MINISTERUL EDUCAȚIEI,CULTURII ȘI CERCETARII AL

REPUBLICII MOLDOVA
UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA
FACULTATEA ȘTIINȚE ECONOMICE
DEPARTAMENTUL ISTORIE A ROMÂNILOR,ISTORIE UNIVERSALA
ȘI ARHEOLOGIE

Lucru individual

La obiectul:Patrimoniul național,cultural și protecția patrimoniului cultural

Tema:Cetațile getice din Orheiul Vechi

Autorul:Iațco Veronica
Grupa: SHTA 1701

Profesorul:Matveev Sergiu

CHIȘINĂU 2018
În cadrul complexului arheologic Orheiul Vechi se delimitează câteva construcţii monumentale din
piatră care prezintă un interes deosebit atât din punct de vedere ştiinţific, cât şi din punct de vedere
muzeografic. Printre acestea se remarcă cinci obiective: cetatea getică, cetatea medievală, feredeul,
hanul şi biserica. Orheiul Vechi sau Butuceni este un sat din cadrul comunei Trebujeni, raionul
Orhei. Satul are o suprafaţă de circa 0.54 kilometri pătraţi, cu un perimetru de 4.22 km. Localitatea
se află la distanța de 35 km de oraşul Orhei şi la 45 km de Chișinău. Satul Butuceni a fost menționat
documentar în anul 1616.

Lăcaşul de cult de la Butuceni era de formă rotundă şi consta dintr-o vatră de piatră, înconjurată de 3
rânduri de stâlpi. În primul cerc sunt trei gropi de stâlpi, în al doilea – şase, iar în al treilea – 12.
Materialele arheologice găsite pe locul sanctuarului datează din sec. IV-III î.Hr. Se presupune că
această construcţie avea semnificaţie calendaristică. Cetatea getică de la Butuceni a fost părăsită pe
la sfârşitul secolului al III-lea – începutul secolului al II-lea î.Hr., ca rezultat al năvălirii triburilor
germanice ale bastarnilor. Activitatea locuitorilor s-a prelungit totuşi în cadrul unei aşezări
nefortificate situate pe malul râului. Cetăţuia getică de la Butuceni era, probabil, una din cele mai
importante dave din spaţiul pruto-nistrean, un puternic centru militar şi politic al geţilor, cunoscînd
apogeul dezvoltării sale în sec. IV-III î.Hr.
Existența ei a fost semnalată încă din anii 40-50 ai sec. XX de către arheologul G.D. Smirnov.
Aceasta rămâne a fi o construcţie ce reprezintă un interes deosebit, atât din punct de vedere ştiinţific,
cât şi din punct de vedere muzeografic. În antichitate, de aici mărfurile greceşti sosite pe calea apei,
se răspândeau în cetăţile de pe ambele maluri ale Răutului. Marea majoritate a ceramicii greceşti era
de culoare roşie, reprezentată în special prin amfore. Amforele erau folosite pentru a aduce şi a
păstra uleiuri, vinuri din Grecia. Ceramica grecească descoperită aici a fost confecţionată în centre
precum Heraclea, Fasos, Kios ş.a.
Au fost descoperite însă şi fragmente de ceramică neagră fină de Alep, numită de istorici „ceramică
de paradă”, în care erau importate uleiuri mirositoare, procurate în special de aristocraţia locală.
Arheologii au descoperit aici și 2 monede din cupru bătute în oraşul Tiras (oraș aflat pe limanul
Nistrului). Cetatea getică se află în cadrul Rezervaţiei cultural-naturale Orheiul Vechi și se află în
partea de est a Republicii Moldova, în defileul stâncos al râului Răut, într-un loc fascinant, coborât
parcă din ceruri, de importanţă strategică, aproape de vărsare în fluviul Nistru, într-o zonă de
confluenţă a civilizaţiilor antice şi medievale, sedentare şi nomade, orientale şi occidentale, creştine
şi musulmane.
Partea centrală a Rezervaţiei reprezintă un amfiteatru de o rară frumuseţe, format de malurile înalte
ale cursului sinuos al Răutului, care întruneşte condiţii remarcabile de apărare. Peisajul aflat aici la
Orheiul Vechi reprezintă o operă de excepţie de adaptare şi transformare umană a cadrului natural,
care a făcut posibilă crearea în acest loc, în diverse perioade, a unor centre regionale de putere
politică, militară şi economică (getic, mongol şi moldovenesc).

Cu timpul, odată cu creşterea aşezării, linia a 3-a de apărare a început să stîmtoreze locuitorii cetăţii,
astfel ea fiind demolată. Între liniile 4 şi 5 de apărare se află o suprafaţă destul de mare de teren,
folosit ca ocol pentru vitelele adunate aici în timp de război. În urma săpăturilor arheologice în
şanţurile de apărare a fost găsit un bogat material arheologic: fragmente de vase din ceramică getică
şi greacă, fibule (fragmente de fuse de tors), cărămidă cu amprenta numelui meşterului olar grec
care a confecţionat-o, obiecte din bronz, fragmente de zgură de fier, vîrfuri de săgeţi din bronz cu 3
aripioare de tip scitic, o spadă-akinak din fier, inele, cuţite, oase de animale domestice şi sălbatice,
pietre şlefuite ş.a. Ceramica greacă reprezintă aproximativ 20-25% din toată ceramica găsită la
Butuceni, ceea ce vorbeşte despre prezenţa unui comerţ foarte dezvoltat între geţii din partea locului
şi grecii din coloniile nord-pontice.

Cea mai veche construcţie fortificată de la Orheiul Vechi este cetăţuia getică de pe
promontoriul(fâșie de uscat înaltă și abrupta care înainteaza in râu/mare) Butuceni.
După ocuparea de către tătaro-mongoli a spaţiului carpato-nistrean la începutul secolului al XIV-lea,
pe suprafaţa promontoriului dintre actualele sate Trebujeni şi Butuceni, din valea Rautului, unde se
găsea o aşezare autohtonă mai veche, denumită Orhei, ce însemna “întăritură”, a fost edificat un oraş
care a fost denumit Sehr-al-Djedid, adica Oraşul Nou. În noua localitate au fost aduşi, din Asia
Mica, Crimeea şi din alte centre cucerite de către tătaro-mongoli, specialişti în toate domeniile
gospodăriei, aceştia refăcând „oraşul“ cucerit într-un centru cu aspect oriental. Cetăţuia mai veche
din pământ şi lemn a fost nivelată, iar pe ruinele ei s-a construit o cetate nouă, din piatră.
Cercetările arheologice au arătat că pe vârful dealului Butuceni au locuit oameni începând cu
secolele VIII–VII î.Hr. În secolul al V-lea î.H., geții au fortificat așezarea, apoi, de mai multe ori, au
modificat-o, refăcând sistemul defensiv. Urmele de întărituri descoperite prin cercetări arheologice
ne arată că, la început, a fost fortificat tot terenul din curbura Răutului. În locul cel mai îngust al
curburii râului, locuitorii au săpat mai multe șanțuri cu valuri de pământ lângă ele, care începeau la
marginea stâncii din partea de nord a spațiului și se terminau la malul Răutului.Șanțurile de apărare
aveau o adâncime de circa 3,5 metri, iar lățimea era de circa 4,5 metri până la 7 metri. Locuitorii
cetății au prefăcut partea cea mai înaltă a dealului în citadela apărată din partea de nord de stânca
Răutului, iar din celelalte părți fiind înconjurată de o palisadă făcută din bârne, piatră și pământ. În
partea exterioară a palisadei era săpat un șanț de apărare. În interiorul citadelei se intra printr-o
poartă specială, aflată în capătul de răsărit al citadelei. Nu departe de poarta citadelei, în exterior,
specialiștii au dezvelit resturile unui zid făcut din blocuri mari de calcar local. Acest zid provine de
la o poartă masivă, ridicată sub influența cetăților grecești de la Marea Neagră. Un interes deosebit
prezintă descoperirea urmelor unei construcții de cult situate pe locul cel mai înalt al citadelei, în
centrul acesteia, lângă malul stâncos al Răutului.
Inginerii şi arhitecţii care se ocupau de construcţia citadelei trebuiau s-o plaseze în spaţiul dintre
stâncă şi drumul central de intrare în localitate. Ea trebuia sa fie pătrată, cu intrarea dinspre miazăzi.
Dar, din cauza stâncii, marginea căreia este orientată de la nord-vest spre sud-est, constructorii au
fost nevoiţi să facă zidul de nord al cetăţii pe marginea prăpastiei, aşa cum era ea orientată, şi să
scurteze latura de răsărit, pentru a păstra direcţia nord-sud a construcţiei. Drept rezultat, cetatea a
căpătat o formă trapezoidală, cu laturile de aproximativ 110 m.
În interiorul citadelei se află o clădire mare, lipită de zidul de nord al construcţiei. Fiind orientată cu
intrarea spre sud, clădirea, ca şi cetăţuia, avea o formă neregulată şi un plan întortocheat. Peretele de
răsărit al clădirii era mai scurt decât cel de asfinţit. Pereţii clădirii erau făcuţi din cărămidă pătrată.
Se întrebuinţa cărămida arsă la roşu şi cea numai uscată la soare. Era folosit mortar din var şi
cărămidă pisată, ori lut obişnuit.
Clădirea avea 26 de încăperi de diferite dimensiuni, iar în centru se afla o încăpere mare cu un cavou
subteran. Unele materiale ne indică faptul că încăperea centrală a clădirii era o moschee, cu subsol şi
patru compartimente laterale situate conform punctelor cardinale.
După ce oraşul a fost eliberat de sub ocupaţia Hoardei de Aur, clădirea din citadelă a devenit
reşedinţa pârcălabului de Orhei. Fiind dotată cu un cerdac, intrarea în clădire a căpătat aspectul
caselor băştinaşilor din Moldova. Cripta a fost transformată în beci, unde se păstrau rezervele de
produse alimentare. Nu este exclus ca subsolul din palatul pârcălabului să fi fost folosit şi ca
temniţă. După refacere, în subsol se intra printr-o deschizătură făcută special în colţul de nord-est al
criptei.

Palatul pârcălabului a ars, probabil, în anul 1510, când oraşul a fost incendiat de tătari.
Se crede, că anume prădalnicele năvăliri ale tătarilor din vara anului 1469 l-au determinat pe Ștefan
cel Mare să întreprindă măsuri în vederea consolidării capacității de apărare a țării de-a lungul
Nistrului declanșând importante lucrări în vederea edificării unei citadele întărite la Orhei. Despre
aceasta ne mărturisesc atât săpăturile arheologice, în cadrul cărora au fost descoperite temelia
citadelei, cât și documentele timpului. Astfel, în hrisovul lui Ștefan din 1 aprilie 1470 este pomenit
pentru prima dată un pârcălab, adică un comandant militar a cetății Orhei, care după cum se obișnuia
pe acele timpuri, îndeplinea și funcții administrative ale ținutului. Acesta era Radu Gangur, fiul
„Ganguroaiei celei bătrâne”, un boier din partea locului.

Prin construirea unei cetăți de pământ și lemn la Orhei, Ștefan cel Mare urmărea scopul de a închide
o poartă larg deschisă dinspre părțile tătărești pe linia dintre Hotin și Cetatea Albă. Totodată, prin
aceasta, voievodul căuta să-și consolideze pozițiile în această parte a țării prin dregători instalați de
el, care să se ocupe mai eficient de apărarea și administrarea acestor ținuturi. Ștefan cel Mare a
acordat o mare atenție acestui târg și acestei cetăți ca centru de apărare și de exercitare a puterii sale
(judiciare, administrative și fiscale) în acest ținut. Drept dovadă în această privință poate servi
faptul, că în această funcție până la sfârșitul domniei sale Ștefan cel Mare a numit reprezentanți ai
marii boierimi dregătoare moldovene, persoane de încredere lui.

Baia publică
Strămoşii românilor desemnau prin termenul feredeu localul public pentru scăldat, adica baia. Într-
un document privind Orheiul Vechi este menţionat locul unde era feredeul. Când arheologii au
întrebat pe localnici unde-i locul numit Feredeu, ei au arătat spre terenul de pe malul Răutului, lângă
valul de peste râu, mai sus de podul actual. În locul indicat, arheologii au descoperit zidurile
fundaţiilor unei clădiri cu temelie de piatră.

Arheologul Gheorghe Smirnov, care era şeful şantierului arheologic, şi colegii lui, în rezultatul
cercetărilor, au ajuns la concluzia ca fundaţiile descoperite pe malul Răutului, lângă vad, aparţin
unei băi publice de tip oriental.

Clădirea avea forma unui patrulater cu lungimea de 40 m şi lăţimea de 23 m. Pereţii erau făcuţi din
piatră colţuroasă, puţin prelucrată. Puţin mai bine sunt prelucrate blocurile de la uşi. Baia avea două
secţii, probabil una pentru femei şi alta pentru bărbaţi. Camerele de scăldat erau de diferite
dimensiuni. Toate încăperile erau dotate cu apeducte din ţevi de lut, care treceau prin perete, iar
clădirea, în întregime, avea încălzire centrală, de tipul termelor antice. Aerul cald circula în spaţiul
gol de sub podeaua de piatră, încălzind-o.

Unele încăperi ale băii erau căptuşite cu lespezi de marmură. În clădire era prevăzută o sală pentru
odihnă după baie, în care erau aşezate scaune şi o masă de piatră. Baia, ale cărei fundaţii s-au păstrat
până în prezent, este una dintre cele trei feredeie făcute în prima jumătate a sec. al XIV-lea, în
diferite colţuri ale oraşului. Faptul că localnicii nu au uitat unde au fost feredeiele sugerează
presupunerea că ele au funcţionat şi după izgonirea ocupanţilor şi eliberarea oraşului.

Hanul reprezintă o bucată de teren de formă dreptunghiulară, cu dimensiunile 57,7x51,5 m şi o

suprafaţă de 1.861 de metri pătraţi, înconjurată cu zid de piatră, grosimea căruia era de 1,3 m. Curtea
hanului era orientată în lungime, de la nord spre sud. Intrarea în curte se află pe latura de nord, fiind
prevăzută cu doi piloni din blocuri de piatră, bine prelucraţi, legaţi cu scoabe de fier. Faţada
exterioară a intrării era căptuşită cu piatră fasonată şi ornamentată. În colţul de nord-est al clădirii,
arhitectul a prevăzut un bastion cu şase laturi.

Interiorul curţii hanului era amenajat, pe tot perimetrul pereţilor, cu galerii şi încăperi pentru clienţi,
trăsurile şi caii acestora. Hanuri de acest tip sunt cunoscute atât din surse arheologice, cât şi din cele
etnografice. În Bucureşti s-a păstrat până în zilele noastre un han de acest tip, cunoscut sub
denumirea Hanul lui Manuc, pentru că a fost făcut de refugiatul turc de provenienţă armeană Manuc
Bei, care a avut un castel şi în orăşelul Hânceşti din Moldova.

După eliberarea oraşului de sub ocupaţia Hoardei de Aur, în jurul clădirilor hanului au fost făcute
locuinţe şi alte construcţii. Unele dintre ele erau aproape sau chiar alipite de pereţii clădirilor de
piatră. Faptul că în interiorul construcţiilor de piatră n-au fost făcute locuinţe şi alte încăperi ne
permite să presupunem că hanul a funcţionat şi după eliberarea oraşului.Puţin mai jos, la sud-est de
han, a fost descoperită fundaţia unei biserici şi urmele cimitirului creştin ortodox.

▲ Urmele unui mare oraş

Suprafaţa complexului arheologic este extraordinar de mică pentru numărul mare al monumentelor
naturale şi de arhitectură descinse direct din istorie şi legendă. Stând într-un punct fix, sus, pe
marginea promontoriului de stâncă, conturat de meandrele Răutului, insinuate şerpuitor pe fundul
defileului creat în formă de liră, şi contemplând panorama din jur, ai senzaţia comprimării spaţiului
şi a timpului, ca şi când cineva le-ar fi pus aici, aducând nepreţuitele comori în această tainică
ascunzătoare, spre a le feri de orice primejdie.

În „Descrierea Moldovei“ a lui Dimitrie Cantemir găsim o mică notiţă cu privire la „ruinele unui
târg vechi, pe care locuitorii îl numesc Orheiul Vechi. Din felul cum este situat, se vede că răspunde
lui Petrodava din vechea Dacie“. Autorul localizează această aşezare „pe malul de apus al lacului,
în pădurile dimprejur“, lacul se găseşte nu departe de târgul Orhei, „spre răsărit“, unde este şi o
„insulă frumoasă“.
Dimitrie Cantemir, făcând confuzie în ceea ce priveşte situarea geografică a vechiului târg, fără
îndoială că a avut în vedere localitatea numită „Peştera“, de pe malul Răutului, lângă satul
Trebujeni, la o distanţă de 15 kilometri de Orheiul de astăzi, spre răsărit, unde se văd şi acum urmele
unei cetăţi mari. Desigur că în legătură cu această cetate a fost şi biserica veche din comuna
Butuceni.

Malul Răutului, stâncos în general, pe măsură ce se apropie de Nistru devine atât de înalt şi abrupt,
încât, mergând uneori chiar kilometri întregi, este imposibil să-l cobori sau să-l urci.

În apropiere de Trebujeni, cursul râului se încolăceşte în aşa fel că formează o peninsulă rotundă,
„prinsă“ numai cu o fâşie îngustă de pământ de restul terenului. Malul acestei peninsule e lin, cu o
uşoară pantă spre limba de pământ care o leagă de împrejurimi. În general, nivelul acestei porţiuni
de pământ este mai jos decât nivelul terenului din jurul râului.

Malul stâng al Răutului, adică malul opus, este atât de stâncos şi abrupt, încât formează un zid de
apărare naturală, în formă de semicerc. Pe această peninsulă atât de bine apărată se văd urmele
oraşului despre care vorbeşte Cantemir. Valuri, resturi de cărămidă, piatră şi moloz arată că aici a
fost un oraş mare. Se distinge şi locul unde a fost biserica, cu cimitirul în jur.

Astăzi, se mai disting, înăuntrul incintei, intrările unor depozite subterane, dar nici o altă
construcție.Teritoriul pe care se află urmele fostei fortificaţii are o formă ovală alungită orientată pe
direcţia răsărit-asfinţit. Partea de nord a teritoriului, mai înaltă, este stâncoasă şi se înalţă deasupra
oglinzii apei râului Răut, la 60 m. Suprafaţa ocupată de cetate se uneşte cu teritoriul din jur, care este
mult mai înalt, printr-o trecătoare îngustă ce poate fi uşor închisă, barată. Locul era deci favorabil
pentru a face o cetate.Cetatea getică de la Butuceni a fost descoperită încă în anii 40-50 ai sec. XX
de către arheologul G.D. Smirnov..Promontoriul dat reprezintă prin sine însăşi o cetate naturală
perfectă, un loc apărat de natură.

În zona Orheiului Vechi sunt prezente vestigii arheologice din toate epocile cunoscute pe teritoriul
Republicii Moldova, inclusiv urmele a şase cetăţi getice din mileniul I î.Hr., oraşului mongol „Şehr
al-Cedid” din secolul XIV, oraşului moldovenesc – Orheiul Vechi din secolele XV-XVI, dar şi
existența a circa 200 complexe rupestre creştine, printre care se remarcă: Mănăstirea pârcălabului
Bosie, Schitul Peştera, Schitul Peşterele Ciucului şi Schitul pârcălabului Albu din secolelel XV-
XIX. Pendulând spre limita nistreană – dar și depășind-o, spre nesfârșitele stepe ale masageților ce
duc până la întâlnirea cu marele neam al chinezilor, comorile milenare și prezențele perene ale
neamului get stau ca mărturie mută a unei istorii ce, pentru a fi știută, trebuie doar „citită”

Sanctuarul geto-dacic – din perioada secolelor IV-II I.Hr. a fost descoperit la nivelul rocii de calcar,
în prezent fiind acoperit cu pămînt. Complexul se compune dintr-un altar din piatră cu diametrul de
1,3*2.0 m, afalt în partea central şi 21 de pari de lemn plasaţi în trei cercuri consecutive, diametrul
ultimului constituind 9.0 m. Sanctuarul de la Butuceni este cel mai vechi dintre construcţiile de acest
gen atestate pînă acum al civilizaţiei geto-dacice.

Cetăţuia getică de la Butuceni era, probabil, una din cele mai importante dave din spaţiul pruto-
nistrean, un puternic centru militar şi politic al geţilor, cunoscînd apogeul dezvoltării sale în sec. IV-
III î.Hr. De aici mărfurile greceşti sosite pe calea apei, se răspîndeau în cetăţile şi şeliştile de pe
ambele maluri ale Răutului. Marea majoritate a ceramicii greceşti era de culoare roşie, reprezentată
în special prin amfore. Amforele erau folosite pentru a aduce şi a păstra uleiuri, vinuri din Grecia.
Ceramica a fost confecţionată în aşa centre ca Heraclea, Fasos, Kios ş.a. Au descoperite însă şi nişte
fragmente de ceramică neagră fină de Alep (d=2,5 mm), numită de istorici ceramică de paradă, în
care erau importate uleiuri mirositoare, procurate, în special, de aristocraţia locală. Au fost
descoperite și 2 monede din cupru bătute în oraşul Tiras.