Sunteți pe pagina 1din 107

UNIVERSITATEA “POLITEHNICA” DIN TIMIŞOARA

FACULTATEA DE ELECTRONICĂ ŞI TELECOMUNICAŢII

Prof.dr.ing. ALIMPIE IGNEA

MĂSURĂRI ELECTRICE ŞI
ELECTRONICE

CURS
Măsurări electrice şi electronice

CUPRINS 2
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PROCESUL DE MĂSURARE 4
1.1. Definirea noţiunii de măsurare 4
1.2. Mărimi şi unităţi de măsură 4
1.3. Mijloace şi metode de măsurare 5
1.4. 1.4. Erori şi incertitudini de măsurare 6
1.4.1. Erori aleatoare 8
1.4.2. Erori sistematice 10
1.4.3. Incertitudini de măsurare 11
1.4.4. Prelucrarea rezultatelor la măsurările indirecte 12
1.5. Semnale şi perturbaţii 13
1.6. Eşantionarea semnalelor 16
1.7.Cuantizarea semnalelor 17
CARACTERISTICI GENERALE ALE MIJLOACELOR ELECTRONICE
DE MĂSURARE 20
2.1. Generalităţi 20
2.2. Caracteristici metrologice 20
2.3. Caracteristici constructive 23
DISPOZITIVE ELECTRICE INDICATOARE 26
3.1. Dispozitive indicatoare electromecanice 26
3.2. Dispozitivul magnetoelectric 26
3.3. Extinderea domeniului de măsurare 28
3.4. Dispozitive indicatoare electrooptice 32
CIRCUITE ELECTRONICE ANALOGICE FOLOSITE ÎN APARATELE
ELECTRONICE DE MĂSURAT 35
4.1. Generalităţi 35
4.2. Amplificatoare de măsurare 35
4.2.1. Caracteristici de bază ale amplificatoarelor 36
4.2.2. Reacţia la amplificatoare 39
4.2.3. Amplificatorul operaţional 40
4.2.4. Conexiuni de bază ale amplificatorului operaţional 42
4.3. Filtre 45
4.4. Circuite de eşantionare şi memorare 47
SISTEME DE ACHIZIŢII DE DATE 50
5.1. Generalităţi 50
5.2. CNA cu reţea R-2R 51
5.3. Convertoare analog-numerice directe 52

2
Măsurări electrice şi electronice

5.3.1. CAN paralel 52


5.3.2. CAN serie-paralel 54
5.3.3. CAN cu aproximaţii succesive 54
5.4. Convertoare analog-numerice indirecte 55
5.4.1. CAN cu dublă integrare 55
5.5. Sisteme de achiziţii de date 56
5.6. Sisteme de distribuţie a datelor 59
MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE ACTIVE 61
6.1. Măsurarea intensităţii curentului electric 61
6.2. Măsurarea tensiunii electrice 63
6.3. Compensatoare de măsurare 67
6.4. Osciloscopul catodic 69
6.4.1. Tubul catodic 69
6.4.2. Schema bloc a osciloscopului catodic 70
6.5. Măsurarea puterii electrice 73
MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE PASIVE 76
7.1. Măsurarea frecvenţei 76
7.2. Măsurarea perioadei 78
7.3. Măsurarea impedanţelor 80
7.3.1. Ohmmetre 80
7.3.2. Punţi de curent alternativ 82
7.3.3. Punţi de curent continuu 86
SENZORI ŞI TRADUCTOARE 90
8.1. Generalităţi 90
8.2.1. Traductoare rezistive de deplasare 90
8.2.2. Traductoare tensometrice rezistive 91
8.2.3. Termorezistoare metalice 93
8.2.4. Termorezistoare semiconductoare 95
8.3. Traductoare inductive 97
8.4. Traductoare capacitive de deplasare 98
8.5. Traductoare cu radiaţii 100
8.8. Traductoare termoelectrice generatoare (termocupluri) 103
Anexe 105
Bibliografie 107

3
Măsurări electrice şi electronice

CONSIDERAŢII GENERALE
PRIVIND PROCESUL DE MĂSURARE
Subiecte
1.1. Definirea noţiunii de măsurare
1.2. Mărimi şi unităţi de măsură
1.3. Mijloace şi metode de măsurare
1.4. Erori şi incertitudini de măsurare
1.4.1. Erori aleatoare
1.4.2. Erori sistematice
1.4.3. Incertitudini de măsurare
1.4.4. Prelucrarea rezultatelor la măsurările indirecte
1.5. Semnale şi perturbaţii
1.6. Eşantionarea semnalelor
1.7.Cuantizarea semnalelor

1.1. Definirea noţiunii de măsurare

Măsurarea este operaţia de evaluare cantitativă a unei mărimi pe cale experimentală, prin
compararea directă sau indirectă cu o mărime de aceeaşi natură, ce reprezintă un reper dintr-o scară.
Mărimea de la care se obţine informaţia se numeşte măsurand; în anumite condiţii, scara poate
admite o unitate de măsură şi respectiv, mărimea de referinţă se poate materializa prin etalon.

Prin mărime se inţelege o anumită proprietate sau caracteristică a unui material, fenomen
sau proces, care este bine definită şi care poate varia cantitativ. De exemplu, prin definiţie,
lungimea, lăţimea şi înălţimea sunt diferite, deşi se măsoară cu aceeaşi unitate de măsură.

Stabilirea corespondenţei dintre valoarea măsurandului şi unitatea de măsură se face cu


ajutorul unui mijloc de măsurare. Mijlocul de măsurare este un mijloc tehnic pentru obţinerea,
prelucrarea, transmiterea şi/sau stocarea unor informaţii de măsurare; el permite obţinerea unei
informaţii dependente de mărimea de măsurat, accesibilă simţurilor noastre sau sistemelor de
prelucrare a datelor, independentă de condiţiile locale (temperatură, presiune, umiditate etc.) şi de
experimentator.

• Exemplificaţi câteva mărimi pentru care comparaţia se face pe baza unei scări.
• Care sunt simţurile cărora li se adresează informaţia de măsurare??
• De ce se doreşte ca măsurarea să fie independentă de condiţiile locale şi de operator??

1.2. Mărimi şi unităţi de măsură

Mărimile fizice sunt mulţimi ordonabile şi se introduc prin relaţii de definiţie sau prin legi,
ele putînd fi scalare, vectoriale sau tensoriale. Deoarece vectorii şi respectiv, tensorii pot fi
reprezentaţi matematic prin matrici, în tehnică s-au dezvoltat, cu precădere, metodele de măsurare a
mărimilor scalare.

Mărimile pot fi aditive, dacă se poate defini operaţia de însumare (lungimea, intensitatea
curentului electric, timpul etc.), sau neaditive, dacă această proprietate nu este valabilă (temperatură,
pH, densitate etc.). Pentru mărimile neaditive se folosesc uneori scări cu repere, cu precizarea
relaţiei de interpolare şi a procedeului de măsurare (scara naturală a durităţii etc.), însă pot fi
exprimate şi prin intermediul mărimilor aditive (rezistivitatea etc.). Diferenţa dintre două mărimi,
indiferent de caracterul lor, are întotdeauna un sens fizic.

Mărimile fizice sunt caracteristice unui anumit domeniu al fizicii; ansamblul mărimilor
fizice definite pentru descrierea unuia sau mai multor domenii ale fizicii se numeşte sistem de
mărimi fizice. Deoarece numărul legilor fizicii este mai mic decât numărul mărimilor fizice, unele
mărimi - alese arbitrar - se definesc direct, independente între ele, constituind mărimile

4
Măsurări electrice şi electronice

fundamentale. Pentru mărimile fundamentale se indică unitatea de măsură, aleasă de asemenea în


mod arbitrar şi procedeul de măsurare.

Mărimile care se definesc pe baza legilor fizicii şi cu ajutorul mărimilor fundamentale se


numesc mărimi derivate. Dimensiunea acestor mărimi se exprimă ca produs al puterilor mărimilor
fundamentale. În cazul în care toţi exponenţii dimensionali sunt nuli se obţin mărimi adimensionale
(unghi, factor de putere etc.). Mărimile adimensionale pot fi mărimi relative - exprimate ca raport a
două mărimi fizice cu aceeaşi dimensiune (amplificare, densitate relativă etc.) sau mărimi
logaritmice - dacă se definesc ca logaritm într-o anumită bază al unei mărimi relative. O unitate de
măsură frecvent folosită în electronică pentru caracterizarea nivelului N, este decibelul (dB), definită
pentru puteri relative prin relaţia:

N [dBx ] = 10 lg
P
(1.1)
Pref

unde P este puterea semnalului măsurat, Pref – puterea de referinţă, iar x- o specificaţie referitoare la
putere de referinţă (de exemplu, dBm presupune că puterea de referinţă este 1 mW). În cazul
mărimilor de ordinul I (tensiune, curent etc.), nivelul în dB se determină cu relaţia:

N [dBx ] = 20 lg
U
(1.2)
U ref

În unele ecuaţii ale fizicii intervin o serie de constante fizice; deoarece sunt independente
de proprietăţile de material, de condiţiile de loc, de timp şi de mediu, ele se numesc constante
universale. Acurateţea cu care sunt cunoscute aceste constante are o mare importanţă, deoarece cu
ajutorul lor se pot defini o serie de etaloane primare.

Măsurarea tuturor mărimilor dintrunul sau mai multe domenii ale fizicii se face prin
intermediul unui ansamblu de unităţi de măsură care formează un sistem de unităţi de măsură.
Sistemele de unităţi de măsură trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie general, adică să
poată fi aplicat în cât mai multe domenii ale fizicii, să fie coerent, adică să elimine introducerea unor
coeficienţi numerici în relaţii, să fie practic, ceea ce presupune ca unităţile de măsură să fie
comparabile cu valorile uzuale din activitatea umană şi să fie bazat pe unităţi de măsură
fundamentale independente.

Începând din anul 1961 singurul sistem de unităţi de măsură legal şi obligatoriu din ţara
noastră, ca de altfel în majoritatea statelor lumii, este Sistemul internaţional SI, care are la bază 7
unităţi de măsură fundamentale, 2 unităţi de măsură suplimentare şi 35 de unităţi de măsură derivate.
În ultima perioadă există tendinţa definirii unităţilor de măsură pe baza unor fenomene din fizica
microscoscopică şi a unor constante universale, care pe lângă o acurateţe superioară, pot asigura şi o
mai bună conservare şi reproductibilitate a acestor unităţi de măsură (secunda, metrul, voltul, ohmul,
kilogramul).

• Daţi exemple de mărimi neaditive.


• Ce elemente comune prezintă procentul, gradul şi radianul?
• Identificaţi câteva justificări pentru cerinţele impuse sistemelor de unităţi
de măsură.
• Exemplificaţi câteva constante universale şi precizaţi ce unităţi de măsură
ar putea fi definite cu ajutorul lor.

1.3. Mijloace şi metode de măsurare

Mijloacele de măsurare se clasifică în:


a) Măsura, care reprezintă un mijloc de măsurare ce materializează pe toată durata utilizării
sale una sau mai multe valori ale unei mărimi fizice. Măsurile pot fi cu valoare unică dacă

5
Măsurări electrice şi electronice

materializează o singură valoare (cală plan-paralelă, rezistor electric etc.) sau cu valori multiple,
dacă materializează mai multe valori (riglă gradată, rezistor electric în decade etc.).

b) Instrumentul de măsurat constituie cea mai simplă asociere de dispozitive şi elemente


care poate furniza în mod independent informaţii de măsurare (şubler, balanţă, ampermetru etc.).

c) Prin aparat de măsurat se înţelege un mijloc de măsurare realizat, în general, dintr-un


traductor primar, dispozitive intermediare şi un instrument de măsurat (aparat electric pentru
măsurat temperatura, voltmetru cu diode în clasă B etc.).

d) Sistemul de măsurare reprezintă un ansamblu complet de mijloace de măsurare şi


dispozitive anexă în scopul obţinerii unor informaţii de măsurare, reunite prin scheme şi metode
comune; poate fi asociat cu dispozitive de automatizare şi/sau tehnică de calcul.

După modul de prelucrare şi redare a informaţiei de măsurare, mijloacele de măsurare pot


fi: analogice, dacă semnalul de ieşire este o mărime fizică continuu variabilă sau numerice, dacă
semnalul de ieşire reprezintă valori discrete ale mărimii de intrare.

Totalitatea procedeelor folosite pentru obţinerea informaţiei de măsurare formează metoda


de măsurare.

După modul în care se obţine rezultatul măsurării, există metode de măsurare directe - dacă
valoarea măsurandului rezultă nemijlocit din procesul de măsurare sau indirecte, dacă valoarea
măsurandului se obţine pe baza unei relaţii de calcul în care intervin valori provenite din măsurările
directe.

Metodele de măsurare directă permit evaluarea măsurandului prin comparaţie cu un etalon,


prin etalon înţelegându-se un mijloc de măsurare care serveşte la definirea, realizarea, reproducerea
sau conservarea unităţii de măsură a unei mărimi în scopul transmiterii unităţii de măsură altor
mijloace de măsurare (trasabilitate). Această comparaţie se poate realiza simultan (balanţă etc.) sau
succesiv (ampermetru etc.).

• Cum pot fi clasificate mijloacele de măsurare după modul în care


furnizează informaţia la ieşire??
• Exemplificaţi mărimi care se măsoară prin metode indirecte.
• Enumeraţi unele metode de comparaţie simultană.
• Din ce cauză la metodele de comparaţie succesivă este necesar să existe o
memorie??
• Cum se realizează la ampermetru comparaţia succesivă?

1.4. Erori şi incertitudini de măsurare

Prin metrologie, conform DEX, se înţelege un domeniu al fizicii care se ocupă cu


măsurările precise, cu stabilirea unităţilor şi a procedeelor de măsurare, precum şi totalitatea
activităţilor (legale şi administrative), privitoare la măsurări, la etaloane, la aparate şi instrumente de
măsurare, precum şi la supravegherea folosirii lor economice. De-a lungul timpului, domeniul a
suferit o serie de perfecţionări; din punct de vedere didactic, metrologia tradiţională este mai
intuitivă şi de aceea va fi prezentată iniţial în paralel cu unele concepte moderne.

În practică se constată că rezultatul unei măsurări nu depinde numai de valoarea


măsurandului, el putând fi influenţat de o serie de factori de natură obiectivă (mijloc de măsurare,
metodă de măsurare, factori exteriori procesului de măsurare etc.), sau de natură subiectivă –
operatorul care efectuează măsurarea. Pentru caracterizarea rezultatelor obţinute în procesul de
măsurare se definesc următoarele valori:

Valoarea adevărată Xa a unei mărimi, este valoarea exactă a măsurandului în condiţiile


existente la un moment dat. De obicei, valoarea adevărată a unei mărimi nu poate fi determinată
experimental, ea înlocuindu-se cu o valoare reală, convenţional adevărată, X, care se obţine cu

6
Măsurări electrice şi electronice

ajutorul unor mijloace de măsurare de o acurateţe deosebită; practic, se consideră că diferenţa dintre
valoarea adevărată şi valoarea convenţional adevărată este neglijabilă şi deci, cele două noţiuni sunt
echivalente.

Valoarea adevarata Valoare reala

Diferenta neglijabila Valoare masurata

Axa masurand EROARE

Incertitudine

Probabilitate=?
Fig. 1.1. Explicativă privind valoarea adevărată, măsurată, reală, eroarea de
măsurare şi incertitudinea de măsurare.

Rezultatul unei măsurări individuale, x, care se obţine cu ajutorul unor mijloace de


măsurare obişnuite, reprezintă valoarea măsurată.

Abaterea valorii măsurate faţă de valoarea adevărată a măsurandului, constituie eroarea de


măsurare.

Pe de altă parte, în activitatea practică, valoarea adevărată este necunoscută. Intervalul din
jurul valorii măsurate, în care se estimează, cu o anumită probabilitate numită nivel de încredere, că
se află valoarea adevărată a măsurandului se numeşte incertitudine de măsurare; incertitudinea de
măsurare estimează limitele erorilor de măsurare. Prin urmare, incertitudinea de măsurare este un
parametru asociat cu rezultatul unei măsurări care caracterizează dispersia/împrăştierea valorii
rezultatelor care, în mod rezonabil, pot fi atribuite măsurandului şi procedeului de măsurare. Pentru
o estimare obiectivă, este necesar ca împreună cu rezultatul măsurării să se specifice: erorile sau/şi
incertitudinea de măsurare. În figura 1.1 sunt reprezentate schematic noţiunile prezentate anterior.

După modul de reprezentare, erorile se clasifică în:


a) Eroare absolută, ∆, definită ca diferenţa algebrică dintre valoarea măsurată şi valoarea
(convenţional) adevărată. Este o mărime cu semn şi unitate de măsură identică cu cea a
măsurandului:

∆ = x− X. (1.3)

Eroarea absolută cu semn schimbat reprezintă corecţia măsurării, c:

c=-∆. (1.4)

b) Eroarea relativă, δ se defineşte ca raport dintre eroarea absolută şi valoarea adevărată.


Este o mărime adimensională cu semn:

∆ ∆
δ= ≈ . (1.5)
X x
Eroarea relativă este o mărime adimensională şi se exprimă în procente sau ppm (părţi per milion).
c) Eroarea raportată, δr se exprimă prin raportul dintre eroarea absolută şi o valoare
convenţională Xc:

7
Măsurări electrice şi electronice


δr = . (1.6)
Xc

Şi eroarea raportată este o mărime adimensională care este dată, de obicei, în procente

d) Eroarea tolerată reprezintă eroarea maximă cu care este cunoscută valoarea indicată de
către un mijloc de măsurare ce funcţionează corect; ea reprezintă o eroare relativă limită maximă
admisă şi se foloseşte la unele mijloace de măsurare analogice şi rezultă din definirea clasei de
exactitate. În acest caz, clasa de exactitate sau acurateţe (cl), se defineşte ca o eroare raportată, prin
raportul dintre eroarea absolută în modul, de valoare maximă şi intervalul de măsurare al mijlocului
de măsurare:

∆ max
cl = ⋅ 100 . (1.7)
xmax − xmin

După modul de manifestare a erorilor la repetarea măsurărilor care au loc în condiţii


practic identice, ele se clasifică în:
1) Erori aleatoare, care variază imprevizibil în timp ca valoare şi ca semn; ele pot fi
pozitive sau negative; cele mici au o probabilitate de apariţie mai mare decât cele mari, iar valoarea
lor medie tinde spre zero dacă numărul de măsurări tinde spre infinit.

2) Erorile sistematice, care se caracterizează prin aceea că nu variază în timp sau au o


variaţie lentă la repetarea măsurărilor; ele pot avea o lege de variaţie cunoscută, însă pentru
determinarea acestora sunt necesare măsurări suplimentare, în afara procesului de măsurare.

Observaţie: Rezultă că principala diferenţă între erorile aleatoare şi cele sistematice


constă în viteza lor de variaţie în raport cu intervalul de timp în care se efectuează măsurarea
(observarea).

3) Erorile grosolane conduc la obţinerea unor rezultate aberante în procesul de măsurare şi


au, de regulă, cauze subiective legate de utilizarea greşită a mijloacelor de măsurare, a metodelor de
măsurare sau de operator.

• Care este diferenţa esenţială între eroare şi incertitudinea de măsurare??


• Care sunt sursele care produc erori în procesul de măsurare??
• În ce unităţi de măsură se pot exprima erorile relative??
• Ce tip de erori produc modificările de temperatură ale mediului ambiant?? Dar
fluctuaţiile de temperatură ce sunt datorate curenţilor de aer??
• Exemplificaţi câteva erori grosolane.

1.4.1. Erori aleatoare

Se consideră că în cazul unor măsurări repetate asupra aceluiaşi măsurand, în condiţii


practic identice, erorile întâmplătoare apar datorită unor cauze independente între ele, adică
procesele aleatoare sunt necorelate între ele, însă staţionare şi că au următoarele proprietăţi:
1) probabilitatea apariţiei unor valori mai apropiate de valoarea adevărată este mai mare
decât probabilitatea apariţiei unor valori mai depărtate de aceasta;
2) valorile cu abateri pozitive faţă de valoarea adevărată au aceeaşi probabilitate de apariţie
ca şi valorile cu abateri negative.

Condiţiile prezentate presupun că erorile sistematice au fost eliminate, fiecare măsurare


individuală fiind afectată de o eroare aleatoare astfel încât mulţimea valorilor individuale este
grupată în jurul valorii adevărate cu o anumită repartiţie a probabilităţii.

8
Măsurări electrice şi electronice

Aceste erori nu pot fi eliminate şi nici corectate, însă nivelul lor poate fi redus prin
prelucrarea rezultatelor unui şir de măsurări.

Se demonstrează că cea mai bună estimare a valorii adevărate a măsurandului o reprezintă


media aritmetică, x , definită cu relaţia:
n

∑x i
i =1
x= . (1.8)
n
Împrăştierea rezultatelor se caracterizează prin eroarea medie patratică experimentală, s,
definită prin relaţia:

n
∑ ( xi − x ) 2
i =1
s= . (1.9)
n −1

Sereciază că prin prelucrare statistică, în condiţiile folosirii aceloraşi mijloace şi metode de


măsurare, este posibilă o creştere a acurateţei prin reducerea efectului erorilor aleatoare de 2 - 7 ori.

O problemă legată de prelucrarea rezultatelor măsurărilor afectate de erori întâmplătoare, o


constituie cunoaşterea legii de repartiţie de probabilitate a acestora. Se obişnuieşte,ca iniţial, să se
realizeze o histogramă a şirului de măsurări, adică o diagramă în care se reprezintă frecvenţa de
apariţie în funcţie de un interval de reprezentare. Pentru aceasta, cele n rezultate ale măsurărilor se
pun în ordine crescătoare şi se stabileşte intervalul de reprezentare cu ajutorul formulei lui Sturges:

xmax − xmin
∆= (1.10)
1 + 3,22 ⋅ lg n

Fig.1.2. Semnal cu distribuţie de probabilitate normală (Gauss); în stânga, histograma


semnalului rotită cu 90°

În teoria probabilităţilor există teorema limită centrală care precizează că pentru mai multe
variabile aleatoare independente: x1, x2, ..., xn, care au diferite tipuri de distribuţii de probabilitate, cu
valoarea medie zero, dacă n→∞, variabila cumulativă a acestora tinde spre o lege de distribuţie
normală (figura 1.2). În practică este suficient dacă n ≥ 4. În consecinţă, pentru tehnica măsurărilor
se consideră că erorile aleatoare au o lege de repartiţie normală. Densitatea de probabilitate, y
pentru repartiţia normală (Gauss), are expresia:

1  ( x − µ) 2 
y= exp − ,
2σ 2 
(1.11)
σ 2π 

9
Măsurări electrice şi electronice

Maximul densităţii de probabilitate are loc pentru x = µ, iar gradul de împrăştiere se


apreciază prin σ (figura 1.3). Legea de repartiţie se consideră normală dacă numărul de măsurări este
mai mare de 200; dacă această condiţie nu este îndeplinită, se realizează o selecţie, urmând a fi
estimate: valoarea medie, x şi eroarea medie pătratică experimentală, s.

y(x)

σ1
Aria =1
σ2 > σ1

µ
Fig. 1.3. Densitatea de probabilitate la două repartiţii normale caracterizate prin erori
medii patratice σ1 şi σ2 diferite.

Probabilitatea ca o valoare măsurată să fie cuprinsă între limitele x ± ts, numite limite de
încredere, unde t este coeficientul de amplificare, se determină cu ajutorul integralei funcţiei
densităţii de probabilitate:

t
2 z2
P (t ) = ∫
2π 0
exp( −
2
)dz ,
(1.12)
x −µ
unde : z = .
σ
Valorile coeficientului de amplificare, t se găsesc tabelate; în practica metrologică se ia P
≥ 0,9. Merită a fi menţionat faptul că pentru o distribuţie normală, în intervalul µ±2σ se găsesc
95,45% dintre rezultate (1 din 22 măsurări poate fi în exteriorul intervalului), iar în intervalul µ±3σ
se găsesc 99,73% dintre rezultate (1 din 370 măsurări poate fi în exteriorul intervalului).

• Cum interpretaţi noţiunea de împrăştiere a rezultatelor?? Are împrăştierea rezultatelor vreo


legătură cu valoarea medie??
• Din ce cauză se consideră că erorile aleatoare au o distribuţie normală??
• Probabilitatea de apariţie a unei valori măsurate în intervalul x ± 3 s este de 99,73%;
care este numărul de măsurări pentru ca un rezultat să fie în afara intervalului??
• Din ce cauză în practica metrologică se ia un nivel de încredere mai mare decât 90%??

1.4.2. Erori sistematice

Caracteristic pentru erorile sistematice este faptul că au o sursă de generare cunoscută şi


deci este posibil ca legea lor de variaţie să fie dată, putând astfel a fi aplicate anumite corecţii în
procesul de măsurare.
Determinarea erorilor sistematice presupune însă cunoaşterea unor informaţii adiacente
care nu rezultă direct din procesul de măsurare şi care necesită efectuarea unor măsurări
suplimentare asupra surselor care le produc. Din punct de vedere practic, determinarea erorilor
sistematice nu este întotdeauna justificată sub aspectul cunoaşterii fizice a surselor de erori, preţ de
cost, timp de măsurare, efectuarea calculelor pentru determinarea corecţiilor etc. Rezultă că din

10
Măsurări electrice şi electronice

punct de vedere practic, erorile sistematice pot fi determinabile, dacă se justifică determinarea lor, şi
respectiv, nedeterminabile, în caz contrar; pentru eliminarea sau reducerea efectelor lor se folosesc
două procedee:

a) Stabilirea corelaţiei dintre eroarea sistematică şi factorul care o produce, adică


determinarea legii de dependenţă a erorii de sursa care o generează. Această metodă se aplică în
cazul în carelegea este cunoscută şi factorii exteriori sunt uşor determinabili (temperatura mediului
ambiant, rezistenţa interioară a unor instrumente sau aparate de măsurat etc.), valoarea lor rezultând
în urma unor măsurări suplimentare.

b) Aleatorizarea erorilor sistematice se aplică pentru erorile nedeterminabile, de obicei,


lent variabile în timp, ceea ce presupune repetarea măsurărilor în momente necorelate, cu
modificarea factorilor de influenţă. Trebuie subliniat faptul că în urma aleatorizării erorilor
sistematice se realizează o estimare a acestora, adică stabilirea unei valori aproximative pe baza unui
criteriu probabilistic. Deoarece în majoritatea cazurilor se poate aprecia că eroarea sistematică este
cuprinsă între limitele ± a, distribuţia de probabilitate poate fi o distribuţie echiprobabilă cu o
densitate de repartiţie rectangulară (figura 1.4). Eroarea medie patratică se determimă cu relaţia:

a2
σ =
2
(1.13)
3
y

1/2a

Aria =1
x
-a +a
Fig. 1.4. Densitatea de probabilitate în cazul distribuţiei echiprobabile.

1.4.3. Incertitudini de măsurare

Extinderea metrologiei în arii noi ca: sociologie, psihologie, chimia analitică, medicină etc.
a condus la necesitatea redefinirii principiilor acesteia. Vechile postulate ale metrologiei erau:
- numai mărimile fizice pot fi măsurate,
- măsurarea se face prin comparație cu o măsură,
- la baza uniformității măsurărilor se găsesc unitățile de măsură,
- eroarea este o abatere a rezultatului măsurării față de valoarea adevărată a măsurandului,

Aceste postulate au trebuit să fie reexaminate și formulate astfel încât să fie aplicabile și
măsurărilor netradiționale. Soluția a fost găsită prin introducerea noțiunii de incertitudine de
măsurare, diferită de noțiunea de eroare prin aceea că nu ia în considerare valoarea adevărată.
Compararea cu o măsură devine doar o metodă posibilă de măsurare, iar măsura este introdusă în
conformitate cu procedeul de determinare a mărimii ce urmează a fi măsurată. În locul clasificării
erorilor în erori aleatoare și sistematice, incertitudinile sunt clasificate în incertitudini de tip A pentru
cele provenite din surse aleatoare sau de tip B – în cazul în care se folosește o teorie de probabilitate
subiectivă (cunoscută din surse externe ca: documentație tehnică, cărți de referință, experiență
anterioară, opinii ale experților etc.). În metrologia tradițională prezenta importanță frecvența
evenimentelor, pe când acum, este important nivelul de încredere dat printr-o probabilitate.

Ca surse de generare a incertitudinii de măsurare, pot fi citate:


- definirea incompletă a testului (la temperatura camerei);
- realizarea imperfectă a procedurii de măsurare;
- cunoaşterea incompletă a efectelor produse de caracteristicile mediului ambiant asupra
procesului de măsurare;
- erorile instrumentale şi modificări suferite după calibrare;
- valori de referinţă (parametri, constante etc.);

11
Măsurări electrice şi electronice

- aproximaţii sau modelări încorporate în procedeul/metoda de măsurare (erori de model, de


interacţiune şi de metodă);
- variaţii la repetarea măsurărilor făcute în condiţii aparent identice etc.

Pentru evaluarea incertitudinii de măsurare se recomandă să se realizeze o listă a factorilor


de influenţă şi o estimare a componentelor incertitudinii, inclusiv a corelaţiilor dintre acestea. În
cazul în care în procesul de măsurare intervin erori aleatoare, ce stabilesc incertitudini de tip A şi
incertitudini de tip B şi se calculează incertitudinea compusă:

σ = σ 2A + σ 2B , (1.14)

care este o incertitudine de nivel 1σ.

Rezultatul corectat şi creditat al măsurării se exprimă în forma: x + c ± U , unde: c


reprezintă corecţia - provenită din erorile sistematice calculabile, iar U - incertitudinea de măsurare
globală pentru un nivel de încredere P(t) dat.

Observaţie: O problemă importantă la exprimarea rezultatelor măsurărilor este cea de


rontunjire, cu următoarele principii:
a) numărul de cifre certe este corelat cu exactitatea măsurării (de exemplu voltmetrele
numerice cu 3 1/2 cifre - ce afişează maximum 1999 - au eroarea tolerată de 0,1%);
b) dacă se indică incertitudinea de măsurare, rangul ultimei cifre a numărului trebuie să fie egal
cu rangul ultimei cifre a incertitudinii (de ex. 2,00 ± 0,05 kg );
c) la prelucrarea statistică se reţine un număr mai mare de cifre (cu una-două);
În conformitate cu principiile expuse cifrele incerte ale rezultatului unei măsurări trebuie să fie
eliminate deoarece nu conţin informaţie de măsurare.

De reţinut: În cadrul măsurărilor electrice curente, de obicei erorile aleatoare sunt


reduse, ponderea cea mai mare având-o erorile instrumentale - care reprezintă erori
sistematice ce se aleatorizează.

• Ce se înţelege prin stabilirea corelaţiei dintre eroarea sistematică şi sursa care o produce?? De
ce este necesară, efectuarea unor măsurări suplimentare??
• Care este eroarea sistematică de metodă la măsurarea unei rezistenţe prin metoda “amonte”??
• La verificarea instrumentelor de măsurat, acestea se compară cu un instrument etalon cu o
clasă de exactitate de 5 ori mai mică, ceea ce conduce la un nivel de încredere de 95%; din
câte instrumente verificate s-ar putea ca unul să fie defect??

1.4.4. Prelucrarea rezultatelor pentru măsurările indirecte

Dacă mărimea de măsurat se obţine pe baza unei expresii explicite:


y = f ( x1 , x12 ,..., xn ) , (1.15)

unde mărimile xi provin din măsurări directe cunoscute cu anumite erori, pentru determinarea erorii
se poate folosi metoda bazată pe dezvoltarea în serie Taylor. Această metodă presupune
considerarea situaţiei celei mai dezavantajoase care poate să apară la determinarea valorii
măsurandului. În acest caz, considerând că mărimile sunt afectate de erorile absolute ∆i, eroarea
relativă pentru mărimea y va fi o sumă ponderată a erorilor relative de determinare a mărimilor xi:

∆y ∆1 ∆ ∆
= c1 + c 2 2 + ... + c n n . (1.16)
y x1 x2 xn

Valoarea coeficienţilor de ponderare, ci se stabileşte presupunând că toate erorile absolute


sunt nule, cu excepţia lui ∆i:

12
Măsurări electrice şi electronice

 ∆ y   ∆i  ∂y x i
c i =   /   ≈ ⋅ , (1.17)
 y   xi  ∂x i y
de unde rezultă:

n
∂ f xi
δy = ∑∂x δi . (1.18)
i =1 i y

Observaţie: În relaţia prezentată, semnul derivatelor se va lua în aşa fel încât să


rezulte situaţia cea mai defavorabilă din procesul de măsurare, fără a neglija însă eventualele
corelaţii ce pot exista între mărimile xi.

Aplicaţie:
Pentru măsurarea unei surse de tensiune se compară valoarea acesteia cu o sursă de tensiune
etalon având tensiunea nominală de 1,018 V, cunoscută cu o eroare tolerată de ±0,1% şi se
constată că este mai mică cu 2 mV. Ştiind că milivoltmetrul măsoară cu o eroare tolerată de ±2%,
să se determine eroarea de măsurare a tensiunii necunoscute.
Soluţie: Tensiunea necunoscută are valoarea:
Ux=Ue – Uv = 1,018 - 0,002=1,016 V.
Aplicând formula de la propagarea erorilor se obţine:

δ y = (+ 1) δ e + (− 1)
Ue Uv
δv .
U E −Uv U E −Uv
În relaţia de mai sus trebuie considerată situaţia cea mai defavorabilă, adică prima eroare
pozitivă, iar cea de-a doua - negativă, obţinându-se:
1,018 0,002
δy = × 0,1 + × 2 ≈ 0,1 + 0,004 = 0,104.
1,018 − 0,002 1,018 − 0,002
Din rezultatul obţinut se constată că milivoltmetrul are o contribuţie foarte redusă în eroarea
finală.
Concluzie: La măsurările diferenţiale, dacă una dintre mărimi este mult mai mică decât
cealaltă mărime, contribuţia acesteia la eroarea finală este foarte redusă şi deci nu prea
contează cât de precis este cunoscută!

1.5. Semnale şi perturbaţii

În accepţiunea cea mai largă, prin semnal se înţelege o manifestare fizică care se propagă
printr-un mediu dat. Semnalele care se suprapun în mod nedorit peste semnalul util se numesc
perturbaţii.

După modul de apariţie, semnalele se clasifică în:


a) semnale singulare;
b) semnale periodice;
c) semnale aleatoare.

Semnalele singulare sunt acele semnale care au un caracter unic; ele se folosesc în
transmiterea informaţiilor, în analiza sistemelor, în testări etc. Pot fi descrise în domeniul timp,
funcţia de timp fiind caracterizată prin: momentul trecerilor prin zero, valorile de vârf, durată,
energie etc. În domeniul frecvenţe, analiza semnalelor singulare se face cu ajutorul transformatei
Fourier, ele având, de regulă, un spectru de frecvenţe continuu şi infinit.

Semnalele periodice sunt acele semnale care se reproduc în formă identică după un interval
de timp numit perioadă. Ele pot fi descrise în domeniul timp ca funcţii de amplitudine, frecvenţă,
perioadă şi fază. Analiza în domeniul frecvenţe se face cu ajutorul seriei Fourier, rezultând un
spectru de frecvenţe discret (figura 1.5). Dacă avem un semnal periodic: s (t ) = s (t +T), atunci:

13
Măsurări electrice şi electronice

Fig.1.5. Explicativă la domeniul timp şi domeniul frecvenţe


s (t ) = A0 + ∑ Ak cos(kωt + ϕ k ) (1.19)
1

unde: ω=2π/T, A0 – componenta de cc, Ak - amplitudinea componentei spectrale de ordinul k, iar φk –


faza iniţială a componentei de ordinul k.

Pentru semnalele periodice sunt caracteristici următorii parametri:


a) perioada, T - intervalul de timp între două reproduceri în formă identică;
b) frecvenţa, f - numărul de perioade în unitatea de timp;
c) valoarea medie, Vm - definită cu relaţia:

T
f (t )dt ;
1
T ∫0
Vm = (1.20)

Observaţie:Valoarea medie reprezintă componenta continuă .


d) valoarea medie a modulului, Vm' - definită prin:

T
f (t ) dt ;
1
T ∫0
V 'm = (1.21)

e) valoarea (amplitudinea) maximă/minimă;


f) valoarea (amplitudinea) vârf la vârf - diferenţa dintre valoarea maximă şi valoarea
minimă a semnalului;
g) valoarea efectivă, Vef - definită termic ca fiind valoarea unui semnal continuu care
produce acelaşi efect termic într-o rezistenţă, de unde rezultă relaţia:

T
f 2 (t )dt .
1
Vef = ∫
T 0
(1.22)

Dacă se cunosc valorile efective ale componentelor armonice ale semnalului Vief, valoarea
efectivă a semnalului este dată de relaţia (teorema lui Parseval):

14
Măsurări electrice şi electronice

Vef = ∑V 2
ief . (1.23)

Pentru procesul de măsurare prezintă, de asemenea, importanţă următorii factori:


a) factorul de formă, kf definit prin relaţia:

kf = Vef /Vmed ; (1.24)

b) factorul de umplere, D definit ca raport dintre durata impulsului t0 şi perioada, T:

D = t0/T; (1.25)

c) factorul de creastă, CF definit prin relaţia:

CF = Vmax /Vef . (1.26)

Dacă un semnal sinusoidal trece printr-un sistem liniar se schimbă amplitudinea şi faza
acestuia; la trecerea prin sisteme neliniare apar şi componente armonice superioare inexistente în
semnalul iniţial, cunoscute ca distorsiuni de neliniaritate, apreciate cu ajutorul gradului de
distorsiuni armonice (de neliniaritate), definit de expresia:

U 22 + U 32 +... U 22 + U 32 +...
δ= ≅ , (1.27)
U12 + U 22 + U 32 +.... U1

unde Ui reprezintă valoarea efectivă a componentei armonice de ordinul i; dacă δ < 0,3 cele două
expresii sunt echivalente cu o eroare mai mică decât 1,5%.

Semnalele singulare şi cele periodice sunt semnale deterministe deoarece pot fi exprimate
printr-o lege de variaţie cunoscută.

Semnalele aleatoare sunt acele semnale care au un caracter întâmplător, imprevizibil în


timp; valoarea instantanee a acestor semnale este caracterizată prin funcţii de probabilitate. Ele au un
spectru continuu într-o bandă de frecvenţe dată. Pentru măsurări, prezintă importanţă zgomotul
termic, generat de mişcarea purtătorilor de sarcină prin rezistoare; el poate fi caracterizat prin
valoarea efectivă a tensiunii, curentului, sau putere:
Uef[µV]
10

1 kHz
1
100 Hz

10 Hz
0,1

0,0110 100 103 104 105 106 R[Ω]


Fig.1.6.Dependenţa tensiunii efective a zgomotului termic, la o
temperatură de 300 K

4kT (BF )
U ef = 4kT (BF )R , I ef =
R

15
Măsurări electrice şi electronice

Pzg = 4kT (BF ) (1.28)

unde: R este valoarea rezistenţei, T – temperatura absolută, BF – banda de frecvenţe a aplicaţiei, iar
k= 1,38.10-23 J/K (constanta lui Boltzmann).
Din cauza zgomotului termic apare o limitare a nivelului minim al semnalelor măsurate; în
figura 1.6 se prezintă dependenţa tensiunii efective a zgomotului termic de rezistenţa echivalentă a
circuitului de măsurare şi banda de frecvenţe, la o temperatură de 300 K.

Pentru procesul de măsurare prezintă importanţă modul de reprezentare a semnalelor în


timp, ele putând fi (figura 1.7):
a) semnal analogic continuu în timp;
b) semnal analogic discret în timp;
c) semnal discret în amplitudine şi continuu în timp;
d) semnal discret în amplitudine şi în timp.

t t t t
a) b) c) d)
Fig.1.7. Diferite reprezentări în funcţie de timp

• Exemplificaţi câteva semnale deterministe ce reprezintă perturbaţii.


• Care este valoarea medie a unui semnal sinusoidal??
• Cum trebuie realizat amplificatorul unui voltmetru electronic de valori medii în
cazul măsurării unui semnal având un factor de umplere mic??Ce tip de “factor” ar
caracteriza cel mai bine semnalul în acest caz??
• De ce distorsiunile de neliniaritate deranjează o audiţie muzicală??

1.6. Eşantionarea semnalelor

Prin eşantionare se înţelege operaţia de transformare a unui semnal continuu variabil, s(t)
într-un semnal discret în timp, format dintr-o succesiune de impulsuri foarte scurte numite
eşantioane, ale căror amplitudini sunt egale cu valoarea semnalului din momentul de eşantionare
(figura 1.7). Prin urmare, eşantionarea reprezintă modularea impulsurilor în amplitudine şi se
realizează prin înmulţirea semnalului cu o succesiune de impulsuri foarte scurte, în cazul ideal -
impulsuri Dirac (cu durata 0 şi amplitudinea infinită, dar de energie finită).

Practic, eşantionarea trebuie să fie astfel făcută încât să permită reconstituirea semnalului
iniţial pe baza eşantioanelor. Pentru a stabili în ce condiţii este posibilă reconstituirea semnalului
inţial se consideră spectrul semnalului eşantionat (figura 1.8).
Pornind de la spectrul unui semnal (zona haşurată), având frecvenţa maximă din spectrul
său, fm , spectrul semnalului eşantionat se obţine multiplicând pe axa frecvenţelor spectrul
semnalului de bază în dreptul frecvenţelor multipli ai frecvenţei de eşantionare, f0.

FTJ

fT

-fm fm f0 2f0
Fig.1.8. Spectrul semnalului eşantionat.

16
Măsurări electrice şi electronice

Din figura 1.8 rezultă că dacă două spectre adiacente (consecutive) nu se suprapun, există
posibilitatea reconstituirii semnalului, extrăgând spectrul semnalului eşantionat cu ajutorul unui
filtru trece – jos, FTJ cu frecvenţa de tăiere, fT.

În acest caz, trebuie îndeplinite condiţiile: fT > fm şi fT ≤ fo - fm , de unde rezultă:

f0 ≥ 2 fm. (1.29)

Rezultatul dat de relaţia (1.25), cunoscut ca teorema Wiener-Shannon-Hincin sau teorema


eşantionării, indică faptul că pentru a putea reconstitui un semnal din eşantioanele sale, este necesar
ca frecvenţa de eşantionare să fie de cel puţin două ori mai mare ca frecvenţa maximă conţinută în
spectrul semnalului eşantionat.

Condiţiile prezentate corespund eşantionării ideale; în practică apar o serie de abateri faţă
de cazul ideal. Prima problemă a eşantionării o reprezintă stabilirea momentului în care are loc acest
proces, ceea ce permite şi stabilirea amplitudinii eşantionului; o decalare a momentului de
eşantionare atrage după sine o modificare a amplitudinii, fenomen ce poartă denumirea de efect de
jitter.

Nerespectarea condiţiei impuse de teorema Wiener - Hincin conduce la suprapunerea


spectrelor adiacente, dând naştere erorilor de tip alias (în cinematografie acestea sunt vizibile în
cazul filmării roţilor de la căruţă, care, la proiectare, aparent se rotesc invers).

Dacă frecvenţa de tăiere a filtrului este mai mică decât frecvenţa maximă conţinută în
semnal, apar erori de trunchiere care se manifestă prin pierderea detaliilor fine.

• Exemplificaţi procedee de eşantionare din viaţa de zi cu zi (medicină, metrologie,


arheologie etc.).
• Cum se explică “rotirea inversă” a roţilor căruţelor la cinematograf??
• Pentru o imagine cu “pureci” la TV, soluţia pentru reducerea acestora este să privim
cu “ochii mici”; cum se explică, în acest caz, îmbunătăţirea calităţii imaginii??
• Deoarece peste orice semnal se suprapun şi zgomote de bandă largă rezultă că nu se
poate aplica teorema eşantionării; cum se poate limita banda de frecvenţe a
semnalelor??

1.8. Cuantizarea semnalelor

Orice măsurare numerică presupune discretizarea valorii măsurandului. Prin cuantizare se înţelege
operaţia de transformare a unui semnal analogic, s(t) într-un semnal ce poate lua numai valori dintr-
o mulţime discretă; fiecare valoare a funcţiei ce reprezintă semnalul analogic se înlocuieşte cu cea
mai apropiată valoare discretă (figura 1.7.c.) şi d)).

Intervalul dintre două niveluri de cuantizare consecutive poartă denumirea de cuantă; dacă
cuantele sunt egale cuantizarea se numeşte uniformă şi este neuniformă, în caz contrar.

Pentru o cuantizare uniformă cu cuanta q, semnalul cuantizat poate fi scris în forma:

sc(t) = k(t).q, (1.30)

în timp ce semnalul real este:

s(t) = k(t).q +ξ(t).q, (1.31)

unde: k(t) este un număr întreg, iar ξ(t) este o funcţie ce poate aparţine intervalelor [0,1], [-1,0] sau[-
0,5,+0,5], ea depinzând de modul în care se face aproximarea.

17
Măsurări electrice şi electronice

Dispozitivul care realizează cuantizarea se numeşte cuantizor. Caracteristica de transfer a


unui cuantizor este prezentată în figura 1.9 împreună cu eroarea de cuantizare numită şi zgomot de
cuantizare. Deoarece zgomotul de cuantizare are o repartiţie de probabilitate echiprobabilă, eroarea
media pătratică, care are semnificaţia valorii efective a zgomotului, are valoarea:

q
s ef == . (1.32)
12
sc

1 q

+q/2 1 2 3 s

-q/2

Fig.1.9. Caracteristica de transfer a unui cuantizor.

Rezultă că zgomotul de cuantizare poate fi redus prin micşorarea cuantei.


• Daţi exemple de măsurări în care se realizează cuantizări uniforme şi respectiv,
cuantizări neuniforme.
• Ce avantaje prezintă cuantizarea neuniformă ?
• soluţie posibilă de reducere a zgomotului de cuantizare constă în suprapunerea peste
semnal a unui zgomot aleator şi medierea rezultatului. Cum se explică reducerea
nivelului zgomotului de cuantizare în acest caz??

Rezumat

− Procesul de măsurare implică existenţa măsurandului, adică a unei anumite


proprietăţi a obiectului supus măsurării, a unui mijloc de măsurare, care să preia
informaţia de măsurare şi să o transforme într-o mărime utilizabilă operatorului, a
unei metode de măsurare şi de regulă, a unui etalon.
− Sistemul de mărimi fizice este format din mărimi fundamentale, alese arbitrar
şi mărimi derivate, definite pe baza legilor din fizică şi a mărimilor fundamentale.
− Ansamblul de unităţi de măsură asociat sistemului de mărimi fizice formează
sistemul de unităţi de măsură. În prezent, în majoritatea ţărilor din lume, se
foloseşte Sistemul internaţional SI.
− Abaterea valorii măsurate faţă de valoarea adevărată – ca mărime şi semn –
se numeşte eroare, în timp ce estimarea unui interval, în interiorul căruia se
găseşte cu o anumită probabilitate valoarea adevărată, se numeşte incertitudine.
− După modul de reprezentare, erorile pot fi: absolute, relative sau raportate;
după modul de manifestare la repetarea măsurărilor, erorile pot fi: aleatoare,
sistematice sau grosolane.
− Semnalele deterministe pot fi caracterizate în domeniul timp sau în domeniul
frecvenţe; semnalele aleatoare se caracterizează prin legi statistice.
− Cele mai importante procedee de prelucrare a semnalelor pentru tehnica
măsurărilor sunt: eşantionarea – operaţie de discretizare în timp şi cuantizarea –
operaţie ce presupune discretizarea semnalelor în amplitudine.

18
Măsurări electrice şi electronice

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Cum se defineşte măsurarea??
2. Care sunt unităţile de măsură fundamentale din SI??
3. Care este diferenţa dintre măsuri şi măsurări??
4. Ce semnificaţie are semnul de la eroarea absolută şi relativă??
5. Din ce cauză se consideră că erorile întâmplătoare au o distribuţie de probabilitate
normală??
6. Când se aleatorizează erorile sistematice??
7. La măsurarea volt-ampermetrică a unei rezistenţe s-au obţinut valorile U = 5 V ± 2% şi
I = 2 mA ± 1,5%; care este valoarea rezistenţei şi cu ce eroare a fost determinată??
8. Prin ce metode se poate obţine valoarea medie, valoarea de vârf şi valoarea efectivă a
unui semnal??
9. Care dintre cele două relaţii de calcul pentru distorsiunile de neliniarite se poate mai
uşor implementa în practică şi de ce??
10. Care este rolul filtrului trece-jos la refacerea semnalului eşantionat??
11. În cazul prelucrării numerice a unui semnal care operaţie se execută mai întâi:
eşantionarea sau cuantizarea şi de ce??
12. Ce semnificaţie fizică are zgomotul de cuantizare??

19
Măsurări electrice şi electronice

CARACTERISTICI GENERALE ALE MIJLOACELOR


ELECTRONICE DE MĂSURARE
Subiecte
2.1. Generalităţi
2.2. Caracteristici metrologice
2.3. Caracteristici constructive

2.1. Generalităţi

Procesul de măsurare presupune un fenomen de preluare a informaţiei de la măsurand sub


forma unei energii/semnal, transmiterea acesteia la o unitate de prelucrare ce stabileşte valoarea
mărimii măsurate prin comparaţie cu un etalon sau cu o scară şi o aplică unui bloc de ieşire care
poate avea şi rol de indicator.

Mărimile pot fi active, dacă sunt purtătoare de energie (forţa, curent etc.) sau pasive, dacă
informaţia este conţinută în structura măsurandului (masa, rezistivitatea etc).

Preluarea informaţiei de la măsurand se face de către un traductor, un dispozitiv care, pe


baza unei legi fizice, realizează transformarea unei mărimi fizice în altă sau aceeaşi mărime fizică,
diferită de prima calitativ sau cantitativ. Traductorul care transformă mărimea de măsurat provenită
de la măsurand într-o altă mărime, adecvată unei prelucrări ulterioare, se numeşte traductor de
intrare sau senzor, iar traductorul care transformă semnalul prelucrat, purtător de informaţie de
măsurare, într-un semnal ce poate fi folosit la locul de utilizare, se numeşte traductor de ieşire.
Între traductorul de intrare şi cel de ieşire pot exista traductoare intermediare şi de
asemenea, blocuri de prelucrare şi/sau modificare a semnalelor (blocuri de condiţionare a
semnalelor).

• Exemplificaţi câte trei traductoare pentru fiecare dintre tipurile de traductoare


prezentate în clasificare, pentru mărimi active cât şi pentru mărimi pasive.
• Cum pot fi puse în evidenţă mărimile pasive?

2.2. Caracteristici metrologice

Mijloacele de măsurare trebuie să realizeze o corespondenţă biunivocă între mărimea de


măsurat x şi rezultatul măsurării y. Legea de corespondenţă este descrisă de o ecuaţie integro-
diferenţială care permite caracterizarea dependenţei pentru orice valoare a mărimii de intrare, în
regim permanent, dar şi în regim tranzitoriu. Pentru un regim staţionar independent de timp,
dependenţa celor două mărimi este descrisă de caracteristica de transfer statică (figura 2.1).
Limitele de măsurare sunt valorile extreme care pot fi măsurate, intervalul dintre ele reprezentând
intervalul de măsurare (domeniul de măsurare). Din caracteristica de transfer statică rezultă o serie
de caracteristici metrologice:
y y

ymax
ymax

ymin ymin

xmin x xmin xmax x


xmax
a). b).
Fig.2.1. Caracteristici de transfer pentru: a) aparat analogic şi
b) aparat numeric.

20
Măsurări electrice şi electronice

a) Rezoluţia reprezintă cea mai mică variaţie a măsurandului care poate fi apreciată la
ieşirea unui mijloc de măsurare. Astfel, pentru mijloacele de măsurare analogice aceasta este o
fracţiune dintr-o diviziune, în timp ce pentru cele numerice, este de un bit/o unitate. Rezoluţia se
exprimă de obicei în unitatea de măsură a măsurandului.

b) Sensibilitatea, S a unui mijloc de măsurare se defineşte ca raport al variaţiei mărimii de


ieşire, ∆y şi variaţia măsurandului, ∆x care o produce:
D ∆ y
S = . (2.1)
∆ x
Dacă scara mijlocului de măsurare este liniară, sensibilitatea e constantă, inversul acesteia
fiind constanta mijlocului de măsurare.

c) Sensibilitatea relativă, Sr se defineşte ca raport al variaţiilor relative ale mărimilor de


ieşire şi de intrare:

D ∆y / y
S = . (2.2)
r
∆x / x
d) Pragul de sensibilitate este cea mai mică variaţie a măsurandului care este pusă în
evidenţă de către mijlocul de măsurare.
Observaţie: Rezoluţia este o mărime ce caracterizează ieşirea, pragul de sensibilitate -
intrarea, iar sensibilitatea reprezintă o caracteristică de transfer a mijlocului de măsurare.

• Exemplificaţi câteva mijloace de măsurare cu scara liniară.


• Care este diferenţa dintre rezoluţie şi pragul de sensibilitate? Se poate stabili o corelaţie
între ele?
• Dacă un mijloc de măsurare are scara liniară, cât este sensibilitatea relativă?

O altă categorie de caracteristici metrologice evidenţiază efectul erorilor/incertitudinilor care


intervin în procesul de măsurare:

Prin exactitate sau acurateţe a unui mijloc de măsurare se înţelege proprietatea acestuia de a da
rezultate cât mai apropiate de valoarea măsurandului. Exactitatea este caracterizată prin incertitu-dinea
instrumentală egală cu abaterea indicaţiei mijlocului de măsurare faţă de valoarea măsurandului;
deoarece aceasta este necunoscută atât ca valoare cât şi ca semn, în practică se consideră intervalul în
care se găseşte, cu o anumită probabilitate. Eroarea tolerată este incertitudinea instrumentală maximă
permisă pentru un mijloc de măsurare ce funcţionează corect.

Exactitatea unui mijloc de măsurare se garantează numai pentru anumite valori impuse
condiţiilor exterioare care pot influenţa procesul de măsurare numite condiţii de referinţă
(temperatură, presiune, umiditate, tensiune de alimentare etc). În acest caz apar erorile de bază ale
mijlocului de măsurare. Nerespectarea condiţiilor de referinţă conduce la apariţia unor erori
suplimentare.

Clasa de exactitate reprezintă simbolic, prin indicii de clasă, anumite caracteristici


metrologice ce trebuie să le îndeplinească mijlocul de măsurare. Trebuie remarcat faptul că prin
clasa de exactitate nu se indică direct incertitudinea de măsurare. De regulă, prin clasa de exactitate
se exprimă eroarea tolerată fie prin eroarea raportată, fie prin eroarea relativă sau o combinaţie a
acestora. De exemplu, la instrumentele electrice indicatoare este normată eroarea raportată, la măsuri
- eroarea relativă, iar la aparatele electronice numerice o combinaţie a acestora. Indicii de clasă sunt
standardizaţi pentru tipuri de mijloace de măsurare; de exemplu, pentru aparatele electrice
indicatoare, clasele de exactitate standardizate sunt: 0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 1,5; 2,5; 5; 10 - clasa de
exactitate fiind definită ca eroare raportată maximă în procente, raportarea făcându-se la intervalul
de măsurare (c.p.=[|∆max| /(Xmax - Xmin)]⋅100).
Pentru mijloacele de măsurare numerică, acurateţea se determină în funcţie de valoarea
măsurată şi domeniul de măsurare - de exemplu: ±(0.005% din citire + 0.002% din domeniu):

21
Măsurări electrice şi electronice

y = ax + b (2.3)
ceea ce conduce la o caracteristică a incertitudinii de măsurare reprezentată în figura 2.2.

Aplicaţie
Un voltmetru numeric cu 41⁄2 digiţi (poate indica în intervalul ±19999), are domeniul de 2 V
şi măsoară 1,2340 V. Ştiind că acurateţea este ±(50 ppm din citire + 10 ppm din domeniu),
să se determine eroarea de măsurare.
Soluţie: Conform definiţiei acurateţei pentru mijloacele de măsurare numerică, rezultă că
eroarea comisă de voltmetru este:
δ [%] = 50 ⋅ 10−6 ⋅1,2340 ⋅ 100 + 10 ⋅10−6 ⋅ 2 ⋅ 100 = 0,00817%
Prin urmare, rezultatul măsurării este 1,2340 V± 0,1 mV.
Observaţie: Cifra zero din valoarea măsurată este semnificativă!

Prin repetabilitate (fidelitate) se înţelege calitatea unui mijloc de măsurare de a da valori


apropiate între ele la repetarea unor măsurări asupra aceluiaşi măsurand, în condiţii identice.
Reproductibilitatea este calitatea unui mijloc de măsurare de a da valori apropiate între ele la
repetarea unor măsurări asupra aceluiaşi măsurand, în locuri diferite. Aceste proprietăţi admite
existenţa erorilor sistematice, dar nivelul erorilor întâmplătoare este redus şi reprezintă precizia
mijlocului de măsurare.

Justeţea reprezintă caracteristica unui mijloc de măsurare de a da valori apropiate de


valoarea adevărată la repetarea măsurărilor şi presupune un nivel redus al erorilor sistematice, dar
admiţând prezenţa erorilor întâmplătoare. Din cele două definiţii rezultă că acurateţea este rezultatul
însumării celor două proprietăţi (figura 2.3).

+ =

Repetabilitate Justeţe Acurateţe


Fig.2.3. Exemplificativă pentru repetabilitate, justeţe şi precizie.

O altă caracteristică metrologică este fineţea, caracterizată prin calitatea mijlocului de


măsurare de a perturba cât mai puţin măsurandul. Strâns legată de aceasta este puterea consumată,
adică puterea absorbită de mijlocul de măsurare de la măsurand.

22
Măsurări electrice şi electronice

Fără a fi epuizate toate caracteristicile metrologice ale mijloacelor de măsurare, mai trebuie
amintită fiabilitatea metrologică - care reprezintă probabilitatea ca mijlocul de măsurare să
funcţioneze corect, fără depăşirea erorilor garantate prin clasa de exactitate, un interval de timp
determinat, cu respectarea condiţiilor tehnice impuse de constructor. Din punctul de vedere al
fiabilităţii, mijloacele de măsurare sunt sisteme reparabile.
• Ce corelaţie există între acurateţe şi nivelul erorilor, respectiv cu incertitudinea de
măsurare??
• Din ce cauză trebuie precizate condiţiile de referinţă??
• Exemplificaţi câteva erori de bază şi erori suplimentare pentru mijloacele de măsurare.
• În ce măsură clasa de precizie ne permite să stabilim eroarea de măsurare??
• Cum poate fi interpretată imaginea din figura 2.2??
• Ce corelaţie există între fineţe şi puterea consumată??

2.3. Caracteristici constructive


Condiţiile efective de utilizare a mijloacelor de măsurare impun o anumită realizare
constructivă care să ţină seama de problemele legate de montare, exploatare, întreţinere şi reparare.
Asigurarea acestor cerinţe pentru mijloacele de măsurare electrice este impusă prin normele
Comisiei Internaţionale de Electrotehnică (CEI).

Menţinerea performanţelor statice şi dinamice ale unui mijloc de măsurare în condiţii de


variaţie a factorilor de mediu, a parametrilor surselor de alimentare, a măsurandului etc. se numeşte
robusteţe.

Dintre caracteristicile constructive ale mijloacelor de măsurare se pot menţiona:

a) Capacitatea de suprasarcină (suparaîncărcare), care este proprietatea unui mijloc de


măsurare de a suporta valori ale măsurandului care depăşesc intervalul de măsurare fără ca prin
aceasta să se modifice performanţele funcţionale sau să sufere deteriorări de natură constructivă; se
exprimă ca raport între valoarea maximă nedistructivă şi limita superioară a domeniului de
măsurare. După intervalul de timp în care se aplică suprasarcina se deosebesc suprasarcini de
scurtă durată (şocuri) şi suprasarcini de lungă durată; după încetarea acţiunii acestora, mijlocul de
măsurare trebuie să revină la caracteristicile iniţiale.

b) Protecţia climatică caracterizează comportarea mijlocului de măsurare la acţiunea


agenţilor climatici. Deoarece pentru orice zonă se determină anumite limite de variaţie a factorilor
climatici, s-au stabilit zone caracterizate prin macroclime (foarte rece, rece, temperată, tropical-
umedă, tropical-uscată, putând fi şi cu caracter marin). În cadrul acestor zone sunt indicate limitele
de variaţie a temperaturii, a umidităţii relative a aerului, a nivelului de radiaţii etc.

c) Influenţa perturbaţiilor de natură electromagnetică, care pot fi exterioare, dar şi produse


de mijlocul electric de măsurat, se manifestă atât asupra mijlocului de măsurare, cât şi asupra
măsurandului şi informaţiilor care se propagă pe liniile de transmisiune dintre subansamble.
Capacitatea mijloacelor de măsurare de a nu produce un nivel al perturbaţiilor care să deranjeze
funcţionarea altor aparate, precum şi de a nu răspunde imprevizibil la perturbaţiile din mediul
ambiant în care lucrează, ţine de domeniul compatibilităţii electromagnetice.

Semnalele pot fi transmise în formă analogică sau numerică; de obicei, semnalele analogice
se transmit ca semnale unificate de tensiune (0 - 10 V) până la maxim 30 m sau semnale unificate de
curent (4 mA - 20 mA) - până la maxim 3000 m. În practică se preferă utilizarea semnalelor
unificate de curent, deoarece:
- asigură o bună imunitate la perturbaţii şi nu sunt afectate de căderile de tensiune de pe linie;
- permite distincţia între “0” echivalent cu 4 mA şi lipsa informaţiei cauzată de o defecţiune;
- necesită doar două conductoare prin care se poate face şi alimentarea unor subansamble (de
exemplu, traductorul), permiţând totodată şi conectarea în serie a mai multor sarcini.

23
Măsurări electrice şi electronice

Semnalele numerice pot fi transmise teoretic la orice distanţă, prezentând erori de


interferenţă reduse şi pot fi folosite direct în procesul de prelucrare numerică. Pentru transmiterea
acestor semnale există o serie de interfeţe standardizate cu protocoalele aferente.

• De ce elemente constructive depinde capacitatea de suprasarcină a instrumentelor electrice


de măsurat??
• Cum poate fi asigurată protecţia climatică pentru mijloacele electronice de măsurare ?
• De ce este necesar să existe şi caracteristici referitoare la: efectul vibraţiilor şi şocurilor,
protecţia împotriva coroziunii, a exploziilor, a pătrunderii corpurilor străine etc. ?
• Din ce cauză s-au standardizat semnalele electrice folosite la telemăsurări şi cum se
explică diferenţele în ceea ce priveşte distanţa maximă transmisă??

Aplicaţie
Un ampermetru are intervalul de măsurare 0-5 A şi clasa de precizie 1. Să se reprezinte grafic
variaţia erorii relative (eroarea tolerată) în funcţie de valoarea măsurată.
Soluţie: Conform definiţiei clasei de precizie rezultă că eroarea absolută maximă în modul, pe
care poate să o comită ampermetrul, este:
X max − X min
∆ max = c ⋅ ,
100
de unde rezultă că eroarea relativă de măsurare a mărimii x va avea un caracter de eroare limită
maximă:
∆ max − X min
δ lim max = ±
X
⋅ 100 = ± c ⋅ max [%] ;
x x
Prin urmare, deoarece clasa de precizie este definită pe baza erorii absolute maxime,
în modul, care poate să apară în oricare punct al intervalului de măsurare, rezultă că eroarea
relativă limită maximă are un caracter de incertitudine de măsurare şi reprezintă practic un
interval în interiorul căruia se găseşte, cu o anumită probabilitate, eroarea relativă de măsurare
(vezi figura 2.4).

1 2 3 4 5 I[A]

Fig.2.4. Graficul erorilor relative limită

24
REZUMAT
• Din punct de vedere energetic mărimile pot fi active sau pasive.
• Principalele caracteristici metrologice care rezultă pe baza caracteristicii de transfer
statice sunt: rezoluţia, sensibilitatea (inclusiv sensibilitatea relativă) şi pragul de
sensibilitate.
• Evidenţierea efectului erorilor ce apar în procesul de măsurare se realizează prin
caracteristicile: repetabilitate şi justeţe, caracteristici care împreună reprezintă
acurateţea.
• Clasa de exactitate este o caracteristică metrologică ale mijloacelor de măsurare care
reprezintă, de regulă simbolic, eroarea tolerată (incertitudinea instrumentală).
• Dintre caracteristicile constructive se pot menţiona: capacitatea de suprasarcină,
protecţia climatică, influenţa perturbaţiilor de natură electrică (compatibilitatea
electromagnetică).

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Care sunt mărimile active şi respectiv, pasive din electrotehnică??
2. Din ce cauză la măsurarea mărimilor pasive este necesară o sursă suplimentară de
energie??
3. Explicaţi cum poate fi crescută rezoluţia unui mijloc de măsurare cu ac indicator; dar
pragul de sensibilitate??
4. Din ce cauză se recomandă ca măsurarea cu aparatele electrice indicatoare să se facă
astfel încât indicaţia să fie în ultima treime a scării gradate??
5. Un multimetru are domeniile de tensiune de 1, 3 şi 10 V; să se reprezinte grafic
dependenţa erorii relative în funcţie de valoarea măsurată în cazul cel mai favorabil,
6. Ce importanţă practică are capacitatea de suprasarcină??
7. Cum se justifică faptul că semnalele numerice pot fi transmise la distanţe oricât de mari
fără a fi afectate de perturbaţii??
8. La măsurarea stofei cu ajutorul unei rigle gradate apar erori de fidelitate sau de justeţe??
9. Ce criterii trebuie să avem în vedere la alegerea clasei de exactitate a mijlocului de
măsurare??
10. Care este unitatea de măsură a constantei unui mijloc de măsurare şi la ce poate fi
folosită??
Măsurări electrice şi electronice

DISPOZITIVE ELECTRICE INDICATOARE


Subiecte
3.1. Dispozitive indicatoare electromecanice
3.2. Dispozitivul magnetoelectric
3.3. Extinderea domeniului de măsurare
3.4. Dispozitive indicatoare electrooptice

3.1. Dispozitive indicatoare electromecanice

Dispozitivele indicatoare servesc la transformarea rezultatului măsurării într-o formă


accesibilă simţurilor, de obicei, vizuală.

Dispozitivele indicatoare electromecanice au în compunerea lor un echipaj mobil care


se poate deplasa (roti) de-a lungul unei scări gradate, ca urmare a acţiunii unor forţe sau
momente de natură electrică şi/sau mecanică. În cazul unei mişcări de rotaţie, ecuaţia mişcării
echipajului mobil este de forma:

d 2α dα
J 2
+A + Dα = M , (3.1)
dt dt

unde: α reprezintă unghiul de rotaţie al echipajului mobil, J - momentul de inerţie, A - factorul


de amortizare vâscoasă, D - cuplul antagonist specific, iar M - cuplul activ care depinde de
mărimea electrică măsurată şi uneori, de unghiul de rotaţie.

Din ecuaţia (3.1) rezultă că dispozitivele indicatoare electromecanice sunt sisteme


mecanice de ordinul II (oscilatoare); deviaţia permanentă αp, pentru cazul D ≠ 0, va fi:

M
αp = . (3.2)
D

• Cum este de dorit să depindă momentul activ de măsurand?


• În ce se transformă dispozitivul de măsurat dacă lipseşte cuplul antagonist?

3.2. Dispozitivul magnetoelectric

Dispozitivele magnetoelectrice pot fi realizate în două variante:


a) dispozitiv magnetoelectric cu bobină mobilă;
b) dispozitiv magnetoelectric cu magnet mobil.
Schema de principiu a unui dispozitiv magnetoelectric cu bobină mobilă este
prezentată în figura 3.1.

Magnetul permanent 1, împreună cu piesele polare 2 şi miezul central 4, realizează în


întrefier un câmp magnetic de inducţie constantă, B. În întrefier se poate roti o bobină mobilă 3
parcursă de curentul de măsurat I, care este adus prin intermediul unor resoarte spirale 5, care
realizează şi cuplul antagonist. Solidar cu bobina este prins un ac indicator 8, care se
deplasează de-a lungul unei scări gradate 7. Pentru echilibrarea echipajului mobil se folosesc
două tije pe care se pot deplasa contragreutăţi, 6.

Amortizarea mişcării echipajului mobil, la dispozitivele puţin sensibile, se realizează prin


carcasa din aluminiu pe care este plasat bobinajul bobinei mobile şi care joacă rolul unei spire în

26
Măsurări electrice şi electronice

scurtcircuit; la galvanometre, amortizarea se realizează pe cale electrică prin circuitul electric


exterior, printr-o rezistenţă aleasă convenabil.

Fig.3.1. Dispozitiv magnetoelectric

Pentru determinarea cuplului activ se ţine seama de cuplul ce acţionează asupra unei
spire produs de forţa electromagnetică F; dacă lungimea bobinei mobile este l, iar lăţimea
acesteia este 2r, rezultă că valoarea cuplului Msp care acţionează asupra unei spire parcursă de
curentul I, este:

M sp = F ⋅ 2r = B ⋅ I ⋅ l ⋅ 2r . (3.3)

Deoarece l ⋅ 2r reprezintă aria S a spirei, iar bobina este formată din N spire, rezultă
că valoarea cuplului M care acţionează asupra echipajului mobil va fi:

M = B⋅S ⋅N ⋅I , (3.4)

de unde rezultă că deviaţia permanentă, αp se obţine în momentul în care momentul activ


devine egal cu cuplul antagonist specific Dαp (unde D este cuplul antagonist specific al
resortului):

BSNI
αp = . (3.5)
D
Sensibilitatea dispozitivului magnetoelectric, Se este:

αp BSN
Se = = . (3.6)
I D

În curent alternativ indicaţia dispozitivului magnetoelectric pentru ω>>ω0 (pulsaţia


proprie de rezonanţă), este nulă, deoarece valoarea medie a unui semnal sinusoidal este nulă.

Dispozitivele magnetoelectrice sunt foarte sensibile, putând măsura curenţi de ordinul


nA şi au consumuri reduse de ordinul mW.
Dispozitivele magnetoelectrice cu bobină mobilă sunt puţin rezistente la suprasarcini.
Dispozitivele magnetoelectrice cu magnet mobil sunt însă, desebit de rezistente la suprasarcini
şi la şocuri, motiv pentru care se folosesc la construcţia aparatelor de bord. Dintre
dezavantajele prezentate de aceste dispozitive pot fi citate: sensibilitatea la influenţa

27
Măsurări electrice şi electronice

câmpurilor magnetice exterioare (care poate fi diminuată prin ecranare) şi unghiul de


deschidere mic al scării gradate (circa 60°). Prin construcţii speciale, unghiul de deschidere
poate fi mărit la 240° sau chiar mai mult.

Dacă cuplul antagonist este produs de o altă bobină mobilă 2, prinsă solidar de bobina
1, se obţine un logometru (aparat care măsoară raportul a două mărimi de acelaşi fel),
magnetoelectric cu bobine mobile (figura 3.2). La echilibru, cuplurile care acţionează asupra
celor două bobine sunt egale:

B1S1N1I1 = B2S2N2I2. (3.7)

Întrefier
neuniform

N S

B1 B2
Fig.3.2. Logometru magnetoelectric.
Pentru ca indicaţia să fie dependentă de unghiul de deviaţie α, este necesar ca inducţia
în întrefier să fie variabilă, adică:

B=B(α), (3.8)

de unde rezultă:
I1 S 2 N 2
= f (α ) , (3.9)
I 2 S1 N 1

unde f(α) depinde de neuniformitatea inducţiei în întrefier; pentru a realiza o inducţie


neuniformă, piesele polare au o formă ovalizată.

Logometrele se folosesc la măsurarea electrică a mărimilor neelectrice împreună cu


traductoare rezistive, ele prezentând avantajul că valoarea indicaţiei este independentă de
tensiunea de alimentare a schemei de măsurare.

• Ce reprezintă fiecare termen din ecuaţia mişcării??


• Daţi exemple de sisteme de ordinul II (de oscilatoare).
• Cum se explică amortizarea mişcării la galvanometre prin intermediul rezistenţei din
circuitul exterior??
• Cum poate fi crescută sensibilitatea dispozitivelor magnetoelectrice??
• Din ce cauză dispozitivele magnetoelectrice indică zero în curent alternativ??
• Cum se explică “rezistenţa” la suprasarcină la dispozitivele magnetoelectrice cu
magnet mobil??
• De ce la logometre se realizează un întrefier neuniform??

3.3. Extinderea domeniului de măsurare

Extinderea domeniului de măsurare a ampermetrelor în c.c., până la niveluri de


ordinul 104A, se poate face cu ajutorul şunturilor; schema unui ampermetru cu şunt este
reprezentată în figura 3.3. Dacă rezistenţa ampermentrului este Ra şi Ia este curentul nominal,

28
Măsurări electrice şi electronice

atunci valoarea rezistenţei şuntului, Rs necesar pentru măsurarea unui curent I, este dată de
relaţia:

Ia Ra A
I
Is Rs

Fig. 3.3. Schema unui ampermetru cu şunt

Ra
Rs = , (3.10)
n −1
unde n=I/Ia este raportul de şuntare.

În cazul I>>Ia se foloseşte o metodă indirectă de măsurare în care se măsoară căderea


de tensiune la bornele unei rezistenţe de valoare mică numită, de asemenea, şunt (figura 3.4).
Pentru a reduce influenţa rezistenţelor de contact, şunturile se construiesc cu 4 borne (BI -
borne de curent, BU - borne de tensiune). Căderile de tensiune nominale care se obţin la bornele
şuntului când acesta este parcurs de curentul nominal, sunt standardizate, de obicei, la 60 sau
75 mV.

Rv mV

I
BI BU Rs BU BI
Fig. 3.4. Schema de măsurare indirectă a curentului.

Extinderea domeniului de măsurare în c.a. se face cu ajutorul transformatoarelor de


măsurare de curent deoarece şunturile ar avea consumuri energetice prea mari.
Transformatoarele de măsurare de curent se caracterizează printr-un raport de
transformare nominal:

Ip
k= , (3.11)
Is

unde: Ip reprezintă curentul din primarul transformatorului, iar Is - curentul din secundarul
transformatorului. Schema de conectare a unui ampermetru cu transformator de curent, este
prezentată în fig. 3.5.

Ip K k Is

E ∼ A

R L l

Fig. 6.5. Schema de conectare a unui ampermetru cu transformator de curent.

29
Măsurări electrice şi electronice

Pentru ca erorile introduse de transformatorul de curent să fie minime, este necesar ca


impedanţa de sarcină, în acest caz, rezistenţa internă a ampermetrului, să fie cât mai mică,
adică să lucreze cât mai apropiat de condiţii de scurtcircuit în secundar. Uneori, pentru
măsurările operative în instalaţiile electrice de curent alternativ, se folosesc transformatoare de
măsurare de tip cleşte, care se conectează direct pe cablul parcurs de curentul care se doreşte a
fi măsurat.

Măsurarea curenţilor alternativi de înaltă frecvenţă se face, de obicei, folosind


metode indirecte, traductoarele folosite fiind şunturile de construcţie specială sau traductoarele
complexe formate din rezistenţe şi traductoare de temperatură.

• De ce este necesar ca rezistenţa interioară a ampermetrului să fie cât mai mică??


• Din ce cauză, în electronică, se preferă măsurarea tensiunii electrice, în timp ce în
reţelele electrice predomină măsurarea curentului electric??
• Ce erori pot să apară la măsurarea curentului electric o dată cu creşterea
frecvenţei semnalului??

Aplicaţia 1:
Se consideră un dispozitiv magnetoelectric cu curentul nominal, I0 =100 µΑ şi rezistenţa
interioară, Ra= 400Ω.
Să se dimensioneze un şunt multiplu care să permită extinderea domeniilor de măsurare la:
I1= 1 mA, I2=10mA şi I3=100 mA.
Soluţie: Schema ampermetrului cu şunt multiplu este prezentată în figura 3.6. Pentru cele
trei noi domenii de măsurare se poate scrie:
R0 + Rs 2 + Rs1 R + Rs1 R
Rs 3 = , Rs 3 + Rs 2 = 0 , Rs 3 + Rs 2 + Rs1 = 0 ,
n3 − 1 n2 − 1 n1 − 1
I1 I I
unde : n1 = , n 2 = 2 , n3 = 3 .
I0 I0 I0
Rezolvând sistemul de mai sus se obţine: Rs1= 40 Ω, Rs2= 4 Ω,
Rs3= 0,44 Ω,

I0 Ra A

Rs3 Rs2 Rs1

I3 I2 I1

Fig. 3.6. Ampermetru cu şunt multiplu

În circuitele de c.c., pentru măsurarea tensiunii se pot utiliza voltmetre construite pe


baza dispozitivului magnetoelectric, măsurarea tensiunii făcându-se prin intermediul curentului
care parcurge bobina instrumentului. Într-adevăr, dacă I este curentul care parcurge bobina şi
R0 rezistenţa sa interioară, căderea de tensiune de la bornele instrumentului va fi U=IR0, iar
deviaţia permanentă devine:

BSNI BSNU
αp = = = kU . (3.12)
D DR0

30
Măsurări electrice şi electronice

Extinderea domeniului de măsurare se face conectând rezistenţe adiţionale în serie cu


dispozitivul, conform fig. 3.8; voltmetrul V, cu tensiunea nominală, U0 şi rezistenţa interioară,
Rv, este înseriat cu rezistenţa adiţională, Ra pentru extinderea domeniului de măsurare până la
tensiunea U. În acest caz, rezistenţa adiţională se poate calcula cu relaţia:

Ra = Rv (n − 1) , (3.13)

unde n=U/U0.

Rv Ra
V
U0
U

Fig. 3.8. Extinderea domeniului de măsurarela voltmetre

Pentru măsurarea unor tensiuni de valoare mai mare sau în cazul voltmetrelor
electronice se folosesc divizoare de tensiune (atenuatoare). Pentru a nu introduce erori la
modificarea frecvenţei semnalului de intrare sau a structurii acestuia, divizoarele de tensiune
sunt compensate în frecvenţă, adică au raportul de divizare independent de frecvenţă. Schema
unui divizor de tensiune compensat în frecvenţă este prezentată în figura 3.11;

R1 C1
U1
R2 C2 U2

Fig. 3.11. Schema unui divizor de tensiune compensat în frecvenţă

C0 reprezintă capacitatea de intrare în circuitul care se conectează la ieşirea


divizorului, iar C1 este capacitatea de compensare. Se poate scrie:

R0
U2 1 + jωC 0 R0
= . (3.14)
U1 R0 R1
+
1 + jωC 0 R0 1 + jωC1 R1

Din expresia (3.14) se observă că raportul de divizare devine independent de frecvenţă


dacă:

R0 C 0 = R1C1 , (3.15)

şi are valoarea ca şi în curent continuu:

U2 R0
= , (3.16)
U 1 R0 + R1

31
Măsurări electrice şi electronice

3.4. Dispozitive indicatoare electro-optice

Dispozitivele indicatoare electro-optice convertesc informaţia electrică într-o


informaţie de natură luminoasă. În cadrul acestor dispozitive, o importanţă deosebită o prezintă
dispozitivele de afişare alfa-numerice, dezvoltarea acestora fiind impusă de extinderea
măsurărilor numerice. Există o gamă largă de dispozitive de afişare, însă pentru aparatele de
măsurat prezintă importanţă numai unele tipuri, care vor fi prezentate în continuare.

După modul de realizare a cifrelor sau a altor caractere se disting:


a) dispozitive fără sintetizarea caracterelor;
b) dispozitive cu sintetizarea caracterelor, care pot fi cu segmente sau cu matrici.

Aplicaţia 2
Se consideră un dispozitiv magnetoelectric care are curentul nominal I0= 50 µA şi rezistenţa
interioară R0= 400 Ω; să se dimensioneze un voltmetru având domeniile de măsurare: U1= 1
V, U2= 10 V şi U3= 100 V.
Soluţie: Tensiunea nominală a dispozitivului este:
U 0 = I 0 ⋅ R0 = 0,02 V.
Dacă se consideră rezistenţele adiţionale înseriate, se poate scrie:
 1 
R a1 = R0 (m1 − 1) = 400 − 1 = 19,6 kΩ .
 0,02 
 10 
R a 2 = R0 (m 2 − 1) − R a1 = 400 − 1 − R a1 = 180 kΩ .
 0,02 
 100 
R a 3 = R0 (m 2 − 1) − R a1 − R a 2 = 400 − 1 − R a1 − R a 2 = 1,8 MΩ.
 0,02 
Observaţie: Pentru primul domeniu de măsurare se poate scrie:
U1 = I 0 (R0 + Ra1 ), de unde
1
Ra1 = U1 − R0 ;
I0
Mărimea (1/I0) este o constantă a voltmetrului şi se numeşte numărul de ohmi/volt.

Dispozitivele cu sintetizarea caracterelor cu segmente pot fi cu: 7, 9, 14 sau 16


segmente (figura 3.12). Dispozitivele cu sintetizarea caracterelor cu matrici conţin matrici
cu: 3×5 puncte, 4×7 puncte sau 5×7 puncte (figura 3.13). Prin iluminarea diferenţiată a
segmentelor sau punctelor din matrici pot fi sintetizate diferite caractere alfa-numerice.

Fig.3.12. Sintetizarea caracterelor cu segmente.

Fig.3.13. Sintetizarea caracterelor cu matrici.

32
Măsurări electrice şi electronice

Cerinţele impuse dispozitivelor de afişare alfa-numerice sunt:


a) - preţul de cost/digit mic;
b) - compatibilitate cu circuitele logice;
c) - putere consumată mică;
d) - tensiuni mici de alimentare;
e) - citirea la întuneric şi/sau în condiţii de iluminare;
f) - distanţă şi unghi de observare mari;
g) - durată mare de viaţă.
Principalele tipuri de dispozitive de afişare alfa-numerice sunt:
1. Afişajele cu diode electroluminiscente (LED). Diodele electro-luminiscente sunt
realizate cu arseniură de galiu, fosfor, eventual alte substanţe şi au proprietatea că în cazul în
care sunt direct polarizate (U=1,6...3 V) emit unde luminoase de culoare roşie, galbenă sau
verde după compoziţia materialului din care sunt confecţionate. Cu ajutorul lor se pot realiza
sisteme de afişare cu segmente sau matrici (de regulă de culoare roşie).

3. Afişajele fluorescente cu vid sunt realizate cu tuburi cu vid cu mai mulţi anozi
acoperiţi de un luminofor de culoare verde şi un catod cald, între care se dispune o grilă de
comandă. Dacă pe grilă se aplică o tensiune de circa 20 V, electronii ajung la anod, iar stratul
de luminofor emite lumină verde (ochiul omenesc are sensibilitate maximă la verde). Acest
sistem de afişare se construieşte cu segmente.

4. Afişaj cu cristale lichide nematice. Anumite substanţe organice având molecule în


formă de bare, care pot fi într-o stare stabilă între starea solidă şi lichidă, se numesc cristale
lichide. În aceste condiţii ele au anumite proprietăţi electrice şi optice. În straturi subţiri (10
µm), dacă sunt polarizate electric cu tensiuni de ordinul volţilor, ele se ordonează prezentând
transparenţă optică, putând fi astfel folosite în sisteme de afişare pasivă (cu lumină exterioară),
cu segmente sau matricial.Au un consum energetic foarte redus (de ordinul µW).

5. Afişajul cu tub catodic/cinescop se foloseşte de obicei la sistemele complexe. Prin


utilizarea unor generatoare de caractere sau editoare grafice care aplică simultan tensiuni pe
intrările x, y şi z ale osciloscoapului, pe ecran pot fi obţinute diferite caractere prin sintetizare.
Acest sistem de afişare are un grad de complexitate mare şi se utilizează împreună cu sisteme
de calcul.

• Comentaţi cerinţele impuse sistemelor de afişare alfa-numerice.


• Ce sistem de sintetizare a caracterelor se foloseşte la monitoarele calculatoarelor?
• De ce se preferă afişajele cu cristale lichide?
• Pot fi realizate monitoare cu cristale lichide? Ce probleme ridică realizarea acestor
monitoare?

REZUMAT
• Dispozitivele electromecanice indicatoare sunt, din punct de vedere al echipajului
mobil, sisteme de ordinul II, deviaţia permanentă a acestora obţinându-se la
egalitatea dintre momentul activ şi momentul/cuplul antagonist.
• Funcţionarea dispozitivului magnetoelectric se bazează pe interacţiunea dintre un
conductor parcurs de curent şi câmpul magnetic produs de un magnet permanent.
• Extinderea domeniului de măsurare se face cu ajutorul şunturilor sau a
transformatoarelor de curent - pentru curent, respectiv, cu ajutorul rezistenţelor
adiţionale sau a divizoarelor de tensiune – pentru tensiune.
• Dispozitivele indicatoare electro-optice pentru afişare alfa numerică, convertesc
informaţia de măsurare într-o informaţie de natură luminoasă.
• Dispozitivele indicatoare de afişare alfa numerică realizează caracterele fie direct,
fie prin sintetizarea caracterelor, care poate fi cu segmente sau matricială.

33
Măsurări electrice şi electronice

ÎNTREBĂRI FINALE
1. De ce dispozitivele electromecanice sunt considerate ca sisteme de ordinul II??
2. Din ce cauză dispozitivele electromecanice cu bobină mobilă au capacitatea de suprasarcină
redusă??
3. Cum se modifică scara unui dispozitiv magnetoelectric dacă întrefierul este neuniform??
4. Cum se „aduce” curentul în bobinele logometrului??
5. Care este rolul tijelor cu contragreutăţi??
6. Care este eroarea suplimentară la modificarea temperaturii mediului ambiant pentru un
ampermetru cu şunt? Dar pentru un voltmetru cu rezistenţă adiţională?
7. De ce nu se admite ca un transformator de măsură de curent să rămână „în gol”?
8. Cum se poate realiza o sondă pentru osciloscop cu divizor?
9. Comparaţi avantajele şi dezavantajele sistemelor de afişare cu LED-uri şi respectiv, cu
cristale lichide.
10. De cine consideraţi că depinde dimensiunea caracterelor alfa-numerice care trebuie să fie
afişate??

34
Măsurări electrice şi electronice

CIRCUITE ELECTRONICE ANALOGICE


FOLOSITE ÎN APARATELE ELECTRONICE DE
MĂSURAT
Subiecte
4.1. Generalităţi
4.2. Amplificatoare de măsurare
4.2.1. Caracteristici de bază ale amplificatoarelor
4.2.2. Reacţia la amplificatoare
4.2.3. Amplificatorul operaţional
4.2.4. Conexiuni de bază ale amplificatorului operaţional
4.3. Filtre
4.4. Circuite de eşantionare şi memorare

4.1. Generalităţi

Folosirea circuitelor electronice ca blocuri componente ale aparatelor electronice


creează o serie de avantaje în ceea ce priveşte modalităţile de prelucrare a semnalelor,
îmbunătăţirea performanţelor şi creşterea nivelului de acurateţe, în condiţiile unei fiabilităţi şi
siguranţe în funcţionare ridicate şi a unui preţ de cost scăzut.

Extinderea gamei de măsurare, în special spre valorile mici ale mărimilor măsurate,
nu se poate concepe fără folosirea unor amplificatoare cu performanţe deosebite; creşterea
acurateţei presupune utilizarea unor circuite speciale care să îmbunătăţească raportul semnal-
zgomot, ca de exemplu, filtrele sau detecţia sincronă. Folosirea pe scară tot mai largă a
sistemelor complexe de măsurare, conducerea proceselor industriale asistată de calculator, nu
poate fi realizată fără utilizarea unor circuite electronice adecvate cu care să se asigure
interfaţarea acestora în punctele de intrare şi ieşire, precum şi prelucrarea optimă a
semnalelor.Având în vedere cele de mai sus, în continuare, vor fi prezentate principalele
circuite electronice ce se folosesc în construcţia aparatelor electronice de măsurat.

4.2. Amplificatoare de măsurare

Nivelul semnalelor electrice obţinute la ieşirea traductoarelor şi a circuitelor de


măsurare este de ordinul (10-2...10-12) W sau chiar mai mic, ceea ce face necesară amplificarea
acestora pentru a putea fi folosite în procesul de măsurare. Dispozitivul care realizează
creşterea nivelului energetic al semnalului, fără a modifica forma sau structura acestuia se
numeşte amplificator. Principalul parametru al amplificatoarelor este amplificarea (sau
câştigul), definită ca raportul dintre mărimea de ieşire şi mărimea de intrare.

Deoarece mărimile de intrare/ieşire pot fi tensiuni, curenţi sau puteri rezultă că se pot
defini: amplificarea în tensiune, amplificarea în curent, amplificarea în putere. În practică se
foloseşte, de obicei, amplificarea în tensiune, care în continuare, va fi numită amplificare.
Dacă tensiunea de intrare este U1, iar tensiunea de ieşire este U2, amplificarea va fi:

U2 U
A= sau A = 20 log 2 [dB]. (4.1)
U1 U1

Amplificarea este o caracteristică de transfer a amplificatorului.

Considerând mărimile U1 şi U2 complexe, rezultă că şi amplificarea este o mărime


complexă, ceea ce se traduce, din punct de vedere electric, prin existenţa unui defazaj între
tensiunea de ieşire şi tensiunea de intrare. Exprimarea amplificării în decibeli este avantajoasă
la calculul amplificării totale a unui set de amplificatoare legate în cascadă, amplificarea totală
fiind în acest caz, egală cu suma amplificărilor exprimate în dB.

35
Măsurări electrice şi electronice

În funcţie de natura fiecărei aplicaţii, de caracterul semnalului, de forma şi nivelul


perturbaţiilor, se alege tipul amplificatorului, condiţiile impuse amplificatoarelor de măsurare
fiind, în general, mai severe decât cele impuse altor tipuri de amplificatoare.

• Exemplificaţi câteva moduri de prelucrare a semnalelor în cazul proceselor de măsurare.


• Cum se defineşte amplificarea în putere în dB??
• Din ce cauză se preferă amplificarea în tensiune şi nu amplificarea în curent sau în
putere??
• Cum interpretaţi caracterul complex al amplificării??

4.2.1. Caracteristici de bază ale amplificatoarelor

O primă caracteristică, pe baza căreia se stabileşte corespon-denţa între semnalul de


intrare şi semnalul de ieşire din amplificator, este caracteristica de transfer statică, care în
cazul ideal este o dreaptă ce trece prin origine (figura 4.1). În realitate, această caracteristică nu
este o dreaptă, ci o curbă, în cadrul căreia se disting trei regiuni:

- regiunea I-a, corespunzătoare nivelului mic al semnalului de intrare, se


caracterizează prin faptul că tensiunea de ieşire depinde foarte puţin de tensiunea de intrare,
valoarea ei fiind dată în primul rând de tensiunea de zgomot propriu a amplificatorului şi
tensiunea de derivă de zero (pentru amplificatoarele de curent continuu);

Ue Caract.
ideală Caract.
Uemax reală

∆Umax

Uemin Ui
Uimin Uimax
I II III
Fig.4.1. Caracteristica statică a amplificatorului de tensiune

- regiunea a II-a este o regiune utilă de lucru a amplificatorului, pentru care există o
relaţie de proporţionalitate între tensiunea de ieşire şi tensiunea aplicată la intrare. Abaterea de
la caracteristica ideală liniară se apreciază cu ajutorul erorii de neliniaritate, δe definită ca fiind
raportul dintre abaterea maximă a tensiunii de ieşire ∆Umax şi valoarea maximă a acestei
tensiuni Umax:

∆U max
δe = ⋅ 100% . (4.2)
U max

Pentru amplificatoarele de măsurare această eroare de neliniaritate este cuprinsă între


0,01 şi 1%;

- în regiunea a III-a, caracteristică pentru semnale de nivel mare, apare o aplatisare a


caracteristicii de transfer statice, ceea ce se manifestă printr-o creştere uşoară sau nulă a
tensiunii de ieşire la creşterea tensiunii de intrare. Aplatisarea caracteristicii apare ca urmare a
limitării semnalului de ieşire din cauza caracteristicilor dispozitivelor electronice şi/sau a

36
Măsurări electrice şi electronice

tensiuniilor finite de alimentare şi se manifestă prin apariţia distorsiunilor de neliniaritate ca


urmare a limitării semnalului de ieşire.

Banda de frecvenţe a amplificatoarelor se stabileşte pe baza caracteristicii


amplificare-frecvenţă; ea reprezintă intervalul de frecvenţe pentru care amplificarea A nu se
modifică cu mai mult decât o valoare prestabilită ∆A; neuniformitatea caracteristicii de
frecvenţă se exprimă sub forma unei abateri relative maxime admise în banda de frecvenţe. În
figura 4.2 este reprezentată caracteristica amplificare-frecvenţă a unui amplificator;
considerând amplificarea la frecvenţe medii A0, neuniformitatea caracteristicii de frecvenţe în
banda de frecvenţe, va fi:
A
[dB]
A0+∆A
A0
A0-∆A

f
fmin B fmax

Fig.4.2. Caracteristica amplificare-frecvenţă a unui amplificator

| ∆A |max
δ= ⋅ 100 [%] sau: (4.2)
A0

δ [dB ] = Amax/ min [dB ] − A0[dB ] . (4.3)

Uin
Uinmax

Uinmin

f
fmin fmax
Fig.4.3. Domeniul de amplitudine şi frecvenţe al tensiunii de intrare
pentru care amplificatorul poate fi folosit

Pentru amplificatoarele de măsurare, neuniformitatea admisă este de 5...10% (0,5...1 dB), în


timp ce pentru amplificatoarele pentru alte aplicaţii, este de ±3 dB (circa 30%).

Din combinaţia celor două caracteristici se stabileşte domeniul de amplitudine şi


frecvenţe al tensiunii de intrare pentru care amplificatorul poate fi folosit (figura 4.3).

O altă caracteristică deosebit de importantă a amplificatoarelor de măsurare este


insensibilitatea la semnale perturbatoare. Semnalele perturbatoare pot să apară împreună cu
semnalul util, pe lanţul de amplificare, prin circuitele de alimentare sau prin alte tipuri de
cuplaje.

37
Măsurări electrice şi electronice

Amplificatorul diferenţial (figura 4.4), este prevăzut cu două borne de intrare, una
marcată cu “+”, numită intrare neinversoare, deoarece semnalul de ieşire este în fază cu cel de
intrare, iar cealaltă marcată cu “-”, numită intrare inversoare, deoarece semnalul de ieşire are
faza opusă (antifază), în raport cu cel de intrare.

+0
Uu
U+ AD
U2

Up
U-

Fig.4.4. Amplificatorul diferenţial

Se consideră că semnalul util, Uu este aplicat între cele două intrări ale
amplificatorului (modul diferenţial - MD), iar semnalul perturbator, Up apare între borne şi
masă (modul comun - MC). Din figură, rezultă că se pot scrie relaţiile:

U+ = Uu +Up ,
U- = Up .

Se defineşte amplificarea diferenţială, Ad ca fiind raportul dintre tensiunea obţinută la


ieşire, U2 şi diferenţa tensiunilor aplicate la bornele de intrare:
U2 U
Ad = = 2 . (4.4)
U+ − U− Uu

Se defineşte ca fiind amplificarea de mod comun sau de nivel mediu, AMC, raportul
dintre tensiunea obţinută la ieşire, U2’ şi semisuma tensiunilor aplicate la intrare:

U '2 U '2
AMC = = . (4.5)
U+ + U− U
Up + u
2 2
Dacă Up>>Uu, caz frecvent întâlnit în practică, relaţia (4.5) devine:

U '2
AMC = . (4.6)
Up
Pentru a caracteriza insensibilitatea la semnalele perturbatoare, se defineşte factorul
de rejecţie a modului comun, R ca raportul dintre amplificarea diferenţială şi amplificarea pe
modul comun:

Ad A
R= sau R[dB ] = 20 lg d . (4.7)
AMC AMC

Pentru amplificatoarele folosite în practică amplificarea diferenţială este de circa


104...106 sau mai mare, iar amplificarea de mod comun este de ordinul unităţilor, rezultând
pentru factorul de rejecţie, valori mai mari de 40...80 dB.

38
Măsurări electrice şi electronice

Zgomotul propriu al amplificatoarelor poate avea diferite cauze şi se traduce, la ieşire,


prin prezenţa unui semnal perturbator, determinist sau aleator, chiar şi atunci când semnalul de
intrare este zero. De obicei zgomotul propriu îşi are originea în circuitele de intrare (în primele
etaje de intrare), într-o gamă largă de frecvenţe şi cu caracter aleator. El poate să provină şi din
sursele de alimentare insuficient de bine filtrate sau prin cuplaje parazite de la reţea (brum).

Deriva de zero apare la amplificatoarele ce pot amplifica şi tensiunea continuă şi


constă în apariţia unei tensiuni continue la ieşirea amplificatorului atunci când tensiunea de
intrare este zero. Este datorată variaţiilor de temperatură internă sau externă, modificărilor
tensiunilor de alimentare şi îmbătrânirii componentelor.

Zgomotul propriu şi deriva de zero se exprimă, de obicei, prin semnal echivalent la


intrare; reducerea acestor mărimi care limitează nivelul minim al semnalului care se poate
aplica la intrare, se realizează prin utilizarea amplificatoare de construcţie specială.

În afara acestor caracteristici mai prezintă importanţă, pentru unele aplicaţii, curenţii
de polarizare de intrare, impedanţele de intrare, respectiv, de ieşire, gama dinamică a
semnalului de ieşire, viteza de variaţie a tensiunii de ieşire etc.

• Din ce cauză nu se pot amplifica semnalele foarte mici, respectiv, foarte mari?
• Dacă produsul amplificare-bandă este o mărime constantă pentru un amplificator
dat, cum pot fi realizate amplificări foarte mari într-o bandă largă de frecvenţe??
• De ce se consideră că semnalele perturbatoare apar pe modul comun, iar semnalele
utile, pe modul diferenţial??
• Explicaţi de ce este preponderent zgomotul/ deriva de zero produse de etajele de
intrare.
• Ce se înţelege prin gama dinamică a unui semnal??

4.2.2. Reacţia în amplificatoare

Obţinerea unor performanţe superioare pentru amplificatoare se poate realiza prin


introducerea acestora în bucle de reacţie negativă. Utilizarea reacţiei negative în cadrul
amplificatoarelor conduce la o serie de avantaje, ca:

a) îmbunătăţirea liniarităţii caracteristicii de transfer statice şi deci, reducerea


distorsiunilor de neliniaritate;
b) asigurarea constanţei amplificării la îmbătrânirea dispoziti-velor electronice sau
schimbarea acestora;
c) creşterea benzii de frecvenţe a amplificatorului;
d) micşorarea nivelului de zgomot şi a derivei de zero;
e) creşterea impedanţei de intrare şi micşorarea impendanţei de ieşire (în anumite
cazuri) etc.

Folosirea reacţiei în amplificatoare presupune readucerea, la intrarea amplificatorului,


a unei părţi din semnalul de ieşire prin bucla de reacţie, în scopul modificării caracteristicilor
acestuia; dacă semnalul adus prin bucla de reacţie produce creşterea semnalului de intrare,
reacţia este pozitivă, în caz contrar, negativă. Reacţia pozitivă este folosită la oscilatoarele
electronice, în timp ce reacţia negativă se foloseşte pentru îmbunătăţirea performanţelor
amplificatoarelor.
∆U
Ui A Ue

Ur

β
Fig. 4.5. Schema bloc a unui amplificator cu reacţie

39
Măsurări electrice şi electronice

În figura 4.5 este prezentată schema bloc a unui amplificator cu reacţie, format dintr-
un amplificator de bază cu amplificarea A şi un circuit de reacţie având funcţia de transfer β.
Din figură, rezultă că pot fi scrise relaţiile:

Ue Ur
A= ; β= ; ∆U = U i − U e .
∆U Ue

Rezultă că amplificarea amplificatorului cu reacţie, Ar va fi:

Ue Ue A
Ar = = = . (4.8)
U i ∆U + U r 1 + βA

Dacă amplificarea A a amplificatorului de bază este suficient de mare, astfel încât


βA>>1, rezultă:

1
Ar ≈ , (4.9)
β

ceea ce arată că, în acest caz, valoarea amplificării amplificatorului cu reacţie este
independentă de valoarea amplificării amplificatorului de bază şi depinde numai de circuitul
de reacţie.
Atât la construcţia amplificatoarelor, cât şi în timp, pot avea loc modificări ale
amplificării amplificatorului de bază sau ai parametrilor reţelei de reacţie; în practică
interesează în ce măsură se modifică amplificarea amplificatorului cu reacţie în aceste cazuri.
Fie ∆A/A variaţia relativă a amplificării amplificatorului de bază şi ∆β/β eroarea
relativă a factorului de reacţie; folosind relaţia de la propagarea erorilor la măsurările indirecte,
rezultă că variaţia relativă a amplificării amplificatorului cu reacţie va fi:
∆Ar 1 ∆A β A ∆β
= ⋅ + ⋅ . (4.10)
Ar 1 + βA A 1 + βA β

Din relaţia (4.10) se constată că variaţia amplificării amplificatorului de bază este


redusă de (1+βA) ori, în timp ce eroarea relativă a factorului de reacţie este transmisă aproape
integral (βA/(1+βA)≈1) în variaţia amplificării amplificatorului cu reacţie.

Observaţie: Din relaţiile (4.9) şi (4.10) rezultă că pentru a avea amplificare


constantă, cunoscută cu acurateţe, este necesar ca amplificarea amplificatorului de bază
să fie cât mai mare, iar reţeaua de reacţie să fie construită cu elemente de circuit cât mai
exacte şi stabile în timp.

• Explicaţi, pe baza formulei amplificării amplificatorului cu reacţie, că reacţia


β A=0).
pozitivă conduce la oscilaţii (cazul 1+β
• Din ce creşte banda de frecvenţe la amplificatoarele cu reacţie??
• Cum se reduce zgomotul/deriva la amplificatoarele cu reacţie??

4.2.3. Amplificatorul operaţional

Amplificatorul operaţional (AO) are o largă utilizare în cadrul schemelor electronice,


principalele caracteristici ale sale fiind:
- este un amplificator diferenţial de curent continuu;
- amplificarea diferenţială în tensiune este foarte mare;
- rezistenţa de intrare este foarte mare (ideal - infinită);
- rezistenţa de ieşire este foarte mică (ideal - zero).

40
Măsurări electrice şi electronice

Aplicaţie:
Un amplifificator cu reacţie este compus dintr-un amplificator cu amplificarea A=60 dB şi
(∆Α/Α) = ±10% şi un circuit de reacţie negativă al cărui factor de reacţie poate fi cunoscut cu
o eroare (∆β/β) = ±1%. Să se determine valoarea coeficientului de reacţie pentru ca
amplificatorul cu reacţie să aibă o amplificare de 50; Cu ce eroare relativă este cunoscută
amplificarea amplificatorului cu reacţie?
Soluţie: Amplificarea amplificatorului de bază – ca raport – este:

A[dB ] 60
A = 10 20
= 10 20 = 1000.
Pentru amplificatorul cu reacţie pot fi scrise relaţiile:
A
Ar = şi
1 + βA
∆Ar 1 ∆A β A ∆β
= ⋅ + ⋅ .
Ar 1 + βA A 1 + β A β
Înlocuind valorile cunoscute în relaţiile anterioare, din prima ecuaţie se obţine: β=0,019.
Deoarece A=1000 >>1, dacă se calculează cu formula aproximativă, se obţine: β=0,02
Din cea de-a doua ecuaţie, rezultă:
(∆β/β)=0,05.10+0,95.1=1,45.
Se observă că ponderea variaţiei amplificării amplificatorului de bază este redusă,în timp ce
eroarea reţelei de reacţie este introdusă aproape integral.

Schema echivalentă a AO este prezentată în figura 4.6 unde se disting: intrările


inversoare şi neinversoare, ieşirea şi bornele de alimentare. AO poate avea şi borne
suplimentare pentru introducerea unor circuite de corecţie.
+EA
+

ZMC U1 + U 2
AMC
∆U 2 Z0
U1
ZMD A0⋅ ∆U U0
Z'MC

U2 _

-EA

Fig.4.6. Schema echivalentă a AO

Amplificatorul prezintă la intrare o impedanţă de intrare pe mod diferenţial, ZD (între


cele două intrări) şi impedanţele de intrare pe mod comun, ZMC şi Z’MC (între intrări şi masă).

Schema echivalentă a ieşirii amplificatorului conţine:


- un generator de tensiune corespunzător amplificării modului diferenţial, A0⋅∆U;
- un generator de tensiune dat de amplificarea pe modul comun, AMC⋅(U1 +U2)/2;
- impendanţa de ieşire, Z0.

Pentru un amplificator real, impedanţa diferenţială de intrare este de ordinul sutelor


de MΩ, iar impendanţele de mod comun sunt de ordinul MΩ sau zecilor de MΩ. Amplificarea

41
Măsurări electrice şi electronice

diferenţială este în jur de 105, în timp ce amplificarea de mod comun este de ordinul unităţilor;
impedanţa de ieşire poate avea valori de ordinul zecilor de ohmi.

Ţinând seama de datele de mai sus se poate considera că amplificatorul operaţional


este un amplificator ideal pentru cele mai multe aplicaţii, având:

- impedanţă de intrare infinită;


- amplificare diferenţială infinită;
- amplificare pe mod comun nulă;
- impedanţă de ieşire nulă.

• Din ce cauză la amplificatoarele de tensiune se doreşte ca impedanţa de intrare să fie cât


mai mare, iar impedanţa de ieşire să fie cât mai mică??
• Cât sunt curenţii de intrare în AO dacă impedanţa de intrare este infinită??
• Cât este tensiunea diferenţială de intrare la un AO dacă amplificarea pe modul
diferenţial este infinită, iar tensiunea de ieşire este finită??

4.2.4. Conexiuni de bază ale AO

Denumirea de amplificator operaţional provine de la faptul că el poate fi folosit în


cadrul unor circuite care efectuează operaţii matematice. Conexiunile de bază ale AO reflectă
aceste posibilităţi.

a) Amplificatorul inversor are schema din figura.4.7. Considerând AO ideal, Zin→∞,


Zout→0, A0→∞, rezultă că tensiunea de intrare este foarte mică (∆U→0) şi prin rezistenţa Rm nu
circulă curent (I+=I-=0 deoarece Zin→∞). În aceste condiţii, borna inversoare a
amplificatorului, M are potenţialul nul, ea reprezentând un punct de masă virtual. Dacă în
nodul M – punctul de masă virtual - se aplică teorema I a lui Kirchhoff şi se ţine seama că I-
=0, se poate scrie:

Rr
I1 R1 M
I0
-
U1 ∆U AO
+ Uee

Rm

Fig.4.7. Amplificatorul inversor

U1 U e
I1 + I 0 = + = 0,
R1 Rr
de unde rezultă:

Ue R
A= =− r . (4.11)
U1 R1

Pentru a avea o tensiune de offset (deriva de nul) cât mai mică, este necesar ca:

42
Măsurări electrice şi electronice

R1 ⋅ Rr
Rm = . (4.12)
R1 + Rr

Deoarece M este un punct de masă virtual, tensiunea de intrare se aplică pe rezistenţa


R1 şi deci această rezistenţă reprezintă rezistenţa de intrare echivalentă amplificatorului.

Un caz particular al conexiunii AO în montaj inversor îl prezintă integratorul Miller


având schema din figura 4.8.a. Se poate scrie teorema I a lui Kirchhoff în punctul M:

u1 (t ) du (t )
+C 2 = 0, (4.13)
R1 dt
C
Ui
R1 _
∆U AO
U1 + Ue t0 t
Ue
R

t0 t
a) b)
Fig.4.8. Integratorul Miller: a) schema de principiu, b) variaţia în timp a tensiunii de ieşire
pentru un semnal treaptă la intrare

de unde rezultă:
1
RC ∫
ue = − ⋅ ui dt (4.14)

adică, circuitul se comportă ca un integrator. Dacă la intrare se aplică un semnal treaptă, la


ieşire se va obţine o tensiune liniar variabilă (figura 4.8.b.). Acest circuit are importante
aplicaţii la construirea unor generatoare de tensiune liniar variabilă folosite în osciloscopie, la
convertoarele analog-numerice, dar şi la medierea semnalelor.

Deoarece borna inversoare este un punct de masă virtual, dacă se conectează mai
multe tensiuni de intrare: U1,...,Un prin rezistenţele R1,...,Rn (fig. 4.9), rezultă:

R R R 
U e = − r U 1 + r U 2 + ... + r U n  . (4.15)
 R1 R2 Rn 
R1 Rr
R2

U1 U2 R3 AO
U3
+ Ue

Fig.4.9. Sumator cu amplificator operaţional

43
Măsurări electrice şi electronice

Schema prezentată realizează un sumator ponderat a tensiunilor aplicate la intrare.


Dacă toate rezistenţele de intrare sunt egale între ele Ri=R, se obţine un circuit sumator:

Rr
Ue = − (U 1 + U 2 + ... + U n ) . (4.16)
R
b) Amplificatorul neinversor are schema din figura 4.10, în care R1 este legat la masă.
Considerând AO ideal, cele două intrări vor avea acelaşi potenţial (UR1=U1) şi aplicând
teorema a II a lui Kirchhoff pe ochiul de la intrare, rezultă:

Ue R
A= =1+ r . (4.17)
U1 R1
Deoarece impedanţa de intrare în amplificator este foarte mare (Zin→∞), rezultă că
prin ochiul respectiv nu avem curent şi deci impedanţa de intrare în AO neinversor este infinită
(în realitate este impedanţă de intrare pe modul comun).
R2
+
U1
∆U AO
– Ue

R1 Rr

Fig.4.10. Amplificator neinversor

Dacă R2→0, Rr→0 şi R1→∞, rezultă A = Ue /U1 = 1 adică Ue = U1, montaj ce poartă
denumirea de amplificator repetor (figura 4.11). Repetorul are impedanţă de intrare foarte
mare şi impedanţă de ieşire foarte mică şi din această cauză este folosit într-o serie de aplicaţii
ca amplificator de putere.

+
U1 ∆U AO
– Ue

Fig.4.11. Repetor cu amplificator operaţional

c) Amplificatorul diferenţial are schema din figura 4.12, unde se notează: U2 - U1 =


Ud. Dacă se presupue că AO este ideal, potenţialele punctelor A şi B sunt egale, de unde
rezultă:

Rr
R1 A
_
U1 ∆U AO
+ Ue
U2 B

Rm

Fig.4.12. Amplificatorul diferenţial

44
Măsurări electrice şi electronice

Ue U R
A= = e = r. (4.18)
U 2 − U 1 U d R1

Pentru ca relaţia de mai sus să fie valabilă este necesar ca rezistenţele perechi să fie
riguros egale între ele.

O categorie specială de amplificatoare diferenţiale o constituie comparatoarele,


schema bloc a acestora fiind cea din figura 4.13.a. Dacă U1>U2 tensiunea de ieşire este de nivel
coborât (“0” logic), iar dacă U1<U2 tensiunea de ieşire este de nivel ridicat (“1” logic),
caracteristica de transfer având forma din fig. 4.13.b. Pragul de sensibilitate al comparatoarelor
este mai mic decât 5 mV. Unele comparatoare pot funcţiona şi comandate logic prin intrarea
"strobe".

U1 U2
strobe
R1
_
U1 ∆U strobe t
AO
+ Ue
U2 R2 Ue t

t
a) b)
Fig.4.13. Funcţionarea comparatorului cu intrare de “strobe”

• Care sunt elementele AO ideal care permit stabilirea unor performanţe ale schemelor
cu AO fără a cunoaşte schema electrică detaliată a acestora??
• Comparaţi performanţele AO în regim inversor, neinversor şi diferenţial.
• În ce condiţii nu se poate folosi conceptul de AO ideal??
• Ce utilizări poate avea amplificatorul repetor??
• Din ce cauză la AO în regim diferenţial este necesar ca perechile de rezistenţe să fie
riguros egale??

4.3. Filtre

Prin filtru se înţelege un circuit care are rolul de a prelucra în mod diferenţiat
semnalele dintr-o bandă de frecvenţe în comparaţie cu cele din afara benzii. De regulă, filtrele
"lasă să treacă" sau "opresc" semnalele dintr-o bandă de frecvenţe.

Clasificarea filtrelor după banda de frecvenţe este următoarea:


a) filtrul trece jos, FTJ are caracteristica de frecvenţe prezentată în figura 4.14.a, din
care rezultă că toate semnalele având frecvenţa mai mică decât ft, numită frecvenţă de tăiere a
filtrului, sunt prezente la ieşire neatenuate, în timp ce semnalele cu frecvenţa mai mare decât ft
sunt blocate. În realitate, caracteristica reală a filtrului, prezintă o zonă de tranziţie în regiunea
frecvenţei de tăiere, separarea celor două benzi nefiind netă ca în caracteristica ideală;

45
Măsurări electrice şi electronice

A A

1 1

ft f ft f
a) b)

A A

1 1

f1 f2 f f1 f2 f
c) d)
Fig.4.14. Diferite tipuri de filtre: a) filtrul trece jos, b) filtrul trece sus, c) filtrul trece bandă, d)
filtrul opreşte bandă

b) filtrul trece sus, FTS (figura 4.14.b), permite trecerea numai a semnalelor având o
frecvenţă mai mare decât frecvenţa de tăiere ft;

c) filtrul trece bandă, FTB (figura 4.14.c), lasă să treacă numai semnalele din
interiorul unei benzi de frecvenţe ( f1 - f2), numită banda de frecvenţe a filtrului;

d) filtrul opreşte bandă FOB (figura 4.14.d), blochează toate semnalele a căror
frecvenţă este cuprinsă în banda de frecvenţe.

După modul de realizare, filtrele se clasifică în:


1. Filtre pasive - construite numai cu elemente pasive de circuit: rezistoare,
condensatoare, bobine (RC sau LC); construcţia lor este simplă, însă performanţele realizate
sunt modeste.

2. Filtrele active au în compunerea lor elemente active (tranzistoare, tuburi, AO); ele
permit obţinerea unor performanţe superioare, inclusiv amplificarea semnalelor din banda de
trecere.

3. Filtrele numerice - realizate pe baza principiilor de prelucrare numerică a


semnalelor, sunt realizate cu convertoare analog-numerice, circuite logice, inclusiv tehnică de
calcul şi, respectiv, convertoare numeric-analogice. Caracteristicile lor pot fi foarte apropiate
de caracteristicile unor filtre ideale.

Pentru sinteza unui filtru se porneşte de la caracteristica ideală a acestuia care se


aproximează după diferite metode ca: aproximarea de tip Butterworth, de tip Cebîşev etc.,
astfel încât performanţele obţinute să fie optime pentru aplicaţia dorită. Pentru obţinerea unor
performanţe superioare, filtrele se pot lega în cascadă.
• Daţi exemple de circuite electrice, respectiv de echipamente electronice, care au
proprietăţi de filtrare.
• Cum poate fi sintetizat un FTB din FTJ şi FTS??
• Din ce cauză, practic, nu poate exista un FTS??
• Ce tip de filtre sunt urechea şi ochiul??
• Banda de frecvenţe a unui filtru se poate defini pentru o atenuare de 3 dB a
semnalului din banda de oprire faţă de banda de trecere; cu ce reducere a puterii
semnalului este echivalentă această atenuare??

46
Măsurări electrice şi electronice

4.4. Circuite de eşantionare şi memorare

Circuitele de eşantionare şi memorare au rolul de a extrage, la anumite momente de


timp, eşantioane din semnalul de măsurat şi a le memora în vederea prelucrării ulterioare.
Comanda pentru eşantionare, respectiv, pentru memorare este dată în formă binară.

Principalele condiţii care se impun circuitelor de eşantionare şi memorare sunt:


- realizarea prelevării eşantionului într-un interval de timp cât mai scurt;
- menţinerea în formă nealterată a valorii eşantionului pe o durată de timp cât mai
mare, necesară în procesul de prelucrare.

În figura 4.15 este reprezentată schema de principiu a unui circuit de eşantionare şi


memorare. La închiderea comutatorului K se încarcă condensatorul C la valoarea tensiunii de
intrare. După deschiderea comutatorului, tensiunea cu care este încărcat condensatorul se
păstrează (este memorată), deoarece amplificatorul A este în montaj repetor şi are impedanţa
de intrare foarte mare; la ieşirea acestuia se va obţine tensiunea Um, egală cu tensiunea de la
bornele condensatorului.

+
K AO

Um
Ui C

În procesulFig.
de 4.15. Circuit de
eşantionare şi eşantionare şi memorare
memorare apar o serie de erori; astfel, încărcarea
condensatorului nu se face la valoarea instantanee a tensiunii aplicate din cauza rezistenţei
sursei de semnal ri şi a rezistenţei cheii în stare de conducţie rc. Constanta de timp de
încărcare,τi, va fi:

τ i = C ( ri + rc ) . (4.19)

O altă eroare apare pe durata memorării datorită rezistenţei de pierderi a


condensatorului, rezistenţei comutatorului în stare de blocare şi a rezistenţei de intrare în
amplificator.

Pentru reducerea erorilor de mai sus este necesar ca să se folosească un condensator


de valoare nu prea mare, cu pierderi mici, celelalte elemente parazite putând fi reduse folosind
scheme electronice corespunzătoare.

• Din ce cauză este necesar procesul de eşantionare?? Dar de memorare??


• De ce este necesar ca prelevarea eşantionului să se facă într-un timp cât mai
scurt??
• Din ce cauză tensiunea de la bornele condensatorului nu ajunge la valoarea
corespunzătoare amplitudinii eşantionului şi nu se păstrează în timp??

47
Măsurări electrice şi electronice

REZUMAT
• Pentru amplificatoare se poate defini amlificarea, ca raport între mărimea de ieşire şi
mărimea de intrare. Amplificarea poate fi în tensiune, în curent sau în putere, prima
fiind cea mai des utilizată.
• Dintre caracteristicile amplificatoarelor de măsurare pot fi evidenţiate:
1. caracteristica de transfer statică, la care pot fi evidenţiate zonele: de semnal mic, de
lucru şi de semnal mare,
2. caracteristica amplificare – frecvenţă, pe baza căreia se stabileşte banda de frecvenţe,
3. insensibilitatea la semnalele perturbatoare etc.
• Reacţia negativă permite obţinerea unor performanţe superioare, dintre care cele mai
importante sunt : constanţa amplificării şi creşterea benzii de frecvenţe.
• Amplificatorul operaţional este un amplificator diferenţial care în cazul ideal are
amplificarea pe modul diferenţial infinită, zero pe modul comun, impedanţa de
intrare infinită şi valoare nulă pentru impedanţa de ieşire.
• Conexiunile de bază ale amplificatorului operaţional sunt: amplificator inversor, cu
cazurile particulare de integrator şi respectiv, sumator ponderat, amplificator
neinversor, cu cazurile particulare: amplificator repetor şi amplificatorul diferenţial.
• Filtrele pot fi , după banda de frecvenţe de trecere, de următoarele tipuri: trece jos,
trece sus, trece bandă sau opreşte bandă. După modul de realizare pot fi: pasive,
active şi numerice.
• Circuitele de eşantionare şi memorare, folosite la măsurările numerice au rolul de a
preleva şi păstra în timp valoarea amplitudinii semnalului din momentul apariţiei
unei comenzi.

ÎNTREBĂRI ŞI PROBLEME
1. Daţi exemple de semnale care trebuie să fie amplificate. Care este ordinul de mărime al
amplificării necesare??
2. Care sunt limitările pentru care amplificarea are sens??
3. Aparatele electronice care preiau semnalul prin cabluri coaxiale au intrare
diferenţială??
4. Atât la reacţia în amplificatoare, cât şi în aplicaţii, amplifica-toarele au fost considerate
ca “black box (cutie neagră)”; în aceste cazuri, se reduce generalitatea problemei??
5. Cu un AO având amplificarea de 100± ±26dB, se realizează un amplificator cu reacţie
având amplificarea de 100 ± 1%. Care sunt parametrii reţelei de reacţie ?
6. Care este legătura dintre AO ideal şi punctul de masă virtual??
7. Proiectaţi un amplificator cu AO în regim inversor, neinversor şi diferenţial care să aibă
amplificarea 20..
8. Ce se întâmplă dacă la un circuit comparator se introduce o reacţie (negativă) ?
9. Daţi exemple de aplicaţii pentru FTJ, FTS, FTB şi FOB.
10. În cazul prelucrării numerice a semnalelor este posibil să nu se folosească eşantionarea şi
memorarea semnalelor??

48
Măsurări electrice şi electronice

TEMĂ: Caracteristici specifice ale amplificatoarelor de măsurare


- Tipuri de amplificatoare de măsurare
- Caracteristici ale amplificatoarelor de măsurare
- Comparaţie între amplificatoarele de măsurare şi amplificatoarele utilizate în alte
aplicaţii
- Amplificatorul de instrumentaţie (figura 4.16).

R
+ R1 R2
AO1
U1 _

R3
_
Rg
AO3
+ Ue
R3

_ R1 R2
R AO2
+
U2

Fig.4.16. Amplificatorul instrumental

49
Măsurări electrice şi electronice

SISTEME DE ACHIZIŢIE ŞI DISTRIBUIRE DE


DATE

Subiecte
5.1. Generalităţi
5.2. Convertoare numeric-analogice cu reţea R-2R
5.3. Convertoare analog-numerice directe
5.3.1. CAN paralel
5.3.2. CAN serie-paralel
5.3.3. CAN cu aproximaţii succesive
5.4. CAN indirecte - CAN cu dublă integrare
5.5. Sisteme de achiziţii de date
5.6. Sisteme de distribuţie a datelor

5.1. Generalităţi

Extinderea măsurărilor numerice este legată de creşterea acurateţei în măsurare, cât şi


de posibilităţile de prelucrare numerică a semnalelor şi a fost posibilă în urma progreselor
înregistrate în tehnica de realizare a circuitelor integrate şi a tehnicii de calcul, care oferă:
- creşterea complexităţii şi fiabilităţii circuitelor;
- realizarea unor componente cu parametri foarte apropiaţi (pentru rezistenţe,
diferenţe mai mici de 1%, pentru condensatoare, diferenţe mai mici de 0,1%, iar pentru
tranzistoarele bipolare, diferenţe ale tensiunilor bază-emitor mai mici de 1 mV etc.);
- măsurarea timpului (a frecvenţei), cu o incertitudine de ordinul 10-14 etc.

Măsurările numerice depind de eşantionare şi cuantizare - procedee de prelucrare a


semnalelor prezentate în Modulul 1 - concluziile referitoare la aceste procedee aplicându-se în
totalitate, atât pentru realizarea unor acurateţi ridicate, cât şi pentru reconstituirea semnalelor
măsurate. În figura 5.1 este prezentată caracteristica de transfer statică şi erorile caracteristice
ale unui cuantizor a) - ideal şi b) - real, de unde rezultă următoarele tipuri de erori:
- eroare de decalaj (off-set), de natură aditivă (caracteristica 1);
- eroarea de proporţionalitate (amplificare), cu caracter multiplicativ (caracteristica
2);
- eroarea de neliniaritate (caracteristica 3).

Ue 2 Caracteristica
ideală

Ui
Fig. 5.1. Caracteristica de transfer statică şi eroarea de cuantizare

50
Măsurări electrice şi electronice

Pentru asigurarea monotoniei funcţiei de transfer este necesar ca eroarea de


neliniaritate să fie mai mică decât o cuantă. Se constată că eroarea de cuantizare nu este
corelată cu semnalul, are o distribuţie de probabilitate uniformă în cazul ideal, de la care se
abate din cauza erorilor prezentate anterior.

În măsurările numerice informaţia se prezintă, de obicei, în formă binară sau un cod


binar (BCD, complementul lui doi sau unu etc.). Dispozitivul care realizează conversia unei
mărimi analogice într-un număr sau invers, se numeşte convertor.

Convertorul analog-numeric (CAN) transformă informaţia analogică într-un număr,


în timp ce convertorul numeric-analogic (CNA) transformă un număr într-un semnal analogic
proporţional cu numărul considerat. Forma caracteristicii de transfer statică este similară cu
cea a cuantizorului atât pentru convertoarele analog-numerice cât şi pentru cele numeric-
analogice. În continuare, se presupune că numărul N<1, este reprezentat în cod binar:

n
N = a1 2 −1 + a 2 2 − 2 + ... + an 2 − n = ∑ ai 2 −i , (5.1)
i =1

unde bitul de ordinul i ai∈0,1, iar semnalul analogic reprezintă, în afara altor precizări, o
tensiune electrică; a1 - reprezintă bitul cel mai semnificativ (engleză - most significant bit -
MSB), iar an - bitul cel mai puţin semnificativ (engl. - least significant bit - LSB). Prin urmare,
pentru convertoare, vom avea o relaţie de forma:

U x = N ⋅ U ref (5.2)

unde Uref este o tensiune de referinţă dată.


Convertoarele pot fi: directe, dacă transformarea se face fără mărimi intermediare, sau
indirecte, în caz contrar, ca mărimi intermediare folosindu-se frecvenţa sau timpul. După
modul de transmitere a informaţiei numerice, convertoarele pot fi de tip paralel sau serie,
primele fiind rapide şi complexe, în timp ce ultimele sunt mai simple şi mai lente.

Principalele caracteristici ale convertoarelor sunt:


a) Gama dinamică reprezentată prin numărul de niveluri de discretizare (cuante) sau
numărul de biţi;
b) Viteza sau timpul de conversie;
c) Acurateţea absolută prin care se compară valoarea reală obţinută la ieşire cu cea
teoretică sau acurateţea relativă care depinde de neliniaritate, fără să includă eroarea de
amplificare sau de decalaj.

O caracteristică care ţine seama de regimurile tranzitorii ce apar în timpul comutărilor


la schimbarea de cod, o reprezintă apariţia unor impulsuri scurte (glitch), care au energia
maximă aproximativ la jumătatea domeniului de conversie (comutarea 011...1↔100...0).

• Din ce cauză măsurările numerice sunt legate de procesul de eşantionare şi


cuantizare??
• Cum se explică erorile care apar în cazul caracteristicii de transfer reală?? puteţi să le
identificaţi în cazul balanţei??
• Ce importanţă practică au caracteristicile convertoarelor??

5.2. Convertoare numeric-analogice cu reţea R-2R

O reţea rezistivă în scară are schema electrică prezentată în figura 5.2, căreia i se
impun următoarele condiţii:
- rezistenţa văzută în fiecare nod spre dreapta să fie R;
- raportul de divizare a curentului din fiecare nod să fie n.

51
Măsurări electrice şi electronice

I R I/4 R I/8

I/2 I/4 I/8

2R 2R 2R 2R
U

Fig. 5.2. Reţea rezistivă în scară


Dacă se impune condiţia ca în fiecare nod curentul injectat să fie divizat cu 2 (n = 2),
rezultă R1 = 2R şi R2 = R, obţinându-se reţeaua rezistivă R-2R. Proprietatea acestei reţele, de a
diviza cu 2 curentul ce intră în fiecare nod, se foloseşte la realizarea CNA cu reţea R-2R, a
cărui schemă de principiu este prezentată în figura 5.3.
Presupunând AO ideal, conectat în regim inversor, rezultă că borna inversoare M
reprezintă un punct de masă virtual. Prin urmare, indiferent de poziţia cheilor Ki, rezistenţele
2R sunt conectate la masă.

Valoarea tensiunii de ieşire se poate deduce uşor, curenţii injectaţi prin comutatoare
regăsindu-se în rezistenţa R din reacţie:

I R I/2 R I/4 I/2n-1 I/2n


1 2 3 n-1 n

Ur 2R 2R 2R 2R
2R 2R
n-1
I/2 I/4 I/8 I/2
I/2n
K1 K2 K3 Kn-1
Kn

R
1 0 1 0 1 0 1


M AO
+
Ue

Fig. 5.3. CNA cu reţea R-2R

k U k U k U  n
U e = R 1 ⋅ r + 22 ⋅ r + ... + nn ⋅ r  = U r ⋅ ∑ ki ⋅ 2 −i . (5.3)
2 R 2 R 2 R i =1
Acurateţea realizată de acest convertor este superioară altor variante de CNA deoarece
foloseşte doar două valori ale rezistenţelor - R şi 2 R, iar comutatoarele conectate la potenţial
scăzut se înseriază la aceeaşi rezistenţă 2R. Pentru viteze mari de lucru este necesar ca
rezistenţele reţelei să fie de valoare redusă.

5.3. Convertoare analog-numerice directe


5.3.1. CAN paralel

La convertoarele analog-numerice de tip paralel valorile biţilor corespunzători


reprezentării numerice se obţin simultan prin compararea instantanee a tensiunii măsurate cu
tensiunile corespunzătoare fiecărui nivel de discretizare. Schema de principiu a CAN paralel
este prezentată în figura 5.4. Tensiunea de referinţă se aplică unui divizor rezistiv format din

52
Măsurări electrice şi electronice

n+1 rezistoare, ceea ce permite aplicarea la intrarea inversoare a fiecărui comparator, a unei
tensiuni:

Ur i
Ui = ⋅ iR = Ur , (5.4)
(n + 1)R n +1

cu care se compară simultan tensiunea necunoscută Ux.

• Cât este rezistenţa de intrare în reţeaua R-2R?? dar curentul absorbit de la sursa de
tensiune de alimentare??
• Cum se asigură echipotenţialitatea pentru terminalele inferioare ale rezistenţelor
2R la CNA cu reţea R-2R??
• Cum se poate realiza acest convertor folosind o singură valoare a rezistenţei??

În funcţie de mărimea acestei tensiuni (Ux<Ur), un număr de comparatoare, începând


cu C1 vor fi în stare"1", dacă Ux>Ui, în timp ce începând cu Ci+1 vor fi în stare "0". Această
informaţie este decodificată în cod binar de către decodor. Pentru n biţi sunt necesare 2n+1
comparatoare. De exemplu, pentru 8 biţi sunt necesare 257
Ux
Ur
C0 Semn.
R
depăşire

C1 a1
R
a2
C2 Decodor .
R
.
. .
.
. .
.
.
an-1
R Cn
an

Fig. 5.4. CAN paralel

comparatoare, iar pentru 10 biţi - 1025 comparatoare, ceea ce presupune o complexitate


deosebită a schemei convertorului.

Viteza de conversie este limitată de timpul de propagare a tensiunii la comparatoare şi


schema logică de decodare, obţinându-se frecvenţe de ordinul 80MHz (8 biţi) sau chiar
100MHz (6 biţi).

CAN de tip paralel îşi găseşte aplicaţii, cu precădere, atunci când se cer viteze foarte
mari de lucru ca prelucrarea semnalelor video. Creşterea numărului de biţi ai convertorului
ridică probleme legate de rejecţia modului comun pentru comparatoarele biţilor cei mai
semnificativi, cât şi ca urmare a creşterii puterii disipate pe capsulă. Din cauza vitezei mari de
lucru, CAN paralel nu necesită circuite de eşantionare şi memorare, conversia realizându-se
practic instantaneu.

• Din punct de vedere al principiului cu ce mijloc de măsurare se poate compara CAN paralel??
• De ce este necesar blocul de semnalizare a depăşirii??
• Ce soluţie sugeraţi să fie aplicată pentru ca tensiunea Ux să fie aplicată fără întârzieri la
toate comparatoarele??

53
Măsurări electrice şi electronice

5.3.2. CAN serie-paralel

Deşi realizează viteze mari de lucru, CAN paralel este greu de realizat cu un număr
mare de biţi. O soluţie de reducere a numărului de comparatoare este oferită de CAN de tip
serie-paralel (figura 5.5).

_ _
τ A τ A
Ux

CAN CNA CAN CNA

Fig.5.5. CAN de tip serie-paralel


CAN serie-paralel este compus din celule formate din perechi CAN paralel şi CNA
de 4 biţi, conectate între ele printr-o schemă adecvată. Conform figurii, semnalul Ux este
aplicat primului CAN paralel care realizează conversia primilor 4 biţi; aceşti 4 biţi sunt
convertiţi într-o tensiune de către CNA, tensiune care este aplicată, împreună cu tensiunea de
intrare, unui bloc de diferenţă. Tensiunea de intrare este aplicată prin intermediul unui circuit
de întârziere τ, pentru a compensa întârzierile produse de propagare şi procesul de conversie.

Pentru a se putea folosi acelaşi tip de celulă, semnalul diferenţă este amplificat de
către amplificatorul A cu 24=16, după care este aplicat celulei următoare.

Trebuie remarcat faptul că pentru un convertor de 8 biţi sunt necesare 30 de


comparatoare, comparativ cu 257 de comparatoare pentru un CAN paralel, evident cu o
scădere a vitezei de conversie.
• Este posibil ca celulele să conţină convertoare de 6 biţi??
• În această aplicaţie, se poate folosi CNA cu reţea R-2R??
• Ce se întâmplă dacă lipseşte circuitul de întârziere??
• De ce este necesară amplificarea semnalului diferenţă??
• Cum se poate explica creşterea timpului de conversie în comparaţie cu CAN paralel??

5.3.3. CAN cu aproximaţii succesive

CAN cu aproximaţii succesive este cel mai răspândit tip de convertor în măsurările
numerice datorită acurateţei ridicate şi a timpului de conversie scăzut. Schema de principiu a
convertorului este indicată în figura 5.6.a, iar diagrama de tensiuni în figura 5.6.b.
OP
u Ux=6,23 V
Ur =16 V n=01100011
U + 8V
BLCT 7V 6,25V 6,23V
C 6V 6,5V 6,22V

a2
a1 4V
a3
. .
an
.
CNA
a1=0 a2=1 a3=1 a4=0 a5=0 a6=0 a7=1 a8=1 t
Ur

a) b)
Fig. 5.6. a - CAN cu aproximaţii succesive; b - Diagrama de tensiuni

54
Măsurări electrice şi electronice

La apariţia primului impuls de tact dat de oscilatorul pilot OP, sistemul de logică de
comandă şi transfer, BLCT, activează bitul cel mai semnificativ - MSB, care produce la ieşirea
CNA tensiunea UCNA(1)=1/2 Ur, cu care se compară Ux; dacă Ux > UCNA(1); a1 - MSB, rămâne cu
nivelul "1" logic şi "0" logic în caz contrar. Următorul impuls de tact activează cel de-al doilea
bit, determinând la ieşirea acestuia tensiunea UCNA(2) = (a12-1+2-2)Ur, cu care se compară din
nou Ux, unde a1 este determinat din secvenţa anterioară. În funcţie de ieşirea comparatorului, în
BLCT se ia decizia referitoare la valoarea celui de-al doilea bit a2. Procesul continuă până la
epuizarea tuturor biţilor corespunzători CNA.

Acurateţea convertorului este dată de erorile CNA şi ale comparatorului C, timpul de


conversie fiind proporţional cu numărul de biţi (T0=nT0, unde T0 reprezintă perioada
semnalului de tact). În prezent se realizează CNA cu aproximaţii succesive de 14 biţi ce
realizează 105 conversii pe secundă.

Aplicaţie:
Să se traseze diagrama temporală pentru secvenţa de măsurare a unui CAN cu aproximaţii
succesive de 8 biţi, care măsoară o tensiune Ux=6,23 V, ştiind că tensiunea de referinţă a
CNA eate de 16 V. Care este valoarea lui N?
Soluţie: -După primul impuls de tact, N=10000000, iar
U ref
U CNA = 1 ⋅ = 8 > U x , de unde rezultă a1=0;
2
- După cel de-al doilea impuls de tact, N=01000000, iar
U ref U ref
U CNA = 0 ⋅ + 1⋅ = 4 < U x , de unde rezultă a2=1;
2 4
- După cel de-al treilea impuls de tact, N=01100000, iar
U ref U ref U ref
U CNA = 0 ⋅ + 1⋅ + 1⋅ = 6 < U x , de unde rezultă a3=1;
2 4 8
- După cel de-al patrulea impuls de tact, N=01110000, iar
U ref U ref U ref U ref
U CNA = 0 ⋅ + 1⋅ + 1⋅ + 1⋅ = 7 > U x , de unde rezultă a4=0; etc.
2 4 8 16
Diagrama temporală este reprezentată în figura 5.6.b, iar N=01100011

5.4. Convertoare analog-numerice indirecte


5.4.1. CAN cu dublă integrare

Datorită acurateţei ridicate pe care poate asigura şi simplicităţii constructive, CAN cu


dublă integrare este unul dintre cele mai utilizate CAN. Schema CAN cu dublă integrare este
prezentată în figura 5.7.
u
Ux2> Ux1

DC OP
Um
C0
Ux
+Ur _
-Ur K AO Ux1
R + P N
C

T0 T1 T2 t
a) b)
Fig. 5.7. a - CAN cu dubla integrare; b - Diagrama de tensiuni.

55
Măsurări electrice şi electronice

Procesul de conversie este realizat în minimum două etape: în prima etapă se închide
comutatorul K şi se aplică la intrarea integratorului realizat cu amplificatorul operaţional AO,
tensiunea necunoscută continuă Ux, o perioadă de timp T0. În funcţie de polaritatea tensiunii
care se obţine la ieşirea integratorului, generatorul secvenţei de măsurare comandă comutatorul
K astfel încât tensiunea de referinţă să fie aplicată cu semn contrar faţă de Ux (în acest mod se
stabileşte şi polaritatea tensiunii de intrare). Condensatorul C0 din integratorul Miller începe să
se descarce liniar spre "0 V" cu o pantă constantă; trecerea prin zero este sesizată de
comparatorul C. Poarta logică P a fost deschisă la sfârşitul perioadei T0 şi se blochează după
un interval de timp T1 de către comparator. În acest interval de timp prin poartă au trecut spre
numărătorul N un număr de Nx impulsuri furnizate de oscilatorul pilot CP. Pentru perioada
T1 se poate scrie (Ux > 0):

T0
1 Ux Ux
uc = −
C0 ∫ RC
0 0
⋅ dt = −
RC0
T0 , (5.5)

iar pentru perioada T1:

T0 +T1
1 UR U U
uc = −
C0 ∫
T0
R
⋅ dt = − x T0 + R T1 = 0 ,
RC0 RC0
(5.5)

de unde rezultă:

UR UR
Ux = T2 = ⋅ Nx. (5.7)
T1 T1 ⋅ f e

Din relaţia (5.7) se constată că numărul conţinut în numărător este proporţional cu


tensiunea necunoscută şi este independent de elementele integratorului.

Conform acestui principiu de funcţionare, CAN cu dublă integrare efectuează o


eşantionare periodică cu mediere care în anumite condiţii şi anume, dacă perioada de
eşantionare este multiplu al perioadei semnalului perturbator, permite reducerea tensiunilor
perturbatoare. Aceste convertoare se folosesc numai pentru măsurarea tensiunilor continue şi
realizează o acurateţe mai bună de ±0,1%.

• Din ce cauză tensiunea de referinţă trebuie să fie de semn contrar faţă de tensiunea
necunoscută??
• La acest CAN este necesară condiţia Ux ≤ UR?
• Ce condiţii se impun stabilităţii frecvenţei oscilatorului pilot?? dar acurateţea cu care
sunt cunoscute componentele R şi C ?
• Demonstraţi că dacă perioada de integrare a tensiunii necunoscute este multiplu al
perioadei semnalului integrator, eroarea datorată acestuia este nulă.
• Cum pot fi convertite numeric semnalele alternative??

5.5. Sisteme de achiziţii de date

În măsurări, cât şi în procesele de supraveghere, control şi reglare ale sistemelor


automate este necesară preluarea unui volum mare de informaţii de provenienţă diferită,
precum şi stocarea, transmiterea şi prelucrarea acestora, în vederea luării unor decizii sau
intervenţii efective. Cea mai convenabilă formă de preluare, transmitere, stocare şi prelucrare a
acestor informaţii este cea numerică (digitală). Sistemele care îndeplinesc aceste funcţii se
numesc sisteme de achiziţii de date - SAD.

56
Măsurări electrice şi electronice

Ele pot fi clasificate după numărul de canale prin care se preiau informaţiile în:
a) SAD monocanal, unde se preia o singură informaţie de la un măsurand;
b) SAD multicanal, unde se preiau mai multe informaţii de la mai mulţi măsuranzi.

După modul în care se face preluarea informaţiei provenite din canale diferite, SAD
multicanal se clasifică în:
1) SAD multicanal cu multiplexare analogică, la care se face direct comutarea
semnalelor analogice de la intrare;
2) SAD multicanal cu multiplexare numerică, pentru care comutarea semnalelor de
intrare se face după ce acestea au fost convertite în formă numerică.

Performanţele ce trebuie să fie asigurate de sistemele de achiziţii de date se referă la:


acurateţea realizată, viteza de lucru, numărul de canale şi preţul de cost, obţinerea uneia dintre
performanţe la un nivel ridicat făcându-se, de obicei, în detrimentul alteia.

Cel mai simplu sistem de achiziţii de date este SAD monocanal a cărui schemă bloc
este prezentată în figura 5.8. În principiu, orice voltmetru electronic numeric reprezintă un
SAD monocanal.

s(t)
BC EM CAN I

DC

Fig. 5.8. SAD monocanal.

Semnalul s(t), provenit de la măsurand în mod direct sau prin intermediul unui
traductor, este aplicat unui bloc de condiţionare a semnalului, BC care are rolul de a aduce
nivelul semnalului de intrare în zona de lucru a CAN în vederea convertirii acestuia în formă
numerică. Prin urmare, în cadrul BC, se realizează o operaţie de preprocesare a semnalului de
intrare care poate fi: amplificare, atenuare, axare sau chiar prelucrări primare ale semnalului,
cum ar fi: conversie, integrare, derivare, filtrare etc.

De la ieşirea blocului de condiţionare, semnalul este aplicat unui circuit de


eşantionare şi memorare, EM care are rolul de a preleva eşantioane din semnal şi a memora
valoarea lor în vederea realizării conversiei numerice de către convertorul analog-numeric,
CAN. Frecvenţa de eşantionare trebuie să fie astfel aleasă încât să fie îndeplinită condiţia
impusă de teorema eşantionării în vederea reconstituirii semnalului.

După convertirea semnalului în formă numerică, acesta se aplică unui circuit de


interfaţă I, prin care se comunică cu exteriorul.

Sincronizarea şi controlul asupra tuturor operaţiilor care au loc în SAD se realizează


cu ajutorul unui dispozitiv de comandă, DC care are rolul de a stabili modul de lucru al
blocului de condiţionare, momentele în care se face eşantionarea şi durata memorării,
momentul la care începe conversia, respectiv, transmiterea datelor spre interfaţă; dispozitivul
de comandă poate comunica prin interfaţă cu exteriorul pentru a primi sau a da comenzi
suplimentare prin intermediul unei magistrale de date.

Pe baza schemei descrise mai sus pentru SAD monocanal se poate realiza un SAD
multicanal cu multiplexare numerică, având schema bloc din figura 5.9. Din figură rezultă că
acest sistem de achiziţii de date se obţine prin repetarea de n ori, corespunzător numărului de
canale, a SAD monocanal, singurul element ce apare în plus fiind un multiplexor numeric, MN

57
Măsurări electrice şi electronice

care realizează şi funcţia de interfaţare cu exteriorul; în acest caz creşte complexitatea


dispozitivului de comandă deoarece acesta va avea rolul de a comanda un număr mult mai
mare de elemente.

s1(t)
BC1 EM1 CAN1

MN
sn(t)
BCn EMn CANn

DC

Fig. 5.9. SAD multicanal cu multiplexare numerica

Multiplexorul numeric este un bloc prevăzut cu comutatoare care au n intrări şi o


singură ieşire, în cadrul lui realizându-se legătura de la una dintre intrări la ieşire, în funcţie de
comanda dată de către dispozitivul de comandă.

Schema prezentată, deşi poate asigura performanţe optime, prezintă dezavantajul unui
preţ de cost extrem de ridicat, deoarece foloseşte un număr mare de blocuri (dintre toate
blocurile componente, CAN are cel mai mare preţ de cost).
O schemă mai economică, care are performanţe mai reduse din punctul de vedere al
vitezei de lucru şi al acurateţei este cea prezentată în figura 5.10, care reprezintă un sistem de
achiziţii de date cu multiplexare analogică.

s1(t)

s2(t)

. MA BC EM CAN I
.
.
sn(t)

DC

Fig. 5.10. SAD multicanal cu multiplexare analogică

În cadrul acestei scheme, se realizează o multiplexare analogică a semnalelor de la


intrare cu ajutorul multiplexorului analogic, MA. În funcţie de comanda primită de la
dispozitivul de comandă multi-plexorul analogic selectează unul dintre semnalele de la intrare
şi-l aplică unui SAD monocanal. Deşi schema este cu mult mai economică decât cea

58
Măsurări electrice şi electronice

precedentă, apar limitări datorate multiplexorului analogic şi a convertorului analog-numeric,


care afectează acurateţea şi în special, viteza de lucru a sistemului de achiziţii de date.

• Exemplificaţi, pentru diferite tipuri de semnale specifice procesului de măsurare,


moduri de prelucrare în circuitul de condiţionare.
• Care este diferenţa între un multiplexor analogic şi unul numeric??
• Din ce cauză la un SAD cu multiplexare analogică scade banda de frecvenţe a
semnalelor aplicate fiecărui canal, proporţional cu creşterea numărului de canale??

5.6. Sisteme de distribuţie a datelor

Sistemele de distribuţie a datelor, SDD realizează operaţia inversă achiziţionării


datelor; după prelucrarea informaţiilor şi adoptarea unor decizii, datele numerice sunt
transformate în semnale electrice (tensiuni), care se transmit spre locul de utilizare. Schema
bloc a unui SDD este prezentată în figura 5.11.

RT1 CNA1 s1(t)

I+DC

RTn CNAn sn(t)

Fig. 5.11. Sistem de distribuţie a datelor


După prelucrarea informaţiilor şi luarea deciziilor, semnalele de comandă, în formă
numerică, sunt transmise prin interfaţă, unor registre tampon, RT care au rolul de a memora
datele numerice.

Interfaţa are aici şi rolul unui dispozitiv de comandă care asigură încărcarea sau
ştergerea conţinutului unui anumit registru, cât şi transmiterea informaţiilor spre convertoarele
numeric-analogice, CNA care transformă datele numerice în semnale analogice care sunt
furnizate la bornele de ieşire ale SDD.

• Care este rolul registrelor tampon??


• Ce legătură există între numărul de biţi ai CAN şi factorul de distorsiuni de
neliniaritate a semnalului de ieşire??
• De cine este limitată frecvenţa maximă a semnalului de ieşire a unui SDD??

59
Măsurări electrice şi electronice

REZUMAT
• Convertoarele analog-numerice transformă un semnal analogic într-un număr, iar
convertoarele numeric-analogice - un număr într-un semnal analogic.
• Funcţionarea CNA cu reţea R-2R se bazează pe proprietatea reţelei R-2R de a diviza
cu doi curenţii care ies din fiecare nod.
• CAN de tip paralel realizează comparaţia simultană a tensiunii necunoscute cu o
“scară” de tensiuni furnizată de un divizor de tensiune format din rezistenţe egale.
• CAN de tip serie-paralel este format dintr-o serie de celule care conţin un CAN
paralel şi un CNA, inclusiv schema de procesare a semnalelor de diferenţă în scopul
simplificării constructive a CAN paralel, pentru acelaşi număr de biţi.
• CAN cu aproximaţii succesive realizează testarea fiecărui bit, începând cu cel mai
semnificativ, urmând ca în blocul de decizie şi transfer să se stabilească valoarea
fiecărui bit testat.
• CAN cu dublă integrare realizează integrarea tensiunii necunoscute o perioadă de
timp bine determinată, urmată de o descărcare a tensiunii de la bornele
condensatorului din integrator, cu pantă constantă; intervalul de timp
corespunzător descărcării, este proporţional cu tensiunea necunoscută.
• Sistemele de achiziţii de date, realizate în varianta monocanal sau cu mai multe
canale, cu multiplexare analogică sau numerică, au rolul de a prelua, procesa şi
converti numeric semnalele care provin de la unul sau mai mulţi măsuranzi.
• Sistemele de distribuţie a datelor servesc la transformarea datelor numerice în
semnale analogice.

Întrebări şi probleme
1. Cât este eroarea de cuantizare la CAN paralel, cu aproximaţii succesive şi cu dublă
integrare??
2. Desenaţi o schemă de decodor pentru un CAN paralel de 3 biţi.
3. Dacă într-un SAD se foloseşte un CAN paralel, de ce nu mai este necesar circuitul de
eşantionare şi memorare??
4. Din ce cauză la CAN serie-paralel se folosesc CAN de tip paralel şi nu alte tipuri de
CAN??
5. Cât este timpul de conversie al CAN cu aproximaţii succesive??
6. Să se determine rezultatul conversiei şi să se deseneze diagrama temporală pentru
un CAN cu aproximaţii succesive de 8 biţi, dacă Ux=12,84 V, iar UR= 16 V.
7. În ce s-ar transforma un CAN cu dublă integrare dacă se inversează locurile pentru
sursa de tensiune necunoscută şi sursa de referinţă??
8. Cum trebuie să fie numărul conţinut în numărător, pentru ca eroarea de conversie a
CAN cu dublă integrare să fie cât mai mică??
9. Care este rolul circuitului de eşantionare şi memorare într-un SAD??
10. Exemplificaţi câteva aplicaţii practice ale SDD.

60
Măsurări electrice şi electronice

MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE ACTIVE

Subiecte
6.1. Măsurarea intensităţii curentului electric
6.2. Măsurarea tensiunii electrice
6.3. Compensatoare de măsurare
6.4. Osciloscopul catodic
6.4.1. Tubul catodic
6.4.2. Schema bloc a osciloscopului catodic
6.5. Măsurarea puterii electrice

6.1. Măsurarea intensităţii curentului electric

Măsurarea intensităţii curentului electric se face cu ajutorul metodelor de măsurare


directe sau indirecte într-o gamă de valori cuprinsă între 10-12 şi 104A. Pentru măsurarea
intensităţii curentului electric dintr-o latură a unui circuit electric este necesară introducerea în
latura de circuit respectivă, a unui ampermetru sau a unui traductor de curent (figura 6.1),
rezultând o perturbare a funcţionării circuitului.

I A Ra

+
E = R
-

Fig. 6.1. Schema pentru măsurarea intensităţii curentului electric

Dacă se consideră rezistenţa ampermetrului, Ra şi R rezistenţa totală a circuitului,


eroarea suplimentară care apare în urma introducerii ampermetrului în schemă este:

Ra
δs = − , (6.1)
R + Ra

de unde rezultă că pentru erori mici, este necesar ca Ra<<R.

Metodele şi mijloacele de măsurare a intensităţii curentului electric prezintă


particularităţi în funcţie de nivelul semnalului (intensităţi mici sau mari) şi de forma curentului
electric măsurat (curent continuu sau alternativ, de joasă sau înaltă frecvenţă).

Măsurarea curenţilor electrici de intensitate foarte mică în c.c. se face cu ajutorul


galvanometrelor magnetoelectrice cu bobină mobilă, având constanta de curent mai mică decât
10-6A/div. În curent continuu, în domeniul 10-6...10-1A, se folosesc ampermetre
magnetoelectrice. Deoarece indicaţia acestora este proporţională cu valoarea medie a
curentului ce străbate bobina instrumentului, ele nu pot fi folosite direct şi în c.a. Extinderea
domeniului de măsurare a ampermetrelor se face cu ajutorul şunturilor sau a transformatoarelor
de curent (în c.a.).

În cazul aparatelor electronice se folosesc scheme cu AO distincte pentru măsurarea


curenţilor mici şi respectiv, a curenţilor intenşi; în figura 6.2 se prezintă schema de măsurare
indirectă a curenţilor mici cu AO. Dacă se consideră AO ideal, borna neinversoare reprezintă
un punct de masă virtual şi deci, la intrare apar condiţii de scurtcircuit; curentul injectat, I1 este
obligat să treacă prin rezistenţa din reacţie Rr, de unde rezultă că tensiunea de ieşire va fi:

61
Măsurări electrice şi electronice

U2 = I1 ⋅ Rr (6.2)

Rr

I1
-
AO
U1
+ U2

Fig.6.2. Măsurarea curenţilor mici cu AO

În figura 6.3 se prezintă schema de măsurare a curenţilor mari cu ajutorul unei scheme
cu AO care, în principiu, este o schemă de măsurare indirectă cu şunt, AO având rolul
milivoltmetrului; din cauza folosirii montajului de amplificator neinversor, impedanţa de
intrare este teoretic infinită. Considerând AO ideal, tensiunea de ieşire va avea valoarea:

-
AO
I
+
Rr
Rs U1
U0

U2
Rm

Fig.6.3. Măsurarea curenţilor mari cu AO

 R 
U0 = I ⋅ Rs 1 + r  (6.4)
 Rm 

Extinderea domeniului de măsurare a ampermetrelor şi în c.a. este posibilă dacă sunt


înseriate cu un element redresor. În figura 6.4 este reprezentată schema electrică a unui
ampermetru cu redresor şi diagramele corespunzătoare ale curenţilor.

D2 I
t

I I’ D1

A Imed
t

a) b)

Fig. 6.4. a) Schema electrică a unui ampermetru cu redresor, b) diagramele


corespunzătoare ale curenţilor

62
Măsurări electrice şi electronice

Valoarea medie a curentului redresat monoalternanţă, pentru un curent sinusoidal şi


dioda ideală, este dată de relaţia:

T /2
1 2
I med =
T ∫
0
I ef 2 ⋅ sin ωt ⋅ dt =
π
I ef , (6.5)

relaţie ce permite etalonarea scării gradate direct în valori efective ale curentului măsurat. În
acest caz, se constată o scădere a sensibilităţii de măsurare la mai puţin de 1/2 din sensibilitatea
de curent continuu. Pentru alte forme de undă, se stabilesc alte relaţii de etalonare. Schema
introduce limitări şi erori suplimentare din cauza caracteristicilor diodelor reale. Dioda D2 este
introdusă în circuit pentru a permite închiderea semialternanţei negative prin sarcină şi
protejarea diodei D1.

6.2. Măsurarea tensiunii electrice

În cadrul măsurărilor electrice, măsurarea tensiunii are cea mai mare pondere,
datorită faptului că în acest caz nu se modifică structura constructivă a circuitului electric.
Măsurarea tensiunii electrice se face cu metode directe, însă sunt posibile şi metode indirecte
de măsurare. În toate măsurările de tensiune se urmăreşte ca prin introducerea mijlocului de
măsurare - în paralel între două puncte din circuit (figura 6.5) - să nu se perturbe funcţionarea
acestuia.

ri

+ V
E = U
Rv
_

Fig. 6.5. Schema de măsurare a tensiunii

Considerând o sursă de tensiune E, cu rezistenţa interioară ri1, eroarea suplimentară


care apare ca urmare a introducerii voltmetrului în schema de măsurare, este:
ri
δv = − , (6.6)
ri + Rv
R1
A
H

UAB
VE
R2
L P
B
R3 C3 R4 C4
UA UB

Fig.6.6. Schema de conectare a voltmetrului electronic

1
Pentru un circuit complex, schema echivalentă se obţine cu teorema lui Thevenin.

63
Măsurări electrice şi electronice

de unde rezultă că pentru a avea erori minime este necesar ca Rv>>ri.


Schema echivalentă a conectării voltmetrului electronic în circuitul de măsurare, este
prezentată în figura 6.6; din cauza prezenţei elementelor parazite din schemă, rezistenţe şi
capacităţi, se formează o punte care transformă tensiunea de mod comun în tensiune de mod
diferenţial şi invers, ceea ce echivalează cu introducerea unor erori suplimentare (v. par. 7.3.2).
Pentru măsurarea tensiunilor alternative se folosesc:
a) voltmetre electronice de valori efective;
b) voltmetre electronice cu diode în clasă B (de valori medii);
c) voltmetre electronice cu diode în clasă C (de vârf).

a) Voltmetrele electronice de valori efective permit măsurarea directă a valorii


efective a tensiunii pe baza definiţiei termice a valorii efective sau a relaţiei:

T
1 2
T ∫0
U ef = u (t )dt , (6.7)

relaţie ce poate fi implementată cu circuite electronice, dar cu performanţe modeste. Aceste


voltmetre bazate pe relaţia de definiţie a valorii efective au în compunerea lor dispozitive de
ridicare la pătrat, mediere şi extragerea rădăcinii pătrate.
Voltmetrele electronice bazate pe definiţia termică a valorii efective au în compunerea
lor dispozitive de măsurare a temperaturi la care ajung unele rezistoare din schema de măsurare
ca urmare a puterii disipate de către acestea, temperatură proporţională cu valoarea efectivă a
tensiunii necunoscute. În figura 6.7 este prezentată schema de principiu a unui voltmetru
electronic de valori efective bazat pe definiţia termică, în care măsurarea temperaturii se face
cu ajutorul termocuplelor; termocuplelele sunt dispozitive electrice formate din două
conductoare diferite îmbinate la ambele capete. Dacă cele două joncţiuni se găsesc la
temperaturi diferite, într-o secţiune a unui conductor apare o tensiune termoelectromotoare
proporţională cu diferenţa de temperatură a joncţiunilor.
Tensiunea de măsurat ux, se aplică amplificatorului de curent alternativ Aca, de la
ieşirea căruia, rezistorului R1. Acesta, la echilibru termic, ajunge la temperatura θ1,
proporţională cu puterea disipată în rezistenţă. Pe de altă parte, rezistorului R2, i se aplică
tensiunea continuă de la ieşirea amplificatorului operaţional U0, producând o încălzire a
acestuia la temperatura θ2. La ieşirea celor două termocuple identice, TC1 şi TC2, se obţin două

Aca C

ux
R1
TC1
- D
AO
∆U
+
U0

R2 TC2

Fig.6.7. Voltmetru electronic de valori efective

tensiuni termoelectromotoare în antifază, proporţionale cu diferenţele dintre temperaturile


corespun-zătoare celor două rezistenţe şi temperatura mediului ambiant θa, de unde:

64
Măsurări electrice şi electronice

∆U = U TC1 − U TC 2 = k (θ1 − θ a ) − k (θ 2 − θ a ) (6.8)

Întrucât la echilibru, ∆U=0 şi θ1 = k t Pca = kt (AcaU xef )2 R1 , respectiv,


θ 2 = kt Pcc = kt U R2 , rezultă:
2
0

R1
U xef = U 0 (6.9)
Aca R2

Condensatorul C din schemă atenuează şocurile care pot să apară în circuitul de


măsurare, iar dioda D are rolul de protecţie a circuitului în cazul scăderii tensiunii de intrare.
Voltmetrele electronice de valori efective sunt aparate complexe, cu inerţie termică şi
sensibil la suprasarcini, utilizarea lor practică fiind redusă numai la unele aplicaţii speciale.

b) Voltmetrele electronice cu diode în clasă B (de valori medii) au schema din figura
6.8 şi se caracterizează prin aceea că dioda conduce o jumătate de perioadă dintr-un semnal
sinusoidal (numai semialternanţa pozitivă). Indicaţia acestor voltmetre este proporţională cu
valoarea medie şi ele sunt etalonate direct în valori efective pentru forme de undă sinusoidale,
conform relaţiei:

T /2
1 2
U med =
T ∫U
0
ef 2 sin ωtdt =
π
U ef . (6.10)

V
U
Rv

Fig. 6.9. Voltmetru electronic cu diodă în clasă B

Măsurarea altor forme de undă nesinusoidale sau cu un conţinut bogat în armonici cu


faze diferite, conduce la apariţia unor erori suplimentare.
Obţinerea unei diode “ideale” este posibilă cu ajutorul schemei cu AO prezentată în
figura 6.10; AO este folosit în montaj repetor şi asigură o impedanţă mare de intrare.
Pentru semialternanţa pozitivă, dioda este deschisă, iar tensiunea de la bornele

- D
AO

+
R u2
u1

Fig.6.10. Dioda”ideală”

rezistenţei de sarcină R urmăreşte tensiunea de intrare. Pentru semialternanţa negativă, dioda


este blocată, iar la bornele rezistenţei de sarcină tensiunea este zero. Pentru această schemă,
tensiunea de deschide a diodei scade la câţiva milivolţi.

65
Măsurări electrice şi electronice

c) Voltmetrele electronice cu diode în clasă C (de vârf) sunt caracterizate prin aceea
că dioda conduce mai puţin decât o jumătate de perioadă dintr-un semnal sinusoidal ca urmare
a încărcării condensatorului la valoarea de vârf a tensiunii de intrare. Schema de principiu a
unui voltmetru cu diodă în clasă C (varianta serie), este prezentată în figura 6.11, împreună cu
diagramele de tensiuni.

D
u C
A uc(t)
+ Um B
C V
U
- Rv 0
u(t) τ t

a) b)

Fig. 6.11. Schema de principiu a voltmetrului cu diodă în clasă C

Pentru a explica principiul de funcţionare al voltmetrelor cu diode în clasă C se


presupune că dioda D este ideală şi condensatorul C are condiţii iniţiale nule; dacă la intrare se
aplică o tensiune sinusoidală, pentru semialternanţa pozitivă, dioda D este direct polarizată,
permiţând încărcarea condensatorului cu polaritatea din figură, şi deci, tensiunea la bornele
condensatorului va urmări tensiunea de intrare. La un moment dat, după ce tensiunea de intrare
a atins valoarea de vârf (punctul A din figură), dioda devine invers polarizată deoarece
tensiunea de la bornele condensatorului este mai mare decât tensiunea aplicată la intrare; în
aceste condiţii, condensatorul începe să se descarce după o exponenţială pe rezistenţa Rv a
voltmetrului.
Descărcarea are loc până în momentul în care tensiunea de la intrare devine mai mare
decât tensiunea de la bornele condensatorului (punctul B din diagrama de tensiuni); din acest
moment, dioda se redeschide şi permite reîncărcarea condensatorului la valoarea de vârf a
tensiunii (porţiunea BC), după care procesul se repetă. Dacă se alege constanta de timp a
circuitului CRv>>T0, unde T0=1/f0 este perioada semnalului aplicat la intrare, durata de
deschidere a diodei va fi foarte mică şi deci tensiunea la bornele condensatorului se menţine
aproximativ constantă, egală cu valoarea de vârf a tensiunii aplicate la intrare, de unde provine
şi denumirea de voltmetru de vârf.

Pentru o tensiune sinusoidală se poate scrie:

U m = 2U ef , (6.11)

relaţie pe baza căreia se etalonează voltmetrul. În cazul măsurării altor forme de undă, diferite
de cea sinusoidală, apar erori de măsurare ce depind de amplitudinea şi faza armonicelor
deoarece nu mai este valabilă relaţia anterioară de etalonare a scării.
La toate tipurile de voltmetre prezentate, pentru extinderea domeniului de măsurare se
folosesc amplificatoare de măsurare - pentru măsurarea unor tensiuni mici şi divizoare de
tensiune compensate cu frecvenţa (atenuatoare) - pentru măsurarea unor tensiuni mari.

O largă răspândire au cunoscut-o multimetrele numerice care permit măsurarea,


curenţilor şi tensiunilor de c.c şi c.a. şi a rezistenţelor, a căror schemă bloc este prezentată în
figura 6.12. Cu ajutorul comutatoarelor se poate alege mărimea care urmează să fie măsurată;
astfel, măsurarea unei tensiuni de c.c., presupune ca semnalul să fie aplicat atenuatorului
calibrat AC, de la ieşirea căruia se transmite convertorului analog-numeric CAN, la care este
conectată sursa de referinţă etalon SR. Valoarea numerică este afişată şi poate fi transmisă în
exterior prin intermediul interfeţei.

66
Măsurări electrice şi electronice

În cazul măsurării unui semnal alternativ, se conectează suplimentar convertorul de


c.a. Pentru măsurarea curenţilor, la intrare se conectează un şunt care realizează conversia
curent-tensiune, urmat de schema voltmetrului pentru c.c sau c.a.
Conv.ca Afişaj

ca
cc-ca

Interfaţa
H cc
AC CAN
R
R
Conv.R SR

Şunt
L

Fig. 6.12.Multimetru numeric


Măsurarea rezistenţelor presupune utilizarea unui convertor rezistenţă- tensiune (v.
cap. următor) şi a voltmetrului de c.c.
Referitor la specificaţiile de acurateţe a multimetrelor electronice numerice, ca valori
tipice pot fi considerate: ±(0.005% din citire şi + 0.002% din domeniu de măsurare. Trebuie
reţinut că incertitudinea de măsurare datorată valorii măsurate (din citire), este mai importantă
către capătul scării gradate, în timp ce incertitudinea de măsurare datorată domeniului de
măsurare este mai semnificativă la măsurarea valorilor mici ale domeniului de măsurare (în jur
de zero).

Aplicaţia 3
Să se proiecteze un divizor de tensiune cu raportul de divizare 1:10 pentru un osciloscop
(sondă cu divizor), ştiind că impedanţa de intrare în osciloscop este formată dintr-o rezistenţă
R0= 1MΩ în paralel cu o capacitate C0= 30 pF, iar capacitatea cablului coaxial este Cp= 70
pF. Care este impedanţa de intrare a sondei în acest caz?
Soluţie: Conform relaţiilor (3.15) şi (3.16), se poate scrie:

R 0 (C 0 + C p ) = R1C1 ,
U2 R0
= .
U 1 R0 + R1
După înlocuire, se obţine: R1= 9 MΩ şi C1= 11,1 pF.
Impedanţa de intrare va fi formată dintr-o rezistenţă:
Rin = R1 + R 0 = 10 MΩ ,
în paralel cu un condensator echivalent capacităţilor C1, înseriat cu C0 în paralel cu Cp:
C1 (C0 + C p )
Cin = = 10 pF.
C1 + (C0 + C p )

6.3. Compensatoare de măsurare

Compensatoarele de măsurare se folosesc la măsurarea tensiunilor pe baza unei


metode de comparaţie, ele asigurând un grad de acurateţe superior voltmetrelor analogice şi
chiar numerice, în special în cazul măsurării tensiunilor de nivel mic. Compensatoarele pot fi
de curent continuu sau de curent alternativ, ultimele fiind mai puţin utilizate în practică.

67
Măsurări electrice şi electronice

După modul în care se realizează compensarea, ele pot fi cu compensare manuală sau
automată. Compensatoarele automate se clasifică în:
a) compensatoare de tip integral, care conţin în cadrul buclei de reacţie un bloc
integrator, ceea ce conduce la erori statice foarte reduse;
b) compensatoare de tip proporţional, la care mărimea de comandă a compensării este
direct proporţională cu eroarea absolută.

În continuare se prezintă principiul de măsurare al unui compensator de curent


continuu care are schema din figura 6.13.
EN

+ -
R I
A
B
r
∆U
IN EX Rx
+ -
Fig. 6.13. Schema compensatorului de curent continuu.

Schema de măsurare conţine două circuite; în circuitul I, format dintr-o sursă de


tensiune etalon, EN şi potenţiometrul de rezistenţă R, se stabileşte curentul de lucru, I al
compensatorului. Cel de-al doilea circuit conţine sursa de tensiune necunoscută a cărei tensiune
electromotoare, EX este comparată cu ajutorul unui indicator de nul, cu căderea de tensiune
dintre punctul de referinţă A şi cursorul B al potenţiometrului.

La echilibru, atunci când indicatorul de nul indică zero, se poate scrie:

EN r
E X = rI = r = EN , (6.12)
R R
de unde rezultă că potenţiometrul R poate fi etalonat direct în valori ale tensiunii necunoscute.

Din analiza schemei prezentate se constată că măsurarea se face fără consum de


energie de la sursa EX (IX = 0) şi deci, tensiunea măsurată este chiar tensiunea electromotoare,
independentă de valoarea rezistenţei interne a sursei, RX.

Schema prezintă dezavantajul că sursa de tensiune etalon trebuie să debiteze în


permanenţă un curent prin rezistenţa potenţiometrului; înlăturarea acestui dezavantaj se poate
face folosind compensatoare de curent constant, la care măsurarea se face în două etape: în
prima etapă, se calibrează într-un timp scurt curentul de lucru pe baza unei surse de tensiune
etalon, iar în etapa a doua se realizează măsurarea propriu-zisă.

Funcţionarea compensatorului poate fi automatizată dacă cursorul potenţiometrului


este deplasat de către un servomotor comandat de tensiunea de eroare ∆U în sensul minimizării
acestei erori; deoarece servomotorul îndeplineşte în acest caz rolul unui integrator (deplasarea
cursorului conduce la o însumare în timp), rezultă că se obţine un compensator automat de tip
integral.
Erorile de măsurare pentru compensatorele de curent continuu pot fi mai mici de
0,1%. Compensatoarele de curent alternativ sunt mai puţin folosite în practică, deoarece
necesită reglarea a două mărimi: amplitudinea şi faza tensiunii de comparaţie.

68
Măsurări electrice şi electronice

• Din ce cauză compensatoarele măsoară tensiunea electromotoare şi nu


tensiunea de la bornele sursei??
• Care sunt erorile care apar la compensator??
• Din ce cauză, prin introducerea reglării automate, compensatorul
proporţional devine compensator de tip integral??

6.4. Osciloscopul catodic

Cu toate că osciloscoapele catodice nu pot asigura o acurateţe prea ridicată, erorile de


măsurare fiind de ordinul a 10%, ele au o utilizare deosebit de largă în practică datorită faptului
că permit vizualizarea unui semnal în funcţie de timp sau în funcţie de un alt semnal în timp
real. Elementul principal al osciloscoapelor catodice îl constituie tubul catodic, (de obicei cu
deflexie electrostatică, datorită faptului că permite vizualizarea unor semnale de frecvenţă mult
mai mare decât tubul catodic cu deflexie magnetică).

6.4.1. Tubul catodic

Tubul catodic cu deflexie electrostatică este compus dintr-un tub de sticlă cilindric,
terminat în partea frontală cu un trunchi de con (figura 6.14), vidat în interior. În partea
cilindrică a tubului se găsesc: tunul electronic - cu ajutorul căruia se produce un fascicul de
electroni, dispozitive de accelerare şi focalizare şi plăcile de deflexie ale fasciculului de
electroni pe orizontală şi verticală.

Ecran
Y1 X1
F

K GW A1 A2 Y2 X2
Folie metal +
-EA Apa Luminofor

Fig. 6.14. Tubul catodic cu deflexie electrostatică

Tunul electronic este format dintr-un filament F, care produce încălzirea unui catod K
la o temperatură de ordinul a 1000 - 1500°C. Ca urmare a încălzirii catodului, prin efect
termoemisiv, sunt emişi electroni care formează în jurul catodului un nor de electroni. Pentru a
se obţine un randament emisiv ridicat la temperaturi nu prea înalte, catodul este acoperit cu
anumiţi oxizi cu proprietăţi temoemisive foarte bune. Peste catod se găseşte un cilindru
prevăzut cu un orificiu axial, numit grila Wehnelt, GW; acest electrod are rolul de a lăsa să
treacă numai un fascicul îngust de electroni în direcţie axială. Întrucât grila Wehnelt este legată
la un potenţial mai negativ decât catodul, prin modificarea polarizării acesteia, este posibil să
se controleze numărul de electroni emişi şi prin aceasta, intensitatea spotului care apare pe
ecranul tubului catodic.

Electronii emişi de tunul electronic sunt acceleraţi de câmpul electric format de anozii
de accelerare şi focalizare A1 şi A2, legaţi la potenţiale diferite, de ordinul sutelor de volţi;
anozii au forma unor cilindri goi în interior. Cei doi anozi formează o lentilă electrostatică.
Reglând diferenţa de potenţial dintre cei doi anozi, se modifică distribuţia câmpului electric,
făcând astfel posibilă focalizarea spotului pe ecranul tubului catodic.

În continuare, fasciculul de electroni trece printre plăcile de deflexie pe verticală Py şi


plăcile de deflexie pe orizontală Px; dacă între aceste plăci se aplică o diferenţa de potenţial,
câmpul electric creat produce devierea fasciculului de electroni, în direcţie verticală şi
respectiv, orizontală. Ca urmare a deviaţiei fasciculului de electroni se produce şi deviaţia
spotului pe ecranul tubului catodic. Pentru o pereche de plăci, această deviaţie este direct

69
Măsurări electrice şi electronice

proporţională cu tensiunea aplicată plăcilor, lungimea acestora şi distanţa dintre plăci şi ecran
şi invers proporţională cu distanţa dintre ele şi viteza cu care intră electronii între plăcile de
deflexie.

Pentru ca electronii să aibă o energie cât mai mare, pe partea conică interioară a
tubului catodic este depus un anod de postaccelerare Apa, în formă de spirală, cu rezistenţa
electrică de circa 10 MΩ, alimentat la tensiuni de ordinul kV sau zeci de kV faţă de masă. Pe
partea frontală a tubului catodic, în interior, se află o depunere de luminofor, o substanţă cu
proprietăţi fotoemisive (sulfură de zinc cu cupru, aluminiu etc.). Pentru ca circuitul electric
format cu fasciculul de electroni să se închidă, peste stratul de luminofor se depune o folie de
aluminiu sau un strat de acvadag (soluţie coloidală de grafit) care este legată electric la anodul
de postaccelerare.

De obicei, tuburile catodice cu deflexie electrostatică pot funcţiona până la frecvenţe


de circa 10 MHz din cauza timpului finit de trecere (timpul de tranzit) a electronilor printre
plăci; pentru frecvenţe mai înalte (peste 50 MHz) se construiesc tuburi speciale, cu plăcile de
deflexie secţionate şi linii de întârziere.

În urma bombardării luminoforului cu electroni au loc două fenomene: fluorescenţa -


care presupune emisia luminii numai pe perioada impactului cu luminoforul şi fosforescenţa -
adică emisia luminii după încetarea fenomenului. Timpul de persistenţă (intervalul de timp în
care există intensitatea luminoasă după încetarea bombardării ecranului cu electroni), depinde
de luminoforul utilizat (care stabileşte şi culoarea spotului); persistenţa poate fi cuprinsă între
câteva milisecunde şi zeci de secunde. Există construcţii speciale de tuburi catodice “cu
memorie”, la care imaginea înregistrată pe ecran poate fi reprodusă chiar după câteva zile.

• De ce este grila Wehnelt mai negativă decât catodul??


• Pe unde se închide curentul electric creat de fascicul??
• Cum se explică efectul de lentilă electrostatică??
• Din ce cauză la tuburile moderne se folosesc trei anozi de accelerare şi focalizare??
• De ce plăcile de deflexie pe verticală sunt mai depărtate de ecran decât plăcile de
deflexie pe orizontală??
• Ce reprezintă timpul de tranzit??
• Exemplificaţi câteva aplicaţii unde se cere un timp de persistenţă ridicat.

6.4.2. Schema bloc a osciloscopului catodic

Schema bloc a osciloscopului catodic este prezentată în figura 6.15; osciloscopul


Uy
CI AR Ay

Int Px
Sincro CS
Ext
Py
GW
Uz BT

Ux Ax

Fig. 6.15. Schema bloc a osciloscopului

70
Măsurări electrice şi electronice

catodic permite vizualizarea unui semnal în funcţie de timp sau vizualizarea unui semnal în
funcţie de un alt semnal, (există şi osciloscoape care permit vizualizarea concomitentă a mai
multor semnale - osciloscoape cu 2 sau cu 4 canale). Semnalele aplicate la intrările
osciloscopului sunt de regulă tensiuni, însă, folosind traductoare adecvate, pot fi vizualizate şi
alte mărimi electrice sau neelectrice.

Pentru vizualizarea unui semnal în funcţie de timp, astfel încât axa timpului să fie
orizontală şi uniformă, este necesar ca pe plăcile de deflexie pe orizontală să se aplice o
tensiune liniar variabilă care să producă deplasarea spotului (baleierea), de-a lungul ecranului,
cu viteză constantă. Întrucât se doreşte ca această imagine să apară în permanenţă pe ecran şi
totodată să fie staţionară, este necesar ca această tensiune să se repete după anumite intervale
de timp, corelată ca frecvenţă şi fază cu frecvenţa şi faza semnalului vizualizat, obţinându-se
astfel o tensiune având forma unor dinţi de fierăstrău (figura 6.16).

UBT
Cursa
directă Cursa
inversă
t

Ta
TBT

Fig. 6.16. Tensiunea generată de baza de timp

Această tensiune este furnizată de baza de timp, BT a osciloscopului. Ea este formată


dintr-o tensiune liniar crescătoare cu o bună liniaritate, pe durata căreia se realizează cursa
directă, adică baleierea ecranului de la stânga la dreapta şi dintr-o tensiune, de obicei având
formă exponenţială, care formează cursa inversă, pe durata căreia se realizează întoarcerea
spotului din partea stângă în partea dreaptă a ecranului. Pe durata cursei inverse, baza de timp
transmite un impuls negativ pe grila Wehnelt care blochează fasciculul de electroni, astfel încât
spotul să nu se observe. Pentru realizarea sincronizării cu semnalul vizualizat apare
suplimentar timpul de aşteptare Ta.

Deoarece semnalul furnizat de baza de timp a osciloscopului poate fi cel mult de


ordinul volţilor, el este amplificat de amplificatorul pe orizontală Ax până la o tensiune
suficient de mare, necesară pentru comanda plăcilor de deflexie pe orizontală Px; amplificatorul
pe orizontală este prevăzut cu ieşire simetrică pentru comanda plăcilor de deflexie pe
orizontală. Acest amplificator are şi rolul de a amplifica semnalele aplicate la intrarea Ux în
cazul vizualizării unui semnal în funcţie de un alt semnal.

Pentru ca imaginea să fie staţionară pe ecranul osciloscopului este necesar ca între


perioada şi faza semnalului de vizualizat şi perioada şi faza bazei de timp să existe o bună
corelaţie, adică raportul perioadelor să poată fi exprimat prin numere întregi, iar diferenţa de
fază să fie constantă. Această cerinţă este asigurată de blocul de sincronizare, BS care primeşte
semnalul de comandă fie din “exterior”, fie din “interior” de la canalul Y, în funcţie de poziţia
comutatorului K1. În cadrul acestui bloc se produce un semnal de comandă a declanşării bazei
de timp astfel încât să se obţină o imagine staţionară şi de asemenea, se stabileşte frontul
semnalului (pozitiv sau negativ), pe care are loc declanşarea bazei de timp.

Semnalul de intrare, Uy ce urmează a fi vizualizat, este aplicat unui circuit de intrare,


CI - un divizor de tensiune compensat în frecvenţă - care are rolul de a asigura o impedanţă de
intrare mare şi constantă (valori tipice - rezistenţa de intrare: 1 MΩ în paralel cu o
capacitate de intrare de 25 pF) şi un raport de atenuare constant, independent de frecvenţă.

De la ieşirea circuitului de intrare, semnalul este aplicat unui amplificator repetor care
asigură o impedanţă mare de intrare pentru a nu modifica raportul de divizare şi apoi, unui

71
Măsurări electrice şi electronice

amplificator de bandă largă - amplificatorul pe verticală Ay, care îl amplifică până la un nivel
suficient de mare pentru a asigura o deflexie pe verticală corespunzătoare. Acest amplificator
este prevăzut cu ieşire simetrică pentru comanda plăcilor de deflexie pe verticală. Deoarece
declanşarea bazei de timp prin blocul de sincronizare se face cu o oarecare întârziere, la unele
osciloscoape există o linie de întârziere prin care se aplică semnalul la intrarea amplificatorului
pe verticală pentru redarea şi a detaliilor de început ale semnalului vizualizat.

Dacă se realizează vizualizarea unui semnal în funcţie de un alt semnal, atunci la


intrarea amplificatorului pe orizontală se aplică semnalul Ux prin intermediul comutatorului K2.
La unele osciloscoape este accesibilă grila Wehnelt, căreia i se poate aplica o tensiune Uz prin
care se comandă intensitatea luminozităţii spotului, realizând astfel modulaţia z a imaginii
(principiu folosit în televiziune).

Suplimentar osciloscoapele pot fi prevăzute cu circuite de calibrare a amplificării pe


verticală sau de calibrare a bazei de timp (calibrare în amplitudine şi respectiv, în durată).

Prin adăugarea unor blocuri suplimentare se pot obţine osciloscoape cu performanţe


superioare; astfel, prin introducerea unui comutator la intrarea canalului Y pot fi obţinute
osciloscoape cu 2 sau 4 canale, imaginea obţinându-se prin modulare (chopper) la joasă
frecvenţă sau prin comutarea alternativă a canalelor pe durata a câte unei perioade a bazei de
timp, la frecvenţe înalte. În scopul vizualizării unor detalii ale imaginii, unele osciloscoape sunt
prevăzute cu lupe de timp realizate prin introducerea unor baze de timp suplimentare rapide.

Vizualizarea unor semnale de frecvenţe foarte înalte, mergând până la ordinul


gigahertzilor, se poate face cu osciloscopul cu eşantionare. Performanţe superioare, în special
în ceea ce priveşte acurateţea şi posibilităţile de prelucrare a semnalelor, se pot obţine cu
ajutorul osciloscoapelor numerice. Osciloscoapele numerice au la intrare un sistem de achiziţii
de date care transformă semnalul analogic care urmează a fi vizualizat în formă numerică;
această informaţie poate fi memorată, şi după prelucrare, cu ajutorul unui convertor numeric-
analogic, este convertită în semnal analogic care se vizualizează. Prelucrarea numerică permite
şi determinarea unor mărimi caracteristice (amplitudine, valoare efectivă, frecvenţă etc.),
respectiv o prelucrare grafică suplimentară.

• Care sunt erorile ce apar din cauza neliniarităţii tensiunii produse de baza de timp??
• Explicaţi din ce cauză sincronizarea se realizează în funcţie de frontul şi nivelul
semnalului.
• De ce este necesară blocarea spotului pe durata cursei de întoarcere??
• Din ce cauză amplificatoarele pe orizontală şi pe verticală trebuie să aibă intrare
asimetrică şi ieşire simetrică??
• Cât este frecvenţa minimă a benzii de frecvenţe a celor două amplificatoare şi cum se
poate face poziţionarea imaginii pe ecranul osciloscopului??
• Din ce cauză se afirmă că măsurările făcute cu osciloscopul sunt măsurări geometrice şi
ce importanţă are grosimea spotului în cadrul acestor măsurări??
• Care este figura obţinută pe ecranul osciloscopului dacă
• U x = U sin ωt , iar U y = U sin 2ωt ?

72
Măsurări electrice şi electronice

6.5. Măsurarea puterii electrice

Puterea electrică este o mărime relativ frecvent măsurată în circuitele de curent


continuu, de curent alternativ de joasă şi înaltă frecvenţă, într-un domeniu de valori cuprins
între 10-16 şi 109 W.

În curent continuu puterea care se dezvoltă în rezistenţa de sarcină R, se determină


prin produsul dintre curentul I stabilit prin rezistenţa de sarcină şi căderea de tensiune U de la
bornele acesteia:

P =U ⋅ I = I 2R =U 2 / R . (6.13)

În c.a. se defineşte o putere momentană p(t)=u⋅i, ca produs dintre valorile momentane


ale tensiunii şi curentului. Puterea activă apare ca valoarea medie pe o perioadă a puterii
instantanee:

T T
1 1
P=
T ∫
0
p(t )dt = ∫ u ⋅ idt .
T 0
(6.14)

În curent alternativ sinusoidal u (t ) = U 2 sin ωt , i (t ) = I 2 sin(ωt ± ϕ) se va


măsura o putere activă:

P = UI cos ϕ = I 2 R , (6.15)

o putere reactivă:

Q = UI sin ϕ = I 2 X , (6.16)

şi o putere aparentă:
S = UI = I 2 Z , (6.17)

unde U şi I sunt valorile efective alte tensiunii şi curentului, ϕ este unghiul de defazaj dintre
tensiune şi curent, iar R, X şi Z reprezintă parametrii sarcinii.

Metodele utilizate la măsurarea puterii depind de circuit, de valoarea puterii măsurate


şi de frecvenţa semnalelor. În circuitele de c.c. sau c.a. monofazat cu sarcina pur rezistivă, se
poate utiliza metoda voltampermetrică cu aceleaşi scheme care se aplică la măsurarea
rezistenţelor. Dacă se neglijează consumul propriu al aparatelor, puterea care se dezvoltă în
rezistenţa de sarcină este egală cu produsul indicaţiilor voltmetrului şi ampermetrului; P=UI.
În cazul în care consumul propriu nu poate fi neglijat apare o eroare sistematică de metodă a
cărei valoare absolută este egală cu puterea consumată de către aparatul care măsoară corect (A
sau V). Prin urmare, pentru a avea erori sistematice de metodă mici, schema "amonte" se va
utliza la măsurarea puterilor mult mai mari decât cele ce se consumă în ampermetru, iar
schema "aval", în cazul în care puterea consumată de voltmetru este neglijabilă. Aceasta duce
de fapt la aceleaşi condiţii ca la măsurarea volt-ampermetrică a rezistenţelor.

Măsurarea directă a puterilor atât în c.a. la frecvenţa reţelei, cât şi în c.c. se face de
obicei cu wattmetre bazate pe dispozitivul electrodinamic acărui indicaţie este proporţională cu
produsul curenţilor care parcurg o bobină fixă şi o bobină mobilă:

C
α = CI A I B cos φ = U ⋅ I cos φ = K ⋅ P , (6.18)
RB

73
Măsurări electrice şi electronice

scara dispozitivului putându-se grada direct în W. Schemele de conectare a watmetrului sunt


prezentate în figura 6.17. Utilizarea uneia sau a alteia dintre cele două scheme se face urmărind
ca eroarea sistematică de metodă datorată consumului propriu să fie minimă, la fel ca la
schemele volt-ampermetrice de măsurare a rezistenţelor. Voltmetrul şi ampermetrul au rolul de
verificare că nu se depăşesc domeniile circuitelor de tensiune şi de curent ale wattmetrului.

* A A *
* W * W

V
V
R R
U U

a) b)
Fig. 6.17. Schemele de conectare ale unui wattmetru.

• Dacă impedanţa de sarcină este pur rezistivă şi cunoscută, descrieţi o metodă


indirectă de măsurare a puterii.
• Cum se poate face extinderea domeniului de măsurare pentru wattmetre??

Rezumat
• Măsurarea curentului electric necesită conectarea ampermetrului în serie cu
sarcina, iar pentru ca erorile de măsurare să fie cât mai reduse este necesar ca
rezistenţa interioară a ampermetrului să fie cât mai mică.
• Măsurarea tensiunii electrice necesită conectarea voltmetrului în paralel cu
sarcina, iar pentru ca erorile de măsurare să fie cât mai reduse este necesar ca
rezistenţa interioară a voltmetrului să fie cât mai mare.
• Măsurarea valorii efective a curentului şi a tensiunii se face, de obicei, cu aparate
de măsurat de curent continuu prevăzute cu redresor sau detector şi care sunt
etalonate în valori efective numai pentru forme de undă sinusoidale.
• Extinderea domeniului de măsurare pentru ampermetre şi voltmetre se
realizează cu şunturi, respectiv cu rezistenţe adiţionale; în c.a., la valori mari, se
folosesc transforma-toarele de măsurare de curent şi respectiv, de tensiune.
• Pentru ca raportul de divizare al divizoarelor rezistive de tensiune să nu depindă
de frecvenţă se realizează compensarea cu frecvenţa a raportului de divizare.
• Metodele de compensare sunt metode de zero şi permit măsurarea cu acurateţe
ridicată a tensiunii electromotoare, independent de valoarea rezistenţei
interioare a sursei.
• Osciloscopul catodic permite vizualizarea unui semnal în funcţie de timp sau de
un alt semnal; măsurările cu oscilos-copul analogic se fac asupra imaginii
geometrice.
• În tehnică predomină măsurarea puterii electrice active, care în circuitele de
joasă frecvenţă, se face cu ajutorul wattmetrului.

74
Măsurări electrice şi electronice

Întrebări şi probleme
1. Ce se înţelege prin rezistenţă interioară mică la ampermetre şi respectiv, rezistenţă
interioară mare la voltmetre?
2. Din ce cauză aparatele electrice cu redresor măsoară corect numai valoarea
efectivă a semnalelor sinusoidale?
3. Cum explicaţi faptul că pentru semnalele de frecvenţă ridicată se folosesc
numai voltmetrele de vârf?
4. Un dispozitiv magnetoelectric are curentul nominal de 50µ µA şi rezistenţa
interioară de 500 Ω.
a) Să se dimensioneze un şunt multiplu pentru extinderea domeniului de
măsurare la 1, 3 şi 10 mA.
b) Să se dimensioneze rezistenţele adiţionale pentru extinderea domeniului de
măsurare la 1, 3 şi 10 V.
c) Aceeaşi problemă pentru măsurarea unor mărimi sinusoidale.
5. Evaluaţi eroarea introdusă în procesul de măsurare de indicatorul de nul al
compensatorului.
6. Să se deducă expresia sensibilităţii tubului catodic.
7. Ştiind că în timpul cursei inverse se produce descărcarea unui condensator,
care este motivul pentru care durata acestei curse nu trebuie să fie foarte
mică?
8. Din ce cauză la vizualizarea unui semnal dreptunghiular porţiunile orizontale
ale imaginii sunt intense, iar cele verticale, cu strălucire redusă şi ce
importanţă are grosimea spotului?
9. Ştiind că unitatea de măsură dBµV se defineşte cu relaţia: L = 20 lg(U 1µV ) ,
să se determine puterea consumată de o rezistenţă de 50 Ω, la bornele căreia se
măsoară un nivel de 26 dBµ µV.

75
Măsurări electrice şi electronice

MĂSURAREA MĂRIMILOR ELECTRICE PASIVE

Subiecte
7.1. Măsurarea frecvenţei
7.2. Măsurarea perioadei
7.3. Măsurarea impedanţelor
7.3.1. Ohmmetre
7.3.2. Punţi de curent alternativ
7.3.3. Punţi de curent continuu

Evaluare: 1. Răspunsuri la întrebările şi problemele finale


2. Discuţie pe tema: “Numărătoare universale”

7.1. Măsurarea frecvenţei

Dintre toate mărimile care se pot măsura în prezent, cea mai mare acurateţe este
obţinută la măsurarea frecvenţei şi a timpului, incertitudinea de determinare a frecvenţei
putând atinge 10-14. De remarcat că în aceste domenii de măsurare se asigură cele mai mari
exactităţi şi pentru mijloacele de măsurare care constituie bunuri de larg consum, un ceas
electronic putând asigura incertitudini de măsurare de ordinul ±1 p.p.m.1

Pentru măsurarea frecvenţei pot fi folosite:


a) metode analogice, care constau în calibrarea în durată şi amplitudine a semnalului a
cărui frecvenţă se măsoară, urmată de medierea acestuia, valoarea medie fiind proporţională cu
frecvenţa;
b) metode de rezonanţă, care folosesc circuite rezonante sau punţi de curent alternativ
pentru care condiţia de echilibru este dependentă de frecvenţă;
c) metode numerice.

Schema de principiu a unui frecvenţmetru numeric, al cărui principiu de funcţionare


se bazează pe definiţia frecvenţei, este prezentată în figura 7.1.

Semnalul x(t) a cărui frecvenţă fx se măsoară, este aplicat unui circuit formator de

s(t) FI SI N AF

OE DF

Fig.7.1. Schema de principiu a unui frecvenţmetru numeric


impulsuri FI, care are rolul de a genera câte un impuls pentru fiecare perioadă Tx a semnalului.
Pentru ca tensiunea de zgomot să aibă un efect minim asupra conversiei semnalului în
impulsuri, în compunerea formatorului de impulsuri se află un trigger Schmidt, caracterizat
prin cele două praguri de basculare: nivel superior H şi nivel inferior L (figura 7.2).

Baza de timp a frecvenţmetrului se compune dintr-un oscilatorul etalon OE, pilotat cu


cristal de cuarţ, care are frecvenţa de oscilaţie, de obicei, de 10 MHz; conform principiului de
funcţionare, măsurarea frecvenţei presupune numărarea impulsurilor având perioada
semnalului necunoscut într-un interval de timp dat, de exemplu: TBT = 10s, 1s sau 0,1 secunde.

1
1 p.p.m. = 10-6 – părţi per milion

76
Măsurări electrice şi electronice

Pentru a obţine aceste intervale de timp, frecvenţa semnalului produs de oscilatorul etalon este
divizată de către un divizor de frecvenţă, DF.

x(t)
H

0
t
L

0
t
Fig.7.2. Explicativă la triggerul Schmidt

Cele două semnale provenite de la ieşirea formatorului de impulsuri şi a divizorului de


frecvenţă sunt aplicate unui circuit ŞI care va lăsa să treacă spre numărătorul N, un număr Nx
de impulsuri. Se poate scrie:

T
Nx = = T ⋅ fx. (7.1)
Tx

Din relaţia (7.1) rezultă că numărul de impulsuri înscris în numărător va fi


proporţional cu frecvenţa necunoscută. Incertitudinea de măsurare a frecvenţei depinde de
stabilitatea intervalului de timp TBT, deci de stabilitatea oscilatorului etalon, precum şi de o
eroare de măsurare de ±1 impuls, eroare datorată dependenţei aleatorii (necorelării) între
perioada semnalului şi perioada bazei de timp. Rezultă o incertitudine de măsurare a frecvenţei:

∆N = ∆T ⋅ f x ± 1 ,

de unde se poate obţine eroarea relativă de măsurare:

∆N ∆T 1 1
δ= = ± = δOE ± (7.2)
Nx T T ⋅ fx Nx

unde δOE este eroarea relativă de determinare a frecvenţei etalon şi este de ordinul 10-6...10-7.

Din relaţia (7.2) rezultă că numărul de impulsuri din numărător trebuie să fie cât mai
mare pentru ca eroarea relativă de măsurare să fie cât mai mică. Acest deziderat poate fi
realizat prin creşterea timpului de măsurare, soluţie nu întodeauna acceptată tehnic. De
exemplu, dacă timpul de măsurare este TBT = 1s, pentru măsurarea frecvenţei reţelei f0 = 50 Hz,
se va obţine N = 50±1, rezultând o eroare de ±2%; în cazul în care timpul de măsurare creşte la
TBT = 10s, se obţine N = 500±1, eroarea de măsurare devenind ±0,2%.

Dacă în schema 7.1 se înlocuieşte oscilatorul etalon cu o altă sursă de semnal cu


frecvenţa fy, aplicată de la un formator de impulsuri, se obţine un dispozitiv ce permite
măsurarea raportului a două frecvenţe. Într-adevăr, dacă r este raportul de divizare a
frecvenţei fz, relaţia (7.1) devine:

fx
N0 = r. (7.3)
fy

77
Măsurări electrice şi electronice

Pentru ca erorile de măsurare să fie cât mai reduse, este necesar ca fx > fy. Erori
suplimentare apar şi în cazul în care peste semnalele utile se suprapun perturbaţii care sunt mai
mari decât diferenţa dintre nivelurile superior şi inferior ale triggerului Schmidt.

7.2. Măsurarea perioadei

Măsurarea numerică a perioadei unui semnal se poate realiza cu ajutorul unei scheme
asemănătoare cu schema frecvenţmetrului numeric la care se schimbă între ele poziţiile
oscilatorului etalon cu a sursei de semnal (figura 7.3).

x(t) FI :2
SI N AF

OE

Fig.7.3. Măsurarea numerică a perioadei.


Formatorul de impulsuri, FI generează câte un impuls pentru fiecare perioadă Tx a
semnalului x(t);divizorul de frecvenţă cu 2 (:2) furnizează intervale de timp cu perioada Tx,
rezultând că poarta ŞI este deschisă pe durata unei perioade, permiţând trecerea impulsurilor
date de oscilatorul etalon spre numărătorul N. Dacă Nx este numărul conţinut în numărătorul
N, corespunzător trecerii impulsurilor cu frecvenţa fe generate de oscilatorul etalon în perioada
T0 a semnalului, se poate scrie:

N x = T0 ⋅ f e . (7.4)

Deorece în cadrul formatorului de impulsuri nu se foloseşte, de această dată un trigger


Schmidt, ci doar un detector de nivel, rezultă că tensiunile perturbatoare pot produce erori
suplimentare, numite erori de basculare, δbasc; eroarea de măsurare a perioadei va avea expresia:

Eroarea de basculare apare la trecerea pragului de detecţie din cauza unei tensiuni
perturbatoare; în figura 7.4, semnalul sinusoidal reprezintă semnalul de măsurat, peste care se
suprapune un semnal dreptunghiular, la trecerea prin zero. Rezultă o decalare a momentului de
trecere prin zero:

1 (7.5)
δ =δ + +δ .
T0 basc
Nx
x(t)
A

Up
t
∆T

Fig. 7.4. Explicativă la eroarea de basculare

78
Măsurări electrice şi electronice


Up = A ∆T
Tx
de unde rezultă eroarea de basculare (care poate să apară la începutul şi sfârşitul perioadei):

∆T 1 U p
δ basc = ± = ⋅ (7.6)
Tx π A

Din relaţia (7.5) rezultă că pentru a se obţine erori de măsurare reduse este necesar ca
frecvenţa oscilatorului etalon şi perioada semnalului necunoscut să fie cât mai mari. De exemplu,
pentru un semnal cu frecvenţa de 50Hz (Tx=20ms), dacă frecvenţa oscilatorului etalon este de 10
MHz, se obţin N=200000±1 impulsuri; prin urmare, la frecvenţe joase este mai convenabilă
măsurarea numerică a perioadei decât a frecvenţei, deoarece asigură o acurateţe mai mare.
Frecvenţa care se măsoară cu aceeaşi eroare ca şi perioada sa se numeşte frecvenţă critică.

Având în vedere faptul că la măsurarea frecvenţei şi perioadei în schema bloc se folosesc


aproximativ aceleaşi blocuri componente, în practică se realizează numărătoarele numerice care,
pe lângă cele două funcţii, permit şi numărarea impulsurilor, măsurarea raportului frecvenţelor sau
perioadelor, a diferenţei acestora etc.

Aplicaţie
Un numărător universal conţine un oscilator etalon de 10 MHz, cu o stabilitate de ±10-7 şi o
bază de timp ce furnizează intervale de timp de 1 şi 10 s.
a. Să se determine, pentru cele trei domenii ale bazei de timp, eroarea de măsurare a unei
frecvenţe de 2 kHz.
b. Care este eroarea de măsurare a perioadei dacă raportul semnal /zgomot este de 40 dB?
c. Să se determine frecvenţele critice.
Soluţie: a. Eroarea de determinare a frecvenţei se calculează cu expresia (7.2):
1
δ f 1 = 10 −6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,05%
2000
1
δ f 10 = 10 −6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 = ±0,0051%
20000
b. Pentru a se obţine o acurateţe superioară, la măsurarea perioadei se consideră punctele de
trecere prin zero.
Conform relaţiei (7.4), eroarea de basculare va fi:
2∆T 1 U zg 1
40

δ basc = = ⋅ = ⋅ 10 20 = 0,3%.
T π U π
Rezultă că eroarea de măsurare a perioadei va fi:
1
δ T = 10 −6 ⋅ 10 2 + ⋅ 100 + 0,3 = ±0,3201%.
5000
d. Frecvenţa critică se determină cu relaţia:
f0
f cr = ,
TBT T0
de unde rezultă: fcr1= 3,3kHz; fcr10= 1kHz.

• Explicaţi grafic cum creşte imunitatea la perturbaţii în cazul folosirii detecţiei cu două
praguri.
• Din ce cauză eroarea de numărare este ±1?
• Cum trebuie modificată schema frecvenţmetrului pentru a permite măsurarea
diferenţei a două frecvenţe? Ce condiţii se impun frecvenţelor şi respectiv,
diferenţei acestora, pentru ca eroarea de măsurare să fie redusă?

79
Măsurări electrice şi electronice

7.3. Măsurarea impedanţelor

Impedanţa este o caracteristică a elementelor de circuit electric care permite


determinarea răspunsului circuitelor în curent alternativ. În complex, impedanţa se exprimă
prin relaţia:

Z = R + jX , (7.7)

unde: R reprezintă rezistenţa electrică şi caracterizeză elementul de circuit în ceea ce priveşte


puterea activă disipată (pierderile), X – reactanţa electrică şi caracterizeză elementul de circuit
în ceea ce priveşte puterea reactivă (energia acumulată în câmp electric sau magnetic), iar
j = − 1 . Dacă rezistenţa electrică este întotdeauna pozitivă, reactanţa poate fi pozitivă, în
cazul inductivităţilor sau negativă, în cazul capacităţilor.

Inversul impedanţei îl reprezintă admitanţa electrică:

1
Y= = G + jB , (7.8)
Z
unde: G reprezintă conductanţa electrică, iar B - susceptanţa electrică.

Măsurarea elementelor de circuit se poate face în curent continuu – când se determină


numai rezistenţa (conductanţa) electrică – sau în curent alternativ, când pot fi determinate ambele
componente ale impedanţei (admitanţei). În principiu, măsurarea impedanţelor se poate face cu
ajutorul legii lui Ohm (metode volt-ampermetrice), însă procesul de măsurare este însoţit de erori
importante din cauza impedanţei firelor de legătură şi a instrumentelor, aelementelor parazite;
pentru a putea folosi metode de măsurare de comparaţie, se definesc impedanţele de transfer. De
exemplu, pornind de la schema generală a unui cuadripol (figura 7.5), se poate defini impedanţa de
transfer cuadripolară prin relaţia:

I1 Z1 Z2 I2

U1 U2
Z12
Z1 Z2

Fig.7.5. Definirea impedanţei cuadripolare

U2
Z12 = (7.9)
I1 I 2 =0
cu condiţia ca măsurarea tensiunii de la ieşire U2 să se facă “în gol”.

• Să se stabilească relaţiile de legătură dintre parametrii impedanţei şi parametrii


admitanţei.
• Cum se defineşte factorul de calitate al unui element de circuit şi care este
semnificaţia acestuia?

7.3.1. Ohmmetre

Principiul de funcţionare al ohmmetrelor derivă din metodele volt-ampermetrice de


măsurare a rezistenţelor, metode care au la bază legea lui Ohm. Ideea de bază la construcţia
ohmmetrelor constă în faptul că pentru unele elemente galvanice, cum sunt bateriile de tip

80
Măsurări electrice şi electronice

Leclanché, tensiunea electromotoare rămâne aproximativ constantă, consumul şi respectiv,


îmbătrânirea bateriei conducând, în special, la creşterea rezistenţei interioare.

După modul de conectare al sursei de tensiune, al ampermetrului şi al rezistenţei


necunoscute, ohmmetrele pot fi; de tip serie sau paralel. Ohmmetrul serie are schema din
figura 7.6, în care rezistenţa variabilă Rv are rolul de a compensa eventualele modificări ale
rezistenţei interne a sursei de alimentare ri sau rezistenţa cablurilor de legătură. Pe baza
schemei se poate scrie:

E
Ix = . (7.10)
ri + R v + R a + R x

Rv A, Ra

E x, r i Rx

Fig.7.6. Ohmmetrul serie.

Din relaţia (7.10) se observă că pentru Rx = 0 Ω curentul din circuit are valoarea
maximă şi trebuie să fie egală cu valoarea nominală a curentului dispozitivului (relaţie care
foloseşte şi la calibrarea ohmmetrului), iar pentru Rx = ∞ Ω curentul prin dispozitiv devine nul;
o valoare importantă, care indică domeniul de măsurare, o reprezintă valoarea rezistenţei
măsurate la mijlocul scării gradate şi care este egală cu rezistenţa văzută dinspre exterior la
bornele ohmmetrului.

Ohmmetrul paralel este mai puţin folosit în practică deoarece consumă energie de la
sursa de alimentare şi în cazul în care nu este folosit la măsurări.

Pentru măsurarea numerică a rezistenţelor, se foloseşte un convertor rezistenţă-


tensiune, a cărui schemă de principiu este prezentată în figura 7.7. Dacă se consideră
amplificatorul operaţional ideal, rezultă că în rezistenţa necunoscută Rx se injectează un curent
cunoscut cu acurateţe, generat de sursa de tensiune etalon E0 prin rezistenţa R0. Întrucît AO
funcţionează ca repetor, rezultă că la ieşire se obţine o tensiune proporţională cu Rx:

E0
U 2 = U1 = Rx (7.11)
R0

E0
R0
-
AO

+
u2
Rx u1

Fig.7.6. Convertor R-U

81
Măsurări electrice şi electronice

• Explicaţi din ce cauză clasa de exactitate pentru ohmmetre se defineşte prin raportarea
erorii absolute, considerată în unităţi de lungime, la lungimea scării gradate.
• În ce zonă a scării ohmmetrului se recomandă să se efectueze citirea pentru ca
incertitudinea de măsurare să fie cât mai redusă?
• Ce condiţii trebuie să îndeplinească un ohmmetru pentru a putea măsura rezistenţe
foarte mari? Dar foarte mici?
• Indicaţi o soluţie pentru ohmmetrul serie pentru a avea mai multe domenii de măsurare.

7.3.2. Punţi de curent alternativ

Pentru a deduce condiţia de echilibru a unei punţi electrice ]n curent alternativ, se


consideră o schemă de măsurare prin comparaţie a două tensiuni, ca în figura 7.7.

Z1 Z3

E1 E2
IN
Z2 Z4

Fig. 7.7. Schemă de măsurare prin comparaţie a două tensiuni

Căderea de tensiune la bornele indicatorului de nul, considerat cu impendanţă de


intrare infintă, este (în majoritatea relaţiilor ulterioare nu se marchează mărimile complexe, ele
fiind considerate implicit complexe):

Z2 Z4
U AB = E1 − E2 . (7.12)
Z1 + Z 2 Z3 + Z4

Fiind o metodă de comparaţie, care poate fi şi metodă de nul, schema permite


obţinerea unei acurateţi ridicate. Dacă în locul celor două surse se foloseşte o singură sursă, se
obţine schema unei punţi electrice (figura 7.8), formată din patru impedanţe.

Z1 Z3

C
D
IN

Z4
Z2

B
U

Fig. 7.8. Schema unei punţi electrice

82
Măsurări electrice şi electronice

Puntea are două diagonale: diagonala CD, la care se conectează sursa de alimentare U,
se numeşte diagonală de alimentare, iar diagonala AB, în care se conectează indicatorul de nul
IN, se numeşte diagonală de măsurare.

Tensiunea de dezechilibru care apare în diagonala de măsurare, se obţine din relaţia:

Z2 Z4 Z 2 Z 3 − Z1 Z 4
U AB = E ( − ) = E( ). (7.13)
Z1 + Z 2 Z 3 + Z 4 ( Z 1 + Z 2 )( Z 3 + Z 4 )

La echilibru, UAB = 0, de unde rezultă:

Z 2 Z 3 − Z1 Z 4 = 0 , (7.14)

relaţie independentă de tensiunea de alimentare, în care intervin numai impedanţele din punte;
rezultă că, dacă una dintre impedanţe este necunoscută, ea poate fi determinată în funcţie de
celelalte impedanţe (cunoscute) din punte, conform condiţiei ce rezultă de la echilibru. În
practică, puntea se foloseşte la măsurarea impedanţelor necunoscute folosind, de obicei, o
impedanţă dintr-un braţ al punţii reglabilă, cu ajutorul căreia se realizează echilibrarea.

Dacă se presupune că impedanţa necunoscută este Zx=Z1, şi se alege Z3 ca referinţă, se


poate scrie:

Z2
Zx = ⋅ Z3 . (7.15)
Z4

Puntea obţinută pe baza relaţiei (7.15) se numeşte punte de raport. Dacă Z2 şi Z4 sunt
rezistenţe pure, pentru ca în condiţia de echilibru să nu apară şi frecvenţa tensiunii de
alimentare, este necesar ca Zx şi Z3 să fie de acelaşi tip (ambele inductive sau ambele
capacitive).

Dacă se alege impedanţa Z4 ca referinţă, din relaţia (7.15) se obţine:

1
Z x = Z2 ⋅ Z3 , (7.16)
Z4

relaţie ce reprezintă condiţia de echilibru pentru puntea de produs; dacă impedanţele Z2 şi Z3


sunt rezistenţe pure, pentru ca echilibrul să nu depindă de frecvenţă, este necesar ca Zx şi Z4 să
fie impedanţe de natură diferită (una inductivă şi cealaltă capacitivă).

De remarcat faptul că relaţia corespunzătoare condiţiei de echilibru nu se schimbă


dacă se inversează între ele cele două diagonale ale punţii.

Impedanţele complexe Zi, pot fi exprimate în forma:

Z i ( jω ) =| Z i | e jϕi = Ri + jX i , (7.17)

de unde rezultă că expresia (7.15) poate fi scrisă în forma:

| Z 1 | e jϕ1 ⋅ | Z 4 | e jϕ4 =| Z 2 | e jϕ2 ⋅ | Z 3 | e jϕ3 (7.18.a)


sau:
( R1 + jX 1 )( R4 + jX 4 ) = ( R2 + jX 2 )( R3 + jX 3 ) . (7.18.b)

Pentru ca cele două relaţii complexe să fie îndeplinite, este necesar ca:

83
Măsurări electrice şi electronice

| Z 1 | ⋅ | Z 4 |=| Z 2 | ⋅ | Z 3 |
 (7.19)
ϕ1 + ϕ 4 = ϕ 2 + ϕ 3
sau:
 R1 R4 − X 1 X 4 = R2 R3 − X 2 X 3
 . (7.20)
 R1 X 4 + X 1 R4 = R2 X 3 + X 2 R3

Întrucât trebuie îndeplinite practic două condiţii simultan, rezultă că pentru


echilibrarea punţilor de curent alternativ sunt necesare două elemente reglabile, de obicei,
unul rezistiv şi unul reactiv (reglaj de amplitudine şi fază). Alegerea elementelor reglabile se
face astfel încât să se asigure o viteză de realizare a echilibrării maximă (se spune că unghiul
de convergenţă al punţii –diferenţa argumentelor corespunzătoare derivatelor parţiale ale
tensiunii de dezechilibru în raport cu mărimilor variabile din punte, să fie π/2; deoarece
numărătorul tensiunii de dezechilibru variază puţin, este suficient să se calculeze doar derivata
expresiei H = Z 1 Z 4 − Z 2 Z 3 ).

În general, punţile de raport şi cele de produs prezentate anterior necesită atât


rezistenţe cât şi condensatoare reglabile în limite largi, ceea ce constituie un dezavantaj din
punctul de vedere al acurateţei şi respectiv, al preţului de cost. Realizarea unor acurateţi
superioare, la preţuri de cost acceptabile, este posibilă utilizând punţi cu transformatoare, care
provin din punţile de raport la care două braţe alăturate au fost înlocuite cu două bobine ce
constituie secundarul unui transformator (figura 7.9).
ZX
*
U2 IX
*
E ∼
* IN
U’2 IR

Ze
Fig. 7.9. Punte cu transformator
La echilibru, trebuie să avem IX=IR, sau:

'
U2 U2
= . (7.21)
Z x Z2

Deoarece (U2/U2’)=(N1/N2) rezultă că:

N1
Zx = Z2 , (7.22)
N2

adică echilibrarea punţii se poate realiza prin modificarea raportului numărului de spire (reglaj
brut), respectiv a impedanţei Z2 (reglaj fin). Performanţe superioare pot fi obţinute dacă şi
indicatorul de nul se conectează în punte prin intermediul unui transformator suplimentar.

Pentru punţile electrice, se pot defini sensibilitatea diferenţială Sd şi sensibilitatea


relativă Sr, cu relaţiile:

84
Măsurări electrice şi electronice

∆U BA
Sd = , (7.23)
∆Z 1

∆U BA / E
Sr = . (7.24)
∆Z 1 / Z 1

În expresiile anterioare s-a considerat că Z1 este impedanţa variabilă. Aceste


sensibilităţi se calculează în jurul punctului de echilibru al punţii. Pentru măsurarea mărimilor
neelectrice interesează mai mult sensibilitatea relativă; dacă se notează F=Z1/Z2, efectuând
calculele în relaţia (7.24), se obţine:

Z 1 ∆U BA Z 1 E ⋅ ∆Z 1 ⋅ Z 4 F
Sr = ⋅ = ⋅ = . (7.25)
E ∆Z 1 E ∆Z 1 ( Z 1 + Z 3 )(Z 2 + Z 4 ) (1 + F ) 2

Dependenţa sensibilităţii relative în funcţie de F este reprezentată în figura 7.10; din


figură rezultă că sensibilitatea maximă se obţine pentru Re{F} = 1, adică Z1=Z2 şi este egală cu
1/4. Condiţia de mai sus implică de altfel, egalitatea tuturor impedanţelor din punte. Pentru
Re{F}= -1, sensibilitatea relativă a punţii tinde către infinit; acest caz este întâlnit la punţile de
rezonanţă pentru care condiţia de echilibru este dependentă şi de frecvenţă.

Sr

1/4

-1 +1 Re{F}
Fig. 7.10. Dependenţa sensibilităţii relative în funcţie de frecvenţă

Punţile de curent alternativ se folosesc în practică atât ca punţi echilibrate pentru


măsurarea impedanţelor, cât şi în regim neechilibrat, pentru determinarea variaţiilor de
impedanţă; punţile neechilibrate se folosesc, cu precădere, la măsurarea electrică a mărimilor
neelectrice.
Indicatoarele de nul sunt voltmetre electronice; în unele aplicaţii, de obicei la punţile
capacitive, se preferă şi ampermetrele. Pentru reducerea influenţei perturbaţiilor externe, se
folosesc voltmetre cu proprietăţi selective. În multe aplicaţii, pentru măsurarea tensiunii de
dezechilibru a punţii se folosesc aparate de măsurat cu detectoare sincrone (detectoare
sensibile la fază) care prezintă avantajul, pe lângă eliminarea sau reducerea efectului
perturbaţiilor şi al indicării sensului de variaţie a impedanţelor din punte în raport cu valoarea
corespunzătoare echilibrului.

85
Măsurări electrice şi electronice

Aplicaţie:
Se consideră puntea Sauty având schema din figura 7.11, la care echilibrul se obţine pentru
R2=1kΩ; R4=5kΩ; R2=100Ω şi C2=20nF. Să se determine parametrii condensatorului măsurat.
Soluţie: Din condiţia de echilibru se poate scrie:
 1   1 
 Rx +  ⋅ R4 =  R2 +  ⋅ R3 ,
 j ωC x   j ω C 2 
de unde rezultă:
R2R3 R4
R x = = 20 Ω ; C x = C 2 = 100 nF.
R4 R3

Rx R3

Cx

∆U

C2

R4
R2

U
Fig.7.11. Puntea Sauty

7.3.3. Punţi de curent continuu


Dacă toate impedanţele din punte sunt înlocuite cu rezistenţe, puntea poate fi
alimentată şi în curent continuu, obţinându-se puntea de curent continuu (puntea Weatstone),
reprezentată în figura 7.12; în acest caz, ca indicator de nul se poate folosi şi un galvanometru.
C

R1 R3

A B
IN
R2
R4
I
D
+ –
E
Fig. 7.12. Punte de curent continuu

Tensiunea din diagonala de măsurare a punţii este:

R1 R4 − R2 R3
U AB = E . (7.26.a)
( R1 + R3 )( R2 + R4 )

86
Măsurări electrice şi electronice

Din condiţia de echilibru a punţii, UAB= 0, rezultă:

R1 R4 = R2 R3 , (7.26.b)

şi deci, pentru echilibrarea acestei punţi este necesar un singur element reglabil.
Dacă se presupune că puntea este de sensibilitatea maximă (rezistenţele din punte sunt
egale) şi se produce variaţia rezistenţei R1 cu ∆R, tensiunea de dezechilibru ce se obţine, va fi:

∆R
U AB = E . (7.27)
2( 2 R + ∆ R )

Dacă expresia (7.27) se dezvoltă în serie Taylor şi se neglijează termenii de ordin


superior, se obţine:

∆R ∆R
U AB = E (1 − ). (7.28)
4R 2R

Pentru variaţii relative (∆R/R)<1%, cu o neliniaritate sub 0,5%, se poate scrie:

E ∆R
U AB ≈ ⋅ . (7.29)
4 R
În aceste condiţii rezultă că în diagonala de măsurare se obţine o tensiune de
dezechilibru proporţională cu variaţia relativă a rezistenţei. Îmbunătăţirea liniarităţii punţii de
c.c. este posibilă prin:
a) alimentarea punţii de la o sursă de curent constant;
b) folosirea punţilor cu braţe neegale;
Pentru unele aplicaţii se pot folosi şi punţile active care au în compunerea lor
amplificatoare operaţionale.
În primul caz, pentru un curent I de alimentare a punţii, tensiunea de dezechilibru este:

R1 R4 − R2 R3
U AB = I . (7.30)
R1 + R2 + R3 + R4

Considerând puntea de sensibilitatea maximă, în care R1 variază cu ∆ R, se obţine:

R ⋅ ∆R
U AB = I . (7.31)
4 R + ∆R
Pentru variaţii mici ale rezistenţei R1, după dezvoltarea în serie Taylor şi neglijarea
termenilor de ordin superior, rezultă:

∆R ∆R
U AB = I (1 − ), (7.32)
4 4R
ceea ce conduce la o scădere a neliniarităţii de 2 ori în comparaţie cu cazul precedent.
În cazul punţii cu braţe neegale, se va considera R1=R2=R şi R3=R4=kR. Procedând
analog ca în cazurile precedente, se obţine:

k∆R  ∆R 
U AB = E 1−
(1 + k ) R  k (1 + k ) 

2
, (7.33)

87
Măsurări electrice şi electronice

de unde rezultă o scădere a neliniarităţii de (1+k) ori, concomitent însă cu o reducere în acelaşi
raport a sensibilităţii punţii.
În figura 7.13 este prezentată schema unei punţi active. Dacă se consideră că AO este
ideal, din egalarea potenţialelor din punctele A şi B, se poate scrie:

E ∆R
U0 = ⋅ (7.34)
2 R
R+∆R

R A
-
AO
R B
+
U0
E R

Fig.7.13. Puntea activă

• Din ce cauză la punţile de c.a., pentru obţinerea echilibrului, sunt necesare două elemente
reglabile independente?
• De ce este de dorit ca în condiţia de echilibru să nu intervină frecvenţa?
• Ce importanţă are liniaritatea punţilor în regim dezechilibrat?
• De ce se preferă folosirea punţilor de sensibilitate maximă?

Rezumat
 Măsurarea numerică a frecvenţei şi perioadei are la bază stabilirera raportului a două
intervale de timp, dintre care unul este un interval de timp etalon.
 Întrucât principiul de măsurare este acelaşi, în practică se folosesc numărătoare universale,
la care, printr-o alegere convenabilă a schemei de măsurare, se poate măsura frecvenţa,
perioada, raportul a două frecvenţe etc.
 Impedanţa electrică este o mărime pasivă care poate fi pusă în evidenţă numai cu ajutorul
unor surse suplimentare de energie.
 Metodele de măsurare a impedanţei au la bază fie metodele voltampermetrice - mijlocul de
măsurare cel mai reprezentativ fiind ohmmetrul, fie proprietăţile circuitelor electrice, ca în
cazul metodelor în punte, a Q-metrului etc.
 Ohmmetrele se folosesc la măsurarea rezistenţelor electrice şi pot fi realizate în varianta serie
sau paralel cu scara neliniară sau numerice.
 Măsurarea impedanţelor cu ajutorul punţilor are la bază proprietatea acestora de a putea fi
aduse la echilibru, fapt ce se poate constata măsurând tensiunea sau curentul din diagonala de
măsurare; la echilibru, între impedanţele din punte se stabileşte relaţia ca produsele
impedanţelor din laturile opuse sunt egale, condiţie independentă de tensiunea sursei de
alimentare.
 Punţile pot fi alimentate în curent continuu, când se pot măsura numai rezistenţe sau în curent
alternativ; pentru ultimul caz, schemele se aleg astfel încât în condiţia de echilibru să nu
intervină frecvenţa.
 Pentru unele aplicaţii, în special la măsurarea electrică a mărimilor neelectrice, punţile se
folosesc în regim dezechilibrat, tensiunea de dezechilibru fiind proporţională cu variaţiarelativă
a unei impedanţe faţă de valoarea acesteia la echilibru; pentru obţinerea sensibilităţii maxime
este necesar ca toate impedanţele din punte să fie egale.
 Efectuarea echilibrării punţilor de curent alternativ presupune două elemente reglabile
independente, în timp ce pentru punţile de curent continuu, este necesar numai un element
reglabil.

88
Măsurări electrice şi electronice

Întrebări şi probleme
1. Ce definiţii se folosesc pentru măsurarea numerică a frecvenţei şi perioadei?
2. Dacă s-ar corela faza secvenţei de măsurare cu frecvenţa/ perioada ce se măsoară, cât ar fi
eroarea de numărare?
3. Din ce cauză în formatorul de impulsuri pentru măsurarea perioadei există un divizor de
frecvenţă cu doi?
4. Cum poate fi folosit un circuit serie R, L, C pentru măsurarea frecvenţei? Dar pentru
măsurarea impedanţelor (Q-metru)?
5. Demonstraţi că eroarea de măsurare la ohmmetre este minimă la mijlocul scării gradate.
6. Concepeţi o schemă de măsurare numerică a rezistenţei; de cine depinde rezoluţia şi care
este valoarea maximă a rezistenţei măsurate?
7. Pentru măsurarea rezistenţelor foarte mici se folosesc punţi speciale (puntea dublă); care
sunt problemele ce apar la măsurarea rezistenţelor foarte mici pentru puntea Weatstone?
8. Explicaţi convergenţa punţilor cu ajutorul diagramei fazoriale.
9. Se consideră puntea Maxwell-Wien cu schema din figura 7. 14 la care echilibrul se obţine
pentru R2= 1 kΩ Ω, R3= 10 kΩΩ, R4= 30 kΩ
Ω şi C4= 25 nF. Să se determine parametrii bobinei
măsurate.

Lx, Rx R3

∆U
R4

R2
C4

Fig.7.14. Puntea Maxwell-Wien

89
Măsurări electrice şi electronice

Capitolul 8. SENZORI ŞI TRADUCTOARE

Subiecte
1. Generalităţi
2. Traductoare rezistive de deplasare
3. Traductoare tensometrice rezistive
4. Termorezistoare metalice
5. Termorezistoare semiconductoare
6. Traductoare de inductivitate proprie
7. Traductoare capacitive de deplasare
8. Traductoare cu radiaţii
9. Traductoare termoelectrice generatoare (termocupluri)

8.1. Generalităţi

Procesul de măsurare presupune un fenomen de preluare a informaţiei de la măsurand


sub forma unei energii, transmiterea acesteia la o unitate de prelucrare ce stabileşte valoarea
mărimii măsurate prin comparaţie cu un etalon sau cu o scară şi care o aplică unui bloc de
ieşire care poate avea şi rol de indicator. Mărimile pot fi active, dacă sunt purtătoare de energie
(de ex.: forţa, curentul electric etc.) sau pasive, dacă informaţia este conţinută în structura
măsurandului (ex.: masa, rezistivitatea etc).
Preluarea informaţiei de la măsurand se face de către traductor, un dispozitiv care, pe
baza unei legi fizice, realizează transformarea unei mărimi fizice într-o mărime fizică, diferită
de prima calitativ sau cantitativ. Traductorul care transformă mărimea de măsurat provenită de
la măsurand într-o altă mărime, adecvată unei prelucrări ulterioare, se numeşte traductor de
intrare sau senzor, iar traductorul care transformă semnalul prelucrat, purtător de informaţie de
măsurare, într-un semnal ce poate fi folosit la locul de utilizare, se numeşte traductor de ieşire.
Între traductorul de intrare şi cel de ieşire pot exista traductoare intermediare şi de
asemenea, blocuri de prelucrare şi/sau modificare a semnalelor (blocuri de condiţionare a
semnalelor).
Din punctul de vedere al mărimii de ieşire, traductoarele se clasifică în:
- traductoare parametrice sau modulatoare, dacă mărimea de ieşire este un parametru
de circuit electric (rezistenţă, capacitate, inductivitate);
- traductoare generatoare sau energetice dacă mărimea de ieşire este tensiune, curent
sau sarcină electrică.
După numărul transformărilor energetice din cadrul traductorului, traductoarele pot fi:
directe, dacă realizează o singură transformare şi complexe, dacă în cadrul lor se realizează mai
multe transformări. O variantă constructivă deosebit de importantă din punctul de vedere al
performanţelor o reprezintă traductoarele diferenţiale, realizate din două traductoare identice
asupra cărora măsurandul acţionează cu semne contrare. Această variantă asigură o dublare a
sensibilităţii, creşterea liniarităţii şi a benzii de frecvenţe, precum şi o micşorare a efectului
perturbaţiilor de mod comun.

8.2.1. Traductoare rezistive de deplasare

Traductoarele rezistive bobinate sau cu pistă conductoare fac parte din categoria
traductoarelor parametrice şi se folosesc la măsurarea unor deplasări liniare, de ordinul
centimetrilor, sau unghiulare, în domeniul 0-240°(360°), respectiv n×360° pentru traductoarele
multitură, unde n reprezintă numărul de ture. Forma constructivă a unui traductor rezistiv
bobinat de deplasare este prezentată în fig. 8.1. Pe un suport izolator cu proprietăţi constante în
timp şi la acţiunea agenţilor exteriori este dispusă, spiră lângă spiră, o înfăşurare dintr-un
conductor cu rezistivitate mare (Ni-Cr, Ni-Cu, Ni-Cr-Fe etc.); spirele sunt izolate între ele prin
oxidare şi au partea superioară polizată pentru a face contact cu un cursor ce se poate deplasa
de-a lungul traductorului.
Cursorul realizează legătura între înfăşurare şi o pistă de contact; el trebuie să prezinte o
rezistenţă mică, să fie rezistent la uzură şi acţiunea vibraţiilor şi să nu aibă tensiune
termoelectromotoare faţă de înfăşurare sau pista de contact. Valoarea rezistenţei cursorului

90
Măsurări electrice şi electronice

depinde de starea suprafeţelor materialului din care se confecţionează (grafit, cupru grafitat sau
bronzuri elastice). Variaţia aleatoare a rezistenţei de contact este o sursă de zgomot care
afectează în special montajele reostatice de măsurare. Dependenţa rezistenţei traductorului de
poziţia cursorului este de obicei liniară, însă poate fi şi de altă natură (sinusoidală, logaritmică,
exponenţială etc.), în funcţie de forma suportului izolator, respectiv de caracteristicile
depunerii.

x Cursor
Pistă de
contact

Suport
izolator

Bobinaj
rezistiv
l

Fig. 8.1. Traductor rezistiv de deplasare.

Rezistenţa totală a traductoarelor rezistive de deplasare poate fi cuprinsă între 100


Ω şi 100 kΩ, cu toleranţe de ordinul a 10% şi o liniaritate ce poate fi cuprinsă între 0,1 şi 1%;
neliniarităţile sunt mai mari la începutul şi sfârşitul cursei traductorului. Rezoluţia obţinută de
aceste traductoare depinde de diametrul conductorului, respectiv de dimensiunea granulelor.
Diametrul minim al conductorului nu scade sub 0,05 mm deoarece pentru conductoare mai
subţiri uzura poate deveni foarte importantă. Viteza maximă de deplasare a cursorului este
indicată de fabricant şi este de circa 1m/s.
Dintre avantajele traductoarelor rezistive de deplasare pot fi citate: rezoluţie şi
liniaritate bune, preţ de cost redus şi circuite de măsurare simple. Ca dezavantaje, se pot
menţiona: forţa de acţionare mare, prezenţa frecărilor, care reprezintă şi o sursă de zgomot şi
o cauză a uzurii (care afectează şi liniaritatea, mai ales dacă funcţionează pe porţiuni limitate);
traductorul este influenţat de umiditate, praf, vibraţii şi şocuri. Numărul maxim de acţionări
pentru traductoarele bobinate este de ordinul 106, dar pentru construcţiile speciale poate atinge
şi 108. Circuitele de măsurare pentru traductoarele rezistive de deplasare pot fi reostatice sau
potenţiometrice.

8.2.2. Traductoare tensometrice rezistive

Efectul tensorezistiv, adică dependenţa rezistenţei de tensiunea mecanică, a fost


descoperit de lordul Kelvin în anul 1856 însă utilizarea practică a efectului în tensometrie
începe din anul 1920. Pentru majoritatea materialelor solide, limita de elasticitate pentru care
nu apare o deformaţie permanentă este corespunzătoare unei alungiri relative de 0,2 % (2000
µm/m); această limită corespunde unei solicitări de: 200...800 N/mm2 la oţel, 30...120 N/mm2
la cupru etc. O dată cu modificările de natură mecanică ale unui corp metalic sau
semiconductor supus unei solicitări mecanice, are loc şi o modificare a rezistivităţii acestuia; de
exemplu, la metale, rezistenţa creşte o dată cu creşterea presiunii, deoarece se micşorează
volumul, ceea ce conduce la apropierea reţelei cristaline, scăderea amplitudinii de vibraţie a
atomilor din reţea şi în final, scăderea probabilităţii de difuzie a electronilor.
Funcţionarea traductoarelor tensometrice rezistive (numite şi timbre tensometrice
după forma şi modul de aplicare a acestora) se bazează pe modificarea rezistenţei unui material
conductor sau semiconductor când acesta este supus unei deformaţii.Constructiv, un timbru
tensometric metalic este realizat printr-o depunere în formă de zig-zag a unui fir conductor sau
folie, pe un suport izolator (fig.8.2.a), el lipindu-se pe piesa a cărei deformaţie se măsoară
conform fig.8.2.b. Materialul conductor trebuie să prezinte o rezistivitate mare şi un coeficient
mic de variaţie a rezistivităţii cu temperatura, stabilitate la acţiunea agenţilor corozivi şi în
timp.
Suportul trebuie să aibă proprietăţi elastice şi izolatoare bune, să fie insensibil la
variaţiile de temperatură şi umiditate, stabil în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori. Se

91
Măsurări electrice şi electronice

realizează din folie de hârtie, mătase, mase plastice etc. În mod normal, firele, respectiv folia
metalică au grosimi de ordinul zecilor de µm, iar grosimea suportului este de circa 0,1 mm
pentru hârtie şi 0,05 mm pentru materialele plastice.

Fig .8.2. Traductoare tensometrice metalice rezistive: a) construcţie; b) lipirea timbrelor


tensometrice; c) detaliu conexiune folie.
Rezistenţa nominală a timbrelor tensometrice metalice este cuprinsă între 100 şi
500 Ω, iar lungimea acestora între câţiva milimetri şi câţiva centimetri, cele mici fiind folosite
la măsurarea deformaţiilor materialelor omogene, în timp ce cele de dimensiuni mari - pentru
materialele neomogene. Pentru unele măsurări speciale se folosesc şi ansambluri formate din
mai multe înfăşurări dispuse pe acelaşi suport sub formă de rozete tensometrice.
Adezivul folosit la lipirea timbrelor tensometrice trebuie să îndeplinească următoarele
cerinţe: să aibă o întărire rapidă, să fie elastic, stabil în timp şi la acţiunea agenţilor exteriori.
Dintre adezivii folosiţi pot fi citaţi: răşinile expoxidice - sub 150°C, răşinile fenolice - până la
250°C, iar la temperaturi mai înalte - cimenturi şi ceramici. De reţinut că în urma lipirii
sensibilitatea scade cu 1 până la 5%.
În urma deformării, rezistenţa R a timbrelor tensometrice se modifică atât din cauza
modificării lungimii l, a secţiunii S şi a rezistivităţii ρ; pentru a deduce sensibilitatea acestor
traductoare se aplică diferenţiala totală a logaritmului rezistenţei (trecându-se concomitent la
diferenţe finite):

∆R ∆l ∆ρ ∆S
= + − (8.1)
R l ρ S

Dacă se consideră conductorul rotund de diametru d, variaţia secţiunii are loc prin
intermediul diametrului, care depinde de variaţia lungimii conform relaţiei:

∆d ∆l
= −µ (8.2)
d l

unde µ este coeficientul lui Poisson având valoarea cuprinsă între 0,2 şi 0,4. Termenul ∆ρ/ρ
reprezintă fenomenul piezorezistiv şi este proporţional cu variaţia volumului:

∆ρ ∆V
=c , (8.3)
ρ V

unde c este constanta lui Bridgman, aproximativ egală cu unitatea pentru metale, cu +100
pentru semiconductoarele de tip "p" şi - 100 pentru semiconductoarele de tip "n". Dacă se ţine
seama că: V = π⋅ d 2⋅ l/4, înlocuind toţi termenii din relaţia (8.1) în funcţie de ∆l/l se obţine:

∆R ∆l ∆l
= [1 + 2 µ + c(1 − 2 µ )] = K , (8.4)
R l l

92
Măsurări electrice şi electronice

unde s-a notat cu K sensibilitatea relativă a traductorului. Pentru valorile lui µ şi c date, rezultă
că pentru traductoarele metalice K≈2, iar pentru cele semiconductoare K≈±100, semnul fiind
dat de tipul semiconductorului.
În ceea ce priveşte influenţa temperaturii, au loc concomitent trei fenomene: dilatarea
piesei, dilatarea firului traductorului şi modificarea rezistenţei traductorului. În principiu,
printr-o alegere convenabilă a materialelor, este posibilă compensarea efectelor amintite,
condiţie greu de realizat în practică; se preferă compensarea erorilor cu temperatura folosind
montaje diferenţiale sau montaje compensate termic. Mai supărător este faptul că modificările
de temperatură produc o deformaţie aparentă (de exemplu, pentru o piesă de oţel şi un traductor
din karma (∆l/l)aparent =10-5/ °C), deformaţie ce trebuie compensată prin mijloace electronice.
Pentru traductoarele tensometrice ce funcţionează în regim dinamic, nu este necesară compen-
sarea la variaţia de temperatură a mediului ambiant.
În ceea ce priveşte traductoarele tensometrice semiconductoare, sensibilitatea acestora
este dată în primul rând de efectul piezoelectric, efect ce depinde de concentraţia de impurităţi
a semiconductorului; la creşterea concentraţiei impurităţilor scade sensibilitatea relativă a
traductorului, dar creşte liniaritatea şi stabilitatea termică. De reţinut că traductoarele cu
semiconductoare de tip "p" sunt mai liniare la tracţiune, în timp ce traductoarele cu
semiconductoare de tip "n" sunt mai liniare la compresiune.
Numărul de cicluri la care pot fi supuse timbrele tensometrice depinde de natura
materialului din care sunt confecţionate şi scade o dată cu creşterea amplitudinii deformaţiei;
de exemplu, pentru o deformaţie de ±2⋅10-3, limita de oboseală este de 104 cicluri pentru
traductoarele din constantan şi 108 cicluri pentru traductoarele din izoelastic. Circuitele de
măsurare pentru timbrele tensometrice metalice sunt punţile alimentate în curent continuu,
curent alternativ sinusoidal sau dreptunghiular simetric; pentru timbrele tensometrice
semiconductoare pot fi folosite şi montajele potenţiometrice alimentate la curent constant sau
convertoare de rezistenţă. În ceea ce priveşte circuitele în punte, se folosesc punţi Wheatstone,
de obicei cu două sau patru timbre tensometrice. Trebuie amintit faptul că efectele
corespunzătoare braţelor adiacente din punte se scad, în timp ce efectele produse de braţele
opuse se adună; de asemenea, sensibilitatea maximă a unei punţi se obţine în cazul în care la
echilibru toate rezistenţele din braţele punţii sunt egale.

8.2.3. Termorezistoare metalice

O dată cu modificarea temperaturii, din cauza variaţiei energiei interne proprii,


materialele suferă o serie de schimbări privind structura reţelei cristaline, agitaţia termică etc.,
efecte care în final conduc la dependenţa rezistenţei de temperatură.
Rezistenţa electrică apare, în primul rând, din cauza agitaţiei termice şi ea depinde,
pentru o temperatură dată, de natura materialului, precum şi de prezenţa impurităţilor, respectiv
a defectelor din reţeaua cristalină, de lungimea şi de secţiunea materialului; la modificarea
temperaturii are loc atât o modificare a mobilităţii purtătorilor de sarcină, cât şi o modificare a
dimensiunilor geometrice ale materialului. Prin urmare, variaţia rezistenţei electrice se
datorează pe de o parte modificării rezistivităţii, iar pe de altă parte, modificării dimensiunilor
geometrice (dilatare). Deoarece coeficientul de variaţie al rezistivităţii cu temperatura este la
metale cu două ordine de mărime mai mare decât coeficientul de dilatare, ultimul efect este
neglijabil.
Considerând numai mobilitatea electronilor, ar rezulta că pentru metale, rezistivitatea
este direct proporţională cu temperatura. Din cauza dilatării reţelei şi respectiv, a modificării
energiei electronilor, în realitate, dependenţa de temperatură este neliniară, astfel încât
rezistenţa poate fi aproximată polinomial:

R(T) = R(To) (1+A.∆T + B.∆T 2 + C.∆T 3 + ... ) , (8.10)

unde R(To) reprezintă valoarea rezistenţei la temperatura de referinţă T0 .


Prezenţa impurităţilor în metale creşte numărul de coliziuni între electroni şi reţeaua
cristalină, conducând şi la creşterea rezistivităţii; la temperaturi nu prea înalte, termenul
corespunzător rezistivităţii proprii metalului este comparabil cu termenul corespunzător

93
Măsurări electrice şi electronice

rezistivităţii datorat impurităţilor, ceea ce conduce la scăderea sensibilităţii. Din acest motiv, la
construirea termorezistoarelor metalice se folosesc numai metale cu puritate ridicată.
Criteriile privind alegerea metalelor pentru realizarea termorezistoarele sunt:
- rezistivitate mare, pentru obţinerea unor traductoare de dimensiuni reduse;
- coeficient de variaţie a rezistivităţii cu temperatura ridicat, pentru a avea o
sensibilitate ridicată;
- o bună liniaritate a caracteristicii de transfer, pentru a nu necesita circuite de
liniarizare suplimentare;
- asigurarea unei purităţi cât mai ridicate, pentru reproductibilitate şi sensibilitate
sporite;
- stabilitate în timp şi la acţiunea agenţilor chimici;
- preţ cât mai scăzut.
Îndeplinirea simultană a condiţiilor enumerate anterior nu poate fi realizată; în
prezent, ca materiale pentru realizarea termorezistoarelor metalice se folosesc: platina,
nichelul, cuprul şi wolframul.
Dintre metalele enumerate, platina se apropie cel mai mult de cerinţele impuse, cu
excepţia preţului de cost; platina se realizează cu o puritate de 99,999% - de unde rezultă o
bună reproductibilitate, este inactivă chimic şi nu prezintă modificări cristaline în timp.
Termorezistoarele din platină se folosesc în intervalul de temperatură (-180°C - +600°C),
eventual extins între -200 şi +1000°C. De remarcat că termorezistoarele din platină se folosesc
ca etaloane de temperatură în intervalul cuprins între 0 şi 600°C.
Deşi prezintă o sensibilitate mai ridicată decât a platinei, nichelul este mai puţin
folosit la construcţia termorezistoarelor atât din cauza oxidării la temperaturi ridicate, cât şi din
cauza unei tranziţii ce are loc la 350°C, tranziţie care modifică puternic rezistivitatea.
Termorezistoarele din nichel se folosesc în domeniul -100°C - +250°C, principalul lor
dezavantaj fiind legat de neliniaritatea pe care o prezintă.
O liniaritate foarte bună şi o mare sensibilitate o au termorezistoarele din cupru, însă
domeniul lor de măsurare se limitează la intervalul -50°C - +180°C din cauza activităţii chimice
pronunţate; un alt dezavantaj este datorat rezistivităţii reduse, care conduce la gabarite şi greutăţi
mari ale traductorului.
Deşi wolframul are o sensibilitate şi liniaritate superioare platinei, el este relativ puţin
folosit la construcţia termorezistoarelor, datorită modificărilor pe care le suferă structura cris-
talină în timp.
Rezistenţa nominală a termorezistoarelor metalice la 0°C poate fi 25, 50, 100, 500 sau
1000 Ω, ultimele fiind folosite în special pentru temperaturi joase; pentru a reduce influenţa
conductoarelor de legătură, termorezistoarele se construiesc în variante cu 3 sau 4 borne de
conectare.
Constructiv, termorezistoarele trebuie să asigure protecţia la acţiunea agenţilor
exteriori, preluarea rapidă a temperaturii mediului în care sunt introduse (inerţie termică mică),
să nu fie influenţate de fenomenele de dilatare şi să permită măsurarea atât în curent continuu,
cât şi în curent alternativ. Forma constructivă cea mai răspândită este prezentată în figura 8.6.b;
pe un suport izolator, realizat de obicei din două plăci din mică în formă de cruce, se realizează
o înfăşurare neinductivă dublu elicoidală (iniţial se spiralează conductorul cu spire de 1 - 2 mm
în diametru, după care se înfăşoară pe suport câte două spire, începând din vârf, cu mijlocul
conductorului). Această construcţie nu este afectată de fenomenele de dilatare. Întreaga
înfăşurare este introdusă într-un tub de protecţie închis la un capăt şi terminat la celălalt cu o
flanşă de fixare şi o cutie în care se află blocul bornelor (fig. 8.6.a). Timpul de răspuns al
acestor traductoare este de ordinul secundelor în lichide şi de ordinul zecilor de secunde în aer.
La termorezistoarele din platină firul are diametrul de ordinul zecilor de micrometri şi
o lungime de câţiva zeci de centimetri; firele de legătură de la termorezistor la blocul de borne
sunt din nichel, cu diametru mult mai mare pentru ca variaţia rezistenţei acestora cu
temperatura să fie neglijabilă. O altă variantă constructivă se poate realiza prin depunere;
astfel, pe o placă din aluminiu oxidată se depune un film din platină, obţinându-se un
termorezistor cu o inerţie termică de câteva ori mai mică decât la varianta precedentă însă şi cu
o scădere a sensibilităţii cu circa 50%. De asemenea, în practică se folosesc sonde
termorezistive de suprafaţă, asemănătoare timbrelor tensometrice, confecţionate de obicei din
nichel; inerţia lor termică este redusă (de ordinul milisecundelor) însă sunt sensibile şi la
deformaţii.

94
Măsurări electrice şi electronice

Flanşă Teacă de
cu borne protecţie

Suport Înfăşurare
izolator neinductivă

a) b)
Fig. 8.6. Termorezistor metalic.

Legarea termistoarelor la circuitele de măsurare se face printr-o linie bifilară sau


coaxială cu rezistenţa totală a conductoarelor de 10 sau 20 Ω (dacă rezistenţa conductoarelor
este mai mică, se introduc rezistenţe de egalizare).
Circuitele de măsurare pentru termorezistoare sunt circuite specifice pentru măsurarea
rezistenţelor (eventual a variaţiilor de rezistenţă, pentru eliminarea componentei de offset), singura
cerinţă fiind aceea ca valoarea curentului de măsurare să fie sub o valoare impusă (10 - 20) mA -
pentru ca încălzirea proprie să nu introducă erori importante; uneori, în cadrul circuitelor de
măsurare, se folosesc şi circuite de liniarizare, însă prin liniarizare scade sensibilitatea
traductorului.
Cel mai simplu circuit de măsurare este circuitul de măsurare cu logometru
magnetoelectric care poate asigura erori maxime de ordinul de 1 – 2%. O largă răspândire în
practică o au punţile de rezistenţe (Wheatstone) care conţin într-unul din braţe un
termorezistor; deoarece în majoritatea cazurilor termorezistorul este plasat la o distanţă
apreciabilă de punte, pentru a reduce influenţa rezistenţelor de linie, el se conectează prin 3
fire. În cazul în care termorezistorul se conectează numai prin două conductoare, pentru
simetria montajului este bine ca într-un braţ adiacent să se introducă o rezistenţă de
compensare, eventual chiar două conductoare identice cu cele de legătură, atât ca formă, cât şi
ca geometrie, scurtcircuitate la unul dintre capete.

8.2.4. Termorezistoare semiconductoare

În principiu, şi materialele semiconductoare pot fi folosite la realizarea


termorezistoarelor însă fenomenele de conducţie la acestea sunt mult mai complexe. Iniţial,
materialele semiconductoare au fost folosite la construcţia traductoarelor pentru măsurarea
temperaturilor foarte joase (germaniul pentru măsurarea temperaturilor cuprinse între 1 şi 35 K,
respectiv carbonul - pentru măsurarea temperaturilor mai mici de 20 K). Datorită dezvoltării
tehnologiei siliciului, în ultima vreme, în special în cadrul traductoarelor integrate, se foloseşte
siliciul, de regulă, dopat cu impurităţi de tip "n"; pentru siliciu, dependenţa de temperatură a
rezistenţei are expresia:
2
R(T ) = R25 [ 1 + α·( T - 25 ) + β (T- 25 ) ] (8.11)

unde: T este temperatura în °C, R25- valoarea rezistenţei la 25°C, iar constantele au valorile: α
-3 -1 -6 -2
=7,12.10 K şi β = 18,4.10 K . Termorezistoarele din siliciu au o dispersie sub 1%, ceea ce
le asigură interşanjabilitatea şi o stabilitate bună în intervalul -50 - +120°C. Până la 120°C, în
mecanismul de conducţie contează dopajul, care scade mobilitatea purtătorilor de sarcină, în
timp ce la temperaturi ridicate rezistenţa descreşte cu temperatura din cauza ionizărilor termice.
Cea mai mare răspândire o cunosc termistoarele, dispozitive care realizează
sensibilităţi mai mari cu circa un ordin de mărime decât termorezistoarele metalice. Ele sunt
structuri amorfe, realizate din amestecuri de oxizi metalici (MgO, MgAl2O4, Mn2O3, Fe3O4,
Co2O , NiO) sau săruri (ZnTiO4, BaTiO3) cu lianţi, supuse apoi unor procese de sinterizare. Au

95
Măsurări electrice şi electronice

forme miniaturale de discuri, cilindri, perle etc., permiţând măsurarea cvasipunctuală a


temperaturii cu un timp de răspuns de ordinul ms.
Domeniul de măsurare se poate întinde de la -200°C până la circa 400°C.
Termistoarele sunt însă sensibile la şocurile termice (care pot distruge materialul protector) şi
au toleranţe de ordinul 10%, ceea ce pune probleme la înlocuirea termistorului (practic,
termistoarele nu sunt interşanjabile).
În funcţie de natura materialelor utilizate, termistoarele pot avea coeficient de variaţie
al rezistivităţii negativ - numite termistoare NTC (engl.- Negative Temperature Coefficient)
sau pozitiv - numite termistoare PTC (engl.- Positive Temperature Coefficient); în măsurări, ca
traductoare de temperatură se folosesc termistoarele NTC.
Mecanismele de conducţie în materialele semiconductoare se explică prin generarea
purtătorilor de sarcină perechi (electron/gol), generare dependentă de temperatură. Se poate
demonstra că dependenţa de temperatură a rezistenţei termistoarelor poate fi exprimată printr-o
relaţie de forma:

R(T) = A exp (B / T), (8.12)

unde: T reprezintă temperatura absolută, iar A şi B sunt constante ce depind de dimensiunile


termistorului şi natura materialului; în practică se preferă o formulă ce derivă din relaţia (8.12),
în care apare valoarea rezistenţei termistorului R(T0) la temperatura de referinţă T0:

R(T ) = R(T0) exp B(1/T - 1/T0 ) . (8.13)

Ca temperatură de referinţă pentru termistoare se consideră de obicei 25°C, iar


B∈(2700 – 5400)K; în fig. 8.8.a este prezentată dependenţa de temperatură a rezistenţei
termistorului pentru putere disipată zero; această caracteristică se poate obţine în practică
numai prin extrapolare.
Dacă puterea disipată de termistor este diferită de zero, din cauza încălzirii proprii,
rezistenţa termistorului se modifică; în fig. 8.8.b este prezentată caracteristica tensiune/curent
pentru un termistor având ca parametru temperatura exterioară. Din figură rezultă că pentru
încărcări mici (Pdmax<10 mW), la o temperatură constantă, caracteristica este liniară, pentru ca -
la încărcări mari - să atingă un maxim, după care începe să scadă.

R(T) U
Pdmax θ3 >θ2 >θ1

Pd=0
θ1
θ2
θ3

T I
a) b)
Fig. 8.8. Caracteristici ale termistoarelor NTC.

Din caracteristica R(T) rezultă că sensibilitatea termistoarelor este variabilă, crescând o


dată cu scăderea temperaturii; pentru anumite intervale de măsurare este posibil să se
liniarizeze caracteristica de transfer, conectând rezistenţe suplimentare în serie, paralel sau
serie-paralel. Liniarizarea se poate realiza şi cu transformatoare funcţionale, multiplicatoare
analogice etc.
Rezistenţa nominală a termistoarelor la 25°C poate fi cuprinsă între sute de ohmi şi
sute de kiloohmi; deoarece variaţia rezistenţei este foarte rapidă, o atenţie deosebită trebuie

96
Măsurări electrice şi electronice

acordată circuitului de măsurare, astfel încât încălzirea proprie să fie neglijabilă în orice
condiţii. Schemele de măsurare sunt similare celor cu termorezistoare metalice, cu diferenţa că
valoarea curentului prin termistoare este de ordinul zecilor de µA. Datorită sensibilităţii lor
foarte mari, termistoarele sunt indicate la măsurarea diferenţială a temperaturii, atingând
rezoluţii de ordinul 0,01°C.

8.3. Traductoare inductive

Prin definiţie, inductivitatea proprie reprezintă raportul dintre fluxul magnetic pe


conturul circuitului bobinei şi curentul care îl produce; inductivitatea este proporţională cu
pătratul numărului de spire N şi invers proporţională cu suma reluctanţelor magnetice din
circuit - Rm:
Φ N2
L= =
i ∑ Rm
, (8.19)

l2 1
unde: reluctanţa magnetică este Rm = ∫
L1 µS
dl , l1 şi l2 fiind limitele conturului între care se

defineşte Rm, iar µ - permeabilitatea magnetică a mediului dintre cele două limite, circuitul
magnetic având secţiunea S.
După modul de realizare practică, există două variante constructive de traductoare
inductive de inductivitate proprie de deplasare: cu armătură mobilă şi cu miez mobil.
Traductorul inductiv cu armătură mobilă (fig. 8.8.a) se compune dintr-un circuit
magnetic format dintr-o armătură fixă în formă de U, pe care sunt plasate N spire şi o armătură
mobilă în fomă de I, ce poate fi deplasată de măsurand. Poziţia iniţială, pentru x = 0,
corespunde întrefierului iniţial 2δ. Cu notaţiile din figură, se poate scrie:
µ 0µ r N 2 S Fe
L(x ) = , (8.20)
2(δ + x ) + Fe
l
µr

unde: SFe reprezintă secţiunea miezului, iar lFe – lungimea circuitului magnetic.
Din graficul reprezentat în figura 8.8.b se constată că variaţia inductivităţii în funcţie
de deplasare este neliniară, iar sensibilitatea traductorului depinde de întrefierul iniţial; în cazul
în care se doreşte obţinerea unei sensibilităţi mari, întrefierul iniţial trebuie să fie mic (sub 1
mm) , ceea ce reduce domeniul de măsurare la maximum (0,1-0,5)mm. Liniarizarea
caracteristicii traductorului se poate face prin utilizarea variantei diferenţiale cu două
traductoare identice care folosesc aceeaşi armătură mobilă.
Traductorul inductiv cu miez mobil - varianta diferenţială, este prezentat în figura 8.9;
pe un suport izolator sunt plasate două bobinaje identice, separate între ele printr-un inel

L(x)

Lmax

L(x) N spire x

δ -δ 0 x

a) b)
Fig.8.8. Traductor inductiv cu armătură mobilă.
magnetic cu rolul de reducere a inductivităţii de cuplaj mutual dintre cele două bobine. În

97
Măsurări electrice şi electronice

interiorul celor două bobine se poate deplasa un miez magnetic şi prin aceasta se pot modifica
în sens contrar valorile inductivităţilor celor două bobine. Pentru reducerea perturbaţiilor de
natură electromagnetică, se ecranează magnetic întreaga construcţie.

Fig. 8.9. Traductor inductiv cu miez mobil.


Spre deosebire de traductoarele inductive cu armătură mobilă care au un factor de calitate
ridicat, aici, din cauza circuitului magnetic redus, factorul de calitate este scăzut, de ordinul
unităţilor. Cu toate acestea, traductoarele inductive cu miez mobil sunt preferate în practică,
deoarece prezintă o serie de avantaje, ca: a) domeniul de măsurare poate fi de ordinul
centimetrilor; b) prezintă o rezoluţie şi reproductibilitate ridicată; c) au frecări reduse şi sunt
insensibile la deplasările radiale; d) există posibilitatea de protecţie a traductorului la medii
corozive, presiune şi temperatură ridicate etc. Pentru aceste traductoare se recomandă ca
lungimea miezului să reprezinte (0,2-0,8) din lungimea bobinei; pentru a avea o bună
liniaritate, excursia miezului se limitează la (0,1-0,4) din lungimea acestuia.
Forţele de acţionare pentru traductoarele inductive pot fi determinate cu relaţia:

1 2 dL
F= I ef , (8.21)
2 dx

unde: Ief este valoarea efectivă a curentului ce trece prin traductor.


Principalele elemente parazite ale traductoarelor inductive sunt rezistenţa înfăşurării şi
capacitatea parazită proprie, care poate fi de ordinul sutelor de picofarazi; apare, de asemenea
şi capacitatea parazită a cablului de legătură a traductorului la circuitul de măsurare care,
pentru lungimi mari, poate deveni destul de importantă.
Circuitele de măsurare pentru traductoarele inductive pot fi bazate pe metodele de
măsurare a inductivităţii (inductanţmetre, Q-metre, punţi de curent alternativ) sau oscilatoare
LC. Dintre punţile de curent alternativ folosite ca circuite de măsurare pentru traductoarele
inductive se preferă punţile Sauty în regim dezechilibrat împreună cu detectoare sincrone,
pentru care în condiţia de echilibru nu intervine frecvenţa. Dacă stabilitatea frecvenţei nu
reprezintă o cerinţă de primă importanţă pentru oscilator, stabilitatea tensiunii la bornele de
alimentare ale punţii trebuie asigurată riguros deoarece, în caz contrar, apare o eroare cu
caracter multiplicativ. În ceea ce priveşte detecţia sincronă, pe lângă avantajul indicării
sensului de deplasare, se asigură şi o bună imunitate a schemei la acţiunea tensiunilor
perturbatoare.

8.4. Traductoare capacitive de deplasare

Prin definiţie, capacitatea reprezintă raportul dintre cantitatea de sarcină electrică Q


acumulată pe una din armăturile condensatorului şi diferenţa de potenţial dintre ele:
Q
C= .
U

Traductoarele capacitive pentru măsurarea deplasărilor au la bază condensatorul plan


şi, respectiv, condensatorul cilindric. Principalele forme constructive ale acestor traductoare

98
Măsurări electrice şi electronice

sunt prezentate în tabelul 8.3 din care se constată că variantele 1 şi 3.b au caracteristica
neliniară, ceea ce conduce la limitarea intervalului de măsurare la 0,1...0,3 din valoarea
corespunzătoare poziţiei iniţiale.

Tabelul 8.3
Nr. Tipul constructiv Caracteristica de transfer Funcţia de transfer
crt.
1.
ab
C ( x) = ε 0
x

2.

xb
C ( x) = ε 0
x

3.  x 
C ( x) = C 0 1 + (ε r − 1) 
 a 
ab
C0 = ε 0
d

C0
C ( x) =
x
1+ (ε r − 1)
a
ab
C0 = ε 0
d

Pentru a reduce efectul capacităţilor parazite ce apar în raport cu alte conductoare


aflate în apropiere, traductoarele capacitive se ecranează; şi în acest caz apar capacităţi parazite
între armături şi ecran, însă acestea sunt constante ca valoare, şi deci, controlabile în cadrul
circuitelor de măsurare. Deşi, în principiu, efectul de margine cauzat de prezenţa câmpului
electric şi în afara zonei de suprapunere a armăturilor apare la toate traductoarele, el are totuşi
importanţă, în special, la variantele 2 şi 4, unde introduce neliniarităţi pentru valori mici ale
suprapunerilor.
Cu excepţia variantei 3.b, toate celelalte traductoare pot fi realizate diferenţial, ceea ce
conduce la creşterea sensibilităţii şi reducerea neliniarităţilor.
Traductoarele capacitive de deplasare sunt robuste şi fiabile; ele pot fi sensibile la
temperatură datorită dilatării, însă prin alegerea corespunzătoare a materialelor se poate reduce
acest efect. Traductoarele capacitive pot fi influenţate de praf, coroziune, umiditate şi de
radiaţiile ionizante. Forţele de acţionare a părţii mobile pentru traductoarele capacitive sunt
deosebit de reduse, ele putând fi determinate cu relaţia:

1 dC
F =− U2 , (8.33)
2 dx

99
Măsurări electrice şi electronice

unde: U reprezintă tensiunea de alimentare a traductorului, iar dC/dx - variaţia capacităţii în


funcţie de deplasare.
Referitor la metodele de măsurare, trebuie precizat faptul că, în general, rezistenţele şi
inductivităţile parazite ale acestor traductoare sunt neglijabile, însă capacităţile parazite pot
reduce puternic sensibilitatea; considerând sensibilitatea relativă a traductorului Sr, capacitatea
traductorului C şi capacitatea parazită Cp ce apare în paralel pe traductor, sensibilitatea relativă
efectivă va fi:

∆C
C + Cp C
S ef = = Sr . (8.34)
∆x C + Cp
x

Pentru ca influenţa capacităţilor parazite să fie cât mai redusă este necesar ca
traductoarele să nu aibă nici o armătură la masă.

8.5. Traductoare cu radiaţii

Principala proprietate a radiaţiilor este aceea de propagare, care se face în timp şi în


care radiaţiile interacţionează cu mediile prin care se propagă; aceste proprietăţi pot fi folosite
la realizarea unor traductoare pentru măsurarea distanţelor sau deplasărilor. Radiaţiile pot fi:
electromagnetice, optice, acustice sau nucleare. În continuare vor fi tratate, în special,
traductoarele cu ultrasunete, iar la sfârşitul paragrafului şi unele aplicaţii pentru traductoarele
de proximitate cu radiaţii.
Principiul de funcţionare a traductoarelor cu ultrasunete se bazează pe efectul
piezoelectric sau magnetostrictiv. Ultrasunetele sunt unde acustice având frecvenţa mai mare
de 20 kHz; ele se pot propaga numai prin medii materiale, legile propagării fiind identice cu
legile din optică. Spre deosebire de lumină, viteza de propagare a undelor acustice este mult
mai redusă, fiind de ordinul sutelor de m/s în gaze, până la 2000 m/s în lichide şi de maxim
6000 m/s în solide.
Funcţionarea traductoarelor piezoelectrice se bazează pe fenomenul piezoelectric
descoperit de fraţii Curie la sfârsitul secolului trecut. Fenomenul piezoelectric direct constă în
proprietatea unor cristale fără centru de simetrie, ca atunci când sunt supuse unor solicitări de
întindere sau compresiune după o anumită direcţie, pe unele dintre feţele acestora să apară
sarcini electrice; cantitatea de sarcină electrică Q generată este proporţională cu mărimea forţei
F ce produce deformaţia reţelei cristaline. Fenomenul piezoelectric este reversibil, adică,
aplicând un câmp electric asupra cristalului, se produce o deformare a acestuia care depinde de
mărimea şi sensul câmpului electric.

Fig. 8.14. Explicativa la fenomenul piezoelectric.

Iniţial, fenomenul a fost observat la cristalele de cuarţ (SiO2) care au forma unor
prisme hexagonale terminate prin două piramide; axa ce uneşte vârfurile piramidei se numeste
axa optică (z, z'), axele ce unesc vârfurile opuse ale secţiunii hexagonale sunt axe electrice (x,
x') , iar axele perpendiculare pe laturile secţiunii hexagonale sunt axe mecanice (y, y'). Pentru
schematizare, se poate reprezenta proiecţia pe un plan perpendicular pe axa optica Oz a 3

100
Măsurări electrice şi electronice

molecule de SiO2 care constituie o structură elementară de formă hexagonală, specifică acestui
sistem cristalin (fig. 8.14). În absenţa unor forţe exterioare, centrul de greutate al sarcinilor
pozitive coincide cu centrul de greutate al sarcinilor negative, rezultând un moment dipolar nul.
Dacă apar forţe exterioare, de exemplu, după Oy, în urma deformării structurii, cele două
centre de greutate ale sarcinilor electrice se distanţează, conducând la apariţia unui moment
electric dipolar şi, deci, a unor sarcini electrice superficiale.

Dacă dintr-un cristal de cuarţ se taie plăci dreptunghiulare sau cilindrice, astfel încât
feţele mari ale acestora să fie orientate perpendicular pe axele electrice (tăietura Curie sau X),
iar pe aceste feţe se depun electrozi metalici, se obţine un traductor care este sensibil la
acţiunea presiunii sau care poate produce unde longitudinale (fig. 8.15).
Acţionând asupra traductorului cu forţa Fx după direcţia xx', se constată apariţia unei
sarcini electrice Q pe electrozi:
Q = dFx , (8.36)

unde d este modulul piezoelectric longitudinal.

Fig. 8.15. Traductor piezoelectric.

În cazul în care se acţionează după direcţia yy' cu forţa Fy, cantitatea de sarcină
obţinută este:

λ
Q=d⋅ ⋅ Fy , (8.37)
h

rezultând şi o dependenţă de dimensiunile geometrice ale traductorului.


Undele recepţionate sau produse de traductoarele piezoelectrice pot fi longitudinale,
transversale, de încovoiere, de forfecare, de suprafaţă etc., în fiecare caz folosindu-se pentru
traductor o construcţie optimă care să-i asigure sensibilitatea maximă. Temperatura modifică
proprietăţile piezoelectrice ale materialelor (efect piroelectric), aceste proprietăţi putând să
dispară peste o anumită temperatură numită temperatura Curie. De exemplu, pentru cuarţ,
modulul piezoelectric longitudinal d se modifică cu -0,016%/°C în domeniul -20...+200°C, iar
temperatura Curie este de 576°C. Trebuie menţionat că pentru tăieturi speciale (de exemplu,
tăietura AT), dependenţa proprietăţilor piezoelectrice de temperatură este foarte redusă,
permiţând utilizarea acestora la construcţia oscilatoarelor etalon.
În afara cuarţului, proprietăţi piezoelectrice mai au şi alte cristale, ca: turmalina, oxidul
de zinc, niobatul de litiu etc., dar şi unele substante amorfe (ceramice), ca: titanatul de bariu,
titanatul de plumb si zirconiu (PZT), polifluorura de viniliden etc. Spre deosebire de cristale,
unde efectul piezoelectric este liniar, la materialele amorfe acest efect este pătratic; liniarizarea
efectului piezoelectric pentru materialele amorfe se face prin prepolarizarea electrică iniţială
sau prin tensionarea lor mecanică.
Din punct de vedere electric, la joasă frecvenţă, un traductor piezoelectric "blocat"
mecanic, se prezintă ca o capacitate (capacitatea de blocare ) - C0, în paralel cu o rezistenţă de

101
Măsurări electrice şi electronice

pierderi în dielectric - Rp. Din punct de vedere mecanic, traductorul se comportă ca un sistem
oscilant de ordinul II, având o frecvenţă proprie de rezonanţă ce depinde de natura materialului
piezoelectric şi de unele dimensiuni geometrice ale acestuia; trebuie remarcat faptul că în
funcţie de modul de vibrare, pot fi mai multe frecvenţe proprii de rezonanţă şi, de asemenea,
traductorul poate oscila şi pe orice componentă armonică superioară impară, însă cu un factor
de calitate mai scăzut. De exemplu, pentru un traductor piezoelectric din cuarţ care vibrează în
modul longitudinal, frecvenţa proprie de rezonanţă f, este:

2880
f = , (8.38)
l

unde: l este grosimea plăcii în mm, iar f este dată în kHz.


Ţinând seama de observaţiile anterioare, dacă se realizează o analogie electromecanică,
rezultă că schema electrică echivalentă a unui traductor piezoelectric se prezintă ca în fig.
8.16 a, unde r, L, C sunt: rezistenţa, inductanţa si capacitatea echivalente părţii mecanice;
pentru frecvenţe joase pot fi folosite schemele din fig. 8.16 b, respectiv, fig. 8.16 c.

Fig. 8.16. Schema electrica echivalentă a unui traductor piezoelectric.


Traductoarele piezoelectrice sunt reversibile, ele putând fi folosite pentru emiterea unor
radiaţii ultrasonore, precum şi la recepţionarea acestora. Forma constructivă a traductoarelor
piezoelectrice depinde de natura aplicaţiilor. Astfel, un traductor piezoelectric de ultrasunete
folosit la măsurarea distanţelor (fig.8.17), este compus dintr-o carcasă metalică 1 în care se
plasează o pastilă din material piezoelectric 2 pe care sunt dispuse două armături metalice
3.Placa izolatoare 3 are rolul de a proteja traductorul faţă de mediul cu care vine în contact, dar
poate avea şi rolul de transformator acustic pentru adaptarea impedanţei acustice a
traductorului la mediul de propagare. La alimentarea traductorului cu o tensiune alternativă
între conductorul 5 şi carcasă, pastila piezoelectrică este supusă unui câmp electric alternativ,
care, prin efect piezoelectric, o deformează. Vibraţiile produse în pastilă se pot propaga prin
mediul cu care pastila se află în contact. Invers, dacă pastila piezoelectrică este excitată printr-o
undă acustică, între cele două plăci ale traductorului se obţine o tensiune a cărei amplitudine
este proporţională cu amplitudinea vibraţiei. Eficienţa acustică a traductorului este maximă
atunci când frecvenţa ultrasunetelor emise sau recepţionate este egală cu frecvenţa proprie de
rezonanţă mecanică a pastilei.

Fig. 8.18. Traductor piezoelectric cu ultrasunete.

Deoarece din punct de vedere mecanic pastila piezoelectrică se comportă ca un sistem


de ordinul II cu o slabă amortizare, pentru a obţine un răspuns rapid al traductorului, în partea

102
Măsurări electrice şi electronice

din spate se introduce un material cu impedanţă acustică mare, 6 (pulbere de titan înglobată
într-un liant solidificat), care are rolul de amortizor mecanic. Amortizarea se poate realiza şi pe
cale electrică, plasând în paralel cu traductorul o rezistenţă electrică de valoare mică.

8.6. Traductoare termoelectrice generatoare (termocupluri)

Principiul de funcţionare al traductoarelor termoelectrice generatoare (termocupluri)


are la bază efectul termoelectric direct (efectul Seebeck), care constă în apariţia unei tensiuni
termoelectromotoare într-un circuit format din două conductoare de natură diferită, atunci când
cele două joncţiuni se află la temperaturi diferite. Valoarea tensiunii termoelectromotoare poate
fi exprimată printr-o aproximare polinomială de forma:
2 3
E = a·(T1 - T2) + b·(T1 - T2) + c·(T1 - T2) +..., (8.49)

unde: a,b,c sunt constante, iar T1 şi T2 - temperaturile celor două joncţiuni.


Explicaţia fizică a fenomenului termoelectric constă în faptul că o dată cu creşterea
temperaturii, creşte în mod diferit mobilitatea purtătorilor de sarcină liberi în cele două
conductoare, conducând la un fenomen de migrare a purtătorilor de sarcină de la zonele mai
calde spre zonele mai reci. Trebuie amintit şi fenomenul invers - efectul Peltier: dacă un
termocuplu este parcurs de un curent injectat din exterior de o anumită polaritate, are loc un
fenomen de transport de căldură de la joncţiunea mai rece la joncţiunea mai caldă (pompă de
căldură), fenomen ce îşi găseşte aplicaţii la realizarea minifrigiderelor.
Atât construcţia cât şi utilizarea traductoarelor termogeneratoare se realizează pe baza
următoarelor legi:
1. Legea circuitului omogen (Thomson): într-un circuit format dintr-un material
omogen nu apare tensiune termoelectromotoare indiferent de diferenţa de temperatură care
există între punctele sale. Această lege permite utilizarea conductoarelor de legătură (extensie)
între termocuplu şi circuitul de măsurare.
2. Legea metalelor intermediare (Volta): într-un circuit izoterm nu se generează tensiune
termoelectromotoare, indiferent de natura elementelor care formează circuitul. Consecinţele
imediate ale acestei legi sunt:
- termocuplurile nu au tensiune de offset (dacă ∆T → 0 şi E → 0);
- lipirea conductoarelor ce formează joncţiunea se poate face cu ajutorul oricărui
material;
- joncţiunea "rece" poate fi formată şi din circuitul de măsurare cu condiţia ca toate
elementele acestuia să aibă aceeaşi temperatură.
3. Legea metalelor succesive (în paralel): tensiunea termoelectromotoare generată de
un termocuplu format din conductoarele A şi B este egală cu diferenţa tensiunilor
termoelectromotoare generate de termocuplurile formate din conductoarele A şi C, şi,
respectiv, din conductoarele C şi B, dacă diferenţa de temperatură dintre joncţiuni este aceeaşi.
Pe baza acestei legi se poate face etalonarea termocuplurilor luându-se, de obicei, ca
material de referinţă plumbul sau platina.
4. Legea temperaturilor intermediare: tensiunea termoelectromotoare echivalentă
diferenţei de temperatură T2 - T1 este egală cu suma tensiunilor termoelectromotoare obţinute
pentru diferenţele de temperatură T2 - T3 şi, respectiv, T3 - T1. Această lege permite realizarea
corecţiilor la schimbarea temperaturii de referinţă.
În fig.8.28 este prezentată schema de principiu a unui termocuplu împreună cu schema
derivată pe baza legilor termocuplurilor.
Materialele folosite la construcţia termocuplurilor pot fi conductoare sau
semiconductoare; ele trebuie să asigure o sensibilitate ridicată şi să aibă stabilitate în timp şi la
acţiunea agenţilor exteriori. Realizarea joncţiunii se face prin răsucire, sudură sau lipire,
eventual, folosind cel de-al treilea material.
Pentru confecţionarea termocuplurilor se folosesc perechi de metale care produc tensiuni
termoelectromotoare mari.
Termocuplul realizat din aliajul Pt 90%+10% Rh cu Pt este un termocuplu etalon având
o bună stabilitate şi reproductibilitate. El poate fi folosit la măsurarea temperaturilor până la
1300 0C în regim de durată. Sensibilitatea lui nu este constantă, variind între 6 µV/K, la 25 0C

103
Măsurări electrice şi electronice

şi 11,5 µV/K, la 1000 0C. Pentru temperaturi mai mari se folosesc termocupluri din iridiu,
rheniu şi aliaje pe bază de wolfram cu care pot fi măsurate temperaturi până la 3000 0C.

T1
M1 T1 M1 T2
M2

E
M3 M2

Termocuplu Fire de extensie Circuit de măsurare


T2
a) b)
Fig. 8.28. a) Schema de principiu a termocuplului; b) schema folosită în practică.
Termocuplul realizat din aliajele chromel (90 % Ni + 10 % Cr) şi alumel (94 % Ni + 3 %
Mo + 2 %Al + 1 % Si) se poate folosi între –50°C şi 1000°C, cu o sensibilitate medie de circa
40 µV/K. Pentru temperaturi de până la 800°C se pot folosi termocupluri fier/constantan cu o
sensibilitate de 50 µV/K; la temperaturi mai joase, cuprinse între –200°C şi 350°C se folosesc
termocupluri cupru/constantan având sensibilităţi cuprinse între 15 µV/K, la –200°C şi 60
µV/K, la 350°C.
Termocuplurile se protejează în carcase de oţel sau ceramici speciale, prevăzute cu cutii
de borne unde se realizează legăturile la schema de măsurare. Rezultă că termocuplurile
prezintă o anumită inerţie termică, care este de obicei de ordinul minutelor. Utilizarea corectă a
termocuplurilor presupune menţinerea terminalelor libere ale termocuplului la temperatură
constantă, de obicei, la 0°C sau 20°C, în caz contrar rezultând erori sistematice. În vederea
eliminării acestor erori se pot realiza scheme de compensare a temperaturii „sudurii reci”.
Circuitele de măsurare ale termocuplurilor pot fi milivoltmetre, compensatoare de curent
continuu sau sisteme de achiziţie de date (cu circuite de condiţionare corespunzătoare).
Măsurarea electrică a temperaturii prezintă importanţă nu numai în ceea ce priveşte
mărimile termice, indirect putând fi folosită la măsurarea debitelor, a presiunilor joase, a valorii
efective a tensiunilor şi a curenţilor.
Măsurarea temperaturii în tehnică se face într-o gamă largă de valori, de la zecimi de
kelvin până la mii sau zeci de mii de kelvini, măsurările curente fiind situate, de regulă, în
intervalul 70 - 4000 K.
Trebuie observat că în majoritatea cazurilor temperatura de măsurat nu este identică
cu temperatura măsurată din cauza efectuării unor schimburi de căldură între mediu şi
traductor. Evaluarea erorii de măsurare se face prin calculul răspunsului traductoarelor de
temperatură folosind analogiile electrice.

104
Măsurări electrice şi electronice

Anexe
1. CONSTANTE FIZICE
Viteza de propagare a luminii în vid 2,99792458×108 m/s
Permeabilitatea magnetică a vidului 4π×10-7 H/m
Permitivitatea electrică a vidului 8,85418782×10-12±7×10-19 F/m
Electronul, sarcina electrică 1,6021892×10-19±4,6×10-25 C
masa 9,109534×10-31±4,7×10-36 kg
raza 2,817938×10-18±7×10-24 m
Protonul, masa 1,6726485×10-27±3,6×10-33 kg
Neutronul, masa 1,6749543×10-27±8,6×10-33 kg
Constanta lui Boltzmann 1,380662×10-23±4,4×10-28 J/K
Constanta lui Stefan-Boltzmann 5,67032×10-8±7,1×10-12 W/(m2K4)
Constanta lui Planck 6,626176×10-34±3,6×10-39 Js
Numărul lui Avogadro 6,022045×1023±3,1×1018 l/mol
Acceleraţia gravitaţională la 45° la nivelul mării 9,80665 m/s2

2. SISTEMUL INTERNAŢIONAL DE UNITĂŢI


Nr. Unitatea de măsură
crt. Denumire Simbol
1.a. UNITĂŢI FUNDAMENTALE
1. Lungime metru m
2. Masa kilogram kg
3. Timp secundă s
4. Intensitatea curentului electric amper A
5. Temperatura termodinamică kelvin K
6. Intensitatea luminoasă candela cd
7. Cantitatea de substanţă mol mol
1.b. UNITĂŢI SUPLIMENTARE
8. Unghi plan radian rad
9. Unghi solid steradian sr
2.a. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR DE SPAŢIU ŞI TIMP
10. Arie metru pătrat m2
11. Volum metru cub m3
12. Viteză metru pe secundă m/s
13. Viteză unghiulară radian pe secundă rad/s
14. Acceleraţie unghiulară radian pe secundă la pătrat rad/s 2
2.b. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR CARACTERISTICE FENOMENELOR
PERIODICE ŞI CONEXE
15. Număr de undă unu pe metru 1/m
16. Frecvenţa hertz Hz
2.c. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR CARACTERISTICE MECANICII
17. Densitate sau masă volumică kilogram pe metru cub kg/m 3
18. Forţa newton N
19. Presiune, tensiune mecanică pascal Pa
20. Vâscozitate dinamică pascal⋅secundă Pa⋅s

105
Măsurări electrice şi electronice

21. Vâscozitate cinematică metru pătrat pe secundă m 2 /s


2
22. Lucru mecanic, energie joule J
23. Putere1 watt W
2. d. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR CARACTERISTICE ELECTRICITĂŢII ŞI
MAGNETISMULUI
24. Cantitatea de electricitate coulomb C
25. Tensiunea electrică, diferenţa volt V
de potenţial, tensiunea
electromotoare
26. Intensitatea câmpului electric volt pe metru V/m
27. Rezistenţa electrică ohm Ω
28. Conductanţa electrică siemens S
29. Capacitatea electrică farad F
30. Tensiune magnetică, tensiune amper A
magnetomotoare
31. Intensitatea câmpului amper pe metru A/m
magnetic
32. Fluxul inducţiei magnetice weber Wb
(flux magnetic)
33. Inducţia magnetică tesla T
34. Inductanţă henry H
2.e. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR CARACTERISTICE CĂLDURII
35 Cantitatea de căldură joule J
36. Entropie joule/kelvin J/K
37. Căldura masică joule/(kilogram⋅kelvin) J/(kg⋅K)
38. Conductivitate termică watt/(metru⋅kelvin) W/(m⋅K)
2.f. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR CARACTERISTICE LUMINII ŞI RADIAŢIILOR
ELECTROMAGNETICE CONEXE
39. Intensitatea energetică watt pe steradian W/sr
40. Flux luminos lumen lm
41. Luminanţă candelă pe metru pătrat
cd/m2
42. Iluminare lux lx
2.g. UNITĂŢI ALE MĂRIMILOR CARACTERISTICE FIZICII ATOMICE ŞI
NUCLEARE, REACŢIILOR NUCLEARE ŞI RADIAŢIILOR IONIZANTE
43. Activitate (a unei surse becquerel Bq
radioactive)
44. Doza absorbită gray Gy
PREFIXE FOLOSITE PENTRU MULTIPLII ŞI SUBMULTIPLII
UNITĂŢILOR DE MĂSURĂ
Simbol Prefix Exponent
f femto- 10–15
p pico- 10–12
n nano- 10–9
ì micro- 10–6
m milli- 10–3
k kilo- 103
M mega- 106
G giga- 109
T tera- 1012
P peta- 1015

2
Energia şi puterea pot fi: mecanică, electrică, radiantă, sonoră etc.

106
Măsurări electrice şi electronice

Bibliografie recomandată

1. Ignea, A, Stoiciu, D., Măsurări electronice, senzori şi traductoare,


Editura Politehnica, Timişoara, 2007
2. Chivu, M., Ignea, A., Măsurări electrice şi electronice. Probleme,
Litografia Institutului Politehnic “Traian Vuia” Timişoara 1984.
3. Crişan, S., Ignea, A., Măsurări şi traductoare, vol.I, vol.II, Litografia
Universităţii Tehnice din Timişoara 1993.
4. Ignea, A., Chivu, M., Borza, I., Măsurări electrice şi electronice în
instalaţii. Editura ORIZONTURI UNIVERSITARE, Timişoara. 1998.
5. Jurca, T., Stoiciu, D., Instrumentaţie de măsurare. Structuri şi circuite,
Editura de Vest, Timişoara, 1996.
6. Jurca, T., Componente structurale ale instrumentaţiei de precizie.
Litografia Universităţii “Politehnica” din Timişoara, 1998.
7. Millea, A., Măsurări electrice. Principii şi metode. Editura Tehnică,
Bucureşti, 1979.
8. Pop, E., Chivu, M., Măsurări electrice şi magnetice. vol.I, vol.II, Litografia
Institutului Politehnic “Traian Vuia” Timişoara 1969.

107