Sunteți pe pagina 1din 136

Facultatea de Teologie Ortodoxă ,,Dumitru Stăniloae”, Iași

– curs –

Profesor:
Pr. Prof. Dr. Lect. Dinu Adrian Lucian

Iași, 2018
Universitatea „Al. I. Cuza” – Iaşi,
Facultatea de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae”

FORMARE DUHOVNICEASCĂ ŞI PRACTICĂ LITURGICĂ,


Pastorală anul I (2018-2019)

1. V.P.-ul (verificare parțială; examen scris în ultima oră de seminar a fiecărei grupe, în data de 12 și 13 dec. 2018;  1p.).
2. Colocviu (examen oral din cursurile predate; ianuarie-februarie 2019,  6p.).
3. L.S. și Bibliografia minimală, parcursă și asimilată ( 2p.):
a. De știut cuprinsul cărților bisericești: Ceaslovul, Aghiazmatarul, Molitfelnicul şi Liturghierul.
b. De știut pe de rost rugăciunile predate în curs.
c. De cunoscut și asimilat pildele din Patericul Egiptean din cap. XXII, Despre rugăciune, adică cele 37 de pilde cuprinse la p. 412-419 în ediția de
la Alba Iulia, 1999.
d. Noțiuni generale despre Sf. Liturghie a Sf. Ioan Gură de Aur și despre Vecernia zilelor de rând, slujbe ce se săvârșesc la Capelă în sem. I.
Studenții trebuie să cunoască momentele mai importante ale acestor slujbe și simbolistica lor.

Nota va avea componentele: V.P. + colocviu+ LS și bibliografie; +1p oficiu = 10 (zece)


Prezența la curs se va face, aleatoriu, o dată pe lună. Studenții care nu au minimum două prezențe la curs nu vor
putea intra să suțină colocviul.
Studenții care au serviciu, monahii, cei cu obligații familiale ș.a. pot aduce adeverințele necesare.

Teme cursuri:
1. FD introducre
2. Dumnezeu, Biserica, teologul
3. Duhovnicul si urcușul duhovnicesc
4. Fiul duhovniceasc
5. Euharistia și desăvârșirea duhovnicească – învățătură, dogmă și lucru concret în viața creștinului
6. Practici creștine și necreștine în viața noastră
7. Cultul divin-Liturghia: povățuiri, practici și actualitate

Bibliografia generală de studiu pentru cursul acestui semestru este următoarea:


1. *, Patericul, ce cuprinde în sine cuvinte folositoare ale sfinților bătrâni, Episcopia Ortodoxă a Alba Iuliei, Alba
Iulia, 1990.
2. Branişte, Pr. Prof. Dr. Ene, Participarea la Liturghie, Editura „România Creştină“, Bucureşti, 1999.
3. Dinu, Pr. Adrian, Orizontul duhovnicesc al persoanei umane, Performantica, Iași, 2008.
4. Idem, Duhovnicul și formarea duhovnicească a tinerilor, Performantica, Iași, 2011.
5. Foundoulis, Ioannis, Dialoguri Liturgice, Răspunsuri la probleme liturgice, vol. I, II, III; vol. I – trad. rom. Pr.
Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008; vol. II – trad. rom. Sabin Preda, Editura Bizantină, Bucureşti,
2009; vol. III – trad. rom. Pr. Victor Manolache, Editura Bizantină, Bucureşti, 2009.
6. Ioan Moshu, Limonariul sau livada duhovnicească, Episcopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1991.
7. Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, în „Filocalia”, vol. I, Editura Harisma, București, 1993, p. 284-310.
8. Necula, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol. I, Galaţi. 1996; vol. II, Galați, 2001; vol.
III, EIBMBOR, București, 2004; vol. IV, București, 2010.
9. Plămădeală, Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Editura Eparhiei Sibiu, 1996.
10. Sava, Pr. Prof. dr. Viorel, „În Biserica slavei Tale”. Studii de teologie și spiritualitate liturgică, vol. 1, 2 și 3,
Doxologia, Iași, 2012.
11. Scrima, André, Biserica Liturgică, trad. rom. Anca Manolescu, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 2005.
12. Schmemann, Alexander, Introducere în Teologia Liturgică, trad. rom. Ierom. Vasile Bârzu, Editura „Sofia“,
Bucureşti, 2002;
13. Idem, Liturgy and Life: Christian Development through Liturgical Experience, New York, 1983;
14. Idem, Euharistia, Taina Împărăţiei, trad. rom. Pr. Boris Răduleanu, Editura „Anastasia“, Bucureşti, 1992.
15. Simonopetritul, Arhim. Emilianos, Tâlcuiri la Sfintele Slujbe, trad. rom. Ierom. Agapie (Corbu), Editura „Sfântul
Nectarie“, Arad, 2009.
16. Stăniloae, Preot Prof. Dr. Dumitru, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti,
2004.
CONF. UNIV. DR. PR. ADRIAN L. DINU
1 oct. 2018

1
Curs 1

◼ Rugaciuni de învățat par coeur!


Rugăciunile începătoare

Slavă Ție, Dumnezeul nostru, slavă Ție.


Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea ești și toate le împlinești,
Vistierul bunătăților și dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, și ne curățește pe noi
de toată întinăciunea și mântuiește, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluiește-ne pe noi (de trei ori).
Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh și acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluiește-ne pe noi. Doamne, curățește păcatele noastre. Stăpâne, iartă
fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează și vindecă neputințele noastre, pentru numele Tău.
Doamne miluiește (de trei ori), Slavă..., și acum...
Tatăl nostru, Care ești în ceruri, sfințească-Se numele Tău, vie împărăția Ta, fie voia Ta, precum
în cer așa și pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi și ne irtă nouă
greșelile noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri. Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbă-
vește de cel rău.

Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu.


Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu.
Veniţi să ne închinăm, şi să cădem la însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul nostru.

Rugăciune la intrarea în Biserică

Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne,
povăţuieşte-mă pentru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.
Amin!

Rugăciunea tămâierii

„Tămâiei îţi aducem Ţie, Hristoase, Dumnezeul nostru, întru miros de bună-mireasmă
duhovnicească, pe care primind-o în jertfelnicul Tău cel mai presus de ceruri, trimite-ne nouă
harul Preasfântului Tău Duh.”
„Acum slobozește” – rugăciunea biblică a Bisericii

Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei
mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea
neamurilor şi slava poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32).

Psalmul 50

1. Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta


2. Şi după mulţimea îndurărilor Tale, şterge fărădelegea mea.
3. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea şi de păcatul meu mă curăţeşte.
4. Că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea.
5. Ţie unuia am greşit şi rău înaintea Ta am făcut, aşa încât drept eşti Tu întru cuvintele Tale
şi biruitor când vei judeca Tu.
6. Că iată întru fărădelegi m-am zămislit şi în păcate m-a născut maica mea.
7. Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate şi cele ascunse ale înţelepciunii Tale, mi-ai arătat
mie.
8. Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi; spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi
albi.
9. Auzului meu vei da bucurie şi veselie; bucura-se-vor oasele mele cele smerite.
10. Întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi toate fărădelegile mele şterge-le.
11. Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru
ale mele.
12. Nu mă lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel sfânt nu-l lua de la mine.
13. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte.
14. Învăţa-voi pe cei fără de lege căile Tale şi cei necredincioşi la Tine se vor întoarce.
15. Izbăveşte-mă de vărsarea de sânge, Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele;
bucura-se-va limba mea de dreptatea Ta.
16. Doamne, buzele mele vei deschide şi gura mea va vesti lauda Ta.
17. Că de ai fi voit jertfă, ţi-aş fi dat; arderile de tot nu le vei binevoi.
18. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi.
19. Fă bine, Doamne, întru bună voirea Ta, Sionului, şi să se zidească zidurile Ierusalimului.
20. Atunci vei binevoi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot; atunci vor pune pe altarul
Tău viţei.
Învredniceşte-ne Doamne (vecernie)

Învredniceşte-ne, Doamne, în seara(ziua) aceasta, fără de păcat să ne păzim noi. Bine eşti
cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, lăudat şi preamărit este numele Tău în veci.
Amin. Fie, Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine. Bine eşti cuvântat,
Doamne, învaţă-Ne pe noi îndreptările Tale. Bine eşti cuvântat, Stăpâne, înţelepţeşte-ne pe noi
cu îndreptările tale. Doamne, mila Ta este în veac; lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea.
Ţie se cuvine lauda, Ţie se cuvine cântare, Ţie slavă se cuvine, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

CONDAC, glasul al 4-lea. Podobie: Cel Ce Te-ai înălţat...


Cel ce Te-ai înălţat pe Cruce de bunăvoie, poporului Tău celui nou numit cu numele Tău,
îndurările Tale dăruieşte-i, Hristoase Dumnezeule; veseleşte cu puterea Ta pe cei
binecredincioşi, dăruindu-le biruinţă asupra celui protivnic, având ajutorul Tău armă de pace,
nebiruită biruinţă.

Troparele de Umilinta

Miluiește-ne pe noi, Doamne, mi­lu­iește-ne pe noi, că, nepricepându-ne de nici un răspuns,


această rugă­ciune a­du­cem Ție, ca unui Stăpân, noi păcă­toșii robii Tăi; miluiește-ne pe noi.
Slavă…,

Doamne, miluiește-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni
fărăde­legile noastre, ci caută și acum ca un milos­tiv și ne izbăvește pe noi de vrăj­mașii noștri,
că Tu ești Dumne­zeul nostru și noi suntem poporul Tău, toți lucrul mâinilor Tale și numele Tău
chemăm.
Și acum…,

Ușa mi­lostivirii deschide-o nouă, bi­necu­vân­tată Născătoare de Dum­ne­zeu, ca să nu pierim


cei ce nădăj­duim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mân­tuirea neamului
creștinesc.
„Învierea lui Hristos” - cântarea de bucurie a Bisericii

Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat.
Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfânta Învierea Ta o lăudăm şi o slăvim; că Tu eşti
Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău numim. Veniţi toţi credincioşii să
ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea.
Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi, cu
moartea pe moarte a călcat. (de 3 ori)

Învredniceşte-ne Doamne (vecernie)

Învredniceşte-ne, Doamne, în seara aceasta, fără de păcat să ne păzim noi. Bine eşti cuvântat,
Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri, lăudat şi preamărit este numele Tău în veci. Amin. Fie,
Doamne, mila Ta spre noi, precum am nădăjduit întru Tine. Bine eşti cuvântat, Doamne,
învaţă-Ne pe noi îndreptările Tale. Bine eşti cuvântat, Stăpâne, înţelepţeşte-ne pe noi cu
îndreptările tale. Doamne, mila Ta este în veac; lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea.
Ţie se cuvine lauda, Ţie se cuvine cântare, Ţie slavă se cuvine, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh,
acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Întăreşte, Dumnezeule
Întăreşte, Dumnezeule, sfânta şi dreapta credinţă a dreptmăritorilor creştini, şi Sfântă Biserica Ta
în veacul veacului.

Rugaciune dupa masa de pranz

Multumim Tie, Hristoase, Dumnezeul nostru, ca ne-ai saturat pe noi de bunatatile Tale cele
pamantesti; nu ne lipsi pe noi nici de cereasca Ta imparatie, ci, precum in mijlocul ucenicilor Tai
ai venit, Mantuitorule, pace dandu-le lor, vino si la noi si ne mantuieste.

Rugaciunea inainte de masa de seara


Manca-vor saracii si se vor satura si vor lauda pe Domnul; iar cei ce-L cauta pe Dansul, vii vor fi
inimile lor in veacul veacului.
Rugaciunea dupa masa de seara

Veselitu-ne-ai pe noi, Doamne, intru fapturile Tale, si intru lucrurile mainilor Tale, Doamne.
Dat-ai veselie in inima mea, mai mare decat veselia pentru rodul lor de grau, de vin si de
untdelemn ce s-au inmultit. Cu pace impreuna ne vom culca si vom adormi, ca Tu, Doamne,
indeosebi, intru nadejde ne-ai asezat.

Cuvine-se cu adevarat
Cuvine-se cu adevarat sa te fericim pe tine, Nascatoare de Dumnezeu, cea pururea fericita si prea
nevinovata si Maica Dumnezeului nostru. Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii si mai slavita
fara de asemanare decat Serafimii, care fara stricaciune pe Dumnezeu-Cuvantul ai nascut, pe
tine, cea cu adevarat Nascatoare de Dumnezeu, te marim.

Tropare de ingropare
Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfasurându-L si
cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus.

Rugaciune la icoana Maicii Domnului

Ceea ce esti izvorul milei, invredniceste-ne pe noi milostivirii, Nascatoare de Dumnezeu; cauta
spre poporul cel pacatos; arata, precum de-a pururea, puterea Ta, ca intru tine nadajduind,
strigam tie: Bucura-te, ca si oarecand Gavril, mai marele voievod al celor fara de trupuri.

Rugaciune la icoana invierii


Invierea Ta, Hristoase, Mantuitorule, ingerii o lauda in ceruri si pe noi, pe pamant, ne
invredniceste cu inima curata sa te marim.

In mijlocul Bisericii
Doamne, trimite mâna Ta dintru înaltimea locasului Tau si ma întareste spre slujba Ta ce-mi este
pusa înainte, ca neosândit stând înaintea înfricosatorului Tau altar, sa savârsesc Jertfa cea fara de
sânge. Ca a Ta este puterea si slava în vecii vecilor. Amin
Rugaciune la intrarea in Sfantul altar
Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne,
povăţuieşte-mă pentru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea.
Amin!

La Stihar
Bucura-se-va sufletul meu întru Domnul ca m-a îmbracat în vesmântul mântuirii si cu haina
veseliei m-a împodobit; ca unui mire mi-a pus cununa si ca pe o mireasa m-a împodobit cu
podoaba.

La manacuta dreapta
Dreapta Ta, Doamne, s-a preaslavit întru tarie; mâna Ta cea dreapta, Doamne, a sfarâmat pe
vrajmasi si cu multimea slavei Tale ai zdrobit pe cei potrivnici.

La manacuta stanga
Mâinile Tale m-au facut si m-au zidit; întelepteste-ma si ma voi învata poruncile Tale.

La epitrahir
Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce varsa harul Sau peste preotii Sai, ca mirul pe cap, ce se
pogoara pe barba, pe barba lui Aaron, ce se pogoara pe marginea vesmintelor lui.

La brau
Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce ma încinge cu putere si a facut fara prihana calea mea, Cel
ce întocmeste picioarele mele ca ale cerbului si peste cele înalte ma pune.

La felon
Preotii Tai, Doamne, se vor îmbraca întru dreptate si cuviosii Tai întru bucurie se vor bucura,
totdeauna, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
La spalator
Spala-voi între cei nevinovati mâinile mele si voi înconjura altarul Tau, Doamne, ca sa aud
glasul laudei Tale si sa spun toate minunile Tale. Doamne, iubit-am buna-cuviinta casei Tale si
locul salasluirii slavei Tale. Sa nu pierzi cu cei necredinciosi sufletul meu si cu varsatorii de
sânge viata mea, în mâinile carora sunt faradelegile; dreapta lor s-a umplut de daruri, iar eu întru
nerautatea mea am umblat. Izbaveste-ma, Doamne, si ma miluieste. Piciorul meu a stat întru
dreptate; în biserici Te voi binecuvânta, Doamne.

Rugaciunea ceasului al III lea


Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tau Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tai, pe Acela,
Bunule, nu-L lua de la noi, ci ni-L înnoieste noua, celor ce ne rugam Tie.

La Epicleza
Înca aducem Tie aceasta slujba duhov niceasca si fara de sânge, si Te chemam, Te rugam si cu
umilinta la Tine cadem: Trimite Duhul Tau cel Sfânt peste noi si peste aceste Daruri, ce sunt
puse înainte.
Si fa, adica, pâinea aceasta, Cinstit Trupul Hristosului Tau.
Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tau
Prefacându-le cu Duhul Tau cel Sfânt.

RUGACIUNEA A DOUASPREZECEA-la impartasire


( a Sfantului Ioan Gura de Aur )

Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dum­nezeu celui viu, Care
ai venit în lume să mântuiești pe cei păcă­toși, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că acesta
este însuși Prea­curat Trupul Tău și acesta este însuși Scump Sân­gele Tău. Deci, mă rog Ție:
Mi­luiește-mă și-mi iartă gre­șe­lile mele cele de voie și cele fără de voie, cele cu cuvântul sau
cu fapta, cele cu știință și cu neștiință, și mă în­vred­nicește, fără de osândă să mă îm­pă­r­tășesc
cu Preacura­tele Tale Taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin.
Cinei Tale celei de taină, astăzi, Fiule al lui Dumnezeu, părtaş primeşte-mă: că nu voi spune
duşmanilor tăi taina Ta, nici sărutare îţi voi da, ca Iuda; ci ca tâlharul mărturisesc Ţie:
pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta. Nu spre judecată sau spre osândă să-mi fie
împărtăşirea sfintelor Tale Taine, Doamne, ci spre vindecarea sufletului şi a trupului meu. Amin
Rugaciune la icoana Mantuitorului

Preacuratului Tau chip ne inchinam, Bunule, cerand iertare gresalelor noastre, Hristoase
Dumnezeule, ca de buna voie ai primit a Te sui cu trupul pe cruce ca sa scapi din robia
vrajmasului pe cei ce i-ai zidit. Pentru aceasta, cu multumita strigam Tie: pe toate le-ai umplut de
bucurie, Mantuitorul nostru, Carele ai venit sa mantuiesti lumea. Amin.

La Pavecernita

Rugaciune lui Efrem Sirul

Doamne și Stăpânul vieții mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire și al
grăirii în deșert nu mi-l da mie. (o metanie) Iar duhul curăției, al gândului smerit, al răbdării și al
dragostei, dăruiește-l mie, robului Tău. (o metanie)

Așa Doamne, Împărate, dăruiește-mi ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele
meu, că binecuvântat ești în vecii vecilor. Amin. (o metanie)

Cel ce în toată vremea și în tot ceasul, în cer și pe pământ, ești în­chinat și slăvit,
Hristoase Dumnezeule, Îndelung-răbdătorule, Mult-milostive și Mult-milosârde; Care pe cei
drepți iu­bești și pe cei păcătoși miluiești; Care pe toți chemi la mântuire pentru făgă­du­ința
bunătăților ce vor fi; Însuți, Doamne, primește și rugăciunile noastre în ceasul acesta și
îndreptează viața noastră spre poruncile Tale; sufletele noastre le sfin­țește, trupurile curățește,
cugetele îndreptează, gândurile curățește și ne izbă­- vește de tot necazul celor rele și al durerii.
Ocrotește-ne cu sfinții Tăi îngeri, ca, prin mijlocirea lor, fiind păziți și povă­țuiți, să ajungem la
unitatea credinței și la cunoștința slavei Tale celei neapropiate, că binecuvântat ești în vecii
vecilor. Amin
Curs 2 : „Formare duhovnicească și
practică liturgică”

scurt istoric al disciplinei, definiție, căile, obiectivele și literatura disciplinei

◼ În Biserica Ortodoxă se observă existenţa unor rânduieli, slujbe,


acte și gesturi cu semnificații în forma și fondul credinței, cu
implicații atât în desfăşurarea actelor de cult, cât şi a vieţii
religioase a preoților și a mirenilor.

◼ Felurile slujbelor, sensul actelor de cult, gestica și toate


rânduielile pozitive (spre deosebire de cele negative) îl ajută pe
om să-şi descopere valorile duhovniceşti, să-și înmulțească
talanţii spirituali și să-i pună în lucrare pentru o corectă și
frumoasă trăire a Evangheliei.
◼ Pentru bunul mers al Bisericii dar şi al crestinului in lume,
Mântuitorul nostru Iisus Hristos a avut în vedere nu doar
porunci morale, ci si reguli „duhovniceşti” sau norme si
randuieli inspirate din practica vieții în biserică, practică
liturgico-spirituală.

◼ Ortodoxia nu este o religie ! Cu atât ai puțin o ideologie,


doctrină sau ansamblu de practici. Creștinismul în înțeles
ortodox este viață personală a fiecăruia în înțelesul de urmare
a Vieții, adică a felului de a fi și de a lucra al lui Hristos-
Dumnezeu.

◼ Creștinul ca să se mântuie nu trebuie să memoreze dogme,


doctrine, nici măcar unele rugăciuni, ci să aplice la propria
persoană, cu felul de a fi acele acte, gesturi și cuvinte ale
Domnului, pentru ca El să se vădească în om, fără a-i anula
personalitatea.
Denumire: „Formare duhovnicească și
practică liturgică” (F.D.)
◼ Teologia este cugetare asupra lui Dumnezeu şi a lucrurilor lui şi exprimarea
într-un limbaj potrivit al acestei cugetări (Mitropolit Nicolae Mladin, Studii de
teologie morală, Sibiu, 1969, p. 283), ce se realizează prin formarea
duhovnicească și practica din timpul învăţământului teologic.
– În învăţământul teologic noi punem temelia, adică să realizăm conştientizarea faptului că, o
dată intraţi în acest edificiu teologic noi suntem pentru Hristos aluat și talant care trebuie
să dospească (Sf. Ap. Pavel în I. Cor. 15).

◼ FORMARE =...
◼ DUHOVNICEASCĂ =... înseamnă a educa și a creşte, un om nou și un fel
nou de a trăi.

◼ Ținta sau dezideratul (scopul) disciplinei FD este instruirea tinerilor, într-o


etapă dificilă a vieţii, asupra unei părți teoretice și practice a Ortodoxiei.
Teologul Alexandre Schmemann spune că formarea omului duhovnicesc este
„o sinusoidă în tot timpul vieţii”, pentru modelarea fiinţei.
Definiție
◼ În spiritualitatea creştină ortodoxă, împărtăşirea reprezintă culmea sau punctul final
al urcuşului nostru duhovnicesc, încununarea Golgotei și a strădaniilor noastre
ascetice de a ne apropia de Hristos, modelul suprem şi dumnezeiesc al idealului
desăvârşirii creştine.

◼ Deci: FD este disciplina prin care se zidește spiritual sau duhovniceşte,


aceasta însemnând cunoașterea și practicarea multor lucruri de folos:
deprinderi duhovnicești, rugăciuni, cunoașterea slujbelor, a cărților, a
sărbătorilor Bisericii ș.a.m.d.
– „Să se cerceteze omul pe sine şi să mănânce din pâine şi să bea din pahar, căci cel ce mănâncă şi bea
cu nevrednicie, îşi mănâncă şi îşi bea osânda, nesocotind trupul Domnului”, porunceşte Sf. Apostol Pavel
(I Cor. X, 28-29).
– FD = o cercetare continuă, de toată viața în felul de a fi al Domnului.

◼ Pemtru studenţii teologi: cunoașterea realităților bisericești concrete este esențială.


Astfel: rugăciunea, practici creștine și necreștine în parohie, reguli ce țin de prietenie,
căsătorie, Hirotonie, reguli de comportament în parohie, în instituțiile de învățământ
eclezial, adică cunoașterea și practicare a tot ceea ce ține de prezenţa duhovnicului
și a Bisericii în viața tânărului.
◼ Definiții complementare:

◼ 1. F.D. = este o intensă şi susţinută lucrare de educaţie


şi instruire religioasă a studentului.

◼ 2. F.D. = este o încoronare a pregătirii teologice pentru


a intra în pastoraţie şi cuprinde cele trei funcţii
preoţeşti: sfinţitoare, învăţătorească şi conducătoare.
– Deosebiri față de Morală, Dogmatică, Drept canonic....
Obiectivele disciplinei
◼ 1. Formarea duhovnicească a tinerilor în sens larg.

– Învăţământul teologic de astăzi, prin secţiile nou create, prin direcțiile de


cercetare și masterate, îi cuprinde pe toți cei care se ocupă temporar sau
prin toată viața lor de Teologie. Amintim de faptul aceasta deoarece „au
apărut probleme noi din alte domenii ale vieţii creştine; modul de a trăi
şi a mărturisi Evanghelia într-un context cultural în proces avansat de
secularizare; raportul dintre puterea spirituală şi temporală, într-o
societate pluralistă în care apar acţiuni de re-evanghelizare care merg
mână în mână cu recolonizarea culturală şi ideologică, urmând o
deturnare a vieţii religioase şi a tradiţiilor Bisericii” (Ioan Bria, Destinul
ortodoxiei, Bucureşti, 1989, p. 303)
◼ 2. Formarea duhovnicească în sens restrâns =
descoperirea vocațiilor.
– Prin studierea acestei discipline tinerii cultivă în viaţa personală
valori care-i formează, care le vor domina viața.
– Studentul va descoperi unitatea dintre cuvânt şi fapta lui,
respectul și situarea corectă față de semeni, față de un program
teologic etc.
– Studentul prin FD = trăieşte duhobnicește în familia lui şi în
cercul lui de prieteni.
◼ 3. FD = deprinderi sănătoase pe plan spiritual, material și mai
ales cultic.
– Teologii se vor ocupa de oficierea slujbelor, în mod special, apoi de
opera de caritate şi de asistenţă socială și ei trebuie să știe ce să facă în
anumite situații mai mult sau mai puțin firești sau dimpotrivă,
provocatoare.

◼ 4. FD = fobd bun în perspectiva lucrării duhovnicești ulterioare


(din postura de mireni sau clerici).
– Profesorul de religie, duhovnicul și, în general, oricare teolog, trebuie să
fie deschis şi gata oricând să-i asculte pe semeni, provocând discuţii
individuale către Hristos, cu fiecare din ei, în vederea cunoaşterii familiei
celor din jurul său, a problemelor lor (nu doar de ordin social, ci și moral-
spiritual).
◼ 5. Prin FD se ajunge la crearea unei culturi a Duhului
– Din titlul unei cărți a Arhim. Rafail Noica, Cultura Duhului,
tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Andrei,
Arhiepiscop al Alba Iuliei, Alba Iulia, 2002).
– Prin FD studentul teolog de azi va deveni mai ușor
profesorul șisau preotul de mâine – trebuie să fie un
contemporan al credincioşilor, al societăţii, al culturii şi al
mentalităţilor vremii lui. Dacă nu e contemporan, e undeva
rămas în urmă. El nu se poate sustrage realităţilor în care
trăieşte, realităţilor sociale, politice şi culturale şi civilizaţiei
vremii lui. Pentru a putea face faţă la toate acestea, este
nevoie ca pe lângă cultura de specialitate teologică să
posede şi o cultură generală laică corespunzătoare nevoilor
noastre.
Scurt istoric al disciplinei
◼ A. Vom încerca un răspuns la această problematică în funcție de psihicul și
religiozitatea noastră. Începem cu partea religioasă!

◼ Fără a nesocoti pe vreun aspect diacronic sau sincronic, putem afirma că FD


se înscrie pe linia deschisă de Sfânta Taină a Mărturisirii, Spovedania sau
Pocăinţa, în care duhovnicul ia contact direct cu viaţa studenţilor teologi.
PLP ocupă un loc special şi influenţează în cea mai mare parte formarea
duhovnicească a studenților.
◼ Duhovnicii autentici sunt nu numai „oficii de ascultare şi dezlegare”, ci şi
modele. „Duhovnicul e cel cu care tratezi viaţa ta ca şi cu
Dumnezeu. El are puterea de a lega şi dezlega, ceea ce în
spiritualitatea ortodoxă defineşte marele rol al preotului şi marea
misiune pe pământ. El este model, nu legislator, cum a supus Ava
Pimen. Duhovnicul are libertatea să aprecieze” (Antonie Plămădeală,
Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, Sibiu, 1983, p. 219).

◼ Așadar, FD este veche în Biserică, deodată cu Preoția și Duhovnicia,


fără a se confunda cu vreuna dintre ele.
◼ B. Aspectul psihologic privește latura sensibilă a disciplinei PLP.

◼ Sf. Ioan Gură de Aur: „Ia seama cu luare-aminte. După


păcat urmează ruşinea, după pocăinţă încrederea…
Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului
încrederea, iar pocăinţei ruşinea”.

– Așadar, sunt două lucruri  realități: păcatul şi pocăinţa!


– Păcatul e rana, pocăinţa e leacul. Dar păcatul e împreunat cu ruşinea, iar pocăinţa aduce încredere,
curaj. Este rană şi leac; păcat şi pocăinţă; în rană e puroi, în leac e curăţire de puroi; în păcat e ocară,
în păcat e râs; în pocăinţă încredere, în pocăinţă libertate; în pocăinţă este curăţire de păcat (Șt.
Bezdechi, Predici despre pocăinţă, Sibiu, 1939, p. 8).

◼ FD = este o disciplină actuală, vie și prin care se face o cercetare


lăuntrică și continuă a sufletului omului.
◼ FD se înrudește cu Cateheza, cu Liturgica, Tipicul
bisericesc, cu Dogmatica, și Pastorala, adică cu
disciplinele practice ale Teologiei, distingându-se prin
accentul pus pe practica vieții bisericești în mănăstiri,
în biserici, în familie și societate

◼ FD se deosebește de toate cele enumerate prin faptul


că nu se restrânge la niciuna dintre ele, ci actualizeaza
mereu ceea ce reprezintă viața creștinului în realitatea
cotidiană.
◼ De exemplu, a deveni buni slujitori duhovniceşti cât şi buni propovăduitori ai
credinței suntem îndemnați la rugăciune, Spovedanie, Împărtășire ș.a.m.d.
◼ Liturgica – istoria, practics si spiritualitatea Tainei Sf. Euharistii
◼ Tipicul – rânduielile privitoare la aceasta în cadrul Sf. Liturghii
◼ PLP – aspecte actuale ale Împărtășirii, metodele practice de a o împlini

◼ „Să se cerceteze omul pe sine şi să mănânce din pâine şi să bea din


pahar, căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, îşi mănâncă şi îşi bea
osânda, nesocotind trupul Domnului”, porunceşte Sf. Apostol Pavel (I Cor. X,
28-29).
◼ „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă
faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”
(Matei 5, 16).

◼ PLP și FD. Această disciplină este într-un anume fel, continuatoarea Formării
duhovnicești predată în facultățile de Teologie după 1990. Dacî în perioada
interbelică exista Teologie și Spiritualitate, apoi Pr. Stăniloae a predat
Mistica și Ascetica (în anii 50) și apoi s-a renunțat la disciplinele practice.
◼ După 1990 s-a reluat procesul firesc al pregătirii studenților pe plan practic,
bisericesc.
◼ Căile sau metodele de cercetare ale PLP
FD folosește două metode:

◼ 1. Metoda negativă, adică a arăta relele ce decurg din


practicarea păcatului, pe care tânărul le simte îndată şi
provocarea scârbei faţă de el. Tânărul trebuie convins că
păcatul aduce un bun aparent şi iluzoriu.

◼ 2. A doua metodă e cea pozitivă. Ea constă în instruirea, în


sădirea în suflet a unei virtuţi, în legarea teologului de un
ideal. Fiecare act, gest, lucru sau realitate cunoscută și
asimilată, deci învățată! va avea nu doar componenta
pedagogică a părerii de rău pentru greșelile făcute, ci și pe cea
pozitivă, adică hotărârea de îndreptare și de prafcticare a
binelui.
Literatura disciplinei
◼ Demersul nostru în abordarea acestei teme nu este nou. Nu suntem
descoperitori de tărâmuri noi în acest domeniu, ci considerăm că noutatea
este adusă prin maniera în care vom aborda temele din această disciplină
(PLP), prin conexiunile și prin soluțiile oferite.

◼ Printre cei care s-au ocupat de studierea practicii liturgico-bisericești și a


Pastoralei s-au remarcat teologi și oameni de cultură deosebiți precum: Pr.
prof. Dumitru Stăniloae, Pr. Prof. Nicolae Necula, Pr. Prof. Viorel Sava, Pr.
Ene Braniște, IPS Laurențiu Streza, Pr. prof. Ion Bria, IPS Antonie
Plămădeală, Andrei Arhiepiscopul Alba Iuliei (acum Mitropolitul Clujului),
Pr. Petre Vintilescu, Episcopul Ioan Mihălțan și mulți alții.

◼ Pentru a arăta cât mai bine ceea ce înseamnă PLPşi lucrarea spirituală și
practică pe care o realizează cred că referinţele la Biblie şi la scrierile
Părinţilor sunt covârșitoare. De aceea, printre primele lucrări pe care le
menționăm în cadrul acesteia sunt: Patericul Egiptean, Limonariul, Istoria
Lausiacă, Proloagele, canoanele Sinoadelor și ale duhovnicilor.
◼ Tot în acest sens enumerăm aici doar pe câţiva dintre sfinţii de
odinioară pe care-i folosim în studierea disciplinei FD:

◼ Grigorie Episcopul Nyssei, Despre viaţa lui Moise sau


desăvârşirea prin virtute, traducere, studiu introductiv şi
comentariu de Preot Prof. Ioan Buga, Editura Sfântul Gheorghe-
Vechi, Bucureşti, 1995;
◼ Sf. Teodor Studitul, Cuvântări duhovniceşti, Episcopia Alba
Iulia, 1994; **, 1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa
duhovnicească alcătuite pe baza operelor Sfinţilor Părinţi şi ale
nevoitorilor bunei credinţe, Editura Cartea Ortodoxă,
Egumeniţa, Galaţi, 2005;
◼ Cuviosul Paisie Aghioritul, Trezire duhovnicească, traducere din
limba elenă de Ieroschim. Ştefan Lacoschitiotul, Schitul Lacu,
Sfântul Munte Athos, 2000;
◼ Pe langa bibliografia mentionata in tematica putem adauga:

◼ Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Taina Pocaintei, ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, nr. 1,
1972, p. 6-13;

◼ Andrei Arhiepiscopul Alba Iuliei, Dinamica despătimirii, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001;
Idem, Spovedanie şi comuniune, ediţia a II-a, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2001.

◼ Pr. Petre Vintilescu, Spovedania și duhovnicia, tipărită cu binecuvântarea Prea Sfințitului


Părinte Andrei, Episcopul Alba Iuliei, Alba Iulia, 1995.

◼ Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei, Îndrumări pentru îndreptarea şi maturizarea duhovnicească


a persoanei noastre, Editura Episcopiei Oradiei, 1994.

◼ Ieromonah Benedict Stancu, Nuanțe și false nuanțe în viața duhovnicească. Vero distinguo
falsum, Editura Sofia, București, 2007; Idem, Iată duhovnicul. Părintele Arsenie Papacioc, vol.
2, Editura Sofia, 2006; Idem, Spovedania și îndrumarea duhovnicească, Editura Sofia, 2007.

◼ O bibliografie ce vine în completarea celei oferite aici se află în cartea mea: Orizontul
duhovnicesc al persoanei umane (Editura Performantica, Iaşi, 2008).
Concluzii
◼ 1. Am dorit să arătăm în acest curs cât de importantă este FD, ce implicații
duhovnicești are discimplina aceasta și ce legături strânse cu alte discipline. FD
alături de celelelalte formează un tot unitar în alcătuirea duhovnicească a
studentului.
◼ 2. FD ne face capabili să înţelegem contemporaneitatea (Liturghia, slujbele,
rugăciunea, Spovedania etc....etc...) în valenţele sale real valorice şi ne dă
posibilitatea ca prin faptele noastre să evidenţiem, să mărturisim valoarea reală în
detrimentul a tot ceea ce a contribuit la secularizare.
◼ 3. În studierea discpiplinei FD luăm ca model lucrarea Sf. Părinţi, ale căror metode şi
învăţături sunt actuale şi eficiente. Ei ne arată cum prin mărturisire facem parte din
lume, iar prin vieţuire trăim în Hristos cu datoria şi implicarea teologilor de azi în
„căutarea de noi metode şi practici pentru a intensifica viaţa spirituală în şcolile
telogice, pentru a îmbina formarea ştiinţific-academică cu formarea duhovnicească a
studenţilor în teologie.
◼ 4. FD își arată evidența, necesitatea și practica prin faptul că ”devine din ce în ce
mai necesar astăzi ca teologia să-şi intensifice dimensiunea sa pastorală,
misionară a vieţii Bisericii în lume, cu o totală angajare şi dăruire” (Daniel
Ciobotea, Preocupare ecumenică pentru formarea spirituală în învăţământul teologic,
în „Studii Teologice”, Seria a II-a, anul XLI, 1989, nr. 3, p. 96).
Curs 3: Dumnezeu - Biserica – teologul
◼ Pentru a sublinia această triadă redăm din Pateric o întâmplare cu mesaj
limpede.

◼ Un ucenic de-al lui Avva Pimen ajunge prin străinătate. Vizitându-l acolo pe
un părinte vestit îi povesteşte despre faima pe care o are Avva Pimen.
Curios părintele, peste un timp, vine să-l întâlnească pe Avva Pimen.
Ucenicul îl introduce la părintele său. "Deci l-a primit pe el cu bucurie şi,
sărutându-se unul pe altul, au şezut. Şi a început cel străin a vorbi
din Scriptură locuri duhovniceşti şi cereşti. Şi şi-a întors Avva
Pimen faţa lui şi nu i-a dat răspuns”.

◼ Şi văzând străinul că nu-i răspunde bătrânul a ieşit mâhnit. Ucenicul


bătrânului, însă, i-a dezlegat nedumerirea: Avva Pimen nu se antrena în
discuţii savante despre cele cereşti, ci era preocupat de probleme
duhovniceşti practice. Străinul “umilindu-se a intrat la bătrânul şi a zis
către dânsul: ce voi face avvo, că mă stăpânesc patimile sufletului? Şi a luat
aminte la dânsul bătrânul, bucurându-se. Şi a zis: acum bine ai venit”. Şi i-a
vorbit despre înduhovnicire sau despătimire.
Structura cursului
1. Despre Dumnezeu și credința în El
2. Biserica = locaș de închinare
3. Teologul = om al lui Dumnezeu și al Bisericii
4. Concluzii
1. Despre Dumnezeu și credința în El
◼ Credinţa şi frica de Dumnezeu = factori esențiali în procesul formării
duhovniceşti a unui om.
◼ Atei convinşi sunt puţini ! Din păcate nici credincioşii convinşi nu sunt
foarte mulţi.
◼ „Sporeşte-ne credinţa. Iar Domnul a zis: De aţi avea credinţă cât un
grăunte de muştar, aţi zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te şi te
sădeşte în mare, şi vă va asculta” (Luca 17, 5-6).
◼ DEFINIȚIE
◼ “Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor
nevăzute” (Evrei 11, 1).
◼ Avva Pimen dă o definiţie pragmatică a credinţei. “Zis-a fratele: ce este
credinţa? Zis-a bătrânul: credinţa este a petrece cu smerită cugetare şi a
face milostenie". Care este def.?
CONCLUZIE
◼ Dpv al FD: credinţa este convingerea neclintită, formată în creştin prin
harul divin, în virtutea căreia el ţine ca adevărate toate cele descoperite de
Dumnezeu. Această convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc.
Credința are relevanță practică?
Cum? În ce fel?
◼ Sf. Iacov: “Dacă un frate sau o soră sunt goi şi lipsiţi de hrana cea de toate zilele, şi
cineva dintre voi le-ar zice: Mergeţi în pace! Încălziţi-vă şi vă săturaţi, dar nu le daţi
cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Aşa şi credinţa: dacă nu are fapte, este
moartă în ea însăşi” (Iacov 2, 15-17).

COMENTARIU
◼ Credinţa îşi face vizibilă prezenţa prin conlucrarea noastră personală cu
Harul, această energie necreată izvorâtoare din Dumnezeu şi împărtăşită
oamenilor în Biserică.
◼ Credinţa, primită prin har, trebuie întărită prin voinţa proprie, prin gesturi
și acte personale în sens bun, ziditor.

◼ Formarea duhovnicească a unui om nu este decât o desfăşurare a acestui început


pus de Dumnezeu. Nu e vorba de o desfăşurare automată, fără de noi, ci o
desfăşurare voită şi ajutată de noi. Înainte de a porni pe drumul purificării (al
urcușului duh.) este necesar ca omul să-şi întărească credinţa primită la Botez, prin
voinţă.
◼ Dpv al Formării duhovnicești se cuvine să știm că simțirea
interioară, convingerea noastră că Dumnezeu există și ne ajută
sau CREDINŢA CREȘTINĂ trece printr-un proces de
creştere.

– Exemplu: un om crede în numele bun al cuiva, este atașat de cineva, pentru că se arată a
fi o persoană vrednică de încredere. În plus i s-a vorbit despre acela sau chiar a stat cu el.
Pentru a te lămuri mai bine, începi să studiezi despre el, să citeşti ce a scris, să cauţi ce s-a
scris referitor la viaţa lui. Apoi, dacă eşti pasionat, ajungi să-l cunoşti direct. Relaţia directă,
pe care o aprofundezi, îţi aduce fericirea pe care o căutai.

◼ Teologul dacă vrea să ajungă la o credinţă serioasă (care este


diferită de  pietism  rigorism) devine conştient că Dumnezeu
este de faţă pretutindeni şi mereu.
◼ credință vs. ateism
◼ „Ateismul nu este o necredință, ci o credință răzvrătită. Soldatul dezertor
crede că ofițerul său îi este superior, dar nu voiește să i se supună. Tot așa
un ateu, recunoaște în sinea lui pe Dmnezeu, dar îl disprețuiește” (Ierom.
Nicodim Sachelarie).

◼ „Cine va rămânea de Liturghie, 200 de metanii dacă stă fără lucru.

◼ credință vs. superstiții


◼ Superstiția este o credință de prisos, prin care se defaimă Dumnezeu.
◼ „Cel ce spune vrăjitorii se va canonisi cu timpul ucigașului, 20 de
ani” (Sf. Vasile, can 65).
◼ „Cine poartă farmece și ierbi la grumajii lui are parte de slujirea bozilor, iar
de le va lepăda de la dânsul să se primească la priceștanie; iar de le va tot
purta acestea după învățătura dintâi și după a doua și de nu va vrea să le
lepede de la dânsul, să se despartă de Biserică” (Pravila bisericescă de la
Govora).
2. Biserica = locaș de închinare
Problematici privitoare la biserică
Pentru a se putea închina lui Dumnezeu şi a participa la sfintele
slujbe, creştinii şi-au construit locaşuri speciale de cult,
numite biserici.

– 1. Ce trebuie să facă un credincios când vine la Liturghie?


– creștinii (și teologii) = se pregătesc trupește și sufletește atunci când vin
la biserică. Aceasta înseamnă:

▪ participarea la Vecernie + împăcarea cu toți oamenii


▪ intrarea în biserică: respectarea acelui ritual de închinare
▪ trecerea prin fața Sf. Uși este îngăduită sau nu?
▪ Dacă Liturghia a început = închinarea se poate face la finalul acesteia
▪ momentul împărtășirii + anafora
2. Ce anume păstrăm în altar?
◼ cele mai importante realități din Altar: Sf. Euharistie!

– începând cu Sf. Masă: la târnosire = moaște sau părți de relicve sfinte.


– Evanghelie, Cruce, chivot, sfeșnice, veșminte și obiecte liturgice

◼ În afară de obiectele de pe Sf. Masă+cele de la Proscomidiar +


veșmântar

◼ În rest, toate celelalte sunt FĂRĂ SENS în Altar: dosare, resturi


de lumânări, registre contabile, cărți din biblioteca parohiei,
colecții de tablouri, pachete de lumânări etc.
3. Când intră femeile în altar?
◼ participarea cși. = importantă și presupune:
– prezența la slujbele dz. + aducerea daruri + Împărtășirea cu Sf. Taine !
◼ experiența pastorală = femeia este importantă pt
Biserică (deși mișcări feministe...atacă Biserica!)

◼ Rânduiala la femeia lehuză = ziua 1


◼ Rânduiala punerii numelui pruncului = ziua 8
◼ Femeia nu intră în altar 40 zile de la naștere = 40
(Rânduiala pt îmbisericirea pruncului și curățirea
mamei)
◼ Pr. Necula: femeia nu intră în bis. în perioada de ciclu
Canonul 2 - Dionisie al Alexandriei

◼ Iar în privința femeilor care au curățire lunară,


dacă se cuvine să intre în casa lui Dumnezeu,
socotesc că este și de prisos a întreba,
deoarece cred că nici ele, fiind credincioase și
cucernice n-ar îndrăni... căci nici cea cu
curgerea sângelui de 12 ani nu s-a atins de El
spre vindecare, ci numai de poalele Lui.
3. Teologul = om al lui Dumnezeu și al Bisericii

◼ În această parte a cursului vom


aborda câteva aspecte practice din
viața teologilor referitoare la:

– A) RUGĂCIUNE (a se învăța rugăciunile din ppt)


– B) EUHARISTIE
– C) CONDUITA ACESTORA
A) RUGĂCIUNE (a se învăța rugăciunile din ppt)
◼ Cum trebuie să ne rugăm?
◼ Ne ascultă Dumnezeu întotdeauna rugăciunile?
◼ Rugăciunea inimii

Răspunsuri

◼ Rugăciuni formale vs. rugăciuni trăite. Ne putem ruga în gând sau cu voce tare,
stând în genunchi sau în picioare, folosind cuvintele noastre sau ale sfinților, inclusiv
versete din Biblie. Rugăciunea adevărată este cea care printr-o atitudine statornică și
prin starea fizică și spirituală adecvată, teologul se modelează lăuntric și primește
binecuvântarea lui Dumnezeu.

◼ „Un frate a zis lui Avva Antonie: roagă-te pentru mine. Zis-a lui bătrânul: nici eu nu
te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuți nu te vei sili și nu te vi ruga lui
Dumnezeu”. „Zis-a un bătrân: dacă monahul, când stă la rugăciune, numai atunci se
roagă, unul ca acesta nicidecum se roagă”.

◼ „Dacă rugăciunea nu e trăită, dacă viața și rugăciunea nu se întrepătrund


complet, rugăciunea nu este altceva decât un madrigal politicos pe care-l
oferim lui Dumnezeu, când îi acordăm puțin timp” (Antonie de Suroj, Școala rugăciunii, trad.
de Irineu Slătineanu, Polovragi, 1994)
◼ Biserica propune diverse modele de rugăciune:
– Tatăl nostru (Matei 6, 9-13 și Luca 11, 2-4)
– Crezul (deși nu este o rugăciune în sine, ci o mărturisire, el constituie cartea de identitate al fiecărui
creștin. Alcătuit în 325 și 381)
▪ Explicații terminologice: SYMBALLEIN = A PUNE ÎMPREUNĂ DOUĂ REALITĂȚI
▪ Explicații doctrinare: creștinul nu crede în orice Dumnezeu, nu într-un concept, nu într-o idee, nu
într-o putere difuză, ci în Persoana Lui, manifestată treimic, Creator, ființial unit și Același, dar
arătat în lume ca trei Persoane...Tatăl...Fiul...Duhul...Creștinul crede în Fecioara Maria, cea care a
dat firea umană Domnului și și-a asumat-o în ipostaza sa divină
– Acatistele, paraclisele ș.a.

◼ Dumnezeu ne ascultă întotdeauna rugăciunile , dar nu întotdeauna răspunde


așa cum vrem noi, iar aceasta se întâmplă din trei motive:
– fie suntem nevrednici și de aceea ce am cerut în rugăciune
– fie că cerem rău sau cerem ceva inutil, chiar vătămător pentru mântuire
– fie ca să ne întărim în răbdare și să stăruim în rugăciune

◼ Rugăciunea inimii = are originea în centrele monahale din Egipt, Siria și


Palestina.
– Practica acestei rugăciuni a creat un curent printre monahii atoniți = isihasm (hesychia =
liniște, tăcere, concentrare interioară). Rugăciunea inimii= rug. lui Iisus aduce mintea în
inimă. Originea ei = anahoreții din sec. IV și V, dar întemeietori au fost considerați: Sf.
Ioan Sinaitul (sec. VII) și Sf. Grigorie Sinaitul (VII-VIII)
◼ „Doamne, Iisuse Hristoase....”
Practici și inovații privitoare la rugăciune.
Rugăciunea este o convorbire vie și conștientă, fără să devină o practică mecanică
și de rutină, formalistă și fără să simțim rugăciunea ca o povară.

i. Rugăciunea particulară și rugăciunea publică = îngemănate


▪ cultul la fel peste tot = deziderat; cultul particular să se facă după cărțile oficiale de cult
▪ Talisman (găsit în 1585 sub Mormântul Domnului) – putere vindecătoare
▪ Visul Maicii Domnului, Brâul Maicii Domnului, Epistolia..., Calea Crucii, Cele 12 vineri mari
de peste an, Dezlegarea de farmece și de vrăji, Dezlegarea de blesteme ș.a.
(Pr. prof. Nicolae Necula, Tradiție și înnoire...vol. 3, p. 71)

ii. Rugăciunea să fie după pravila și rânduiala prevăzută de Biserică


▪ Cine se mâhnește de buna lui voie de rugăciune și de cântare și va umbla ca un dobitoc, să aibă acela pocanie
un an și metanii 100 pe zi (Pravila Bisericii de la Govora, 1640)

iii. Rugăciunea la orice oră, nu doar la miezul nopții


▪ Ierom. Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Cernica, 1940, p. 279 spune: La rânduiala rugăciunilor
duhovnicul trebuie să ție seama de

iv. Rugăciunea și canonisirea.


▪ „Dacă vreun episcop sau presbiter sau diacon sau din cei rânduiți în cler sau laic...petrecând în oraș nu ar merge
la biserică în trei zile de duminică...de va fi cleric să se caterisească, de va fi laic să se ăndepărteze de la
împărtășire” (canonu 80 de la Sinodul VI ecumenic)

v. Rugăciunea trebuie făcută cu pătrundere și nu de formă.


▪ mulți cred că este suficient să faci un canon de rugăciune, cu un număr de rugăciuni, psalmi și acatiste pentru ca
cererile să se împlinească. ÎN RUGĂCIUNE NU CONTEAZĂ NUMĂRUL, CI INTENSITATEA, CREDINȚA,
SINCERITATEA ȘI OBIECTIVITATEA CERERILOR.
REGULĂ
Pentru rugăciunile ce se cuvine a se face
de cei care se pregătesc a sluji şi de cei care voiesc
a se împărtăşi cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine
◼ Sâmbătă seara se citeşte: Canonul Domnului Iisus şi Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu,
Canonul îngerului păzitor şi Canonul zilei. Iar pe alocurea se citesc şi rugăciunile spre somn... Canonul
şi rugăciunile sfintei împărtăşiri.

◼ Duminică seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Arhanghelilor şi,
dacă va vrea cineva, şi al îngerului păzitor.

◼ Luni seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Acatistul Sfântului
înaintemergătorului Ioan şi Canonul îngerului păzitor.

◼ Marţi seara: Canonul cinstitei Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi Canonul îngerului păzitor.

◼ Miercuri seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Îngerului păzitor,
Acatistul Sfinţilor Apostoli şi, cine va vrea, şi al Sfântului Nicolae.

◼ Joi seara: Canonul făcătoarei de viaţă Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi Canonul îngerului
păzitor.

◼ Vineri seara: Canonul Domnului Iisus, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, negreşit, apoi Canonul îngerului
păzitor şi al Tuturor Sfinţilor.

◼ Oamenii temători de Dumnezeu, care nu zăbovesc în gânduri deşarte, ci sunt stăpâni pe sine, se îndeletnicesc cu
citirea Psaltirii, a rugăciunilor după hotărâre, a cărţilor Legii Domnului şi ale Sfinţilor Părinţi şi dascăli ai
Bisericii.
◼ 2. EUHARISTIA. Deasa sau rara împărtăşanie? Euharistia este prin
excelenţă Taina unităţii tuturor în sânul Bisericii. Euharistia este o Liturghie,
este o rugăciune împlinită.

◼ Sf. Nicolae Cabasila, de exemplu, a rezolvat această problemă:


„...Întrucât materia din noi e aşa de stricăcioasă, încât pecetea
Tainei nu poate rămâne în noi mult timp – ca unii care avem
această comoară în vase de lut – de aceea alergăm la acest leac nu
numai o dată ci mereu” (Despre viaţa în Hristos, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, cap. al IV-lea: „Care sunt
roadele Sfintei Împărtăşanii în viaţa duhovnicească”, p. 120).

◼ În primele secole, creștinii se împărtășeau la fiecare Liturghie. În secolul al


IV-lea se împărtășeau de patru ori pe săptămână (vezi Scrisoarea a 93-a a
Sfântului Vasile cel Mare). În secolul al XV-lea, Sf. Simeon al Tesalonicului
recomandă împărtășirea cel puțin la 40 de zile. În practica Bisericii noastre,
împărtășirea se face ori de câte ori creștinul este pregătit sau cel puțin în
cele patru posturi de peste an.
◼ ”Împărtășirea legată numai de cele patru posturi a apărut târziu în
practica Bisericii (secolul al XIX-lea), fără să aibă o motivație și
bază patristică”
(Pr. Vasile Răducă, Ghidul creștinului ortodox azi, Editura Humanitas, București, 1998, p. 150).
◼ Alte chestiuni practice privitoare la Euharistie

◼ 1. Se cuvine ca preotul să împărtășească pe cel ce este în pericol de moarte


chiar și după ce acela a mâncat (canonul 13 de la Sinodul I ecumenic).

◼ 2. Se poate împărtăși cineva chiar și după ce acela s-a spălat pe gură


(canonul 16 al Sf. Timotei).

◼ 3. Cel epileptic, dacă nu hulește se poate împărtăși (canonul 3 al Sf.


Timotei).

◼ 4. Nu este îngăduit a se da miride în locul Euharistiei !

◼ 5. Morții nu se pot împărtăși (canonul 83 al Sinodului VI ecumenic).

◼ 6. Soțul și soția în ziua în care trăiesc împreună nu se pot împărtăși (Pravila


Matei Basarab, glava 170)
◼ C) CONDUITA Teologilor

1. Despre Capela Facultăţii Teologie


2. Despre programul liturgic;
3. Despre Formarea Duhovnicească în
învăţământul teologic; ținută, comportament,
atitudini, participări la evenimente.
4. Despre prezentarea la examene, utilizarea
telefoanelor mobile, modul de adresare ș.a.
Concluzii
◼ Zilnic, teologul se află în diferite ipostaze, anume acestea: de
coleg, de amic, de sfătuitor al unuia sau al altuia, uneori în acea
ipostază de tată, familist și muncitor spre bunăstarea propriei case
etc. Dar cum se află el în școala teologică și în parohie?

◼ Ca și preoții, teologii trebuie să aibă în chip firesc înclinația de a-i


ajuta și iubi pe cei de lângă ei. Prin aceștia se verifică starea lor
interioară.

◼ Prin natura vârstei lor, teologii sunt printre puţinii care se pot lupta
cu boala păcatului din ei înșiși și din cei de lângă ei și de aceea
trebuie să aibă parte de o educaţie aleasă, duhovnicească, cu toată
seriozitatea și spontaneitatea.
Curs 4: PREOTUL sau DUHOVNICUL
INTRODUCERE
Cine este un preotul și  sau duhovnicul?
Problematici legate de preot și Preoție
◼ Preotul... este omul bun... este sau poate fi omul lui Dumnezeu care ne aduce pe calea Lui...este sau poate fi
bărbatul care face slujbe la biserică...

◼ A. Definiții

1. Deci preotul este cel ce trăiește în sine pe Hristos-Domnul, precum


L-au trăit Apostolii și primii creștini, și-L poate face văzut altora!
1. Definiția mea! În anii 80: înapoi la Sfinții Părinți! Acum: înapoi la viața Părinților!
2. Preotul duhovnic vizează mereu ascetismul ucenicilor săi, dar nu ca un scop în sine, ci
având ca scop formarea unor adevăraţi atleţi ai lui Hristos din fiecare om.

2. Duhovnicul este omul credinței faptice. El este omul care a mers


pe cărarea pe care vrei să mergi tu acum. El cunoaște adevărurile
existențiale și le poate oferi, adică își poate face discipoli sau
ucenici.

3. Preotul este omul lui Dumnezeu pe pământ nu în sens de vicarius


Dei, ci de visibilis Dei.
◼ Problematici privitoare la preot și  duhovnic

◼ B. Alegerea duhovnicului. Acest lucru trebuie să se


petreacă în deplină libertate, dragoste creștinească și
dor de mântuire pentru că: „De voieşti să te lepezi de
toate şi să te deprinzi cu vieţuirea evanghelică să nu
te dai în seama unui învăţător neîncercat sau
pătimaş, ca nu cumva în loc de petrecerea
evanghelică să o înveţi pe cea drăcească”.

▪ (Sf. Simeon Noul Teolog, Filocalia,vol. VI).


◼ C. Căutarea unui preot-duhovnic. Cum poate cineva găsi un Părinte
duhovnicesc, de vreme ce știm foarte bine lumea în care trăim, cum suntem
ca oameni, adică de multe ori neputincioși pe plan spiritual și trupesc?

◼ Din Biblie și din Tradiție știm că „nu este tot omul vrednic de încredere,
ca să dea un sfat celor ce-l caută, ci numai acela care a luat de la
Dumnezeu darul deosebirii şi a dobândit, din stăruirea în nevoinţă o minte
străvăzătoare…Iar acesta trebuie să fie cu multă smerenie şi să nu dea
sfaturi tuturor, ci numai celor ce le cer de bună voie, şi-l întreabă nesilit, şi
învaţă după rânduială” (Petru Damaschinul, Înv. duh., în Fil. rom., vol. V, p. 151).

◼ Răspuns: A căuta un bun preot și eventual duhovnic presupune o muncă


asiduă, mai ales pe plan sufletesc (RUGĂCIUNEA!!) și în care Teologia să
fie experiență personală (Arhim. Zaharia Zaharou).

Sf. Ioan Scărarul: „Nici un dar nu e aşa de bine primit de Dumnezeu la noi
ca acela de a aduce suflete cuvântătoare prin pocăinţă...Drept aceea, nu
ferici pe cei ce aduc bunuri; ci fericeşte pe cei ce aduc lui Hristos oi
cuvântătoare” (Sf. Ioan Scărarul, Scara, cap. 89, în Fil. rom., vol. IX, p. 452).
◼ D. Necesitatea sau trebuința de a avea un preot-duhovnic

Preotul-duhovnic este singurul om de pe pământ care poate să-ți descopere


„pe rând şi după rânduială toate cele datorate şi lui Dumnezeu plăcute şi
te va călăuzi spre cele iubite de Dumnezeu şi încă şi mai duhovniceşti şi
nedescoperite celor mulţi”
(Calist şi Ignatie Xanthopol, Cele 100 de capete, cap. 15, în Filocalia românească, vol.VIII, p. 42).

◼ „Nimic nu e mai jalnic, nimic nu e mai pierzător, decât să nu avem pe


cineva care să ne povăţuiască pe calea lui Dumnezeu. Căci ce zice?
Cei ce nu au cârmuire, cad ca frunzele. Frunza e de la început totdeauna
verde, în creştere, plăcută, apoi se usucă pe încetul şi cade. Iar la sfârşit e
dispreţuită, călcată în picioare. Aşa e şi omul necârmuit de cineva. La
început are totdeauna căldură pentru post, pentru priveghere, pentru
liniştire, pentru ascultare, pentru alte bunătăţi. Apoi stingându-se pe încetul
acea căldură şi omul neavând un cârmuitor, care să-i împrospăteze şi
reaprindă căldura, se usucă pe nesimţite, şi cade şi se face rob vrăjmaşilor,
care fac din el tot ce voiesc”
(Avva Dorotei, Felurite învățături lăsate ucenicilor săi…, cap. V: „Despre trebuința de a nu se încrede cineva
în înțelepciunea sa”, în Filocalia, vol. IX, p. 528).
◼ E. Încrederea și discreția absolută pe care se cuvine să le
aibă atât duhovnicii cât și ucenicii lor!
▪ Problemă practică de discutat! Soții să aibă sau nu același duhovnic?

◼ F. Personalitatea duhovnicului. Ei pot fi joviali,


comunicativi, puternic și autentic ancorați în credință sunt cei
mai căutați și creează adevărate „școli” în jurul lor.

▪ Am întâlnit deseori bărbaţi şi femei chiar, care îşi doreau să semene întru toate cu
duhovnicii lor, fără a realiza importanţa contribuţiei personale la propria implinire
spirituala. Viaţa fiecăruia dintre noi nu este un mimetism dulceag, o cultivare a unei
evlavii care imită pe alții unilateral, ci care este creatoare.
◼ G. Ascultarea față de preot-duhovnic.
Din perspectiva tinerilor (ucenicilor) ascultarea este un dar pe care și-l excercită
cu deosebită dragoste față de el. Noi toți suntem fii duhovnicești ai cuiva (preot-
duhovnic), iar acest fapt nu este o corvoadă sau lucru impus și nici o obișnuință
frumoasă. Știm că Însuși Hristos Domnul nostru a făcut ascultare față de Tatăl
Ceresc:

„A nu asculta pe părintele duhovnicesc după pilda Fiului Care s-a făcut ascultător
Tatălui până la moarte şi cruce (Filipeni 2,8) înseamnă a nu te naşte de sus. Iar cel
ce nu s-a făcut fiu iubit al unui părinte bun, cum va fi părinte, dacă nu s-a născut
prin cuvânt şi Duh de sus?”

(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete, Suta a doua, cap. 54, în Filocalia
românească, vol.VI, p. 247).
Concluzii

◼ Toate cele enunțate anterior trebuie să ne facă să vedem în preot pe omul


puternic ancorat în Dumnezeu „…arătând că grija turmei este un fel de
răsplată a iubirii lui fierbinţi pentru Domnul Iisus Hristos…”.

◼ „Preotul este omul care nu-L negociază cu nimeni pe Dumnezeu, ci-L


propune celorlalți semeni, dar nu prin propriile impresii sau atitudini, ci cu
siguranța și certitudinea înaintașilor săi întru Preoție”.

◼ În materie de viață duhovnicească ei au smerenia necesară pentru a nu


cădea în părerea de sine și au putința de a preda celorlalți calea către
Dumnezeu.
Pilde

◼ În Pateric ni se relatează multe întâmplări cu mesaj limpede în ceea ce


privește preotul, pastorația, incluzând aici practica liturgică sau cum se
realizează lucrarea lui Dumnezeu. Preferăm să ilustrăm aceste idei prin ceea
ce scriu sfinții:

◼ „De dai vreodată ceva cuiva, de i-o ierţi, imiţi firea lui Iisus, de i-o
ceri, imiţi firea lui Adam, iar de ceri şi dobândă, te arăţi mai jos şi
de firea lui Adam” (Cuviosul Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, în „Filocalia”, XII, Harisma, Bucureşti,
1994, „Cuvântul VIII: Despre scurte învăţături”, p. 85).
◼ „Acest sfânt şi fericit Simeon, întrebat odată cum trebuie să fie
preotul, a răspuns zicând: Eu nu sunt vrednic să fiu preot. Dar am
cunoscut, fără îndoială, cât de vrednic trebuie să fie cel ce va avea să
slujească tainele lui Dumnezeu.
– În primul rând, să fie curat nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul; pe lângă acestea,
trebuie să nu fie părtaş la nici un păcat.
– În al doilea rând, să fie smerit atât în purtarea din afară, cât şi în simţirea dinăuntru a
sufletului.
– Apoi, când stă înaintea Sfintei şi a sfinţitei Mese, trebuie să vadă, fără îndoială cu mintea
pe Dumnezeu, iar cu simţurile, Sfintele aşezate înainte.
– Dar nu numai acestea, ci este dator să-L aibă în chip conştient, sălăşluit în inima sa, şi
pe Însuşi Cel prezent în chip nevăzut în daruri, ca să poată aduce cererile cu îndrăznire.
Şi, ca prieten care vorbeşte cu prietenul, să zică: «Tatăl nostru care eşti în ceruri,
sfinţească-se numele Tău», rugăciunea arătându-l ca având pe Cel ce e Fiul lui Dumnezeu
prin fire, sălăşluit în sine împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Aşa am cunoscut eu pe
preoţi. Iertaţi-mă, părinţi şi fraţi”

(Sf. Simeon Noul Teolog, Capetele morale ale lui Simeon Evlaviosul, Cap. aparte, în
„Filocalia”, vol. VI, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 117-118).
Curs 4 bis Chestiuni practico-liturgice

◼ preoți coslujitori; principiul protiei;


principiul „cum vrea cel mai mare”;
◼ preoți cu har și fără har,
◼ când se hirotonesc clericii?
◼ condițiile primirii în cler
◼ sensul binecuvântării de către preot,
◼ hirotonia femeilor...
◼ 1. Preoți coslujitori; Principiul protiei;
„cum vrea cel mai mare”;

De multe ori creștinii se întreabă: cine are dreptul să slujească în parohie? și


de ce? care-i mai mare?

La astfel de întrebări care țin de sfera practicii vieții bis putem răspunde că:
- protia este întâietatea slujirii. Protia în sobor înseamnă dreptul unuia dintre
slujitorii de față de a fi conducătorul slujbei și deci de a se situa primul în
fața Sf. Mese.

- când însă sunt de față preoți cu diferite slujiri în Biserică (administrație,


învățământ, consilieri, cu ranguri onorifice etc) situația se schimbă. Între doi
preoți (sau mai mulți) cu vârstă egală contează principiul celui cu rang
administrativ mai mare (protopop, inspector, consilier eparhial).
- Între preoți cu distincții onorifice va prima cel cu distincția mai
mare (iconom stavrofor, iconom, sachelar)
- În clerul monahal va conta tot principiul vârstei în Preoție, apoi
după rangurile onorifice (arhimandrit, protosinghel, songhel,
ieromonah).

◼ În clerul de la o parohie va conta tot principiul vârstei în


Preoție.
◼ Statutul pentru organizarea și funcționarea BOR (1953), art.
50: la parohiile cu mai mulți preoți slujitori, aceștia sunt egali în
drepturi și în datoriile lor harismatice, didactice și de conducere
spirituală.
2. Preoți cu har și fără har (!?)
◼ Tradiția populară....
◼ acte ce țin de săvârșirea Sf. Maslu, dezlegări, vindecări...
◼ Are vreo justificare preferința pentru un preot sau altul? Putem spune și
crede că un preot este cu mai mult har decât altul?

◼ Răspuns!
◼ orice cleric este purtător de HAR! Taina Hirotoniei...
◼ A afirma că un preot are har iar altul nu este o jignire la adresa Preoției și o
lipsă de respect față de lucrarea lui Hristos în Biserică!
◼ problema păcătoșeniei personale a preotului? La rugăciunea de la EPICLEZĂ
clericul spune: să nu oprești pentru păcatele mele Harul Sf. Tău Duh de la
Darurile care sunt puse înainte...
◼ Preoții cu har despre care vorbesc credincioșii sunt de multe ori cei cu tact
pastoral, cu răbdare, disponibilitate, cu temperament și educație adecvată!
◼ Deschisul cărții, ghicirea viitorului, recomandarea unor acte,
rânduieli....etc... arată mai degrabă pe clericul care disprețuiește pe D.
◼ Preoții – diaconii – episcopii: HARUL ODATĂ PRIMIT NU SE ÎMPUȚINEAZĂ,
NICI NU CREȘTE, DUPĂ CUM NICI NU SE PIERDE!!
◼ Nici chiar prin caterisire preotul nu pierde harul! (Pr. Nicolae Necula,
Tradiție...vol. 1, p. 233).
◼ Singurele păcate (realități, stări....) prin care se pierde Harul: erezia +
ateism (necredința!). Multele forme de exprimare a persoanei preotuui, și
prin care se vede necredință!, pot dăuna grav stării duhovnicești a preotului
și-l pot duce la pierderea Harului! Exemple? Multe....
◼ Pentru delictele prevăzute de canoane și Regulamentul de disciplină a
clerului → Harul devine nelucrător!
◼ Asemănătoare caterisirii este depunerea din treaptă...preotul nu mai slujește
◼ Pentru delicte sau abateri = oprirea temporară de la slujire

◼ Preoția  Botezul = caracter indelebil (Căsătoria?!).


◼ Concluzie: dacă un preot nu pierde harul nici în aceste situații
(caterisire-depunere-oprire), cu atât mai puțin el nu poate fi fără
har în condiții normale de viață!!
◼ - a mâhni pe un preot slujitor....!!??!!
3. Când se hirotonesc clericii?
◼ Hirotonirea întru episcop se sprijină pe Canonul 1 Apostolic, care spune
ca acesta să fiehirotonit de 2 sau 3 episcopi.
◼ Cuvântul „episcop" vine din gr. Επίσκοπος sau episkopos (in lat. episcopus)
şi înseamnă „supraveghetor", cel ce are grijă de turma lui Hristos.
◼ Hirotonia episcopului se face de către mitropolit sau, în lipsa lui, de către
episcopii delegaţi ai Sinodului Mitropoliei din care face parte eparhia
respectivă. Slujba de hirotonie întru episcop se compune din două
părţi: ipopsifierea, chemarea candidatului (ipopsifiu) la treapta arhieriei
şi hirotonia propriu-zisă...la momentul Trisaghionului... în Sf. Liturghie!

◼ Prezbiter (preot) vine din limba greacă - presbyteros şi înseamnă „om în


vârstă", „cineva venerat" sau „superior", „căpetenie", „strămoş".

◼ Diaconul se hirotoneşte în cadrul Sfintei Liturghii, după Axion. Nu


poate fi hirotonit decât un singur diacon la o Sfântă Liturghie şi, pentru
că momentul hirotoniei întru preot este anterior,niciodată diaconul
proaspăt hirotonit nu poate fi hirotonit preot în cursul aceleaşi
Sfinte Liturghii.
◼ Hirotonia se face numai la Liturghia Sf. Ioan
Hrisostom si a Sf. Vasile. La o Liturghie se poate
hirotoni numai cate un singur diacon, preot si
arhiereu si nu mai multi. Taina hirotoniei se
face numai in altarul bisericii, fiindca cei
hirotoniti vor sluji numai in altar.

◼ Diaconul se hirotoneşte în cadrul Sf. Liturghii,


după Axion.
◼ Hirotonia în preot se face după Vohodul Mare,
înainte de sfințirea Cinstitelor Daruri, arătându-
se prin aceasta că, prin hirotonie, el primește
puterea de a săvârși Sf. Liturghie.
◼ La hirotonie se cântă aceleași tropare ca la
cununie! Ordinea?

◼ 1. „Isaie, dănţuieşte; Fecioara a avut în


pântece şi a născut Fiu pe Emmanuel, pe
Dumnezeu şi Omul; Răsăritul este numele Lui,
pe Care slăvindu-L, pe Fecioara o fericim.”;
◼ 2. „Sfinţilor mucenici, care bine v-aţi nevoit şi
v-aţi încununat, rugaţi-vă Domnului să se
mântuiască sufletele noastre”
◼ 3. „Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule; lauda
apostolilor şi bucuria mucenicilor, a căror
propovăduire este Treimea cea de o fiinţă”
4. Felurile Preoţiei și condițiile primirii în cler
◼ una pe care o primeşte fiecare creştin la botez şi cea de
a doua care se dă prin hirotonie.

◼ Prima este cea duhovnicească sau obştească după mărturia


Sfântului Apostol Petru, care spune: „Voi sunteţi seminţie
aleasă, preoţie împărătească, neam sfânt, popor al său
dobândit ca să vestiţi în afară virtuţile Celui Care v-a chemat
din întuneric la minunata Lui lumină" (I Petru 2,9).

◼ Cea de a doua este preoţia propriu-zisă. Orice bărbat fără


prihană, cunoscător al Sfintelor Scripturi şi având
mărturia comunităţii credincioşilor poate fi
hirotonit având ca îndemn cuvântul Sfântului Apostol
Pavel: „Nu fii nepăsător faţă de harul care este întru tine, care
ţi s-a dat prin proorocie, prin punerea mâinilor mai marilor
preoţilor" (1 Timotei 4, 14).
◼ Condiţiile pentru hirotonia întru preot

◼ să fi fost mai întâi hirotonit diacon;


◼ să nu fie divorţat;
◼ dacă este necăsătorit să înţeleagă că, după hirotonie, nu se mai poate
căsători;
◼ să aibă recomandarea duhovnicului;
◼ să nu aibă alte impedimente canonice;
◼ să nu facă afaceri păgubitoare sufletului lui cât şi celorlalţi (de
exemplu: comerţ, camătă, jocuri de noroc etc.);
◼ să nu aibă reputaţie proastă
◼ pentru hirotonia întru ieromonah este necesară recomandarea
duhovnicului, a stareţului şi a consiliului duhovnicesc.
◼ Condiţiile hirotoniei întru diacon
◼ Pentru a fi hirotonit diacon, candidatul este mai întâi hirotesit citeţ şi
apoi ipodiacon. Hirotesia este binecuvântarea prin care se acordă îngăduinţa de
a săvârşi anumite servicii religoase (citirea la strană şi a Apostolului pentru
citeţ, ieşirea cu lumânarea la Vohod şi aducerea vasului cu apă şi a ştergarului
pentru spălarea mâinilor de către arhiereu în cazul ipodiaconului etc).

◼ Alte condiţii ale hirotoniei întru diacon:


◼ să fie botezat ortodox;
◼ soţia sa să fie ortodoxă;
◼ să fi fost fecior la săvârşirea cununiei;
◼ să se fi căsătorit cu o fecioară;
◼ să aibă dezlegare de la duhovnic;
◼ să nu aibă alte impedimente canonice (divorţat, recăsătorit, vinovat de ucidere
sau tâlhărie, stăpânit de patima beţiei şi a jocurilor de noroc etc);
◼ să fie îndeobşte cunoscut ca un om evlavios şi bun creştin.
Atitudinea BO față de hirotonia femeilor
◼ Hirotonia femeilor este o realitatea în lumea
protestantă, dar total neadmisă în Ortodoxie și
catolicism.
◼ mișcările feministe: dacă femeia = bărbatul  de ce
nu poate sluji la altar?
◼ Răspuns!
◼ Taina Hirotoniei nu are același înțeles la noi ca în
protestantism.
◼ În B.O. prin hirotonie înțelegem că Harul sfințitor se
transmite Apostolilor...urmașilor...
◼ În protestantism = femeia preot = delegat al
comunității
◼ Argumentele B.O. pentru susținerea Preoției pt bărbați:

◼ 1. HS a ales 12 Apostoli și e cei 70 (72) dor dintre bărbați


◼ 2. Istoria Bisericii menționează doar pe bărbați ca slujitori
– I Cor. 14, 34-35: femeile să tacă în biserică....
– Galateni 3, 28: nu mai este parte bărbătească nici femeiască
▪ texte coroborate între ele; mai ales 1 Cor. 14, 40!
◼ 3. Femeia: slujire de mamă, educatoare, etc, dar fără funcții
sacerdotale
◼ 4. Pr. Necula: la noi nici măcar ele nu doresc lucrurl acesta!

1 Cor. 14, 40: toate să le faceți cu cuviință și bună


rânduială!
Care este sensul binecuvântării de
către preot?
◼ Atunci când un credincios se apropie de un preot să-i ceară binecuvântare,
Domnul îl binecuvântează pe preot, iar apoi preotul, pe credincios. Astfel,
preotul este transmiţătorul harului lui Dumnezeu. Se sărută, de fapt, nu
mâna preotului, ci mâna Domnului.
◼ Domnul a lăsat preoţii pe pământ şi le-a dat putere deosebită, ca Harul Lui
să se pogoare peste credincioşi prin ei.
◼ În privința sensului binecuvântării vom pleca de la o definiţie
ad-hoc, cum că binecuvântarea este actul paşnic şi benevol prin
care o persoană doreşte (urează) binele adevărat unei alte
persoane, cu care comunică.
◼ „Fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de
la cel mai mare.”(Evrei 7,7).
◼ A nu se confunda binecuvântarea cu rugăciunea, chiar dacă
uneori la forma văzută seamană destul de mult!
◼ Foarte importantă este nevoia de binecuvântare ce există în
relaţia dintre părintele trupesc şi copilul său.
◼ „Domnul nostru Iisus Hristos să te ocrotească” =
binecuvântare care va reuşi să evite părtăşia omului cu
blestemul de oriunde ar veni acesta, din neam, de la lume sau
de la cel rău!
Cursul 5 : FIUL DUHOVNICESC Structura cursului

◼ Generalități
◼ A. Definiții
◼ B. Caracteristicile
principale ale fiului
duhovnicesc
Generalități
◼ Fiecare din noi știe că trăim în societate, într-o lume deschisă
spre multe provocări, dar numai creștinul realist știe că cel ce
vrea să rămână în Biserică trebuie să devină și fiu spiritual al
acesteia, adică să se încredințeze povățuirii din partea unui
avvă, ştiind că: „...împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei
ce se silesc pun mâna pe ea” (Matei 11, 12).

◼ Fiul duhovnicesc poate fi tot omul în stare de dor față de


Dumnezeu: „Omul care nu a făcut niciodată această experienţă,
chiar şi pentru foarte scurt timp, care nu a simţit niciodată că
este exilat de la faţa lui Dumnezeu şi faţă de adevărata viaţă,
nu va înţelege niciodată ce este creştinismul” (Alexandre
Schmemann, Le Grand Câreme, Bellefontaine, 1974, p. 22).
A. Definiții

◼Fiul duhovnicesc (fiul spiritual, ucenicul,


discipolul) este tot omul cel ce trăiește
comuniunea cu Dumnezeu și cu semenii prin
ascultarea față de poruncile Bisericii și față de
un părinte duhovnicesc sau duhovnic care-i
oferă șansa de găsire a mijloacelor de sfinţire a
vieții proprii (înduhovnicire).

◼ Părintele Stăniloae: Fiul duhovnicesc este omul


care nu se limitează la cele ce se văd, ci ia în
calcul viața veșnică.
B. Caracteristicile principale ale fiului duhovnicesc:

◼ Atunci când vorbim despre cineva ca fiu duhovnicesc trebuie să


ne raportăm la două axe: una verticală şi una orizontală, după
modelul crucii: legătura persoanei umane cu Dumnezeu şi cu
creaţia.

◼ 1. Libertatea ucenicului

◼ 2. Responsabilitatea ucenicului
◼ 1. Libertatea fiului duhovnicesc. Aceasta înseamnă, din perspectivă
creştină, a iubi pe Dumnezeu și pe semeni și a face binele în mod deliberat.
Pe scurt a fi liber sau a te mântui (cf. Savatie Baştovoi, Două conferinţe despre curaj şi
libertate în Ortodoxie şi alte întrebări fără rânduială, Sofia, Bucureşti, 2002, p. 141) înseamnă a fi
despătimit, liber de păcat.
– Libertatea sau dezrobirea de păcate este dată de Biserică prin aducerea în viața personală
a Tainelor și a ierurgiilor.
– Atunci când se vorbeşte despre libertate se face de obicei o gravă confuzie: este tratată ca
o noţiune sau ca un simplu aspect pur uman, existenţial, adică lipsa oricărei oprelişti sau
îngrădiri, de oricare natură ar fi. Din punct de vedere creştin, libertatea nu se defineşte
negativ, ca o absenţă a vreunei constrângeri ci pozitiv ca stare de comuniune în virtute !

◼ 2. Responsabilitatea fiului duhovnicesc. În sens lingvistic


responsabilitatea poate fi civilă, penală şi morală.
Responsabilitatea este în esenţă „religioasă”, pentru că ea nu este o simplă
atitudine. Nu se poate accepta faptul ca omul să nu-şi re-cunoască originea
dumnezeiască, să nu-şi ştie chemarea şi misiunea sa în lume, oricât de
decăzut ar fi.
C. Calitățile ucenicului
◼ 1. Smerenie și ascultare: „Odată avva Antonie a primit scrisori de la
împăratul Constantin ca să meargă la Constantinopol şi socotea ce să facă.
Deci a zis către avva Pavel, ucenicul lui: oare, trebuie să merg? Şi i-a zis lui
ucenicul: de vei merge, Antonie te vei chema; iar de nu vei merge, avva
Antonie” (Patericul, Pentru avva Antonie, 33, p. 13).
◼ 2. Curaj și tărie în ispite: Părintele duhovnicesc Ioan Scărarul afirma că
„oamenilor le este propriu să cadă şi să se ridice de câte ori s-ar întâmpla
aceasta”, pe când „numai dracilor le este propriu ca odată căzuţi să nu se
mai ridice niciodată”, iar „îngerilor le este propriu să nu cadă” (Scara, IV,
27).
◼ 3. Iubire față de Părintele său duhovnicesc: „Arată în chip nevăzut (cu
mintea) lui Dumnezeu credinţa şi dragostea curată ce o ai faţă de părintele
tău şi Acela va îndemna pe acesta în chip neştiut să se alipească de tine şi
să te apropie de el, după simţirea ta faţă de el” (Scara, IV, 39).
◼ 4. Dorința puternică de comuniune cu el și de mărturisire a
păcatelor: „A dezvălui de bunăvoie greşalele sale bărbaţilor duhovniceşti e
un semn al sufletului ce se îndreptează, iar a le ascunde e un semn al
sufletului pătimaş” (Scolia patriarhului Fotie, nota 170, Scara, IV, 116).
D. Pilde despre fiul duhovnicesc
◼ “Fiule! Când vrei să te apropii să slujeşti Domnului Dumnezeu,
găteşte-ţi sufletul tău spre ispită” (Isus Sirah 2, 1).

◼ Hristos a zis ucenicilor Săi: „Nu voi M-aţi ales pe Mine, ci eu v-


am ales pe voi” (Ioan 15,16).

◼ Sf. Pavel - ucenicului Tit: De omul eretic, după întâia şi a doua


mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a
căzut în păcat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11).
◼ Sf. Pavel - ucenicului Timotei: „Să le aduci aminte oamenilor şi
să-i îndemni înaintea Domnului să nu intre în dispute, căci nu-s
de nici un folos” (II Tim.2, 14).
◼ „Fiecare dintre noi cei ce suntem ucenicii
Cuvântului, suntem slujitorii uneia dintre
slujbele poruncite nouă de Evanghelie (…). Eşti
păstor? Ia aminte să nu neglijezi ceva din
îndatoririle tale de păstor! Care sunt acelea? Pe
cel rătăcit întoarce-l, pe cel rănit leagă-l, pe
cel bolnav tămăduieşte-l” .

(Sf. Vasile cel Mare, Omilie la cuvintele: „Ia aminte la tine însuţi”, traducere de D.
Fecioru, în „Mitropolia Olteniei”, anul XXIV, 1974, nr. 1-2, p. 56).
E. Misiunea ucenicului

◼ 1. A propovădui pe Dumnezeu prin vorbele și


faptele sale.

◼ 2. A ajuta pe semenii săi.

◼ 3. A se zidi pe sine.
F. Finalitatea stării de ucenic
◼ 1. A deveni om cu discernământ
Îndrumarea cu dragoste a altora poate fi văzută şi ca o recunoştinţă faţă de
Dumnezeu a Cărui dragoste a cunoscut-o cel care a fost izbăvit de patimi:
„Izbăveşte şi tu, cel ce ai fost izbăvit de Dumnezeu. Mântuieşte, tu cel ce ai
fost mântuit, pe cel dus la moarte, şi nu cruţa nimic ca să răscumperi pe cei
omorâţi de draci”...
(Sf. Ioan Scărarul, Scara, XXXI, 76, p. 449).

◼ 2. A deveni om duhovnicesc: „Nu te minuna de ce-ţi voi spune. Căci îl


am pe Moise ca martor. E mai puţin vătămător să păcătuim lui Dumnezeu,
decât părintelui nostru. Căci când Dumnezeu se mânie, povăţuitorul nostru
poate să-L împace pe El cu noi. Dar turburându-se acesta, nu vom mai avea
pe cineva să ne facă pe Dumnezeu milostiv”.

Când poporul Israel a sfidat bunătatea lui Dumnezeu făcându-şi viţel de aur,
Moise a mijlocit pentru ei şi Dumnezeu i-a iertat (Ieşire 32), dar când Core,
Datan şi Abiron s-au răzvrătit împotriva lui Moise, şi, implicit, împotriva
rânduielii lui Dumnezeu, au fost aspru pedepsiţi (Naum 16).
Sf. Ioan Scărarul, op. cit., IV, 126, p. 133-134.
G. Fiul duhovnciesc: jurământul și depunerea lui – act de cult?;
dezbrăcarea veșmintelor pe mireni; întâlnirea preotului pe stradă; ce
este ascultarea canonică față de preot?
◼ G1. JURĂMÂNTUL
◼ Definiție: este o practică veche, religioasă sau laică, prezentă în
toate straturile sociale și în toate timpurile.

◼ Îl găsim în VT și NT
◼ În NT = Matei 26, 63 : Tu zici!
◼ 2 Cor. 1, 23: Şi eu chem pe Dumnezeu mărturie asupra
sufletului meu, că din cruţare pentru voi n-am venit încă la
Corint
◼ Evrei 6, 16: Oamenii se jură pe cel ce e mai mare și jurământul
e la ei ca o chezășie și sfârșitul oricărei neînțelegeri

◼ DECI: JURĂMÂNTUL = ACT EXTRAORDINAR DE CULT!


◼ Jurământul poate fi de două feluri:
– pentru întărirea adevărul unor afirmații
– pentru garantarea împlinirii unor promisiuni

◼ Sperjurul = păcat grav... lapidare...Codicele Justinian...

◼ În Teologie există în două momente:


– la absolvirea cursurilor de licență
– după susținerea tezei de doctorat

◼ Jurământul în Teologie este foarte bun! (Pr. Prof. Necula,


Tradiție..., p. 44). Cadru solemn, în Capelă, în prezența
duhovnicului, cu mâna pe Evanghelie.
◼ Formule declamatorii (asociate cu jurământul): pe Constituție,
pe drapel...NU ESTE JURĂMÂNT FĂRĂ DUMNEZEU!
G2. Dezbrăcarea veșmintelor pe mireni
◼ Practica aceasta NU este prevăzută în nicio carte de slujbă.
◼ NU este nici inovație liturgică pt că aceasta ar presupune
existența deja a unui ritual.
◼ Dorința creștinilor de a atinge lucrurile sfinte. Practica a existat
încă de pe vremea MnIH: femeia bolnavă de curgere de sânge
(Luca 8, 48: Mergi în pace, credința ta te-a mântuit)
◼ (Fapte 5, 15: scoteau pe cei bolnavi pe ulițe...)
◼ Preoții și episcopii folosesc veșmintele lor la citirea rugăciunilor
pe capul creștinilor: lecturi evanghelice, rugăciuni, la unele
Taine și ierurgii cum ar fi Maslul, Hirotonia, la sfințirea apei, la
hirotesii, dezlegarea de la Spovedanie, la molitfe etc.
◼ Așadar, practica aceasta evidențiem Harului lui Dumnezeu care
lucrează prin preot și calitatea de obiecte sfințite a
veșmintelor.
G3. Întâlnirea preotului pe stradă
◼ Există diferite atitudini și comprtamente față de preot: pe
stradă, acasă, în familie, la teologie etc.

◼ Am găsit patru (4) categorii de saluturi față de preot:


– 1. „Sărut mâna, Părinte”; „Sărut dreapta...”; „Blagoslovește...”;
„Plecăciune...”; aici este de menționat și tradiția slavă...
– 2. Salutul celor care nu pun accentul pe harul divin din preot: „Bună
ziua...”
– 3. Adversitatea față de preot...
– 4. superstițioșii...

◼ Concluzia? Atitudinea de nepăsare, ignoranță, răutate sau


superficialitate față de preot trebuie să apună. Desigur, se cere
moralitate și preoților!
CURSUL 6
Teologul și urcușul spiritual

Structura cursului:
1. Introducere: Teologul în parohie, în școală etc.
2. Provocările la adresa vieții teologului
a. Chestiunea propriei imagini
b. Chestiunea propriei familii
c. Chestiunea viitoarei sale familii
d. Chestiunea rugăciunii personale
e. Chestiunea relației spirituale cu propriul paroh
3. Chestiuni practice pe care le întâlnesc (le trăiesc) teologii azi
4. Concluzii
◼ Introducere.

– Zilnic, teologul se află în diferite ipostaze: aceea de


coleg, amic, chiar și aceea de sfătuitor al unuia sau
al altuia, chiar și acea ipostază (tot mai dorită!) de
tată, familist și muncitor spre bunăstarea propriei
case etc. Dar cum se află el în parohie? Ce relației
are el cu parohia în care locuiește? Cine este pentru
el preotul paroh care-și oferă serviciile pentru el?
Chestiuni practice, de viață, pe care le întâlnesc
teologii azi

1. Avortul: „Femeia care a pierdut pruncul (sarcina) fără voie, se canoniseşte


(se opreşte de la Sfînta împărtăşanie) un an de zile” (Sf. Ioan Postitorul,
can. 22).

2. Castrarea: Adevărata înfrînare de la viaţa conjugală se face de bunăvoie,


prin stăpînirea de sine, pentru a sluji numai lui Dumnezeu, iar nu din scîrbă
pentru nuntă. „Cel ce s-a mutilat pe sine, să nu se facă cleric, findcă este
ucigaş de sine şi vrăjmaş al operei lui Dumnezeu” (can. 22 Apostolic).

3. Căsătoria nelegiuită (interzisă). „Căsătoria între rude de sînge, numită şi


amestecare de sînge, şi între rude spirituale, este cu desăvîrşire oprită de
Biserică. Adică, nunta între veri primari, veri de gradul al doilea, între rude
vitrege, între rude spirituale de botez şi cununie - naşi, fiii naşilor, cumetri,
fiii cumetrilor
4. Căsătoria a doua şi a treia: „Nunta cea dintîi este lege, a
doua este iertare, iar a treia este călcare de lege” (Sf. Grigorie
Teologul şi Pravila lui Matei Basarab, glava 205); „Căsătoria a
doua se canoniseşte cu doi ani oprire de la Sfînta împărtăşanie,
iar a treia căsătorie cu trei ani” (Sf. Nichifor, can. 2).
5. Celibatul: Tinerii şi fetele care nu vor să se căsătorească din
dragoste de Dumnezeu sau din frică de păcat sau au rămas
necăsătoriţi pentru că nu şi-au găsit partea potrivită sau au
renunţat pe viaţă la căsătorie, fiind bolnavi, infirmi, ori vor să
intre în viaţa monahală, sunt liberi să-şi trăiască viaţa în
feciorie, fie în lume, fie în mănăstire. însă toate să le facă cu
multă rugăciune şi post, cu multă sfătuire şi cu binecuvîntarea
duhovnicului.
6. Concubinajul: „Cel ce are concubină şi nu voieşte a o lăsa,
nici a se cununa cu femeia sa, nu se cuvine a-i primi darurile la
Biserică, ale cărei legi le bîrfeşte şi le defăima prin faptele sale”
(Sf. Nichifor, can. 33).
7. Defăimarea (clevetirea): „Cel ce cleveteşte pe aproapele său, un an să nu se împărtăşească”
(Pravila lui Matei Basarab, glava 373).

8. Desfrînarea, preadesfrînarea (adulterul), sodomia, onania (malahia), paza conjugală etc.


„Tinerii necăsătoriţi, femeile fără bărbaţi şi cei văduvi, de vor cădea în desfrînare, 7 ani să nu se
împărtăşească” (Sf. Vasile cel Mare, can. 59).

9. Divorţul (desfacerea căsătoriei). În fiinţa ei, căsătoria este indisolubilă; căci zice Hristos:
Ceea ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă (Matei 19, 6).
Divorţul este acceptat de Biserica Ortodoxă în următoarele cazuri canonice excepţionale: - în
caz de adulter sau preacurvie persistentă (Matei 19, 9); - în caz de apostazie (lepădare de
credinţă) a unui soţ (1 Corinteni 7, 15); - în cazul intrării unuia din soţi în monahism (can. 12
şi 48, Sinodul VI ecumenic). În mod legal căsătoria se desface prin moartea unuia din soţi. În
cultul Bisericii Ortodoxe nu este nici o rugăciune de desfacere a căsătoriei (Pravila Bisericească,
1940, p. 135).

◼ 10. Lipsa rugăciunii personale, realitate care-l poate face viu pe teolog. „Teologul nu este un
oarecare agent cultural exterior, asemenea atâtora din zilele de astăzi, ci el este
menit să fie aluatul dinlăuntru, veșnicul revoluționar al lumii” (Pr. Stăniloae, Preoție și
curăție, în „Cultură...”, vol. 2, p. 596).
◼ Concluzii

– Ca și preoții, teologii trebuie să aibă în chip firesc înclinația de


a-i ajuta și a iubi pe semenii lui (plision-Pilda samarineanului
milostiv, Luca 10). Prin aceștia se vede starea lor interioară.

– Prin natura vârstei lor, teologii sunt printre puţinii care se pot
lupta cu boala păcatului (Ioan 5, 14-Vitezda), pot avea parte
de o educaţie aleasă şi pot face multe în spirit creştinesc, cu
toată seriozitatea dar și spontaneitatea!

– Teologii trebuie să facă activități cu tinerii, cu copii, mai ales.


Copiii reprezintă un dar dumnezeiesc care vine în viaţa
părinţilor ca binecuvântare, dar care-l motivează enorm pe
teolog. Dacă-i iubește cu anevoie sau se atașează greu de ei,
atunci este o problemă. Teologul ar trebui să se gândească la
faptul că într-o zi poate deveni preotul-duhovnic și că va
trebui să le ofere din viaţa sa spirituală.
Desăvârşirea sau nepătimirea.
Considerații practice și duhovnicești
Structura cursului:
A. Definiție
B. B. Caracteristicile trăirii duhovnicești
C. C. Terminologie
D. D. Persoanele și realitățile trăirii duhovnicești
E. E. Treptele desăvârșirii
F. F. Pericolele urcusului duhovnicesc
G. G. Concluzii
A. Introducere – definiții
Nepătimirea este un adevărat cer pământesc.
◼ În această situaţie pământul devine un adevărat cer covârşit
fiind de Sf. Duh.
◼ Uneori trupul unui asemenea om nu putrezeşte nici după
moarte, ci moaştele lui sunt binemirositoare şi făcătoare de
minuni.
◼ Avva Longhin ne dă şi un criteriu după care putem
cunoaşte când am ajuns la nepătimire: „femeia atunci cunoaşte
că a zămislit, când i se va opri sângele. Aşadar şi sufletul,
atunci cunoaşte că a primit Duhul Sfânt, când i se vor opri
patimile ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-
însele, cum poate să se mărească în deşert, că este fără
patimă? Dă sânge şi ia Duh!”. Când a ajuns nepătimitor omul,
nici nu mai visează lucruri urâte!!!
◼ Toată lucrarea aceasta complicată şi grea, Sf. Apostol
Pavel o rezumă într-un verset: „M-am răstignit
împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos
trăieşte în mine” (Galateni 2, 20).
◼ Desăvârșirea este viață în istorie, o istorie a vieților
sfinților...
◼ Desăvârșirea este cale filocalică, iubire de frumos...
◼ B. Caracteristicile trăirii duhovnicești.
◼ 1.Trăirea duhovnicească este practică...
◼ 2.Trăirea duhovnicească specifică Ortodoxiei este diferită de
așa-zisele stări mistice propuse de unii sau alții... (aisthanomai
(aisqanomai- a simți, auzi), peirasmos (peirasmo-încercare,
ispită; peirazw=a ispiti), pleiroo (plhrow-a împlini, umple)
◼ 3. tendința comunitară (chinovială) ca spiritualitate eclezială...
◼ 4. A patra caracteristică a trăirii se referă la semantică sau la
numele aplicate învățăturii duhovnicești
C. Terminologie
◼ Teologia spirituală (duhovnicească) a desăvârșirii omului arată
că sfințirea omului este o „lucrare” a lui Dumnezeu.

◼ Această terminologie nu corespunde însă vechii tradiții


a Părinților greci. Pentru ei „Theologhia” este „știința
Sfintei Treimi”. „Lucrările” lui Dumnezeu aparțin așa-
numitei oikonomia.
◼ Sf. Diadoh al Foticeei (adversar al mesalienilor) folosește cel
mai frecvent: aisthisix (simțire), peira (experiență),
pleiroforia (plenitudine). Acest limbaj este propriu tuturor
autorilor care au citit cu predilecție Omiliile duhovnicești
atribuite Sf. Macarie cel Mare, precum și isihaștilor și tuturor ce
insistă pe valoarea inimii în viața duhovnicească (A.
Guillaumont, Le „coeur” chez les spirituels grecs à l’époque
ancienne, în „Dictionnaire de Spiritualité”, Paris, 1953, vol. 2, 2,
col. 2281-2288).
D. Persoanele și realitățile trăirii duhovnicești

◼ 1.OMUL
◼ Părintele Paisie Olaru, un isihast român care
a plecat la Domnul imediat după Revoluţie,
spune că semnele sporirii duhovniceşti sunt
“lacrimile la rugăciune, cugetul că eşti cel
mai păcătos, o mare bucurie în inimă şi
multă iubire şi milă faţă de toată zidirea”.
◼ Dumnezeu Cel transcendent este
experimentat, prin har, datorită stării de
curăţie la care nevoitorul a ajuns
◼ 2.Hristos-Dumnezeu.
◼ Noi ortodocșii spunem dogma sau

învățătura de credință, atunci când este
trăită, înseamnă desăvârșire...
◼ Creștinii îl iubesc pe Hristos. Liturghiile antice
Îl laudă, Îi mulțumesc, Îl adoră, Îl imploră.
Accentul de afecțiune și familiaritate nu apare
la început decât discret: la martiri, la pelerinii
la Ierusalim, în poezia religioasă a sirienilor.
Există însă chiar la scriitori patristici un
„Acatist al prea dulcelui Iisus”.
◼ 3. Darul sau Harul?
◼ Desăvârșirea omului este lucrul lui Dumnezeu în om. Cartea
Facerii istorisește marea ”lucrare a lui Dumnezeu”, creația
(Facerea 2, 2). Pentru Iisus, lucrul lui Dumnezeu sau
lucrările lui Dumnezeu înseamnă viața Sa întreagă, tot ceea
ce umple viața Lui. Astfel, atunci când cei ce Îl ascultau Îi pun
întrebarea ce îi privea în mod direct pe ei înșiși: „Ce să facem
ca să împlinim lucrurile lui Dumnezeu?”, El le răspunde:
„Acesta este lucrul lui Dumnezeu: ca voi să credeți în Cel pe
care L-a trimis” (Ioan 6, 28 – 29).

◼ „Se spune despre Avva Pamvo, citim în Pateric, că precum a


luat Moise icoana slavei lui Adam, când s-a slăvit faţa lui, aşa
şi faţa lui Avva Pamvo, ca fulgerul strălucea şi era ca un
împărat şezând pe tron. De aceeaşi lucrare era şi Avva Siluan
şi Avva Sisoe”.
◼ Ca să înțelegem și mai bine sensurile din titlu: har și
dar, trebuie să spunem că în vocabularul creștin,
praxis ar putea fi în sensul său cel mai larg întreaga
operă de mântuire.

◼ praxis și theoria (praxi = lucrare, faptă, ispravă;


Qewria =priveliște, studiu, contemplare)
◼ Theoria a devenit spirituală pentru a desemna „gnoză
adevărată...
◼ Praktika este metoda duhovnicească ce purifică
partea pătimașă a sufletului” (Evagrie Ponticul, Capete
despre deosebirea patimilor și a gândurilor, în
„Filocalia”, vol. 1, București, Harisma, 1992, p. 78).
E. Treptele desăvârșirii
◼ Există trei trepte prin care înaintează omul: „a
începătorilor, a celor din mijloc și a celor
desăvârșiți”.
◼ Începutul vieții se numește copilărie (nipion),
mai târziu vine adolescența (neania), în fine
maturitatea deplină sau bătrânețea (I
Corinteni 3, 1-2; Efeseni 4,13). Toate limbile
creștine au folosit termenul de „bătrân” pentru
a-l desemna pe expertul în viața
duhovnicească: gheron, senex.
◼ Clement Alexandrinul distinge trei
categorii de oameni: robul, năimitul, fiul.
F. Pericolele urcușului
duhovnicesc
◼ 1) acela de a te plasa pe o treaptă superioară
înainte de a fi trecut prin cele precedente (de
exemplu a căuta theoria fără práxis);

◼ 2) acela de a crede că ești dispensat de treptele


inferioare pentru că le practici pe cele
superioare; or primele nu sunt abolite, ci mai
degrabă conținute în următoarele; de altfel
dinamismul desăvârșirii creștine implică o
ascensiune continuă ce revine mereu la primul
punct de plecare.
G. Concluzii
◼ Biserica creștină ortodoxă a rămas practiciană,
lucrătoare a sfințirii omului.

◼ Părintele Stăniloae spunea că la baza „Bisericii


Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului
dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui
om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în
ambianța Bisericii, ca trup tainic al lui Hristos: Este
încrederea că Duhul dumnezeiesc poate lucra prin
mijlocirea spiritului omenesc asupra materiei cosmice
în general și asupra altor persoane” (Teologie
Dogmatică Ortodoxă, III, 1997, p. 7)”.
Alte chestiuni ractice legate de
desăvârșire...
◼ 1. Toți ne credem desăvârșiti!! Dovada? Există dovezi în
interiorul nostru (lipsa rugăciunii) și înafara noastră
(comportament). Dovada greutații cu care ne spovedim sau
mergem duminicile la biserică!
◼ Nu ştiţi că voi sunteţi Templul lui Dumnezeu, şi că Duhul lui
Dumnezeu locuieşte în voi? (1 Corinteni 3, 16)
Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care
locuieşte în voi, şi pe care L-aţi primit de la Dumnezeu? Şi că
voi nu sunteţi ai voştri? (1 Corinteni 6,19).
◼ A spus avva Antonie: va veni o vreme când vor înnebuni
oameni, şi dacă vor vedea pe unul nesmintit, se vor ridica
împotriva lui, zicând: aiurezi – pentru că nu va fi ca ei!!!
◼ AVVA ISHIRION
◼ Fratii parinti ai Schitului au proorocit pentru neamul cel de pe
urma. Ce am lucrat noi?, ziceau ei. Si raspunzand unul din ei,
mare cu viata si cu numele, avva Ishirion, a zis: noi poruncile
lui Dumnezeu le-am facut. Si raspunzand fratii au zis: dar
cei dupa noi, oare ce vor face ? Si a zis: vor sa vina la
jumatatea lucrului nostru. Si au zis fratii: dar cei dupa
dansii? A zis avva Ishirion: nu au nicidecum lucru cei ai
neamului si randului aceluia, ci va sa le vina lor ispita. Si
cei ce se vor afla lamuriti in vremea aceea, mai mari si decat
noi si decit parintii nostri se vor afla!

◼ La nivel mondial, IQ-ul standard = 100 de puncte. Cei care


obţin între 130 şi 144, adică 2,14% din populaţie, sunt oameni
înzestraţi cu inteligenţă neobişnuită, pe când cei care obţin
rezultate mai mari de 144 = genii. Dar oare unde ar fi limita
teologilor? .......................Oameni spirituali!
Preotul şi teologul în cadrul
Sf. Liturghii
Structura cursului:
1. Introducere. Explicații terminologice
2. Preotul și teologul în cadrul Sf. Liturghii. Chestiuni inițiale
3. Partiparea la Liturghie
a. Pregătirea : sufletească şi trupească

4. Concluzii
Introducere. Explicații terminologice

„Sf. Liturghie poate fi numită o „structură catehetic-


euharistică şi sfinţitoare” (Pr. Prof. Constantin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin
Sfânta Liturghie, în O., anul XXXIII (1981), nr. 1, p. 34).

Liturghia reprezintă forma cea mai înaltă şi desăvârşită a


cultului ortodox de adoraţie.
◼ Formele prin care un creștin întreține
relația cu Dumnezeu se numește cult, care
poate fi definit particular și public.
– slujbă religioasă, oficiu, serviciu religios
– cultul se oficiază după o regulă anume: tipic!
– Liturghia este corolarul tuturor slujbelor
religioase, rânduieli, rugăciuni ș.a.
– Leitourghia = slujbă, funcție, lucrare publică
(leitos=popor și ergon=lucrare)
1. Pregătirea sufletească a teologului
a. Pacea sufletului: Matei 5, 23-24 (Cuvântul acesta comportă
multe înţelesuri duhovniceşti: de la cel mai rudimentar, adică
înăbuşirea în inimă a oricăror resentimente, până la aprinderea
unei flăcări a iubirii de semeni).
b. Mărturisirea păcatelor (spovedania). Eliberarea de păcate,
de această povară care apasă sufletele, ne face apţi pentru a-L
primi pe Hristos în fiinţa noastră.
c. Rugăciunea personală. IGA: „Dacă te lipseşti de rugăciune,
faci la fel ca şi cum ai scoate un peşte din apă. După cum
pentru peşte apa este viaţa lui, tot aşa pentru tine,
rugăciunea. Cu ajutorul rugăciunii poţi să zbori, poţi să te urci
la ceruri şi să te apropii de Dumnezeu”. Idee: rugăciunea
particulară viitorului preot şi rugăciunea liturgică (cultul divin
public) nu se exclud, ci se completează; Dar nici una nu o
suplineşte pe cealaltă!
d. Citirea pravilei sau a canonului pentru primirea Sf.
2. Pregătirea trupească
a) Postul.
b) Abţinerea de la împreunarea trupească. Sf. Pavel:
soţii, cu bună învoială, să se lipsească pentru un timp,
unul de altul şi să se îndeletnicească cu postul şi cu
rugăciunea (1 Corinteni 7, 5). Can. 5 şi 13 ale lui
Timotei al Alexandriei: timpul de abţinere de la
împreunarea trupească cuprinde zilele în care se
săvârşeşte Liturghia!
c) Ferirea de multă mâncare şi băutură
d) Curăţenia corporală
e) Grija pentru o ţinută vestimentară decentă
Addenda. Aspecte practice privitoare la Sf. Liturghie şi teolog
1. Clericul sau mireanul care lipsea trei duminici consecutive de la biserică,
era ameninţat fie cu caterisirea (clericul), fie cu excluderea din comunitate
(mireanul). Un exemplu doar dacă am lua, ar fi concludent. Astfel, canonul
80 al Sinodului Trulan sune: „Dacă vreun episcop sau prezbiter sau diacon
sau din cei ce se numără în cler, nici o nevoie grea având sau lucru greu
încât a lipsi de la biserica sa mai mult; ci în oraş petrecând, în trei zile de
duminică şi în trei săptămâni nu s-ar împreună aduna, de va fi cleric să se
caterisească, iar de va fi mirean să se îndepărteze de la împărtăşire”.

2. Dezvoltarea conştiinţei apartenenţei teologilor la Hristos şi nu accentuarea


autonomiei parohiale şi a unei autosuficienţe „clericale”.

3. Aducerea de daruri (în general de pâine şi vin) necesare pentru Sf.


Euharistie.
4. Respectarea rânduielilor de slujbă ca un
continuu dialog între clerici şi popor.

5. Primirea Euharistiei: Canonul 9 Apostolic


afirmă clar că: „Toţi credincioşii, cei care intră
în Biserică şi aud Scripturile, dar nu rămân în
rugăciune şi la Sfânta Împărtăşanie, ca unii ce
fac neorânduială în Biserică, trebuie să se
afurisească”.
◼ 6. Cine nu se poate împărtăși? Cei care au blestem asupra lor
de la Episcop ori sunt legați de preot (Pr. Vasile Răducă-
București), păcătoșii înveterați (!), desfrânații, cămătarii,
fermecătorii, vrăjitorii, grav bolnavi, cei ce nu doresc (chiar
dacă rudele vor!), cei care vor să se substituie altora (!)

◼ 7. Sfintele Altarului să nu se săvârșească decât de oameni


ajunați.... (can. 48 Cartagina).
◼ 8. Greșeli liturgice ale preoților:
▪ a. Vărsarea Sfintelor în timpul Proscomidiei, Utreniei, Liturghiei
▪ b. Căderea steluței, a procovețelor, a copiei etc.
▪ c. La potrivirea Sfintelor se pune vin mult !
▪ d. Discuții cu creștinii (în timpul cădirii, vohodului etc.)

◼ 9. Greșeli practice ale preotului și dascălului:


◼ a. Mâncarea Sfintelor de către jigănii sau încredințarea lor mirenilor
◼ b. Neatenția la slujbă
◼ c. Lăsarea slujbei pe seama dascălului
◼ d. Scurtarea sau trunchierea slujbei
◼ 10. Intrarea și rămânerea în Biserică
- Ideea de bază rămane: nu trebuie să uităm, nici o clipă, că ne aflăm în
„casa lui Dumnezeu” (1 Timotei 3, 15).
- Nu este îngăduit să se vorbească la telefon!
- Facerea semnului Sf. Cruci la piept: cand? Cum?
- teologul se cuvine să rămână în biserică pe tot parcursul desfăşurării
sfintei slujbe şi să nu lase momente de întrerupere, de sincopă în
rugăciunea sa, precum nici Liturghia nu se trunchiază, nu se schimbă.

- Plecarea grăbită, intempestivă din biserică, înseamnă lipsă de respect faţă


de cele sfinte! Dovada? Vechile canoane bisericeşti (canonul 9 al Sfinţilor
Apostoli şi canonul 2 al Sinodului din Antiohia) ameninţă pe unii ca aceştia
cu excomunicarea sau afurisirea, adică îndepărtarea din comunitatea
creştină.
Ieromonahul Sava Aghioritul,
Ce este Sf. Liturghie și cum o trăim,
Editura Egumenița, 2017

◼ Sf. Liturghie este Paștile neîntrerupt al Bisericii.


Fiecare Liturghie este Înviere, este Taina Mormântului
gol, este Paștele. Este începutul și pregustarea
veacului celui nou, care pătrunde în cel vechi și-l
transfigurează în lumina Învierii. Este prezența
harismatică a Împărăției viitoare. Este viața în rai încă
de acum.

◼ Tu din neființă la ființă ne-ai adus pe noi, și nu


Te-ai depărtat, toate făcându-le , până ce ne-ai
suit la cer și ne-ai dăruit Împărăția ce va să fie !
Câteva concluzii se impun!
1. Participarea la Sf. Liturghie este dovada creştinătăţii unui om și ar trebui să culmineze cu
împărtăşirea preoţilor şi a credincioşilor, inclusiv a teologilor!
▪ Cel care nu ia parte la Sf. Liturghie sau lipseşte de la biserică mai mult de trei duminici,
una după alta, să fie exclus din obştea creştină, pierzând calitatea de membru al
Bisericii (canonul 9 apostolic, 80 trulan şi 11 Sardica)

2. Sf. Liturghie are un rol fundamental în viaţa religios-morală a teologului.


▪ Teologul trebuie să aibă în vedere şi Liturghia de după Liturghie. Pr. Teofil Părăian: noi
trebuie să ne trăim viaţa în aşa fel încât să facem o Liturghie în prelungirea Liturghiei,
sau o Liturghie în afară de Liturghie, cu viaţa noastră, cu felul cum ne trăim viaţa”
(Arhim. Teofil Părăian, Din ospăţul credinţei, Vol. 1: „Cuvântări duhovniceşti”, Editura
Mitropolia Olteniei, Craiova, 2005, p. 427).

3. Finalitatea: Cuminecarea reprezintă unul și „aproape” singurul moment cu adevărat


important al vieţii şi trăirii creştine.
Cursul 8
Teologul și Euharistia
Structura cursului:
I. Introducere
II. Consideraţii teologice
III. Consideraţii practice
IV. Concluzii
I. Introducere
◼ Sf. Liturghie este slujba lui Dumnezeu pe pământ!

◼ În acest curs vom aborda câteva aspecte teologice referitoare la Euharistie


şi mai multe aspecte practic, ca de exemplu: deasa sau rara împărtășire,
Euharistia de după Euharistie. iată ce spune Pr. Prof. Stăniloae în studiul:
Dumnezeiasca Euharistie în cele trei confesiuni,
în Ortodoxia, nr. 1, 1953:
◼ II. Consideraţii teologice

◼ Euharistia este cea mai importantă Taină dintre toate Sf. Taine, deoarece
prin ea ne unim cu Hristos şi are loc o creştere a relaţiilor din interiorul
unităţii Bisericii ca trup al lui Hristos, desăvârşindu-se astfel lucrarea
începută prin Botez şi Mirungere!
– Liturghia Sf. Vasile cel Mare de după prefacerea Darurilor în Trupul şi Sângele Domnului şi
înainte de împărtăşire, preotul cere în numele tuturor: „iar pe noi pe toţi, care ne
împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti pe unul cu altul prin împărtăşirea
aceluiaşi Duh” (Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti, 2012, p. 255.)

◼ „Taina Euharistiei este punctul final, aici pe pământ, al desăvârşirii unităţii


omului şi Bisericii în Hristos, dar în acelaşi timp şi inaugurarea eshatonului în
care acestea, umanitatea renăscută şi Biserica, se vor uni mai adevărat sau
mai deplin cu Hristos şi în Hristos” (Alexander Schmemann, Pentru viaţa lumii..., p. 26.)

◼ Euharistia este o Liturghie (Pr. Ştefan Buchiu, Întrupare şi unitate, Editura Libra, Bucureşti,
1997, p. 183.)
◼ Euharistia este „Trupul şi Sângele Domnului, dar acestea sunt totodată hrana şi băutura cea adevărată a
Bisericii lui Hristos; iar prin împărtăşanie, nu Biserica le preface pe ele în trup omenesc, ca pe orice altă
hrană, ci Biserica se preface în ele, deoarece cele mai tari biruiesc” (Sf. Nicolae Cabasila, Tâlcuirea..., p.
132.)
III. Consideraţii practice
◼ 1. Aşa cum se ştie credincioşii sunt cei ce vin cu regularitate la
Împărtăşire = nu ca un ins izolat, rupt de ceilalţi, ci împreună
cu toţi ceilalţi! De aici decurge: importanța familiei!
◼ 2. Participarea teologului şi a credincioşilor la Sf. Euharistie se
poate vedea şi din faptul că ei aduc daruri la altar pentru a fi
săvârşită Euharistia. Ei participă cu pâine şi vin! – calitate!

◼ 3.În diaspora (adesea, din păcate!) - se ajunge la surogate de


felul cumpărării a trei-patru chifle, nici măcar cinci, de la colţul
străzii şi folosirea lor la slujbă ni se pare sacrilegiul major pe
care.l poate face un cleric.
◼ 4. Momentul în care ne apropiem de Sfânta Euharistie ! Sf.
Euharistie se săvârşeşte exclusiv în cadrul Sf. Liturghii,
constituind momentul cel mai înalt al întregii Liturghii.
◼ 5. O altă problemă concretă este aceea a vredniciei (și a
nevredniciei) clericilor şi a mirenilor care se apropie de
Euharistie!
– În LITURGHIER la capitolul: Povățuiri despre felul cum trebuie
săvârșită sf. Slujbă în biserică, despre pregătirea sfințiților slujitori în
vederea slujbei și despre felul cum trebuie îndreptate anumite greșeli și
cazuri care s-ar întâmpla se spune că:

– Cei care vor vrea să se apropie de sfânta împărtăşire, şi afară de


cele patru posturi obişnuite, să postească mai înainte şapte zile,
petrecând în rugăciune, la biserică şi acasă (şi aceasta nu la vreme de
nevoie, căci la vreme de nevoie numai trei zile sau chiar şi numai o
zi se îngăduie să postească) şi mai înainte să se pregătească, după
rânduială, prin mărturisirea păcatelor. În aceste zile cei căsătoriţi să
se înfrâneze cu totul de la împreunarea trupească. Iar mai înainte
de a opta zi, să-şi mărturisească înaintea duhovnicului toate păcatele lor
şi, de cu seară, nimic să nu mănânce. Cei care, din pricină că sunt mici,
prea bătrâni sau prea slăbiţi, pol să mănânce la masa de cu seară, adică
să guste puţin, dar, de la miezul nopţii, toţi cei care se pregătesc de
sfânta împărtăşire, negreşit să se înfrâneze !
◼ La fel, în același capitol de la finalul oricărui Liturghier se spune că:

Se cuvine preoţilor a şti şi aceasta, că ... cei nevrednici de Taina


aceasta, care au asupra lor blestem de la episcop sau sunt opriţi de
părintele lor duhovnicesc sau de părinţi, pentru vreo pricină, să fie neapărat
îndepărtaţi. Şi păcătoşii învederaţi, desfrânaţii şi desfrânatele, cei care
au ţiitoare şi înseşi ţiitoarele lor, preadesfrânaţii, sodomiţii,
cămătarii, fermecătorii şi toţi vrăjitorii de orice fel, furii de cele
sfinte, jucătorii de cărţi şi de bobi, hulitorii, vorbitorii de ruşine,
făcătorii de orice necinste şi neorânduială şi cei care sunt vrednici
de hulă şi ocară şi alţii asemenea acestora, până când nu se vor pocăi
cu adevărat şi nu vor face roade vrednice de pocăinţă, şi prin pocăinţă nu
vor curma scandalurile, pe care învederat le-au făcut şi le fac, să nu fie
învredniciţi nicidecum împărtăşirii Dumnezeieştilor Taine. Pe păcătoşii cei
nevădiţi, care se mărturisesc a nu avea păcate, îndepărtează-i,
învăţându-i, cu bună socotinţă, să-şi cerceteze cu multă luare-aminte
cugetele şi să nu se apropie nepocăiţi de Sfintele Taine, pentru ca din
aceasta să nu răsară vreun scandal pentru alţi oameni, iar ei să fie bănuiţi şi
să se arate plini de necuviinţă, atunci când se vor apropia de Sfânta
împărtăşanie. Celor ieşiţi din minte sau celor leşinaţi, nu se cuvine
nicidecum a le da Dumnezeieştile Taine, decât numai când îşi vor veni în
fire...
6. Deasa sau rara împărtăşanie?
◼ Pr. Vasile Răducă, Ghidul creștinului ortodox azi,
Editura Humanitas, București, 1998, p. 150:
◼ „În primele secole, creștinii se împărtășeau la fiecare
Liturghie. În secolul al IV-lea se împărtășeau de patru
ori pe săptămână (vezi Scrisoarea a 93-a a Sfântului
Vasile cel Mare). În secolul al XV-lea, Sfântul Simeon
al Tesalonicului recomandă împărtășirea cel puțin la
40 de zile. În practica Bisericii noastre, împărtășirea se
face ori de câte ori creștinul este pregătit sau cel puțin
în cele patru posturi de peste an. Împărtășirea legată
numai de cele patru posturi a apărut târziu în practica
Bisericii (secolul al XIX-lea), fără să aibă o motivație și
bază patristică”.
◼ Nimeni nu poate vreodată pretinde că e vrednic
să se împărtășească!

◼ De-a lungul istoriei bisericești, un număr tot


mai mare de membri ai Bisericii au redus scopul
principal al Euharistiei, deasa împărtășire, la o
înțelegere individuală.

◼ În realitate, este o problemă cu cei care se


sprijină pe ideea că este mai bine să te abții de
la împărtășire, decât să te împărtășești cu
nevrednicie și astfel nu se împărtășesc deloc!!
◼ Sf. Nicolae Cabasila, de exemplu, a rezolvat
problema: „În toate privinţele, această Taină
este desăvârşită şi nu există nici una din
trebuinţele credincioşilor pe care să nu o
poată ea mulţumi, cu toată deplinătatea. Dar,
întrucât materia din noi e aşa de stricăcioasă,
încât pecetea Tainei nu poate rămâne în noi mult
timp – ca unii care avem această comoară în vase
de lut – de aceea alergăm la acest leac nu
numai o dată ci mereu”.

(Despre viaţa în Hristos, EIBMBOR, Bucureşti, 1997,


cap. al IV-lea: „Care sunt roadele Sfintei
Împărtăşanii în viaţa duhovnicească”, p. 120).
◼ Azi se împărtășesc preponderent liturghisitorii, adică
mai mult doar cei ce slujesc, iar situaţia e valabilă în
aproape tot cursul anului bisericesc. Împărtășirea
credincioșilor a rămas undeva în subconştientul
colectiv...
◼ Sf. Ioan Gură de Aur nu laudă nici pe cei ce se
împărtășesc o dată, nici pe cei ce se apropie des și
nici pe cei care vin de puține ori (rar), ci pe cei care
fac aceasta cu cuget nevinovat, cu inimă curată și cu
viață fără pată”.
◼ 7. Se cuvine ca preotul să împărtășească pe cel ce este în
pericol de moarte și după ce a mâncat (can. 13, I ec.).

◼ 8. Se poate împărtăși cineva după ce s-a spălat pe gură (can.


16, Sf. Timotei).

◼ 9. Cel epileptic, dacă nu hulește se poate împărtăși – (can. 3,


Sf. Timotei).

◼ 10. Nu este îngăduit a se da miride în locul Euharistiei!

◼ 11. Morții nu se pot împărtăși (can. 83, VI ecumenic).

◼ 12. Soțul și soția în ziua în care trăiesc nu se pot împărtăși


(Pravila lui Matei Basarab, glava 170).
REGULĂ
Pentru rugăciunile ce se cuvine a se face
de cei care se pregătesc a sluji şi de cei care voiesc
a se împărtăşi cu Sfintele şi Dumnezeieştile Taine
◼ Sâmbătă seara se citeşte: Canonul Domnului Iisus şi Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu,
Canonul îngerului păzitor şi Canonul zilei. Iar pe alocurea se citesc şi rugăciunile spre somn... Canonul
şi rugăciunile sfintei împărtăşiri.

◼ Duminică seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Arhanghelilor şi,
dacă va vrea cineva, şi al îngerului păzitor.

◼ Luni seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Acatistul Sfântului
înaintemergătorului Ioan şi Canonul îngerului păzitor.

◼ Marţi seara: Canonul cinstitei Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi Canonul îngerului păzitor.

◼ Miercuri seara: Canonul Domnului Iisus, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu, Canonul Îngerului păzitor,
Acatistul Sfinţilor Apostoli şi, cine va vrea, şi al Sfântului Nicolae.

◼ Joi seara: Canonul făcătoarei de viaţă Cruci, Paraclisul Născătoarei de Dumnezeu şi Canonul îngerului
păzitor.

◼ Vineri seara: Canonul Domnului Iisus, Acatistul Născătoarei de Dumnezeu, negreşit, apoi Canonul îngerului
păzitor şi al Tuturor Sfinţilor.

◼ Oamenii temători de Dumnezeu, care nu zăbovesc în gânduri deşarte, ci sunt stăpâni pe sine, se îndeletnicesc cu
citirea Psaltirii, a rugăciunilor după hotărâre, a cărţilor Legii Domnului şi ale Sfinţilor Părinţi şi dascăli ai
Bisericii.
Euharistia de după Euharistie.

– După împărtășire Biserica a rânduit spre citire canonul de


mulțumire pentru Euharistie (Pr. Prof. Dr. Nicolae D. Necula,
Tradiție și înnoire..., vol. II, cap.: „Cum trebuie să ne
pregătim pentru primirea Sfintei Împărtăşanii”, p. 264-265.).

– Alte aspecte pe care creștinul trebuie să le ia în seamă, deși


sunt inferioare celor menționate mai sus, sunt acelea de a
nu scuipa după împărtășire; de a nu face metanii (în acea zi,
cum, de fapt, nu se fac nici sâmbăta și nici duminica); de a
nu săruta pe cineva sau ceva; de a mânca cumpătat pentru
a nu provoca reacții adverse și a risipi Sf. Euharistie; de a nu
înjura și multe altele acestora (să ajuți pe un sărac dându-i o
haină, o pâine, o sticlă de ulei sau altceva util lui; să ajuți pe
un bătrân, un copil sărac sau orfan...).
Concluzii
Sf. Irineu de Lyon: Învățătura noastră este conform Euharistiei, iar Euharistia o
confirmă !
◼ „Cred, Doamne, şi mărturisesc că Tu eşti cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu
celui viu, care ai venit în lume să mântuieşti pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi
sunt eu. Încă cred că Acesta este Însuşi preacurat Trupul Tău şi acesta este Însuşi
scump Sângele Tău. Deci mă rog Ţie; miluieşte-mă şi-mi iartă greşelile mele cele de
voie şi cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu fapta, cele cu ştiinţă şi cu neştiinţă.
Şi mă învredniceşte, fără de osândă, să mă împărtăşesc cu preacuratele Tale taine,
spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. (*, Liturghier, EIBMBOR, Bucureşti,
2012, p. 189.)
Bibliografie sumară
◼ Drd. Marius Stelea, Sfânta Euharistie în gândirea Sfântului Ioan Gură
de Aur, în Revista Teologică, anul IV (1994), nr. 1.
◼ Alexandre Schmemann, Euharistia, taina împărăţiei, traducere de Pr.
Boris Răduleanu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1984.
◼ Pr. Vasile Răducă, Ghidul creștinului ortodox azi, Editura Humanitas,
București, 1998.
◼ Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, studiu introductiv şi
traducere din limba greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae,
EIBMBOR, Bucureşti, 1997, cap. al IV-lea: „Care sunt roadele Sfintei
Împărtăşanii în viaţa duhovnicească”.
◼ *, Minuni și descoperiri din timpul Sfintei Liturghii, Editura
Bunavestire, Bacău, 2001.
◼ Sfântul Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsokalivitul, Deasa
împărtăşire cu Preacuratele lui Hristos Taine, Editura Reîntregirea,
Arhiepiscopia Alba Iulia, colecţia „Isvoare duhovniceşti” IX, Alba
Iulia, 2001.

S-ar putea să vă placă și