Sunteți pe pagina 1din 2

În cazul bigamiei, judecata marchează evoluţia care a avut loc la nivelul

mentalităţilor, făcând deosebirea între veacul trecut şi veacul de acum care are
un alt mod de a se raporta la fapte.

Veacul trecut nu este neapărat asociat cu barbaria, dar este altceva, sigur era o
epocă unde bigamia se pedepsea cu moartea.

Veacul de acum este în schimb un secol al umanităţii, al compasiunii, al


„civilizaţiei”, unde bigamia este pasibilă numai cu darea prin târg şi bătaia, dar
şi de acestea se poate scăpa dacă vinovatul îşi recunoaşte greşeala faptelor şi se
căieşte, promiţând reîntoarcerea la prima familie.

Se aminteşte totuşi bigamului vechea pedeapsă cu scopul de a-l înfricoşa şi


pentru a-l avertiza în acest fel că poate oricând să fie pedepsit mai rău, în caz
de recidivă.

Sancţiunea pecuniară se prelungeşte şi în secolul al XVIII-lea. Duşegubină sau


gloaba pântecelui atinge familia, dar cum am tot vorbit despre acest subiect nu
vom mai insista.

Clericii consiliului au propriile maniere de a-i trata pe oameni şi de a impune,


până la urmă, soluţia pe care ei o consideră cea mai bună. Judecata nu este
aceeaşi pentru toţi şi nici legea nu poate fi aplicată la fel pentru toate
categoriile sociale.

Nobilii au diverse privilegii de care tribunalul ecleziastic trebuie să ţină seamă.

În primul rând litigiile marilor boieri sunt judecate doar de către mitropolit
sau de domn, boierii de treapta a doua şi mazilii se mulţumesc să compară în
faţa clericilor, membri ai tribunalului ecleziastic.

Apoi limbajul şi formulele de adresare sunt altele decât pentru poporul de


rând.

Scutiţi de bătaie, de dare prin târg sau de punere în jug, boierii primesc totuşi
sfaturi şi li se propun compromisuri; cum nu mai are şi mijloacele coercitive
necesare pentru a le impune, mitropolitul se vede obligat să fie ceva mai
tranşant şi să opereze mai repede afacerea începută.

Pentru restul populaţiei însă acceptarea unui compromis are în general şi o


latură coercitivă. În faţa neştiinţei norodului şi a fricii de cei mari şi puternici,
clericii îşi încep cercetarea prin oferirea primului compromis: zapisul de
împăcare cu angajamente de îndreptare din partea ambelor părţi.

Pentru a-l impune se utilizează trei tipuri de ameninţări: raportul între


prevederile pravilelor şi avantajul soluţiei oferite, coerciţia, puterea
domnească.
Prima ameninţare scoate în evidenţă clemenţa clericilor care trec cu vederea
gravitatea faptelor şi oferă cu generozitate iertarea în schimbul unui
angajament de schimbare a atitudinii.

Fireşte că bărbatul, de regulă, nu se lasă convins numai cu atât, şi pentru a-l


înspăimânta i se citeşte pravila la litera şi articolul cu pricina astfel încât
vinovatul să fie conştient că „după pravilă era să se pedepsească mai rău”.

Dacă această ameninţare nu dă rezultate se trece la metode coercitive care îşi


arată eficienţa imediat, dar nu pe termen lung.

De cea de-a treia ameninţare se face uz numai dacă vinovatul se arată foarte
reticent şi continuă să treacă peste pedepse şi sfaturi.

El este ameninţat cu urgia domnească care are la îndemână ocna şi securea.

Manipularea are efecte diferite. În faţa consiliului ecleziastic ruşinea,


timiditatea, umilinţa, spaima se amestecă.

Clericii ştiu să speculeze orice amănunt şi orice prilej. Buni vorbitori, ei


reuşesc, pe moment, să acapareze atenţia celor prezenţi, să-i facă să se simtă
jenaţi, să-i întoarcă din drumul pe care au pornit.

„Dat fiind postul cel mare, ne-au sfătuit părinţii clerici să ne împăciuim de
această dată”, se supune smerit Iovcea din mahalaua Batiştei la 29 martie
1783, adică în postul Paştelui. De multe ori „de data aceasta” revine şi a doua
oară, şi a treia oară.

Ce se întâmplă cu cei incorigibili? Pedeapsa creşte pe măsură ce individul se


arată mai recalcitrant şi trece de la bătaie la ocnă în plan „politicesc”, şi de la
mătănii la afurisanie în plan spiritual.