Floarea preaiubita

A fost odata ca niciodata, că dacă ar fi s-ar povesti, o sămânţă de floare-curcubeu pe care o

entitate darnică o făcu cadou unei doamne. Cum doamna iubea florile mai presus de orice, se bucură
nespus când primi cadou sămânţa, simţindu-se extrem de norocoasă, căci florile-curcubeu, coloritul
lor extrem de luminos, petalele lor cărnoase şi parfumul lor duios, erau nişte flori foarte rare pe
care doar un iubitori privilegiaţi le primeau în dar. Căci exista altă modalitate de a avea o floare-
curcubeu decât aceea de a deveni demn să o primeşti în dar.
Ajunsă acasă într-o suflare, doamna luă încărcătura preţioasă şi o plantă în cel mai frumos ghiveci al ei,
umplut cel mai fertil pământ şi o aşeză în cel mai luminos loc din grădina ei. Doamna avea o grijă
aparte de ghiveciul cel special şi în fiecare zi verifica dacă totul este în parametri şi ce mai face sămânţa
preţioasă.
La puţin timp după ce o plantă din sămânţa cea plină de promisiuni minunate răsări o mlădiţă verde şi
firavă. Doamna abia îşi mai încăpea în piele de fericire, căci floarea-curcubeu pe care şi-o dorise atât de
mult şi pe care o aşteptase atât de mult timp, era în sfârşit în ghiveciul ei şi iată chiar prinsese rădăcini.
Doamna era covârşită de entuziasm şi îşi promise că îşi va dubla eforturile de a avea grijă de floarea ei
curcubeu preaiubită. O dorise atâta timp că putea lăsa să i se întâmple ceva.
Astfel mlădiţa verde se trezi îngrijită şi bibilită peste poate. Doamna o uda cât de des, îi afâna pământul, o
rotea în funcţie de soare, iar, ca pentru a îi răsplăti eforturile, mlădiţa deveni sub îngrjirea ei deosebită o
plantă verde şi sănătoasă. Doamna era foarte mulţumită de rezultatul dedicăr ei, dar abia aştepta ca
planta ei să înflorească şi îşi promise că îşi va dubla eforturile de a avea grijă de plăntuţă, convinsă că
astfel aceasta va înflori cât ai clipi.
Însă în ciuda grij reînoite a doamnei planta înflorea, iar doamna era convinsă că acest lucru se
întâmplă pentru că fie are suficientă apă, fie are suficientă lumină sau poate are un pământ
suficient de fertil. Aşa că începu să îi pună din ce în ce mai multă apă, să o lase soare chiar şi când
acesta bătea mult prea tare, să îi pună prea mult fertilizator. Plăntuţa bombardată atâta iubire începu să
se micşoreze şi să îşi schimbe coloritul verde luminos de până atunci.
Doamna mai înţelegea nimic. înţelegea cum planta înconjurată de ea atâta iubire refuza să
înflorească, ba chiar mai mult, începuse să se usuce şi dădea semne de boală. Tristă şi deznădăjduită, ne
mai ştiind ce să facă doamna lăsă plăntuţa în pace spunându-şi că poate ea e demnă de a avea o
asemenea plantă minunată şi de aceea plăntuţa ei dă semne de moarte. Doamna începu să se ocupe şi de
celelalte plante din grădină, iar pe floarea-curcubeu doar o mai privea din când în când strângere de
inimă regretând-o.
Însă floarea-curcubeu avea să o surprindă. Când pământul se mai uscă, când timpul mai trecu, când
mai fu copleşită de fertilizator şi când soarele alterna perioade de umbră, floarea curcubacee se
îndreptă şi însănătoşi, iar într-una din zile o surprinse pe doamnă deschizându-se într-o floare
extraordinar de mare şi de frumoasă. Neputându-şi crede ochilor doamna privea culorile extraordinare
ale flor sale prea iubite şi se bucura mirându-se de ceea ce vedea.
Poate ţi-am dat prea mult din de toate şi prea puţin din ceea ce aveai nevoie. Îi spuse doamna flor
mângâindu-i petalele minunat de luminoase. Timp... da, poate ar fi trebuit să îţi acord şi timp. Şi doamna
înţelese că oricât de multă apă ar fi pus, oricât de mult fertilizator şi oricât de mult soare, acestea ar fi
înlocuit un element esenţial şi anume timpul, timpul de care orice organism viu are nevoie pentru a se
dezvolta şi creşte.
Doamna se bucură nespus că din prea multă iubire şi nerăbdare îşi omorâse exact floarea pe care şi-o
dorise atât demult şi că alături de floarea-curcubeu câştigase şi o experienţă extrem de preţioasă.
Experienţa timpului şi a răbdării.