Motto: “Iubeşte şi fă ce vrei!

” (Sfântul Augustin)

Schimbul

Mama înroşise ouăle de Paşte. Aveam o curte mare. Iarba înaltă şi câţiva pomişori îi umbreau
marginile. Prin curte se plimbau de colo-colo o sumedenie de orătănii: raţe, gîşte, pui, găini,
cocoşi, bibilici, raţe mute.
- Pui, pui, pui..., le striga mama, iar păsările veneau care dincotro, care de care mai zorite,
stârnind praful, mai călcându-se una pe alta. Veneau la glasul mamei ca la un semn. În
urechile lor glasul mamei avea rezonanţa grăunţelor aurii, ale tărâţelor bune la gust şi a
făinei pe care mama o presăra pe pământ în faţa lor, pentru ca ele să se îndestuleze.
Era o primăvară cu soare molatec. Mugurii plesneau pe ramuri, iar adierii vântului i se
adăuga şi adierea aripilor de păsări şi cântecul lor, care făcea inima oamenilor să se dezgheţe
şi să înmugurească şi ea, odat’ cu merii.
O zi frumoasă îşi deschidea aripile pe întins. Aveam şase anişori şi mama mă îmbrăcase
frumos cu o cămeşuţă albă de in frumos brodată, cu o fustă neagră ţesută de mâna ei, care pe
deasupra avea petrecută o fotă în dungi. În păr îmi prinsese o bentiţă neagră cu un trandafir
roşu brodat. Mă oglindii îndelung ciobul de geam al uşii de la camera dinainte. Eram o
frumuseţe de fată, pe de altă parte eram o copilă neştiutoare, pusă pe joacă.
Asistasem la înroşirea ouălor în Joia Mare. Mama pusese apa la fiert într-o cratiţă. Apoi
adaugase nişte foi de ceapă. După ce apa a dat în clocot am văzut-o pe mama punând ouăle,
bine spălate cu apă şi cu săpun şi uscate, înăuntru. Erau vreo 30 de ouă de găină, dar şi câteva
de bibilică. Ştiam de la bunicul că ouăle de bibilică sunt foarte tari. Ele sunt mai mici decât
ouăle de găină.
Când am ieşit pe uliţă a doua zi de Paşti i-am cerut mamei dinadins un ou de bibilică, fiindcă
dacă m-aş fi întâlnit cu alţi copii şi m-ar fi rugat să ciocnim ouăle, al meu să nu se spargă.
Mama mi-a dat oul de bibilică şi a zâmbit.
Aşa ţanţoşă şi frumos îmbrăcată şi ţinând oul cel roşu de bibilică cu luare-aminte în mână
am ieşit pe uliţa satului.
La pod la Partenie văd un băiat curat îmbrăcat şi cu încălţări noi. Probabil i le luaseră ai
lui de la târg de la Teiuş, la noi fiind obiceiul ca de Paşte să purtăm pantofi noi. Băiatul era
mai mare decât mine şi era mult mai zdravăn. Îşi făcea de lucru aruncând cu pietricele în
gârlă. Când m-a auzit s-a întors şi numai ce-l aud că mă întreabă:
- Nu vrei să dăm cioc?
Eu, bucuroasă nevoie-mare zic:
- Ba cum să nu!, şi scot oul la iveală din pumnul unde îl ţinusem ascuns ca pe o comoară.
Când vede oul băiatul stă un pic pe gânduri şi apoi îmi spune:
- Apoi ştii ce, oul tău e mic şi pricăjit. Dar, dacă vrei, dă-mi tu oul tău şi eu ţi-oi da în
schimb oul acesta mare şi frumos.
I l-am dat. Mi l-a dat. Am fost încântată de schimb, uitând parcă cu ce gând plecasem de
acasă.
Băiatul spuse:
- Acum hai să dăm cioc.
Aşa am şi făcut. Desigur el mi-a spart oul şi apoi a plecat victorios pe uliţă în sus în căutarea
altor copii cu care să se ia la întecere şi pe care să-i păcălească cu oul de bibilică.
Eu m-am coborât în vale consolându-mă la gândul că un aşa ou mare va fi o adevărată
bucurie pe stomacul meu. Am desfăcut câteva bucăţele de coajă roşie şi m-am amuzat un

1
 Motto: “Iubeşte şi fă ce vrei!” (Sfântul Augustin)

timp dându-le drumul pe gârlă la vale şi uitându-mă cum plutesc ca nişte bărcuţe. Dar când
mă uitai din nou la ou, ce-mi văzură ochii? În loc să dau de albuşul moale fiert, dădui de o
bucată tare şi maronie. Era un pui acolo! Atunci am stat pe o piatră şi am început să plâng şi
de mila puiului mort în găoace înainte de a vedea frumuseţea acestei lumi, dar şi de mila
mea. Cumplit mă înşelasem!
Când m-am întors acasă lacrimile se zvântaseră. Culesesem multe păpădii şi nişte piciorul
cocoşului şi câteva viorele şi nişte traista ciobanului şi făcusem un buchet. Dar când s-a lăsat
seara, şi mama a venit să ne culce pe mine şi pe sora mea, tot i-am povestit, îndurerată, toată
tărăşenia.
Mama mi-a zis împăcuitoare:
- Las, să vezi tu, puiul mamei, că şi-a găsi şi acel băiat naşul într-o zi.

Buni Ană

Venise vara. Eu împreună cu sora mea mai mică ne jucam în curte, un joc de atenţie, pe
boabe de fasole şi pe un careu trasat cu un băţ în ţărână. Buni Ană lucra prin grădină. Bunica era
cunoscută în tot satul, nu atât fiindcă se căsătorise cu un poştaş dintr-un sat vecin, care o luase
fiindcă era o femeie harnică şi curată şi deloc urâtă. Bunicul o luase pe bunica, chiar dacă ea avea
trei fete. Primul soţ îi murise de oftică în toamna lui 1880. Femeia a bocit ce a bocit după soţul
ei, că fusese om bun şi blând şi fiindcă îşi dădea seama că viaţa ei va fi pustie, dar trebui să se
îmbărbăteze – avea trei fete mici de crescut. Fetele erau de-acum mari şi îşi găsiseră un rost.
Doar mezina mai era cu mama acasă. Ileana, căci aşa se numea fata mai mică a Anei, aştepta într-
o zi scrisoare de la drăguţul ei, ce locuia într-un sat vecin, dar care era plecat cu munca taman la
Bălgrad.
Auzi poarta şi sări ca arsă de la lucrul ei - curăţatul unor cartofi pentru amiază. Pe poartă intrase
într-adevăr poştaşul. Nea Amos a lui Porloagă era funcţionar angajat de administraţia raionului
Cluj să distribuie veştile la oameni. Avea o bicicletă veche dar trainică, pe care tot el o repara şi
cu care cutreiera cât era ziua de lungă. Îi era tare utilă în funcţia pentru care fusese numit.
Străbătea zeci de kilometri zi de zi, dădea bineţe şi apoi, odată ajuns în bătătura oamenilor îşi
trăgea suflul şi intra în vorbă cu ei. Îi plăcea să stea de vorbă cu oamenii. Avea întotdeauna la el o
vorbă de duh. Tot aşa intră şi în acea zi în gospodăria bunicii. Îi ieşi în cale Ileana.
- Se pare că nici azi nu e nici o scrisoare pentru tine, spuse el. Am venit să aduc mamei tale
pensia după taică-tu.
Ileana se posomorî. După ce o lăsă să se întoarcă la bucătărie, se apropie, bătu în tocul uşii şi-
i spuse:
- Fă, Ileano, doar nu m-ai crezut! Uite aici scrisoarea de la junele tău, zise nea Amos
mustăcind.

- Îţi arde de şagă, bade Amos, zise bunica, care frământa aluatul pentru pâine într-un colţ al
coniei. Sau matale ai uitat ca ai fost şi tu aşa, nu demult.

- Ba nu-mi arde de şagă, lele Ană, doar că tinerii aceşti sunt mai puţini răbdători de cum
am fost noi.

2
 Motto: “Iubeşte şi fă ce vrei!” (Sfântul Augustin)

- Oricum ar fi, te rog să n-o mai amăgeşti altădată pe fii-mea.

- Bine, lele Ană, aşa oi face.

- Şi-acum ia de şezi aici colea şi bea un pahar cu apă de fântână, că pe zăpuşeala asta bag
sama că ţi-o fi fiind şi ţie cald, de nu vei fi având ceva strămoşi din cele ţări, la sud de
noi.

- Mulţămesc dumitale, lele Ană.

- Ia colea şi gustă şi din vărzarea asta pe care am făcut-o în ajun cu fii-mea.

- E tare bună, spuse nea Amos, aşezându-se pe o laviţă la umbra viţei de vie, lângă fântână.

Bunicii îi plăcea munca, dar şi omenia. Fiindcă rămăsese văduvă de tânără cunoştea
greutăţile vieţii şi devenise dintr-o persoană întrucâtva aspră şi autoritară, o persoană încă
autoritară, dar nu lipsită de o oarecare blândeţe şi cu un suflet deschis, atunci când putea ajuta un
semen.
După ce termină de mâncat omul îi mulţumi şi rămase impresionat de rânduiala pe care
fiecare lucruşor îl avea în gospodăria ei şi de bunătatea femeii ce se afla în faţa lui. Fiindcă era şi
el văduv, se decise să mai vină să mai vorbească cu nana Ană, atunci când va avea drum în acea
parte a satului. Şi cum satul era mic, iar el poştaş şi tot timpul pe uliţele satului, mai ajunse şi pe
la bunica Ană în bătăttură. Îi mai aduse în schimb una alta de pe la Bălgrad, se mai întâlni cu ea
întâmplător pe drumul satului, iar la un an clopotele din turnul satului strânseră lumea şi la
liturghie şi la cununia Ilenei, dar şi a mamei ei.
Mare fu bucuria uncheşului, când, la doi ani după căsătorie, la 44 de ani, buna Ană îi dărui un
băiat pe care îl numi Liviu şi care este tatăl meu. Bunicul îl iubea ca pe ochii din cap. Cu toate
astea, soarta copilului nu fu uşoară, căci, când era încă copil de ţâţă, fu atins de paralizie
infantilă, în urma căreia rămase şchiop. Pentru că nu se putea deplasa pe distanţe mari pe jos,
părinţii, după încheierea celor două clase primare, se gândeau cum să-l îndrume.
- Măi Liviuţ, puiul tatii, îi spuse într-una din zile bunicul Amos, uite eu şi cu mama ta am
vrea să intri calfă la un meşter şi să înveţi şi tu o meserie din care să-ţi agoniseşti, când va
veni vremea, o pâine pentru tine şi familia ta.
- Bine, tată, spuse tatăl meu.
În curând, întrebând din om în om, moşul Amos află că la Teiuş ar fi un meşter pantofar foarte
iscusit, care făcea pantofi de gală. Într-o zi moş Amos merse cu fiul lui la acest meşter şi se învoi
cu dânsul să i-l dea ajutor în atelierul lui. Tata era inteligent şi prindea repede tot ce îl învăţa tetea
Ioan. Iar meşterului, care nu avea copii, îi era mai mare dragul să-l înveţe, căci se simţea bine să
ştie că cineva îi va duce mai departe meşteşugul. Când se apropiau Paştile şi fiul era ucenic deja
de 8 luni şi mai bine, el veni acasă cu cinci perechi de încălţări fără cusur, făcute de mâna lui: o
pereche de pantofi bărbăteşti cu un croi sobru, negri, cu şiret şi cu un luciu aparte şi patru perechi
de pantofi femeieşti pentru mama şi cele trei surori mai mari. Toată lumea se minună, căci
pantofii erau lucraţi de mâna lui. Mai trecură câţiva ani şi tata îşi deschise propriul atelier în
fundul şurii la noi acasă unde făcea pantofi la comandă sau repara pantofi vechi. Însă eu nu îmi
aminteam nimic din toate astea, pentru că tata era acum învăţător, şi fusese învăţător de când mă

3
 Motto: “Iubeşte şi fă ce vrei!” (Sfântul Augustin)

ştiam eu. Ştiam aceste poveşti de la bunicul meu, care mi le spusese în lungile seri de iarnă,
înainte să adorm.

Tot bunicul îmi povestise cum buni Ană, avea şi ea un meşteşug, pe care nu-l învăţase însă de la
nimeni, dar fiindcă avusese patru copii la viaţa ei avusese timp să-l descopere, să-l pună în
practică şi să-l îmbunătăţească. Buni Ană era cunoscută în tot satul pentru că ştia să „fâstice”
copii mici, adică să-i lecuiască de colici. Multe femei tinere veneau la buni Ană pentru că
aflaseră şi ele de terapia ei miraculoasă care dădea roade în aproape toate cazurile.
Buna scotea un ţol în grădină, punea copilul jos şi îi îndoia genunchiul stâng până la cotul drept.
Apoi lua genunchiul drept şi îl ducea până la cotul stâng şi îl ţinea aşa un timp. Repeta toate
aceste mişcări de trei ori după care înşfăca copilul şi-l întorcea peste cap. Ca ultimă operaţie avea
grijă să-i mişte puţin buricul. Copilul, care venea la ea plângând de-i sărea cămăşuţa de pe el,
pleca tăcut, cu durerea ca luată cu mâna. Tot satul apela cu încredere la buni Ană, mare meşteră
la fâsticat copiii.
Dar în acea zi de vară despre care vă vorbeam, cum stam eu cu sora mea şi ne jucam
numai ce vedem un ditamai bărbatul încercând portiţa de la stradă şi intrând la noi în curte..
- Ziua bună, dragele uncheşului.
- Bună ziua, am răspuns noi, puţin mirate.
- Nana Ană acasă-i?
- Acasă. Uite, colea, munceşte ceva în grădină.
- Aţi putea-o chema voi, dragele uncheşului, că sunteţi mai tinere. Aş avea ceva de vorbit
cu dumneaei.
Sora mea o şi luase pe cărăruia grădinii şi o auzii cum strigă.
- Buni! Buniiii! , hai un pic pâna în curte, că te caută un om!
Buni lăsă grebla jos din mână, se îndreptă de şale şi îşi şterse năduşeala de pe frunte. Cu paşi
greoi şi legănaţi, venea prin iarba înaltă, deschise portiţa grădinuţei şi intră în curte.
Acolo o aştepta bărbatul cel lat în spate, care, văzând-o, făcu câţiva paşi în întâmpinarea ei.
- Bună vremea, nană Ană!
- Bună vremea, om bun. Ce vânt te aduce pe la mine?
- Iaca, zise omul fără ocol, am o durere grozavă de foale şi-am vint la tine să mă fâstici.
- Da’ bine, omul lui Dumnezeu!, exclamă bunica, şi apoi lăsă să-i scape un hohot sănătos
de râs, d-apoi tu ştii ce înseamnă să fâstic eu pe cineva?
- Nu ştiu, nană Ană.
- Apoi să ştii că înseamnă să îl întorc peste cap. Socoteşte acum şi matale, cam cum aş
putea face eu asta cu tine, ditamai omul, zise bunica veselă nevoie mare.
Omul plecă şi el lămurit şi înveselit de întâmplare, nu înainte de a-şi cere cu cuviinţă, iertare:
- Să nu-ţi fie cu bănat, nană Ană, d-apoi eu nu sunt de prin părţile astea şi am auzit şi eu de
leacul matale, însă n-am ştiut că este doar pentru prunci.
- Mergi în pace omule, zise bunica, şi dacă nu ţi s-o ogoi durerea, eu zic să cauţi un doftor
adevărat să-ţi găsească el un leac potrivit.