş i turmele vel-banului
Barbu, care era acum socotit, în locul bă trînului Neagoe, capul familiei Craiovescu. De altfel, cu cîteva zile înainte, el
însuş i poruncise să li se încredinţeze bucă tarilor curţii animalele laolaltă cu cîteva buţi pîntecoase de vin, zece
butoiaş e cu brînză , unt, gră sime de porc ş i multe altele.

Vrînd să se pună bine cu noul domnitor — potrivit ş i unei vechi tradiţii — vel-banul nu se uitase. Risipise cu
amîndouă mîinile. Fructe, miere, peş te, rachiuri. De toate trimisese din plin, ară tîndu-se cît se poate de darnic.

Pînă ş i lă utarii ţigani tot de pe moş iile sale erau.

Noul domn era să j^c. De pe urma pă rintelui să u nu-i ră mă sese decît casa de la Sibiu, loc de refugiu în vreme de
restriş te. Iar banii puţini cîţi îi avea ş i-i cîş tigase cu greu, slujind în oastea regelui Ungariei, Vladislav al ll-lea, sau în
aceea a voievodului Transilvaniei, Petru de Szentgyorgyi.

Lui Mehmed-beg, ca ş i lui Ali-beg, împotriva tuturor învă ţă turilor Coranului, îi plă cea cum nu se poate mai mult
vinul. Licoarea adusă de Barbu o cunoş tea. Nu numai o dată chefuiseră împreună la Bucureş ti, Tîrgoviş te sau
Craiova. Se prefă cea că bea apă , dar, de fiecare dată , îş i schimba cupa ş i sorbea vin.

începuse să se ameţească . Nu prea mai ş tia ce face. Da din mîini fă ră rost. Rîdea tare. Ş i mai ales îş i întindea
mereu bă rbia lată în afară , ca s-o poată privi mai bine pe Ioana.

— O asemenea floare n-am izbutit încă să ră să desc în gră dina mea! le ş opti însoţitorilor să i.

Fu înş tiinţat:

— Aceea în alb este copila lui Ion. O iubeş te ca pe ochii din cap. S-a că să torit cu Baldovin. Cealaltă , de lîngă ea,
mai micuţă la stat, se numeş te Draga. Ş i unii bă nuiesc c-ar fi soţia că pitanului. Iar alţii susţin că nu.

— Cred că n-am fă cut bine aducîndu-te aici! îi spuse Baldovin Ioanei. Begul este numai cu ochii pe tine.

Ioana zîmbi:

— Ş i crezi că mi-ar putea face vreun ră u? Sîntem doar în domnia mă riei sale Mihnea, fiul marelui Vlad. Cine-ar
îndră zni? Ş i mă aflu lîngă braţul tă u.

Baldovin o cuprinse de mijloc. Pentru întîia oară în viaţă , Ioana lua parte la un ospă ţ în palatul domnesc. Rîdea
cristalin. Era fericită .

Totuş i glasul uş or îngrijorat al lui Baldovin o fă cu să tresară . Parcă se dezmetici dintr-un somn. Se uită la dreapta
ş i îi vă zu pe voievodul Mihnea ş i pe fiul acestuia, Mircea, tă cuţi, încruntaţi, atenţi la oaspeţii lor. Abia acum îl ză ri ş i
pe Mehmed-beg privind-o lacom. Ochii mici, negri, ai begu-lui azvîrleau scîntei. îl observă ş i pe Danciu. Sub
rînjetul lui linguş itor, dar

ş i batjocoritor în acelaş i timp, i se pă ru că citeş te o ameninţare surdă .

— Vreau să mă duc acasă ! îi spuse lui Baldovin.

Mihnea, la intrarea sa în Bucureş ti, le dă duse drept locuinţă că pitanului Ion ş i ginerelui acestuia conacul vechi ş i
destul de dă ră pă nat, care îi aparţinuse lui Lază r, fostul mare logofă t al lui Vlad Ţ epeş . Conacul se afla în mijlocul
unei livezi, pe malul Dîmboviţei, în preajma bisericii Sfîntului Gheorghe.

— Nu poţi pleca singură , se îngrijoră Baldovin. Noaptea este întunecoasă ş i cetatea de scaun neaş ezată încă
destul de bine după sosirea noastră aici.

— Ai să -mi dai un oş tean din strajă cu mine.

Baldovin se lă sa cu greu înduplecat. Dar cînd o auzi pe Ioana spunînd ş i că Vlă duţ, bă ieţelul lor, nu se simţise prea
bine în acea zi, era cam roş u la obraz ş i s-ar putea să fi ră cit, se hotă rî. îi ceru învoirea că pitanului Ion ca soţia sa ş i
Draga să se înapoieze acasă .

Acesta îl întrebă pe Mircea. Ş i Mircea încuviinţă .

Baldovin porunci ca trei oş teni din strajă să le însoţească pînă acasă pe cele două femei.

în timpul cînd se pregă tea de plecare, Ioana bă gă de seamă că begul se ridicase în picioare ş i vorbea, agitat, ceva
cu oamenii lui. Ş i între Craio-veş ti vă zu o oarecare miş care. Danciu îi ş optea ceva la ureche lui Barbu. După aceea
se apropie ş i el de grupul osmanlîilor.

în sala ospă ţului, aerul devenise greu de respirat. Unii se ameţiseră , dar alţii, i se pă ru Ioanei, fă ceau pe ameţiţii.

Slujitorii aduceau plă cinte, struguri uscaţi, pă straţi încă din toamna trecută în încă peri ră coroase, mere, pere ş i alte
soiuri de fructe.

Mihnea nu era un om prea vesel. Fusese deprins doar cu greută ţile ş i cu lupta. Petreceri fă cea rar ş i numai cu
prilejul nunţilor ş i al altor să rbă tori de familie.

Ospă ţul acesta însă trebuia să dureze. Aş a se obiş nuia la curtea din Bucureş ti după înscă unarea unui domn.

Baldovin, în timp ce Ioana se îmbră ca, cugetă că lucrul cel mai bun ar fi fost să o conducă el însuş i. îi mă rturisi
acest gînd. Dar Ioana se împotrivi. Domnitorul şi fiul lui s-ar fi mîhnit vă zîndu-l că pleacă pentru o spaimă
neîntemeiată a soţiei sale.

ioana ieş i, însoţită de Dragoş ş i ae cei trei oş teni. Femeile se urcară în caleaş că . Oş tenii să riră pe cai. Porţile cele
mari ale curţii domneş ti se deschiseră . Dinspre rîu venea un ş uvoi de aer rece. Frunzele copacilor foş neau uscat ş i
vîntul le smulgea nemilos.

Baldovin îş i îmbră ţiş ă soţia, din uş a caleş tii, încă o dată . Ioana avea în trup un tremur. Ieş ise din încă perea caldă ş i
nu era nici prea gros îmbră cată . Draga îl să rută ş i ea pe Baldovin, ca o mamă , pe frunte.

Caleaş ca porni clă tinîndu-se prin gloduri. Să ltă peste pragul de lemn, îngropat în pă mînt, al porţii.

Vizitiul îş i pocni biciul. Caii se încordară ş i caleaş ca se pierdu în noapte spre ză voiul de să lcii.

Ioanei i se înteţise tremurul. Dinţii îi clă nţă neau. Draga îş i scoase ş alul gros de lînă din spate ş i o înveli.

Din depă rtare, ră sună galopul unui grup de că lă reţi.

«Baldovin! gîndi Ioana. Nu s-a lă sat ş i vine după noi. Sau tata...»

Că lă reţii înconjurară caleaş ca.

Ioana deschise ferestruica:

— Cine sînteţi?!

— Porunca domniei! ră spunse, ră guş it, unul.

Numai că , între că lă reţii nou-sosiţi ş i cei din strajă , pe neaş teptate, izbucni lupta.

— De ce vă luptaţi între voi? Cine sînteţi?

Unul din oş tenii de strajă că zuse cu o lance între umeri. Altul fusese tă iat de sabie.

Cel de-al treilea se repezi la caleaş că .

— Fugiţi! apucă să spună . Dar o să geată i se înfipse pe la spate, în gît.

Draga o apucă pe Ioana de mînă ş i încercă s-o tragă afară .

Tînă ra femeie era ca un copil. De sub mantia roş ie de brocart, i se vedea rochia pe care o purtase ş i la nuntă .
Pă rea o pasă re albă cu aripile rupte ş i însîngerate.

— Vlă duţ! suspină .

Dar vizitiul să ri de pe capră . Le împinse pe amîndouă la loc în caleaş că ş i închise uş ile.

— Să riţi! Ajutor! strigă Draga.

— Dacă ţipaţi vă spintecă m! le ameninţă pe femei unul dintre că lă reţi.

Caleaş ca porni în goană , înconjurată de bă rbaţii că lă ri.

Draga continua să strige. Atunci vizitiul opri din nou caleaş ca. Ş i că lă reţii o traseră afară pe Draga. Ioana i se
atîrnase de braţe:

— Nu!... Lă saţi-o!... Lă saţi-oL.

Cineva o lovi peste gură , fâcînd-o să -i sîngereze buzele. Altul o împinse înapoi în caleaş că . Ioana mai apucă s-o
ză rească pe Draga că zînd. Nu ş tia dacă fusese ucisă sau nu. Dar caii trecură peste trupul ei în galop.

în sala de ospeţe a palatului, Mehmed-beg se îmbă tase.

— Apă , bolborosea, apă din viile Craioveş tilor!

Guş a i se zguduia de rîs.

Mihnea se mohora din ce în ce mai mult. Ş i Mircea la fel.

Voievodul pă ră si masa. Tîmplele i se zbă teau. îş i trase jîlţul mai la o parte.

Ion se întristă vă zîndu-l pe voievod supă rat într-o asemenea seară menită petrecerii ş i veseliei. Se gîndi că i-ar
plă cea să -i înş face pe osmanlîi, cu Mehmed-beg al lor cu tot, ş i să -i zvîrle în Dîmboviţa. Să dea în felul acesta
semnalul ridică rii împotriva puterii lui Baiazid. Aş a cum fă cuse Ţ epeş cînd îi pedepsise pe Hamza-paş a ş i
Catavolinos.

îi împă rtă ş i, în taină , lui Mihnea gîndul.

Voievodul îi ră spunse, tot în taină , că n-a sosit ceasul. încă nă dă jduieş te că -ş i va putea orîndui domnia fă ră sînge.

Zorii începură să se arate, descleş tînd din neguri cetatea de scaun.

Zidurile pă ră ginite ale palatului parcă fuseseră acoperite de cenuş ă . Rîul ce mă rginea ogră zile palatului curgea
clipocind. Toaca de la biserica Sfîntului Gheorghe începu să bată .

Un că lugă r, cu poalele anteriului sumese, se zorea spre biserică . Vă zu oş tenii că zuţi. Dă du alarma.

Fugi ş i bă tu în porţi:

— Stră jeri domneş ti uciş i!

Baldovin se pră vă li pe scă ri.

— Unde-i caleaş ca?

Ion se avîntă pe cal. Stră bă tu în galop ză voiul. Nu mai avu ră bdare să ocolească zidul. Să ri, că lare, de-a dreptul.

Negru se pră pă dise, după ce-l slujise atîta îndelungată vreme, ş i că pitanul îl îngropase ca pe-un om, ca pe-un
prieten. Un armă sar aş a cum fusese Negru nu se mai gă sea. Dar nici calul moldovenesc pe care-l avea acum,
numit Surul, după culoarea pă rului, nu era de lepă dat. îl dresase ş i-l obiş nuise, ca ş i pe Negru, să -l înţeleagă , să -l
asculte, să nu se teamă nici de zgomotele bă tă liei ş i nici de piedicile ce i s-ar fi ivit în cale.

Tă ie drumul printre copaci. Descă lecă ş i urcă scara, să rind cîte trei trepte deodată .

Slujnica îi ieş i înainte.

— Unde e Vlă duţ?

— înă untru, doarme.

Bă ieţelul se trezise ş i îi rîdea bunicului nu numai cu gura, ci ş i cu ochii. îş i bă tea mînuţele gră suţe una de alta.

— Mama... Mama...

— Ioana? Draga?

— încă n-au venit.

Pentru întîia oară în viaţă , că pitanul simţi că tot sîngele i s-a scurs din inimă . Au izbutit? Dar cine?... Cine?...
Mehmed?... Barbu?... Danciu?... Ş i tocmai într-un asemenea ceas, cînd un domn ca Mihnea se urcase în scaun? I se
pă rea de necrezut. Să fi avut ei o asemenea îndră zneală ? Să nu se fi temut?

Pe uş ă nă vă li Baldovin:

— Au gă sit-o pe Draga...

O aduseră în casă ş i o întinseră pe pat. Fusese înjunghiată ş i caii îi zdrobiseră trupul. Era plină de sînge.

O spă lară , ş i medicul sas Schmidt, care venise de la Sibiu cu Mihnea, se gră bi la că pă tîiul ei. Nu mai avea decît
foarte puţin de tră it.

Ion se aş ezase pe un scă unel lîngă pat. Gîndurile îi huruiau în minte ca niş te bolovani curgînd pe o vale.

Iară ş i? Pentru a cîta oară ? Roxana, Oltea, Draga ş i acum Ioana. Tortură ri. Ră piri. Ce inimi de fiare pot să aibă astfel
de oameni? De ce să nu se ră fuiască numai cu bă rbaţii? De ce să lovească femeile? Ră pirile de fete ş i femei, acest
blestemat mijloc de a-ş i popula haremurile, otomanii l-au folosit în toate ţinuturile ş i ţă rile pînă unde s-au întins.

Draga apucase să mai povestească felul cum fusese ră pită Ioana. Vizitiul fusese înţeles cu că lă reţii.

— Că pitane, îl rugă Baldovin pe Ion, fii bun ş i vesteş te domnia că am plecat în că utarea Ioanei. Nu pot întîrzia nici
o clipă . Fă ră ea viaţa mea nu mai are nici un rost.

— încotro vrei s-o iei?

— După cîte am înţeles, caleaş ca trebuie să se fi îndreptat spre Dună re. O apuc ş i eu într-acolo... Poate izbutesc
să -i ajung.

— Duceţi-vă ... amîndoi!... N-o lă saţi... pe Ioana în ghearele lor! ş opti cu buzele albe Draga.

Avea dureri înfioră toare. îş i înfipse unghiile în palme ş i-ş i muş că limba ca să nu ţipe.

Cuvintele îi ră zbeau din piept cu greutate. Ş uviţe fierbinţi, subţiri, de sînge, i se scurgeau printre buze.

Lui ion i se rupea inima.

Cum să se împartă ? Ar putea s-o pă ră sească pe Draga, după ce aproape o viată întreagă se jertfise pentru el?

— Am să ... mor! mai murmură Draga. Nu mai sta... pleacă ... împreuna cu Baldovin... după Ioana...

Că pitanul îş i desfă cu braţele. îi cuprinse trupul zdrobit sub copitele cailor ş i-o să rută . îi datora această
îmbră ţiş are. Tră ise numai pentru el ş i ai lui. Murea tot pentru ei.

Mai ră suflă o dată adînc, ş i chinurile i se sfîrş iră . Pe chip îi ră mă sese întipă rit un zîmbet. Plecase din această lume
zîmbind, îmbră ţiş ată de cel pe care-l iubise, singurul bă rbat care-i fusese drag.
Cel puţin ultima clipă a vieţii îi fusese înseninată .

— Draga!... Draga!...

Dar Draga nu mai era.

în faţa că pitanului nu se mai gă sea decît un corp fă ră viaţă , care, în sfîrş it, după atîtea suferinţe, îş i gă sise odihna.

Gonea de-a lungul cîmpiilor, peste munţi ş i ape.

Totul se repeta ca într-un vis urît.

Că pitanul era însoţit de doi dintre prietenii ş i tovară ş ii să i de luptă : Zâne ş i Eufrosin. Nici unul nu mai era tînă r,
însă nici unul nu se ară ta obosit.

Înveş mîntaţi turceş te, cu însemnele unor spahii doborîţi pe drum, stră bă teau încoa ş i încolo întinsa împă ră ţie
turcească .

Ioana fusese smulsă de lîngă copilaş ul, soţul, tată l ş i prietenii ei de nu se ş tie cine ş i dusă undeva, într-un loc
necunoscut, pe care nu izbuteau să -l afle.

încotro s-o mai ia? Baldovin dispă ruse ş i el ca-n pă mînt. Cel puţin dacă ar fi izbutit să dea de urma lui Baldovin!
Poate descoperise el, între timp, ceva. Ş i, împreună , le-ar fi fost oricum mai uş or s-o gă sească pe Ioana.

Vremea trecea. Vara, toamna, iarna zburaseră Venise primă vara. Ş i ei tot mai goneau. Cercetau oamenii din oraş e,
tîrguri, porturi, de prin preajma cetă ţilor, din hanuri ş i locuri de popas.

Cutreieraseră imperiul otoman aicatuit din atîtea ţă ri cotropite, de la oraş ul bulgă resc Tîrnovo, pînă în peninsula
grecească Moreea, din aş eză rile sîrbeş ti de pe rîul Sava, pînă la Trapezunt ş i Bagdad. Stră bă tuseră ţinuturi
înverzite sau pustiuri, trecuseră peste munţi ş i plutiseră pe mă ri. Dar Ioana nu era nică ieri. De fiecare dată ,
vă zuseră că s-au înş elat sau au fost înş elaţi.

într-o seară , istoviţi, fă cură un scurt popas pe ţă rmul mă rii, la Smirna — sau Izmir, cum îl numeau turcii.

vara, sub lumina toropitoare a soarelui, marea Egeii seamă nă cu un uriaş cazan de aramă topită . Toamna devine
albastră -cenuş ie. Dar primă vara adîncurile sale se umplu parcă de mă rgă ritare ş i cineva nevă zut presară deasupra
ei aur.

Gră dinile sînt încă rcate de flori ş i pă să rile, ce se adună aici în nenumă rate stoluri, cîntă fă ră încetare, ameţitor.

Că pitanul n-avea însă ochi să admire farmecele primă verii sau culorile mă rii. Ş i nici urechi să asculte trilurile
pă să relelor.

Inima lui era arsă . Un singur copil îi ră mă sese, Ioana. Ş i unde se gă sea? Gingaş ă ş i ferită de rele atîta vreme cît
fusese în casa pă rintească , pe ce mîini încă puse? La ce torturi fusese supusă ? Ce umilinţe ş i înjosiri îndurase?
încerca să -ş i închipuie ce se întîmplase cu ea. Voia să nă dă jduiască . Să creadă că totul se va sfîrş i cu bine. Dar
adevă rul nu putea fi acesta, de' vreme ce nici o urmă a Ioanei nu se gă sea.

Stă teau tustrei pe ţă rmul mă rii. Cîteva înjghebă ri ş ubrede de lemn erau menite să -i adă postească pe aceia care se
gă seau în trecere prin Smirna. Pe cît erau de să ră că cioase pe dinafară aceste înjghebă ri, pe atît erau însă de bine
întocmite pe dină untru.

Hangiul, un bă rbat tuciuriu, un armean, îi gă zduia ş i-i ospă ta cu atenţie ş i cea mai mare bună voinţă pe că lă tori.
Pe mă suţele scundfe, în faţa că rora că lă torii ş edeau, se aduceau întruna fierturi de verdeţuri, pilafuri cu carne
gustoasă ş i grasă de batal, dulciuri, fructe ş i felurite alte bună tă ţi.

Armeanul era deosebit de îndatoritor ş i mai ales foarte priceput în pregă tirea unor bă uturi dulci, dintre care braga
era cel mai adesea cerută de oaspeţi.

Tot acolo, pentru desfă tarea că lă torilor, se mai gă sea o tînă ră grecoaică roabă , dă nţuitoare. Ş i, de asemenea, un
bă trîn cîntă reţ cerş etor — unul ditnre acei nenumă raţi cîntă reţi cerş etori care puteau fi întîlniţi aproape
pretutindeni prin locurile de popas din uriaş ul imperiu otoman al lui Baiazid.

Tînă ra fată dă nţuise. Danţul îi încîntase pe cei aflaţi la popas. Mlă dierile trupului fetei erau fă ră cusur. Iar clopoţpii
prinş i la gleznele ş i încheieturile mîinilor ei sunaseră plă cut ş i înveselitor.

Oaspeţii bă teau în tactul melodiei din palme.

Monede de toate felurile îi erau azvîrlite la picioare.

Veni ş i rîndul bă trînului. Acesta înstrună coardele unei lă ute ş i începu să cînte:

Amar, amar de sufletele noastre!

Peste întreg pă mîntul s-a întins întunericul

Ş i zorii nu mai pot să se reverse!

Zorii au fost înlă nţ uiţ i

Ş i nu mai au putere să se reverse.

Vocea bă trînului era melodioasă ş i cuvintele cîntecului îi fă cură să se cutremure.

— Eş ti din Ţ ara Românească ? îl întrebă Eufrosin.

— Ca ş i voi, v-am auzit adineauri... Ş i inima-mi se fericeş te doar cînd aud pe cineva vorbind în graiul pă rinţilor mei.
După ce-mi ispră vesc cîntecul, veniţi mai aproape ş i spuneţi-mi: cu ce vînt pe-aici? Dar să vorbiţi încet. în imperiul
otoman nu este bine să glă suieş ti prea tare. Ş i scîndurile ş i pietrele au urechi.

Cei trei prieteni îl lă sară pe cîntă reţ să -ş i termine cîntecul. îl luară între ei ş i, după ce-l ospă tară , aflară cu uimire
că acesta se întorsese numai de cîteva zile din ţară .
— Că lă toresc pretutindeni, îi lă muri. Aceasta este soarta noastră , a cîntă reţilor, cunosc o mulţime de limbi, însă de
fiecare dată mă întorc, pentru un cît de scurt timp, în locurile de baş tină . Pe urmă pot pleca iară ş i în lume, să -mi
cîş tig pîinea cu unealta aceasta stră veche de cîntat.

— Ş i ce mai e prin ţară ? întrebă neră bdă tor Ion.

Cîntă reţul privi cu grijă în jur, deoarece în locul acela se aflau o mulţime de alţi că lă tori ş i se putea ca unii dintre
aceş tia să fi înţeles româneş te.^

— în ţară lucrurile s-au schimbat mult, urmă el. Mă ria sa Mihnea a încercat, la început, să ajungă la bună
înţelegere cu Baiazid. Să se pă streze între ei pacea, dar fă ră amestecul din afară al otomanului. Le-a cerut ş i
Craioveş tilor să înceteze cu trepă deala dintre Bucureş ti ş i Stambul...

— Asta o ş tiu, îi scurtă bă trînului cuvîntul Ion. Eram încă acasă cînd mă ria sa le-a cerut acest lucru...

— Ca să ş i-i apropie de el pe Craioveş ti, mă ria sa le-a dat chiar două hrisoave cu danii pentru mînă stirea lor,
Bistriţa olteană . Dar banoveţii31 nu ş i-au curmat legă turile cu Poarta, ş i aceasta l-a supă rat pe mă ria sa Mihnea. Le-
a luat marea bă nie de la Craiova ş i i-a încredinţat-o fiului să u, Mircea. l-a certat ş i i-a pedepsit, atît pe ei, cît ş i pe
alţi boieri veliţi care au umblat după îndemnul lor. Iar pe unii, cei mai primejdioş i ş i care încercau sâ-l ră pună , i-a
scurtat de capete. Aceasta i-a fă cut pe banoveţi să -ş i lase moş iile ş i conacele. Ş i, împreună cu familiile lor, să
treacă Dună rea, pe la Cetate, la turci. Ş i tot de-atunci l-au numit pe vodă „cel Ră u", Mihnea cel Ră u. Ră u fiindcă
nu le îngă duie să -ş i mai facă mendrele, să slă bească drepturile ş i puterea domniei, să stă pînească ei, pe voie, sub
obrocul sultanului.

— Ş i ţara nu este tot ală turi de mă ria sa Mihnea?

— Ţ ara ş i oş tenii sînt. Ş i, în numele ţă rii, mai ales anumiţi voinici ai vestitului că pitan Ion, pă stră torul diatei ş i
să biei lui Ţ epeş ...

Că pitanul ş i prietenii să i zîmbiră . Cîntă reţul n-avea de unde ş ti că însuş i Ion ş i doi dintre ortacii să i se aflau ală turi
de el.

La plecare — după ce însuş i Mihnea îl sfă tuise ş i-l îndemnase pe Ion să plece neîntîrziat în că utarea copilei sale —
acesta îş i încredinţase voinicii prietenului ş i ajutorului să u de temei, Vîlsan. Ş i-i poruncise să -l slujească pe vodă .
Iar cetaş ii, după cum reieş ea din povestirea cîntă reţului, îş i fă ceau pe deplin datoria.

«Deci aş a stau lucrurile! cugetă Ion. Mă ria sa Mihnea va avea, cît de curînd, nevoie, de mine! Ş i eu n-am dat încă
de urmele Ioanei sau mă car de-ale lui Baldovin!»

îl întrebă pe cîntă reţ dacă n-a auzit despre o tînă ră femeie, care ară ta aş a ş i-aş a ş i fusese smulsă de niş te fiare cu
chip omenesc de lîngă copilaş ul ei. Dusă nu se ş tie unde. Sau despre un tînă r oş tean care plecase în că utarea
soţiei sale.

Cîntă reţul nu ş tia, dar se gîndi s-o întrebe ş i pe dă nţuitoarea greacă . Aceasta da, auzise.
Un achingiu, trecînd prin Izmir, spre casă , îi povestise că luase parte, din porunca lui Mehmed-beg, împreună cu
urdia din care fă cea parte, la ră pirea unei tinere ş i frumoase jupîniţe valahe.

Inima că pitanului Ion se zbă tu.

Pe chip nu i se clinteş te însă nici un muş chi. Cei care îl privesc — chiar prietenii ş i tovară ş ii de luptă , apropiaţi,
Eufrosin ş i Zâne — nu-ş i pot da seama de cîtă tulburare are în suflet.

îş i ţine pumnii strînş i ş i dinţii încleş taţi.

Pe această jupîniţă hotă rîse s-o ia în haremul să u Mehmed-beg. Atîta că , din urmă , sosea soţul femeii, un
neînfricat cavaler valah, pe nume, parcă , Baldovin. Printr-un atac îndră zneţ, în timpul nopţii, la un popas, cavalerul
valah a izbutit s-o scape pe soţia sa din cortul unde ză cea legată . Numai că , în timp ce fugeau, i-a ajuns din urmă
urdia de achingii. în lupta care s-a dat, unu contra cincizeci, Baldovin a fost sfîrtecat de să bii ş i lă nci. Trupul i-a fost
azvîrlit la cîini. Iar soţia i-a fost vîndută , ca sclavă , împreună cu alte sclave, tînă ra femeie a fost îmbarcată pe o
corabie ş i dusă — îş i amintea dă nţuitoarea, fă ră să fie însă cu totul sigură — că tre

insula Rodos.

Mai departe nu ş tia nici ea ce s-a întîmplat.

Ion îş i lă să neîncepute, pe masă , bucatele ce-i fuseseră aduse.

Copila lui avusese parte de aceeaş i soartă ca ş i întîia lui dragoste din tinereţe.

Se ridică ş i rosti:

— Că tre insula Rodos!

Se că ţă rase în picioare, pe umerii lui Zâne. Printre gratii se ză rea marea. întinsă , albastră , poleită de soare. Jos, la
poalele fortă reţei, se jucau veseli niş te copii. Glasurile lor ră zbă teau pînă aici, unde că pitanul Ion ş i Zâne
împă rţeau aceeaş i rece ş i umedă încă pere.

Multe piedici biruise pînă atunci — într-o întreagă viaţă de luptă ş i zbucium — că pitanul Ion. Numai de data
aceea nu gă sea nici o ieş ire din greaua situaţie în care se gă sea.

împreună cu Eufrosin ş i Zâne, că pitanul sosise de la Izmir cu o corabie în Rodos. Insula se afla sub stă pînirea unor
cavaleri din ordinul aş a-numit al loaniţilor32.

Ion mai auzise povestindu-se despre cavalerii loaniţi.

Cu trei veacuri în urmă , unii înaintaş i ai acestora fuseseră chemaţi de regele maghiar Bela al IV-lea ş i aş ezaţi în
partea de miază zi ş i ră să rit a Transilvaniei, spre marea nemulţumire a românilor, stă pînii dintotdeauna ai acestor
meleaguri.
Acum cavalerii loaniţi alcă tuiseră în Rodos un puternic avanpost de luptă împotriva înaintă rii pe mă ri, spre asfinţit,
a forţelor otomane.

Turcii se pregă teau să atace ş i să cucerească insula. în acest scop trimiteau mereu iscoade ca să cerceteze ş i să
cunoască mijloacele de apă rare ale loaniţilor. Aş a încît cavalerii îi bă nuiau pe toţi cei care soseau în Rodos că sînt
oameni ai otomanilor.

Puş i îndată după debarcare sub urmă rire de cavaleri, se află că valahii nou sosiţi întrebau pretutindeni despre o
altă corabie ce trebuia să fi acostat mai demult în Rodos.

«Nu mai încape îndoială , socoti marele maestru, că sînt trimiş i de turci!» Ş i porunci să fie chemaţi numaidecît cei
trei valahi la sine.

Aduş i în fortă reaţă , Ion, Eufrosin ş i Zâne fură conduş i într-o mare sală . O imagine a Madonei, mai înaltă decît un
stat de om, se afla zugră vită pe unul dintre pereţi.

Li se puseră numeroase întrebă ri. Că pitanul istorisi că îş i caută copila, care îi fusese ră pită , apoi vîndută unui
neguţă tor de sclave. Neguţă torul o urcase într-o corabie ce pornise spre Rodos.

— Ş i ai aflat ceva despre fată ? întrebă marele maestru.

— Am aflat că vasul pe care fusese îmbarcată , prins de o furtună ş i izbit de stînci, s-a scufundat în mare, nu
departe de Rodos. Dintre toţi cei care se gă seau pe punte, un singur marinar a scă pat. Pe-acesta l-am că utat ş i el
mi-a povestit că Ioana — aş a se numea copila mea — nu s-a temut de moarte. Dimpotrivă , după înjosirile la care
fusese supusă , îş i dorea sfîrş itul. Ş tia că eu, pă rintele să u, voi avea grijă de bă iatul ei, Vlă duţ.

Marele maestru ceru să fie adus marinarul ca să depună mă rturie, dar acesta pă ră sise cu o zi înainte insula.

— Trimiteţi, rugă atunci că pitanul, pe cineva în Ţ ara Românească , la voievodul Mihnea. Vă va încredinţa mă ria sa
însuş i că nu sîntem iscoade turceş ti, ci dimpotrivă , luptă tori împotriva asupririi lui Baiazid.

— Aş a vom face! hotă rî marele maestru. Numai că no-i nu ne vom adresa voievodului, ci, potrivit regulilor noastre
monahale, că lugă rilor unei mînâstiri. Pînă atunci veţi ră mîne oaspeţii noş tri, fă ră a vi se îngă dui să pă ră siţi nici
mă car pentru un ceas fortă reaţa, iar dacă veţi încerca să fugiţi, veţi fi socotiţi duş mani ş i ră puş i.

— Bine! se învoi că pitanul. Vă rugă m doar ca această cercetare să se facă pe cît cu putinţă mai repede. Am
întîrziat ş i-aş a prea mult. Ş i sîntem aş teptaţi de mă ria sa Mihnea pentru a-i da ajutorul cuvenit întru asigurarea
libertă ţii ţă rii.

Timpul începu să treacă . Că pitanul, Eufrosin ş i Zâne erau trataţi bine de cavaleri. Li se dă duse o chilie mică , dar
curată ş i li se aducea hrană îndestulă toare.

în cea de-a patra lună de cînd se aflau acolo, li se vesti că a sosit din Ţ ara Românească un că lugă r, care trebuia să
stea de vorbă cu ei ş i să arate apoi, sub jură mînt, dacă erau vinovaţi sau nu.
Că lugă rul valah veni în chilie ş i, cînd se încredinţă că erau într-adevă r că pitanul Ion ş i trei din cetaş ii să i, plecă
fă ră să le destă inuie ce hotă rîre luase.

Spre seară fură chemaţi în marea sală a cavalerilor, ce se afla în partea de sus a fortă reţei. La o masă lungă , în faţa
unui că min din fundul să lii, marele maestru ş i alţi cavaleri, înveş mîntaţi în că mă ş i de zale ş i cu coifuri de fier pe
cap, se sfă tuiau între ei. Ală turi se afla ş i că lugă rul-oaspete din Tara Românească .

— Ca sa ne-ncredinţă m cu totul de adevă rul spuselor voastre, duce-ţi-vă ş i juraţi încă o dată în faţa Madonei că
aveţi cugetul curat, le ceru marele maestru.

Bucuroş i, Ion ş i cei doi cetaş i se apropiară de peretele pe care era pictat chipul Madonei ş i jurară că îş i simt
cugetul curat ş i n-au spus decît adevă rul.

în clipa aceea marele maestru rosti:

— Aţi jurat mincinos. Cinstitul că lugă r valah aici de faţă ne-a mă rturisit mai înainte, de-asemenea sub jură mînt, că
sînteţi iscoade otomane.

— Minciună ! Că lugă rul minte! apucă să mai strige că pitanul Ion.

Dar unul dintre cavaleri trase de un mîner. Un capac de fier se deschise ş i tustrei că zură în adînc.

Se pomeniră într-o celulă închisă cu un grilaj de fier.

în zadar se plînse apoi că pitanul cerînd o nouă cercetare. Marele maestru se îmbolnă vise grav. Ză cea lipsit de
puteri. Nu voia să audă nimic. Ş i fă ră porunca sa nici o nouă solie nu putea pleca.

Lunile trecură repede. Primul an la fel. Ş i nici o schimbare nu se petrecu în soarta celor întemniţaţi. încercaseră tot
ce era cu putinţă ca să poată scă pa de-acolo. Se stră duiseră să desfacă uş a, să tragă de gratii, să sape un tunel.
Fortă reaţa fusese ridicată numai din blocuri mari de piatră , în care gratiile erau vîrîte adînc ş i, fă ră unelte potrivite,
nici o forţă omenească nu le-ar fi putut desprinde de-acolo.

Eufrosin izbutise o dată , cînd li se aducea hrana, să prindă printre gratii mîna cavalerului paznic, să i-o ră sucească
ş i încercase să -i smulgă cheile. Dar ceilalţi paznici să riseră în ajutorul primului. Eufrosin fu scos din celulă . Judecat
numaidecît pentru ră zvră tire. Ş i osîndit de a fi înecat în mare.

Că pitanul Ion era atît de min'nit încît se închise în sine. Zile întregi stă tea tă cut, înnegurat ş i deznă dă jduit. Se
gîndea că îş i pierduse amîndoi copiii. Soţia sa, Oltea, devenise o umbră . Draga îş i închisese ş i ea ochii. Pierise ş i
Eufrosin, tovară ş ul drag de arme ş i prietenul încercat, care atîţia ş i atîţia ani îi fusese mereu în preajmă , ca ş i Vîlsan
ş i Zâne, la bine ş i la ră u. Nici în ţară nu mai ş tia ce era. Ş i sigur că voievodul, în zilele acelea atît de fră mîntate, l-ar
fi dorit ală turi cu sfatul ş i fapta.

Că pitanul se gă sea în cel de-al ş aizeci ş i cincilea an de viaţă , vîrstă cînd alţii îş i că utau sau îş i gă siseră de mult
odihna. Pe cînd lui îi era dat să îndure atîtea, ba încă să mai ş i zacă în temniţă pe nedrept. Ş i nu într-o temniţă
otomană , ci într-una că lugă rească .
Dar iată ca veni o zi cînd maimarele ordinului cavalerilor-că lugă ri din Rodos îş i află sfîrş itul.

. Auziră trîmbiţele sunînd ş i tobele bă tînd atunci cînd fu îngropat într-un mormînt deschis în zidurile de piatră ale
fortă reţei.

Folosind acest prilej, că pitanul ş i Zâne — chiar de a doua zi după îngropă ciune — cerură îngă duinţa noului mare
maestru al ordinului, un tînă r de nici două zeci ş i ş apte de ani, de a se dezvinovă ţi pentru ceea ce nu fă ptuiseră .

în aş teptarea ră spunsului, nu aveau altceva mai bun de fă cut decît să se caţere, cu rîndul, la fereastră , ş i să
privească depă rtă rile printre gratii.

Trecuse mai bine de o lună . Venise iară ş i primă vara ş i apele scînteiau sub razele că lduţe ale soarelui. Coră bii cu
pînzele albe întinse ş i galere la care vîsleau sclavi se vedeau plutind pe întinsul Mediteranei. Rîndunele de mare
bră zdau voioase vă zduhul albastru ş i pescă ruş i cu pîntecele catifelate, că utîndu-ş i hrana în valuri, ţipau cu glasuri
ascuţite ca de copii.

Dorul de libertate îl mistuia. Ş i aproape în fiecare noapte îl visa pe Vlă duţ. Ce s-o fi ales de el? Fă ră îndoială , totul
trebuie să fie bine. Mihnea — voievodul ş i Mircea — marele ban al Craiovei nu l-au lă sat de izbeliş te.

Era încredinţat că e bine ş i, totuş i, un ghimpe îi înţepa uneori inima. îş i amintea atunci cum Vlă duţ îi rîdea cu gura
ş i ochii. Cum îş i ridica mînu-ţele gră suţe spre el.

Să ptă mînile trecură . Nă dejdea de a fi primit de noul maestru era din ce în ce mai slabă . Dar iată că , într-o bună
dimineaţă , un cavaler li se înfă ţiş ează la uş a chiliei.

Noul mare maestru, pe nume Laurenţiu. se hotă rîse să -i primească .

— Dacă nu ne vom înţelege cu ei, va trebui totuş i să scă pă m ş i altfel, îi ş opti lui Zâne că pitanul, în timp ce ieş eau
amîndoi din celulă . înapoi nu trebuie să ne mai întoarcem.

Merseră prin coridoarele reci ale fortâreţei, coborîră ş i urcară numeroase scă ri, pe care la sosire nu avuseseră
prilejul să le vadă . Ş i se pomeniră în aceeaş i sală în care mai fuseseră o dată .

Sala, întîia oară întunecoasă , era de astă dată luminată de fă clii înfipte în niş te gheare de vulturi metalice, lucrate
cu multă mă iestrie.

Laurenţiu ş i ceilalţi cavaleri ş edeau la aceeaş i masă lungă de lîngă că min. Pe masă ardea o iumînare într-un
sfeş nic de fier.

Cînd că pitanul ş i Zâne intrară , Laurenţiu le fă cu semn să ia ş i ei loc pe cele două jîlţuri aflate în faţa mesei.

«Cine ş tie ce cursă îmi mai întind!» se gîndi că pitanul ş i, cu o miş care a capului ş i-a mîinii, îi ră spunse că ră mîn în
picioare.

Pă mîntiu la chip, osos, îmbră cat în că maş ă groasă de zale ş i deasupra cu un veş mînt alb, pe care era pictată o
cruce de aur, noul ş i tînă rul mare maestru al ordinului îi cercetă din ochi cu atenţie pe cei doi prizonieri.
Că pitanul ş i Zâne ară tau, într-adevă r, jalnic. în acest lung ră stimp cît stă tuseră în temniţă , veş mintele li se
ferfeniţiseră . Nici mă car o că maş ă curată nu primiseră . Bă rbile le crescuseră ca unor pustnici. Slă biseră , dar nu din
putere, deoarece zilnic, cîteva ceasuri, se luptau între ei. Se îngrijeau în felul acesta ca muş chii ş i forţa să Se ră mînă
întregi.

Vă zînd că prizonierii nu vor să se aş eze, Laurenţiu se ridică ş i el în picioare. Ceilalţi cavaleri îi urmară pilda. Spuse
că , printr-un trimis al să u la mînă stirea Tismana — aş a cum ceruse mai demult că pitanul — a fă cut alte
amă nunţite cercetă ri.

Cercetă rile au scos la iveală întreaga nevinovă ţie a celor trei prizonieri, dintre care unul fusese ucis între timp. De
vină a fost însă numai că lugă rul înş elă tor de ia mînă stirea Bistriţa, care depusese acolo o mincinoasă mă rturie
împotriva lor. Pentru pedepsirea lui se va rosti anatema, cea mai cumplită afurisenie.

Laurenţiu îl blestemă pe că lugă rul de la Bistriţa în latineş te, suflă în lumînarea de pe masă ş i-o stinse.

îş i ceru ş i el iertare celor doi prizonieri ş i-i încunoş tiinţă că sînt liberi.

Se întorceau, în sfîrş it, acasă !

Alţi morţi: Ioana, Baldovin, Eufrosin! Ş i alte suferinţe: anii lungi de temniţă !

Pentru ce fusese nevoie să se petreacă toate acestea?

Pentru ce trebuia ca românii să îndure din partea unor neamuri stră ine, care se tot nă pusteau peste ei, atîtea
chinuri nemeritate ş i moarte?

Pe drumul întoarcerii aflară o mulţime de veş ti.

în timpul cît ei lipsiseră , Mehmed-beg nă vă lise cu oastea turcească în ţară . Întîi Mihnea ş i după aceea Mircea
încercaseră să reziste, dar nu fusese cu putinţă .

Copleş iţi de mulţimea ş i puterea duş manului, amîndoi se retră seseră la Sibiu.

Aş a încît pe scaunul domnesc al Ţ ă rii Româneş ti se urcase un alt fiu al lui Vlad Că lugă rul (ş i frate cu Radu cel
Mare) pe nume Vlad al V-lea cel Tînă r.

Acesta, tot un domn bun ş i drept, se apropie de Vladislav, regele Ungariei că ruia-i ceru arme, ca să -i poată ră zbi
pe turci ş i astfel să -ş i dobîn-dească neatîrnarea. Dar încă înainte de-a i se închega cum se cuvine oş tirea,
Mehmed-beg nă vă leş te. în luptele care urmează , viteazul Vlad cel Tî-nă r este înfrînt. Ş i-n satul Vă că reş ti, pentru
vina de-a fi încercat să îş i elibereze pă mîntul stră moş esc, i se retează capul.

într-un timp atît de scurt, după să vîrş irea din viaţă a lui Ţ epeş , au urmat, datorită necontenitelor uneltiri ş i nă vă liri
turceş ti, nu mai puţin de opt domni. Doi din familia Basarabilor: Laiotă Basarab-Bă trînul ş i Basarab cel Tînă r —
Ţ epeluş . Ş i ş ase din familia Dră culeş tilor: Mircea ş i Vlad Că lugă rul, feciorii lui Vlad Dracul; Radu cel Mare ş i Vlad
cel Tînă r, fiii lui Vlad Că lugă rul; Mihnea, numit de unii din marii boieri «cel Ră u», feciorul lui Vlad Ţ epeş , ş i fiul lui
Mihnea, Mircea.

Cinci dintre aceş tia opt: Radu cel Mare, Mihnea, Vlad cel Tînă r ş i cei doi Mircea se stră duiseră prin felurite mijloace,
unii cu armele ş i alţii, ca Radu cel Mare, pe cale diplomaticească , să -ş i dobîndească sau să -ş i apere independenţa.
Restul, ceilalţi trei, Laiotă Basarab-Bă trînul, Basarab cel Tînă r-Ţ epeluş ş i Vlad Că lugă rul, nutriseră , desigur, ş i ei
speranţa să scape de sub mîna sultanului. Dar neavînd condiţii prielnice ş i mai ales curajul trebuincios de a se
ră scula, stă tuseră plecaţi, împlinind poruncile ş i aş teptînd din partea sorţii ş i-a întîmplă rii dezlegarea situaţiei ţă rii
si-a lor.

— Ş i cine se află acum în scaunul ţă rii? îi întreabă că pitanul ş i Zâne pe că lă torii întîlniţi în drum.

— Un Neagoe, feciorul marelui vornic Pîrvu — din familia Craioveş tilor — ş i-al Neagă i din Hotă rani, ră spunde un
ţîrcovnic.

— Fă ră cît, adaugă un popă , lui îi pofteş te inima să -ş i spună Basarab, Neagoe Basarab, dîndu-se drept odraslă a
lui Basarab-Ţ epeluş .

— De unde ş tii că adevă rul adevă rat nu-i acesta? ia din nou cuvîntul ţîrcovnicul.

— Mai ş tii? E cu putinţă ş i-aş a ceva. E cu putinţă orice! recunoaş te

popa. Cîte nu se întîmplă ş i nu se vă d ciudate pe lumea asta!

Ion îş i aduce aminte de un tînă r palid, cu ochii galeş i ş i mustaţa subţire, ca a lui Radu cel Mare — al că rui vă taf de
vînă tori fusese.

îl întîlnise ş i pe el la pomenitul ospă ţ de la palat, al lui Mihnea. Domnitorul îl pă strase, de altfel, în Divan, cu rangul
de postelnic.

Fiu al marelui vornic Pîrvu, tînă rul Neagoe nu semă na nici cu tată l, nici cu unchii Barbu, Danciu sau Radu, ş i nici cu
bunicul Neagoe, ori stră bunicul, paharnicul Barbu.

Craioveş tii erau bă rbaţi vîrtoş i, cu pumnii grei ş i glasul puternic, deprins să comande. Ş i, mai degrabă decît cu
Craioveş tii, tînă rul semă na cu Basarab cel Tînă r-Ţ epeluş , care avusese ş i el o statură puţintică ş i un obraz rotund.

Cu toate că avea înfă ţiş are de că rturar, Neagoe trecea drept o foarte bună că petenie de oaste. Ş i nu numai o
dată fusese lă udat pentru priceperea ş i destoinicia lui în a dobîndi biruinţe pe cîmpul de luptă .

Că pitanul îş i mai amintea ş i că , la acel ospă ţ, stă tuseră puţin laolaltă de vorbă . Cu multă că ldură , tînă rul Neagoe
îi vorbise despre ucenicia lui în meş teş ugul filozofiei pe lîngă fostul patriarh grec al Constantinopolului, Nifon, unul
dintre cei mai învă ţaţi oameni ai epocii, ca ş i despre felul cum îi plă cea să -ş i petreacă timpul în mijlocul comorilor
de artă ş i-n faţa scrierilor (manuscrise sau tipă rituri), cu care Craioveş tii înzestraseră , în primul rînd, ctitoria lor,
Bistriţa olteană , dar ş i alte multe biserici ş i mînă stiri.
Ş i va să zică acest Neagoe se urcase pe tron?

Despre Vlă duţ, fecioraş ul Ioanei, a aflat că este bine, să nă tos, mă ricel, adă postit la mînă stirea Tismana de fostul
mare ban al Craiovei ş i apoi domn, Mircea, fiul voievodului Mihnea, mai înainte ca ei amîndoi să fi pă ră sit, învinş i,
Ţ ara Românească , ş i să se fi refugiat în Transilvania.

Că se gă seş te acolo, el ş i Zâne aflaseră de la un bă trîn fost cetaş întîl-nit pe cale.

Acesta, vă zîndu-i, ră mă sese încremenit.

— Că pitanul Ion? Tră ieş ti? Se zvonise... Atunci s-ar putea să fie adevă rat... ş i că mă ria sa Vlad tră ieş te... tră ieş te ş i
se va întoarce...

De bucurie, se învîrtea pe loc ca un titirez. Se repezise să -i să rute mîinile.

Că pitanul descă lecă .

— Ş i-acum?...

— Acum nu ş tim ce va mai fi, dar ne gîndim cu îngrijorare că Meh-med-beg se află , precum s-a auzit, iară ş i la
Bucureş ti, ş i-anume chiar în palatul domnesc. Ş i ce poate că ta apostatul în palatul domnesc decît ră ul acestei
să rmane ţă ri? Turburarea în mijlocul norodului e mare, cu toate că , la drept vorbind, cele dintîi mă suri luate de
domnul Neagoe s-arată blînde ş i pline de-nţelepciune.

— O să tră im ş i-o să vedem, rosti'liniş tit Ion. Ce mai ş tii de ceilalţi? Unde este Vîlsan?

Bă rbatul îş i plecă fruntea ş i începu să -ş i frece, întristat, mîinile noduroase ş i bă tucite de mînuirea uneltelor de
muncă ş i-a armelor.

— Vîlsan a că zut în bă tă liile care au avut loc pe-aici cu turcii lui Meh-med-beg, apă rîndu-i pe Mihnea ş i pe Mircea
voievod. Au că zut ş i alţi mulţi viteji ală turi de Vlad cel Tînă r. Iar noi, ceilalţi, ră mînînd fă ră că petenie, ne-am
înapoiat pe la casele noastre. Dar dacă te-ai întors, învaţă -ne ce trebuie să facem! Cu toţii numai atîta aş teptă m.
Domnia ta eş ti steagul în jurul că ruia se adună toţi cei nă pă stuiţi, toţi cei care nu se învoiesc ca pe pă mîntul valah
să poruncească glasul lui Mehmed. Pentru că doar domnia ta eş ti acela care asculţi, înţelegi ş i te pricepi cel mai
bine să împlineş ti nă zuinţa noastră !

— Vă voi da de ş tire la timp!... Aş teptaţi.

— Aş teptă m!... Dar să ş tii că , de cum s-o auzi că te-ai întors, volbura va începe din nou să crească .

Că pitanul încă lecă ş i, împreună cu Zâne, porni mai departe că tre Tismana, să -l afle pe Vlă duţ.

Era una dintre cele mai grele ierni pe care Ion le tră ise în destul de lunga lui viaţă .

Au ajuns la Tismana într-un amurg. Umbre albă strii se coborau de peste munţi. Pă durea de castani se întindea,
albă , pînă departe. Ză pada copleş ea cu povara ei ramurile copacilor. Gerul împietrise apele limpezi ale rîului. Se
preschimbaseră într-un pod peste care oamenii treceau ca pe drum. Pînă ş i valurile nă valnice ale torentului Gurnia,
care nu îngheţau niciodată , se prefă cuseră de astă dată în horbote stră lucitoare de-argint. Ş i

flori albe,^cu cele mai nevă zute înfă ţiş ă ri, se zugră viseră pe ferestre.

Cînd capitanul ş i Zâne au ajuns în sat, copiii care, aş a cum sînt copiii, nu ş tiau ce-i frigul, se dă deau cu sania pe
derdeluş ul din faţa porţilor mînă stirii.

S-au oprit, ş i că pitanul a privit lung ş i cercetă tor întreg cioporul, care fă cea larmă aproape cît o urdie de tă tari.

Pe Vlă duţ l-a cunoscut numaidecît, deş i nu-l mai vă zuse de-atîta timp. Copilul crescuse. Avea gingă ş ia Ioanei, dar,
cît era de mic, ţinuta semeaţă a lui Baldovin.

— Vlă duţ!

Bă iatul a tresă rit. Ş i-a dat puţin pe ceafă că ciuliţa rotundă de miel, care-i că zuse pe ochi. Era la obraz ca mă rul. A
înţeles cine-l chemase. De-a-tîtea ş i atîtea ori auzise povestindu-i-se despre bunicul. Ş tia că acesta pornise pe
drumuri depă rtate s-o caute ş i s-o aducă înapoi pe mă icuţa.

— Bunicule!

S-a repezit spre braţele lui.

Că pitanul s-a aplecat si l-a ridicat.

— Vlă duţ!...

Copilul l-a prins pe după gît ş i-l să ruta cu drag pe obrazul ţepos.

Pesemne că inima că pitanului slă bise. Pl.îngea. Plîngeau amîndoi, bunicul ş i nepotul. Numai ei doi mai ră mă seseră
pe lume, singuri, fă ră Oltea, Draga, Danuţ ş i Ioana, mai ales Ioana. Se strîngeau în braţe, în ceasul acela îngheţat
de amurg ş i plîngeau.

Copiii din Tismana se adunaseră în jurul calului pe care se aflau bunicul ş i nepotul.

— E bunicul lui Vlă duţ! îsi ş opteau. Că pitanul Ion!... Vestitul că pitan Ion!...

La pas, că lă ri pe Suru, urmaţi de Zâne, bunicul ş i nepotul intrară în curtea stră vechii mînă stiri.

Nu mai că lcase prin locurile acestea de ani ş i ani de zile. Ş i iată , venise vremea să se întoarcă aici! în altă parte
unde? Nu mai avea nici casă , îi fusese arsă . Nici cete, i se împră ş tiaseră . Nici un domnitor pe care să -l slujească din
inimă , cu încredere ş i nă dejde, pe viaţă ş i pe moarte.

Se întorsese în mînă stire, deoarece aici se nă scuse ş i crescuse. Ş i mai ales fiindcă aici se gă sea Vlă duţ, feciorul
Ioanei.
într-un Dumnezeu ocrotitor al neamului să u ş i-al adevă rului deplin însă nu mai credea. Crezuse, pe cînd era copil,
potrivit datinilor stră moş eş ti, într-un Dumnezeu care proteguia cinstea, dreptatea ş i bună tatea.

Dar unde era acesta? Unde se ascunsese? Sau, dacă se gă sea undeva, îmbă trînise într-atît încît nu mai vedea ş i nu
mai auzea?

N-auzea strigă tele de durere ale orfanilor ;ş i vă duvelor? Nu vedea nedreptă ţile ce se petreceau? Sîngele vă rsat!
Scrumul caselor arse nu-l simţea? Chemă rile în ajutor ş i rugă ciunile oamenilor din această ţară nu încerca să le-
asculte? Nici nă vă lirile ş i pustiirile otomane nu voia să le vadă ? Dacă era cu-adevă rat, de ce lă sa să biruie pe lume
ră utatea, minciuna ş i cruzimea? De ce îngă duia ca oamenii să fie oropsiţi, batjocoriţi ş i că lcaţi în picioare?

— Unde-i mama? Ai adus-o pe mama? îl întrebă Vlă duţ la ureche. Ră suflarea lui fierbinte îi arse obrazul. Mama!...
Cuvîntul îi arse inima.

— Mama ta nu mai vine...

îi spusese adevă rul. Copilul îl primi bă rbă teş te. Lacrimile îi secară .

— Nu mai vine? îl strînse pe bunicul mai tare de grumaz. Mîinile îi tremurară . Atît. Nu mai vine?

— Nul...

Clopotul, numit Fratele, începu să bată . Că pitanul îl pă stră pe Vlă duţ la piept ş i nu se închină . Nu mai voia să i se
închine unui Dumnezeu care nu putea fi decît o închipuire deş artă a oamenilor. Sau care, dacă existase cîndva,
pierise...

în porţile mînă stirii, cineva bă tea cu putere. Că lugă rul-portar, care era un pitic hidos ş i strîmb, cu faţa smochinită ,
dar fă ră vîrstă , bun numai pentru o asemenea slujbă , alergă ş i întrebă : cine era de îndră znea să risipească liniş tea
mînă stirii?

— Trimiş ii domniei!

Privi prin ochiul să pat în poartă ş i vă zu cîţiva că lă reţi purtînd însemnele domniei. Fă ră să mai ceară învoirea
stareţului, desfă cu ferecă turile ş i deschise portiţa. Oş tenii descă lecară ş i intrară , cîte unul, cu caii de dîrlog.

Cel mai în vîrstă dintre ei întrebă aspru:

— Că pitanul Ion?

Piticul se înfioră :

— Aţi venit să -l ră puneţi?

— Nu. Mă ria sa Neagoe Basarab doreş te numai să stea împreună de vorbă !

I se vesti că pitanului.

— Eu nu doresc să -l vă d!

— Mă ria sa te roagă !...

Neagoe Basarab nu poruncise, aş a precum ar fi fă cut orice alt domnitor, să fie adus că pitanul Ion înaintea lui, în
trapeză . Ci el, voievodul, îl ruga pe că pitanul Ion să -l primească în chilia unde se-adă postea.

— Dacă ţine atît de mult, să poftească ! se învoi că pitanul în cele din urmă .

Intrase simplu, obiş nuit, ca un prieten. Sfetnicii ş i că peteniile de oaste, care-l conduseseră , ră maseră afară .

Neagoe le fă cu semn să se îndepă rteze.

Urgia iernii trecuse. Mugurii umezi, proaspeţi, se pregă teau să se prefacă în flori pe crengile iară ş i bogate în sevă .
Pă să relele se reîntorseseră la cuiburi. Ciripeau vesele prin ramuri.

în faţa chiliei unde locuia că pitanul se întindea o mică pajiş te verde. Acolo se juca Vlă duţ.

— Bunicule, intru ş i eu?

— Nu, Vlă duţ! Ră mîi acolo ş i joacă -te!

— Dacă ai nevoie de mine!...

Vlă duţ se înapoie la joacă . împreună cu alţi cîţiva copii de aceeaş i vîrstă , Că lă ri pe cai închipuiţi ş i cu să bii de lemn
în mîini, ţineau piept unei întregi oş ti musulmane:

— Voi sînteţi turcii, iar eu sînt că pitanul Ion!...

Că pitanul îl primi pe domnitor cuviincios, însă rece:

— Mă ria ta!...

Ş i-i îmbie jîlţul cel larg de lîngă vatră .

— Stai ş i domnia ta. Dar, mai înainte, închide, rogu-te, fereastra.

— Nu ne ascultă nimeni!

— Să nu ne supere larma copiilor.

Că pitanul îi rugă pe Vlă duţ ş i prietenii lui să pă ră sească pajiş tea. închise totuş i fereastra. Pricepuse că domnitorul
avea de gînd să întrebe ori să spună lucruri de taină . Ş i, deprins cu cele ce se întîmplau de-atîtea ori la curte, voia
să nu fie auzit de nimeni.
Ion se aş eză , la rîndu-i. îl cercetă din ochi pe Neagoe. Fă ră să vrea, îş i aminti de Ţ epeş .

Ce mă reţie avea mă ria sa Vlad! Ş i ce neînsemnat îi apă rea Neagoe pe lîngă EL.

Înveş mîntat nu în ţinuta bizantină cu care se înfă ţiş a la curte, ci într-o haină scurtă , după moda apuseană , cu o
centură aurită peste mijloc ş i încă lţă ri din piele galbenă , Neagoe pă rea mai mă runt decît era în realitate.

— Că pitane Ion, începu voievodul, sînt aici deoarece mi s-a vestit că unii prieteni ai domniei tale au ş i început să
se perinde încoace, din ce în ce mai des. Ş i doresc să ne înţelegem asupra unor lucruri ce ne privesc pe amîndoi.

Vorbise întotdeauna încet. Dar de data aceasta cuvintele îi ieş eau din gură aproape ş optit. Ş tia că ş i pereţii —
chiar ş i dintr-o mînă stire — se în-tîmplă adeseori să aibă urechi.

— Te-ascult, mă ria ta.

— Am nevoie de liniş te. Ş i nu eu, ţara pe care ş tiu c-o iubeş ti. Ş i doresc să fim prieteni. Pentru binele ei.

— Nu ş tiu ce înţelegi mă ria ta prin «binele ei».

— Ţ ara poate fi asemuită cu o corabie ce pluteş te că tre o anumită ţintă . Marea este furtunoasă , corabia ş ubrezită
de multe alte că lă torii ş i furtuni dinainte. Iar marinarii nu-l ascultă într-un suflet pe cel care stă pîneş te corabia. Ori,
aceasta trebuie să nu se scufunde ş i să ajungă neapă rat la ţintă , lată ce înţeleg prin binele ei.

Că pitanul se uită la domnitor ş i ră spunse:

— S-ar putea ca ţinta spre care nă zuieş te stă pînul coră biei să nu fie totuna cu aceea rîvnită de marinari.

— S-ar putea! De-aceea ş i doresc să mă fac înţeles. Ş i-nţelegîndu-mă — dacă -mi vei da crezare — nă dă jduiesc
să m-ajuţi să duc cu bine corabia la ţă rmul cel mai prielnic.

— Mă iartă că -ţi vorbesc ş i eu deschis. Dar marii boieri din care te tragi au fost adesea în prieteş ug cu turcii ş i în
vră jmă ş ie cu unii dintre aceia care au încercat să adune norodul sub o singură flamură , ca să lupte pentru
neatîrnare.

— Ţ oţi dorim neatîrnarea. Dar nu oricînd ş i oricum se poate ridica un neam. Ş i pentru dobîndirea sau pă strarea
neatîrnă rii se poate lupta pe mai multe că i. Craioveş tii ş i-au ales un drum, pe care ei l-au socotit cel mai bun...

— Bun ş i folositor pentru ei, mă ria ta. Ş i, la o adică , aş vrea să ş tiu în ce stă «bună tatea» acestui drum?

— După sfîrş itul lui Vlad Ţ epeş , Poarta era atît de îndîrjită că valahii luptaseră aş a cum au luptat împotriva ei, încît
nu mai doreau altceva decît preschimbarea, mai devreme sau mai tîrziu, a ţă rii în paş alîc...

— N-ar fi fost cu putinţă , Mahomed vă zuse că nu-i cu putinţă . Tră ia încă ş i Ş tefan cel Mare...

— Ei s-au temut c-ar fi cu putinţă , mă car ş i numai pentru că ş i-ar fi pierdut dregă toriile. Nu se înfricoş au de luptă .
Ş tii doar bine cum s-au jertfit pentru întemeierea ţă rii sub Basarab I — Tihomir. Pe de altă parte, socoteau că
trebuie neapă rat întă rit cugetul românesc. Ridicînd mînă sti-rea Bistriţa, ca ş i alte biserici ş i mînă stiri, aceasta au
urmă rit. înlă untrul unor asemenea lă caş uri turcii n-aveau ce că uta ş i că rturarii puteau lucra pe voie la scrierile lor.
în chiliile Bistriţei, m-am îndestulat de altfel ş i eu din comorile că rţilor aduse de pe alte meleaguri sau întocmite
acolo.

— Toate ar fi bune ş i frumoase, cum le înfă ţiş ezi mă ria ta. Dar unii dintre Craioveş ti, prin foamea lor de putere ş i
setea de bogă ţii, de care au dat dovadă de-atîtea ori, au să vîrş it destul ră u!

— Voiau să fie atît de tari ş i avuţi încît cuvîntul lor să cîntă rească greu înaintea domnilor, care s-au perindat atîţia
după Vlad Ţ epeş , ca ş i înaintea Porţii.

— Mă ria ta vă d că nu porţi numele lor.

— Nu, ci pe al pă rintelui meu de sînge! Basarab cel Tînă r. Pînă acum am amintit numai pe ocolite datoria mea de-
a-i purta numele. Acum o voi rosti tare. Ş i-aceasta nu pentru că Basarab ar fi fost mai vrednic decît Pîrvu. Ci fiindcă
acesta este adevă rul adevă rat. Ş i totul trebuie mă rturisit, cînd începi un timp nou.

Vlă duţ încercase să se apropie de chilie ş i să ciocă ne în fereastră .

Unul dintre oş tenii gă rzii lui vodă îl îndepă rtă .

— N-ai voie sa xe-apropii de chilie. Ai auzit ce ţi-a poruncit că pitanul!

— Poate bunicul are nevoie de mine! îi ră spunse bă iatul, ridicîndu-ş i, ameninţă tor, sabia de lemn. Dac-o fi în
primejdie?

Ostaş ii rîseră :

— Ş i vrei să -l aperi tu?

— Vreau să -l apă r! Nu sînt nepotul să u?

Cei dină untrul chiliei auziră schimbul de cuvinte.

— îndră zneţ nepot ai, îi gră i voievodul că pitanului.

Că pitanul zîmbi mulţumit ş i îl rugă din nou pe Vlă duţ să se joace mai departe cu copiii. Nu-l ameninţă nici o
primejdie. Stă de vorbă , liniş tit, cu domnitorul ţă rii. Ş i mai tîrziu îl va chema la sine.

Copilul plecă ş i. vorba se purtă mai departe, domol la suprafaţă , însă cu învîrtejiri ş i izbucniri pe dină untru.

— Ş i mă ria ta ce gînduri cu privire la viitorul ţă rii ai? Dacă pot cuteza să te-ntreb!...

Domnitorul tă cu un timp, scrutîndu-l în adînc pe Ion. Pe urmă se hotă rî ş i ră spunse:

— Ceea ce-ţi voi spune acum este o taină pe care, aş a cum te cunosc, sînt sigur c-o vei pă stra neş tirbită . îţi
vorbesc ca unui pă rinte, lată care-mi sînt gîndurile. Ţ i le împă rtă ş esc cinstit, de la inimă la inimă .

— îţi mulţumesc!

— Ţ ara se află într-o stare jalnică .

— Asta o ş tiu.

— Tributul creş te, ţă ranul e să rac, neguţă toria scade ş i vă mile sînt în mîna turcului. Oastea n-are destulă putere ş i
nici avînt. Mehmed-beg ne pîndeş te fiece pas, ş i nimeni nu cred că este în stare astă zi să ne sprijine la vreme de
nevoie.

— Să ne bizuim pe noi înş ine. Să luptă m!

— Să ne bizuim pe noi înş ine, dar să nu uită m, că buna chibzuială , dintre toate însuş irile omeneş ti, este cea mai
folositoare în ceasurile de cumpă nă .

Mai departe, Neagoe îi vorbi că pitanului ară tîndu-i că ţara — pentru a că rei mai bună gospodă rire se va stră dui
— trebuie să aibă putinţa de-a se întă ri ş i a putea astfel face faţă altor încercă ri viitoare. Ş i nă dă jduieş te ca să se
ş i înalţe pe o nouă treaptă , prin cultura ş i arta pe care el de asemenea le va sprijini, prin că rturarii ş i meş terii ce-i
adună ş i-i va aduna ş i mai departe lîngă sine. Deoarece, crede el, fă ră că rturarii ş i oamenii pricepuţi în ale
înţelepciunii ş i frumosului, un neam nu înaintează prea repede ş i, deci, nu-ş i poate ocupa locul ce i se cuvine între
celelalte ţă ri ş i no-roade.

Că pitanul îl ascultă pe domnitor cu tot mai multă luare-aminte.

— Ceea ce spui mă ria ta, recunoaş te el, dacă s-ar putea înfă ptui, ar fi într-adevă r bine.

Domnitorul s-a înflă că rat:

— Sigur că se va putea înfă ptui, că pitane Ion, dacă toţi ne vom aduna, aş a cum spuneai adineauri, într-un singur
mă nunchi, sub o singură lege ş i-o singură voinţă , dacă tinerii vor fi crescuţi în cură ţie, virtute ş i dragoste de neam
ş i dacă , prin tot ceea ce ţi-am ară tat mai înainte, ţara se va bucura de preţuirea pe care o merită între toate
celelalte ţă ri.

— Ş i dacă , împlinindu-se toate aceste cerinţe ale mă riei tale, turcii vor că lca pacea ş i ne vor nă pă di din nou?

— M-am gîndit ş i la aceasta. Vom pregă ti o oaste bine înarmată pentru apă rare, că lă reţi ş i pedestrime. Ş i, dacă
turcii sau oricare alt neam ne va lovi, ne vom ridica la fel.ca moş ii ş i stră moş ii noş tri, neprecupeţindu-ne osteneala
ş i dîndu-ne chiar viaţa de va fi nevoie, pentru că mai bună e moartea cu vrednicie, decît o viaţă cu amar ş i ruş ine.

— Cuvintele acestea din urmă mi-au plă cut cel mai mult din toate cele cîte le-ai rostit astă zi, mă ria ta! Este gîndul
pe care ş i eu îl nutresc încă de cînd, copil, am intrat în slujba marelui nostru Vlad! Este chiar miezul diatei sale.
— Mă bucur. Ş i te rog, că pitane Ion, să -mi spui — dacă ş i eu împlinin-du-mi cuvîntul — îmi vei da sprijinul de
care am nevoie ş i-mi vei deveni prieten?

— Din toată inima, mă ria ta.

Domnitorul îi întinse mîna pe deasupra mesei din mijlocul chiliei. Mîna lui Neagoe era neobiş nuit de subţire, lungă
ş i delicată . Că pitanul însă ş tia că mîna aceasta nu se sfia ş i se pricepea prea bine să mînuiască ş i arma.

Palma se deschidea cinstită ş i prietenească .

l-o prinse în palma lui mare, cu tot atîta cinste ş i prietenie.

Se ridicară în picioare. Ală turi de că pitan, domnitorul pă rea mic, dar ceva ca un fel de abur i se pă ru că pitanului
că -l învă luie ş i-i dă un aer de nobilă mă reţie.

Ieş iră în ogradă ş i, după zîmbetele ce le luminau chipurile, toţi pricepură cu uş urinţă că înţelegerea fusese
deplină .

Vlă duţ le fugi în întîmpinare.

Domnitorul îl mîngîie pe pă r.

— Am ş i eu, spuse, un bă ieţel de-aceeaş i vîrstă cu tine. Mi-ar place să deveniţi prieteni

— Da?! se miră Vlă duţ. Ş i cum îl cheamă ?

— Teodosie! Am să te poftesc într-o zi la palat să -l cunoş ti. Va veni ş i el, poate, pe la tine... Vlă duţ bă tu din palme.
Te bucuri?

— Mult!...

— Ş i-acum să ne înapoiem la palat, zise voievodul. Iar pe domnia ta, că pitane, te aş teptă m oricînd la curte.

— Mulţumesc, mă ria ta. Voi veni. Dar pînă atunci stareţul Tismanei m-a îmbiat să devin pisarul mînă stirii. Ş i i-am
fă gă duit...

— Muncă grea, dar aleasă . Laş i sabia pentru pană . Uite, mai am aici cîţiva prieteni ce ne vor ajuta într-ale
că rtură riei ş i artei.

— Cine sînt?

— Maxim Brancovici, un om mult învă ţat ş i umblat; Macarie, tipograful; Gavril Protul, scriitorul, ş i meş terul
Manole...

— Meş terul Manole?

Un bă rbat tînă r, simplu, zîmbitor, cu ochii mari, că prui ş i o bă rbuţă castanie se plecă înaintea că pitanului.

— Ne înalţă un monument la Curtea de Argeş , care va tîlcui tuturor încrederea neamului nostru în frumuseţea ş i
adevă rul veş nic, ce nu pot fi zdrobite de nici un vră jmaş .

— Mă -nchin ş i eu, cu sfială , înaintea artei, muncii ş i învă ţă turii.

— Ră mîi cu bine, că pitane!

— Mergi să nă tos ş i cu bine, mă ria ta!

— Ne vom mai întîlni?

— Cît de curînd!

Gîndurile îi zboară de-a lungul celor nouă ani care s-au scurs din ziua acelei întîlniri.

Deş i aflat la Tismana, preocupat de propriile însemnă ri, pisarul s-a lă sat atras ş i de unele ţeluri ale voievodului.

Acesta l-a rugat, între altele, să -i dea cîteva sfaturi cu privire la alcă tuirea oş tirii pe care-o plă nuia. Ion a scris un
ceaslov întreg, împă rtă ş indu-i o seamă de pă reri ale marelui Vlad.

După un timp, voievodul i-a cerut să -i împrumute pe cîţiva dintre cei mai destoinci cetaş i ca să -l ajute la instruirea
tinerilor ucenici în meş teş ugul armelor. Că pitanul s-a învoit. Ş i nouă bă rbaţi de nă dejde, în cap cu Zâne, au plecat
la Cetatea Teleajinei, unde se întemeiase o tabă ră de pregă tire militară .

După aceea, i-a dus el însuş i voievodului Transilvaniei niş te scrisori de taină ş i, în acelaş i timp, l-a vestit despre
anumite miş că ri ale turcilor.

A îndeplinit totul aş a cum se cuvine, cu nă dejdea că , în sfîrş it, ţara ş i domnia vor porni pe drumul cel bun.

în lipsa lui, Neagoe a purces la repararea zidurilor Tismanei. Iar mînă stirea a fost dă ruită de unchiul acestuia,
marele ban Barbu, cu unele vase scumpe din aur ş i argint, ca ş i cu patrafire, odă jdii ş i altele.

Că pitanului nu i-a plă cut. Darurile velitului Barbu i s-au pă rut o încercare de a-l cumpă ra pe el. De a-l sili să nu-ş i
mai arate nemulţumirile faţă de unele purtă ri ale acestuia.

Ar fi voit să i le înapoieze, dar stareţul l-a rugat mult, în numele domnitorului, să nu-l silească la o asemenea faptă ,
nepotrivită cu datinele bisericeş ti.

Au mai trecut cîteva luni, ş i-a fost poftit de domnitor la Curtea de Argeş , împreună cu Vlă duţ. r

Bă ieţelul avea să cunoască acum unele din oraş ele ţă rii: Tîrgul Jiului, Craiova, Rîmnicul Vîlcii, Curtea de Argeş , ca ş i
alte multe aş eză ri.

Au plecat că lă ri. La cei cinci ani ai lui, Vlă duţ ş tia ş i el să că lă rească , la fel ca toţi copiii din neamul să u.
Pretutindeni pe unde treceau se vedeau roadele bunei gospodă riri. Neguţă torii îş i desfă ceau în liniş te mă rfurile.
Meş teş ugarii trudeau cu sîrg în ateliere. Iar anumiţi dregă tori de încredere ai domnului vegheau ca să nu se
fă ptuiască nelegiuiri. Se croiau drumuri noi ş i se întemeiau hanuri unde că lă torii, din ţară sau de peste hotare,
erau ospeţiţi cu prietenie, hră niţi cu bucate bune ş i adă paţi cu renumitele vinuri valahe ş i odihniţi pe laviţe curate.

Meş teri în piatră , lemn, în ridicarea de ziduri, în arta de a tipă ri, zugravi de biserici ş i palate, cîntă reţii, dar mai ales
că rturarii de orice fel se bucurau sub stă pînirea lui Neagoe de cea mai mare trecere ş i cinste.

«Ferice de ţara ai că rei că rturari îş i ţin sus fruntea ş i îş i mă rturisesc curat gîndurile, spunea adesea Neagoe. Că
numai gîndul cel înţelept ş i pan-a care-l aş terne sînt aripe pe care un neam se poate înă lţa spre slavă .»

La Craiova că tase urmele vechiului conac din pă durile Bucovă ţului, clă dit de Mircea cel Bă trîn ş i ars de achingiii lui
Mahomed al ll-lea. Apoi intrară în biserica Sfîntul Dumitru, numită , într-o vreme, Bă neasa — deoarece fusese
reclă dită de jupîneasa Negoslava, soţia de-a doua a marelui ban Barbu, cu preţul unor odoare aduse cu ea, drept
zestre, din partea familiei sale, a despoţilor sîrbi. Ş i că reia, acum, i se spunea — aş a cum ho-tă rîse voievodul
Neagoe Basarab — biserica Domnească , pentru a se vedea că el însuş i, ocrotitorul ei, se înă lţase de la rangul de
mare ban al Craiovei, avut de înaintaş ii să i, la cel de domnitor al Ţ ă rii Româneş ti.

Ajunseseră , după aceea, la Rîmnicu Vîlcii. Aici, că pitanul îi ară tă lui Vlă duţ locul unde îl întîlnise, pe cînd ş i el era
copil, într-un bîlci, pe mă ria sa Vlad Ţ epeş . Ş i-i întrebă pe localnici cum se împă cau cu noua stă pînire.

Locuitorii se mă rturisiră mulţumiţi. Birurile, ce-i drept, erau încă destul de mari. Nă dă jduiau însă în micş orarea lor.
Domnitorul le vizitase oraş ul, luase unele hotă rîri cu privire la creş terea lui ş i fă cuse aici judecă ţi drepte.

După aceea au pornit spre Curtea de Argeş . îi însoţea un diac al episcopiei din Rîmnic, bun şi vechi prieten al lui
Ion.

— Este întîiul nostru domnitor filozof, îş i ară tase acesta pă rerea. Doreş te înă lţarea norodului prin cultură . Numai
de-ar avea o domnie destul de lungă pentru a-ş i împlini toate gîndurile bune.

— Gîndurile-i sînt bune, recunoscuse Ion. Cu toate astea, Craioveş tii — deş i unii s-au stră duit, în felul lor, pentru
ţară , dar despre care nu se poate spune că au fost întotdeauna ş i mari iubitori ai norodului — au ajuns sub
domnia lui mai întemeiaţi decît oricînd.

Diacul îş i mîngîie bă rbuţa:

— Asta, ce-i drept, aş a e. Craioveş tii ocupă cele mai însemnate dregă torii. Numai că o bună parte din aurul strîns
de ei se cheltuieş te, potrivit cerinţelor voievodului, pe o seamă de îmbună tă ţiri aduse ţă rii. Ş i ceea ce este ş i mai
îmbucură tor, cu ajutorul lor bă nesc se ridică noi zidiri, se alcă tuiesc lucră ri de artă ş i mai ales se scriu că rţi menite
să lumineze cugetele ş i să rodească gîndul că toate neamurile au dreptul să vieţuiască libere, în limba ş i datinile
lor. Atîtea noroade supuse jugului turcesc, din Armenia, Egipt, Muntele Sinai, Atos, Ierusalim, Siria, Epir ş i, mai ales,
din Balcani, sînt sprijinite astfel — prin că rţile, tiparniţele, meş terii tipografi ş i alte danii ce li se fac necontenit — să
se pă streze ca neam. Pentru astfel de fapte, Neagoe ş i sfetnicii lui craioveş ti sînt socotiţi acum, în toată lumea,
moş tenitorii culturii ş i tradiţiilor Bizanţului.
— Ş i Mehmed-beg? îş i reaminti că pitanul. Nu ţi se pare că se vîntură cam prea mult pe la Craiova ş i pe la
Bucureş ti?

Diacul începu să rîdă :

— Mehmed-beg? A devenit neputincios. Boierii îl primesc ca oaspete; le bea vinul. Ş i-atît!

— Cum atît? se nedumeri Ion.

— Atît! Deoarece voievodul, prin priceperea ş i felul lui de-a fi, ş i-a cîş -tigat preţuirea sultanului. Acesta i-a poruncit
lui Mehmed-beg să nu mai miş te nici mă car un deget în Ţ ara Românească fă ră învoirea lui Neagoe.

— Ş i poţi domnia ta să -ţi închipui că begul se va mulţumi cu starea aceasta de lucruri, că nu va unelti mai
departe?

— Nu, asta nu pot să mi-o închipui. Cît va domni însă Neagoe să ş tii că va fi liniş te...

La porţile curţii domneş ti, cel care i-a întîmpinat pe că pitanul Ion ş i Vlă duţ a fost însuş i Neagoe, împreună cu fiul
să u, Teodosie.

Domnitorul era mai slab decît atunci cînd stă tuseră împreună de vorbă . Paloarea obrazului îi sporise. Tuş ea uş or.

Că pitanul îl cercetă îndelung cu privirea.

— De ce te uiţi aş a la mine? îl întrebă voievodul. Am ră cit în vremea cînd eram vă taf de vînă tori sub Radu cel
Mare. Ş i tuş ea nu m-a mai pă ră sit. Poate am fost pedepsit cu ea pentru greş elile mele, că ci am avut în tinereţe
destule. Acum, prin fapte bune, încerc să mă ră scumpă r...

— Faptele bune sînt bune întotdeauna, mă ria ta. Eş ti încă foarte tînă r. Ai multe de fă ptuit. Ce să spun eu, care mă -
ndrept spre ş aptezeci?...

— Mulţi ani înainte! îi ură Neagoe.

— Mă riei tale, mai ales, ră spunse că pitanul. Pentru binele acestei ţă ri. Te osteneş ti însă prea mult. Asta îţi
înră ută ţeş te să nă tatea. Ar fi nevoie să te mai cruţi.

— Sînt prea multe de fă cut! Atîtea au fost nimicite ş i atîtea uitate în paragină . Am de scris. Am de clă dit. Doresc ca,
la moartea mea, să las ţara cu totul altfel decît am gă sit-o. Am gă sit-o bă tută de vînturi, urgisită ş i apă sată de
nevoi.

— Ţ i-o doresc din toată inima, mă ria ta.

Vlă duţ ş i Teodosie — nu numai de aceeaş i vîrstă , ci ş i cam de aceeaş i talie, fă ră cît întîiul cu pletele bă laie, iar cel
de-al doilea întunecate — sînt gata, avîndu-i drept ajutoare pe slujitorii domneş ti, să încalece ş i să plece în
hîrjoană .
— Mă bucur că fiul meu Teodosie ş i-a gă sit în Vlă duţ un prieten atît de bun, gră ieş te Neagoe.

Domnitorul ş i Ion se îndreaptă — din curţile ş i gră dinile domneş ti, unde liliacul alb sau violet îş i revarsă în valuri
aromele — că tre un loc unde ră sună larma voioasă a zidarilor.

Dintre aceş tia, urmat de soţia sa — o tînă ră ea însă ş i ca o ramură de liliac alb — se iveş te un bă rbat cu ochii
scă pă ră tori.

— A, meş terul Manole!

— Am început să lucră m, aş a după cum îţi spuneam, povesteş te înflă că rat meş terul. Vom ridica una dintre cele
mai minunate zidiri.

Ş i meş terul începe să -i arate că pitanului cum va ară ta mînă stirea, cînd va fi gata. împodobită cu sute ş i mii de flori
cioplite de-a dreptul în piatră , fă ră ca vreo floare să -i semene alteia, cu ferestre ră sucite în turlele de deasupra
pronausului, cu un portal impună tor, un gard din flori de crin ş i alte lucră ri neasemuite.

— Zidirea aceasta va încerca să devină un adevă rat cîntec în piatră . Un cîntec al încrederii în viaţă ş i în viitor,
încheie vestitul meş ter Manole.

Că pitanul este uluit de tot ceea ce visaseră laolaltă un domnitor filozof ş i un meş ter poet.

îi strînse mîinile meş terului ş i îi dori domnitorului ca floarea aceasta de piatră , marmură , mozaic, aur ş i argint să se
înalţe cît mai repede ş i mai trainică .

La întoarcere, vremea se strică . începu să plouă .

De pe dealuri, apa se pră vă lea în ş uvoaie, ca niş te că luţi nă bă dă ioş i, cu coame albe, ră vă ş ite, pe spate.

Un strigă t de copil îi opri. Cercetară cu privirea în jur.

Strigă tul venea de undeva de sus.

— Tu, Vlă duţ, ia-o pe poteca aceea, ş i eu tai de-a dreptul, pe deal.

Vlă duţ era inimos. Ca ş i altă dată Dă nuţ, nu se da înapoi de la nimic,

oricît ar fi fost de greu.

— Cînd descoperim ceva ne vestim unul pe celă lalt!

— Bine!

Strigă tul ră sună din nou. Ş uvoaiele vuiau. Ploaia se înteţea cu grindină , ca în toiul verii.

Apa se revă rsa bulucindu-se, galbenă ş i mîloasă , în Olt.

— Mă dă lina!... Mă dă lina! se auzi cineva, din depă rtare, chemînd.

Nimeni nu-i ră spunse.

Un morman de pă mînt cu pietre ş i bucă ţi mari ş i mici de lemn se pră buş i.

— Ai gă sit ceva?

— Nu!

— Mă dă lina!... Mă dă lina!...

— Vlă duţ, eş ti prin apropiere?

— Da!

Glasurile se întretă iau — gros, subţire — de bă rbat, de femeie, de bă iat.

Un plîns înă buş it ş i o voce slabă de copil:

— AiutorL.

Viaauţ îş i opri calul. Sari. în ş uvoi, abia ţinîndu-se de o bucată putregă ită de buş tean, o fetiţă .

Rochiţa lipită de trup. Pletele muiate. Iar ş uvoiul o nă pă dea în gură , în ochi, îi tă ia ră suflarea. Nu-i da voie să strige
decît arar ş i cu mare greutate.

— Aici, bunicule, aici!...

— Mă dă lina!... Mă dă lina!... Unde eş ti? Ră spunde!

Surul plescă ia cu copitele prin frunziş ul că zut din anul trecut, ud.

— Vlă duţ!

Dar Vlă duţ se ş i ivise purtînd în braţe fetiţa.

Aceasta se jucase prin poiană ş i, tot că utînd viorele, începuse să urce pe coastă , cînd se pornise ploaia. Ş uvoiul o
luase. Izbutise să se agaţe de buş teanul putregă it. Dar nu s-ar mai fi putut ţine mult. Fă ră Vlă duţ, apa ar fi tîrît-o la
vale ş i ar fi azvîrlit-o în rîu.

— Mă dă linaL. Mă dă lina!...

Urcată în ş aua lui Vlă duţ, Mă dă lina se întorcea acasă .

Tremura de frig ş i îl cuprinse de gît pe Vlă duţ, aninîndu-se ca o iederă .

— Mă dă lina!... Mă dă lina!...

Pă rinţii o primiră în braţe, dar fetiţa nu vru să se despartă de salvatorul să u. Ş i pă rinţii, bucuroş i, îi rugară pe
că pitan ş i nepotul lui să le cinstească masa ş i casa.

Se ospă tară ş i dormiră în noaptea aceea acolo.

înfă ş ată în pînză de in muiată în rachiu de afine ş i învelită deasupra cu o cergă miţoasă , după ce sorbi bă utura
fierbinte ş i întă ritoare pregă tită din buruieni de pă dure, Mă dă lina adormi pe aceeaş i laviţă cu Vlă duţ.

A doua zi se trezi veselă ş i să nă toasă tun.

Soarele lucea din nou în înaltul senin al cerului. Iezii ş i mieii gospodarului zburdau pe pă ş une. Cintezele ş i sturzii
de munte cîntau, de parcă numai pentru ei ar fi fost creată lumea.

Vlă duţ alergă pe coastă ş i-i culese Mă dă linei un bucheţel proaspă t ş i parfumat de viorele, în locul celor ră pite ieri
de apă .

Fata îl prinse de amîndouă mîinile ş i, cu ochii în ochii lui, îl întrebă :

— Vrei să fiu sora ta?

— Vreau, îi ră spunse, din tot sufletul, Vlă duţ.

Că pitanul înş euase caii.

— Pornim, Vlă duţ!

Bă iatul să ri pe bidiviul lui:

— Să ne vedem cu bine, Mă dă lina!

— Mai vino să ne jucă m împreună , Vlă duţ!

Caii se depă rtară , ajunseră la o cotitură ş i, curînd, pieriră din ochii Mă dă linei.

într-o noapte, că pitanul avu un vis.

Era că lare pe Negru.

Calul ară ta aş a cum fusese în tinereţe. Cu pă rul ca pana corbului, lucios, tropă ind neastîmpă rat, gata în orice clipă
de goană .

O potecă ş erpuitoare urca în munte.

Aproape de culmea muntelui, se vedea ceva ca o apă mare, neagră , re-vă rsîndu-se.

«Ce fel de apă ar putea să se reverse de pe culme?»

Pe mă sură ce înainta, bă ga de seamă însă că apa nu era decît un nor întunecat ş i adînc, care plutea pe deasupra
muntelui.

Lui Negru îi crescură aripi. începu să zboare. Se ridică deasupra pă durii.

Deodată , pe un alt cal la fel de negru ş i înaripat ca a! să u, ca ş i cum caii ar fi fost fraţi, îl ză ri pe mă ria sa Vlad.

Era alb la faţă ca varul, aş a cum îl vă zuse în ceasul morţii, cu ochii sti-

• closi, însă avînd aceeaş i figură din tinereţe.

•
Caii galopau; dar, ciudat, nu se puteau apropia cu nici un pas unul de celă lalt. La mijlocul depă rtă rii dintre ei
amîndoi se afla o pînză ce parcă se lă sa din cer ş i se afunda în norul de dedesubt. Pînza avea o culoare vî-nă tă ,
cenuş ie, ţesută cu fire de argint.

«Vino!» îi porunci Vlad.

Ion se încordă . îl strînse pe Negru între pulpe. Calul îş i alungi gîtul, se avîntă . Aripile i se zbă teau. Dar nici nu
înaintă ş i nici nu se înă lţă . Totul ră mase ca mai înainte.

Ion gemu de mînie ş i neputinţă :

«Nu pot, mă ria ta.»

Barba îi flutura pe piept. Fire ră vă ş ite îi acopereau ochii, îi împă ienjeneau vederea.

«Ai plîns cînd l-ai regă sit pe Vlă duţ. De ce-ai plîns? Nu ş tii că un bă rbat n-are voie să plîngă ? în vremuri ca acestea
sufletul trebuie să -ţi ră -mînă de piatră .»

Caii se opriră . Aripile încetară să se zbată . Cu toate astea nu se pră buş eau.

«Ş tiu, mă ria ta. Dar e fiul Ioanei. Crezusem...»

«Să nu plîngi! Ş i nici să nu laş i sabia din mînă .»

Ion îş i dete seama că nu era înarmat. Cum de-ş i uitase sabia primită de la mă ria sa, tocmai azi? Aş a ceva nu
trebuie să se întîmple. Mă ria sa are tot dreptul să -l pedepsească .

- «N-am sabia ia mine, mă ria ta!»

«Ai pierdut-o?»

Ochii sticloş i ai voievodului îl aţinteau crunt.

«Nu, n-am pierdut-o. O ţin lîngă diată . Ş i lîngă însemnă rile despre...» Vru să spună «despre moartea mă riei tale ş i
locul unde ţi-am ascuns trupul pentru somnul cel veş nic», dar se opri. Cum să -i rostească aş a ceva voievodului
cînd, iată , vorbea cu el?

«l-ai dă ruit-o lui Neagoe?»

«Nu, nu...»

«Neagoe este un voievod bun, un că rturar luminat. Arma sa este pacea, dar pacea aceasta este doar a înţelepciunii
lui, va dă inui, poate, numai cît vieţuieş te el.»

«întocmai aş a cuget ş i eu...»

«Va trebui să ră mîi mai departe de strajă . Ş tiu că au încercat să te ră pună . Mă car că nu mai eş ti de mult tînă r.»

«Mi-au nimicit familia. Numai Vlă duţ tră ieş te...»

«Tu întruchipezi gîndul de libertate a ţă rii, cu orice jertfă . Asta nu pot ei îndura. Otomanii au crezut că ; pierind atît
tu cît ş i urmaş ii tă i, va pieri acest gînd...»

«Dar mă ria ta, chiar de-aş pieri eu, se va ridica altul... pe urmă altul... ş i altul... Gîndul acesta este, ca ş i neamul,
nepieritor... Ş i. el ne dă puterea să ţinem, neadormită , în mînă , sabia...»

«Sabia, urmă Ţ epeş , cînd tu vei închide ochii, i se cuvine...»

Ion îl întrebă : «cui i se cuvine?»

Voievodul îi ră spundea, dar glasul nu i se mai auzea.

Calul lui negru începuse iar să -ş i miş te aripile.

Se înă lţă puţin în zbor, apoi, ca sorbit de ceva nevă zut, se coborî în adînc.

— Mă ria ta... Mă ria ta!... strigă .

n&

Nimeni nu-i ră spunse, nimeni nu se mai vă zu.

Se trezi la el în chilie, lac de sudoare. Vlă duţ îl miş ca încet de umă r.

— Bunicule! Pe cine strigi?

— L-am visat pe mă ria sa Vlad. Niciodată n-am avut un vis atît de lung ş i de limpede. Vorbeam la fel ca-n viaţă .
Aş a cum cred ş i judec în adîncul conş tiinţei mele.

— Ş i despre ce vorbeaţi?

— Despre ceea ce va trebui să urmeze... în ultimele clipe tocmai mă sfă tuia cui să -i las duoă moartea mea sabia...

Viaauţ crescuse, se subţiase. Semana tot mai mult cu Ioana. Mai ales ochii erau ai ei.

— Ş i cui te-a sfă tuit să i-o încredinţezi?

— Nu l-am înţeles bine... Tocmai aceasta...

Vlă duţ se întristă :

— Pă cat!

Alte gînduri, alte imagini.

La poalele dealului din Cetatea Teleajinei, în rînd cu oş tenii, Teodosie ş i Vlă duţ se întrec în aruncarea suliţei.

Suliţa lui Vlă duţ zboară cu cel puţin două lungimi mai departe decît a lui Teodosie.

Teodosie are blîndeţea tată lui. Nu se supă ră . Se bucură de îndemîna-rea prietenului.

Prietenia dintre ei a devenit zi de zi mai trainică . I-a legat ca pe niş te fraţi.

Domnitorul e bolnav. Respiră greu. Degeaba a adus moaş tele patriarhul Nifon ş i le-a cinstit cu felurite slujbe.
Acestea nu-i redau să nă tatea.

Aş a suferind cum este, Neagoe bate în cuiş oare un mă r nepreţuit de aur, împodobit cu mă rgă ritare ş i alte pietre
scumpe, în marginea tot de aur a unei icoane. îi place să fă urească lucruri de artă . Dar ş i mai mult îi place să
mediteze, să citească ş i să scrie.

Pentru a se putea ispră vi la timp zidirea monumentului fă ră pereche de la Curtea de Argeş , doamna Miliţa-
Despina ş i-a vîndut nestematele, giuva-erurile ş i celelalte obiecte preţioase: inele, centuri, colane, bră ţă ri, cercei,
ibrice, potire, vase ş i cîte ş i mai cîte, din aur ş i argint, multe primite în dar, la nunta ei, din partea familiei foş tilor
despoţi sîrbi Brancovici, din care se trage.

Are loc tîrnosirea bisericii.

Oaspeţii au început să sosească din ţară ş i de peste hotare, atît din lumea bisericească cît ş i din cea laică .

în rînd cu oaspeţii se află că pitanul Ion ş i Badea. Badea, tată l Mă dă li-nei, a fost un oş tean al lui Mircea, fiul lui
Mihnea, în foarte scurta lui domnie.
Mă dă lina, într-un veş mînt subţire ca pînza de pă ianjen, din bo rang ic, ş i cu buclele aurii curgîndu-i pe umeri, se
află între Vlă duţ, bă lai ş i el, ş i Te-odosie. Teodosie este oacheş . Soarele ş i luna.

Tustrei sînt nedespă rţiţi. Ş i, la ospă ţul ş i petrecerea care au urmat în faţa noii ş i mă reţei zidiri, Mă dă lina a jucat tot
numai între ei amîndoi.

Neagoe Basarab, în cel din urmă an al domniei sale. Zace din ce în ce mai des în pat. La că pă tîiul să u plînge
întruna doamna Miliţa-Despina.

Sudori reci îi scaldă trupul.

Numai cînd se înveş mîntă în straiele bogate bizantine ş i îş i aş ază peste pletele încreţite coroana înaltă , bă tută în
nestemate, nu i se mai cunoaş te într-atîta slă biciunea.^

Pe masă se află învăţă turile lui Neagoe-Vodă Basarab că tre feciorul să u Teodosie.

— Nu vreau să închid ochii pînă nu sfîrş esc de scris învăţă turile, repetă el.

— Ai să le sfîrş eş ti, mă ria ta. Peste cîteva zile vei fi din nou să nă tos!

— Să nă tos? Nu ş tiu!... Ş i pînă cînd?...

— încă mult timp.

Faldurile grele ale rochiei doamnei Miliţa-Despina se tîră sc pe lespezi.

Doamna ş tie că voievodul mai are de rostit unele cuvinte de taină ş i se retrage în că mă rile ei.

Cu nă frama îş i ş terge lacrimile fierbinţi ce-i bră zdează obrajii. Ce se va alege de ei amîndoi ş i de copiii lor? Prea
puţine bucurii a avut în viaţă ş i prea multe dureri.

— Mehmed-beg mi-a fă gă duit că , după să vîrş irea mea din viaţă , vor ră -mîne ţara nesupă rată , ş i Teodosie,
liniş tit, în scaun.

«Mehmed-beg... Iară ş i Mehmed-beg!...»

De pe malul românesc al Dună rii, bunicul ş i nepotul observă cete ră zleţe de ieniceri ş i spahii.

— Lupii au prins de veste că baciul e bolnav, murmură Ion. Au ş i început să dea tîrcoale stînei!

Vara este pe sfîrş ite. Funigeii argintează vă zduhul. Anul acesta s-a dovedit îmbelş ugat, ş i bîlciul care tocmai s-a
deschis la Curtea de Argeş este plin cu de toate, începînd de la grîne, vite, pastramă , peş te, vin ş i termi-nînd cu
pînzeturi, abale, opinci sau oale smă lţuite.
Pă puş arii ş i-au întins perdelele de papură împletită . Se pregă tesc să -ş i înceapă jocul. Mulţimea s-a adunat. Mai
ales copiii abia aş teaptă să se ivească de după perdele chipurile hazlii de lemn ş i cîrpă ale acelora pe care
pă puş arii au de gînd să -i încondeieze ş i să -ş i rîdă de ei.

Cu toate acestea, veselia nu este cea obiş nuită . Un zvon adus de cine ş tie cine s-a ră spîndit hoţeş te prin tîrg.
Domnitorul zace la pat. Ba unii chiar susţin că sfîrş itul să u nu este departe.

— Ce se întîmplă ? Ce se mai ş tie? se întreabă unii pe alţii.

Dimineaţa este senină ş i blîndă . Frunzele copacilor, unele uş or pă lite

de presimţirea apropiatei toamne, au ş i început să se scuture. Razele mol-cuţe ale soarelui auresc turlele bisericii
tîrnosite cu numai patru ani înainte.

— Haide, nu începeţi? Nu începeţi? îi îndeamnă , neră bdă tori, copiii, pe pă puş ari.

Legendă valahă coala — 23

— Acuş i, acuş i...

Deodată , un dangă t de clopot, întîiul, ră sună din turla cea mare.

De ce din turla cea mare? Nu este ceasul de slujbă .

Al doilea, al treilea.

Din turla mijlocie începe să bată ş i al doilea clopot. Iar din celelalte două , cu ferestrele ră sucite, încep să bată al
treilea ş i-al patrulea.

Bat într-o dungă ?

Oamenii — pînă ş i copiii — au împietrit.

Numai în cele mai grele ceasuri de cumpă nă bat toate clopotele în felul acesta.

Ce nenorocire mare s-a petrecut?

— Mă ria sa Neagoe Basarab a închis ochii!...

Toţi cîţi se află în tîrg ori pe uliţe, ba pînă ş i prin case, au îngenun-chiat.

— Odihnească -se în pace, rostesc din inimă aproape toate buzele. A fost un domn bun. S-a îngrijit de multe ş i mai
cu seamă de cele sufleteş ti. Adîncul pă mîntului ni l-a cerut prea devreme. Mai avea încă destule de fă cut!

Slujitorii învelesc turlele cu ferestre ră sucite în pînză de mă tase neagră . Altă pînză va flutura aninată de turla cea
mare. Portalul va fi ş i el îndoliat.
în tă cerea cea mai deplină , oamenii îş i adună cele aduse spre vînzare ş i pleacă . Din trecere, azvîrl boabe de grîu ş i
stropesc pă mîntul cu vin.

Că lă reţi, în mîini cu suliţe ale că ror vîrfuri sînt aplecate în jos, zvîcnesc pe porţi ş i se aş tern pă mîntului în goana cea
mai mare.

Unul dintre aceş tia, un bă rbat tînă r, porneş te de la Curtea de Argeş spre Tismana.

Pisarul Evghenie se află în chilia lui. Au venit zorii ş i el, ostenit, abia a aţipit pe laviţa tare, acoperită numai cu o
cergă .

Sună clopotele în întreaga ţară . Au început să bată ş i la Tismana

— Slă vitul domn Neagoe s-a pristă vit!

Domnitorul a fost ctitor la Curtea de Argeş , Tîrgoviş te ş i în multe alte pă rţi din ţară . Mult s-a îngrijit ş i de românii
aflaţi sub stă pînirea stră ină , cum erau cei din Transilvania.*

La Tismana a început slujba pentru odihna sufletului să u. Lumînă rile sînt aprinse toate. ki t-.- -j"^!:.;

Numai că pitanul^ pierdut în gînduri, a ră mas în chilia sa. : > o

Ş i-a lă sat capul în palme, iar ochii ş i-i ţine închiş i.

Vlă duţ a nă vă lit în chilia bunicului:

— Teodosie! Ce se va-ntîmpla cu Teodosie? Dar cu doamna Mili-ţa-Despina? -i ! ^ '«

Bunicul îş i dezbră că liniş tit rantia. îş i pune în loc veş mintele ostă ş eş ti de că pitan al oastei mă riei sale Vlad.

Vlă duţ înţelege. Bunicul nu va mai fi de astă zi înainte pisarul Evghenie, aş a cum hotă rîse la începutul domniei lui
Neagoe.

Cele aş ternute pe paginile albe de el se odihnesc într-o învelitoare din piele cenuş ie, legată cu ş nur roş u, pecetluit
cu ceară .

Pana a fost aş ezată deasupra, ca lespedea pe o criptă . Cerneala de bozii a ră mas în că limară să se usuce.

Ar fi vrut să mai însemne cîte ceva. Degetele ş i mintea îi furnicau încă sub nevoia de a scrie. îş i dă seama însă că
nu mai e cu putinţă . Timpul de aş ternut slovele pe paginile albe s-a sfîrş it. Se va reîntoarce vremea însemnă rilor cu
sabia ş i-a sîngelui vă rsat.

Clopotele bat ş i glasuri groase ră sună :

— Doamne, miluieş te!...

Vlă duţ ş tie că bunicul nu mai crede în mila unui Dumnezeu, pe care-l socoteş te doar o deş artă închipuire a
oamenilor. Altminteri, repetă el întruna, n-ar fi atît de orb, surd ş i lipsit de milă tocmai faţă de aceia care i se
închinau cu osîrdie, care i-au ridicat cu mîinile lor harnice lă caş uri mîndre, l-au zugră vit în icoane luminos, senin ş i
drept ş i i-au cîntat armonioase cîntă ri de slavă .

Crede numai în hotă rîrea ş i curajul norodului celui mult oropsit ş i bun, hotă rîrea de a ră mîne neclintit pe pă mîntul
stră bun, de a-ş i apă ra vetrele, la nevoie chiar ş i cu preţul vieţii, crede în braţul să u de fier, aş a cît este de bă trîn, ş i
în sabia tă ioasă , cu mîner de argint, dă ruită lui de Vlad Ţ epeş . Sabia de care nu s-a despă rţit încă niciodată ş i pe
care va trebui totuş i, într-o zi, s-o încredinţeze cuiva. Cuiva, pe care-l va socoti cel mai vrednic.

Ochii i se opriră pe Vlă duţ. Dar Vlă duţ este încă un copil. Ca ş i Teodosie. N-a împlinit nici şaisprezece ani.

Ş i el însuş i nu împlinise nici ş aisprezece ani cînd a luat parte pentru întîia oară la lupte. Ei, numai că el se nă scuse
în furtună ! Ş i vînturile cele rele ş i duş mă noase îl izbiseră în piept de cînd s-a nă scut.

Ş i pe Vlă duţ, nu?

Ş i Vlă duţ fusese izbit în piept, ca ş i el, de cînd s-a nă scut.

Poate că ş i Vlă duţ...

Vlă duţ îl priveş te, la rîndu-i, pe bă trîn.

S-a ispră vit cu pisarul Evghenie. A redevenit că pitanul Ion.

Clopotele nu-ş i încetează dangă tul nici o clipă . Bat în dungă , la fel ca ş i la Curtea de Argeş , la fel ca în toate
bisericile din ţară . Ş i în multe din Transilvania ş i Moldova.

Glasurile, bă rbă teş ti, groase, cîntă :

— Doamne, miluieş te!... Primeş te-I pe robul tă u...

Aş a cîntau ş i cînd, în taină , l-au dus la locul de odihnă pe mă ria sa Vlad. Taina va fi dezvă luită , din ceea ce el a
însemnat,'numai după moartea sa. Cînd se va cunoaş te în amă nunt ş i diata.

Bă trînul că pitan pare acum un munte. Barba albă ca neaua îi acoperă pieptul. Ş i simţi că , sub postavul aspru,
braţele sale ascund o forţă care abia aş teaptă să se dezlă nţuie, să înfrunte ş i pe cel mai aprig vră jmaş .

Că pitanul se îndreaptă că tre peretele de ră să rit al chiliei. Acolo, pe aş ternutul de brocart roş u — smuls din însuş i
veş mîntul faimosului Ali-beg — atîrnă stră lucitoarea sabie primită de el în dar de la mă ria sa Vlad. Sabia pe care ş i
mă ria sa o primise de la Vlad Dracul, iar Vlad Dracul o moş tenise de la Mircea cel Bă trîn, care o primise de la
Basarab I — întemeietorul.

Din argintul ş i pietrele preţioase ce-i împodobesc mînerul ţîş nesc parcă jerbe stră lucitoare de flă că ri.

— Vlă duţ, eu trebuie să plec!

— la-mă ş i pe mine, bunicule!

Vocea bă iatului sunase rugă tor. Bunicul fusese sigur că Vlă duţ îl va urma, dar nu vrusese să -i ceară el acest lucru.
Aş tepta ca bă iatul să hotă rască de bună voie.

— Pune-ţi veş mîntul ostă ş esc ş i încinge-ţi armele!

— Cît ai clipi!

— Ş i înş euează caii!

Ochii bă iatului stră luceau ca niş te luceferi.

— Vlă duţ, ş tii unde e diata?

— Ş tiu, bunicule!

— Ş i însemnă rile?

— Ş i...

— Colo e pana. Să scrii tu mai departe ceea ce n-am mai avut vreme să însemn eu.

— Bine, bunicule!...

Pe tronul imperiului otoman — după Baiazid al ll-lea ş i Selim-Yavuz («cel Crud»), amîndoi otră viţi, pare-se de
proprii lor feciori, se urcase pe tron sultanul Soliman, numit mai tîrziu de turci «Kanunî» — «Legiuitorul», iar de
contemporanii să i europeni «Magnificul».

Acesta, tînă r, ambiţios ş i cultivat, îş i propusese ca, în primul rînd, să cucerească Belgradul ş i astfel să -ş i deschidă
drumul spre ţă rile Occidentului. în al doilea rînd, să pună mîna pe insula Rodos. Stă pînirea Rodosului îi asigura
libertatea de miş care pe mă ri. Ş i, în al treilea rînd, să preschimbe Ţ ara Românească în paş alîc turcesc.

Belgradul că zu. Insula Rodos va fi ş i ea predată curînd, după lupte grele ş i sîngeroase. Ş i ochii tînă rului sultan se
îndreptau de pe acum, mai aprig decît oricînd, spre Ţ ara Românească , unde fusese înscă unat Teodosie, tovară ş ul
de joacă ş i zburdă lnicii al lui Vlă duţ ş i-al Mă dă linei, sub ocrotirea unchiului să u, Preda, mare ban al Craiovei.

Chemaţi de Teodosie, că pitanul Ion ş i Vlă duţ sosiră într-un suflet.

Teodosie, neliniş tit, îmbră cat ostă ş eş te, îl îmbră ţiş ă pe Vlă duţ ş i vru să -i să rute mîna că pitanului, aş a cum
obiş nuia, uneori, înainte. Bă trînul nu primi.

— Fiţi bineveniţi! le gră i Teodosie. Am ajuns într-o mare cumpă nă . în jurul scaunului meu se îmbulzesc ori se bat
unii din urmaş ii Dă neş tilor, Dră culeş tilor ş i, de bună seamă , ai Craioveş tilor. Cunosc şi gîndurile lui Soliman. Ţ ara
se cutremură .
Bă iatul-domn zîmbi trist. Era neputincios în faţa acestei primejdii.

Se aflau în palatul domnesc din Bucureş ti. Aici lucrurile de preţ se strîngeau. încă perile ră mă seseră goale, la fel ş i
sala cea mare de primire, unde sfetnicii se adunaseră la ultimul sfat fă ră voievodul lor. Lui Teodosie îi ţinea locul
unchiul să u, marele ban Preda.

— Ş i cum doreş ti, mă ria ta, să te ajută m? îl întrebă că pitanul pe Teodosie.

— Nu-mi spune astfel, îl rugă tînă rul voievod. îmi eş ti ca un pă rinte — aş a cum i-ai fost, într-un anume fel, ş i
tată lui meu — iar pe Vlă duţ îl simt ca pe-un adevă rat frate. Cînd lucrurile se vor liniş ti, aş vrea să -mi fii învă ţă tor
în ale vitejiei ş i dreptă ţii. Iar pe Vlă duţ aş dori să mi-l pă strez mereu lîngă sufletul meu. Dintr-o dată însă , rogu-te,
că pitane, încearcă să aduni pe toţi cei care vor să -mi vină în sprijin. Ş i aş teaptă -mi chemarea!

— Vom chibzui ş i vom vedea ce este mai bine să facem, ră spunse Ion.

— Vlă duţ, să te-ntorci!

— Am să mă -ntorc!

— Mă dă lina ce face?

în glasul tînă rului voievod, Vlă duţ desluş i o undă de caldă duioş ie. Ş tia că ş i el o îndră gise. Cine nu ar fi îndră git-o
pe Mă dă lina? Dar mai ş tia că Teodosie nu l-ar fi întristat niciodată pe fratele lui ş i n-ar fi socotit-o altfel pe
Mă dă lina decît ca pe-o soră .

Se însera. Boierii nu-ş i sfîrş iseră sfatul. Dar lucrurile de preţ ale palatului se ş i încă rcaseră în că ruţe cu coviltir. Caii
erau scoş i din grajduri ş i înhă maţi ori înş euaţi.

Că pitanul ş i Vlă duţ, conduş i pînă la porţi de Teodosie, plecară .

Tînă rul voievod, încă tot numai un copil, palid ş i slab, aş a cum fusese ş i pă rintele să u, în hainele ostă ş eş ti cernite
ş i prea largi pe care le purta, îş i flutură în urma lor mîna albă cu degetele subţiri. Marele ban Preda ieş i din sala de
sfat. Fugi după el la porţi. îl certă ş i-l chemă înapoi în palatul pustiu, unde paş ii le ră sunară pe lespezi ca niş te cuie
bă tute într-un sicriu.

Cornul sună . Sună ş i cheamă :

— Veniţi! Vă aş teaptă că pitanul Ion!

Bă rbaţi viforoş i se adună . Se întocmesc pe cete sub privegherea lui Zâne. Meş teş ugarii le fă uresc arme. Ş i, în
puţină vreme, sînt gata de luptă .

Că pitanul Ion ş i Vlă duţ pornesc spre Piteş ti să -i adune ş i pe cei de-a-colo.

Tîrgul este acoperit sub ză padă , mohorît ş i fă ră suflarea obiş nuită .

Un meş teş ugar-armurier cu barba scurtă , neagră , ş i înveş mîntat în zeghe, îi vesteş te:

— Mehmed-beg ş i-a că lcat jură mîntul fă cut pe Coran! Astă zi ne-a venit de la Slatina ş tire.

Cu caii în spume, că pitanul Ion ş i Vlă duţ au ajuns la Slatina, unde Teodosie se retră sese împreună cu Preda.

Se nă pustesc spre casa domnească . Urcă pe scă ri. Totul este deş ert. Un bă trîn slujitor le iese înainte plîngînd.

— Unde este marele ban Preda?

— A că zut apă rîndu-l pe Teodosie ş i luptînd vitejeş te.

— Ş i Teodosie?

— Pe tînă rul nostru domn l-a tîrît Mehmed-beg peste Dună re, sub cu-vînt că vrea să -l ocrotească .

Iscoadele aduc vestea că Teodosie, dus peste Dună re de Mehmed-beg, ar fi fost ră pus miş eleş te ş i îngropat, pe
ascuns, într-o pă dure de arini.

Un rob al lui Mehmed-beg, care-l slujise pe Teodosie pînă în cele din urmă clipe, a povestit că bă iatul-domn
apucase să -i mai scrie lui Vlă duţ un ră vaş .

Ră vaş ul fusese gă sit ş i rupt de ucigaş i, dar robul îi cunoş tea cuprinsul. Teodosie i-l citise. Intre altele, îl ruga pe
Vlă duţ ş i Mă dă lina, fratele ş i sora lui de suflet, să -ş i reamintească uneori de el.

Aflînd cele ce se întîmplaseră , Vlă duţ îş i muş ca buzele să nu plîngă . îi venea să hohotească , să strige. Să rmanul
Teodosie! Ş i totul s-a petrecut atît de repede ş i de neaş teptat, încît nimeni nu i-a putut să ri în ajutor.

Simţea o aprigă nevoie s-o vadă cît de fugar pe Mă dă lina, să -i povestească ş i ei despre Teodosie ş i ultimele lui
gînduri.

Le împă rtă ş i această dorinţă bunicului să u ş i că pitanului Badea care, în acele zile, se gă sea ală turi de Ion.

— Du-te ş i-o vezi, fu de- pă rere că pitanul Badea. Mai ales că doresc ş i eu să aflu ce s-a mai petrecut pe-acasă
între timp.

— Să plece, dar să se înapoieze cît se poate de repede! hotă rî că pitanul Ion.

Peste mesteceni a zburat primă vara cu aripi uş oare ca fulgul, presă rînd argint. Frunzuliţele stră lucesc ca ş i cum ar
fi de gheaţă . Tînă r ş i ş ă galnic, vîntul adie. Calul tropoteş te domol prin pietriş ul de pe marginea rîului. Privighetorile
cîntă . Unde cîntă oare mai frumos în lume privighetorile decît pe malul Oltului?

Că lă reţul, luminat de lună , se oglindeş te în apă .

S-a oprit.
La Cozia a bă tut toaca pentru miezul nopţii.

Sunetele mă runte ş i dese, ca de ciocă nitoare, sînt purtate de ecou pe deasupra apei.

Să meargă mai departe, sau nu?

Purtă torii de ş tiri rele nu obiş nuiesc, decît prea arareori, să sosească noaptea.

Noaptea o veste tristă este de zece ori mai dureroasă decît în faptul zilei.

Mă dă lina se va speria. Nu-ş i va putea stă pîni lacrimile.

Ş i ce va face pînă la revă rsatul zorilor?

Cunoş tea o poieniţă fermecată . împreună cu Teodosie ş i Mă dă lina petrecuse uneori acolo ceasuri întregi, vorbind,
glumind, rîzînd sau cîntînd, pînă cînd soţia sau mama că pitanului Badea trimiteau un slujitor să -i cheme la masă .

Pînă la ziuă mai sînt cîteva ceasuri bune.

Descă lecă ş i, cu bidiviul de dîrlogi, se îndreptă spre poiană .

Acesta necheză prelung ş i duios de parcă l-ar fi întrebat:

«Unde mă duci, stă pîne?»

— Mergem, dar nu acum imediat, la Mă dă lina, îi ş opti Vlă duţ.

Gîndul că o va întîlni, îi va vorbi, îl fă cea parcă să plutească .

Cu ochii minţii vedea tot ce urma să se întîmple. Ea va ieş i în pridvor ş i, cînd îl va ză ri, va alerga în întîmpinarea lui.
Auzea cîntecul dulce al paş ilor pe nisip, micul ţipă t de bucurie. îi asculta cuvintele, mirarea, îi simţea palma în
palma lui, ş i tresă rea cînd ea îi mîngîia cu degetele delicate obrazul.

Soţia că pitanului Badea îl va pofti în casă . Mă dă lina va aduce apă proaspă tă ş i rece, din fîntîna de sub plop, să se
spele. între timp, bucatele vor începe să sfîrîie ş i să aromească . Iar mama că pitanului va coborî în beci să aducă o
cană cu vin roş u, spumos, de Dră gă ş ani.

Apoi... apoi... va veni clipa cea grea, cînd va fi nevoit să înceapă a povesti cele întîmplate pe tă rîmul lui Soliman.

Nici el însuş i nu ş tia dacă , povestind, va izbuti să -ş i stă pînească lacrimile. Dar Mă dă lina? Ce va face ş i va spune
Mă dă lina?

Mă dă lina — ca ş i Vlă duţ ş i toţi ai casei — ş tia că Teodosie o îndră gise. Ş i, dacă n-ar fi fost la mijloc Vlă duţ,
Teodosie n-ar fi ş ovă it s-o ceară de soţie.
Numai că Teodosie avea o fire aleasă . Vă zuse cît erau de legaţi unul de celă lalt, Mă dă lina ş i , Vlă duţ. Ş i cu toate
că era fiul stă pînitorului ţă rii ş i moş tenitorul să u, nu depă ş ise niciodată acea margine care se cere în purtarea unui
bă iat faţă de o fată . Ş i se ară tase faţă de amîndoi un prieten cinstit.

Acum Teodosie ză cea în mormînt, ş i el, Vlă duţ, venise să -i aducă Mă -dă linei cele din urmă cuvinte ale sale.

Deodată , Vlă duţ îş i dă du seama că pricina pentru care venise pînă aici nu erau dragostea ş i viaţa, ci moartea.
îngrozitoarea moarte ce le ră pise amîndurora pe fratele de suflet.

Se dojeni cu asprime că îş i îngă duise să se gîndească la Mă dă lina altfel decît cugetase la ea Teodosie cu puţin
înaintea morţii.

Mai era mult pînă dimineaţa? Stelele se roteau încet, sau cel puţin astfel i se pă rea lui.

Mireasma florilor ş i a buruienilor umezite de rouă era toropitoare. în jur se cerneau lin aburii albaş tri ai lunii.

îş i clă tină alene fruntea ostenită după o îndelungată goană că lare ş i aţipi.

Cînd se trezi, dimineaţa aurise de mult pă durea. Să ri ca ars. Se întoarse la rîu. Se aplecă de pe mal, îş i vîrî în apă
capul. Ş i-I clă ti de mai multe ori.

Nu era de ajuns. îş i azvîrli de pe el hainele ş i îş i dă du drumul în Olt.

Ră corit, împrospă tat, cu hainele scuturate de praf, încă leca ş i porni, voios, spre locuinţa că pitanului Badea.

Tră gea în piept aerul rece. Calul sforă ia ş i dă dea, dornic de goană , din cap, zburlindu-ş i coama.

Calul acesta murg îl primise în dar de la Teodosie, cu prilejul uneia din ultimele lor întîlniri.

Se numea Fulger.

— Fulger, mai repede!

Calul îş i îndesi pasul la trap.

înaintea lui, ca un puternic meterez natural, se ridica dealul. Pe deal înflorea livada de meri ş i viş ini, de unde
adesea, laolaltă , vara, culeseseră fructe. o

Dincolo de deal era curtea. în curte, lipită de curmă tura din dreapta dealului, se înă lţa casa.

— Mă dă lina!... Mă dă lina!... nu se putu stă pîni ş i cîntă .

Calul îş i ciuli urechile. Vru să pornească în galop.

«Hai să te duc mai repede, stă pîne!»

Vlă duţ îl opri. Urcuş ul era greu.

Ajunse pe culmea dealului.

Sîngele îi îngheţă . Casele, gardul cu întă rituri, staulul ş i grajdul fuseseră arse. Grinzi că zute, scrum, pietre înnegrite
se vedeau risipite peste tot. Vitele, caii pieriseră . Numai un cîine că runt, lă ţos, despre care ş tia că se numeş te
Lă buş , mai ră tă cea fă ră rost prin ceea ce fusese înainte curtea.

în picioare nu mai era decît o înjghebă tură din scînduri, ră zimată cu

trunchi negeluiţi de fagi ş i stejari, în apropierea fîntînii.

Dintr-un coş încropit cine ş tie cum în acoperiş se ridica o ş uviţă cenuş ie de fum

— Mă dă lina!

Gîndul îl stră punse ca un cuţit: «Turcii! l-au ucis pe toţi?»

Lă să frîul calului liber. Acesta ţîş ni, pe voia lui, în galop.

în cîteva clipe fu jos.

— Mă dă lina!

Strigase atît de puternic, încît Lă buş se sperie. Hă mă i. îş i dete însă repede seama cine era ş i cu ce gînduri sosise ş i
începu să se gudure

— Unde-i Mă dă lina?

Lă buş continua să dea vesel din coadă . Alergă în trap, ca un mînz, cu capul sus, neîncetînd să dea din coadă , spre
uş a colibei.

— Aici?

Aerul dimineţii, în mijlocul pă durilor din apropierea Oltului, se soarbe ca un vin tare. Dar fumul ce se ridica pe coş îl
fă cea puţin înţepă tor.

Devreme ce ieş ea fum, locuia acolo cineva. Dar de ce nu ieş ea nimeni?

Ba da! Uş a se deschide scîrţîind. lese.

EA.

Mă dă lina!
Întîrziase, pierdută , ameţită , numai cît să -ş i privească obrazul în oglinda apei din doniţă ş i să -ş i netezească puţin
pă rul.

— Vlă duţ! Fata i se repezi la piept. Vezi! Ş tii...

— Mama? Bunica?

— Numai bunica... Am îngropat-o la marginea pă durii. N-a putut îndura. Fuseseră locul ş i casele ei de zestre.
Mama e plecată cu treburi la Cozia. Eu gospodă resc.

— Ş i-aici ce-a fost?

— Au nă vă lit cetele turceş ti. Noi, cînd am auzit că vin, am fugit ş i ne-am ascuns în pă dure, urmă fata. Nu ni s-a
întîmplat nimic. Numai bunica... era bolnavă ş i, cînd ne-am întors... ş i-a vă zut casa ş i acareturile arse, vitele ş i caii
luaţi, atît s-a întristat ş i-a plîns... Nu uita că aici s-a mă ritat... ş i-a tră it mulţumită cu bunicul... ş i i-a nă scut copiii.

— în ţară ai auzit ce e?

— Am auzit.

— Numai sînge ş i foc. Mulţi se strîng în jurul bunicului. Au încredere în cuvîntul lui. Vor urma pe cine va hotă rî el.
Iar tată l tă u este ală turi de bunicul... Vă trimite să nă tate ş i vă doreş te puterea de-a ră bda totul pînă la întoarcerea
lui...

— Puteri vom avea...

Fata i se-pă rea lui Vlă duţ mai frumoasă decît oricînd.

Glasul ei, mă car că povestise lucruri triste, îi venea la ureche mai duios decît ş opotul blînd al frunzelor într-o
noapte de vară .

— Mă dă lina!...

începu acum ş i el să -i spună cele ce se petrecuseră cu Teodosie.

Fetei i se umplură ochii de lacrimi.

— Teodosie a fost ucis? El, care era menit încă din leagă n să fie voievod, a avut un asemenea sfîrş it? Ş i doamna
Miliţa-Despina?

— Se spune de că tre unii că s-ar fi adă postit în Transilvania. Iar alţii susţin că s-ar afla la Stambul... Dar unde o fi
anume sigur nu se cunoaş te...

Mama Mă dă linei nu se întorsese. Vlă duţ trebui să plece. Fulger bă tea, neră bdă tor, din copite.
Mehmed-beg, după ce pusese la cale ră punerea lui Teodosie — pe care se prefă cuse că -1 susţine — ş i sporise
dezordinea prin atacurile, uciderile ş i jafurile sale. fugise să se azvîrle la picioarele sultanului.

Soliman era în acea vreme preocupat de izgonirea cavalerilor loaniţi ş i luarea în deplină stă pînire a insulei Rodos.
Acolo voia să întemeieze o bază de ră zboi puternică , de unde să poată supraveghea navigaţia atît în Egeea, cît ş i
în Mediterana. Aş a încît l-a primit pe Mehmed-beg în tabă ra militară unde se gă sea.

Mehmed-beg nu-l cunoscuse prea bine pe Soliman, deoarece nu luase parte la înscă unarea lui. Dar, cum era
deosebit de ş iret, i se înfă ţiş ă sultanului cu cea mai mare umilinţă . îi să rută poala veş mîntului. îl asigură că nu are
nimic mai sfînt pe lume în afară de lumină ţia sa sultanul. Ş i-i povesti că în Ţ ara Românească domneş te haosul, din
pricină că prea mulţi rîvnesc scaunul moş tenit de Teodosie.

— A venit clipa, continuă el, să -i facem pe valahi să înţeleagă că nu există fericire mai mare decît aceea de a
îmbră ţiş a dreapta credinţă mahomedană ş i a sluji ca sclavi înaltei Porţi...

Soliman zîmbi batjocoritor:

— Ş tiam că , uneori, în ţă rile creş tine, te dai drept fiu de domnitor valah... cu toate că , de fapt, ai avut doar o
mamă de neam bun, pe care tată l tă u ş i-a adus-o ca roabă din Valahia...

Mehmed-beg, prins cu minciuna, se înroş i.

— lartă -mă , lumină ţia ta, zise. Ce să fac? Ca să -i pot amă gi mai uş or pe ghiauri. Spun ş i eu... Mă ruş inez însă de
orice pică tură de sînge valah care-mi curge prin vine.

— Să nu te ruş inezi. îi ură sc pe valahi fiindcă , deş i un popor mic, nu vor să se supună nimă nui. Ş i, mai ales, nu vor
să mi se supună mie, care voi fi, oricum, pînă la urmă , stă pînul lumii. Sînt bucuros să -i calc în picioare ş i să -i
robesc. Dar îi admir pentru dîrzenia lor în a-ş i apă ra pă mîntul unde s-au nă scut ş i voinţa de a nu se pleca în faţa
altor neamuri care le urzesc nimicirea.

Soliman era, la vremea aceea cînd Mehmed-beg i se înfă ţiş ase, un tînă r de vreo 27 de ani, cu o frunte lată , nasul
uş or acvilin, gîtul subţire ş i o barbă neagră . Purta un veş mînt lung pînă la pă mînt, din brocart verde, deasupra
că ruia îmbră case un anteriu roş u, îmblă nit cu soboli. Turbanul îi era alb ş i cu un gurgui în vîrf, de care era prinsă o
pană de vultur. Ş edea pe-un jîlţ uriaş , cu braţele ş i picioarele de aur, înconjurat de sfetnicii să i turci ş i stră ini: un
persan, un arab ş i un italian.

Mehmed se gîndi bine la ceea ce mai avea de gînd să scoată din gură . Cuvintele sultanului de admiraţie pentru
valahi îl cam puseseră în încurcă tură .

Tuş i, se ş terse de sudoare pe frunte ş i pe bă rbia lată , se hotă rî ş i rosti:

— Pentru folosul împă ră ţiei otomane îl rog pe preaputernicul padiş ah să -mi dea mie domnia în Ţ ara Românească .
Norodul însuş i mă cere, minţi el, ca pacificator, ş tiind că am în mine ş i sînge valah...

— Sînge de care te ruş inai mai adineauri, mormă i Soliman.

Mehmed înghiţi o îmbucă tură amară , nevă zută , în vreme ce sultanul se mi-l dai, sînt încredinţat că -l vom birui pe
Mehmed-beg. Dar mai întîi hai să -i gonim pe noii dregă tori otomani. Să piară de pe acest pă mînt ş i să -mînţa, ş i
numele lor.

Craioveş tii s-au adunat ş i ei în mînă stirea Bistriţa. Sfatul lor îl conduce bă trînul că lugă r Pahomie, fostul mare ban
Barbu. Că lugă rit de curînd, acesta că lă uzeş te, totuş i, mai departe destinele familiei. în dreapta lui se află noul mare
ban, al doilea Pîrvu, fratele ră posatului Neagoe domnul. Ş i-n stînga, un vechi chip cunoscut, că lugă rul care-i
învinuise mincinos, la îndemnul lui Mehmed-beg ş i din porunca lui Danciu, pe că pitanul Ion ş i pe Zâne, în faţa
cavalerilor loaniţi, ş i-al că rui nume este Filotie.

— Am fost mereu, în anii de după Vlad Ţ epeş încoace, de pă rerea că îngă duinţa otomanilor este mai bună ca
duş mă nia lor, rosti pentru început Pahomie. Dar iată că — fiind mereu ză dă rîtă de unii ca Mihnea cel Ră u sau
Vlad cel Tînă r, fă ră să -l mai amintim pe că pitanul Ion — Poarta ş i-a pierdut încrederea în noi.

în trapeza mînă stirii Bistriţa unde are loc întîlnirea, glasul că lugă rului Pahomie ră sună cu tă rie. Nimeni nu mai
ră suflă . Toţi sînt numai ochi ş i urechi.

Prin geamurile înalte ş i înguste de sus lumina curge în pîraie de aur.

Bă trînul reaminteş te ceea ce ş tiu toţi, ş i-anume că Soliman i-a îngă duit lui Mehmed-beg să se cocoţeze în scaunul
domnesc. Iar acesta i-a fă gă duit că boierii valahi vor fi înlocuiţi toţ i cu dregă tori otomani ş i că mai devreme sau
mai tîrziu Ţ ara Românească va deveni paş alîc.

— Ş i ce-avem acum de fă cut? întreabă al doilea Pîrvu.

De fiecare dată cînd îş i miş că larg braţele, mînecile rantiei că lugă rului Pahomie par aripile în zbor ale unei mari
pă să ri negre.

— Trebuie, dintr-o dată , să -l sprijinim ş i noi pe Radu, hotă ră ş te el. îi vom trimite deci o mare ceată de oş teni de
pe moş iile noastre, arme ş i bani, ca să -l învingă pe Mehmed ş i să -l izgonească din ţară . Mă car că nici aş a
primejdia nu se va sfîrş i.

— Ş i ceata cine-o va conduce? întreabă al doilea Pîrvu, încredinţat că această cinste îi va reveni lui

— Că lugă rul-oş tean Filotie! ră spunde bă trînul. Sultanul nu trebuie să afle că ş i noi ne-am ridicat, de astă dată ,
împotriva lui.

Dregă torii otomani ai lui Mehmed-beg ş i ienicerii lor, unii desculţi? alţii descinş i ori cu veşmintele sfîş iate, au fost
puş i pe goană de oş tenii lui Radu, cetaş i ş i ţă rani, cu biciuş ti, bîte, furci ş i securi.

Mînia oş tenilor domneş ti ş i a ţă ranilor este fă ră margini. Ş i capetele celor ce se vruseseră stă pîni în oraş ele ş i
satele ţă rii cad ca nucile toamna.

Turcii au plecat ş i de data aceasta din ţară . Cele din urmă că ruţe se încarcă pe coră bii, la Dună re.

— Mehmed-beg a fugit! îl vesteş te Vlă duţ pe Ion.

— Nu vă veseliţi, ră spunde gînditor că pitanul. A fugit, dar se va întoarce curînd cu o oaste mai bine înarmată ş i
mai mare.

Sfîrş it de primă vară tîrzie. Pe cîmpii, ţă ranii — ş i mai ales femeile, deoarece bă rbaţii,cei mai mulţi sînt plecaţi la
oaste — muncesc cîmpul, livezile ş i viile.

Vor apuca să mai strîngă roada? Cine poate ş ti?...

Cîmpiile, livezile ş i viile nu ie pot lă sa însă nemuncite, orice-ar fi sa se întîmple ş i oricîte nenorociri s-ar abate.

Aş a-i era dat în anii aceia ţă ranului. Să trudească necontenit, să are ş i să semene, dar cîteodată să nu culeagă
decît cenuş ă .

Oastea lui Radu de la Afumaţi, tînă rul ş i viteazul voievod, în rînduri regulate ş i bine instruite, este gata de luptă ş i-i
aş teaptă pe turci.

Aici, în faţă , sînt cetaş ii că pitanului Ion. Numai vederea acestui atît de bă trîn ş i cunoscut oş tean — cu barba albă
pînă mai jos de brîu, chivă ră de oţel, platoş ă lată ş i în mîna dreaptă cu vestita lui sabie stră lucitoare, despre care
toţi ş tiu că i-a fost dă ruită de Ţ epeş în ceasul morţii — ş i-l în-spă imîntă pe duş man. în stînga lui se află devotatul
Zâne, cu umerii cît niş te dealuri ş i faţa aspră , înnegurată . Este atît de înnegurată , fiindcă o altă ceată se vede a fi
aceea trimisă de Craioveş ti, avîndu-l în fruntea ei pe Filotie, că lugă rul oş tean de la Bistriţa. Iar datoria ce-o are faţă
de-acesta, după întîlnirea din insula Rodos, n-a ajuns încă să i-o plă tească .

Cetele ţă ră neş ti sînt, bineînţeles, cele mai multe. Ş i-acestora li se adaugă ş i alte ajutoare.

Stră jerii de la Dună re l-au vestit pe domnitor că Mehmed-beg, paş a de Nicopole, cu paş a de Vidin, Bali-beg, ş i alţi
comandanţi turci au ş i început să -ş i reverse din nou puhoaiele spre Ţ ara Românească .

— Să vină !

Tînă rul voievod Radu i-l aminteş te că pitanului Ion, pînă ş i prin ţinuta sa, tot mai mult pe marele Vlad.

La fel, în ajunul orică rei lupte, se înviora.

Ochii să i vultureş ti că pă tau o stră lucire ciudată . Glasul îi devenea mai plin. Miş că rile mai iuţi. Parcă se înă lţa. Ş i
oastea se contopea în acelaş i cuget cu el.

Radu trecu pe dinaintea cetelor. Oş tenii tresaltă .

Se ş tie că Radu nu face parte dintre acei conducă tori de oaste care se pricep numai să dea porunci, el însuş i
ră mînînd în locurile cele mai bine apă rate, pentru ca de-acolo, la ceas de cumpă nă , să se poată întoarce ş i să
scape cu viaţă .

„Ci, dimpotrivă , Radu, pe toată vremea bă tă liei, nu stă decît în faţă ori în mijlocul oastei, unde-i lupta mai grea ş i
vră jmaş ul mai aprig. Pe el nu-l înfricoş ează nici mă rimea imperiului otoman, nici numă rul oş tenilor duş mani ş i nici
biruinţele lor trecute. Ş i-asemeni marelui Vlad, cu o oş tire mică , este gata să -nfrunte, pentru dreptatea ţă rii, o
armată oricît ar fi de mare ş i bine înarmată .

Voievodul Transilvaniei, braş ovenii, sibienii ş i regele Ungariei i-au ascultat cuvîntul prin care ară ta că înfrîngerea
Ţ ă rii Româneş ti ar avea drept urmare ş i nimicirea lor. Ş i i-au trimis, cu mare grabă , o seamă de oş teni.

Asta mai ales fiindcă atît regele Ungariei cît ş i voievodul Transilvaniei, braş ovenii ş i sibienii ş tiu că , în bă tă liile care
au avut loc, cu prilejul trecutelor nă vă liri, Radu i-a biruit pe turci la Gubavi, Ş tefeni pe Neajlov, Clejani ş i în alte
pă rţi.

Va birui ş i-acum!

Cei doi paş i: Mehmed-beg ş i Bali-beg — sub conducerea celui dintîi — au trecut Dună rea cu oastea. Ş i au pornit
în marş .

Pă mîntul se cutremura iar sub trecerea ienicerilor, a spahiilor ş i-a achingiilor, a că ruţelor încă rcate cu arme ş i-a
tunurilor.

Flamurile cu semiluna ş i tuiurile flutură .

Tumbelechiurile bat. Trîmbiţele sună .

«Feriţi-vă , intraţi în pă mînt, ascundeţi-vă în gă urile ş oarecilor din faţa acestei prea puternice oş ti, de nu vreţi să
pieriţi pînă la unul», spun trîmbiţele otomane.

Animalele, speriate de zgomotul armelor ş i duduitul roţilor, de ţipetele trîmbiţelor ş i de bă taia tumbelechiurilor,
pier ca luate de vînt.

«Ascultaţi porunca noastră ş i azvîrliţi-vă de bună voie la picioarele slă -vitului Mehmed-beg.»

Spaima l-ar fi cuprins pe oricine. Niciodată pînă azi, Mehmed-beg nu s-a nă pustit cu atîta putere asupra vreunui
tă rîm. Niciodată n-a fost mai îndîrjit.

Radu-voievod ascultă ş i el prevestirile trîmbiţelor. Ascultă duduitul roţilor, zgomotul armelor, tropotul cailor ş i
vuietul ca de mare înfuriată stîrnit de paş ii ienicerilor.

Fruntea lui este senină . Inima-i bate sub platoş ă mai tare, dar nu de teamă , ci de neră bdare.

Flamura sa, purtată de Vlă duţ, fîlfîie în vînt.

— Să ţii flamura Ţ ă rii Româneş ti sus, cît mai sus, în timpul bă tă liei, s-o vadă fiecare oş tean din întreg cîmpul, îl
sfă tuieş te că pitanul.

— Aş a am s-o ţin, bunicule!

Potrivit planului întocmit de voievod, întîiele ciocniri au loc la Piaţa ş i în Alimă neş ti. Ciocnirile acestea au însă numai
rostul de a atrage oş tile otomane că tre satul Grumazi.

Aici, pe apa Teleormanului, e o cîmpie largă , uş or înconjurată de rîu ş i stră juită în spate de o pă dure întinsă ş i
deasă .

Mehmed-beg ş i Bali-beg — cu o oaste adunată din ş apte sangiacaturi, formată numai din trupe alese, una ş i una
— au fă cut planul să prindă pe-destrimea lui Radu ca într-un cleş te. Să lovească din coastă , cu achingiii.
că lă rimea. Să le spintece pe amîndouă ş i să le fă râmiţeze cu tunurile

Socoteala fă cută de ei acasă este însă una, ş i ceea ce se întîmplă pe cîmpia Grumazilor este alta.

îndată ce oş tile apar la cotitura rîului ş i încep să intre în vad, bă trînul că pitan Ion, ivindu-se din pă dure cu cetaş ii
lui, le ţîş neş te în faţă . Lupta se dă piept la piept, în apă .

Rînduiala pe care Mehmed-beg ţinuse s-o pă streze, pînă ce tunurile vor începe să tragă , se strică imediat.

Bă tă lia s-a înteţit. Mulţi ieniceri s-au înecat, dar achingiii pricinuiesc destulă pagubă nu numai cetelor ţă ră neş ti, ci
ş i oş tenilor sibieni ş i, mai ales, braş ovenilor.

Nă vă lesc spahiii. Sînt însă întîmpinaţi dintr-o parte de că pitanul Badea ş i dintr-alta de cetele transilvă nenilor.
împinş i într-o latură . Iar cînd tunurile încep să tragă nimeresc tocmai în ei. Pră pă dul este dintre cele mai mari.

Acum au pornit achingiii. Ar trebui să fie opriţi de Filotie. Acesta pare să ş ovă ie ş i face cu cetele lui un ocol. îl face
dinadins, gîndeş te Radu, cu ţelul de a-i încercui! Ocolul duce la foarte multe pierderi de vieţi din cetele ţă ră neş ti.

Filotie n-a fă cut ocolul degeaba. Oş tenii din cetele Craioveş tilor au pă truns cu temei în mijlocul achingiilor ş i-a
venit vremea ca aceş tia să -ş i ră rească rîndurile. Că lugă rul-oş tean se pricepe de minune să mînuiască lancea. Iar
cetele conduse de el ş i Zâne înfruntă de astă dată acelaş i duş man. Cam în aceiaş i timp, izbiţi de să geţile
achingiilor care au început să se retragă , cad unul în apropiere de celă lalt.

— Ai scă pat de pedeapsa mea, că lugă re, rosteş te Zâne înainte de a-ş i închide ochii, ţinîndu-ş i încă încleş tată
barda cu care fă cuse în jurul să u pustiu. Cu barda asta gîndeam să te dobor după sfîrş itul bă tă liei. Ai vrut cîndva
să ne ră pui pe că pitanul Ion ş i pe mine.

— Porunca venise de la Poartă , horcă ie că lugă rul. Dumnezeu să mă ierte că le-am împlinit voia...

— Nu cred că va putea, scrîş neş te înfundat Zâne.

— lartă -mă cel puţin domnia ta...

— Nu..,

Radu e peste tot. Goneş te cu calul spre pă dure ş i-i reîntoarce pe braş ovenii risipiţi la luptă . Se îndreaptă iară ş i
spre rîu, unde-i ajută pe cetaş i. Ş i încetul cu încetul se apropie amiaza. Se ră zboiesc din zori, dar sorţii sînt încă
nedeciş i.
Lupia se dă fă ră pic de ră gaz. Ş i unde este domnul se înalţă ş i flamura Ţ ă rii Româneş ti ţinută sus de tot, de
Vlă duţ, aş a cum îl rugase că pitanul.

Oş tenii domnului, cetele ţă ră neş ti, voinicii că pitanului Ion ş i ceilalţi luptă tori cată mereu spre flamură . Ş i cît vă d
vulturul cu aripile întinse plutind* avînd în dreapta soarele ş i-n stînga luna, ş tiu că voievodul lor e teafă r ş i poartă
mai departe bă tă lia cu spor.

Tunurile turceş ti s-au împotmolit în vad ş i se scufundă vă zînd cu ochii.

Trupuri ienicereş ti plutesc tot mai multe pe apă . Iar achingiii sînt tot mai împuţinaţi de oamenii că pitanului Badea
ş i de transilvă neni.

Cel mai mare pră pă d face sabia cu mîner de argint, împodobită cu nestemate, primită în dar de că pitanul Ion de la
Ţ epeş .

Bă trînul este unul dintre acei voinici de poveste care nu ş tiu ce-i osteneala. Ca ş i odinioară voievodul lui, pare un
muncitor în lan, trudindu-se cu hă rnicie să -ş i ispră vească seceratul.

în minte, îi apare în aceste clipe, ca ş i altă dată în vis, mă ria sa Vlad.

«Ioane! îi spune voievodul. Eş ti la fel de voinic ca atunci cînd ai înfruntat la Comana, pentru mine, pe ienicerii lui
Hamza, tot paş ă de Nicopole ca ş i Mehmed-beg!» s> >3 i ; i: . ,

«Oho! rîde Ion. Dar yoinicia ş tii bine că nu-mi vine decît de-acolo că stă pînesc sabia ce mi-ai dă ruit-o mă ria ta!»

«Ai meritat-o din plin, mare ban de Tismana Ion. Numai că , pe cît ai fost de viteaz, pe-atît nu ţi-ai dorit niciodată
mă riri. Puteai s-ajungi domn...»

«Am ră mas pă stră torul diatei. în numele ei am luptat ş i i-am îndemnat ş i pe alţii să lupte. A fost cea mai
însemnată ră splată ...»

«Bunul meu fiu Ion!... Dar ş tii că , în curînd, îţi vei aduce pă mîntului stră bun obolul pe care-l dă m toţi, mai devreme
sau mai tîrziu?»

«Ş tiu, ş i nu mă -nspă imînt. De la mă ria ta am aflat că nu e moarte mai frumoasă decît aceea de-a că dea pe cîmpul
de luptă , cu faţa la duş man, pentru dă inuirea libertă ţii neamului tă u».

«Acum ia aminte, Ion!...»

O să geată i se înfipse în spate. Dar cîte să geţi nu-l loviseră în viaţă ?

Mehmed-beg ş i Bali-beg îş i întorseseră caii, în clipa cînd că pitanul Ion îş i croia pîrtie spre ei. Iar un spahiu, dorind
să -i apere, îl ţintise.

Pedeş trii fuseseră nimiciţi sau luaţi prinş i. Numai puţini spahii ş i achingii, cîţi izbutiseră să mai scape cu viaţă ,
fugeau din ră sputeri.
Că lă reţii lui Radu îi urmă reau.

Ajunş i la Dună re, că pitanul Ion l-a că utat între fugari pe Mehmed-beg Acesta, înfricoş at, le-a strigat otomanilor:

— Nu vă puteţi apropia de el. Mă car că e ră nit. Ră puneţi-I de la depă rtare...

Din toate pă rţile otomanii au azvîrlit suliţe ş i lă nci. O lance l-a lovit în braţul drept. Sabia sta să -i cadă .

Cetaş ii s-au repezit să -l ajute.

— Daţi-mi sabia în mîna stîngă ! a poruncit.

Cu sabia în mîna stîngă , aş a greu ră nit cum era, s-a avîntat în bă tă lie, fă cînd iară ş i pustiu în jurul lui.

— Luptă încă ! ră cneau spahiii. Se ş tie despre el că -i diavolul, Ş eitan... Scă paţi, dacă puteţi...

Bă trînul a că zut. Cîţiva dintre cei mai apropiaţi lui l-au înconjurat, încercînd să -i dea îngrijiri şi să -l oblojească , dar
el i-a oprit cu o miş care a capului.

Pă stra încă sabia, l-a întins-o, cu mîna stîngă , lui Vlă duţ.

— Primeş te-o! i-a spus. Luptă în locul meu.

Vlă duţ, înlă cră mat, ş ovă ia.

— la-ţi sabia! Ridică flamura. Biruinţele de la Grumazi ş i de pe malul Dună rii vor ră mîne de-a pururi neuitate. Sînt
Rovinele ş i Vasluiul lui Radu... Urmează -I cu credinţă pînă la cap...

Tocmai se apropia, ca un vifor, o nouă ceată de că lă reţi. Era aceea a bă ieţilor din Tismana. Dar, luînd mai bine
seama, Vlă duţ a vă zut că între flă că i se aflau ş i numeroase fete, îmbră cate ostă ş eş te, în frunte cu Mă dă lina.

Vîrstnici ş i tineri, bă ieţii şi fetele, conduş i de Radu, urmînd flamura ţinută sus de Vlă duţ, l-au urmă rit pe Mehmed-
beg pînă pe ţă rmul celă lalt. Ş i încă două înfrîngeri nimicitoare au mai îndurat otomanii. Una lîngă Nicopole. Ş i alta
la Ş iş tov.

Se povesteş te că , de pe urma ră nilor primite ş i-a spaimei îndurate atunci, i s-ar fi ş i tras, mai tîrziu, lui Mehmed-
beg moartea. ^

Bă trînul că pitan s-a stins avînd încă pe buze ultimele cuvinte ale diatei:

«Vră jmaş ii vor veni iar ş i iar. înfruntaţi-i fă ră teamă de moarte, ca ţara să tră iască în veci.»

SFÎRŞ IT

1
Agă — ofiţer superior turc.

2
Coranul — culegere de legende şi învă ţă turi orientale, socotită drept cartea sfîntă a musulmanilor.
3
Halebarda era o suliţă lungă de lemn, cu vîrful de metal, avînd într-o parte un tă iş în formă de bardă şi în cealaltă un fel de cîrlig.

4
în limba turcă «Rum eli» înseamnă «ţara grecilor»

5
Galipoli, important oraş pe malul european ai Dardanelelor, cucerit de turci în anul 1354 ş i numit de ei Ghelibolu.

6
«Dusturname» — cronică poem, închinată marelui vizir şi conducă tor al avangardei lui Mahomed în campania din 1462. Traducere de Mihail
Guboglu şi Mustafa Mehmet.

7
Mare creaţie a unui sultan poet, pe nume Veled (mort în 1312).

8
Ofiţeri otomani de rang mijlociu.

9
Că lă reţi de pradă .

10
Mînă stire mai mică , subordonată alteia mai mari, în cazul de faţă fiind însă vorba de-o mînă stire-şcoală sîrbească de cîntă reţi bisericeşti. \

11
Steaguri turceşti alcă tuite din cîte două sau trei cozi albe de cal, atîrnate, de cîte o lance, cu semilună în vîrf.

12
Fanfară otomană .

13
De înmormîntare.

14
Sau, cum s-a socotit mai tîrziu, 1462.

15
Halat stră lucitor.

16
Valahia — Ţ ara Românească .

17
Han.

18
Să rbă toare populară , bogată în tradiţii. Are loc la 24 iunie.

19
.Mitra papală , formată din trei coroane suprapuse

20
Că lă reţi moldoveni de elită .

21
Garda personală a regelui Matei.

22
1467.

23
Oşteni din garda personală a domnului.

24
Trupe pedestre bine instruite.

25
Tunurile mici.

26
Mă ciucă scurtă , îmbră cată în argint şi bă tută în nestemate, ce se da, ca semn al puterii, de că tre sultan, domnitorilor supuşi lui, odată cu sabia,
tuiul şi calul împă ră tesc.
27
Aşternuturi care se puneau sub şa.

28
Perechi de tobe mici, de metal.

29
Steag verde, cu semiluna în vîrf, pe care domnitorii supuşi turcilor îl primeau cu prilejul înscă ună rii lor.

30
De obicei, o rudă apropiată a mirelui, care se îngrijeşte de împlinirea întocmai a datinilor nunţii.

31
Craioveştii, avînd dreptul de a pă stra pentru familia lor marea bă nie de la Craiova, cea mai însemnată dregă torie a ţă rii, mai erau numiţi şi
„banoveţi".

32
Comunitate de cavaleri-că lugă ri ră zboinici, care era condusă de un mare maestru sau că pitan al ordinului.