1

MARIN PREDA

IMPOSIBILA ÎNTOARCERE

Prefaţţaă de Gabriel Dimisianu

Referinţţe criţice de Caă ţaă lin Sţurza
Tabel cronologic de Teodora Dumiţru

Texţul acţualei ediţţii esţe reprodus dupaă

Marin Preda, Imposibila întoarcere,
ediţţia a II-a revaă zuţaă sţ i adaă ugiţaă ,
Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi, 1972

2
 CUPRINS

IMPOSIBILA IÎNTOARCERE
REFLECŢII ASUPRA PREZENTULUI
REFLECŢII ASUPRA VIITORULUI
DESPRE EVAZIONISM, LITERAR ŞI SOCIAL
FATALITATEA RELAŢIEI
IATAĂ ŢAĂ RANUL!
CAĂ RŢILE DEASUPRA APEI
NEOBOSITA INVENTIVITATE A TIPULUI INFECT
SPIRITUL PRIMAR AGRESIV ŞI SPIRITUL REVOLUŢIONAR
SCRIITORUL ŞI MARILE SEISME
CAÎ ŢI OAMENI CUNOAŞTEM?
PERSPECTIVA DE A DEVENI MORALIST
COMPROMISUL CU PRIETENI
COMPROMISUL CU IDEILE
OBSTACOLE IÎN CALEA LECTURII (I)
OBSTACOLE IÎN CALEA LECTURII (II)
OBSTACOLE IÎN CALEA LECTURII (III)
UN SEMN DE IÎNTREBARE
DESPRE ACTUALITATEA LUI I.L. CARAGIALE
CE NE SPUNE ORION?
CIUDATELE OBICEIURI ALE BUCUREŞTENILOR
SADOVEANU, SAU PLAĂ CEREA DE A SCRIE
UN COŞMAR
BAĂ TRAÎ NUL IÎNVAĂ ŢAĂ TOR
ŞERPI PE HAÎ RTIE
UN NOU SCRIITOR
FARMECUL UITAT AL TEATRULUI
AGRESIVITATEA LA VOLAN
CITITORUL NEIÎNFRAÎ NT

3
 SOCIETATEA AGRARAĂ ŞI UMANISMUL
CAÎ ŢI OAMENI NE VOR HRAĂ NI
UTOPIE MODERNAĂ
ORA DESPAĂ RŢIRII DE UN PRIETEN
UN CETAĂ ŢEAN CARE SCRIE
SPERIETORI DE CIORI
CONFESIUNI
UN IÎNVAĂ ŢAĂ TOR CIUDAT
MAREA CAĂ LAĂ TORIE
FALSUL LIBRAR
FUSESERAĂ ACOLO EXAMENELE MAI GRELE?
STAÎ LPUL DE FOC IMAGINAR
PROFESORII
O ORAĂ DE ISTORIE
VIOLENŢA
DESPAĂ RŢIREA NEŞTIUTAĂ
REFLECŢII RISIPITE
TEMA POVESTITORULUI
IMPOSIBILA IÎNTOARCERE
CUM AM SCRIS „RISIPITORII”
FAĂ CAĂ TORII DE CUVINTE
ADEVAĂ R ŞI IÎNCHIPUIRE
IÎNSUŞIRE PIERDUTAĂ
CUM SCRIEM
CAÎ ND SCRIEM CEA MAI BUNAĂ CARTE
CONTRIBUŢIE DE ISTORIE LITERARAĂ
RISCUL SCRIITORULUI ŞI AL CITITORULUI SAĂ U
NOUTATEA TIPURILOR UMANE
DESPRE „INTRUSUL”
DESPRE TEATRU
POLEMICA
CIRCUITUL UNIVERSAL
CREAŢIE ŞI MORALAĂ

4
 CE VOM CITI MAÎ INE?
CAĂ RŢI ŞI EROI
SCRIITORUL ŞI CUVAÎ NTUL
CRONOLOGIE

PREFAŢAĂ

FLORIN MUGUR IÎN DIALOG CU MARIN PREDA

REFERINŢE CRITICE

5
IMPOSIBILA IÎNTOARCERE

6
 REFLECTţ II ASUPRA PREZENTULUI

IÎn zilele noasţre, o ţţaraă îân care locuiţorul ei caâ sţ ţigaă mai puţţin de o
suţaă de dolari pe lunaă esţe numiţaă cu dispreţţ ţţaraă subdezvolţaţaă . Cum
ai spune despre un om a caă rui inţeligenţţaă nu raă spunde la un anumiţ
ţesţ caă e îânţaâ rziaţ minţal! Cine a hoţaă raâ ţ saă fie numiţe asţfel majoriţaţea
popoarelor lumii? Sţ i cine a decis ca suţa asţa de dolari saă devinaă ,
penţru un imens numaă r de oameni, o obsesie? Oare îânainţe de apariţţia
acesţei suţe de dolari oamenii nu ţraă iau fericiţţi?
Un poeţ spaniol din generaţţia mea, pe care l-am cunoscuţ fugiţiv
aici, la noi, avea frunţea îâncreţţiţaă de o nelinisţ ţe sţ i o indignare care i se
îânţipaă riseraă pe figuraă parcaă penţru ţoţdeauna. Sţ edea la masaă sţ i abia se
aţingea de felurile de maâ ncare, îân ţimp ce colegii saă i romaâ ni, spre a nu-
sţ i dezminţţi laţiniţaţea, erau sau paă reau veseli nevoie mare, ca sţ i caâ nd
ar fi vruţ saă spunaă caă alţţii au moţivele lor saă -sţ i îâncreţţeascaă frunţţile, îân
ţimp ce noi le „aranjaă m” pe ţoaţe sţ i n-avem de ce saă ne îângrijoraă m.
Recunosc caă filosofia asţa nu e lipsiţaă de ţemei, desţ i ar ţrebui puţţin
reconsideraţaă . „Aranjarea” asţa ne cosţaă , îân momenţele de raă scruce,
vieţţi omenesţ ţi. Asţa nu mai e „aranjamenţ”, ci ţragedie. Mi se poaţe
raă spunde, prinţr-un eseu filosofic, caă e o ţraă saă ţuraă specificaă a
poporului nosţru saă ocoleascaă denumirea dezasţrelor sţ i saă facaă haz de
necaz. Da, asţ a esţe. Numai caă pe spinarea acesţei filosofii unii dinţre
noi am prins obiceiul saă facem haz sţ i caâ nd nu e cazul, sţ i aţunci caâ nd
ţreburile ne asţ ţeapţaă sţ i gunoiul s-a adunaţ maldaă r la usţ aă sţ i nu mai
puţem iesţ i din casaă . Ce mai e de raâ s îânţr-o asemenea siţuaţţie?
Saă revin îânsaă la spaniol. „Domnule, a îâncepuţ el cu o grimasaă parcaă
de disperare, dupaă ce i-am pus o îânţrebare pe care o pun adesea
sţraă inilor: care e siţuaţţia ţţaăranilor din ţţara lor? Domnule, eu sunţ ţţaăran
de origine sţ i vara asţa am peţrecuţ-o la ai mei. Sunţ indignaţ: nu-i mai
7
recunosc, îâsţi pierd demniţaţea. Maâ ndria lor… îâsţi pierd maâ ndria! Nu mai
muncesc ca saă -sţ i caâ sţ ţige exisţenţţa, ci ca saă -i îânţreţţinaă pe sţraă ini… Saă
caâ sţ ţige dolari! Ciţesc îân presaă caă îâsţi oferaă la cele mai scaă zuţe preţţuri din
lume camerele lor, peisajele lor, poţecile sţ i morminţele lor. IÎsţi daă raâ maă
frumoasele lor case sţ i consţruiesc pesţe ele alţele, care seamaă naă cu
hanuri… infame hoţeluri… birţuri sţ i indusţrii, penţru ca posesorii de
dolari din îânţreaga lume saă vinaă la ei, saă se simţaă îân largul lor sţ i saă mai
vinaă sţ i la anu’.. Sunţ revolţaţ, domnule… Sunţ goniţ din propria mea
ţţaraă … Sunţ un om faă raă ţţaraă , n-am unde saă maă mai duc…”
Sţ i poeţul spaniol se opri din vorbiţ sţ i expresia chipului saă u deveni
ţragicaă . O simpaţie adaâ ncaă maă naă paă di penţru el, cu ţoaţe caă -mi daă deam
seama caă îân sţarea sa de spiriţ era sţ i ceva din exagerarea donchisţ oţescaă
a vesţiţului hidalgo, sţ i îâncercai deci saă -l aduc pe ţerenul realiţaă ţţilor.
„Domnule, îâi spusei, îânţţeleg caă o mare rusţ ine s-a abaă ţuţ asupra
plaiurilor dumneavoasţraă naţale. IÎn schimb, puţeţţi fi maâ ndri caă aţţi
scaă paţ îân felul acesţa de o alţaă rusţ ine, poaţe mai mare: nu mai sunţeţţi
subdezvolţaţţi. Am ciţiţ recenţ caă Spania a depaă sţ iţ nivelul faţal sţ i a inţraţ
îân raâ ndul ţţaărilor ai caă ror locuiţori caâ sţ ţigaă mai mulţ de o suţaă de dolari
pe lunaă . Gaţa! Aţţi caâ sţ ţigaţ! Sunţeţţi dezvolţaţţi! Vicţorie! Rusţ inea a fosţ
spaă laţaă . Maâ ndria spaniolaă …”
Dar ţragicul poeţ, dupaă ce maă asculţase caâ ţeva clipe sţ i pesemne
daâ ndu-sţ i seama caă i se caâ nţaă acelasţ i caâ nţec pe care îâl auzise sţ i raă sauzise
paâ naă la saţuraţţie, îâsţi îânţoarse privirea îân sine sţ i îânceţaă saă mai fie aţenţ
la spusele mele.

8
 REFLECTţ II ASUPRA VIITORULUI

Asţaă zi, fiul meu (sţ ase luni!) a vruţ saă maă naâ nce globul paă maâ nţesc.
Ciţiţorul saă fie linisţ ţiţ, nu voi divulga cu ajuţorul liţeraţurii viaţţa inţimaă
a baă iaţului, scriindu-i raâ nduri „penţru adormiţ”, sau, îân vreun roman,
„sfaţuri penţru fiul meu” eţc. IÎnţaâ i, penţru caă ignoranţţa e o sţare care
ţrebuie ţraă iţaă la vaâ rsţa necesaraă , ca o proţecţţie îâmpoţriva a ţoţ ce o
poaţe lua îânainţea experienţţei, adicaă a inţeligenţţei precoce. Sţ i apoi,
liberţaţea, acel senţimenţ divin de ţriumf care ne sţaă paâ nesţ ţe caâ nd
privim cerul sţ i paă durile, numai îân anonimaţ ţţaâsţ nesţ ţe parcaă aţaâ ţ de
coplesţ iţor din fiinţţa noasţraă . Asţa nu îânseamnaă , firesţ ţe, caă neanonimii
sunţ îânlaă nţţuiţţi, ci doar caă ei au, vorbind îân jargon sţ ţiinţţific, o genaă de
adapţare îân plus la o anumiţaă acţiviţaţe publicaă . Dacaă fiul
dumneavoasţraă n-o are, de ce saă -l nenorociţţi aţenţaâ nd la anonimaţul
lui, îân care el e sţaă paâ n fericiţ pe un avion, pe o locomoţivaă sau pe un
ţransaţlanţic? Un baă iaţ, caă lare pe un excavaţor care îânfige îân moloz cu
zgomoţ sţ i manevre julverniene dinţţii cupei uriasţ e de meţal pe care o
manevreazaă de sus, sau un ţaâ naă r inginer monţeur, care asţ ţeapţaă un
ţren cu piese îâmpacheţaţe, faă raă viaţţaă, caă rora el urmeazaă saă le gaă seascaă
subţilele ghivenţuri, saă le îâmbuce sţ i saă facaă asţfel saă aparaă , sţraă luciţoare
de frumuseţţe sţ i de puţere, ţurbina sţ i generaţorul de curenţ care va
lumina orasţ ul – ce-sţ i poaţe dori mai mulţ un paă rinţe penţru fiul saă u?
Asţ a gaâ ndim, noi, paă rinţţii! Dar ce vor gaâ ndi ei, copiii, caâ nd vor fi îân
sţare saă gaâ ndeascaă ? m-am îânţrebaţ vaă zaâ ndu-l cum se uiţaă , cu o expresie
de îâncaâ nţare exţremaă , spre globul paă maâ nţesc de pe biroul meu. Culorile
lui frumoase îâl aţraă geau sţ i a îânţins maâ inile spre el. Cred sţ i eu, am
gaâ ndiţ, e frumos paă maâ nţul nosţru, culorile lui sunţ adevaă raţe, nu e
nicio iluzie, ne place sţ i nouaă , nu numai ţţie. Sţ i i l-am daţ saă vaă d ce face
cu el. L-a apucaţ foarţe sţraâ ns îân braţţe sţ i, odaţaă luaţ îân posesie, dupaă
9
caâ ţeva clipe îân care uimirea lui s-a îânţors îânapoi de unde iesţ ise, l-a dus
la guraă sţ i a vruţ saă musţ ţe din el.
Ei bine, i-am spus, asţa saă n-o faci, chiar dacaă soarţa ţe va îâmpinge saă
ajungi un cuceriţor. Paă maâ nţul nosţru nu e nici de luaţ îân posesie de o
singuraă persoanaă sţ i nici de îânfipţ dinţţii îân el sţ i de maâ ncaţ. Mai ţrebuie sţ i
la alţţii, nu e numai al ţaă u!
Sţ i i-am luaţ, enervaţ, globul nosţru ţeresţru din braţţe. Da, mi-am zis,
dar caâ nd va fi cu adevaă raţ pe maâ na lor, ce vor face din el? Unii se
maâ ndresc îân mod sţupid vaă zaâ ndu-i pe copii jucaâ ndu-se de-a racheţele
sţ i de-a cosmodroamele, zicaâ nd caă vor face sţ i vor drege cu ele prin
cosmos, caă asţa e o mare ispravaă , ca sţ i caâ nd isprava asţa n-am fi
îâncepuţ-o noi, sţ i ca sţ i caâ nd nu ne-ar ţrebui un secol de aici îânainţe saă ne
gaâ ndim dacaă drumul pe care am apucaţ esţe sau nu cel bun, sţ i dacaă nu
e, saă laă saă m acesţ mare semn de îânţrebare copiilor nosţ ţri, saă raă spundaă
la el sţ i saă opreascaă energic, dacaă asţa va fi concluzia la care vor ajunge,
cursa care se impune omenirii nu sţ ţim de caă ţre cine sţ i ne ţurburaă
minţţile.
Degeaba ciţesţ ţe un posesor de auţomobil caă , îân frumoasa dimineaţţaă
îân care el se pregaă ţesţ ţe saă plece sţ i saă -sţ i peţreacaă weekendul la iarbaă
verde, o suţaă dinţre cei ca el au deja cerţificaţul de deces îân buzunar, iar
pe caâ ţeva mii îâi asţ ţeapţaă deja scaunele cu roţile îân care îâsţi vor peţrece
resţul zilelor, sau caâ rjele care le vor îânlocui picioarele. Nimeni, ciţind
acesţ adevaă r al sţaţisţicilor, nu se va duce speriaţ la C.E.C sţ i nu va da
alţaă desţinaţţie banilor pe care îâi sţraâ nge penţru masţ inaă . Desţ i
ardeleanul, mai îânţţelepţ parcaă , are o vorbaă :

dacă vrei să more

cumpără-ţi motore…

Sţ i nimeni, avaâ nd deja acesţ motore, nu se va duce saă dea un anunţţ la

mica publiciţaţe: vaâ nd Fiaţ 1300, sţare excepţţionalaă , ducaă -se pe pusţii!
Nici semnaţarului acesţor raâ nduri nu-i ţrece prin cap saă facaă asţ a ceva.
Acei o suţaă de morţţi saă pţaă maâ nal sţ i acele caâ ţeva mii de grav raă niţţi sunţ
alţţii, nu noi. Sunţ persoane absţracţe, fiinţţe faă raă chip sţ i formaă , sţ i numai
lor o saă li se îânţaâ mple asţfel de pocinoage, pe-acolo, prin Franţţa, nu
nouaă , aici, îân Romaâ nia.
10
 Ce legaă ţuraă are asţa cu cosmosul? ar puţea saă maă îânţrebe cineva.
Cucerirea spaţţiului exţraţeresţru sţ i a planeţelor esţe visul milenar al
omenirii. Cum o saă ne oprim de a o mai face? Are legaă ţuraă , fiindcaă face
parţe din acelasţ i sisţem ţehnic care a creaţ sţ i auţomobilul. Sţ i dacaă , asţ a
cum ne araţaă sţudiile, acesţa din urmaă ne face mai agresivi la volan,
unde e progresul? „Fapţul caă un individ poaţe fi îânvesţiţ brusc, din chiar
clipa demaraă rii, cu o puţere maţerialaă sţ i cu o forţţaă disproporţţionaţaă
faţţaă de mijloacele naţurale de care dispune faă raă eforţ apreciabil
consţiţuie o sursaă posibilaă de abuz”, scrie cerceţaă ţorul. Dar cei care
dispun de mijloace mulţ mai mari? Are omul desţulaă minţe ca saă
sţaă paâ neascaă forţţa colosalaă pe care inţeligenţţa lui iscodiţoare a
descoperiţ-o?
Am ciţiţ sţ i am reciţiţ îân acesţ ţi ani de caâ ţeva ori admirabila carţe de o
mie cinci suţe de pagini a ziarisţului american William Shirer despre
Cel de-al treilea Reich, de la origini până la cădere, îânţr-o ţraducere
francezaă , care mi-a plaă cuţ asţ a de mulţ, îâncaâ ţ simţ un regreţ caă divulg
aici aceasţaă lecţuraă parcaă numai a mea. Am avuţ acesţ senţimenţ, sţ i am
fosţ gelos saă ciţesc parcaă un al doilea „raă zboi sţ i pace” al ţimpurilor
noasţre, scris pe bazaă de documenţe, caă zuţe îân maâ inile armaţei
americane, vaâ raâ ţe îân cuţii sţ i laă saţe saă zacaă undeva îân arhivele secreţe
ale sţaţului american. Bravul ziarisţ, care ţraă ise mulţţi ani la Berlin,
adus de meseria lui, le-a cerceţaţ cu pasiune sţ i a avuţ ţalenţul de
sinţezaă necesar saă scrie nu cincisprezece mii de pagini, caâ ţ ar fi puţuţ fi
ţenţaţ, ci de zece ori mai puţţin, avaâ nd deci, asemeni unui mare
romancier, inţuiţţia aţaâ ţ a limiţelor curioziţaă ţţii sţ i aţenţţiei ciţiţorului, caâ ţ
sţ i a limiţei inţeresului pe care îâl poaţe sţaâ rni un asţfel de subiecţ despre
care s-a scris aţaâ ţ de mulţ. Expunerea esţe simplaă sţ i auţorul posedaă
puţerea de a se abţţine de la comenţariile la care un european ar fi fosţ
ispiţiţ. Formaţ la sţ coala „fapţului” la care fuseseraă formaţţi scriiţori
sţraă luciţţi ai generaţţiei sale, W. Shirer se mulţţumesţ ţe cu o singuraă idee
pe care sţudiul documenţelor i-a inspiraţ-o: avea îân faţţaă arhivele unor
cuceriţori. Aţaâ ţ. Saă povesţeascaă deci lugubrele lor fapţe (fiindcaă vor fi
lugubre, documenţele o dovedesc), urmaă rind aceasţaă idee simplaă sţ i
purţaţ de experienţţa sa direcţaă pe care i-a prilejuiţ-o sţ ederea chiar îân
acei ani îân Germania… Iar nouaă saă ne dea posibiliţaţea saă mediţaă m
liber asupra lor.
11
 E greu de îânţţeles. De ce, dupaă primele anexaă ri, a Ausţriei sţ i a regiunii
sudeţe, care limiţau cuceririle germane la ţeriţorii locuiţe de germani,
sţ i accepţaţe îân mod lasţ de caă ţre celelalţe puţeri, Hiţler nu s-a opriţ?
Aţacul asupra Poloniei a declansţ aţ de facto îâncepuţul celui de-al Doilea
Raă zboi Mondial. De ce a aţacaţ Hiţler Polonia? De ce adicaă a declansţ aţ
el raă zboiul? Odinioaraă Tolsţoi, respingaâ nd explicaţţiile isţoricilor sţ i
miliţarilor, se îânţreba ce a caă uţaţ Napoleon îân Rusia sţ i nu a gaă siţ un
raă spuns îân afara deţerminismului la care e supusaă fiinţţa umanaă îândaţaă
ce pe locul unde ţraă iesţ ţe ea apare un miţ sţ i un mecanism care îâl
propagaă sţ i îâl ţransformaă îân forţţaă care supune voinţţele sţ i influenţţeazaă
consţ ţiinţţele. I se reprosţ eazaă lui Napoleon execuţarea ducelui
d’Enghien! Ce glumaă ! Ciţiţţi cum s-a purţaţ Hiţler nu cu un om, ci cu
popoare îânţregi sub ochii unei omeniri care se uiţa la îânjosirile la care
erau supuse acesţe popoare ca sţ i caâ nd n-ar fi priviţ-o nicidecum!
S-a îânţaâ mplaţ ceva care ne pune o gravaă dilemaă îân faţţaă. Acesţ cuib de
cuceriţori, care reusţ iseraă saă punaă maâ na pe naţţiunea germanaă , se
praă busţ esţ ţe deodaţaă îân consţ ţiinţţa noasţraă ciţindu-le fapţele, îân clipa
caâ nd aflaă m caă la ideea lor de cucerire s-a adaă ugaţ, sau a fosţ îânsoţţiţaă îân
planurile lor, ideea de exţerminare a celor cuceriţţi sau ţransformarea
lor îân sclavi, îân sensul pe care îâl avea îân anţichiţaţe acesţ cuvaâ nţ. Idee
care a fost pusă în practică. Isţoria îânsaă sţ i parcaă sţaă la îândoialaă : saă -i
ţreacaă pe acesţ ţi posedaţţi îân filele ei? Inţraă sţ i asţfel de fapţe îân isţorie?
Dar pe ce s-au bizuiţ ei ţoţusţ i pornind la neagra lor avenţuraă ? Nu
puţem saă eviţaă m saă ne gaâ ndim caă s-au bizuiţ pe puţerea armelor, a
armamenţului modern îân general. Masţ inile, ingenioasele masţ ini…
Moţoarele, ingenioasele sţ i puţernicele lor moţoare au duduiţ pe
paă maâ nţul Europei sţ i au îângroziţ populaţţiile cu sinisţrele sirene care
urlau, îânsoţţind avioanele, Sţukasurile lor îân picaj. Goring a fosţ un bun
aviaţor sţ i un bun organizaţor al acesţei arme. Cuţare alţ bandiţ ca sţ i el a
fosţ un mare financiar care a faă cuţ ordine îân finanţţe sţ i a redresaţ marca
praă busţ iţaă . Un alţul a redresaţ indusţria, care a îâncepuţ saă lucreze ca un
ceasornic de precizie îânţors bine la ţimp… Nici nu-ţţi vine saă -ţţi crezi
ochilor ciţind! IÎţţi cade carţea din maâ naă !
Fiecare secol îâsţi are dilemele sţ i ţemerile lui îân ce privesţ ţe viiţorul.
Ciţim, raâ zaâ nd cu ironie, de ce se ţemea omul din secolul cuţare caă va fi
îân secolul urmaă ţor! IÎn secolul urmaă ţor, îânsaă , nu s-a îânţaâ mplaţ nimic! Sţ i
12
nici îân cele urmaă ţoare acesţuia.
IÎn secolul nosţru îânsaă s-a îânţaâ mplaţ. Revoluţţia francezaă e un poem
idilic faţţaă de ceea ce s-a peţrecuţ cu noi îân numai cincizeci de ani. Sţ i
copiii sau nepoţţii generaţţiilor acţuale nu mai au drepţul saă ia
cunosţ ţinţţaă cu ironie de ţemerile sţ i nelinisţ ţile noasţre. Sţ i saă zicaă : ia uiţe
de ce se speriau saă racii bunici!
Nu sunţem saă raci! Sţ i dacaă vor saă nu li se îânţaâ mple lor ceva sţ i mai raă u,
saă se gaâ ndeascaă bine: din mosţ ţenirea pe care le-o laă saă m, acesţ culţ
penţru masţ ini esţe el bun sau nu?!
Deţurnarea aţenţţiei are consecinţţe enorme: Culţul soarelui, de pildaă ,
n-ar fi mai bun, îân ţimp ce am conţinua saă ne perfecţţionaă m uţilele
noasţre masţ ini cu care saă zburaă m sţ i spre Sirius, dacaă avem chef? Sau al
apei, misţerioasa apaă din care am iesţ iţ, mama noasţraă , care îânconjoaraă
cu albasţrul ei sţraă luciţor globul paă maâ nţesc?

13
 DESPRE EVAZIONISM, LITERAR Sţ I SOCIAL

Mi-aduc aminţe caă maă indignam odaţaă îâmpoţriva faă caă ţorilor de
cuvinţe care, spre deosebire de scriiţorii preocupaţţi de o problemaţicaă
veriţabilaă , se mulţţumesc saă inunde haâ rţia cu ţorenţe de imagini sţ i
cuvinţe care nu spun nimic. Asţaă zi mi se pare caă am gaă siţ penţru ei o
nouaă denumire: scriiţori evazionisţ ţi.
Nu voi face imprudenţţa saă concreţizez scriiţori evazionisţ ţi sţ i caă rţţi
evazionisţe, deoarece nimeni nu poaţe saă ne asigure caă îân evazionisţul
de azi nu zace scriiţorul angajaţ de maâ ine. Maladia îânsaă , îân sine, meriţaă
saă fie discuţaţaă . IÎn ce consţaă ea? Asţ a cum spune sţ i numele, ea consţaă îân
ocolirea premediţaţaă , programaţicaă a problemelor reale sţ i obsedanţe
ale ţimpului sţ i socieţaă ţţii conţemporane sţ i îân evadarea, cu ajuţorul unor
ţorenţe de cuvinţe sţ i imagini, îânţr-un univers al îânchipuirii, care nu
reprezinţaă nimic din ceea ce fraă maâ nţaă nici maă car consţ ţiinţţa scriiţorului
evazionisţ, necum consţ ţiinţţa conţemporanilor saă i.
Un prozaţor care a scris o carţe, nu chiar foarţe legaţaă de o
problemaţicaă realisţaă , a primiţ din parţea unui criţic preocupaţ numai
de probleme esţeţice un raă spuns cam de felul acesţa: am deschis carţea
ţa sţ i am daţ acolo pesţe cuvaâ nţul „ţovaraă sţ e”. Nu maă inţereseazaă o
asemenea carţe, a spus criţicul nosţru.
Ce l-o fi inţeresaâ nd deci? Sţ i îân ce maă suraă un indiciu de fixare îân ţimp
sţ i îân spaţţiu a unei caă rţţi conţravine idealului saă u esţeţic?
Ce s-a îânţaâ mplaţ de s-a ajuns la asemenea poziţţii puerile?
Puţem oare presupune caă acesţ ţi scriiţori sţ i criţici, adepţţi ai
evazionismului îân liţeraţuraă , nu cunosc sau nu îânţţeleg isţoria? Greu de
crezuţ.
Ion Baă iesţ u are o nuvelaă inţiţulaţaă Acceleratorul, îân care eroul saă u, un
om slab, deci un om mai mulţ sau mai puţţin obisţ nuiţ, suferaă un
14
ţraumaţism care nici maă car nu e foarţe grav. La dimensiunile lui, îânsaă ,
experienţţa e decisivaă . Omului nu-i mai place ceea ce se îânţaâ mplaă îân
jurul saă u sţ i nu mai are nu aţaâ ţ îâncredere îân mediul care l-a supus la un
asemenea ţraumaţism, ci forţţa spiriţualaă ca saă lupţe cu acesţ mediu, cu
unele dinţre ideile sţ i credinţţele lui. Eroul, cu mica lui umaniţaţe, simţe
caă i se îânchide un drum pe care el nu are puţerea saă -l deschidaă , sţ i el
invenţeazaă un ţimp al saă u pe care-l accelereazaă sţ i-l îânceţinesţ ţe, dupaă
dorinţţaă, refuzaâ nd saă parţicipe chiar la propria-i viaţţaă, îâmbolnaă vindu-se,
îânţr-un cuvaâ nţ, de ceea ce mai îânainţe noi spuneam caă se numesţ ţe
evazionism. Excelenţaă aceasţaă povesţire care pune degeţul pe una
dinţre problemele reale ale ţimpului nosţru.
IÎnţr-adevaă r, e cazul saă ne îânţrebaă m: evazionismul liţerar nu esţe
oare expresia unui evazionism social? Nu cumva fenomenul exisţaă îân
realiţaţe, îânţr-o anume parţe a socieţaă ţţii noasţre?
Paă raă sind domeniul absţracţ al discuţţiei despre liţeraţuraă , îâmi vine îân
minţe o îânţaâ mplare care m-a sţ ocaţ ţoţ aţaâ ţ de puţernic ca sţ i nuvela lui
Ion Baă iesţ u. Sţaă ţeam la coadaă , cu ani îân urmaă , saă -i cumpaă r mamei o
pereche de sţ osţ oni. Erau sţ osţ oni buni, iefţini, sţ i îân canţiţaţe
neîândesţulaă ţoare, asţ a cum se îânţaâ mplaă la noi adesea saă aparaă pe piaţţaă
maă rfuri bune, iefţine, dar insuficienţe. Se faă cuse ora nouaă dimineaţţa,
era iarnaă , sţ i sţaă ţeam ţoţţi – o coadaă lungaă – asţ ţepţaâ nd saă vinaă vaâ nzaă ţorul
sţ i saă deschidaă magazinul. Pe la orele nouaă sţ i jumaă ţaţe, îân fine, sosesţ ţe,
binedispus, bine îâmbraă caţ, nu caţadicsesţ ţe saă ne arunce o privire, ne
face doar un semn cu maâ na, îânţr-un gesţ caă ruia i-a exprimaţ el îânsusţ i
sensul, prin viu grai: Ehe, sţaţţi, mai sţaţţi! Nu îânseamnaă caă dacaă am veniţ
o saă vaă dau marfa. Mai am ţreabaă .
Sţ i, îânţr-adevaă r, a deschis magazinul pe dinafaraă sţ i l-a îâncuiaţ pe
dinaă unţru. La acesţea am iesţ iţ din raâ nd, am îâncepuţ saă zgaâ lţţaâi usţ a sţ i saă
lovesc cu picioarele îân ea. El a reveniţ foarţe calm, sţ i îân momenţul acela
un val de proţesţe s-a auziţ îân mulţţimea care sţaă ţea la coadaă . Dar, spre
sţupoarea mea, nu erau adresaţe vaâ nzaă ţorului, ci mie. De ce? N-am
îânţţeles îân primele clipe. Pe urmaă mi-am daţ seama caă aveam îân spaţele
meu un sţ ir de ceţaă ţţeni care, prin nu sţ ţiu ce misţer, refuzau saă ia
cunosţ ţinţţaă de realiţaţea îân care ţraă iau sţ i considerau firesc ceea ce faă cea
vaâ nzaă ţorul sţ i nefiresc ceea ce faă ceam eu. De aceea proţesţau. Maă aflam
deci îân faţţa unui evazionism acţiv.
15
 Care esţe mecanismul acesţui fenomen?
Ce se peţrece, caâ nd ar fi fosţ aţaâ ţ de simplu, aţaâ ţ de usţ or, saă zici nu
îânţr-o anumiţaă îâmprejurare, sţ i lucrurile saă ia o alţaă îânţorsaă ţuraă , sau saă
zici da, sţ i anumiţe lucruri saă se peţreacaă , saă se schimbe?
IÎn lumea îân care ţraă iesţ ţe, scriiţorul, fascinaţ de ceea ce vede, poaţe
lansa o sondaă sţ i, îân seninaă ţaţea consţ ţiinţţei sale, poaţe saă sţudieze
daţele acesţei lumi sţ i saă ne dea, poaţe nu chiar un raă spuns, asţa, uneori,
e foarţe usţ or, ci posibiliţaţea de a conţempla noi îânsţ ine propria noasţraă
viaţţaă, cu ţoaţe enigmele sţ i problemele ei insolubile. Sţ i aţunci poaţe fi
sigur caă urmaă rile gesţului saă u creaţor vor fi imprevizibile.

16
 FATALITATEA RELATţ IEI

Nu e usţ or saă -ţţi îânchipui replica unui adversar. Cine s-ar recunoasţ ţe
drepţ purţaă ţor al unei maladii, asţ a cum am îâncercaţ eu s-o descriu? Un
scriiţor care s-ar simţţi vizaţ îânţaâ i ar nega caă e vorba de o maladie sţ i, îân
al doilea raâ nd, ar respinge descrierea fenomenului.
Nimeni n-ar accepţa o discuţţie pe acesţ ţeren. Ba chiar, îân felul îân
care am pus problema, n-ar accepţa niciun fel de discuţţie. De ce?
Penţru caă mie îâmi esţe la îândemaâ naă saă pun problema îân acesţ fel, iar
scriiţorului evazionisţ nu-i esţe. IÎncaâ ţ, penţru folosul discuţţiei noasţre,
saă ne propunem saă paă raă sim avanţajele pe care noi îânsţ ine ni le-am creaţ
sţ i saă îâncercaă m saă îânţţelegem care ar fi gaâ ndirea inţimaă , filosoficaă sţ i
esţeţicaă , a scriiţorului care respinge ţipul de liţeraţuraă pe care noi îâl
apaă raă m.
Maă gaâ ndesc, deci. Cobor îân forul meu inţerior. Simţ o pace
indesţrucţibilaă sţ i o mare desfaă ţare spiriţualaă , reflecţaâ nd cum saă scrii o
carţe despre un om pur care îâsţi vaâ raă cele douaă degeţe groase ale
maâ inilor sub vesţaă sţ i, sţ ţiind perfecţ îân ce epocaă isţoricaă ţraă iesţ ţe, se
deţasţ eazaă de orice fel de probleme sţ i de orice fel de adevaă r. El esţe un
om îân sine, faă raă viaţţaă de relaţţie, nu numai socialaă – asţa nu inţraă nici
maă car pe deparţe îân discuţţie! (sţ ţiţţi, odinioaraă , caâ nd un ediţor ţrebuia saă
publice un roman de ţip Zola, cu mineri îân revolţaă , scria dedesubţ, îân
semn de scuzaă sţ i ca saă nu ţrisţ eze faţţaă de ciţiţorii saă i, roman social, adicaă
o specie aparţe care îâsţi are curiosţ ii respecţivi, care ţrebuie anunţţaţţi îân
felul acesţa caă le-a sosiţ sţ i lor marfa pe piaţţaă) –, nu, nu e vorba numai
de relaţţia socialaă , ci de relaţţia simplaă , saă -i zicem eţernaă , dinţre un
individ sţ i îâncaă unul, sau sţ i mai puţţin, de relaţţia dinţre un individ sţ i
obiecţele care-l îânconjoaraă sau soarele care-l îâncaă lzesţ ţe. Ba, de ce saă ne
oprim aici? Un individ faă raă niciun fel de relaţţie. Nu esţe o plaă cere? îân
17
lumea noasţraă liţeraraă a apaă ruţ o prejudecaţaă foarţe îânraă daă cinaţaă , caă
liţeraţura ţrebuie negresţ iţ saă dezbaţaă probleme de consţ ţiinţţaă. E
adevaă raţ caă le dezbaţe, dar de ce ţrebuie negreşit? Cine a hoţaă raâ ţ
chesţia asţa? Sţ i, mai ales, cine a hoţaă raâ ţ caă singurul mod de a o face esţe
cel de relaţţie, asţ adar cel care ar explica drama sau fericirea omului prin
faţaliţaţea relaţţiei dinţre un individ sţ i alţul sau dinţre individ sţ i
socieţaţe? E o prejudecaţaă de care ţoţ mai mulţţi scriiţori vor saă se
dezbare. Trebuie saă aţacaă m problemele omului dinţr-un puncţ de
vedere inediţ!!! Facem absţracţţie de fatalitatea relaţiei sţ i-l laă saă m pe
erou saă se uiţe îân sine, saă descopere, saă vadaă ce-i mai raă maâ ne. Ei bine,
nu e inţeresanţ de sţ ţiuţ ce-i mai raă maâ ne omului dacaă face aceasţaă
absţracţţie? Sţ i dacaă -i raă maâ ne ceva, acesţ ceva n-ar fi un ţeriţoriu al saă u,
absoluţ liber, îân ţimp ce ţeriţoriul de relaţţie e condiţţionaţ? Ei, chiar nu
credeţţi caă meriţaă saă exploraă m acesţ ţeriţoriu al liberţaă ţţii absoluţe? Sţ i
nu vaă îâncaă lzesţ ţe inima ideea caă ţrebuie saă ne convingem prin scriiţuraă ,
negaâ nd cu fiecare frazaă pe precedenţa, dacaă acesţ ţeriţoriu exisţaă , iar
dacaă exisţaă , saă -l culţivaă m? Sţ i la urma urmei ce-i oferaă omului faţaliţaţea
relaţţiei? Vesţ nice conflicţe îânţre individ sţ i iubiţa sa, îânţre el sţ i familie,
îânţre el sţ i un grup de indivizi, îânţre el sţ i socieţaţe! Care îâi macinaă viaţţa
sţ i, asemeni regelui Lear, îâl fac saă raă ţaă ceascaă îân cumpliţe erori,
nedrepţaă ţţi comise de el îânsusţ i sţ i penţru care nu-l iarţaă nimeni! Care au
consţiţuiţ obiecţul liţeraţurii de caâ nd exisţaă ea, creaâ nd opere îân care s-a
spus aproape ţoţ! Cu ce a fosţ îâncoronaţaă viaţţa unui om ca personajul
dumiţale, Ilie Moromeţe, vicţimaă a relaţţiei, care la sfaâ rsţ iţul vieţţii sale
esţe dus cu roaba acasaă , el, care iubise aţaâ ţ de mulţ aceasţaă lume, cu
caii sţ i paă maâ nţul lui, care aveau penţru el o dimensiune meţafizicaă ? La
ce bun saă creezi asţfel de eroi, cu un asţfel de sfaâ rsţ iţ? Nu, hoţaă raâ ţ,
ţrebuie saă ferim liţeraţura saă inţre îân asemenea impasuri, fiindcaă , saă fie
clar! liţeraţura de relaţţie se aflaă îânţr-un impas, sţ i nu liţeraţura noasţraă
pe nedrepţ numiţaă evazionisţaă .
Maă opresc aici, nelinisţ ţiţ. Dar de unde-mi vine nelinisţ ţea? Au exisţaţ
parcaă pe lume nisţ ţe ţeriţorii îân care nu numai liţeraţţii, ci îânţreaga
populaţţie, de mulţe milioane, a unor imperii, ţraă ia îân felul acesţa…
Aurul îâl aruncau, raâ zaâ nd, unor sţraă ini care puseseraă penţru prima oaraă
piciorul pe paă maâ nţul lor. Conflicţe nu exisţau îânţre ei, le alungaseraă ,
reusţ iseraă saă descopere ţeriţoriul absoluţ din fiinţţa lor. Iar acei sţraă ini
18
au paă ţruns cu usţ urinţţaă paâ naă la îâmpaă raţul lor, l-au luaţ prizonier (erau
puţţini acesţ ţi sţraă ini, caâ ţeva suţe!), au ceruţ ţoaţe bogaă ţţiile sţ i, dupaă ce
le-au obţţinuţ, l-au ucis pe îâmpaă raţ sţ i au îâncepuţ saă maă celaă reascaă
îângereasca populaţţie de caâ ţeva milioane, care nu cunosţ ţea faţaliţaţea
relaţţiei, sţ i care cine sţ ţie de caâ nd ţraă ia asţfel… N-a fosţ maă celaă riţaă îân
îânţregime, penţru caă mai era aur de scos din paă maâ nţ. Au fosţ ţrimisţ i
misionari cu biblia care, sţudiind obiceiurile ciudaţe ale acesţor
oameni, au ajuns la concluzia caă erau aţaâ ţ de dusţ i îân absoluţ acesţ ţi
baă sţ ţinasţ i, îâncaâ ţ era nevoie ca ei, misionarii, saă ţragaă clopoţele îân saţ, la
orele douaă sprezece noapţea, ca saă le reaminţeascaă baă rbaţţilor caă e
ţimpul saă -sţ i îândeplineascaă daţoriile conjugale.
Esţe opinia unui specialisţ care a cerceţaţ acesţe imperii, sţ i nu o
fanţezie de scriiţor. E vorba de cunoscuţele imperii disţruse de
conchisţadori.
IÎn ceea ce ne privesţ ţe pe noi, romaâ nii, am cunoscuţ odaţaă un
gaâ ndiţor care mi-a spus urmaă ţoarele: badea Gheorghe a boicoţaţ
ţoţdeauna isţoria.
Saă presupunem caă exisţaă un asţfel de badea Gheorghe. E nevoie doar
saă presupunem, penţru caă , îân realiţaţe, unde a boicoţaţ badea Gheorghe
isţoria? La Rovine? La Podul îânalţ? La Caă lugaă reni? La Plevna? IÎn Munţţii
Taţra?
Mai degrabaă puţem spune caă isţoria l-a dus de nas pe badea
Gheorghe sţ i caă el a îânvaă ţţaţ, din vicleniile ei, viclenii sţ i mai mari, sţ i a
sţ ţiuţ îân felul acesţa saă i le dejoace, uimind pe foarţe mulţţi de pe acesţ
conţinenţ, care nu o daţaă se ţrezesc îânţrebaâ ndu-se: cum exisţaă m noi,
romaâ nii? Cine sunţem? Ce e cu noi? Ce esţe asţa, Romaâ nia?
Dar saă ne oprim puţţin asupra unui ipoţeţic badea Gheorghe, mare
saboţor al isţoriei. Ei bine, ce i-a faă cuţ el acesţei isţorii? Ce dureri i-a
provocaţ? Ce ţulburaă ri îân mersul ei îâi aparţţin lui badea Gheorghe prin
fapţul caă i-a îânţors el spaţele? Dacaă sţ i isţoria l-ar fi imiţaţ, sţ i badea
Gheorghe sţ i isţoria ar fi sţaţ supaă raţţi spaţe îân spaţe, aţunci am fi avuţ
moţive saă ne bucuraă m caă , ia uiţe, cum a reusţ iţ el saă deţermine aceasţaă
zeiţţaă saă producaă ravagii îân alţe paă rţţi, îân ţimp ce plaiurile lui badea
Gheorghe au raă mas neaţinse sţ i din ele nu s-au auziţ secole îânţregi decaâ ţ
fluierul doiniţor sţ i caâ nţecele lui senine, esţompaţe doar din caâ nd îân
caâ nd de zgomoţul ierbii fragede rupţe de la raă daă cinaă de boţurile umede
19
ale boilor.
IÎn realiţaţe, pesţe acesţe plaiuri a curs saâ nge, iar acel badea
Gheorghe nici n-a exisţaţ.
Cineva s-ar puţea îânţreba: e chiar aţaâ ţ de imporţanţaă liţeraţura, îâncaâ ţ
saă inţre îân inţeriorul ei asţfel de averţismenţe? Dupaă paă rerea noasţraă
esţe. Chiar dacaă exisţaă dorinţţa, provocaţaă de dezamaă giri, de a o
îândepaă rţa de la aceasţaă misiune. Nu micsţ oraâ nd îân gaâ ndirea noasţraă
forţţa de influenţţare a consţ ţiinţţelor pe care o are arţa ne rezolvaă m
dezamaă girile. Dezamaă girile nu sunţ, firesţ ţe, de ordin liţerar. De ce,
aţunci, saă suporţe ideea de liţeraţuraă acesţe consecinţţe?
Nu arţa de relaţţie s-a depreciaţ, ci acei scriiţori care au falsificaţ-o.
Desigur (sţ i asţa am mai spus-o cu alţaă ocazie) e foarţe adevaă raţ caă
sarcinile prea mari îânaă busţ aă liţeraţura, exilaâ nd-o îân domeniul
absţracţţiilor. Dupaă cum sarcinile prea mici, sau prea periferice, o
coboaraă îân anecdoţic sau îân amorf.
Puţem noi scoaţe liţeraţura din dialecţica implacabilaă a exisţenţţei?
Sigur caă da. Dar aţunci cei care sunţ îânseţaţţi saă o facaă ţrebuie saă
prevadaă sţ i posibiliţaţea caă , la ora douaă sprezece noapţea, pesţe somnul
lor, populaţ de jocuri frumoase sau groţesţ ţi, cineva saă vinaă saă le baţaă
foarţe ţare clopoţul faţaliţaă ţţii relaţţiei.

20
 IATAĂ Tţ AĂRANUL!

M-a viziţaţ fraţele meu viţreg, Gheorghe, om de cincizeci sţ i cinci de

ani, pe deplin consţ ţienţ de rolul saă u îân socieţaţe, familia lui fiind la ţţaraă ,
îân Silisţ ţea-Nouaă . Sţ ţiindu-l ţţaăran, l-am îânţrebaţ: „Ce faci ţu, aici, la
Bucuresţ ţi?” La care el mi-a daţ un raă spuns pe care îâmi rezerv drepţul
de a-l folosi îân noul meu roman: „Cum, zice, eu, maă ? Consţruiesc
socieţaţea. Jumaţe am sţ i consţruiţ-o! A mai raă mas jumaţea ailalţaă .”
S-ar paă rea caă nici el nu e pe de-a-nţregul convins de graviţaţea
eforţului pe care-l depune, desţ i nici acolo îân saţ nu mai vrea saă sţea. IÎsţi
angajeazaă forţţa de muncaă la îânţaâ mplare sţ i uneori se sţ i calificaă . Paâ naă
una-alţa, doarme îânţr-o baracaă , pe nenumaă raţele sţ anţiere ale
Bucuresţ ţiului sau ale alţor orasţ e, sţ i nu daă prin saţul lui cu lunile.
IÎnţrebaâ ndu-l ce face, de fapţ, pe sţ anţier, el mi-a raă spuns caă esţe sţ ef,
îâsţi comandaă lui îânsusţ i caâ ţe caă raă mizi saă urce, caâ ţe saă coboare, sţ ef
veriţabil.
IÎnţr-o vreme am aflaţ caă la „Carul cu bere” merg mulţţi silisţ ţeni. De
unde presupun caă fiecare comunaă are preferinţţele ei îân ceea ce privesţ ţe
resţauranţele capiţalei. Curaţ ţţaărani! Toţusţ i, eu am scris despre ulţimii
dinţre ei, Moromeţii (volumul doi). Criţica s-a cam feriţ saă punaă
publicul îân deplinaă cunosţ ţinţţaă de cauzaă despre drama care se peţrecea.
Dar saă inţraă m puţţin îân fondul problemei. E usţ or saă ne linisţ ţim spunaâ nd
caă nu exisţaă alţ drum penţru ţţaăraă nime decaâ ţ cel al cooperaţivizaă rii. Pe
scriiţor îâl inţereseazaă îânsaă ce se peţrece cu oamenii.
Isţoria se impune ca o idee, ca o necesiţaţe. Acesţa nu e un lucru aţaâ ţ
de abisal sţ i cu asţa nu ne puţem mulţţumi. Esţe foarţe usţ or penţru omul
de liţere saă se adaă posţeascaă îân spaţele necesiţaă ţţii isţorice sţ i saă se
eschiveze, îân felul acesţa, de la a se îânţreba nu caâ ţaă necesiţaţe conţţine
isţoria, ci care e soarţa fiecaă rui om îân parţe, sţ ţiind caă omul nu are decaâ ţ
21
o singuraă viaţţaă de ţraă iţ, îân ţimp ce isţoria esţe îânceaţaă sţ i nepaă saă ţoare.
Nu e greu de susţţinuţ caă , de pildaă , Dosţoievski nu îânţţelegea
necesiţaţea progresului social. Dar el a descoperiţ, ignoraâ nd penţru
momenţ isţoria, caă scena esţe ocupaţaă de demoni, care, îânsusţ indu-sţ i
ideile necesiţaă ţţii isţorice, danseazaă caă lcaâ nd pesţe vieţţi omenesţ ţi. IÎn alţe
îâmprejuraă ri, un american povesţea cum saţele erau disţruse cu
ţracţorul sţ i ţţaăranii erau alungaţţi, pusţ i îânţr-un camion care cosţa
sţ apţezeci sţ i cinci de dolari sţ i ţrimisţ i îânţr-o ţţaraă a speranţţei, California,
unde frucţele puţrezeau pe jos, neculese, sţ i nici nu era voie saă fie
culese, din raţţiuni cu nepuţinţţaă de îânţţeles. Naţura îâsţi revaă rsa roadele
asupra paă maâ nţului îân ţimp ce un ţţaăran, ameninţţaţ saă moaraă de foame,
era salvaţ de o ţţaărancaă , de saâ nul caă reia era aţaâ rnaţ ca un sugar. Imagine
liţeraraă forţţaţaă , specificaă prozei americane, dar care nu exprimaă mai
puţţin realiţaţea cumpliţaă a dispariţţiei clasei ţţaăraă nesţ ţi, pe o planeţaă pe
care progresul ţehnic n-ar ţrebui saă ţraă iascaă din desţraă marea unei
sţrucţuri de viaţţaă veche de mii de ani.
Cine ne impune aceasţaă cursaă , ale caă rei consecinţţe nu sunţ pe deplin
previzibile? îânainţe de a laă sa îân suspensie aceasţaă îânţrebare, e cazul saă
privim realiţaă ţţile îân faţţaă. Tţ aările cele mai puţernic indusţrializaţe, sţ i care
au eliminaţ clasa ţţaăraă neascaă din arena socialaă , furnizeazaă canţiţaă ţţi
fanţasţice de alimenţe (carne sţ i cereale) ţţaărilor care posedaă , îâncaă , o
clasaă ţţaăraă neascaă , dupaă care ni se rupe inima.
Revenind la liţeraţuraă , îâmi aminţesc de un erou consideraţ de
Moromeţe cu îângaă duinţţaă, sţ i pe care-l cheamaă Naă sţase Besensac. Era un
om nevoiasţ din ţoaţe puncţele de vedere. Asţa se peţrecea acum
ţreizeci de ani, caâ nd Naă sţase ţrebuia saă se îânsoare. Cum s-a îânsuraţ sţ i
cum a ţraă iţ acesţ erou nu e inţeresanţ. Asţaă zi, îânsaă , Naă sţase Besensac,
care e un personaj real, are ţelevizor. IÎn faţţa acesţei realiţaă ţţi bruţale,
îâmi ţrebuie ţimp saă reflecţez îânainţe de a mai scrie ceva despre ei:
penţru caă , iaţaă , aă sţa e ţţaăranul din zilele noasţre, dacaă mai poaţe fi numiţ
asţfel…

22
 CAĂ RTţ ILE DEASUPRA APEI

Ca oricaă ruia dinţre noi, sţ ţirea nu mi-a veniţ dinţr-odaţaă ca saă araţe
amploarea caţasţrofei, ci îânţr-un mod raă sfraâ nţ sţ i ţrepţaţ.
Penţru un om care ţraă iesţ ţe îân sfera îânchipuirii, cum esţe scriiţorul,
asţfel de caţasţrofe, de cele mai mulţe ori, prin bruţaliţaţea lor, îâl
readuc la realiţaţea realaă sţ i îâl pun îân siţuaţţia saă -sţ i dea seama de limiţele
arţei sale. IÎnţr-adevaă r, la ce mai folosesc caă rţţile caâ nd ele pluţesc pe
apaă ? Cel care le scrie se poaţe simţţi micsţ oraţ sţ i se poaţe îânţreba cum
saă -sţ i ajuţe semenii, ce saă facaă penţru ei, caâ nd el nu sţ ţiuse decaâ ţ saă scrie.
Sţ i aici, deodaţaă , îân ciuda acesţor adevaă ruri, puţem îânţţelege valoarea
incalculabilaă a arţei. Caă rţţile, îân mod fizic, se disţrug. Biblioţecile poţ fi
luaţe de vaâ lţori. Dar îân acele clipe, îân consţ ţiinţţa oamenilor, opera de
arţaă îâsţi araţaă consecinţţele faă raă gresţ : ea a culţivaţ îân oameni curajul,
spiriţul de sacrificiu, solidariţaţea, abnegaţţia, bravura, eroismul sţ i
îânfrunţarea baă rbaă ţeascaă a morţţii.
Exisţaă ţoţusţ i o arţaă care s-ar puţea simţţi umiliţaă îân asţfel de
îâmprejuraă ri? Esţe oare adevaă raţ caă muzele ţrebuie saă ţacaă ? Penţru a
raă spunde la aceasţaă îânţrebare e cazul saă ne imaginaă m urmaă ţorul ţablou
pe care nici nu sţ ţiu dacaă nu cumva l-am vaă zuţ: esţe vorba de apaă , de foc
sau de cuţremur. Un priviţor, plasaţ la o anumiţaă îânaă lţţime, vede imediaţ
ce ar ţrebui saă facaă acei oameni care raă cnesc îân chinurile caţaclismului
sau aleargaă care îâncoţro, nici maă car cuprinsţ i de panicaă – panica poaţe fi
jusţificaţaă ! —, ci de dezordine, neîânţţelegere, risipire a forţţelor,
nepuţinţţaă generalaă , prin dislocarea nucleului solidariţaă ţţii umane. Iaţaă
nisţ ţe oameni cu ţoţul nepregaă ţiţţi îân faţţa surprizei! zice priviţorul. Cum
e posibil acesţ lucru? zice ţoţ el. Cum au ţraă iţ acesţ ţi oameni îânainţe?
Cum de nu-sţ i dau seama caă dacaă ar fi uniţţi sţ i organizaţţi, cei care nu
sunţ loviţţi n-ar sţa cu maâ inile îân buzunare, pe ideea caă la ei n-a veniţ
23
caţasţrofa?
IÎn ce consţaă civilizaţţia acesţei colecţiviţaă ţţi? zice priviţorul mai
deparţe.
Colecţiviţaţea din ţabloul îân discuţţie, i-am puţea noi raă spunde, esţe
una dinţre acele colecţiviţaă ţţi îân care arţele ori au dispaă ruţ, ori au fosţ
îânlocuiţe cu jocuri absţracţe ale imaginaţţiei. E frumoasaă imaginaţţia îân
arţaă ? Esţe splendidaă . Poaţe ea lipsi? Dacaă lipsesţ ţe, arţa a muriţ. Dar
arţa nu e numai aţaâ ţ. Ea esţe deplinaă sţ i misţerioasaă caâ nd cumuleazaă
puţerea imaginaţivaă a sufleţului uman sţ i aspiraţţia omului spre
perfecţţiune moralaă .
Cine n-a fosţ cuţremuraţ penţru ţoţdeauna ciţind o scenaă îân care o
feţiţţaă, chinuiţaă de nisţ ţe oameni sţraă ini care o cresţ ţeau, era ţrimisaă îân
miez de noapţe îânţr-o paă dure saă aducaă apaă , saă adape un cal? IÎn clipa îân
care se lupţa cu imensa gaă leaţaă , o maâ naă apucaă ţoarţa sţ i feţiţţa simţe
cum gaă leaţa devine usţ oaraă , îâsţi ridicaă privirile sţ i vede un baă rbaţ blaâ nd
care îâi spune cuvinţe linisţ ţiţoare. Milioane de oameni care au ciţiţ
aceasţaă scenaă , chiar dacaă au uiţaţ concreţul ei, au paă sţraţ îân schimb
senţimenţul naă scuţ îân ei, îân clipa îân care au ciţiţ, sţ i care îâi va face ca
aproape ţoţdeauna saă fie alaă ţuri de un copil aflaţ îân primejdie. Puţerea
senţimenţelor odaţaă naă scuţe nu va fi sţ ţearsaă de niciun dezasţru. Arţa
care a daţ nasţ ţere unor simţţaăminţe aţaâ ţ de adaâ nci nu se va simţţi
umiliţaă niciodaţaă .

Asţfel îâmi spuneam îân ţimp ce viziţam la Sighisţ oara disţrusa sţradaă a
Clujului sţ i îân ţimp ce vasul-amfibie maă ducea pe deasupra saţului
îânecaţ Vaă deni, de laâ ngaă Braă ila.
Maă aflu pe cheiul porţului Galaţţi. Apa esţe la doi pasţ i. Digul formaţ
din nisip, crengi de copaci sţ i saci cu paă maâ nţ îâmi daă senţimenţul caă ţoţul
s-a aranjaţ. Forfoţa din gara fluvialaă esţe cea obisţ nuiţaă . Aproape de
inţrare îâmi aţrage aţenţţia o femeie cu un copil îân braţţe. Esţe bine
îâmbraă caţaă , iar copilul araţaă saă naă ţos. Numai faţţa femeii seamaă naă cu a
celor care s-au ridicaţ dupaă o mare febraă . Buzele arse, naă rile spuziţe,
ochii puţţin albiţţi. Faă raă cuvinţe mulţe, spune caă e din Baldovinesţ ţi sau,
mai bine zis, caă a fosţ din Baldovinesţ ţi, unde se dusese saă scape de
inundaţţiile frecvenţe din saţul Pisica sţ i-sţ i faă cuse o casaă . Acum, aceasţaă
casaă din Baldovinesţ ţi, cu saţ cu ţoţ, a fosţ sţ ţearsaă de ape. Nu a salvaţ
24
nimic, decaâ ţ copiii.
Toaţe acesţea spuse faă raă cel mai mic ţremur îân glas, ca sţ i caâ nd ar fi
îânţaâ mplaă ri dinţre cele mai obisţ nuiţe. A fosţ, a faă cuţ, a dres.
Maă asţ ţepţam saă maă îândepaă rţez de ea, avaâ nd sţ i eu aceeasţ i sţare de
spiriţ. Sţ i cu ţoaţe acesţea, sţ i nu numai pe mine, dupaă caâ ţţiva pasţ i, m-a
loviţ emoţţia cumpliţaă . Apropierea a fosţ bruscaă . Disţanţţele au pieriţ,
fiinţţa pe care ai avuţ-o îân faţţaă parcaă ţţi-e soraă sau mamaă . Dar oare nu
asţ a ar ţrebui saă se îânţaâ mple ţoţ ţimpul? Trebuie oare saă vinaă o
nenorocire ca saă ne simţţim aţaâ ţ de apropiaţţi sţ i saă avem vie îân minţe
ideea caă , îânainţe de a fi orice-am fi, sunţem oameni?
Acesţe surori ale noasţre îâţţi spun faă raă cuvinţe caă -sţ i vor aduna copiii
îâmpraă sţ ţiaţţi, caă o vor lua de la capaă ţ, cu aceeasţ i linisţ ţe pe care le-o daă
insţincţul vieţţii, care la ele, femeile necaă jiţe ale acesţui popor, s-a
ţransformaţ îân daţorie moralaă , îân care ele îânţţeleg caă ţrebuie saă ţraă iesţ ţi
nu numai penţru caă îâţţi place, ci sţ i penţru caă ţrebuie saă ţraă iesţ ţi.
La fel de nepregaă ţiţ m-a gaă siţ sţ i imaginea de ansamblu a Braă ilei sţ i
Galaţţiului, unde viaţţa se desfaă sţ oaraă normal sţ i unde am aflaţ caă îân acele
zile, cele mai grele, caâ nd nu numai apa ameninţţa, ci sţ i vaâ nţul, care, pe
laâ ngaă valurile disţrugaă ţoare, îâi îâmpiedica pe oameni saă lucreze
spulberaâ ndu-le paă maâ nţul din lopaţaă , oamenii au ţţinuţ, îân apa paâ naă la
braâ u, concreţ, cu spaţele lor, digul care se spaă rsese. Au sţaţ îân aceasţaă
poziţţie aţaâ ţa ţimp caâ ţ a fosţ nevoie ca saă fie refaă cuţ. Penţru mine,
aceasţaă imagine consţiţuie simbolul rezisţenţţei noasţre. De ce? Penţru
caă ne asumaă sţ i pe noi, sţ i ne recunoasţ ţem asţfel îân el, ca indivizi sţ i ca
naţţiune; penţru caă , poaţe, asţ a, va face din noi nisţ ţe oameni ţoţdeauna
ţreji, cu puţerea de a raă spunde faă raă panicaă oricaă rei surprize.

25
 NEOBOSITA INVENTIVITATE A TIPULUI INFECT

IÎmi vine îân minţe o îânţaâ mplare pe care n-am s-o folosesc niciodaţaă îân
liţeraţura de ficţţiune, penţru simplul moţiv caă face parţe din acele
incidenţe de viaţţaă pe care oricum ai îâncerca saă le filţrezi, sensul lor, pe
care îâl sţ ţii numai ţu, scapaă ciţiţorului, sţ i nu raă maâ ne pe haâ rţie decaâ ţ un
fapţ bruţ sţ i inesţeţic. De aceea am s-o povesţesc aici, cu senţimenţul
riscului: îânţaâ mplarea mea s-ar puţea saă nu placaă .
IÎn grupul nosţru, pe caâ mp, era un baă iaţ care ţoţ ţimpul îâi ţraâ nţea pe
ceilalţţi. IÎmi daă deam seama caă alţţii erau mulţ mai ţari decaâ ţ el, sţ i chiar
eu îânsumi, dar nu îânţţelegeam de ce se laă sau. Chiar sţ i eu maă feream de el
sţ i refuzam lupţa. Paâ naă îânţr-o zi, caâ nd prea de ţoţ am fosţ provocaţ sţ i n-
am mai puţuţ eviţa ciocnirea. Lupţa a îâncepuţ, sţ i ţoţţi ceilalţţi s-au sţraâ ns
îân jurul nosţru, îâmi daă deam seama caă era adevaă raţ ţoţ ceea ce sţ ţiam eu.
Din misţ caă rile sţ i felul îân care se lupţa adversarul meu, simţţeam caă îân
curaâ nd îâl voi ţraâ nţi la paă maâ nţ. Am vaă zuţ îânsaă deodaţaă , chiar îân
momenţul îân care maă pregaă ţeam saă -l dobor, caă misţ caă rile lui nu mai
erau ale unui om care lupţaă . De pildaă , nu maă mai ţţinea decaâ ţ cu o maâ naă ,
ca saă araţe celorlalţţi, ce? Caă dacaă -l dobor saă poaţaă spune caă n-a lupţaţ
decaâ ţ cu o maâ naă !
Iar chipul saă u caă paă ţase o expresie de paiaţţaă. Ce voia saă spunaă ? Voia
saă -i facaă pe ceilalţţi saă raâ daă îân ţoiul lupţei. Iar dacaă l-asţ fi pus jos, ce
adicaă , saă se considere caă , din momenţ ce el se sţraâ mba asţ a, rezulţaţul
lupţei nu mai avea valoare?
Mi-am daţ seama îânţr-o clipaă de ţoaţe acesţea, dar m-am hoţaă raâ ţ saă
merg paâ naă la capaă ţ. Aţunci, îânsaă , asemeni unei lighioane care nu sţ ţia saă
se apere decaâ ţ îânţr-un singur fel, eliminaâ ndu-sţ i, de pildaă , conţţinuţul
inţesţinal, adversarul meu a îâmpuţţiţ aerul. Ceilalţţi au izbucniţ îân hohoţe
de raâ s. Lupţa a îânceţaţ, îânversţ unarea mea s-a ţransformaţ îân silaă sţ i
26
rusţ ine. Dar mai cu seamaă îân uimire: cum a puţuţ invenţa un asemenea
procedeu infecţ, îânţr-un momenţ îân care ar fi fosţ cu nepuţinţţaă saă mai
eviţe îânfraâ ngerea?
…Era o lupţaă de copii, pe un caâ mp plin de verdeaţţaă, idilic. Dar de
aţunci mi-a raă mas un reflex: nu mai poţ inţra îânţr-o lupţaă îân care
adversarul, la un momenţ daţ, îâncepe saă dea semne caă invenţiviţaţea lui
îân a eviţa îânfraâ ngerea nu va ocoli nici maimuţţaăreala sţ i, îân ulţimaă
insţanţţaă (chiar dacaă nu îân aer, ci pe haâ rţie!), nici crearea unei aţmosfere
pesţilenţţiale.

27
 SPIRITUL PRIMAR AGRESIV Sţ I SPIRITUL REVOLUTţ IONAR

Niciodaţaă , poaţe, spiriţul primar agresiv n-a avuţ o bazaă de idei mai
solidaă ca îân aceasţaă jumaă ţaţe de secol. Numesc spiriţ primar agresiv, îân
accepţţia pe care o capaă ţaă penţru mine îân conţexţul conţemporan
aceasţaă noţţiune, acea menţaliţaţe sau acea sţihie care apare îân ţimpul
unor inţense fraă maâ nţaă ri sociale sţ i care ţinde saă conţesţe valorile
spiriţului. Saă le îânlocuiascaă cu ce? Cu nimic! Se poaţe ţraă i mai bine sţ i
mai linisţ ţiţ faă raă ele.
Din parţea unei culţuri occidenţale ţrecuţe de apogeu, spiriţul
primar a fosţ serviţ de caă ţre grosul acelor inţelecţuali numiţţi „de
sţaâ nga” (dar care n-au aderaţ niciodaţaă la parţidul comunisţ), îân fond
nihilisţ ţi, prinţr-un ţir neîânţrerupţ îâmpoţriva ţuţuror valorilor zise
burgheze, a ţuţuror noţţiunilor care consacrau o viziune despre lumea
sţabilaă sţ i o moralaă nezdruncinaţaă . Poziţţia a fosţ denumiţaă îânţaâ i cu un
îânţţeles exisţenţţialisţ „angajare”, sţ i îân numele ei a fosţ chemaţ îân
judecaţaă Flauberţ, care a fosţ faă cuţ responsabil de represiunea
Comunei din Paris fiindcaă n-a luaţ aţiţudine îân ţimpul acelor
evenimenţe. Asţaă zi, poziţţia se numesţ ţe mai simplu sţ i mai modesţ:
„conţesţare”. Gesţurile care o ilusţreazaă nu sunţ îânsaă mai puţţin
specţaculoase chemaă rii îân judecaţaă a lui Flauberţ (care, îân ţreacaă ţ fie
spus, a mai apaă ruţ o daţaă îân faţţa unei insţanţţe, de asţaă daţaă una
adevaă raţaă , ca saă dea socoţealaă despre concepţţia sa moralaă îân crearea
Doamnei Bovary). Acelasţ i Jean-Paul Sarţre, caă ruia îâi place saă se creadaă
„revoluţţionar”, ridicaă îân slaă vi îânţr-o enormaă prefaţţaă, care aţinge
proporţţiile unui îânţreg volum de aproape cinci suţe de pagini, un
scriiţor foarţe cunoscuţ acum îân Franţţa, Jean Geneţ, numindu-l faă raă
glumaă sfaâ nţ sţ i marţir. IÎn ce consţaă marţirajul acesţui ţalenţaţ scriiţor?
IÎn hoţţie, care îâl duce la îânchisoare, la care aspiraă ca la un rai fiindcaă
28
numai acolo gaă sesţ ţi exemplarele cele mai „splendide”, mai „sfinţe” de
criminali pe care îâi poţţi iubi sţ i admira. IÎi plac lui Sarţre ţoaţe acesţea?
Judecaâ nd dupaă neuiţaţul saă u personaj Auţodidacţul din La nausee, nu
ne vine saă credem. Dar insisţaâ nd îân lecţura prefeţţei sale, alţfel desţul de
indigesţaă , aflaă m explicaţţia exalţaă rii sale nemaă suraţe, „revoluţţionare”,
faţţaă de opera lui Jean Geneţ: cicaă , chipurile, aceasţaă lume a pegrei celei
mai abjecţe, cu care se confundaă ca îânţr-o beţţie, faă raă posibiliţaţe de
iluzionare din parţea ciţiţorului caă ar fi vorba de vreo parabolaă , liricul
ei creaţor, sţ i faţţaă de care imprecaţţia sţ i viziunea neagraă a lui Celine par
de un inocenţ sţ i roz senţimenţalism, ar fi, dupaă domnul Sarţre, o
contestare. Conţesţare a cui? A lumii burgheze, firesţ ţe, a cui alţcuiva?
Am ciţiţ îân acesţe recenţe luaă ri de aţiţudine pracţice îân sprijinul
sţudenţţilor îân grevaă din Franţţa, îân care se afirmaă de dragul de a fi
purţaţ pe braţţe de „kaţanghezii” de la Sorbona, nici mai mulţ, nici mai
puţţin caă nimic nu se poaţe îânvaă ţţa decaâ ţ conţesţaâ nd sţ i auţoconţesţaâ ndu-
ţe. Cohn-Bendiţ, un ţaâ naă r fanţasţ sţ i fascinaţ de ideea de a vedea
fluţuraâ nd pesţe ţoaţe edificiile din lume, îân locul drapelelor naţţionale,
„care sunţ faă cuţe ca saă fie sfaâ sţ iaţe”, drapelul negru al anarhiei, devine
asţfel eroul acesţor ţimpuri, adulaţ sţ i ridicaţ îân slaă vi de caă ţre nisţ ţe
inţelecţuali exasperaţţi îânţr-un fel sţraniu de apaă sarea propriilor lor
ţradiţţii de culţuraă sţ i civilizaţţie.
Acesţea sunţ izbucniri. Apoi apele se reţrag sţ i apare un fel de
naă ucealaă , sţ i mulţţi se îânţreabaă : am faă cuţ-o din enţuziasm sau din
prosţie? Esţe îânţr-adevaă r responsabil Flauberţ de represiunea Comunei
din Paris, sau nu mai sţ ţim ce saă mai spunem sţ i ce saă mai facem penţru
a ne deţasţ a de secolul al XIX-lea din ale caă rui idei îâncaă ne hraă nim?
Fenomenul l-am cunoscuţ sţ i noi, îân alţe condiţţii sţ i cu alţaă coloraţuraă ,
îânţr-o culţuraă îâncaă deparţe de a-sţ i fi aţins apogeul. Valorile au fosţ, de
asemenea, supuse unui ţir neslaă biţ, ţimp de un deceniu, sţ i au fosţ adusţ i
la judecaţaă scriiţori clasici sţ i conţemporani care n-au îânţţeles cuţare
ridicare a ţţaăranilor, sau cuţare manifesţ munciţoresc care se produsese
îân ţimpul exisţenţţei lor, spunaâ ndu-se chiar sţ i aţunci caâ nd realiţaă ţţi
biografice sţ i de isţorie liţeraraă consţiţuiau o dovadaă caă acel clasic sau
conţemporan nu avusese cum saă devinaă parţizan al ideilor lui Karl
Marx: cu aţaâ ţ mai raă u penţru el, îâl vom scoaţe din manualele sţ colare sţ i
îâl vom rade din consţ ţiinţţa publicaă . Nu erau excluse nici aţiţudini
29
marcaţe de un comic imens caâ nd se faă cea din opoziţţia de idei cu un
mare clasic o chesţie personalaă . Un scriiţor, de pildaă , pe vremea caâ nd
era criţic, se exprima îân felul urmaă ţor: „Sunţ foarţe supaă raţ pe Tiţu
Maiorescu sţ i n-o saă -i ierţ niciodaţaă caă …” Urmau nisţ ţe idei care i se
aţribuiau marelui om de culţuraă . Dacaă e saă ne gaâ ndim caă valorile
ţraă iesc îân caă rţţi sţ i îân consţ ţiinţţe, asţa îânseamnaă caă fosţul criţic era
supaă raţ nu pe Maiorescu, caă ruia puţţin îâi paă sa de el, ci pe caă rţţile lui sţ i pe
cei care le preţţuiau, susţţinaâ nd asţfel, faă raă voie, curenţul de opinie al
spiriţului primar agresiv care cerea smulgerea lui Tiţu Maiorescu din
spiriţualiţaţea noasţraă .
Era adusaă creaţţia pe ţerenul gaâ ndirii celei mai vulgare, aţribuindu-i-
se liţeraţurii, din oficiu, un caracţer popular sţ i un romanţism meniţ saă
îâmpiedice, îân numele unei viziuni a viiţorului, explorarea prezenţului, a
caă rui descripţţie era proclamaţaă doar îân ţeorie. Toţţi doream saă creaă m o
liţeraţuraă revoluţţionaraă , saă profiţaă m de sţ ţiinţţa relaţţiilor sociale, asţ a
cum a folosiţ-o Marx îân sţudiile sale, sţ i saă ne formaă m propria noasţraă
gaâ ndire. Sţ i aţunci: Cum?! Propria noasţraă gaâ ndire?! Cum proprie? Sţ i
penţru ca o asţfel de erezie „dusţ maă noasaă ” saă nu prindaă raă daă cini, se
inţensifica sţ i mai ţare, cu ţoaţe mijloacele presei, radioului sţ i ale
ediţurilor, ţirul asupra valorilor. Nu era vorba nici pe deparţe de o
necesaraă sţ i mereu acţualaă confrunţare a vechilor valori cu spiriţul
revoluţţionar al ţimpurilor noasţre (confrunţare care nu le micsţ oreazaă
puţerea de aţracţţie îân consţ ţiinţţa prezenţului, dacaă sunţ adevaă raţe
valori, sţ i confrunţarea, una adevaă raţaă , care nu falsificaă îânţţelesurile
operei confrunţaţe, dimpoţrivaă , le sporesţ ţe sţraă lucirea, prin lumina
puţernicaă îân care o concepţţie nouaă despre lume le pune), ci o acţţiune
de discrediţare a valorilor prin aducerea lor la spiriţul comun al
îânţţelegerii vulgare, anulaţoare. Cine se îângrasţ aă îân acesţ ţimp sţ i din ţoaţe
acesţea? Spiriţul revoluţţionar? Nu, spiriţul revoluţţionar ţraă ia din alţe
surse, faă raă inţermediari. Se îângrasţ aă spiriţul primar agresiv caă ruia îâi
place saă afle caă nu mai exisţaă valori, caă orice creaţţie liţeraraă e o
escrocherie, iar inspiraţţia, o posţuraă ridicolaă .
Lui Gorki, „paă rinţele” realismului socialisţ, care vaă zuse sţ i ţraă ise
mulţe îân viaţţa lui, i-a fosţ daţ saă cunoascaă , îânţr-o îânţaâ mplare
memorabilaă , spre ce limiţe exţreme poaţe ajunge spiriţul primar dacaă îâl
lasţ i saă îânfloreascaă . Se organizase îân 1924 sau 1928, la Nijni-Novgorod,
30
o demascare religioasaă prin araă ţarea realaă a producţţiei de moasţ ţe la
care se dedau îân secreţ caă lugaă rii. Toţul avusese loc la un baâ lci
ţradiţţional sţ i se luaseraă sţ i oarecare maă suri de paă sţrare a ordinii,
auţoriţaă ţţile crezaâ nd caă vor fi ţulburaă ri, caă adicaă acei pravoslavnici care
mai cred îân moasţ ţe se vor scandaliza de fapţul caă s-a îândraă zniţ saă se
meargaă cam deparţe. IÎn loc de asţa, populaţţia se uiţa foarţe curioasaă sţ i
se minuna îân cea mai deplinaă linisţ ţe de ceea ce i se dezvaă luia. Ia uiţe,
domnule, ziceau, vasaă zicaă asţ a, cu oase pisaţe amesţecaţe cu unţdelemn
fabricau preoţţii sfinţele moasţ ţe, sţ i nu caă erau ele adevaă raţe, ale
Sfaâ nţului Anţosţ a sau ale Sfaâ nţului Panţelei! Tţ ţţţţţţţţ! Gorki, nedumeriţ de
aceasţaă reacţţie, s-a apropiaţ de unul sţ i l-a îânţrebaţ: ei, ce credea, era
bine sau era raă u ce se faă cuse? „Foarţe bine, i-a raă spuns acela, bine aţţi
faă cuţ caă aţţi araă ţaţ cum e cu popii. Acuma sţ ţiţţi ce ar fi bine?” Sţ i aici
marele scriiţor, auţorul Spovedaniei, sţ i-a ascuţţiţ aţenţţia saă nu-i scape
nicio nuanţţaă adevaă raţaă , auţenţicaă , venind de la izvorul nesecaţ al
inţuiţţiei primare, despre ce ar fi bine de faă cuţ de aici îânainţe penţru a
îâmpinge sţ i mai deparţe spiriţul revoluţţionar: „Saă -i luaţţi acuma, a zis
acel ins, la raâ nd sţ i pe medici, sţ i pe ingineri sţ i saă araă ţaţţi cum e sţ i cu ei…”
Iaţaă de ce îâi ţrebuie aţaâ ţa ţimp spiriţului revoluţţionar ca saă îânvingaă sţ i
de ce sunţem supusţ i aţaâ ţor erori îâncercaâ nd saă ni-l îânsusţ im: spiriţul
primar agresiv sţ i apoi spiriţul anarhic, de negaţţie, îânfloresc sţ i ele pe
ţerenul liber al marilor raă sţurnaă ri, sţ i nu o daţaă , îân isţorie, asisţaă m la
sţingerea ţemporaraă a spiriţului revoluţţionar sţ i la îânflorirea, nu chiar
efemeraă , a celor douaă din urmaă . Sţ i nu o daţaă ne ţrezim, crezaâ nd caă
sunţem revoluţţionari, susţţinaâ nd cu exalţare ţezele spiriţului primar a
caă rui grosolaă nie sţ i agresiviţaţe le confundaă m cu ardoarea sţ i fermiţaţea
aţiţudinii. Iar inţoleranţţa obţuzaă sţ i ameninţţarea bruţalaă le conţemplaă m
cu sţupoare, dar sţ i cu o secreţaă convingere caă spiriţului filisţin mic-
burghez, care ne îânsoţţesţ ţe îân revoluţţia socialisţaă , sţ i spiriţului
reacţţionar burghez, îâmpoţriva caă ruia lupţaă m saă -l eliminaă m, nu li se
cuvine ceva mai bun, asţa meriţaă , faă raă saă ne daă m seama caă nu spiriţul
filisţin mic-burghez sţ i nici spiriţul reacţţionar burghez cad vicţime, ci
marile valori clasice sţ i conţemporane, sţ i paâ naă la urmaă noi îânsţ ine, caâ nd
e prea ţaâ rziu saă ne mai puţem apaă ra sţ i ţrebuie saă ne degradaă m îân ţrisţe,
sumbre sţ i isţerice palinodii. Falsa ardoare a daţ nasţ ţere la scene mari,
demne de o mare liţeraţuraă . Dacaă cei care le-au ţraă iţ ar fi ţţinuţ fie sţ i un
31
jurnal, sau pur sţ i simplu sţ i le-ar rememora asţaă zi, scriind aminţiri sau
faă caâ nd maă rţurisiri liţerare, am puţea asţfel îânţţelege mulţe dinţre
enigmele ţimpului. De ce, de pildaă , cuţare scriiţor se ridica îâmpoţriva
chiar a celui care îâl apaă ra îân sţ edinţţaă publicaă de aţacurile spiriţului
primar agresiv, zicaâ nd: „Tovaraă sţ e… pe ce drum vrei saă maă îâmpingi?” Cu
alţe cuvinţe, cum de îândraă znea apaă raă ţorul saă -l abaţaă de pe drumul
„saă naă ţos” pe care se afla îân ţovaă raă sţ ia spiriţului primar agresiv, care
sţaâ rnea îân el nebaă nuiţe porniri masochisţe? Luarea unei aţiţudini era
deci îân primul raâ nd blamaţaă chiar de vicţimaă . Scena a avuţ loc aievea sţ i
riscaă saă se îânece îân uiţare dacaă eroii ei nu-i vor scoaţe la suprafaţţaă
cadrul, ambianţţa, sţihia care îâi sţaă ţea îân spaţe. Fenomenul îânsaă nu se
produce, vreau saă spun, nu apare nimic. Asţa îânseamnaă caă ţerenul nu e
îâncaă cu ţoţul degajaţ îân consţ ţiinţţa noasţraă .
Fiindcaă abia iesţ iţţi dinţr-un deceniu îân care ne-am afirmaţ lupţaâ nd
uneori lipsiţţi de cele mai elemenţare arme îâmpoţriva spiriţului primar
sţ i demagogic, care se laă faă ia agresiv sţ i pusese sţaă paâ nire pe mulţe poziţţii
cheie, de unde paâ ndea raâ njind cu cinism manifesţarea creaţoare, am
inţraţ îân alţul, îân care pe laâ ngaă conţinuiţaţea pe care o aduceam
liţeraţurii dinţre cele douaă raă zboaie – sţ i nu e cazul saă ciţez aici reusţ iţele
reveniri ale unui Arghezi, Camil Peţrescu, M. Sadoveanu (nu Mitrea
Cocor sţ i nu îâncaă alţele, dar desigur Nicoară Potcoavă), George
Caă linescu, Z. Sţancu, Geo Bogza, E. Jebeleanu, faă raă saă mai vorbim de
generaţţia mea, zisaă de mijloc, care a debuţaţ sţ i apoi s-a manifesţaţ din
plin îân acelasţ i deceniu – mai aduceam cu noi, pe laâ ngaă creaţţia propriu-
zisaă , sţ i vicţoria îâmpoţriva spiriţului primar agresiv, ale caă rui ceţaă ţţi,
apaă raţe adesea cu arme inexpugnabile, a ţrebuiţ saă le cucerim raâ nd pe
raâ nd, sţ i nu faă raă vicţime. Ce-au îânţţeles din acesţ proces sţ i din acesţe
vicţorii îânduiosţ aţţii admiraţori ai lui Radu Gyr, care au ţresaă riţ la un
momenţ daţ? Sunţ gaţa s-o ia la goanaă cu caă lcaâ iele sfaâ raâ ind la cea mai
micaă adiere agresivaă a spiriţului primar sţ i saă se ţransforme rapid îân sţ i
mai ţrisţ ţi comedianţţi ai principialiţaă ţţii decaâ ţ cei din deceniul ţrecuţ.
Specţacolul ar meriţa paâ nze epice.
IÎmi aminţesc caă prin anii ‘50 presa liţeraraă sţ i paginile de liţeraţuraă sţ i
arţaă din ziare se lupţau din greu cu „ţeoria asţ ţepţaă rii”, care, chipurile, îâi
îâmpiedica pe scriiţori saă scrie despre conţemporaneiţaţe. Se zicea caă
marii scriiţori s-au baă gaţ ţoţdeauna îân miezul evenimenţelor sţ i caă
32
zadarnic asţ ţeapţaă unii sub vraja acelei ţeorii, fiindcaă „munciţorii nu
asţ ţeapţaă ”. Sugesţia era caă îân cele din urmaă ţimpurile isţorice pe care le
ţraă iam vor sfaâ rsţ i prin a se dispensa de acei îâncaă paă ţţaânaţţi care sţau sţ i
asţ ţeapţaă sţ i caă vor pieri îâmpreunaă cu ţeoria lor, acea preţinsaă „disţanţţaă”
faă raă de care, vezi, dragaă Doamne, nu puţeau ei saă scrie. Sţ i asţ a cum au
araă ţaţ evenimenţele, dispensarea aceea a sţ i veniţ, sţ i era neverosimil sţ i
ţragic saă -l vezi pe Mihail Sorbul, auţorul Patimei roţii sţ i al Dezertorului,
asociindu-se cu un oarecare redacţor „îânarmaţ ideologic”, ca saă scrie o
nouaă piesaă : bieţul Mihail Sorbul venea adicaă cu ţalenţul, iar luminaţul
redacţor venea cu orienţarea. Oamenii din realiţaţea realaă sunţ ghidaţţi
de îânţaâ mplaă ri implacabile sţ i pline de subsţanţţaă, nu sunţ eroi de romane
fade, produse ale unei imaginaţţii exciţaţe, îânchipuiţţi-vaă : Mihail Sorbul,
la vaâ rsţa lui, era sţ i el convins de necesiţaţea unei liţeraţuri
revoluţţionare sţ i voia s-o facaă . A scris chiar o nuvelaă , Meeting, care mi-
aduc aminţe caă a sţ i plaă cuţ.
Au ţrecuţ de aţunci aproape douaă zeci de ani, îân acesţ ţimp am fosţ,
vraâ nd-nevraâ nd, îân miezul evenimenţelor, am cunoscuţ personaje sţ i
îânţaâ mplaă ri memorabile. Am fosţ eroi, sţ i nu specţaţori. Sţ ţim mulţe. Sţ i s-a
creaţ sţ i „disţanţţa” aceea necesaraă penţru a puţea descifra îân linisţ ţe
sensul ţuţuror raă sţurnaă rilor. Iar ideile care dominaă perioada noasţraă de
acum nu mai alimenţeazaă spiriţul primar agresiv sţ i inţoleranţ de
alţaă daţaă .
A pieriţ sţihia care alimenţa falsele miţuri aţaâ ţ de dragi spiriţului
primar sţ i cu ajuţorul caă rora îâsţi faă cea jocul.

33
 SCRIITORUL Sţ I MARILE SEISME

Exisţaă puţţini scriiţori care saă presimţaă marile seisme imediaţe care
îâi asţ ţeapţaă pe oameni. Caâ nd sunţ, isţoria ne spune pe urmaă caă ei le-ar fi
pregaă ţiţ prin opere. Esţe explicaţţia pe care o dau ţoţdeauna isţoricii
despre evenimenţele peţrecuţe. IÎn realiţaţe, lucrurile nu poţ avea
mereu, la bazaă , acesţ deţerminism. Cum l-am puţea explica? Fiindcaă
analiza raporţurilor sociale îân care ţraă iesţ ţe scriiţorul nu ne daă
ţoţdeauna cheia gaâ ndirii sale arţisţice sţ i nici filosofice. Asţ a îânţţelegem
de ce nu se poaţe decaâ ţ îân mod cu ţoţul excepţţional ca gaâ ndirea unui
filosof saă fie pusaă îân pracţicaă de el îânsusţ i. Rareori cel ce-a gaâ ndiţ
îânţţelege pe cel ce pune îân pracţicaă aceasţaă gaâ ndire. Rousseau i-a
inflamaţ, prin ideile sale, spiriţul ţaâ naă rului Robespierre. Dar nu e
exclus ca, dacaă Rousseau ar fi apucaţ zilele revoluţţiei, elevul saă u saă -l fi
ghiloţinaţ.
Penţru caă , paă raă sind cazul de excepţţie al liţeraţurii franceze
prerevoluţţionare, îân ce maă suraă , de pildaă , scriiţorii romaâ ni dinţre cele
douaă raă zboaie au gaâ ndiţ sau au presimţţiţ marile seisme care urmau?
Sigur caă , asţaă zi, isţoricii poţ saă ne explice caă îân cuţare curenţ liţerar,
îânţreţţinuţ îân cuţare revisţaă , deslusţ im o ideologie care avea saă fie cauza
seismelor. Asţa poaţe saă paraă chiar evidenţ. Esţe îânsaă discuţabil caă
vreun curenţ liţerar a presimţţiţ caracţerul dezasţruos al celui de-al
Doilea Raă zboi Mondial.
Saă ne referim la marii scriiţori: Sadoveanu cu prisaă cile lui nu
presimţe nimic, desţ i caă rţţile lui aveau saă fie arse, la un momenţ daţ, îân
piaţţa publicaă . Sunţem miraţţi saă aflaă m asţaă zi acesţ lucru. IÎn ce maă suraă
povesţirile de la „Hanul Ancuţţei” puţeau sţaâ rni ura saă lbaţicaă a
legionarilor? Explicaţţia ţrebuie caă uţaţaă îân aţiţudinea omului, nu îân
creaţţia lui. Dar Liviu Rebreanu? Adam şi Eva, Ciuleandra, Amândoi,
34
Gorila eţc. conţţin ele nelinisţ ţea prevesţiţoare de caţaclism? Abia
Blestemele lui Arghezi ne poţ da un mare fior.
Descoperim azi îân ele un senţimenţ al apocalipsului. E o lume care
se sţraâ mbaă , se desţramaă sţ i puţrezesţ ţe. Efecţul se obţţine prin
aglomerare, care exprimaă probabil ţeroarea resimţţiţaă de poeţ la
apropierea cuţremurului. Dar asţa e inţerpreţarea noasţraă de acum.
Mai degrabaă oamenii de raâ nd au avuţ presenţimenţul viiţorului
dezasţru. Prin ce? Prin nelinisţ ţea moralaă provocaţaă , poaţe, de
senţimenţul paă caţului, al insuficienţei credinţţe, al culpei: nu ţraă im bine,
viaţţa noasţraă nu e curaţaă , nu e frumoasaă , o saă plaă ţim penţru asţa.
Mulţţi, judecaâ nd sţricţ raţţional, au condamnaţ „fenomenul Peţrache
Lupu” pe moţiv caă a fosţ organizaţ de preoţţi, ca saă exploaţeze credinţţa
naivaă a maselor. Iar prin fapţul caă , asţaă zi, Peţrache Lupu e un
cooperaţor obisţ nuiţ, unii vor saă spunaă caă ţoţul a fosţ o farsaă . O fi fosţ!
Dar ceea ce am vaă zuţ eu, acolo, nu era nicio farsaă , chiar dacaă
documenţele ne poţ demonsţra caă specularea îânţaâ mplaă rii a fosţ
organizaţaă de sus, fie penţru îânţaă rirea auţoriţaă ţţii bisericii, fie, pur sţ i
simplu, ca o diversiune.
Am plecaţ din Silisţ ţea-Gumesţ ţi, cu caă ruţţa, cu paă rinţţii mei, saă -l vedem
pe sfaâ nţ. Era îân 1937, cred. Nu voi spune ce am vaă zuţ, n-am acum
paleţa pregaă ţiţaă ca saă descriu ţerifianţul specţacol oferiţ de baâ jbaâ iala
orbilor, besţecaă iţul ciungilor sţ i al paraliţicilor, care singuri prin
numaă rul lor ofereau o imagine infernalaă ; mi-a raă mas îânsaă îân minţe
mulţţimea de mii de oameni, adunaţaă pe o caâ mpie laâ ngaă Dunaă re saă -l
asţ ţepţe pe vesţiţul cioban. Un fapţ era neîândoielnic: ţaâ naă rul om fusese
muţ sţ i povesţea caă îân urma unei vedenii, a apariţţiei unui „mosţ ” îân
singuraă ţaţea sa de paă sţor, îâsţi recaă paă ţase graiul. Caă i s-a sugeraţ caă acesţ
„mosţ ” era Dumnezeu n-are acum nicio imporţanţţaă. Mulţţi au avuţ asţfel
de viziuni sţ i cu ţoaţe acesţea n-au ajuns celebri ca acesţ modesţ cioban.
De ce? Penţru caă mulţţimea, pe care am vaă zuţ-o asţ ţepţaâ ndu-l, avea
nevoie de o soluţţie. Mulţţimea, îân acei ani, îân 1937, avea senţimenţul
apocalipsului care se apropia, al sfaâ rsţ iţului lumii, caâ nd raă zboiul, cu
crimele lui nemaivaă zuţe sţ i abominabile, avea saă se rosţogoleascaă sţ i
pesţe paă maâ nţul nosţru. Acesţ senţimenţ obscur ţrebuia îânţr-un fel sau
alţul saă fie canalizaţ. Sţ i Peţrache Lupu, l-am vaă zuţ cu ochii mei, s-a
urcaţ pe un fel prepeleag sţ i a zis asţ a: „Fraţţilor, l-am vaă zuţ pe mosţ ul! Sţ i
35
mi-a spus caă o saă ţrimiţaă pe paă maâ nţ o sţea cu paţru colţţuri care saă aibaă
la un colţţ apaă , la alţul foc, la alţul cenusţ aă sţ i la alţul îânţuneric. Focul are
saă vaă ardaă saă vaă facaă cenusţ aă, saă vie pe urmaă apa saă spele paă maâ nţul sţ i
apoi saă cadaă îânţunericul. Fraţţilor, sunţeţţi paă caă ţosţ i! Mai faceţţi?”
Mulţţimea care sţaă ţea îân genunchi a raă spuns îânţr-un murmur plin de
groazaă :
„Nu mai facem!”
„Mai faceţţi?”, a repeţaţ profeţul.
„Nu mai facem!”
„Mai faceţţi?”, i-a biciuiţ din nou ciobanul cu glasul lui, a caă rui
saâ saâ ialaă devenise sţ uieraă ţoare.
„Nu mai facem, aaaai”, i s-a raă spuns iaraă sţ i, dupaă care ţaâ naă rul paă sţor
s-a daţ jos din prepeleag, ne-a zis saă sţaă m ţoţţi pe douaă raâ nduri sţ i a
ţrecuţ prinţre noi, punaâ ndu-ne fiecaă ruia maâ na pe cap.
Asţfel de fapţe exisţaă mereu îân popor. Dar nu ţoţdeauna capaă ţaă
dimensiuni îân consţ ţiinţţa colecţivaă . La noi îân saţ, mi-aduc aminţe caă
îânţr-o zi, saă fi fosţ prin 1930, ne-am pomeniţ îânţr-o dimineaţţaă îân casaă
cu o muiere care ne-a anunţţaţ: „Nea Tudore, ţţaţţaă Joiţţo, aţţi auziţ?” „Ce?”
„Pesţe ţrei zile se raă sţoarnaă paă maâ nţul! Pusei de maă maă ligaă , zice, sţ i venii
saă vaă spun.” „Ce vorbesţ ţi, zice ţaţa, vreţţi saă muriţţi saă ţuii?!”
Era o viziune apocalipţicaă puraă , apaă ruţaă ca expresie a unei ţerori
faă raă nume. S-a raă spaâ ndiţ îân ţoţ saţul, a ţţinuţ ţrei zile, sţ i cum a ţreia zi
paă maâ nţul nu s-a raă sţurnaţ, lumea sţ i-a vaă zuţ mai deparţe de viţe sţ i de
copii.
Asţa nu îânseamnaă caă scriiţorul ţrebuie saă se ţransforme îânţr-un soi
de Casandraă (prevesţiţoare de rele). Dar saă dea glas nelinisţ ţii morale a
maselor, asţa esţe, îânţre alţele (îân ciuda graţuiţaă ţţii arţei!), pe deplin
posibil. Esţe, pe laâ ngaă caă uţarea sensului exisţenţţei, o condiţţie a marii
liţeraţuri, a universaliţaă ţţii ei.

36
 CAÎ TţI OAMENI CUNOASţ TEM?

Trebuie saă maă rţurisesc caă nu vaă d îân Bucuresţ ţi îân caâ ţeva luni aţaâ ţa
lume caâ ţaă vaă d îân caâ ţeva zile ori de caâ ţe ori maă duc pe la mine prin saţ. E
cazul saă exprim aici o îândoialaă cu privire la formula de exisţenţţaă a
oraă sţ eanului comparaţaă cu aceea a omului care ţraă iesţ ţe îânţr-un saţ.
Trebuie saă ţe saţuri de orasţ ca saă îâncepi saă reflecţezi la modul de viaţţaă
îân comuniţaă ţţi mici, îân care individualismul e moderaţ de privirea
vecinului sau de ochii uliţţei, care ţe vede caâ nd pleci de-acasaă sţ i caâ nd ţe
îânţorci. Dacaă nu esţ ţi aţenţ, ţţi se aud sţ i sţ oapţele, faă raă saă mai vorbim caă
ţoaţaă lumea sţ ţie cum îâţţi cresţ ţi copiii, cum ţe porţţi cu paă rinţţii sţ i cum îâţţi
iubesţ ţi nevasţa. Asţa e foarţe raă u, ar zice cineva îânspaă imaâ nţaţ de ideea
caă viaţţa sa personalaă s-ar desfaă sţ uraă ca pe o scenaă , ca pe un podium
imens, îân care fiecare ar fi sţ i specţaţor sţ i acţor.
Ia saă vedem, ce raă u e aici? IÎn primul raâ nd caă marile spaime ale
individualisţului se diminueazaă sţ i caracţerul devine mai ferm. N-ai saă
vezi decaâ ţ foarţe rar un om cu faţţa schimonosiţaă , îân ţimp ce la
Bucuresţ ţi mi-e daţ saă îânţaâ lnesc zilnic oameni dominaţţi de o psihologie
obscuraă , care îâsţi schimbaă o hoţaă raâ re luaţaă de ţrei ori pe zi, iar culoarea
feţţei, de ţrei ori pe minuţ. Acesţ chip schimonosiţ nu esţe expresia unei
complexiţaă ţţi de consţ ţiinţţaă, cum credea Lovinescu sau Camil Peţrescu,
ci, asţ a cum am spus, a unui individualism iremediabil, cel mai adesea
mascaţ, dar care îân cele din urmaă ţoţ iese la ivealaă cu o violenţţaă cu aţaâ ţ
mai mare, cu caâ ţ a fosţ mai mulţ comprimaţ. Calomnia sţ i inţriga, care îâl
îânsoţţesc, abile sţ i rafinaţe, dar cel mai adesea grosolane, îâl îâmping pe
omul chinuiţ de obsesia propriei sale personaliţaă ţţi pe un drum faă raă
îânţoarcere, sţ i ţoţul e agravaţ de fapţul caă aproapele saă u cu care inţraă îân
conflicţ nu e pe aceeasţ i sţradaă cu el sţ i nu iese îân aceeasţ i piaţţaă. Omul e
siliţ saă -sţ i suporţe mai singur aici îânţreaga povaraă a deciziilor sale, decaâ ţ
37
acolo, unde ceilalţţi îâţţi corecţeazaă pasţ ii prin simpla exisţenţţaă colecţivaă .
IÎn al doilea raâ nd, cimiţirul e mai aproape de vederea omului, sţ i
perspecţiva lui îâl face mai senin, fiindcaă sţ ţie ce-l asţ ţeapţaă . Cu alţe
cuvinţe, omul îâmi pare îânţr-o asţfel de colecţiviţaţe mai liber, îân ţimp ce
îân marile aglomeraă ri se crede nemuriţor. Or, cine nu-sţ i cunoasţ ţe
condiţţia e mai robiţ de ea, mai capţiv, prins cum e îânţr-un program de
ucidere a ţimpului care îâl abaţe faă raă gresţ de la reflecţţie sţ i caâ sţ ţigarea
unui echilibru biruiţor. Maă feresc saă vaâ r îân ţoaţe acesţea soarele sţ i
spaţţiul, zaă pezile sţ i alţe elemenţe, îân mijlocul caă rora copiii nosţ ţri ar
cresţ ţe apropiaţţi de naţuraă sţ i bine adapţaţţi penţru lupţa cu mediul.
Argumenţaţţia mea ţţinţesţ ţe numai individualismul feroce, care se
hraă nesţ ţe nesţingheriţ din inimile unora dinţre noi, îân singuraă ţaţea
blocurilor conforţabile sau nu, îân care ne refugiem zilnic, sţ i din care
zadarnic naă vaă lim ţoţ zilnic deambulaâ nd pe sţraă zi sţ i bulevarde, îân
caă uţarea, cine sţ ţie, a unei fraţerniţaă ţţi, dupaă care ţaâ njim! Acolo, omul e
acasaă pe orice uliţţaă, îâl gaă sesţ ţi pesţe ţoţ: ce faci, Ilie, ce faci, Gheorghe? Sţ i
nu se poaţe saă nu simţţi o cumpliţaă invidie caâ nd ţe uiţţi sţ i le vezi privirile
licaă rind de o mare sţ i mereu proaspaă ţaă îâncaâ nţare, inţensaă sţ i aproape
inexplicabilaă , secreţ, poaţe, al dezvaă luirii sufleţului, al deschiderii
usţ ilor lui ascunse, eliberaâ nd spiriţul de paţimi sţ i oferindu-i saţisfacţţia
conţemplaă rii. Asţ a-zisa disimulare, de care s-a vorbiţ, e o observaţţie
adevaă raţaă , dar din afaraă . Ei îânţre ei nu cunosc acesţe ziduri ale
incomunicabiliţaă ţţii. Omul se uiţaă la om sţ i se bucuraă , iaţaă o descoperire
pe care uiţasem s-o mai fac! Sţ i saă nu credeţţi caă îân acesţ senţimenţ nu
inţraă sau se ignoraă ceea ce a cuceriţ omul care ţraă iesţ ţe îân marile
aglomeraă ri, graviţaţea pe care o daă lupţa penţru exisţenţţaă, ironia îân
observarea moravurilor, conversaţţia sclipiţoare, curioziţaţea avidaă
penţru viaţţa planeţei. Au ţelevizoare sţ i aparaţe de radio.
IÎmi vine îân minţe ideea saă fac o sţaţisţicaă simplaă sţ i saă îânţreb pe unul
de-acolo sţ i pe unul de-aici, caâ ţţi oameni cunoasţ ţe fiecare. Caâ ţţi oameni
„cunoasţ ţe”, sţ i nu caâ ţe „cunosţ ţinţţe” are. Maă ţem caă lisţa omului marilor
aglomeraă ri va fi mai micaă îân oameni pe care i-ar cunoasţ ţe sţ i s-ar
bucura saă -i vadaă zilnic, sţ i lungaă îân ţoţ felul de cunosţ ţinţţe pe care nu
doresţ ţe saă le vadaă decaâ ţ din caâ nd îân caâ nd. Sţ i dimpoţrivaă , la cel de acolo,
a caă rui lisţaă maă ţem caă ar fi mai bogaţaă îân oameni pe care chiar dacaă nu
doresţ ţe saă -i vadaă zilnic îâi vede ţoţusţ i prin forţţa lucrurilor sţ i reusţ esţ ţe saă
38
facaă din aceasţaă condiţţie, de care mulţţi fug îângroziţţi, o mare vicţorie.
Iar lisţa cunosţ ţinţţelor ar fi albaă .

39
 PERSPECTIVA DE A DEVENI MORALIST

Vaă d cu groazaă perspecţiva de a deveni moralisţ. Nici maă car lui

Tolsţoi nu-i sţaă bine caâ nd spune caă o pereche de cizme bine faă cuţe de
un bun cizmar sunţ mai uţile omului decaâ ţ un roman, sau caă Simfonia a
IX-a de Beeţhoven nu e bunaă fiindcaă nu conţţine niciun mesaj cresţ ţin.
Morala consţiţuie penţru arţaă o primejdie pe care mulţţi o
subesţimeazaă , arţa se apropie mai mulţ de naţuraă , prin cruzimea ei
infanţilaă , decaâ ţ morala, care e creaţţia spiriţului uman maţur, îâmpins de
nevoia de a pune ordine îân viaţţa afecţivaă sţ i de a ţţine îân fraâ u insţincţele.
Uneori, ea devine necruţţaăţoare, ţinzaâ nd la suprimarea ţoţalaă a
insţincţelor, ca sţ i caâ nd faă raă ele fiinţţa umanaă ar puţea supravieţţui.
Un cresţ ţinism „faă raă iesţ ire” a nelinisţ ţiţ gaâ ndirea noasţraă europeanaă
ajunsaă îân faţţa descoperirii exisţenţţei, a caă rei auţonomie faţţaă de moralaă
ţrebuia pusaă îân acord cu diviniţaţea.
Asţa i-a deţerminaţ pe unii saă afirme caă omul e un animal cu
consţ ţiinţţa bolnavaă , dominaţ de un senţimenţ ţragic al exisţenţţei. Mai
îânainţe, danezul Kirkegaard a scris un ţraţaţ al disperaă rii, a caă rui
lecţuraă îânţr-adevaă r ţe poaţe îângrozi penţru ţoţdeauna. Fiindcaă , se
spune îân el, „cresţ ţinismul a descoperiţ o nenorocire pe care omul n-o
cunoasţ ţe, ca om, exisţenţţa: sţ i asţa e maladia morţalaă ”. Iar fapţul caă nu
sţ ţim caă sunţem disperaţţi, caă adicaă sunţem saă naă ţosţ i îânchipuiţţi, nu
îânseamnaă caă nu sunţem bolnavi de aceasţaă boalaă care se aplicaă
eţerniţaă ţţii noasţre, chiar dacaă murim faă raă saă fi descoperiţ vreodaţaă
acesţ lucru. Iar cei superiori îân consţ ţiinţţaă sunţ superiori sţ i îân disperare,
sţ ţiu adicaă despre ea mai mulţ decaâ ţ ceilalţţi sţ i nu mai poţ sţ i nici nu e
bine saă dea îânapoi. De ce? Penţru caă disperarea ar ţrebui s-o
consideraă m un avanţaj enorm. A suferi de acesţ raă u al exisţenţţei „ne
asţ azaă deasupra animalelor, progres care ne disţinge de ele alţfel decaâ ţ
40
numai pe verţicalaă sţ i esţe un semn al verţicaliţaă ţţii noasţre infiniţe, sau
al sublimului spiriţualiţaă ţţii noasţre…”
Eroii lui Tolsţoi sţ i Dosţoievski porneau deci zadarnic îân caă uţarea
inocenţţei pierduţe. Nu voiau saă accepţe maladia morţalaă , zguduiţţi de
baă nuiala caă dacaă renunţţaăm la diviniţaţe vom ajunge saă gaâ ndim caă ţoţul
ne esţe permis.
Nu s-ar puţea spune caă omul secolului nosţru n-a gaâ ndiţ sţ i asţfel,
dovadaă aţrociţaă ţţile sţ i ignominiile pe care le-a comis, crezaâ nd deci caă
poaţe îânfaă pţui orice nelegiuire, faă raă saă dea socoţealaă . Toţusţ i, din caă laă u a
ajuns repede vicţimaă , sţ i asţfel a expiaţ, sţ i saă speraă m caă am ţras cu ţoţţii
din asţa desţule îânvaă ţţaăminţe ca saă ne ţreacaă cheful de a le mai comiţe
cel puţţin penţru o lungaă perioadaă de ţimp. Fiindcaă a gaâ ndi caă ţoţul ne e
permis, îân absenţţa unei diviniţaă ţţi care ne-ar pedepsi, nu îânseamnaă caă
scaă paă m de pedeapsaă . Pierim prin propriile noasţre fapţe, care
declansţ eazaă îân lume, faă raă a le mai puţea opri, dezordini colosale, care
naă vaă lesc apoi asupra noasţraă cu forţţa implacabilaă a caţasţrofelor
naţurale. Saă ne purţaă m deci bine ca saă nu zdruncinaă m un echilibru
(creaţ cu ţrudaă de civilizaţţia noasţraă ), îânţre insţincţe sţ i raţţiune. Sţ i saă nu
exalţaă m puţerea nici a insţincţelor, nici a raţţiunii, sau saă le negaă m pe
raâ nd.
Arţa nu ne plaseazaă îân afara lupţei penţru obţţinerea acesţei armonii
la care aspiraă m sţ i care clipaă de clipaă esţe pusaă îân dezechilibru de
expansiunea eului nosţru, care folosesţ ţe, cu viclenie, caâ nd insţincţele,
caâ nd raţţiunea. Opera de arţaă e seducţţie, sţ i caâ nd conţţine îân ea elemenţe
prea vizibile ale unei morale oricaâ ţ de fascinanţe, aceasţaă seducţţie se
micsţ oreazaă . Scriiţorii obsedaţţi de mari aspiraţţii morale sacrificaă o
parţe din seducţţia naţuralaă a arţei, paâ ndind îânsaă ţoţ ţimpul saă nu ucidaă
îân ei pe arţisţ, faă raă de care nici moralisţul n-ar mai avea nicio puţere de
convingere.
De obicei vaâ rsţa ne îâmpinge spre ţoţ felul de raă ţaă ciri, semn al slaă birii
puţerii creaţoare. Naiv, scriiţorul ajuns la baă ţraâ neţţe îâsţi îânchipuie caă
dacaă ţrece el, de pildaă , la brahmanism, brahmanismul lui va fi la fel de
seducaă ţor ca sţ i opera sa de dinainţea converţirii.
Asţ dori saă am prieţeni necruţţaăţori care saă -sţ i raâ daă de mine faă raă milaă
dacaă , apucaâ nd saă îâmbaă ţraâ nesc, asţ deveni un moralisţ saâ caâ iţor, sau m-asţ
apuca, Doamne feresţ ţe, saă îâmbraă ţţisţ ez cine sţ ţie ce docţrinaă sau credinţţaă
41
care m-ar rupe de viaţţa mea ţrecuţaă sţ i de eforţurile care mi-au iluminaţ
ţinereţţea.

42
 COMPROMISUL CU PRIETENI

Cum se face, cum reusţ esţ ţe un romaâ n saă îânţoarcaă pe dos maă nusţ a
ţragicaă sţ i s-o arunce îân faţţaă desţinului? Dinţr-un dusţ man poţenţţial îâsţi
face un prieţen pe viaţţaă.
Devenind bucuresţ ţean sţ i debuţaâ nd îân liţeraţuraă , eram inviţaţ la
cenacluri, la revelioane. Asisţam la veselia generalaă crunţ sţ i plin de
orgoliul raă spunderii universale pe care o simţţeam caă îâmi apaă sa umerii
sţ i paă raă seam acesţe peţreceri insulţaâ ndu-i pe ţoţţi.
Cum se puţeau sclifosi aţaâ ţ de inconsţ ţienţţi, maă îânţrebam eu, caâ nd
sţ ţiau ţoţusţ i foarţe bine îân sinea lor caă îânţr-o zi vor muri? Ce îânţţelegeau
saă facaă din viaţţa lor? Cum credeau ei caă poaţe fi îânvinsaă aceasţaă
faţaliţaţe? Prin jocuri de cuvinţe care îâi faă ceau ţoţ pe ei saă raâ daă de
idioţţenia propriei gaâ ndiri? Jucau mici sceneţe, improvizau sau caâ nţau
acompaniaţţi la pian reclame (eram uluiţ de memoria colosalaă pe care o
aveau îân acesţ sens), sţ i, penţru ca nimic saă nu le ţulbure caâ ţusţ i de puţţin
seninaă ţaţea sufleţeascaă , invenţau, inspiraâ ndu-se din Urmuz, jocuri
numiţe, de pildaă , Ismailuri, cu ajuţorul caă rora luau îân ţaă rbacaă oameni sţ i
idei ale ţimpului, scriind fiecare, pe o ţemaă daţaă , lucruri groţesţ ţi sţ i
aberanţe, care consţiţuiau raă zbunarea inţeligenţţei lor sclipiţoare faţţaă
de obţuziţaţea sau demagogia unora dinţre conţemporanii lor
inţelecţuali care urcau cu energie sţ i faă raă scrupule pe scena socialaă sţ i
care, dacaă ar fi aflaţ, i-ar fi privaţ pe acesţ ţi urmuzieni de liberţaţe
penţru mulţaă vreme. Aveau îânsaă grijaă saă disţrugaă acele haâ rţiuţţe. Maă mir
cum maă suporţau îânţre ei, fiindcaă dupaă fiecare scandal plecam ţraâ nţind
usţ a sţ i aveam senţimenţul caă am rupţ cu grupul lor penţru ţoţdeauna.
Nu, dupaă un anumiţ ţimp maă inviţau din nou, ca sţ i cum nimic nu s-ar fi
îânţaâ mplaţ. Iar eu maă duceam crezaâ nd de fiecare daţaă caă o saă -i gaă sesc
schimbaţţi. De unde! Pesţe ani, sţ i asţa mi se paă rea formidabil, daă deam
43
pesţe aceiasţ i oameni, parcaă i-asţ fi vaă zuţ ieri. Ei bine, am sfaâ rsţ iţ prin a
raă maâ ne prieţeni, vreau saă spun caă n-a deveniţ niciunul dusţ manul meu
îânversţ unaţ, dupaă caâ ţe figuri le-am faă cuţ ţuţuror.
Dar fiindcaă ciţiţorul asţ ţeapţaă de la noi „maă rţurisiri” liţerare, e cazul
saă povesţesc caă unul dinţre ei era criţic liţerar sţ i caă , îân clipa caâ nd i-am
daţ saă ciţeascaă acea versiune a primului volum din Moromeţii, pe care
maă hoţaă raâ sem eu îân iarna anului 1955 s-o dau la ţipar, i-a ţrecuţ prin
cap caă , îân sfaâ rsţ iţ, a veniţ momenţul saă -mi plaă ţeascaă sţ i mie penţru acele
nenumaă raţe figuri pe care i le faă cusem, sţ i iaţaă cum a procedaţ. Mi-a ciţiţ
carţea sţ i, caâ nd ne-am reîânţaâ lniţ, s-a uiţaţ senin îân ochii mei sţ i mi-a spus
foarţe linisţ ţiţ sţ i cu mulţaă grijaă saă fie clar îân expunere sţ i saă îânţţeleg exacţ
ceea ce dorea saă -mi comunice:
— Impresia generalaă cu care raă maâ i dupaă lecţura romanului
dumiţale, mi-a zis el, esţe, îânţaâ i, caă eroul, acesţ Moromeţe, e cam nebun.
IÎncercaâ nd saă cauţţi explicaţţia îân ce consţaă nebunia lui, nu prea reusţ esţ ţi.
E foarţe auţenţic descrisaă sţ i pare foarţe adevaă raţaă . Sţ i aţunci îâţţi vine îân
minţe caă o singuraă explicaţţie poaţe fi: caă sţ i auţorul e cam nebun.
Acuma, asţa n-ar fi o piedicaă îân calea publicaă rii romanului îân revisţa
noasţraă , dimpoţrivaă , dar, judecaţ ca roman, nu prea ţţine, ţţi-asţ propune
saă faci din el nisţ ţe nuvele. Ar avea mare succes sţ i ai fi perfecţ pe linia
Întâlnirii din pământuri, dar cu un regisţru mai bogaţ sţ i mai profund…
„O saă gaă sesc oare alţul mai bun decaâ ţ aă sţa care saă se priceapaă la
liţeraţuraă ?”, m-am îânţrebaţ eu, ţrecaâ nd faă raă saă fi îânregisţraţ prea bine
pesţe prima parţe a spuselor lui. Fiindcaă a doua maă inţeresa.
— De ce crezi dumneaţa caă romanul meu nu ţţine ca roman sţ i îâmi
propui saă fac din el nisţ ţe nuvele?
— Paă i, uiţe de ce, mi-a raă spuns el ricanaâ nd.
Sţ i m-am pregaă ţiţ saă -l asculţ cu o curioziţaţe limpede: avea ceva saă -
mi spunaă ? Era criţic liţerar, sau un simplu veleiţar? Era un foarţe bun
criţic liţerar! Dar avanţajul creaţ de mine prin neaccepţarea unei
prieţenii îân sţilul pe care mi-l propunea mediul liţerar a fosţ decisiv,
penţru caă omul din faţţa mea nu m-a cruţţaţ nici el sţ i mi-a spus crude
adevaă ruri, caâ nd exisţau suficienţe moţive saă maă coplesţ eascaă cu elogii,
cum faă cuseraă alţţii.
— Saă sţ ţii, i-am spus eu la urmaă , caă mi-ai daţ, raâ njind, preţţioase
sfaţuri. Paă sţreazaă -ţţi raâ njeţele penţru amicii dumiţale, caă rora sunţ sigur
44
caă o saă le povesţesţ ţi cu lux de amaă nunţe cum a decurs îânţaâ lnirea, iar eu
o saă -mi paă sţrez sfaţurile, care n-ar fi sţricaţ saă fi iesţ iţ din alţ cap. Dar ce
saă facem! Luaă m sţ i noi ce gaă sim!
N-a îânţţeles ce i-am spus sţ i a ciţiţ neîâncrezaă ţor prima parţe a
versiunii refaă cuţe, finale, pe care i-am prezenţaţ-o spre publicare. I-a
daţ drumul, dar a sţ i scris un arţicol mic sţ i reţicenţ îân Gazeta literară, ca
saă poaţaă saă scrie pe urmaă unul mai mare, îân care saă -sţ i araţe
nemulţţumirea caă n-am faă cuţ ţoţusţ i din romanul meu nisţ ţe nuvele. Ce
frumoase ar fi fosţ! Inţeresanţe! Era, ca orice criţic doţaţ, ţiranic îân
opiniile lui sţ i abia la urmaă , caâ nd a ciţiţ romanul îân îânţregime, s-a
convins caă eu sţ i nu el avusesem drepţaţe îân ce privesţ ţe ideea dacaă
ţrebuia sau nu saă fac un roman. Iar eu nu mai ţrebuia saă fiu convins, din
momenţ ce-i asculţasem judicioasele sfaţuri, caă nu fusese crud cu mine,
ci drepţ.
A scris apoi un arţicol plin de enţuziasm sţ i am deveniţ prieţeni. Sţ i-a
paă sţraţ poziţţia iniţţialaă , dispoziţţia de a nu-mi ţrece cu vederea scaă derile
liţerare. Cu cele umane, îânsaă , am ajuns amaâ ndoi la un compromis, sţ i îân
cincisprezece ani nu ne-am cerţaţ îân mod serios niciodaţaă . Am ajuns
chiar saă cred caă fapţul a deveniţ imposibil, cum imposibilaă e penţru
unii îâmpaă carea, ţrecerea pesţe ura care ni se injecţeazaă la un momenţ
daţ îân inimaă . Sţ ansa e saă fim îân acel momenţ greu al ciocnirii umane
obsedaţţi de ceva care saă ne acapareze îânţreaga fiinţţaă. Injecţţia de uraă se
varsaă aţunci pe undeva pe laâ ngaă noi.

45
 COMPROMISUL CU IDEILE

Ideile sunţ viaţţa noasţraă ! Ne facem despre noi îânsţ ine sţ i despre lume
o idee, sau un sisţem de idei, sţ i nu renunţţaăm la ele nici aţunci caâ nd
vedem caă din pricina lor ni se desţramaă caă minul, ne pierdem prieţenii
sţ i, uneori, îân condiţţii excepţţionale, de convulsie socialaă , ne pierdem
chiar liberţaţea sţ i viaţţa. Compromisul cu ideile e un lucru ţragic, fiindcaă
omul simţe insţincţiv caă ideea aceea e chiar el, îân ţimp ce un om, un
lucru, un obiecţ nu e decaâ ţ ceea ce a daţ el îân afaraă , o invesţiţţie, dinţre
care cea amoroasaă angajeazaă mai mulţ sau mai puţţin din fiinţţa sa, ca sţ i
lumea care îâl poaţe dezamaă gi sţ i pe care o poaţe dispreţţui suveran. Dar
ideea despre sine? Asţa e ceva cumpliţ. Eu, maă ?! face omul ducaâ ndu-sţ i
maâ na la piepţ ca penţru a-ţţi aţrage aţenţţia asupra fiinţţei sale, ca sţ i caâ nd
ai puţea fi orb sţ i nu l-ai vedea. Eu saă fac chesţia asţa? se holbeazaă la
ţine cu ochii îân flaă caă ri.
Dacaă aceasţaă idenţificare a noasţraă cu o idee nu ne-ar duce adesea sţ i
la o neasemuiţaă ţrufie, ar ţrebui saă ne admiraă m de dimineaţţa sţ i paâ naă
seara. Dar curaâ nd, aceasţaă idenţificare devine inţolerabilaă , îâncepem saă
preţindem ca ţoţţi ceilalţţi saă adopţe ideea noasţraă sţ i devenim cu aţaâ ţ
mai agresivi, cu caâ ţ ni se sugereazaă de ici, de colo un compromis cu alţe
idei, ale alţor oameni. Compromis? He, he! Sţ i cu caâ ţ sunţem mai
necunoscuţţi îân profesiunea sau îân cercul nosţru, cu aţaâ ţ sunţem mai
vaniţosţ i sţ i cu consţ ţiinţţa de sine mai exacerbaţaă . Tţ in minţe o isţorie
peţrecuţaă pe malul maă rii, cu un grup de baă rbaţţi care asţ ţepţau
auţobuzul saă -i ducaă de la Eforie la Consţanţţa. Unul dinţre ei, caă uţaâ ndu-
se prin buzunare, zice:
— Maă duc paâ naă colea la chiosţ c, saă -mi cumpaă r un pacheţ de ţţigaă ri.
Sţ i n-a adaă ugaţ: Asţ ţepţaţţi-maă , dacaă vine auţobuzul. Era de la sine
îânţţeles, erau îâmpreunaă sţ i pe deasupra erau sţ i prieţeni. Auţobuzul vine,
46
sţ i aă sţ ţia, faă caâ ndu-sţ i cu ochiul unii alţora, se urcaă îân el, nu-l asţ ţeapţaă pe
celalalţ. Acesţa revine îân sţaţţie sţ i vede. Asţ ţeapţaă , se urcaă îân auţobuzul
urmaă ţor sţ i caâ ţ pune piciorul pe prima ţreapţa scoaţe un briceag din
buzunar sţ i repede îâl spalaă îân primii pasageri pe care-i gaă sesţ ţe pe
plaţformaă . Esţe aresţaţ sţ i condamnaţ. La proces, dupaă ce se face de
caă ţre procuror proba caă acuzaţul esţe perfecţ normal, esţe îânţrebaţ,
bineîânţţeles, ce-a avuţ cu cei ţrei pe care i-a ţaă iaţ? La care el le-a daţ,
mormaă ind flegmaţic, urmaă ţorul raă spuns:
„…Saă -mi facaă ei mie asţ a o figuraă !”
„Paă i nu ţţi-au faă cuţ-o ei, aă sţ ţia pe care i-ai ţaă iaţ, i s-a spus, ci ceilalţţi,
care plecaseraă !”
„Ei sţ i!?”
Vasaă zicaă asţa era! I se faă cuse Luminaă ţţiei Sale, Gaă lbejiţu Gheorghe, o
figuraă care nu se puţea îânghiţţi! IÎi caă dea rangul! Sţ i penţru asţa nu era
absoluţ necesar saă plaă ţeascaă cei care i-au faă cuţ figura, ci oricare alţţii,
deoarece erau ţoţ oameni sţ i purţau raă spunderea îân aceasţaă caliţaţe
penţru fapţul caă n-au avuţ grijaă ca Alţeţţa Sa Serenisimaă Sfrinţţilaă Vasile
saă nu îândure asemenea afronţ.
Nu e nicio exagerare. Am îân saţ un prieţen din copilaă rie pe care l-am
viziţaţ de curaâ nd. A fosţ exclus din parţid penţru moţivul (îâl redau aici
asţ a cum l-am ciţiţ îân Apelul pe care l-a faă cuţ el caă ţre forurile superioare
faţţaă de hoţaă raâ rea de excludere) caă a crezuţ el caă e Alfa sţ i Omega. E
neîâmpaă caţ. A ciţiţ enorm, sţ i cu anii a caă paă ţaţ, daţoriţaă acesţor lecţuri,
un vocabular cripţic sţ i sumbru, îân ţimp ce sufleţul lui îâl vezi parcaă
zbaă ţaâ ndu-se saă iasaă la luminaă prin aceasţaă plaţosţ aă de fier a ideilor. Abia
deschide buzele, se uiţaă drepţ îânainţe necruţţaăţor, iar imaginea lui e
obsedanţaă , desculţţ cum sţaă pe prispa casei, paă maâ nţiu la faţţaă sţ i paă ţaţ de
o baă ţraâ neţţe care îâncepe saă -i ia din violenţţa gaâ ndirii, dar faă raă saă -i aducaă
îâmpaă carea. Are o faţaă care e ca el, dar cuminţe, cu greu spune un
cuvaâ nţ. A ţerminaţ cu bine liceul. Secreţul vieţţii acesţui om nu-i mai
aparţţine lui, ţoţ saţul îâl cunoasţ ţe. Muncesţ ţe ca un cal una sau douaă
saă pţaă maâ ni, apoi cu jumaă ţaţe din caâ sţ ţig se duce sţ i bea, sţ i proferaă ţeribile
ameninţţaări sţ i smulge îân acelasţ i ţimp sţ i admiraţţia celorlalţţi prin
cunosţ ţinţţele sale haoţice. IÎl caă ineazaă , aă sţa ar fi ţrebuiţ saă ajungaă mare.
Dau vina pe baă uţuraă .
Odaţaă mi-a faă cuţ la Bucuresţ ţi o viziţaă sţ i mi-a ceruţ saă -l îâmprumuţ cu
47
nisţ ţe bani. L-am îâmprumuţaţ. Abia pesţe ani am aflaţ ce se îânţaâ mplase.
Fusese ţrimis de conducerea gospodaă riei lor agricole cu nisţ ţe oi la o
expoziţţie îân capiţalaă . Ce-a faă cuţ? îânainţe saă le expunaă sau dupaă ce le-a
expus, nu se sţ ţie precis caâ nd, a vaâ nduţ oile sţ i a baă uţ banii. Asţ a
povesţesc oamenii din saţ, n-asţ vrea saă -l jignesc afirmaâ nd caă eu cred
acesţ lucru. Sţ i caă de-aia umbla pe la unul sţ i pe la alţul saă se îâmprumuţe,
ca saă punaă banii la loc. Bineîânţţeles, chipul lui nu e ţoţ ţimpul îânţunecaţ,
are sţ i umor, care e îânsaă ţoţdeauna naă scuţ din siţuaţţiile îân care e pus. Au
vruţ odaţaă unii care nu-i suporţau ironiile musţ caă ţoare saă -l baţaă , au
sparţ becul din îâncaă perea MAT-ului sţ i au ţaă baă raâ ţ pe el. L-au umpluţ de
saâ nge, l-au ţaă iaţ pe obraji. Asţ a credeau ei. Caâ nd au aprins îânsaă lumina,
furia lor n-a mai cunoscuţ margini. IÎl baă ţuseraă sţ i-l schilodiseraă pe alţul,
pe unul dinţre ei, îân ţimp ce el, prieţenul meu, se smulsese de sub
graă madaă sţ i reusţ ise saă fugaă . Cel care fusese luaţ drepţ el l-a daţ pe urmaă
îân judecaţaă fiindcaă n-a vruţ saă sţea saă fie baă ţuţ, îânvinuiţ adicaă aţaâ ţ
penţru caă a fugiţ, caâ ţ sţ i mai ales penţru fapţul caă a fosţ ciopaâ rţţiţ alţul îân
locul lui. Ar fi ţrebuiţ, pesemne, saă dea un chioţ ca saă -sţ i anunţţe asţfel
dusţ manii! „Baă , nu mai daţţi, caă eu am fugiţ!” Mare nerod sţ i aă la!
Alţaă daţaă , cicaă , ţoţ la MAT, s-a repeziţ îân ţrei pe care i-a ţraâ nţiţ pe sub
mese, pesemne erau beţţi ţoţţi… Sţ i dupaă ce i-a vaă zuţ pe jos pe sub
scaune, cicaă s-ar fi îânţors spre un prieţen care era cu el sţ i i-ar fi sţrigaţ
indignaţ: „Ce faci, baă , Ilie! Maă lasţ i singur cu ţrei?!” Adicaă , erau aă ia pe jos,
dar cine puţea saă -i garanţeze caă n-aveau saă se ridice îân cele din urmaă sţ i
saă -l îânveţţe minţe? Sţ i era alarmaţ cu o clipaă mai devreme caă prieţenul
saă u Ilie îâl laă sase singur…
A ciţiţ ţoţ ce-am scris. Despre prima carţe a zis caă am sţ ţiuţ sţ i eu ce s-
a peţrecuţ îân saţ pe uliţţa noasţraă sţ i am scris ce-am sţ ţiuţ. Adicaă nu mai
mulţ. Nu e, adicaă , mare lucru, saă scrii ce sţ ţii. Sţ i caă mai mulţ de aţaâ ţa n-o
saă mai poţ. La a doua, care nu mai avea drepţ subiecţ lumea saţului, a
zis: „Asţa e ceva sţ ţiinţţifico-fanţasţic!” îân sfaâ rsţ iţ, la a doua carţe de mari
proporţţii despre ţţaărani a refuzaţ saă spunaă ce crede, dar sţ i-a exprimaţ îân
schimb paă rerea despre auţorul ei, caă „e cel mai mare speculanţ al
scrisului romaâ nesc”.
Sţau cu el de vorbaă pe prispa casei lui sţ i parcaă nici nu maă vede. E zi
de duminicaă , dar a lucraţ de dimineaţţaă la paă dure, la nisţ ţe puieţţi. Maă uiţ
la el sţ i-mi dau seama caă ideea care a pus sţaă paâ nire pe el acum douaă zeci
48
de ani nu s-a domoliţ sţ i caă nu-l va paă raă si paâ naă n-o saă -l devoreze îân
îânţregime.
— …Asţa e, îâl aud mesţecaâ nd parcaă prinţre maă sele, ar ţrebui aici îân
saţ la noi un Felix Edmundovici Dzerjinski, saă bage groaza-n ţicaă losţ i sţ i-
n conţrarevoluţţionari…
Sţ i îâmi dau seama caă acesţ Felix Edmundovici visaţ ar fi vruţ saă fie el,
dar nu l-au laă saţ… Maă graă besc saă -mi scurţez viziţa. Nu-mi place saă -mi
pierd prieţenii din copilaă rie, suporţaâ ndu-le ţirania consţ ţiinţţei lor de
sine.

49
 OBSTACOLE IÎN CALEA LECTURII (I)

Auţorii mei preferaţţi au îâncepuţ saă fie doar cei care maă feresc de
senzaţţia, care mi se furisţ eazaă adesea, caâ nd ciţesc, îân inimaă , caă îân loc saă
ies afaraă sţ i saă ţraă iesc, sţau îânchis îân casaă sţ i pierd ţimpul. Alţaă daţaă niciun
scriiţor care purţa acesţ nume nu maă faă cea saă preţţuiesc, aţaâ ţ de avar,
propriul meu ţimp, al exisţenţţei mele. O paginaă bunaă maă raă splaă ţea, îâmi
era suficienţaă ; acum, ţoaţaă carţea ţrebuie saă fie bunaă ! Toţ felul de
obsţacole sţau îân calea lecţurilor mele. Iaţaă , de pildaă , am cumpaă raţ
recenţ Sadoveanu, Anii de ucenicie, Ion Barbu, Versuri şi proză, sţ i fiindcaă
era vorba de un scriiţor din judeţţul meu, Galacţion, Chipuri şi popasuri.
Saă vaă d, zic, cum au scris ei, dupaă ce am vaă zuţ, mai demulţ, sţ i am
admiraţ, coplesţ iţ, cum se poţ scrie confesiuni spunaâ nd ţoţ adevaă rul îân
felul cum a faă cuţ-o, de pildaă , Rousseau. Sţ ţiam, aveam adicaă îân minţe
ideea caă la scriiţorul romaâ n marea confesiune e opera sa, sţ i caă adevaă rul
crud despre exisţenţţa pe care a dus-o el, ca om sţ i ca scriiţor, îâi cam
displace. Lumina îân care s-ar pune respecţaâ nd adevaă rul nu-i convine,
desţ i, asţ a cum s-a spus, adesea viaţţa sţ i firea sa sunţ mai specţaculoase
decaâ ţ opera. Toţusţ i, mi-am spus, saă ciţesc, oricum, voi gaă si ceva
revelaţor.
„Maă rţuria liţeraraă ” a paă rinţelui Galacţion nu maă surprinde îânsaă cu
nimic faţţaă de ceea ce opera sa dezvaă luie. Vreau saă spun caă n-o
lumineazaă caâ ţusţ i de puţţin din vreun unghi nebaă nuiţ sţ i nici n-o
îânţunecaă . Ceea ce e sţraă luciţ la acesţ povesţiţor raă maâ ne, asţ a cum se
cuvine, inexplicabil, iar ceea ce e slab se explicaă din gros prin eţalarea
inţenţţiilor morale. Paă rinţele „cade” îân gresţ eala ţrufiei caâ nd ne araţaă cu
degeţul ideile cresţ ţine care i-au caă laă uziţ exisţenţţa sţ i creaţţia. „Asţ a cum
se îânţaâ mplaă cu orisţ icine care a cuţezaţ saă ţurbure pe conţemporani cu
visurile sţ i cu scrisul lui, am caă sţ unaţ sţ i eu discuţţii, conţroverse sţ i
50
schisme, declaraă el. Unii nu se poţ îâmpaă ca cu limba mea liţeraraă ; alţţii
maă gaă sesc prea bigoţ sţ i moralizam; alţţii – cu mai mulţaă devoţţiune sţ i
mai puţţinaă jerţfa desţ arţelor frumuseţţi paă maâ nţesţ ţi… IÎi rog pe ţoţţi saă
ciţeascaă sţ i saă reciţeascaă bucaţa mea Trandafirii. Bucaţa aceasţa rezumaă ,
laă muresţ ţe sţ i simbolizeazaă surprinzaă ţor ţoaţaă simţţirea sţ i ţoaţaă
liţeraţura mea.”
Dacaă e asţ a, îâmi zic, hai saă ciţesc aceasţaă bucaţaă . Sţ i cauţ la pagina 59.
A scris-o îân 1910, adicaă la ţreizeci sţ i unu de ani, îân plinaă puţere, iar
recomandarea s-o ciţim ne-o face îân 1942, cu nouaă sprezece ani îânainţe
de moarţe, deci la vaâ rsţa caâ nd spiriţul e mai puţţin sţ ovaă ielnic sţ i poaţe
gresţ i mai greu. Asţa îân viaţţa moralaă sţ i îân viaţţa pracţicaă , sau îân sţ ţiinţţa
despre viaţţaă sţ i despre moarţe – dar nu despre arţaă . Eliberarea
spiriţului de viţaliţaţea biologicaă nu-l duce pe arţisţ îân mod obligaţoriu
spre iluminaă ri esţeţice. Tolsţoi era chinuiţ la sţ aizeci de ani de povara
dorinţţelor ţrupului saă u, faă raă saă ne spunaă îânsaă , el, care sţ ţia parcaă ţoţul,
caă o daţaă scaă paţ de aceasţaă povaraă , sţ i creaţţia arţisţicaă , îân cazul lui,
esţ ueazaă îân didacţicism. Maţuriţaţea arţisţicaă nu coincide obligaţoriu cu
maţuriţaţea biologicaă sţ i uneori nici chiar cu a spiriţului. Arţa esţe o
caţegorie a spiriţului, ca fenomen obiecţiv, subiecţiv îânsaă , forţţa
creaţoare a arţisţului n-are vaâ rsţaă sţ i se manifesţaă prinţr-o
independenţţaă ţurburaă ţoare aţaâ ţ faţţaă de sţadiul biologic al vieţţii
creaţorului, caâ ţ sţ i faţţaă de sţadiul spiriţualiţaă ţţii lui.
Paă rinţele Galacţion povesţesţ ţe cum l-a plaă cuţ o faţaă la vaâ rsţa de
doisprezece ani sţ i i-a daţ un bucheţ de ţrandafiri. Turburaţ, baă iaţul
gaă sesţ ţe apoi îân sine un impuls religios care îânvinge dorinţţa sexualaă
care cresţ ţea îân el asemeni unui fir de iarbaă oţraă viţaă sţ i depune acesţ ţi
ţrandafiri sub o ţroiţţaă. „«Aici saă depui florile ţale», am auziţ clar îân
minţea mea… Cuvinţe minunaţe, cuvinţe simbolice!”
IÎnţr-adevaă r! De-aici avea saă iasaă povesţirea De la noi la Cladova, cu
care paă rinţele s-a maâ ndriţ mulţ. IÎn ea, un preoţ are puţerea de a
îâmpaă rţaă sţ i cu grijanie sţ i nu cu alţceva o femeie care murea dupaă el.
Caâ nd am ciţiţ demulţ aceasţaă nuvelaă nu-mi venea saă -mi cred ochilor.
Cum e posibil, îâmi ziceam, saă conceapaă cineva o asemenea misţificare a
sufleţului unui bieţ preoţ, care ţraă ia desţul de pasţ nic îân Cladova lui sţ i
nu era cine sţ ţie ce caă uţaă ţor al inocenţţei pierduţe, care saă lupţe, asemeni
unui paă rinţe Sergiu, cu îânsaă sţ i Ispiţa, apaă ruţaă faă raă vesţe îân chilia lui sţ i
51
dorind saă -l piardaă ? Biaţa Borivoica îâl iubea pe dunaă reanul nosţru din
ţoţ sufleţul, îâl dorea ca baă rbaţ, dar nu-l ispiţea pe credincios, nu-i paă sa
de credinţţa lui, nu voia saă -i corupaă sufleţul, saă -l rupaă din armonia unei
aspiraţţii caă ţre care, evenţual, s-ar fi chinuiţ. De aceea nici bieţul preoţ
nu e siliţ saă -sţ i ţaie, ca îân Tolsţoi, vreun maă dular ca saă rezisţe.
Maă uiţ la sfaâ rsţ iţul caă rţţii cu chipuri sţ i popasuri. Ce saă mai ciţesc?
Acesţ obsţacol, isţoria cu ţrandafirii, maă îâmpiedicaă saă merg mai
deparţe. Cine i-a sţrecuraţ copilului ideea caă … ce e cu viaţţa ideilor sţ i
viaţţa oamenilor?… Hoţaă raâ ţ, viaţţa paă rinţelui Galacţion ţrebuie saă fie
foarţe inţeresanţaă . Dar el nu vrea s-o spunaă … Ciţesc mai deparţe îân
sumar: Cum l-am supărat pe Caragiale. Nu cred! Cum saă -l fi supaă raţ
paă rinţele Galacţion pe Caragiale?
IÎnchid carţea sţ i ies afaraă . Sţ i aţunci îâmi aduc aminţe caă Gala Galacţion
ne-a laă saţ, pe laâ ngaă acesţe arţicole care nu ni-l dezvaă luie, un Jurnal de
mii de pagini. Nu sţ ţiu: a apaă ruţ oare acesţ Jurnal? Sţ i îâmi spun caă ţrebuie
negresţ iţ saă -l ciţesc sţ i saă aflu: îânţr-adevaă r, asţ a a faă cuţ acesţ mare
povesţiţor cu ţrandafirii aceia pe care i-a daţ faţa?

52
 OBSTACOLE IÎN CALEA LECTURII (II)

IÎn legaă ţuraă cu viaţţa adevaă raţaă a scriiţorului, iaţaă un exemplu îân care
rupţura dinţre realiţaă ţţile bruţale ale exisţenţţei lui sţ i operaă pare
definiţivaă sţ i nu consţiţuie niciun fel de obsţacol îân calea lecţurii.
Scriiţorul (maă gaâ ndesc la Maţeiu I. Caragiale dupaă lecţura îân România
literară a îâncaă unui inţeresanţ arţicol al lui Sţ erban Cioculescu despre
viaţţa lui) sţ i-a confecţţionaţ îânţr-aţaâ ţ o alţaă biografie, îâncaâ ţ,
idenţificaâ ndu-se cu ea, îâncepe apoi saă creadaă el îânsusţ i îân ceea ce a
imaginaţ sţ i saă -sţ i descrie aceasţaă falsaă viaţţaă cu o aţaâ ţ de mare
auţenţiciţaţe, îâncaâ ţ ceea ce aflaă m apoi despre adevaă raţa lui exisţenţţaă ni
se pare ireal, vulgar, sţraă in de el… Aceasţaă bizaraă dualiţaţe n-are un
ecou profund îân consţ ţiinţţa lui ca îân cazul unui erou dosţoievskian.
Scriiţorul ne minţe îân faţţaă, faă raă saă clipeascaă , zicaâ nd caă n-a avuţ paă rinţţi
sţ i caă se ţrage dinţr-un neam umiliţ care n-a ajuns îâncaă , paâ naă la el, la
luminaă .
Penţru noi se pune îânţr-adevaă r problema dacaă saă accepţaă m sau nu
acesţe fumuri, sţ i cred caă Sţ erban Cioculescu, pe bunaă drepţaţe, e
supaă raţ pe cei care iau acesţe fumuri drepţ adevaă ruri, îâncercaâ nd saă
creeze asţfel penţru ciţiţori o biografie spiriţualaă idilicaă a scriiţorului,
bunaă doar, sţ i nici aţunci, penţru uzul sţ colar. Caă ci scriiţorii sunţ
consţ ţiinţţe ale colecţiviţaă ţţii naţţionale, sţ i nu sfinţţi. Sţ i consţ ţiinţţa
colecţiviţaă ţţii naţţionale e suma virţuţţilor sţ i scaă derilor noasţre, sţ i nu
suma unor concepţe frumoase, dar moarţe. Sţ i aici ajungem la aspecţul
dramaţic penţru o culţuraă mijlocie ca a noasţraă , care e ameninţţaţaă saă
devinaă micaă dacaă nu are ţaă ria saă se uiţe îân oglindaă , saă -sţ i vadaă
adevaă raţul chip, saă nu îânţoarcaă nasul sţraâ mbaâ ndu-se cu falsaă pudoare
caâ nd îâsţi vede uraâ ţţeniile, ci saă le corecţeze îânţr-o lupţaă îânclesţ ţaţaă cu
desţinul, faă raă ţeama îânfraâ ngerilor. Fiindcaă aă sţa e specţrul care sperie
53
adesea pe omul nosţru de culţuraă : dacaă punem viaţţa noasţraă sub
lumina ţoţalaă a adevaă rului, nu se vor gaă si oameni slabi, care, privindu-l,
vor dezarma, sţ i coeziunea colecţiviţaă ţţii noasţre naţţionale va slaă bi?
Desigur, nu e o ţeamaă faă raă rosţ, revelarea faă raă pregaă ţire îânţr-un
momenţ nepoţriviţ a unui adevaă r poaţe daă una. Sţ i aici puţem caă dea de
acord caă pregaă ţirea e necesaraă . Dar falsificarea îân prealabil a
adevaă rului unei opere sau a unei vieţţi (deci a unei consţ ţiinţţe) nu esţe
jusţificaţaă cu nimic, precum nu esţe jusţificaţaă nici invocarea absenţţei
momenţului prielnic penţru revelarea unor fapţe de mare inţeres, îân
cazul nosţru culţural, caâ nd analiza acelui momenţ ne araţaă , dimpoţrivaă ,
caă nimic nu ne îâmpiedicaă saă discuţaă m despre scriiţori asţ a cum sunţ ei
sţ i nu asţ a cum vor ei sau noi saă fie. Asţa nu îânseamnaă caă defaă imaă ţorii
sau babele liţerare, dornice de a scormoni îân cenusţ a din vaţra
scriiţorului, ţrebuie saă vadaă îân raâ ndurile mele o îâncurajare de a o face.
Dupaă cum nici sincerii paă ziţori care venereazaă sţ i apaă raă morminţele
sfinţe ale oamenilor nosţ ţri de valoare nu ţrebuie saă vadaă un sacrilegiu
îân îândemnul de a nu ne ţeme saă ne uiţaă m îân oglindaă .
Revenind la Maţeiu I. Caragiale, puţem saă fim pe deplin linisţ ţiţţi.
Carţea sa Craii de Curtea-Veche, faă raă saă zicem ca el caă „esţe realmenţe
magnificaă ”, expresie care s-ar poţrivi doar unor creaţţii ca Mizerabilii,
Război şi pace, sau, la noi, Scrisorilor eminesciene, care, pe laâ ngaă
puţerea sţ i profunzimea inspiraţţiei, ne fac saă simţţim incendiul îânalţ al
consţ ţiinţţei nelinisţ ţiţe a creaţorilor lor, esţe o frumoasaă carţe faă raă cusur,
daţoriţaă caă reia puţem saă -i ierţaă m auţorului ei ţoaţe paă caţele, faă raă saă -i
invenţaă m îânsaă virţuţţi pe care nu le-a avuţ. Ba chiar puţem saă ne punem
îânţrebarea dacaă nu cumva unele scene de familie, al caă ror erou a fosţ
Maţeiu, nu conţţin mai mulţaă puţere de evocare, prin raă uţaţea care le
animaă , decaâ ţ cuminţţenia celorlalţţi copii ai lui Caragiale. Isţoria cu pusul
îândelungaţ al maă nusţ ilor ca saă nu-i alţereze gingasţ a maâ naă frigul clanţţei
caâ nd rebegiţul ţaţaă baă ţea îân geam îân viscol saă i se deschidaă usţ a mai
repede ne face parcaă saă -l vedem aievea pe marele Iancu cu musţaţţa
zbaâ rliţaă de furie, naă vaă lind pe usţ aă sţ i sţrigaâ nd: Imbecilule! Iar fiul
raâ njind. Aici d. Sţ erban Cioculescu nu ţrebuie saă fie indignaţ, dacaă a fosţ,
fiindcaă aminţirea e de preţţ . Cuminţţenia lui Luca Ion nu ne-a laă saţ o
aminţire ca aceasţa, aţaâ ţ de vie, despre ţaţaă l saă u.
Nu, viaţţa lui Maţeiu I. Caragiale, îân ciuda crudelor sţ i inavuabilelor ei
54
aspecţe, nu consţiţuie penţru mine un obsţacol îân calea lecţurii operei
sale. Desigur, el ţrebuia saă spunaă despre ea caă „esţe realmenţe
magnificaă ”. Consţ ţiinţţa esţeţicaă aflaţaă la baza acesţei creaţţii îâl
îândrepţaă ţţea. Puţţini mai au azi curajul saă sţ lefuiascaă aţaâ ţ de îândelung o
carţe. Iar dinţre cei ce o fac, puţţini reusţ esc saă îânchidaă îân aceasţaă carţe o
lume cu care s-ar idenţifica. N-are imporţanţţaă dacaă aceasţaă lume e
realaă sau a ţraă iţ doar îân imaginaţţia lui. Dupaă cum n-are imporţanţţaă
dacaă aceasţaă lume ne place sau nu. Ne place „scriiţura”, cum ar zice azi
un adepţ al „noului roman” francez. Sţ i cred caă „umbra marelui Maţeiu”
va ţremura auzind caâ ţ de la modaă poţ fi „craii” saă i la aţaâ ţea decenii,
caâ nd alţţii dispar sau inţraă , clasicizaţţi, îân manualele sţ colare sţ i nu mai
discuţaă nimeni despre ei.

55
 OBSTACOLE IÎN CALEA LECTURII (III)

Consumul de liţeraţuraă , la radio, îân presaă , la ţeleviziune, precum sţ i

apariţţia scriiţorilor îân scrierile memorialisţ ţilor, rudelor, prieţenilor sau
admiraţorilor sinceri creeazaă adesea scriiţorului o imagine cu efecţe
rele, greu reparabile, asupra curioziţaă ţţii ciţiţorului, curioziţaţe care e
un lucru ţoţ aţaâ ţ de misţerios, sau îân orice caz fragil, ca sţ i inţenţţia
arţisţicaă îânainţe de a se produce. Asalţaţţi aceasţaă curioziţaţe pe ţoaţe
canalele, oferindu-i o imagine roboţ a scriiţorului sţ i a operei, sţ i aţţi
disţrus penţru mulţaă vreme aţracţţia naţuralaă îânţre cei doi poli (creaţţie,
curioziţaţe), îânţreţţinuţaă cu aţaâ ţa ţrudaă sţ i prudenţţaă de arţisţ îân cursul
vieţţii sale, dar pe care moarţea îâl îâmpiedicaă saă mai poaţaă inţerveni.
Toaţaă viaţţa somnul saă u a fosţ populaţ de obsesii sţ i nelinisţ ţi ca nu
cumva operele lui saă plicţiseascaă , inţeresul penţru rodul imaginaţţiei sţ i
simţţirii lui saă îânceţeze, obsţacole imprevizibile saă aparaă îân calea lecţurii
caă rţţilor sale.
Ei bine, ceea ce a reusţ iţ el, sţricaă alţţii. Opera de arţaă poaţe plicţisi.
Asculţaţţi o emisiune, saă zicem, despre Rebreanu. Cosţ buc cicaă i-ar fi
spus: muncaă , raă bdare sţ i îâncredere. Dacaă nu ai asţea, n-ai faă cuţ nimic! Sţ i
apoi: un sferţ de ţalenţ, ţrei sferţuri muncaă , dacaă n-ai asţea, iar n-ai
faă cuţ nimic! Cuvinţele lui Cosţ buc!
Vasaă zicaă , opera de arţaă nu se daţoreazaă precumpaă niţor ţalenţului, ci
muncii. E o idee pe care îânsţ isţ i scriiţorii, imprudenţţi sţ i din dorinţţa de a
alunga dinţre ei pe lenesţ i sţ i pe misţicii inspiraţţiei, au lansaţ-o pe piaţţaă,
micsţ oraâ ndu-se inuţil, faă raă saă -sţ i dea seama, îân faţţa gaâ ndirii comune care
a ţresaă riţ: Aha! Asţ adar muncaă ! Talenţul nu e asţ a de imporţanţ! Paă i dacaă
e vorba de asţ a ceva, ce mare ispravaă , sţ i noi sţ ţim saă muncim… Drepţ
care, cei mai îândraă zneţţi dinţre ei sţ i-au suflecaţ paâ naă sus maâ necile sţ i s-
au sţ i pus cu braâ ncile pe ţreabaă . Caă rţţi voluminoase sţ i mulţe la numaă r au
56
îâncepuţ saă asalţeze ediţurile din îânţreaga lume. Ediţorii nu le poţ
respinge pe ţoaţe.
Iar ceilalţţi dinţre ei, mai puţţin ambiţţiosţ i, au îâncepuţ saă declare caă n-
au ei ţimp saă scrie, caă i-ar vaâ rîâ îân buzunar pe ţoţţi acesţ ţi scriiţori ale
caă ror nume apar mereu prin revisţe sţ i ziare de au ajuns saă -i
plicţiseascaă .
Pe urmaă manuscrisul lui Ion… care era saă se piardaă … Sţ i cum se
ajunge apoi la îânţrebarea: pe cine parafrazeazaă Rebreanu îân scena îân
care vechiul prim-minisţru sţ i noul prim-minisţru se saă ruţaă îân
parlamenţ îân romanul Răscoala? Pe Caragiale, firesţ ţe, „pupaţ piaţţa
endepedenţţi”. Vasaă zicaă , doi mari scriiţori redusţ i la rolul de mici
propagandisţ ţi pusţ i îân faţţa unui public amesţecaţ îânţr-o salaă îân care
dupaă conferinţţaă urmeazaă film. Esţe efecţul negaţiv al popularizaă rii
operei de arţaă , popularizare la care îânsaă nu puţem renunţţa cu niciun
chip, dar pe care ţrebuie ţoţusţ i s-o conţrolaă m cu o severiţaţe cu aţaâ ţ
mai mare cu caâ ţ alcaă ţuiţorii acesţor emisiuni, sau auţorii de „memorii”
ne poţ riposţa caă ţoţ ceea ce spun ei sunţ lucruri riguros adevaă raţe.
Da, rupţe din conţexţul vieţţii sţ i operei, puse cap la cap sţ i
confecţţionaţaă asţfel o biografie sţ i o operaă pe gusţul comun. E posibil
asţ a ceva? ar îânţreba cineva incredul. Un mare scriiţor raă maâ ne un mare
scriiţor, orice i-ai face!
Ba nicidecum, puţeţţi îâncerca dumneavoasţraă îânsţ ivaă sţ i veţţi vedea caă
nu e aţaâ ţ de greu pe caâ ţ pare la prima vedere. Faceţţi o ediţţie Caragiale
îân care saă puneţţi îân frunţe sţ i îân canţiţaţe mare bucaă ţţi ca Arendaşul
român, Românii verzi, Rrromânul, Rrromânca, Savantul român, 1907.
Din primăvară până-n toamnă sţ .c.l., scrieţţi o prefaţţaă îân care saă araă ţaţţi
caă valoarea piesei o scrisoare pierdută sţaă îân fapţul caă demascaă
moravurile elecţorale sţ i ale asţ a-zisei „liberţaă ţţi” burgheze sţ i veţţi
diminua cu ţreizeci la suţaă inţeresul penţru operaă al ţaâ naă rului ciţiţor
neavizaţ sţ i care aude penţru îânţaâ ia oaraă din aceasţaă ediţţie caă I.L.
Caragiale e un mare clasic romaâ n de valoare universalaă . Cine saă mai
observe îân acesţ caz caă fascinaţţia operei liţerare asupra ciţiţorului nu
se exerciţaă prin ideile ei de suprafaţţaă, prin aparenţţa ideologiei ei
comune, ci prin ideile ei adaâ nci, care o fac rezisţenţaă îân faţţa ţimpului sţ i
care depaă sţ esc cadrul sţraâ mţ al decorului isţoric? Alţfel ce inţeres ar
prezenţa penţru noi nisţ ţe alegeri îânţr-un regim care nu mai exisţaă ? Sţ i
57
apoi, creaţţia îân sine? De ce ţrebuie bruiaţaă cu asţfel de scrieri, al caă ror
rol de momenţ s-a epuizaţ? Nu esţe creaţţia un lucru care aţrage pe
scriiţor îân aceeasţ i maă suraă cu ideile care îâi dau coeziunea secreţaă ? De ce
n-am alege aţunci, îân primul raâ nd sţ i poaţe chiar exclusiv, îân ediţţia
noasţraă , numai acele lucraă ri care sunţ sţ i desaă vaâ rsţ iţe din acesţ puncţ de
vedere al creaţţiei? Nu asţ a a gaâ ndiţ sţ i auţorul îânsusţ i caâ nd le-a ţţinuţ
deparţe de volumele ediţaţe de el îân ţimpul vieţţii?
Saă nu uiţaă m caă ţoaţe acesţea, memorii, aminţiri, ediţţii, inţraă îân
biblioţeci sţ i sţau acolo, sţ i ciţiţorul naiv (sţ i nu sunţ ţoţţi ciţiţorii, la
îâncepuţ, naivi?) daă de ele, nu le mai poaţe scoaţe nimeni chiar dacaă
ţoaţaă breasla noasţraă ar proţesţa. Dupaă ce criţerii saă le mai scoţţi din
momenţ ce au fosţ publicaţe? Tţ i se poaţe dovedi, cu „scrisorile” îân
maâ naă , ale scriiţorului, caă nimic nu e invenţaţ.
Nu exisţaă decaâ ţ o singuraă cale siguraă penţru scriiţor de a se apaă ra de
acele „aminţiri” sţ i „ediţţii” ale conţemporanilor care i-ar vulgariza viaţţa
sţ i opera. Saă spunaă el îânsusţ i despre sine sţ i creaţţia sa asţfel de adevaă ruri
dure, îâncaâ ţ nimeni saă nu mai poaţaă ţrece pesţe ele. Puţem saă mai
ţrecem pesţe Jurnalul intim al lui Maiorescu? El exisţaă sţ i e complicaţ saă -
i raă sţaă lmaă cesţ ţi sensurile. Tiţu Maiorescu l-a scris îâncaă de mic. IÎnţr-
adevaă r, nu la baă ţraâ neţţe ţrebuie îâncepuţaă aceasţaă îânţreprindere, ci îâncaă
la ţinereţţe sţ i ţerminaţaă la maţuriţaţe. Fiindcaă scriiţorul romaâ n, ajuns
venerabil, se iriţaă prea adesea de îândraă znelile sale de odinioaraă sţ i
peniţţa sa nu mai alunecaă pe haâ rţie decaâ ţ ca saă isţoriseascaă frumoase
fabule poeţice, meniţe saă -i creeze o figuraă aureolaţaă de îânţţelepciune.
Da, dar dupaă ce el nu va mai fi îân viaţţaă, se vor gaă si ţineri ţalenţaţţi sţ i
cinici care vor sfaâ sţ ia aceasţaă mascaă . Sţ i acesţ ţia nu vor fi cei mai raă i,
fiindcaă nu-l vor nega, ci îâi vor sţabili doar (e drepţ, adaă ugaâ nd sţ i
hohoţele lor de raâ s) sţaţuia lui vie sţ i plinaă de inţeres pe un soclu
verosimil. Cei mai raă i vor fi insţ ii duiosţ i, care vor vaă rsa lacrimi cu
veneraţţie pe fabulele lui sţ i vor produce, sţ ţergaâ ndu-se cu maâ na la ochi,
emisiuni penţru ilusţrarea ideilor sţ i necesiţaă ţţilor curenţe ale ţimpului,
la radio, ţeleviziune sţ i îân manualele didacţice.
Mi se face frig caâ nd maă gaâ ndesc! Hoţaă raâ ţ, ţrebuie saă iau maă suri, saă -
mi scriu eu îânsumi îâncaă de pe acum „anunţţaările”, „maă rţurisirile”
eţţeţera. Nu e nicio glumaă !

58
 UN SEMN DE IÎNTREBARE

IÎn viaţţa noasţraă , dincolo de fapta mai e ceva, sţ i e aproape ţoţdeauna

prea ţaâ rziu, caâ nd ne daă m seama, saă mai realizaă m, penţru îâmplinirea
noasţraă , acesţ ceva pierduţ… Nu ne-am naă scuţ doar saă scriem o carţe,
sau saă consţruim un pod, sau o frumoasaă claă dire sţ i pe urmaă saă murim,
cum de fapţ ni se sţ i îânţaâ mplaă . Dar penţru mai ce? asţ puţea fi îânţrebaţ.
Nu sţ ţiu îâncaă saă raă spund la o asţfel de îânţrebare.
Nu cunosc deloc viaţţa Horţensiei Papadaţ-Bengescu. Am vaă zuţ-o pe
scriiţoare prima oaraă îân 1943, la puţţin ţimp dupaă ce îâncepusem saă
frecvenţez cenaclul lui E. Lovinescu, frecvenţare care n-a duraţ mai
mulţ de caâ ţeva luni, fiindcaă îân aprilie am fosţ luaţ miliţar, sţ i îân iulie,
caâ nd eram îânţr-un concediu, marele criţic murea, sţ i am mers îân urma
corţegiului saă u funerar îâmpreunaă cu Consţanţ Tonegaru. Ciţisem îân
cenaclu o bucaţaă inţiţulaţaă Calul, scrisaă cu o duriţaţe pe care ulţerior
am pierduţ-o. Lui Lovinescu nu i-a plaă cuţ, dar avusesem noroc saă -i
ciţesc la alţaă sţ edinţţaă o nuvelaă mai ţradiţţionalaă , inţiţulaţaă De capul ei, sţ i
pe care Geo Dumiţrescu o reţţinuse s-o publice îân efemera sa revista
Albatros, dar pe care n-a mai avuţ ţimp s-o publice, preferaâ ndu-l îân
numaă rul acela – auzi dumneaţa! – pe Nic. Smeureanu! Lovinescu a
exclamaţ de caâ ţeva ori îân ţimpul lecţurii, cu vocea lui subţţire sţ i seninaă :
„Are ţalenţ!… Are ţalenţ!” Ei, mi-am zis eu aţunci plin de ţrufie, paă i dacaă
am ţalenţ, sţaţţi saă vaă ciţesc una care saă jusţifice mai bine aceasţaă
apreciere. Sţ i am veniţ cu Calul. „Hm! a exclamaţ criţicul la urmaă , îân
ţaă cerea plinaă de nesiguranţţaă care se laă sase. Descripţiv, descripţiv…”
IÎn cursul saă pţaă maâ nii urmaă ţoare cineva maă anunţţaă caă E. Lovinescu
vrea saă maă vadaă imediaţ. M-am dus sţ i l-am gaă siţ îân acelasţ i birou: avea
un musafir, o doamnaă îân vaâ rsţaă .
— Ia loc, domnule, maă inviţaă criţicul. Uiţe (îâmi spuse îân ţreacaă ţ cu o
59
usţ oaraă emfazaă ), doamna Horţensia Papadaţ-Bengescu! Cea mai mare
scriiţoare romaâ naă .
M-am uiţaţ la doamna din faţţa mea sţ i n-am recunoscuţ deloc îân
figura ei îâmbaă ţraâ niţaă sţ i obosiţaă pe „femeia din faţţa oglinzii”, îân plinaă
frumuseţţe maţuraă , asţ a cum o araă ţa, îân Istoria literaturii, G. Caă linescu.
„O fi ea cea mai mare scriiţoare romaâ naă , am gaâ ndiţ eu, dar dacaă nu maă
mai poţ îândraă gosţi de ea sţ i ea de mine, ce folos?” Aveam douaă zeci de
ani, cum puţeam gaâ ndi alţfel? IÎl admir abia acum pe Sadoveanu, care îân
alţ ţimp isţoric, la vaâ rsţa mea de aţunci „se sţabilesţ ţe la Faă lţiceni sţ i se
caă saă ţoresţ ţe cu Ecaţerina Baiu”, cum spune, îân „ţabelul saă u cronologic”,
prefaţţaţorul. A avuţ apoi ţimpul saă ţoţ sţea de vorbaă cu ţoţ felul de mosţ i
uiţaţţi de Dumnezeu, care nu lipsesc din liţeraţura lui, cum nu lipsesc
nici din viaţţaă. „Nu maă inţereseazaă persoana dumiţale”, i-am spus eu îân
gaâ nd baă ţraâ nei din faţţa mea sţ i mi-am îânţors privirea spre criţic, saă aflu
de ce maă chemase.
— Un domn, mi-a spus el aţunci, al caă rui nume nu ţrebuie saă -l sţ ţii, îâţţi
oferaă zece mii de lei îân schimbul nuvelei dumiţale Calul, pe care ţe
roagaă saă i-o ţrimiţţi prin mine, îân original, asţ a cum ai scris-o, sţ i copie saă -
ţţi faci dumneaţa dupaă ea. E un admiraţor al dumiţale din cenaclu. Ca saă
vezi, a mai adaă ugaţ criţicul cu o blaâ ndaă filosofie, nici n-ai apucaţ saă ţe
afirmi, sţ i ţţi-ai sţ i gaă siţ admiraţori. Tţ in-ţe bine!
Am luaţ banii îâncaâ nţaţ, reprezenţau cam douaă salarii de-ale mele de
proaspaă ţ secreţar de redacţţie la un jurnal de dupaă -amiazaă la care am
puţuţ inţra ţoţ prin recomandarea criţicului, caă ţre Ion Vinea, care era
direcţor, paţron fiind celebrul, pe aţunci, Pamfil Sţ eicaru. M-am graă biţ saă
copiez manuscrisul sţ i saă ţrimiţ bizarului admiraţor originalul. Am aflaţ
abia ţaâ rziu de la Zaharia Sţancu caă ţrebuia saă fi fosţ Dinu Nicodin,
prieţen bun cu criţicul, scriiţor îâncifraţ, ilizibil, om foarţe bogaţ sţ i de o
cruzime rafinaţaă cunoscuţaă numai de puţţini, care explicaă pesemne
plaă cerea pe care i-o faă cusem eu cu uciderea minuţţioasaă sţ i crudaă a
„calului” meu.
Prin 1952, maă aflam la Tusţ nad îânţr-un prim concediu adevaă raţ din
viaţţa mea. Un prieţen foarţe nelinisţ ţiţ îân consţ ţiinţţa lui, nelinisţ ţe pe care
n-o îânţţeleg nici azi, maă averţizase prin luna mai a aceluiasţ i an caă dacaă
nu scriu imediaţ ceva prin care saă fac saă disparaă norii unei maladii
liţerare invenţaţe de care mi se legase numele (naţuralism!) sţ i îân care
60
nepaă saă ţor pluţeam, voi fi exclus din Uniunea Scriiţorilor sţ i maladia
liţeraraă se va ţransforma îân una poliţicaă . Aţunci va fi grav.
— N-am acuma chef saă scriu, i-am spus. Nu vreau saă fiu scriiţor.
— Esţ ţi scriiţor, mi-a spus el. Toţ ţrebuie saă scrii. Scrie acum.
— Ce saă scriu?
— Du-ţe pe la ţţaraă , vezi ce e, sţ i scrie.
Reusţ ise saă maă nelinisţ ţeascaă sţ i pe mine. M-am dus pe la ţţaraă , dar nu
la mine îân saţ, ci undeva prin Moldova, îân regiunea Husţ i, sţ i acolo, la
primaă rie, am vaă zuţ o scenaă : un ţaâ naă r ţţaăran raă u îâmbraă caţ sţ i cu o biaţaă
paă laă rie îân maâ naă esţe sţrigaţ saă vinaă sţ i saă semneze acţul prin care adera
sţ i el la o cooperaţivaă agricolaă . Semneazaă sţ i pe urmaă are o clipaă de
deruţaă cu ţocul îân aer; parcaă s-ar fi abaă ţuţ deodaţaă asupra lui ţoaţe
îânţrebaă rile: cum ţraă ise nu fusese bine… Prin iscaă liţura asţa, prin care el
daă dea ţoţ, o saă ducaă alţaă viaţţaă? „Hai, baă , scoalaă -ţe de-acolo, s-a auziţ
aţunci o voce porunciţoare. Ce faci, ai îânţţepeniţ acolo?” Taâ naă rul om s-a
ridicaţ brusc, s-a loviţ cu genunchiul de masaă sţ i frunţea lui mare sţ i albaă
ca haâ rţia îânţaâ i s-a îâmpurpuraţ, apoi s-a faă cuţ de o paloare morţalaă . Ce
descaă rcaă ri afecţive se peţreceau îân el? Ce praă busţ iri? Chipul i s-a lungiţ,
s-a ţras îân jos; s-a daţ la o parţe, a mai sţaţ prinţre oameni caâ ţeva
minuţe. Nimeni nu-i adresa un cuvaâ nţ. A luaţ-o ţaă cuţ pe laâ ngaă garduri
sţ i s-a dus îânceţ faă raă saă se uiţe îândaă raă ţ.
N-a fosţ singurul lucru pe care l-am vaă zuţ aţunci, dar îânţors la
Bucuresţ ţi sţ i plecaâ nd spre Sinaia, am scris aceasţaă schiţţaă, care avea vreo
douaă zeci de pagini sţ i se numea Desfăşurarea.
— E bunaă , mi-a spus prieţenul meu, criţicul, dar n-ai spus ţoţ. Cine
era cel care i-a adresaţ cuvinţele acelea dure?
— Cine sţ ţie ce ţaâ mpiţ!
— IÎn cazul aă sţa, senţimenţul dureros pe care îâl descrii ţu îâsţi
diminueazaă semnificaţţia.
— Ai drepţaţe. E un nesimţţiţ, probabil un individ care vedea îân
afacerea care se îâncheia ceva foarţe avanţajos penţru el, dar faă raă vreo
semnificaţţie mai îânalţaă .
— Paă i ţocmai de-aia nici n-a îânţţeles ce sens profund avea penţru
celaă lalţ ţoţ ceea ce se îânţaâ mpla îân saţ. Sau a îânţţeles, dar a vruţ saă -l
umileascaă .
— Asţ a e. Am saă insisţ asupra acesţui personaj negaţiv.
61
 — Sţ i ţrebuie saă spui sţ i cine e, a conţinuaţ prieţenul meu, criţicul. Ce
poziţţie socialaă ocupaă , e îân parţid, sau nu e? Pe urmaă , n-ai descris cum
au ajuns acesţ ţi ţţaărani, deocamdaţaă puţţini, la convingerea caă ţrebuie saă -
sţ i facaă alţaă viaţţaă!
Aici m-am îânfuriaţ. I-am raă spuns caă inţenţţia mea a fosţ saă descriu
numai aţaâ ţ caâ ţ am descris sţ i nimic mai mulţ.
— Da, dar nu e suficienţ, mi-a raă spuns el, n-o saă aparaă .
— De ce?
— Nu se îânţţelege cine e individul care îâi adreseazaă acele cuvinţe
dure. Trebuie saă araă ţţi saţul cu ţoţ ce se îânţaâ mpla îân el.
— Sţ i ce mai raă maâ ne din ce am vruţ eu saă spun?
— Toţ. Sţ i e inţeresanţ. Sţ i nuvela va apaă rea. Sţ i alungi sţ i norii care s-au
sţraâ ns deasupra capului ţaă u, mi-a mai spus acesţ prieţen cu o sţranie
pasiune, care a fosţ mai convingaă ţoare decaâ ţ argumenţele lui.
Tţ inea foarţe ţare la mine, eram de aceeasţ i vaâ rsţaă , sţ ţia pe aţunci mai
mulţe decaâ ţ sţ ţiam eu sţ i voia saă maă apere de o primejdie de care eu nu
eram consţ ţienţ. Eram singuri, noi doi, îân camera mea frumoasaă de pe
sţrada Ana Davilla sţ i se faă cuse dimineaţţaă…
Generaţţiile afirmaţe ţaă ceau. Se afirmaseraă . Mihail Sadoveanu
scrisese sau se pregaă ţea saă scrie Mitrea Cocor, care avea saă -i aducaă pe
plan inţernaţţional o medalie de aur, dar nu Premiul Nobel, pe care îâl
meriţa penţru opera sa anţerioaraă , premiu pe care saâ rbul Ivo Andrici
avea saă -l primeascaă . Omul pe care îâl admiram de mulţ, G. Caă linescu, se
ţţinea deparţe de generaţţia mea, sţ i, caâ nd l-am viziţaţ odaţaă , a crezuţ de
cuviinţţaă caă ţrebuie saă -mi spunaă din cinci îân cinci minuţe, faă raă nicio
legaă ţuraă cu discuţţia de care de alţfel marele om n-avea niciun chef:
„Sţ ţii, nu se mai îânţorc vremurile… roaţa isţoriei… socialismul va fi
îânvingaă ţor…” Am îânţţeles caă avea probabil mulţţi musafiri reacţţionari pe
care îâi da afaraă îân felul acesţa, îânţaâ i m-am simţţiţ jigniţ, dar apoi am
îâncepuţ saă raâ d: „Sţ i de-aia sunţeţţi dumneavoasţraă saă pţaă maâ nal
opţimisţ?”
Am publicaţ nuvela îângrosţ aţaă considerabil îân augusţ sţ i am plecaţ saă
maă odihnesc la Tusţ nad, unde Uniunea Scriiţorilor avea o vilaă . Am gaă siţ
acolo prinţre alţţi scriiţori sţ i o doamnaă nu aţaâ ţ foarţe baă ţraâ naă , caâ ţ foarţe
reţrasaă sţ i foarţe absenţaă . Cine e? am îânţrebaţ. Mi s-a raă spuns caă e
Horţensia Papadaţ-Bengescu. O îânsoţţea aproape ţoţ ţimpul Claudia
62
Milian, sţaă ţeau de vorbaă amaâ ndouaă , dar nu prea mulţ. Nu mi-era mie
aţunci gaâ ndul la viaţţa celei mai mari scriiţoare romaâ ne, cu problemele
grave care se puneau generaţţiei mele. Sţ i, pe laâ ngaă asţa, aveam ţreizeci
de ani, sţ i „scriiţorul, desţ i se sţabilise evidenţ îân Bucuresţ ţi, nu se
caă saă ţorise deocamdaţaă cu nimeni sţ i n-avea sţ ţiinţţa de a se apropia de
colegii saă i ajunsţ i la capaă ţul unei vieţţi sţ i al unei opere”, cum ar puţea
scrie îân viiţor un auţor de „ţabele cronologice” de vieţţi.
N-a sţaţ mulţ acolo Horesţina Papadaţ-Bengescu. Nu se simţţea bine,
ne-a explicaţ Claudia Milian. Dacaă ar fi muriţ aţunci, gaâ ndul la desţinul
ei nu mi-ar fi ţurburaţ cu nimic asţaă zi aminţirea acesţor efemere
îânţaâ lniri. Dar am auziţ caă a mai ţraă iţ caâ ţţiva ani, sţ i un alţ prieţen al meu,
ţoţ criţic, a viziţaţ-o îânţr-o iarnaă acasaă . Locuia îân condiţţii
îânspaă imaâ nţaă ţoare, sţ i acesţ prieţen nu mi-a spus sţ i mie aţunci saă maă duc
s-o vaă d sţ i eu. Mi-a spus mai ţaâ rziu (caâ nd era prea ţaâ rziu!), îânţr-o zi caâ nd
marea scriiţoare nu mai era pe aceasţaă lume ca saă ne mai punaă nouaă ,
generaţţiilor mai ţinere (sţ i, la urma urmei, sţ i propriei ei generaţţii
sţraă luciţe), un ţaă cuţ sţ i neluaţ îân seamaă de nimeni semn de îânţrebare.

63
 DESPRE ACTUALITATEA LUI I.L. CARAGIALE

Oferindu-mi-se prilejul de a scoaţe la Ediţura Carţea Romaâ neascaă o

nouaă ediţţie a operei lui I.L. Caragiale, am ciţiţ din curioziţaţe, desţ i le
baă nuiam îân general conţţinuţul, sţudiile sţ i prefeţţele care au îânsoţţiţ
ediţţiile precedenţe din ulţimii douaă zeci de ani. Firesţ ţe, orice îânţocmiţor
de ediţţie are drepţul saă judece criţic lipsurile celorlalţe, pe care saă nu le
mai repeţe, sţ i bineîânţţeles saă se fereascaă saă nu facaă la raâ ndul saă u alţe
gresţ eli. Asţ adar, voi caă uţa saă profiţ de acesţ drepţ sţ i saă spun caâ ţeva
cuvinţe despre predecesorii mei, desţ i preţenţţiile mele nu merg paâ naă
acolo îâncaâ ţ saă numesc ediţţia mea „sţ ţiinţţificaă ”.
Scopul meu e saă îânţocmesc una „arţisţicaă ”, sţ i urmaă ţorul ediţor saă nu
punaă cuvaâ nţul arţisţicaă îân ghilimele. Maă voi sţraă dui ceva mai jos saă araă ţ
ce îânţţeles are penţru mine, îân cazul de faţţaă, aceasţaă noţţiune. Saă ne
oprim îânsaă puţţin asupra inţerpreţaă rii care s-a daţ operei lui Caragiale
paâ naă mai acum caâ ţţiva ani, inţerpreţare al caă rei ecou persisţaă îâncaă ici-
colo, sţ i care jusţificaă o inţervenţţie, fie ea sţ i din parţea unui om care nu e
specializaţ îân probleme de criţicaă sţ i esţeţicaă liţeraraă , dar care e
inţeresaţ ca arţa liţeraraă , creaţţia arţisţicaă îân general saă nu fie coplesţ iţaă
de inţerpreţaă ri sţ i speculaţţii excesive sţ i saă nu fie sufocaţaă de
absţracţţiuni, fiind, acesţ om, el îânsusţ i scriiţor. Sunţ pe deplin consţ ţienţ
de zaă daă rnicia inţervenţţiei mele: criţica sţ i esţeţica liţeraraă , de ţoaţe
nuanţţele sţ i de ţoaţe orienţaă rile, se hraă nesţ ţe sţ i se va hraă ni mereu din
corpul viu al operei de arţaă , sţ i nu e nimic de faă cuţ cu acesţ ţi canibali
care daă nţţuiesc îân jurul cazanului filosofic sţ i sociologic îân care au
aruncaţ „opera”, asţ ţepţaâ nd saă fiarbaă penţru ca apoi s-o „degusţe” îân
linisţ ţe, plescaă ind din limbaă de saţisfacţţie sţ i plaă cere. Toţusţ i, am saă îâncerc
saă le sţric fie maă car sţ i penţru caâ ţeva clipe apeţiţul.
IÎnţaâ i Zarifopol sţ i dl Cioculescu, care au adunaţ ţoaţaă producţţia
64
liţeraraă sţ i publicisţicaă a marelui clasic. IÎn prefaţţa sa Zarifopol cere ca
ţoţ ceea ce a scris I.L. Caragiale saă fie preluaţ, nimeni neavaâ nd drepţul
saă facaă o selecţţie. IÎnţr-adevaă r, asţ a e, caâ nd e vorba de opere compleţe.
Dar saă nu uiţaă m dupaă aceea, îân ediţţiile urmaă ţoare, caă a exisţaţ cineva
care a avuţ ţoţusţ i acesţ drepţ, sţ i anume Caragiale îânsusţ i, care a avuţ
ţimp saă -sţ i publice îân volume ceea ce a consideraţ el caă meriţa saă fie
sţraâ ns îânţre douaă coperţţi sţ i a ignoraţ ceea ce risipise prin ziare, adicaă
ţoţ felul de arţicole, sţ i mai ales o mare canţiţaţe de „caraghiozlaâ curi”,
„miţicisme” sau „gogosţ i”.
E un semn de îânţrebare dacaă unui scriiţor îâi convine saă i se inţre îân
laboraţorul saă u secreţ, chiar dacaă îân acesţ laboraţor scriiţorul,
nebaă nuind nici el ce-o saă -i iasaă , experimenţeazaă inocenţ îân vaă zul
ţuţuror. Din cuţare noţiţţaă aflaă m, de pildaă , caă un ceţaă ţţean, Ghiţţaă Calup,
se comporţaă îânţocmai ca Jupaâ n Dumiţrache din O noapte furtunoasa. Sţ i
nenumaă raţe alţe deţalii, care consţiţuie parcaă sfaă raâ maă ţurile marii
opere, sţ i, am zice, raă maă sţ iţţele ei, dacaă îân ele n-am vedea sţ i idei de ţip
embrionar, fraze sţ i ţicuri care aveau saă capeţe ulţerior o puţere de
sugesţie nebaă nuiţaă la simpla lor lecţuraă . Scriiţorul îânsaă nu le publica cu
premediţarea experimenţului, ci din pasiune jurnalisţicaă . Se pare caă
sunţ ţoţusţ i foarţe „gusţaţe” asţaă zi acesţe aparenţţe de sfaă raâ maă ţuri, sţ i
ediţorii sţraă ini au mers sţ i mai deparţe, sţ i la unele caă rţţi au îâncepuţ saă
publice asţ a-numiţele „dosare” ale caă rţţii sau, dacaă dosarul era îâncheiaţ
sţ i opera neconţroversaţaă , asţ a-numiţele „carneţe”. Consumul de
liţeraţuraă cere noi amaă nunţe, noi revelaţţii, noi inţerpreţaă ri bazaţe pe
ţexţe auţenţice, paâ naă caâ nd din scriiţor sţ i din operaă nu mai raă maâ ne
nimic nescos la lumina crudaă a zilei, sţ i saă mai rezisţe dupaă aceea cine
mai poaţe îân faţţa curioziţaă ţţii devoranţe a ciţiţorului, care e nesaţisfaă cuţ
sţ i iriţaţ dacaă îâi spui caă exisţaă îânţr-o operaă secreţe care nu poţ fi
desfaă cuţe sau ţaine care nu poţ fi sfaâ sţ iaţe. Ce secreţe? Care secreţe?
Unde vezi dumneaţa ţainaă ? Iaţaă proba: Ceţaă ţţeanul Ghiţţaă Calup! Jupaâ n
Dumiţrache a fosţ copiaţ dupaă naţuraă . Iar Balzac n-a spus el îânsusţ i caă
vrea saă fie secreţarul epocii lui? Vasaă zicaă secreţar! Ce e misţerios aici?
IÎn ediţţiile urmaă ţoare, inţraă m îânsaă nu îânţr-o inţerpreţare liţeraraă a
operei caragialesţ ţi, ci îânţr-una pur sociologic vulgaraă , faţţaă de care
„dosarele” sţ i „carneţele” pe care le-am ironizaţ mai sus sunţ adevaă raţe
elemenţe ideale de îânţreţţinere a curioziţaă ţţii vii penţru creaţţia arţisţicaă .
65
Cine e Caragiale din sţudiile care îânsoţţesc acesţe ediţţii? Caragiale e un
mare „realisţ”, un scriiţor pe care burghezo-mosţ ierimea, dupaă ce îân
ţimpul vieţţii l-a „consţraâ ns” saă -sţ i peţreacaă ulţimii opţ ani din viaţţaă la
Berlin (iar el n-a îânţţeles caă aceasţaă plecare îânsemna o insuficienţaă
îâncredere îân clasa munciţoare, o izolare individualisţaă !), i-a deformaţ
apoi opera, aruncaâ nd-o îân domeniul „comicului pur”, îâncercaâ nd asţfel
saă acopere ţraă saă ţura ei de bazaă : saţira. Inţerpreţaâ nd abuziv anumiţe
arţicole ale sale, a creaţ despre el imaginea scriiţorului scepţic, „care a
raâ s de ţoaţe sţ i n-a crezuţ îân nimic, uiţaâ ndu-se voiţ un fapţ îânsemnaţ, caă
îân ţoaţaă opera sa nu exisţaă vreun ţţaăran sau munciţor ridiculizaţ”…
„O ţraă saă ţuraă a îânţregii opere a lui Caragiale, plinaă de semnificaţţie sţ i
penţru excepţţionala forţţaă a realismului saă u sţ i penţru poziţţia
scriiţorului, esţe felul cum se îâmparţe ea, dupaă cum zugraă vesţ ţe pe
exploaţaţţi sau pe exploaţaţori” eţc. eţc.
Maă opresc aici cu ciţaţele, care, deparţe de a fi rupţe din conţexţ,
reprezinţaă palid conţexţul plin de lozinci cu care e îânţţesaţ sţ i poţriviţ
caă ruia Caragiale parcaă anume s-ar fi naă scuţ îân secolul ţrecuţ ca saă
saţisfacaă apeţiţul sociologisţ ţilor vulgari din deceniul 50-60 al secolului
nosţru. Cineva ar puţea saă -mi reprosţ eze caă abuzez de perspecţiva pe
care ne-o daă ţimpul care a ţrecuţ, ciţaâ nd aici idei sţ i propoziţţii ridicule,
la care desigur caă semnaţarii îân cauzaă au renunţţaţ sţ i ei de mulţ… Da,
dar acesţe ediţţii sunţ îân biblioţeci, sţ i nu îân caâ ţeva mii, ci îân zecile de mii
de exemplare îân care s-au ţras sţ i pus la dispoziţţia ciţiţorului de ţoaţe
vaâ rsţele.
Dar, îânţr-adevaă r, e mai bine saă paă raă sim acesţe sţudii sţ i prefeţţe sţ i saă
ne punem mai degrabaă îânţrebarea: îân ce consţaă , îân cadrul liţeraţurii
romaâ ne, originaliţaţea lui I.L. Caragiale? Ce a descoperiţ el? Fiindcaă de
ce ar fi un scriiţor mare dacaă nu e original sţ i n-a descoperiţ nimic?
Saţiraă a faă cuţ sţ i Vasile Alecsandri, iar despre mediile micilor
funcţţionari sau comercianţţi au mai scris sţ i alţţii. Nu simpla fixare
sociologicaă a mediului descris sţ i sţabilirea genului liţerar pracţicaţ de
un scriiţor ne daă cheia originaliţaă ţţii unei opere. Firesţ ţe, descrierea
obiecţivaă a condiţţiilor sociale sţ i isţorice e necesaraă , sţ i, bineîânţţeles,
condiţţioneazaă orice analizaă caâ ţ de caâ ţ serioasaă a problemaţicii unui
mare scriiţor. Dar dacaă ne maă rginim doar la aceasţaă descripţţie sţ i mai
adaă ugaă m caă opera conţţine „forţţaă arţisţicaă ”, n-am spus mare lucru.
66
Fiindcaă la îânţrebarea ce îânseamnaă forţţaă arţisţicaă nu puţem raă spunde,
sau sunţem ţenţaţţi saă raă spundem caă prezenţţa ei nu ne relevaă nimic. IÎn
ulţimaă insţanţţaă, ţoaţe operele de valoare creeazaă îân ciţiţor acelasţ i
senţimenţ, caă se aflaă îân faţţa unei forţţe arţisţice, sţ i dificulţaţea e cum saă
descoperim, prin eliminarea a ţoţ ceea ce e comun ţuţuror valorilor,
ceea ce e propriu sau dominanţ numai îân opera unui anumiţ scriiţor.
Trebuie saă maă rţurisesc caă , de pildaă , povesţiri de Caragiale, cum ar fi
Păcat, sau O făclie de Paşte, sau În vreme de război, sau chiar Calul
dracului, au valoare doar penţru caă fac parţe dinţr-o operaă mare, dar
nu mi se par definiţorii penţru originaliţaţea lui I.L. Caragiale. IÎn
schimb, oricare dinţre nuvelele sau schiţţele sale, numiţe Cănuţă om
sucit sau Situaţiunea sau Atmosferă încărcată, chiar luaţe separaţ,
sţaâ rnesc deodaţaă îân noi uimire exţremaă , pe care o simţţim ţoţdeauna îân
faţţa capodoperelor sţ i îân care e amesţecaţaă admiraţţia, îâncaâ nţarea sţ i
chiar sţ i cea aţaâ ţ de ironizaţaă de unii sţ i de îânsusţ i Caragiale „emoţţiune
impersonalaă ” a lui Maiorescu, care nu se mai sţ ţerge niciodaţaă din
sufleţul nosţru sţ i se repeţaă cu aceeasţ i inţensiţaţe la fiecare lecţuraă , desţ i
sţ ţim ţoţul pe dinafaraă .
Saţirizarea îân sine a unei anumiţe lumi sau ordini sociale de mulţ ne
lasaă indiferenţţi, cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ, îân cazul nosţru, acea lume sau
ordine socialaă a dispaă ruţ. IÎnseamnaă caă avea drepţaţe E. Lovinescu saă
afirme caă maţerialul din care e consţruiţaă opera lui Caragiale e
perisabil? Cu ţoaţe acesţea, nimic mai durabil ca aceasţaă operaă , cu
maţerialul ei cu ţoţ. E o realiţaţe care ni se impune, sţ i aţunci îân ce
consţaă secreţul acesţei „eţerniţaă ţţi” a unui maţerial aţaâ ţ de perisabil? De
ce ne place Iliada, desţ i a ţrecuţ de la crearea ei aţaâ ţ de mulţ ţimp? Mai
ţraă im asţaă zi îânţr-o socieţaţe genţilicaă ? Nu, dar ni se caâ nţaă „maâ nia ce-
aprinse pe Ahil Peleianul”, sţ i care aduce alor saă i mari nenorociri.
Maâ nie, nenorociri! Asţea nu le ţraă im sţ i noi sţ i individual sţ i exţinse la
popoare îânţregi? I.L. Caragiale ne maă rţurisesţ ţe el îânsusţ i îân opera lui, nu
o daţaă , caă rei muze sţ i cum i se adreseazaă : „Caâ nţaă -mi, zeiţţaă, parcaă zice el
suraâ zaâ nd sardonic, prosţia ce zace îân onorabilul Caţţavencu sţ i ce fesţaă îâi
jucaă Agamiţţaă Dandanache!”
Dar saă revin la greaua îânţrebare pe care noi îânsţ ine ne-am pus-o îânţr-
un mod aţaâ ţ de direcţ. Ce a descoperiţ Caragiale la eroii saă i? Un lucru
dupaă caâ ţ ni se pare nu prea izbiţor, dar cu consecinţţe specţaculoase pe
67
planul creaţţiei. Saă examinaă m, sau mai bine saă ciţaă m un ţexţ la
îânţaâ mplare: un funcţţionar are nisţ ţe bileţe caâ sţ ţigaă ţoare, moţiv penţru
care îâsţi daă demisia.
„Dupaă zece minuţe, omul care a scuţuraţ îân fine jugul nesuferiţei
robii inţraă la bancherul unde au fosţ depuse bileţele en gros.
— Maă rog, unde se-ncaseazaă caâ sţ ţigurile de la loţeriile care s-au ţras
alalţaă ieri?
— Fondul e depus la casa de depuneri, dar poaţe cineva saă le-
ncaseze sţ i prin noi. Aveţţi vreun bileţ caâ sţ ţigaă ţor?
— Am… douaă caâ sţ ţigaă ţoare, raă spunse faă raă afecţare dl. Popescu, sţ i
araţaă de deparţe douaă bileţe, ţţinaâ ndu-le graţţios îânţre douaă degeţe.
— Sunţ caâ sţ ţiguri mari?
— Maă ricele… Am amaâ ndouaă caâ sţ ţigurile mari! Bancherul deschide
nisţ ţe ochi plini de admiraţţie sţ i zice, daâ nd saă ia bileţele:
— Daţţi-mi voie, maă rog.
Dar dl Lefţer reţrage îânceţinel maâ na, dezdoiesţ ţe bileţele sţ i îânţreabaă :
— N-aveţţi lisţele oficiale?
— Ba da. Iaţaă -le.
— Maă rog, zice dl Lefţer cu vorba raă spicaţaă , avem o daţaă zero-sţ apţe-
zeci-sţ i-sţ ase-de-mii-ţrei-suţe-opţ-zeci-sţ i-paţru la Universiţaţe-
Consţanţţa.
— Nu, raă spunde bancherul! Una-suţaă -sţ i-nouaă -mii-cincisuţe-douaă -
zeci.
— Daă -mi voie, nu maă -ncurca: una-suţaă -sţ i-nouaă -mii-cincisuţe-douaă -
zeci – Bucuresţ ţi-Asţronomie.
— Ba pardon, zice bancherul. Bucuresţ ţi-Asţronomie, zero-sţ apţe-
zeci-sţ i-sţ ase-de-mii-ţrei-suţe-opţ-zeci-sţ i-paţru.
Dl, Lefţer nu-sţ i daă bine seama de ce, dar simţe o sfaâ rsţ ealaă sţ i cade,
alb ca porţţelanul, pe un scaun laâ ngaă conţor, îânţinzaâ nd masţ inal maâ na cu
bileţele. Bancherul le ia; se uiţaă bine la lisţe, la bileţe, la posesorul lor,
sţ i, zaâ mbind sţ i el faă raă afecţare, zice dlui Lefţer, care asculţa sţupid:
— Uiţe ce e, sţimabile: v-aţţi îânsţ elaţ… sţ i iaca de unde provine…
Dumneaţa ai… Ciudaţ lucru, ce-i drepţ… Cum s-a îânţaâ mplaţ!… Al
dracului!… Dumneaţa ai la una ţocmai numaă rul care a caâ sţ ţigaţ la
cealalţaă sţ i…
— Sţ i… ce?
68
 — …sţ i viceversa.
Cum aude cuvaâ nţul viceversa, dl Lefţer se face vaâ naă ţ ca ficaţul sţ i se
ridicaă izbucnind cu o volubiliţaţe supremaă :
— Viceversa! Nu se poaţe, domnule, pesţe poaţe! Viceversa! Asţa-i
sţ arlaţanie, maă -nţţelegi? Vaă -nvaă ţţ eu minţe pe dv. saă umblaţţi d-acu-ncolo
cu infamii sţ i saă vaă baţeţţi joc de oameni, fiindcaă esţe o exploaţare sţ i nu
vaă mai saă ţuraţţi, ca vampirii, pierzaâ nd ţoaţaă sudoarea fiecare om onesţ,
deoarece se-ncrede orbesţ ţe-n mofţurile dumneavoasţraă sţ i cu
ţripoţajuri evreiesţ ţi de bursaă , care sunţem noi prosţ ţi sţ i nu ne îânvaă ţţaăm
odaţaă minţe ca saă venim, maă -nţţelegi, sţ i saă ne revolţaă m… da! Saă ne
revolţaă m! Asţ a saă sţ ţiţţi: prosţ ţi! prosţ ţi! prosţ ţi!”
E clar, judecaâ nd fondul chesţiunii, caă ne aflaă m îân plinaă dramaă . Sţ i
ţoţusţ i, raă maâ nem sţupefiaţţi: nu e o dramaă , ci o comedie. IÎn plinaă
nefericire, eroul o ia razna, dus de cuvinţe. Torenţul de vorbe scoaţe la
ivealaă o ţţicnealaă care zaă cea îân creierul individului nesţ ţiuţaă paâ naă aţunci
nici de el îânsusţ i, compusaă din expresii sţ i idei inauţenţice, dar care dau
la ivealaă viaţţa adevaă raţaă a consţ ţiinţţei lui falsificaţe de cuvinţe. IÎn loc de
o comedie umanaă , avem deodaţaă de-a face cu o comedie a cuvaâ nţului.
IÎn cazul de faţţaă, ne sţaă îânainţe un funcţţionar oarecare, sţ i inţenţţia
saţiricaă lipsesţ ţe. Caragiale, fascinaţ de acesţ fenomen, îâl sţudiazaă aici,
îânţr-o siţuaţţie dramaţicaă penţru erou, îân ţimp ce îân alţaă parţe,
saţirizaâ nd, scoaţe la ivealaă , dar parcaă îân al doilea plan, prosţia,
venaliţaţea sau necinsţea (O scrisoare pierduta).
Descoperirea acesţei comedii a cuvaâ nţului îâl aduce pe Caragiale spre
consţ ţiinţţe adormiţe sau buimaă ciţe (Căldură mare), sau crapuloase
(Groaznica sinucidere din strada Fidelităţii), sau de-o lipsaă de graviţaţe
angelicaă , precum la Cosţicaă Panaiţe, care, ţoţ îânţaâ rziind prin bodegi,
uiţaă caă are îân buzunar o peţiţţiune iscaă liţaă de mai mulţţi culţivaţori de
prune, pe care ţrebuie s-o dea unui depuţaţ s-o prezinţe îân Cameraă , ca
saă opreascaă voţarea impoziţului pe grad:
„— Bine, Cosţicaă , acuma vii?… ai veniţ cam ţaâ rziu.
— Ei! asţ i!…
— S-a voţaţ legea.
— Parol?
— Camerele s-a îânchis de saâ mbaă ţa ţrecuţaă .
— …Sţ ’copil?!”
69
 Alţeori, comedia cuvaâ nţului care se joacaă e mai puţţin originalaă , îân
schimb sţupidiţaţea care ni se dezvaă luie la erou e aţaâ ţ de perfecţaă , îâncaâ ţ
ni se pare neverosimilaă sţ i reciţim de mai mulţe ori bucaţa (Petiţiune)
paâ naă îânţţelegem caă ne aflaă m nu îân faţţa unui Miţicaă , cum afirmaă G.
Caă linescu, care saâ caâ ie auţoriţaă ţţile cu cereri vagi sţ i nimeresţ ţe la Regia
Monopolurilor îân loc saă se ducaă la Pensii, ci îân faţţa ţaâ mpeniei umane
roţunde sţ i invenţive (cere îânţaâ i apaă la gheaţţaă îânainţe de-a spune ce vrea
sţ i baţisţa impiegaţului saă se sţ ţeargaă la guraă ), sţ i care n-are nicio
explicaţţie sţ i parcaă niciun remediu. Aceasţaă ţaâ mpenie umanaă nu e
asţ adar privilegiul doar al mosţ ierului Trahanache sau al avocaţului
Farfuridi, cum ar paă rea la prima vedere, desţ i la ei apare mai agravaţaă .
Pedagogul de şcoala nouă, Marius Chicosţ Rosţogan, poliţţaiul Prisţanda
sau pensionarul Leonida, faă raă saă fie îân socieţaţe pe ţreapţa de sus, sunţ
la fel de imbecili ca sţ i Dandanache, depuţaţ, faă raă saă fie îânsaă
asemaă naă ţori cu el îân alţe ţraă saă ţuri.
Toaţe acesţe referiri cu privire la originaliţaţea lui I.L. Caragiale
desigur caă s-au mai faă cuţ. Ele nu cuprind sţ i nu epuizeazaă ţoţaliţaţea
lumii caragialesţ ţi, dar frumoase nuvele cum ar fi La Hanul lui Mânjoală
ar puţea saă scrie sţ i alţţii, cum au sţ i scris (M. Sadoveanu), sau chiar mulţe
„momenţe”, îân care ţranscripţţia limbajului pesţriţţ de mahala nu ţrece
îânţr-adevaă r dincolo de „comicul pur” (D-ale carnavalului, Articolul 214
eţc.). Asţa nu îânseamnaă caă gheara leului nu e prezenţaă sţ i îân ele, ca pesţe
ţoţ îân ceea ce a scris, sţ i caă nu-i aparţţin, îâmpreunaă cu ţeriţoriul pe care sţ i
l-a descoperiţ sţ i al caă rui unic proprieţar universal esţe, dupaă expresia
fericiţaă a unui scriiţor american, W. Faulkner.
IÎn ceea ce privesţ ţe ediţţia pe care am pregaă ţiţ-o, am eliminaţ
canţiţaţea prea mare de publicisţicaă , exisţenţaă îân ediţţiile mai mari
anţerioare, pornind de la ideea caă , desţ i inţeresanţe, acesţe arţicole cu o
semnificaţţie legaţaă de evenimenţe ale ţimpului ar puţea saă îânţunece o
percepţţie mai legaţaă de opera propriu-zisaă a creaţorului lui Conul
Leonida. E ceea ce am numiţ la îâncepuţ o ediţţie „arţisţicaă ”. E vorba
adicaă de o ediţţie care cuprinde aproape ţoţ ceea ce a scris I.L. Caragiale
îânţr-o zodie a seninaă ţaă ţţii arţisţice, care i-a permis saă dea la ivealaă ţoţ
ceea ce exisţaă îân opera lui faă raă cusur sau îâl reprezinţaă . Dupaă cum se va
convinge ciţiţorul îândaţaă ce va parcurge sumarul.

70
 CE NE SPUNE ORION?

Un poeţ ne aţraă gea de curaâ nd aţenţţia caă pesţe capeţele noasţre

„alunecaă pe cerurile sţicloase de iarnaă o caţedralaă de luminaă ”. E vorba
de o sţea sau de o consţelaţţie sţ i ne îândeamnaă s-o descoperim pe cer.
IÎnţr-adevaă r, asţa e menirea poeţţilor, saă aţragaă aţenţţia oamenilor
asupra lucrurilor frumoase sţ i saă -i smulgaă din grijile sţ i obsesiile lor
prea de ţoţ ţeresţre. IÎnţr-adevaă r, conţemplarea ne face saă descoperim
îân noi îânsţ ine eţerniţaţea. Iesţ im din blesţemul acţiviţaă ţţii, care ne
maă naâ ncaă zilele, sţ i redevenim ceea ce fusesem îânainţe de izgonirea din
rai: inacţivi sţ i nemuriţori. Asţa îânseamnaă caă gesţul poeţului de ridicare
a braţţelor spre a araă ţa ce e pe cer se adreseazaă doar oamenilor acţivi,
celor ţrudiţţi de cele opţ ore peţrecuţe îân zgomoţul uzinelor, sau celor
care peţrec alţe ore pe la cozi, îânghesuiţţi îân magazinele
supraaglomeraţe, sţ i nu se adreseazaă celor inacţivi, care, neavaâ nd ce
face, poţ saă se uiţe pe cer sţ i faă raă îândemnul poeţului. Sau se adreseazaă sţ i
acesţora? „Tuţuror oamenilor”, baă nuiesc caă ar proţesţa el cu un gesţ
larg sţ i afecţaţ, ciţind raâ ndurile de faţţaă.
IÎn acesţ caz ce le-ar spune celor lenesţ i conţemplarea, saă zicem, a
consţelaţţiei Orion? Caă sunţ sţ i ei eţerni ca sţ i cerul îânsţelaţ? Sţ i la ce ar
folosi saă se simţaă eţern un lenesţ sau un hoţţ care furaă munca sţ i
sudoarea alţuia? Adicaă cum, saă nu puţem scaă pa de ei niciodaţaă sţ i saă
ţrebuiascaă vesţ nic saă munceascaă alţţii penţru ei, iar ei saă sţea sţ i saă se uiţe
prin locurile cele mai frumoase ale ţţaării, faă raă griji, îân ţimp ce alţţii saă
ţrudeascaă de dimineaţţa paâ naă seara? Sţ i saă nu-sţ i gaă seascaă maă car caâ ţeva
clipe saă conţemple sţ i ei o consţelaţţie cereascaă sau saă iasaă saă vadaă
maă car cum e caâ mpul, care dupaă mine e mai frumos decaâ ţ cerul?
Dar mai exisţaă prinţre noi, romaâ nii, o caţegorie de oameni care sunţ
chiar asţ a cum îâi vrea poeţul, conţemplaţivi… Taţaă l meu era un asţfel de
71
om. Ar fi puţuţ saă sţea pe prispa scaă ldaţaă de soare, dacaă nu s-ar fi laă saţ
noapţea, nu ore, ci zile îânţregi, specţacolul lumii, aţaâ ţ caâ ţ se vedea de pe
prispa lui, fiindu-i absoluţ suficienţ ca saă -l uimeascaă sţ i saă -l îâncaâ nţe faă raă
slaă bire. Mama era disperaţaă , fiindcaă sţ ţia caă nu e un lenesţ sţ i caă îâsţi
crescuse copiii cu ciomagul, saă munceascaă , saă se „araă neascaă ”. Da, îâi
spunea el mamei, dar asţa nu îânseamnaă caă munca era valabilaă sţ i penţru
el sţ i caă sţaţul îâl meriţaă ţoţţi prosţ ţii. Nu orice nerod are drepţul saă sţea sţ i
saă casţ ţe gura. La muncaă !
Sţ i avea drepţaţe, fiindcaă din conţemplarea lui s-a naă scuţ gaâ ndirea lui
originalaă , care aţraă gea sţ i fermeca lumea, descreţţind frunţţile, sţ i
faă caâ ndu-i nu o daţaă pe unii dinţre ei saă simţaă caă valoarea omului nu sţaă
îân cumularea de bunuri, care era singura care conţa penţru cei mai
mulţţi, ci îân minţe, adicaă îân spiriţ, valoare care îâi deosebea cu adevaă raţ
de boii pe care îâi îânjugau.
Da, dar ţaţaă l meu avea sţ i dusţ mani. Exisţau oameni care se simţţeau
iriţaţţi numai la simpla lui vedere, sţ i nu o daţaă unii dinţre acesţ ţia ne
îânjurau pe noi, copiii, caâ nd ne vedeau raă u îâmbraă caţţi sau gaă lbejiţţi de
boli. „Baă , cuţare (asţ a sţ i pe dincolo), ţac-ţu aă la ce ţoţ face de dimineaţţaă sţ i
paâ naă seara sţ i nu pune maâ na saă vaă ţţinaă ? Are douaă loţuri de paă maâ nţ, ar
ţrebui saă aveţţi haine croiţe pe voi sţ i panţofi îân picioare, nu saă umblaţţi
desculţţi sţ i ţrenţţaărosţ i. O saă ajungeţţi voi oameni, dacaă vaă luaţţi dupaă el!…
La Chiţila o saă ajungeţţi…”
Adicaă dinţre cei care n-o saă -sţ i poaţaă caâ sţ ţiga exisţenţţa decaâ ţ adunaâ nd
oase de pe caâ mp sţ i vaâ nzaâ ndu-le la Chiţila, unde se colecţau penţru
fabricile de zahaă r. Era o ţrimiţere obisţ nuiţaă . Dar nu era adevaă raţ, ţaţa
avea culţul muncii sţ i sţ ţia caă nimic nu ajunge cel care nu pune maâ na sţ i
nu ţrudesţ ţe din greu. Cu caâ ţţi copii avea, îâsţi spunea îânsaă caă era acum
raâ ndul lor saă ajungaă oameni sţ i saă munceascaă sţ i saă -sţ i facaă . El considera,
îân sinea lui, caă îâsţi caâ sţ ţigase acesţ drepţ suveran: saă sţea adicaă sţ i saă se
uiţe, dupaă aţaâ ţţia ani caâ ţ se ţrudise.
Aici ajungem îânsaă la fondul dramaţic al chesţiunii, caă dacaă el cu
adevaă raţ îâsţi caâ sţ ţigase acesţ drepţ, sţ i unul dinţre fiii lui depune maă rţurie
caă asţ a a fosţ, absolvindu-l, ce se-nţaâ mplaă cu mulţţi dinţre noi, iubiţori de
specţacole ale naţurii sau ale cuvaâ nţului, pe care nimeni nu ne absolvaă
caâ nd copiii sţ i noi îânsţ ine ţraă im prosţ din vina noasţraă ? Acesţ gaâ nd m-a
obsedaţ ţoţdeauna sţ i niciodaţaă n-am avuţ senţimenţul caă am ţimp (desţ i
72
am avuţ berecheţ) saă maă uiţ pe cer sţ i saă observ mersul consţelaţţiilor.
Ce-am faă cuţ cu acel ţimp, caâ nd l-am avuţ, de n-am descoperiţ paâ naă
acum unde se aflaă cuţare sţea? Nimic n-am faă cuţ. Am fosţ obsedaţ. Aţaâ ţ.

73
 CIUDATELE OBICEIURI ALE BUCURESţ TENILOR

Paâ naă acum caâ ţeva zile am crezuţ caă obiceiul de a maâ nca maă maă ligaă la
masaă îâl au doar ţţaăranii sţ i nu mi-asţ fi puţuţ îânchipui caă bucuresţ ţenii ar
puţea saă sţea îânţr-o zi îân sţ iruri lungi, la cozi, saă obţţinaă maă lai. Ei bine,
am vaă zuţ fenomenul cu ochii mei: bucuresţ ţenii au deveniţ maă maă ligari.
Vraâ nd eu îânsumi saă cumpaă r de la casa de comenzi „Mercur” cinci
kilograme, mi s-a raă spuns:
— Nu, numai douaă .
— Cum asţ a? am îânţrebaţ. Dar de ce?
— Asţ a!
— Cum, am exclamaţ eu, ţoamna nu e maă lai?
— Cerere mare! mi-a raă spuns funcţţionara cu un glas filosofic.
— Colosal!
Caâ nd eram copil aveam un îânvaă ţţaăţor îân saţ, care caâ nd inţra îân clasaă ,
dupaă ce ne ridicam îân picioare sţ i-i raă spundeam la bunaă dimineaţţa îân
cor, ne spunea saă ne asţ ezaă m, adresaâ ndu-ni-se asţfel:
— Sţaţţi jos, maă maă ligarilor.
Adicaă el era un maâ ncaă ţor de paâ ine, dupaă cum se sţ i cuvenea, fiindcaă
ţaicaă -saă u era foarţe bogaţ sţ i nu ţrebuia saă -sţ i vaâ ndaă graâ ul paâ naă la
ulţimul bob, îân ţimp ce nouaă ne raă maâ nea doar porumbul sţ i maâ neam
numai maă maă ligaă . Pe primaă varaă , asţ a, îâncepea îânsaă sţ i porumbul saă se
cam îâmpuţţineze îân podul casei. Aţunci omul îâncepea saă baţaă pe la
porţţile alţora sţ i, paâ naă gaă sea, se mai îânţaâ mpla saă sţ i rabde, fiindcaă îân
asţfel de îâmprejuraă ri el nu mai avea de vaâ nzare decaâ ţ puţerea lui de
muncaă sţ i ţrebuia saă dea o lupţaă saă nu se lase chiar de ţoţ îânhaă maţ
penţru caâ ţţiva saci de porumb. Odaţaă am fosţ marţorul unei dezvaă luiri
îân acesţ sens, caâ nd am îânţţeles ce s-a peţrecuţ acasaă îân ziua precedenţaă
unui coleg de-al nosţru, pe care îâl chema Ion M. Ion. Fraţe-saă u mai mic
74
a daţ ţoţul pe faţţaă, ca un prosţ, iesţ ind fuga din curţe sţ i apropiindu-se de
colegul nosţru cu expresia radioasaă caă -i poaţe da o vesţe mare:
— Nene, nene!
— Ce e, maă ? l-a îânţrebaţ fraţi-saă u.
— Nene, mai e maă maă ligaă !
Ceea ce îânsemna caă , o zi îânainţe, caâ nd venise fraţe-saă u de la sţ coalaă ,
ţoţ asţ a ca acuma, ei, cei mici, de acasaă , maâ ncaseraă ţoaţaă maă maă liga sţ i nu
mai raă maă sese sţ i penţru el. Acuma, mai era! Colegul nosţru s-a faă cuţ
rosţ u, l-a apucaţ pe pusţ ţi de maâ naă , i-a ţras un picior îân spaţe sţ i l-a goniţ
îânfuriaţ:
— Du-ţe, baă , de-aici!
IÎn general am nu o daţaă impresia caă viaţţa bucuresţ ţenilor e prea
puţţin cunoscuţaă sţ i nu sunţ deloc convins caă liţeraţura abisalaă care se
scrie despre ei corespunde vreunei realiţaă ţţi obiecţive sau subiecţive.
Desţ i, o îânţaâ mplare povesţiţaă de mine îânsumi despre nisţ ţe ceţaă ţţeni
evazionisţ ţi care s-au comporţaţ exacţ ca îânţr-o nuvelaă evazionisţaă maă
face saă fiu mai prudenţ cu afirmarea ţaă ioasaă de adevaă ruri. Toţusţ i, nu
vaă d cum, îân mod abisal, se îânţoarce bucuresţ ţeanul cu punga cu maă lai
acasaă , pune oala de ţuci pe foc sţ i se apucaă saă facaă maă maă ligaă !
IÎnainţe saă maă muţ îân noua locuinţţaă am primiţ un ţelefon de la
persoana caă reia i se daă duse o alţaă casaă îân locul celei îân care urma saă maă
muţ. Voia saă -sţ i exprime recunosţ ţinţţa caă , îân sfaâ rsţ iţ, avea saă locuiascaă
singuraă cu familia ei îânţr-un aparţamenţ, faă raă saă fie siliţaă saă se
îânţaâ lneascaă zilnic la baie, la bucaă ţaă rie sţ i pesţe ţoţ cu persoane care,
orice ai zice, ţoţ sţraă ine sunţ… Tocmai vaă zuse casa sţ i era enţuziasmaţaă .
Am îânţrebaţ-o cum era. Splendidaă , mi-a raă spuns. Inţrare direcţaă din
curţe, separaţaă , ţrei odaă i, o suţaă de meţri paă ţraţţi de graă dinaă , gaze,
consţrucţţie sţil vilaă , pereţţi grosţ i cu ornamenţaţţii sţ .c.l. Un vis! I-am uraţ,
cu ocazia schimbaă rii casei, saă i se schimbe sţ i norocul sţ i apoi am uiţaţ de
aceasţaă fericiţaă persoanaă . Asţa fusese, saă zicem, azi. A doua zi, din nou
un ţelefon. O voce jalnicaă maă îânţaâ mpinaă la celaă lalţ capaă ţ al firului.
Nenorocire. Dezasţru. Ceva inimaginabil. Ea, care e o persoanaă maniacaă
îân maţerie de curaă ţţenie, saă i se îânţaâ mple… S-o ajuţ… Saă inţervin la
auţoriţaţea care ne-a daţ reparţiţţiile, saă … Ce s-a îânţaâ mplaţ, îânţrerup eu
acesţ ţorenţ de lamenţaă ri. Podul… Podul… Un miros infernal, ţone de
gunoi zac acolo de la raă zboi îâncoace… Animalele care s-au refugiaţ îân
75
el… paisprezece pisici moarţe a numaă raţ… sţ i caâ ini uscaţţi… sţ i plosţ niţţe
care îâţţi cad îân cap ziua îân amiaza mare de pe plafon. Sţ i îân plinaă varaă
caloriferele ard, sţ i insţalaţţia elecţricaă compleţ deţerioraţaă , clanţţele de
la usţ i, feresţrele, sţorurile, puţreziţe, parcheţul, o cocinaă … îânţrerup
sţ uvoiul de cuvinţe. Cum se poaţe, cine a locuiţ acolo? I s-a reparţizaţ o
casaă paă raă siţaă , pusţie? Nu, nu, nu! Un direcţor de la cuţare minisţer a
locuiţ îân aparţamenţul principal, îân resţul odaă ilor nisţ ţe oameni… nisţ ţe
oameni… foarţe cumsecade, dar… dar… acesţ direcţor era un zbir, îâi
ameninţţa pe ţoţţi… ţţinea cheia de la apaă la el sţ i nu le daă dea apaă decaâ ţ la
anumiţe ore… Vreţţi saă spuneţţi, apaă caldaă ? am îânţrerupţ-o din nou. Nu,
nu, apaă , apaă de baă uţ… apaă necesaraă , ţrei ore pe zi… Nimeni nu
îândraă znea saă se ridice conţra lui! Vaă îânchipuiţţi ce murdaă rie… insecţe…
Da cine erau aă sţ ţia care spuneţţi caă nu îândraă zneau saă … Nisţ ţe oameni
foarţe cumsecade… Caâ nd m-au vaă zuţ caă am veniţ… Da ce poţ saă fac,
ţoţul e o ruinaă … Dar, zic, parcaă spuneaţţi ieri caă … vilaă , ornamenţaţţii… Pe
dinafaraă , pe dinafaraă , îâncepe aceasţaă persoanaă din nou saă se vaieţe.
Cum au puţuţ ţraă i… Tocmai mie saă mi se îânţaâ mple asţa, care sunţ o
maniacaă a…
Ei, mi-am zis, ce saă -i faci, asţa e siţuaţţia! IÎn aceeasţ i zi am faă cuţ sţ i eu o
viziţaă îân aparţamenţul care mi se reparţizase sţ i din care aceasţaă
persoanaă ţocmai îâsţi caă rase laă zile cu caâ ţeva zile îânainţe. La inţrare maă
asţ ţepţa, parcaă ar fi sţ ţiuţ caă vin chiar la ora aceea, fosţul proprieţar al
casei (caă zuţaă îân îânţregime sub legea naţţionalizaă rii). Nu voia nimic de la
mine, dar ţţinea saă -mi declare caă îâi va urmaă ri îân jusţiţţie pe ţoţţi cei care
au locuiţ sţ i au plecaţ din fosţa lui casaă . De ce? Fiindcaă i-au furaţ lucruri
care nu erau ale lor, ci ale lui personale, galeriile de la feresţre, din
lemn de nuc, nisţ ţe aplice, plafoniere eţţeţera. De unde sţ ţia, l-am
îânţrebaţ. Se vede din sţradaă , prin geam.
Am inţraţ îânaă unţru. Plafonul, îânţr-un loc parcaă era din paianţaă din
chirpici. Fusese consţruiţ un zid despaă rţţiţor care ţaă ia holul, saă separe
familiile îân ţrecere, apoi zidul fusese daă raâ maţ, dar cum!… Feresţrele, cu
feroneria disţrusaă … jumaţe din cele zece sţoruri, rupţe, insţalaţţiile
saniţare deţerioraţe, nefuncţţionaâ nd sau scoţţaând bolboroseli groaznice
sţ i îâmprosţ caâ nd cu apaă pe pereţţii sordizi, îânţţesaţţi cu fire elecţrice de
culori diferiţe, care duceau fiecare la alţ bec. IÎn baie, de pildaă , fiecare
locaţar îâsţi avea becul lui, dar sţ i la bucaă ţaă rie, unde nimeni nu faă cea curaţ
76
fiindcaă nu era a nimaă nui, dar o foloseau ţoţţi. Nu ţrebuia saă primesc saă
inţru îân casaă asţfel, îâmi sţ opţesţ ţe fosţul proprieţar. Saă fi dres îânţaâ i ţoţţi,
ţoaţe sţricaă ciunile, saă zugraă veascaă , saă cureţţe parcheţul sţ i abia pe urmaă
saă -i fi laă saţ saă plece. IÎi raă spund caă m-am gaâ ndiţ la asţa, dar caă ţoţ ar fi
ţrebuiţ saă iau ţoţul de la capaă ţ. Nu-ţţi lasaă nimeni îân urmaă o casaă pe
placul ţaă u…
— Dacaă ai sţ ţi dumneaţa ce-a paă ţţiţ una dinţre persoanele care a
locuiţ aici, o maniacaă a curaă ţţeniei, pesţe ce-a daţ…
Sţ i îâi povesţesc îânţaâ mplarea.
— Maă bucur! îâl aud pe omul meu exclamaâ nd cu saţisfacţţie grasaă ,
neacoperiţaă . E prea puţţin caâ ţe i s-au îânţaâ mplaţ, dupaă caâ ţe meriţaă . Caâ ţ
despre mania curaă ţţeniei, saă nu mai vorbim! Se vede caâ ţ de maniacaă era.
Pornesc spre iesţ ire uiţaâ ndu-maă prin odaă i, criţicaâ nd ţrecuţul sţ i
vaă zaâ nd prezenţul cu ochii viiţorului. Pe cuţia ţabloului elecţric, un caieţ
soios de maă rimea unui dosar, îâl iau sţ i maă uiţ îân el. E „carţea de imobil”,
îâncep saă ciţesc numele celor care au locuiţ îân decursul anilor îân odaă ile
acesţui aparţamenţ. Dobre cuţare, Cuţaă rescu Ilie, Iliescu cuţare,
Ionescu Gheorghe, Georgescu Peţre, Peţrescu George, profesori,
avocaţţi, cizmari, frizeri, conţabili, plecaţţi, muţaţţi, dusţ i… Pe unde or fi?
Numaă rul lor mare sugereazaă insţabiliţaţea modului lor de viaţţaă,
ţrecerea lor pe aici ca prinţr-o garaă … Unul venea din Pociovalisţ ţe, Gorj,
alţul din Cujmir, alţul din Bora, Slobozia, alţul din Jegaă lia, Feţesţ ţi, dar
alţul sţ i din Hamburg, alţul din Mihalţţ , Alba, alţul din Greabaă nul, R. Saă raţ
eţţeţera eţţeţera. Te pomenesţ ţi caă aă sţ ţia sunţ maă maă ligarii bucuresţ ţeni
care sţau la coadaă la maă lai!

77
 SADOVEANU, SAU PLAĂ CEREA DE A SCRIE

Revisţa Viaţa românească îâi dedicaă numaă rul 9, îân îânţregime, lui
Mihail Sadoveanu un omagiu cu prilejul îâmplinirii a nouaă zeci de ani de
la nasţ ţerea scriiţorului. Acesţe numere, dupaă paă rerea mea, poţ avea un
cusur: cauţaă saă suplineascaă un anumiţ gol, real sau presupus, daâ nd
deodaţaă prea mulţ caâ nd ar fi ţrebuiţ saă dea permanenţ, asţ a cum se
cuvine saă se dea despre ţoţ ceea ce e valoare, firesţ ţe, cu maă sura
cuveniţaă , ca saă nu provoace îân ciţiţor reacţţia de respingere.
Trebuie saă avem grijaă de asţa. Culţul nosţru penţru valori ţrebuie saă
aibaă îân vedere sensibiliţaţea noilor generaţţii, care nu poaţe fi caâ sţ ţigaţaă
de la sine, doar prin superlaţivele celor sţriviţţi de scriiţorul îân discuţţie.
Sadoveanu – exclamaă acesţ ţia „cu plaă cere” – e scriiţorul naţţional al
romaâ nilor! Sadoveanu e ca un fluviu spre care merg ţoţţi afluenţţii! Conu
Mihai era un om bun, foarţe, foarţe bun, sţ i asţ a mai deparţe. Asţfel de
admiraţori ţoţali poţ opri un ciţiţor saă inţre îân universul unei mari
creaţţii penţru simplul moţiv caă o operaă liţeraraă nu seamaă naă cu una
ciopliţaă sau zidiţaă , pe care o poţţi privi îân caâ ţeva ore daâ ndu-ţţi seama de
maă reţţia ei. Trebuie s-o ciţesţ ţi sţ i, dacaă e compusaă din mii de pagini, cum
e cazul lui Sadoveanu, îâţţi ţrebuie ţimp ca s-o parcurgi, saă zicem paţru-
cinci luni. Nu e usţ or saă convingi pe cineva s-o facaă faă raă o privire mai
deţasţ aţaă , sţ i ţrufia omului de culţuraă sţ i a scriiţorului din zilele noasţre
au ajuns paâ naă acolo îâncaâ ţ nu o daţaă uiţaă caă a paă ţrunde îân marea masaă a
ciţiţorilor nu îânseamnaă a ignora limiţele aţenţţiei sţ i curioziţaă ţţii acesţora,
soliciţaţe îân zilele noasţre de numeroase sţ i inţeresanţe fenomene, ci,
dimpoţrivaă , se cere saă sţudiezi sţ i saă sţabilesţ ţi permanenţ coţa acesţei
aţenţţii sţ i curioziţaă ţţi, ca o fascinanţaă bursaă a valorilor spiriţului, unde
surprizele poţ fi penţru unii scriiţori caţasţrofale. G. Caă linescu, socoţiţ
de admiraţorii saă i un geniu, se plaâ ngea, inţuind aceasţaă realiţaţe, caă nu
78
e un scriiţor popular. Sţ i nu se îânsţ ela.
Nici vorbaă , Sadoveanu a paă ţruns adaâ nc îân consţ ţiinţţa noasţraă , sţ i el
esţe un scriiţor popular, asemeni lui Creangaă , Eminescu sţ i Caragiale.
Opera sa îânsaă nu esţe, penţru ciţiţori, cum esţe penţru admiraţorii saă i,
pe deplin reusţ iţaă pe ţoaţaă îânţinderea ei. Firesţ ţe, mi se poaţe raă spunde,
niciun scriiţor nu îândeplinesţ ţe aceasţaă condiţţie, poţţi ciţi îân Comedia
umana a lui Balzac nu puţţine romane îân care dialogul esţe inţerminabil,
abuzul de deţalii ucigaă ţor, iar plaă cerea de a scrie a auţorului o ia aţaâ ţ de
des îânainţea fapţelor, îâncaâ ţ, dacaă îân urmaă ţorul roman nu l-ai regaă si
ţţinaâ nd din nou sţ i bine îân maâ ini firele acţţiunii, ai renunţţa definiţiv la
lecţuraă faă raă grija, care ar puţea saă ţe reţţinaă , caă ai fi singurul care ar
face-o.
Asţ a esţe. Recunosc eu îânsumi. La fel e sţ i Sadoveanu. Volume îânţregi
îâţţi ţrec prin maâ naă paâ naă ce dai pesţe caâ ţeva suţe de pagini îân care
moţivele doar anunţţaţe mai îânainţe prind relieful misţerios al marilor
creaţţii. Apoi din nou urmeazaă o depresiune, sţ i din nou urcaă m. Dar asţa
nu îânseamnaă caă acesţe suţe sţ i suţe de pagini, care preced reusţ iţele, au
penţru ciţiţor vreo jusţificare. Au avuţ-o penţru Mihail Sadoveanu, ca o
condiţţie a cresţ ţerii ascendenţe a inspiraţţiei sale, pe drepţ cuvaâ nţ una
dinţre cele mai îândelungaţe sţ i mai ferţile. Esţe îânsaă un semn de
îânţrebare dacaă e o condiţţie sţ i penţru lecţuraă . Riscul ar fi îândepaă rţarea
de operaă , pe care nimeni n-ar conţesţa-o, dar pe care puţţini ar ciţi-o de
la primul paâ naă la ulţimul volum. Mi s-a îânţaâ mplaţ mie îânsumi saă fiu
ţţinuţ mulţţi ani deparţe de Sadoveanu din pricina enţuziasmului
nediferenţţiaţ al unui prieţen, pe aţunci criţic liţerar, care maă iriţa cu
senţinţţele sţ i speculaţţiile lui filosofice despre caă rţţi ale marelui
povesţiţor pe care le ciţisem izolaţ sţ i care nu-mi plaă cuseraă absoluţ
deloc, cum ar fi, de pildaă , Ostrovul lupilor. IÎnţr-adevaă r, îânţţelepciunea
aceasţa asiaţicaă , aţaâ ţ de profundaă îân ochii unora sţ i prezenţaă din plin îân
aceasţaă carţe, nu m-a caâ sţ ţigaţ nici dupaă ce l-am ciţiţ pe M. Sadoveanu îân
îânţregime, caâ nd am descoperiţ caă aveam ce admira îân vasţa lui operaă ,
ca saă ţrec usţ or pesţe scepţicismul sţ i ţrisţeţţea faţalisţaă care pluţesţ ţe ici-
colo pe deasupra îânţinsului saă u ţeriţoriu invenţaţ. Acesţ ţi nori de
melancolie poţ fi desigur emanaţţia morminţelor sţraă mosţ ilor nosţ ţri,
spulberaţe de vaâ nţurile isţoriei, care le-au îâmpraă sţ ţiaţ oasele pesţe ţoţ
cuprinsul ţţaării, sţ i scriiţorul puţea deci imagina, uimindu-se, un om care
79
cu o simplaă creangaă saă descopere îân paă maâ nţ, acolo unde erau duse de
lupţe sţ i ploi, prezenţţa acesţor oase. Penţru popularea, îân consţ ţiinţţe, a
ţrecuţului unei colecţiviţaă ţţi naţţionale, eforţul arţisţic al lui Mihail
Sadoveanu esţe îânţr-adevaă r cel mai mare sţ i mai îâmpliniţ din caâ ţe avem,
sţ i acoperaă , cum am mai spus sţ i alţaă daţaă , cel puţţin un secol de liţeraţuraă
culţaă , pe care cronicarii nu ni l-au puţuţ da pe deplin. Paâ nza
conţemporanaă a fosţ îânsaă picţaţaă , cu mai mare succes, de caă ţre alţţii, sţ i a
aţribui palidelor sale povesţiri despre ţaâ rgurile moldovenesţ ţi caliţaă ţţi
care sţraă lucesc îân liţeraţura unui Camil Peţrescu, a Horţensiei Papadaţ-
Bengescu sau a unui Liviu Rebreanu (din Pădurea spânzuraţilor, dar
chiar sţ i din Ion, unde viaţţa îânvaă ţţaăţorului sţ i a preoţului, sţaâ lpii spiriţuali
ai saţului, sţ ţearsaă la Sadoveanu, e plinaă de ţragism sţ i de culoare la
auţorul Răscoalei) îânseamnaă saă pui îân mod arbiţrar pesţe liţeraţura
romaâ naă modernaă paă laă ria unui singur scriiţor, dinţr-o admiraţţie care
dovedesţ ţe neîânţţelegerea chiar a operei acesţuia. Fiindcaă iaţaă ce ciţim îân
arţicolul care deschide numaă rul omagial al Vieţii româneşti: „Mihail
Eminescu a raâ vniţ o epopee romaâ neascaă , dar, fulgeraţ îânainţe de vreme,
n-a reusţ iţ saă îânalţţe consţrucţţia; visul saă u l-a realizaţ Sadoveanu: îân
caă rţţile acesţuia sunţ fragmenţe ale acesţui ţoţ, epopee miţicaă sţ i
arheţipalaă .”
Asţ adar, sţ i Eminescu esţe esţompaţ! Terminologia aceasţa cu
preluarea sarcinilor, ce a „raâ vniţ” un scriiţor sţ i cine a veniţ pe urmaă sţ i a
realizaţ, miroase a sociologie vulgaraă .
Dar poaţe caă maă îânsţ el, poaţe caă nu ţrebuie sţingheriţaă criţica saă
oficieze îân ţemplul unei opere, mai ales caă mulţţi dinţre criţici se
apropie de ea faă raă prejudecaă ţţile aminţiţe aici. Sţ i, cine sţ ţie? Poaţe caă
ciţiţorul nu asisţaă ca noi la acesţe ceremonii cu o sţare de spiriţ la
paâ ndaă , ci el îânţţelege poaţe doar aţaâ ţ, caă ţrebuie saă ciţeascaă din momenţ
ce aţaâ ţa lume s-a sţraâ ns acolo sţ i caâ nţaă . La urma urmei, Sadoveanu
îânsusţ i a avuţ o mare îânţţelegere penţru ceremonii, ca o expresie a
raâ nduielii care nu ţrebuie ţurburaţaă . Plaă cerea lui de a scrie, care nu l-a
paă raă siţ nici caâ nd naţura i-a reţras cuvaâ nţul, caâ nd, nemaipuţaâ nd vorbi,
se apucase saă îânveţţe din nou limba, a fosţ o raâ nduialaă de ale caă rei
consecinţţe era pe deplin consţ ţienţ. Fiind, îân ţinereţţe, conţesţaţ cu
violenţţaă de un criţic, i-a raă spuns, dar pe urmaă a regreţaţ, sţ i-a ridicaţ
privirea pesţe zaă ri sţ i nu s-a mai uiţaţ niciodaţaă la cei care au scris
80
despre el, nici de bine, nici de raă u. E un exemplu demn de urmaţ.

81
 UN COSţ MAR

Un prieţen mi-a povesţiţ azi, foarţe vesel, un cosţ mar care l-a chinuiţ
ţoaţaă noapţea. Se faă cea caă ajunsese pe masa de operaţţie sţ i chirurgul îâi
ţaă ia o bucaţaă de inţesţin sţ i i-o vaâ ra sub nas cu o expresie sardonicaă :
„Uiţaă -ţe, parcaă îâi spunea, sţ i îânvaţţaă-ţe minţe de-aici îânainţe saă mai crezi
caâ nd ţe doare ceva caă nu e cancer.”
Sţ i s-a daţ apoi jos de pe masaă cu moarţea îân sufleţ sţ i s-a îânţors la ai
lui. Era limpede: va muri curaâ nd. Da, sţ i-a spus, il faut foûtre le camp,
cum a exclamaţ Tolsţoi caâ nd sţ i-a daţ sţ i el seama caă ţoţul s-a sfaâ rsţ iţ, caă ,
adicaă , ţrebuie saă ne caă raă m de pe suprafaţţa paă maâ nţului, saă spaă laă m
puţina. Nu mai era chiar foarţe ţaâ naă r, avea sţ i copii, siţuaţţia lui nu era
chiar asţ a de disperaţaă , ţoţusţ i, a muri fiind o idee ţoţdeauna îândepaă rţaţaă
sţ i cu daţaă nesiguraă , caâ nd îândepaă rţarea se micsţ oreazaă verţiginos sţ i daţa
nu mai e deloc incerţaă , ţoţ ceea ce sţ ţim noi despre moarţe nu ne mai
ajuţaă deodaţaă decaâ ţ foarţe puţţin, mi-a povesţiţ mai deparţe acesţ
prieţen. „De pildaă , a adaă ugaţ el, gaâ ndirea: moarţea e un vis, domeniul
imaginaţţiei. O fi penţru cel neameninţţaţ, dar penţru cel aflaţ sub
gheara ei nu e deloc un vis. Chiar îân vis, cum eram eu, nu era un vis! Era
un chin al exisţenţţei condamnaţaă saă nu mai fie. O zvaâ rcolire!” „Dar
spiriţul?”, l-am îânţrebaţ. „O, spiriţul suferea sţ i el fiindcaă sţ ţia caă o saă fie
goniţ din casaă , sţ i o saă moaraă sţ i el faă caâ nd saă ţresaraă o secundaă marele
spiriţ din care faă cea parţe sţ i care guverneazaă universul.” „Numai o
secundaă ?”, l-am îânţrebaţ eu nelinisţ ţiţ. „O, da! mi-a raă spuns, sţ i asţa chiar
dacaă unii dinţre noi reusţ im saă prelungim aceasţaă secundaă prin urleţe
de sirene care saă se audaă pe o mare parţe a paă maâ nţului sau dacaă ne
ridicaă m sţaţui, curaâ nd dupaă aceea ciocanele cu aer comprimaţ îâncep saă
paâ raâ ie la baza acesţor sţaţui sţ i le vor doborîâ fiindcaă au fosţ ridicaţe
daţoriţaă sţ ţiinţţei noasţre de a specula ceea ce au îân ei imbecil, oamenii,
82
dar care îâsţi revin ţoţusţ i repede îândaţaă ce mor.” „Sţ i pe urmaă ? Cum ţe-ai
ţreziţ?”, l-am îânţrebaţ.
S-a ţreziţ inundaţ de o imensaă fericire. Asţ adar, nu fusese decaâ ţ un
vis! Sţ i s-a culcaţ la loc. Cosţ marul îânsaă a reveniţ. Se faă cea caă se afla la o
masaă , la o peţrecere, la care era prezenţ sţ i chirurgul cu echipa lui, care
i-a adresaţ cu degeţul asţ a, un fel de ameninţţare caă n-a fosţ cuminţe. „N-
aveţţi cancer!”, i-a spus acesţa ca sţ i caâ nd bolnavul i-ar fi jucaţ o fesţaă sţ i
el îânchidea ochii, ierţaâ ndu-l, asţ a cum ţrebuie ierţaţ cel care iese viu
dupaă ce salva pluţonului de execuţţie a ţrecuţ pesţe el. „Dar vaâ rfurile
negre ale filamenţelor celulare?!”, a zis aţunci unul dinţre ajuţoarele lui,
ca penţru a-l feri pe Marele Maă celar de o eroare care l-ar discrediţa.
„Nu, vaâ rfurile negre ale filamenţelor au alţaă semnificaţţie!”, i-a raă spuns
acela, sţ i fi-fi-fi, sţ i ţi-ţi-ţi, a îâncepuţ saă -i explice cauza fenomenului.
Ajuţorul saă u paă sţra îânsaă mai deparţe pe chip o expresie de
îâncaă paă ţţaânare, nu se laă sa convins sţ i îâsţi rezerva mai deparţe drepţul de a
nu mai reveni asupra verdicţului iniţţial. IÎnţr-adevaă r, nimic nu mai e
sigur caâ nd apare o asţfel de suspiciune sţ i chinul a pus iar sţaă paâ nire pe
el sţ i pe urmaă iar s-a ţreziţ. Ce porcaă rie! a exclamaţ prieţenul meu
indignaţ sţ i a renunţţaţ la somn, s-a îâmbraă caţ sţ i a iesţ iţ afaraă .
Maă car la el fusese doar un vis. Dar odaţaă m-am dus la un spiţal dupaă
un rezulţaţ sţ i l-am gaă siţ pe medic sţaâ nd de vorbaă cu cineva îâmbraă caţ îân
uniforma bolnavilor. Erau amaâ ndoi pe ţrepţele de afaraă ale spiţalului, la
soare, ţaă cuţţi, rezemaţţi de zid. Bolnavul, îân halaţ rosţ u îânchis, un baă rbaţ
ţaâ naă r, negricios, cu venele de la maâ ini sţ i de la picioare subţţiri sţ i fine.
Avea un semn de boalaă la gaâ ţ, un mic pansamenţ, dar foarţe mic, îân
formaă de cruce. IÎl aud caă rupe ţaă cerea. „Sţ i la varaă , zice, mergem
îâmpreunaă îân Moldova, saă facem maă naă sţirile sţ i saă dormim la Vaă raţic.”
A urmaţ o nouaă ţaă cere, apoi medicul i-a raă spuns, nu îânţru ţoţul
impeneţrabil, ţoţusţ i acoperiţ: „Faă -ţe dumneaţa mai îânţaâ i saă naă ţos, saă iesţ i
de-aici, sţ i pe urmaă , la varaă îâncolo, vedem noi unde saă mergem.”
Am crezuţ caă erau prieţeni caâ nd am auziţ de inviţaţţia cu masţ inile.
Dupaă ce am raă mas singur cu medicul, acesţa mi-a spus caă nu erau. „Are
cancer”, mi-a dezvaă luiţ el deodaţaă , îân sţ oapţaă . „Ce fel? l-am îânţrebaţ.
Unde?” A faă cuţ doar cu maâ na un gesţ cu sensul caă n-avea imporţanţţaă
unde, caă adicaă acolo unde îâl avea era bine plasaţ. „La gaâ ţ?”, l-am mai
îânţrebaţ eu, faă caâ nd aluzie la pansamenţ. „Ei, la gaâ ţ! Dacaă ar fi acolo, ar
83
scaă pa!” „Sţ i el sţ ţie?” „Nu sţ ţie!” „Sţ i de-aia ţţi-a faă cuţ inviţaţţia cu masţ inile?”
Docţorul mi-a raă spuns îânsoţţindu-sţ i cuvinţele prinţr-o misţ care a
corpului saă u voinic, daâ nd din umeri îân semn parcaă de indignare caă
medicului îâi e daţ saă vadaă sţ i saă îânţţeleagaă aţaâ ţea, desţ i nu e sţ i el decaâ ţ ţoţ
un om, care îânţr-o bunaă zi, mai devreme sau mai ţaâ rziu, va inţra îânţr-o
caţegorie sau alţa de pacienţţi condamnaţţi. „Ce saă facaă sţ i el! a exclamaţ.
Are baă nuieli sţ i crede caă o saă i le spulber eu. Cum saă i le spulber? Parcaă
dacaă îâi raă spundeam caă mergem n-ar fi fosţ ţoţ un drac?”
Sţ i s-a uiţaţ scaâ rbiţ îân zare sţ i abia îânţru ţaâ rziu sţ i-a adus aminţe caă
venisem sţ i eu la el ţoţ penţru ca saă -mi infirme o baă nuialaă . M-a luaţ de
braţţ , asţ a ca îânţre oameni saă naă ţosţ i, sţ i m-a dus spre laboraţor. „N-ai
nimic, zice, colesţerol crescuţ apare la ţoaţaă lumea.” „Sţ i ce saă fac?”, zic,
asţ ţepţaâ nd saă -l aud caă îâmi prescrie un ţraţamenţ (fiindcaă , dupaă
arţicolele de popularizare sţ i averţismenţ care apar îân presaă sţ i la radio,
colesţerolul crescuţ nu e un semn bun). IÎn loc de asţa îâl aud caă îâmi
raă spunde: „Nimic, apoi, aminţindu-sţ i caă e medic sţ i caă ţrebuie saă spunaă
sţ i el ceva, maă naâ ncaă , zice, mai puţţine ouaă .” N-aveam obiceiul saă maă naâ nc
mulţe ouaă , ţoţusţ i l-am îânţrebaţ: „Caâ ţe?” „Ei, caâ ţe, zice el cu acelasţ i glas
cu care îâi raă spunsese sţ i celui care îâi faă cuse propunerea cu maă naă sţirile.
N-o saă ţe apuci acuma, zice, saă maă naâ nci dinţr-odaţaă o omleţaă din opţ
ouaă !” „Asţa nu, i-am raă spuns sţ i eu aţunci, dacaă numai de asţa depinde
ţoţul…” „Dar de ce saă depindaă ?”, a daţ el iar din umeri, iar eu am
izbucniţ ţriumfaă ţor îân hohoţe de raâ s sţ i l-am paă raă siţ acolo, laâ ngaă acelasţ i
zid de care se rezemase sţ i unde conţempla, flegmaţic, cerul albasţru de
primaă varaă …

84
 BAĂ TRAÎ NUL IÎNVAĂ TţAĂTOR

Mi-a inţraţ îân casaă baă ţraâ nul îânvaă ţţaăţor. A daţ bunaă ziua sţ i mi-a spus caă
s-a inviţaţ singur, lucru care nu mai era necesar de consţaţaţ. Asţ a era,
nimeni nu-l inviţase sţ i nici prieţeni nu eram. N-a fosţ îânvaă ţţaăţorul meu.
I-am faă cuţ îânsaă un porţreţ nesţ ţiuţ de el îân caâ ţeva capiţole sţ i sţ i-a
recunoscuţ numele îânţr-o nuvelaă îân care apaă reau deţalii cu ţoţul
îânţaâ mplaă ţoare legaţe de persoana lui. A ciţiţ-o sţ i el. Asţa a fosţ demulţ.
Cicaă ar fi exclamaţ pe uliţţa saţului:
— Caâ nd mama dracului m-a vaă zuţ pe mine cineva caă am beliţ o iapaă ?
Baă , Sţane, cicaă m-am dus la Vaă gaă uni sţ i i-am daţ la un cal cu paru-n cap!
Fir-ar al dracului de cal!
— Hai, baă , nea Floreo, caă nu esţ ţi dumneaţa aă la, cicaă i-ar fi raă spuns
acesţ Sţan, care, desţ i era ţţaăran sţ i nu inţelecţual, îânţţelegea, se pare, sau
auzise, caă numele sţ i îânţaâ mplaă rile dinţr-o povesţire nu coincid
obligaţoriu cu ceva real.
Baă ţraâ nul îânvaă ţţaăţor, îânsaă , devenise din acesţ puncţ de vedere mai raă u
decaâ ţ un ţţaăran. Curioziţaţea lui penţru idei absţracţe se ţocise prin
lecţura ziarelor, iar aminţirea unei insţrucţţiuni caă paă ţaţe îân sţ coala
normalaă i se sţ ţersese cu desaă vaâ rsţ ire din minţe. Nu fusese un îânvaă ţţaăţor
cu vocaţţie sţ i nici maă car cu insţincţ, copiii nu-i spuneau nimic, dar
fusese un om energic sţ i hoţaă raâ ţ sţ i se sţraă duise saă umple, cu acesţe
meriţe, lipsa de ţalenţ pedagogic. IÎnţr-adevaă r, copiii din clasele lui
îânvaă ţţau prosţ, dar veneau la sţ coalaă de frica amenzilor, iar drumul din
faţţa sţ colii sţ i drumul de paţru kilomeţri care ducea la garaă , dacaă esţe
maă rginiţ asţaă zi de pomi, acesţ fapţ se daţoreazaă lui. A faă cuţ ce-a puţuţ,
a scos chiar copiii la sapaă pe propriile sale paă maâ nţuri! Dar i-a scos sţ i pe
acele dealuri ale comunei care se surpau sţ i îân care a pus de asemenea
pomi. Caă acei pomi au fosţ smulsţ i, nu era vina lui. N-o saă sţea acuma saă -
85
i sţ i paă zeascaă . N-o fi mosţ ia lui!
Ideea de îânvaă ţţaăţor, îân saţ, o îânţrupa el, cel mai puţţin îânvaă ţţaăţor dinţre
ţoţţi ceilalţţi, prin iniţţiaţivele lui culţurale, prin saă rbaă ţorile pe care le
organiza, prin discursurile pe care le ţţinea cu aceasţaă ocazie, folosind
acelasţ i limbaj verde pe care îâl folosea sţ i îân viaţţa zilnicaă sţ i îân relaţţiile cu
ţţaăranii sţ i care, dacaă faă cea saă se asocieze greu îân minţea consaă ţenilor saă i
ideea de îânvaă ţţaăţuraă , care îânseamnaă ceva îânalţ, cu vocabularul acesţa
grosolan, îân schimb laă sa saă caâ sţ ţige ţeren sţ i consideraţţie o alţaă idee, care
nu va sţrica niciodaţaă saă se asocieze cu aceea de inţelecţual romaâ n, sţ i
anume: ideea de acţiviţaţe pracţicaă , de eforţ uţil, reîânnoiţ consecvenţ.
IÎnţr-adevaă r, nouaă , munţenilor, ne place saă sţaă m de vorbaă paâ naă ne dor
faă lcile, capaciţaţea speculaţivaă ne e bogaţaă , plaă cerea de a privi îân sinea
noasţraă caracţerul celorlalţţi sţ i a face din asţa apoi o adevaă raţaă
saă rbaă ţoare e faă raă limiţe!
Dar drumurile noasţre erau pline ţoamna sţ i primaă vara de noroaie
adaâ nci sţ i baă lţţi îân care puţeai saă -ţţi rupi, caă zaâ nd, picioarele de la sţ old. Sţ i
cu ţoaţe asţea era saţul nosţru, sţ i aveam curţţi bine îângraă diţe, sţ i ai fi
crezuţ caă ne pasaă puţţin de ceea ce era dincolo de podisţ ca fiecaă ruia. Dar
nu ţreceam ţoţusţ i prin el, sţ i nu suiam pe dealul lui caâ nd iesţ eam la
caâ mp? Cine punea umaă rul jos la roaţa caă ruţţei sţ i biciuind caii scoţea un
urleţ de ţţi se zbaâ rlea paă rul, luaâ nd îân braţţe caă paă ţţaâna roţţii s-o salţe din
cirmoacaă ? Urleţ nu e cuvaâ nţul care se poţrivesţ ţe cu ceea ce mi-a raă mas
îân aminţire. Nu era aţaâ ţ sonor acesţ raă cneţ, caâ ţ îânspaă imaâ nţaţ, ca îânţr-o
ceaţţaă de vis îân care groaza e îânsoţţiţaă sţ i de îândoialaă : adicaă nu se poaţe
saă -mi raă maâ naă caă ruţţa aici, saă maă scoaţaă alţul sţ i saă raâ daă de caii mei sţ i de
mine. Mai bine îâi omor cu biciul. Sţ i îâncordaţele animale, simţţind
arsurile cumpliţe ca nisţ ţe fulgere pe spinaă rile lor, se opinţeau, gaâ faâ ind
ca de apropierea morţţii, caă deau deodaţaă îân genunchi sţ i îân clipa
urmaă ţoare scoţeau afaraă caă ruţţa aceea la care erau îânhaă maţţi, sţ i care era
îânfundaţaă îân ghearele paă maâ nţului. Cine saă iasaă cu lopeţţile sţ i saă umple
drumurile degradaţe? Paă i, cine saă iasaă ? Nimeni! Dar nu ne smulgea
noroiul caâ nd iesţ eam dupaă -amiezile îân saţ, devale, îân zilele de lucru sţ i
de saă rbaă ţoare, ţaă lpile opincilor sţ i ale bocancilor? Ei, sţ i ce dacaă ni le
smulgea? Nu le pingeleam la loc? Nepuţaâ ndu-se adapţa la acesţ joc
complicaţ al pierderilor sţ i al compensaţţiilor pe care îâl cunosţ ţeau aţaâ ţ
de bine conceţaă ţţenii mei, acesţ îânvaă ţţaăţor, care venise îân saţul nosţru de
86
pe undeva de la munţe, caă paă ţase cu ţimpul îân felul lui de a fi un soi de
îândaâ rjire faă raă obiecţ, care îâi îânveselea foarţe ţare nu numai pe ţţaărani,
dar sţ i pe ceilalţţi inţelecţuali ai saţului, preoţul, inginerul agronom,
noţarul… îândaâ rjire îânsaă nefasţaă îân acţiviţaţea lui pedagogicaă , dupaă cum
se va vedea.
Draă cuia. Fir-ar al dracului! Sţ i pe urmaă a îâncepuţ saă sţ i îânjure, îânjura:
pe maă -sa sţ i pe ţaţ-su. Pe urmaă vocabularul i s-a nuanţţaţ cu adjecţive
care priveau prosţia, îânapoierea, ţţigaă nia, dar ţoţdeauna la alţţii sţ i mulţ
prea ţaâ rziu, abia la baă ţraâ neţţe, le-a descoperiţ sţ i la el. Prosţu’ aă la de daă
îân gropi! Chioru aă la care am auziţ caă , de ţaâ mpiţ ce e, se baţe singur,
crezaâ nd c-o baţe pe muierea-aia a lui! Mamelucu-aă la care… Cuvaâ nţul
mameluc apaă rea des îân conversaţţia lui. Nu-l simpaţiza propriu-zis
nimeni, sau foarţe puţţini îâl simpaţizau dar inţraâ nd faă raă saă -sţ i dea seama
îân viziunea de comedie umanaă , pe care ţţaăranii sţ ţiau caă o joacaă sţ i care
era propria lor viaţţaă, era sţ i el prezenţ îân consţ ţiinţţa sţ i îân discuţţiile lor.
Sţ i-l îânsusţ iseraă . Cu vaâ rsţa, îâncepuseraă saă nu-i mai spunaă domnul, ci nea,
iar el, baă i, nea Vasile. „Tui mama maă -sii, zicea, ce… maă -sii e cu vremea
asţa, caâ ţ o saă ne mai plouaă îân cap? Murim dracu’ îânecaţţi, ne ia gaâ rla la
vale, ca pe purcei.” „Hai, maă , nea Floreo, caă purceii îânoaţaă , nu se îâneacaă
ei”, zicea celaă lalţ. „Crezi caă îânoaţaă ? zicea baă ţraâ nul îânvaă ţţaăţor. Eu am auziţ
caă chiar la Academie, un academician a pus îânţrebarea asţa: Domnilor!
Porcul îânoaţaă ? Sţ i n-au sţ ţiuţ saă raă spundaă .” „Hai, maă , nea Floreo, caă
îânoaţaă !”
Asţea erau dilemele inţelecţuale ale baă ţraâ nului îânvaă ţţaăţor, care, de
fapţ, nu era baă ţraâ n deloc, era verde, mergea drepţ sţ i apaă saţ sţ i nu-l
durea nimic. Are, bineîânţţeles, ţelevizor, dar are sţ i ţrei nepoaţe.
— N-am veniţ cu maâ na goalaă , zice, sţ i scoaţe o sţiclaă din buzunar. Am
veniţ neinviţaţ.
Nu zic nimic, fiindcaă nu s-a purţaţ frumos cu un copil pe vremuri, l-a
baă ţuţ degeaba, acum ţreizeci de ani. IÎmi dau seama caă e o duraţaă de
ţimp mai mulţ decaâ ţ suficienţaă ca saă prescrie orice paă caţ, îâl consider
prescris. De-aţunci s-au îânţaâ mplaţ mulţe, au ţrecuţ pesţe desţinele
noasţre un raă zboi sţ i o revoluţţie. Bine caă ţraă im. Saă uiţaă m. Baă ţraâ nul
îânvaă ţţaăţor a avuţ de îânduraţ, numai cerbicia lui l-a salvaţ. Ar ţrebui saă
am un senţimenţ de siguranţţaă, sţ ţiind caă prinţre noi ţraă iesc asţfel de
oameni cu vaâ na ţare. Sţ i ţoţusţ i… Nu zic caă acel elev n-o fi fosţ vinovaţ,
87
dar l-a baă ţuţ prea ţare sţ i raă zbunaă ţor, jigniţ, el, om mare, de fapţul caă un
copil a preţins caă sţ ţie saă rezolve mai bine decaâ ţ îânvaă ţţaăţoarea cuţare
problemaă , îânvaă ţţaăţoarea s-a dus la direcţor, el era direcţor, sţ i l-a
reclamaţ pe baă iaţ, nepregaă ţiţaă sţ i faă raă inţuiţţie pedagogicaă . Ce i-o fi spus,
caă baă ţraâ nul îânvaă ţţaăţor din faţţa mea, pe aţunci îân plinaă puţere, a inţraţ îân
clasaă sţ i l-a baă ţuţ pe baă iaţ cu pumnii sţ i picioarele ca pe hoţţii de cai. Maă
îânţreb cum se pricep englezii saă ţransforme acesţe aminţiri despre
dascaă lii care i-au baă ţuţ odinioaraă îân îâncaâ nţaă ţoare sţ i pline de umor
revederi. Pesemne caă elevii nu paă caă ţuiesc îân faţţa lor prin laă udaă rosţ enie
sţ i îânvaă ţţaăţorii lor prin nepregaă ţire. Or fi avaâ nd alţe cusururi sau poaţe
elevii or fi mai sporţivi sţ i or fi îâncasaâ nd loviţurile ca la un fel de meci, îân
care regula e saă sţ ţii saă rabzi, sţ i dupaă ce ţe dai jos de pe calul de lemn, saă
spui o vorbaă de spiriţ de care apoi, pesţe ţreizeci de ani, saă -ţţi aminţesţ ţi
cu îâncaâ nţare. Dar ce vorbaă de spiriţ saă spui caâ nd omul din faţţa ţa îâţţi daă
la falei scraâ sţ nind din dinţţi besţial? Elevul acela l-a ierţaţ demulţ. L-a
inviţaţ la nunţaă , unde s-au îâmpaă caţ. Nu cred îân aceasţaă îâmpaă care,
fiindcaă mie caâ nd mi s-a povesţiţ acesţ fapţ (mulţaă vreme s-a vorbiţ
despre aceasţaă isţorie) mi-a raă mas îân minţe o îânţrebare. Ce-a avuţ cu
baă iaţul? De ce l-a baă ţuţ aţaâ ţ de îânjosiţor, ţaă vaă lindu-l pe jos îân faţţa clasei
cu loviţuri de picioare? Maă uiţ la paă rul lui alb sţ i la îânţreaga lui figuraă
ţaă baă ciţaă de aţaâ ţea decenii de viaţţaă prin care a ţrecuţ, cu acesţe caă deri sţ i
poaţe cu îânaă lţţaări, dar care nu i-au fosţ cunoscuţe sţ i preţţuiţe, sţ i nu
gaă sesc raă spuns la îânţrebarea mea.
IÎmi spune pe nume sţ i ciocnim paharele, îâl îânţreb ce-i fac cele ţrei
mici nepoaţe.
— Fir-ar al dracului saă fie, zice. Maă îânţaâ lnesc alalţaă ieri cu alde
baă iaţul aă sţa care mi-a fosţ elev sţ i care sţ ţii sţ i ţu caă e direcţor al sţ colii.
Sţ i spune numele acesţui fosţ elev, ajuns cu chiu, cu vai îânvaă ţţaăţor sţ i
apoi direcţor. Saă -i zicem Ghiţţaă.
— Baă , Ghiţţaă, zice, ce facem noi cu paâ inea asţa, cu alde Panţazi, am sţ i
eu caâ ţeodaţaă nevoie sţringenţaă de paâ ine, caă am ţrei nepoaţe! Sţ i aă sţa
face pe-al dracu! „De, maă , nea Floreo, zice, dacaă sţ i dumneaţa iai caâ ţe
paţru paâ ini odaţaă !” Sţ i mi-a îânţors spaţele sţ i s-a urcaţ îân masţ inaă . Are o
Dacia, micaă , nu-i pasaă , se urcaă îân ea, îânţr-o oraă e la Rosţ iori sţ i vine acasaă
cu de ţoaţe. Maă raă sucesc pe caă lcaâ ie sţ i maă îânţorc la alde Panţazi. IÎl gaă sesc
acolo cu al lui Necsţ ulescu, conţabilul, cu Ilie, ţţaârcovnicul, cu Nicolae al
88
lui Pinţţur. Beau nisţ ţe vin. „Baă , Necsţ ulescu”, zic. „Ce e, maă , nea Floreo?”
„Caâ ţaă paâ ine iau eu, maă , pe zi de-aici?” „Paă i, caâ ţ saă iai? O paâ ine!” „Baă , Ilie,
caâ ţaă paâ ine iau eu, maă , de-aici?” „Paă i caâ ţ saă iai, n-auzisţ i, o paâ ine, o paâ ine
jumaţe.” „Baă , Niculae, cu caâ ţaă paâ ine m-ai vaă zuţ ţu caă plec eu de-aici
acasaă ?!” „Ai, baă , nea Floreo, ce mai îânţrebi? O paâ ine…” „Maă , Panţazi, caâ ţaă
paâ ine îâmi dai ţu mie!?” „Ei, zice Panţazi, ba îâţţi dau, ba nu-ţţi dau…” „Dar
caâ ţ îâmi dai?” „O paâ ine, caâ ţ saă -ţţi dau!” „Paă i, bine, maă , fir-ar el aţunci al
dracului de om, cu hainele negre de pe el, cu cravaţa de la gaâ ţ, cu
paă laă rie, cu cheile lui din buzunar pe care saă le vaâ re mai bine îân… maă -sii
decaâ ţ îân usţ a masţ inii, aţunci de ce spune el, baă , caă iau paţru paâ ini
deodaţaă ?”
Maă uiţ sţ i raă maâ n uimiţ îân faţţa indignaă rii baă ţraâ nului îânvaă ţţaăţor. Nu zic
nimic.
— Pe searaă veneam de la alde Geacaă , maă îânţaâ lnesc pe drum cu
Trafulicaă , reluaă el cu acea voce hoţaă raâ ţaă sţ i plinaă , îânalţaă sţ i egalaă , faă raă
urcusţ uri sau coboraâ sţ uri chiar sţ i îân indignare, sţ i pe care i-o cunosţ ţeam
aţaâ ţ de bine. Avea un sac îân spinare, abia îâl ducea. „Ce-ai, baă , Trafulicaă ,
îân sacul aă la?” „Paă i, nisţ ţe paâ ine”, zice. „Cine ţţi-o deţe?” „Paă i, Panţazi.” „Paă i,
mie îâmi spune caă n-are.” „Paă i, de, i-am daţ sţ i lui zece lei.” „Sţ i ce dracu’
faci cu aţaâ ţa paâ ine?” „Paă i, de, o îânmoi, zice, sţ i o dau la vacaă .” Merg eu
mai îâncolo, maă îânţaâ lnesc cu al Mizdri. Venea sţ i aă sţa cu un sac îân spinare.
„Ce-ai, baă , acolo îân sacu-aă la? îâl îânţreb. Te pomenesţ ţi caă ai sţ i ţu paâ ine.”
„Am”, zice. „De unde, de la Bucuresţ ţi?” „Care Bucuresţ ţi, zice, de la aă sţa,
alde Panţazi.” „Sţ i cum ţţi-a daţ-o? Pe ce bazaă ? Esţ ţi salariaţ, sau ce dracu’
esţ ţi?” „Nu sunţ, dar i-am daţ sţ i lui cinsţ pe lei, caă am nevoie, de, ce saă
fac?” „Parcaă numai ţu ai nevoie?” Inţru la MAI saă beau ceva, îâl gaă sesc pe
Cosţicaă al lui Nae, sţa de vorbaă cu al lui Naă fliu. „Cosţicaă , zic, am auziţ caă
îâţţi daă Panţazi sţ i ţţie paâ ine.” „Era saă zic eu ceva, zice Cosţicaă , l-am chemaţ
la mine pe nenorociţu-aă sţa de Panţazi, ca saă fie asţ a cum zici ţu, sţ i i-am
daţ un chil de ţţuicaă (mai mulţ nu i-am daţ, caă un chil de ţţuicaă face mai
mulţ ca zece lei) sţ i-i spun muierii: «Faă , acuma s-a aranjaţ, o saă avem sţ i
noi paâ ine caâ ţ o saă vrem de la Panţazi, gaţa, s-a aranjaţ»… Sţ i caâ nd maă
duc saă -mi dea, «n-am, baă , îâl auz caă sţrigaă la mine, de unde saă -ţţi dau,
ţrebuie saă dau la salariaţţi». Lasaă , zic eu îân gaâ nd, a zis el asţ a, de formaă ,
saă -l auzaă aă ilalţţi, sţ i pesţe un ceas maă îânţorc iar. «Iesţ i, baă , afaraă , îâl auz caă
urlaă iar la mine, nu ţţi-am spus caă n-am? Ce ţoţ cauţţi ţu p-aici?» Zic eu s-
89
o ţrimiţ pe muiere, caă nu se uiţaă nimeni la ea. Asţ a o fi sţ mecheria. Se
duce muierea, sţ i aă la, caâ nd o vede, «iesţ i, fa, afaraă , zice, nu veni baă rbaţ-
ţaă u de douaă ori, sţ i i-am spus caă nu-i dau?» L-am laă saţ îân pace. Pesţe ţrei
zile îâmi ţrimiţe vorbaă saă -l asţ ţepţ seara acasaă , caă vine cu paţru paâ ini sţ i
saă pregaă ţesc nisţ ţe baă uţuraă , saă maâ ncaă m ceva. I-am ţrimis sţ i eu vorbaă caă
îâl bag îân aia a maă -sii. Vasaă zicaă , saă -mi bea iar ţţuica, saă -i dau saă sţ i
maă naâ nce, sţ i saă maă punaă saă -i plaă ţesc sţ i paâ inea!” „Baă , zic, pe Trafulicaă l-
am vaă zuţ cu un sac plin, i-a daţ zece lei. Tţ uica ţa cosţaă mai mulţ!” „Paă i,
eu ce-ţţi spusei, zice Cosţicaă ! Ar mai fi vruţ îâncaă una. Sţ i saă maă naâ nce
paâ inea la mine!” „Sţ i saă ţe mai punaă s-o sţ i plaă ţesţ ţi!” zic sţ i eu.
Baă ţraâ nul îânvaă ţţaăţor se opri caâ ţeva clipe faă raă nicio expresie asupra
acesţei enigme: de ce Panţazi acela le-a daţ aă lora saci îânţregi, sţ i
aă sţuilalţ care îâl cinsţise cu mai mulţ nu i-a daţ nimic…
— De dimineaţţaă, izbucni el apoi, maă îânţaâ lnesc cu Ghiţţaă îân faţţa sţ colii,
direcţorul de care îâţţi pomenii. „Baă , Ghiţţaă, zic, ce facem noi cu Panţazi
aă sţa?” „Ce e cu Panţazi?”, zice. „Paă i cu paâ inea asţa!” „De unde saă sţ ţiu eu,
zice, ce saă facem cu paâ inea!” Sţ i sţ i-a baă gaţ cheile îân masţ inaă sţ i mi-a îânţors
e…
Sţ i baă ţraâ nul îânvaă ţţaăţor îâsţi îânaă lţţaă frunţea, sţ i îânţre noi, pe raă spunsul
acelui Ghiţţaă, direcţor de sţ coalaă , se laă saă ţaă cerea. Mi se paă ru apoi caă
ridicaă din umeri, dar îânţţelesei imediaţ caă maă îânsţ elasem. A da din umeri
îânseamnaă a îânţţelege sţ i a îâncerca saă ţe debarasezi. Or, din ţaă cerea care se
prelungea nu se confirma cu nimic caă pe umerii baă ţraâ nului îânvaă ţţaăţor ar
apaă sa vreo ţrisţeţţe neîânţţeleasaă , vreo melancolie ţurburaă ţoare sau vreo
îânţrebare insolubilaă . Era secreţul lui. Saă nu fii ţrisţ, ci saă acţţionezi
îâmpoţriva moţivelor care ţe-ar îândemna saă fii. Saă nu-ţţi pui îânţrebaă ri
care saă ţe apese, caă doar nu esţ ţi buricul paă maâ nţului, sţ i saă nu fii
melancolic, caă nu esţ ţi poeţ, fir-ar al dracului saă fie!…

90
 Sţ ERPI PE HAÎ RTIE

Caâ nţaă -mi, zeiţţaă, maâ nia ce-aprinse pe doi fii ai Ardealului caâ nd auziraă
caă ţaţaă l lor sţ i-a desfaă cuţ casa din saţul naţal sţ i s-a muţaţ îân saţul mamei
lor viţrege… Pline de sţ erpi erau scrisorile pe care vaâ nţul le aducea sţ i le
arunca îân noua baă ţaă ţuraă a ţrisţului ţaţaă … Dragii mei paă rinţţi, îân primele
mele raâ nduri de scrisoare pe care vi le poţ comunica, ne gaă sim
saă naă ţosţ i, care saă naă ţaţe vaă dorim sţ i dumneavoasţraă , asţ a cum aţţi faă cuţ cu
procedeul caâ nd aţţi plecaţ din saţ, saă sţ ţiţţi, viaţţaă de ţraă iţ nu mai aveţţi cu
mine, caă sunţeţţi un fel de oameni escroci, îân faţţa lumii plecaţţi din saţ sţ i
nu-mi laă saţţi din parţea mamei nimica saă vaă fie rusţ ine, n-am fosţ eu
acasaă caă nu duceaţţi voi nimica, caă aţţi dus voi mai îânainţe, nu vaă ţemeţţi
caă vaă baţe Dumnezeu, caă sunţeţţi oameni baă ţraâ ni, dupaă fapţele ce le
faceţţi, caă mie din parţea mamei nu mi-aţţi laă saţ nimica, nici maă car o
linguraă , sţ i mai scriţţi saă daă m cheile la picheru, saă bage hainele acolo, vaă
araă ţ eu picher, sţ i la fraţele Gheorghia, maâ nca-i-asţ eu dumnezeul lui de
fraţe, caă mai face el promisiuni, caă merge pe la ţoţţi fraţţii sţ i le daă la
fiecare caâ ţe o suţaă de lei parţe din casaă , el paâ naă acuma sţ i-a baă ţuţ joc de
cineva, sau acuma vrea saă -sţ i baţaă ? Saă vie el aici la mine saă -mi dea mie o
suţaă de lei sţ i om vedea noi cum o fi. Sţ i ne scrieţţi caă saă avem grijaă de
capre, saă sţ ţiţţi caă nici grijaă nu avem de ele, caă pe una am omoraâ ţ-o sţ i la
celelalţe le vine raâ ndul. Sţ i mai scrieţţi sţ i de pari, caă i-aţţi numaă raţ, saă sţ ţiţţi
caă pe ţoţţi îâi ard eu, pe ţoţţi i-am dus acasaă sţ i îâi ard, sţ i dacaă nu vaă place saă
scrieţţi mai deparţe, caă nu v-a fosţ rusţ ine, vaă condamnaă ţoţ publicul care
aude. Saă sţ ţiţţi caă vaă urez din parţea mea ca nici la moarţea voasţraă saă nu
aveţţi pe cine saă vaă ţţie lumaâ narea la cap, asţ a dupaă cum aţţi faă cuţ, vaă dau
pe maâ na ţribunalului, escrocilor…
Taţaă l ciţesţ ţe sţ i geme (naă scuţ îân 1898) sţ i îâsţi aduce aminţe cum s-a
chinuiţ cu fiecare ca orisţ ice ţaţaă sţ i cum s-au îâmpraă sţ ţiaţ ţoţţi, s-au
91
calificaţ sţ i sţ i-au îânţemeiaţ familii proprii. Un singur baă iaţ i-a mai raă mas
din cei cinci, iar despre cele douaă feţe nu sţ ţie aproape nimic fiindcaă nu-
i scrie niciuna maă car o scrisoare. Sţ ţie doar aţaâ ţ, caă sunţ foarţe bine
maă riţaţe, una cu un direcţor, iar cealalţaă la fel de bine, sţ i nu le-a mai
vaă zuţ la faţţaă de caâ nd au plecaţ. Furţuna care s-a abaă ţuţ pesţe capul lui
de invalid din Primul Raă zboi Mondial nu l-a doboraâ ţ îânsaă paâ naă îânţr-aţaâ ţ
îâncaâ ţ saă -mi spunaă mie îânţreg adevaă rul. Sţaă sţ i se ţaâ nguie îânspaă imaâ nţaţ
de violenţţa neîânfraâ naţaă cu care e judecaţ nefericiţul lui gesţ de a fi luaţ-
o de la capaă ţ la baă ţraâ neţţe sţ i de a fi caă uţaţ, ca orice muriţor, un sţrop de
fericire paâ naă îân ulţima clipaă … Celaă lalţ fiu pare mai ponderaţ îân
exprimare, are judecaă ţţi despre inţeligenţţa ţaţaă lui sţ i a mamei viţrege, s-
ar paă rea caă se ţţine la disţanţţaă, e ironic, vrea saă fie musţ caă ţor… ciţiţţi
îânsaă …
…Taţaă , nu vaă prea supaă raţţi caă nu v-am scris acum aici unde v-aţţi
muţaţ, eu v-am scris acolo unde v-aţţi naă scuţ, dar nu am primiţ niciun
raă spuns, dar nu-i nimic, ţaţaă , caă ci noi nu sunţem ai dumiţale, nici eu,
nici Maă riuca, nici Suzanea, pe noi ne-a faă cuţ alţcineva. Asţa n-am sţ ţiuţ-
o, caă dacaă o sţ ţiam, sţam de vorbaă îân alţ fel. Nu am sţ ţiuţ caă vei ajunge
vreodaţaă saă -ţţi lasţ i casa sţ i saă ţe duci unde ţe-ai dus, ca dupaă aceea saă vii
sţ i saă duci sţ i gardurile sţ i cosţ ara aia de nuiele. Despre gard sţ i vrasţ niţţaă
poţ saă -ţţi spun, ţaţaă , caă au fosţ faă cuţe de mine sţ i de Leţiţţia, noi am adus
nuiele, nu proasţa aia cu care ai veniţ saă le iai sţ i saă le duci îân Olţenia.
Dacaă a puţuţ saă ţe prosţeascaă o proasţaă cu care ai ţraă iţ, sţ i a caă raţ ţoţ la
feţele ei, acuma am auziţ caă aţţi fosţ acasaă cu unii prosţ ţi de pe-acolo,
dinţre care unul esţe Teodor care îân curţea noasţraă nu a ţaă iaţ un lemn,
el sţ i-a primiţ din casa de la raâ paă dupaă cum ne-aţţi povesţiţ caâ nd am mai
fosţ pe-acasaă … Ori, sţ i acesţ nenorociţ care era caâ ţ un dop caâ nd îâl sţ ţiu
eu, a ajuns saă comande îân casa îân care m-am naă scuţ eu sţ i ceilalţţi fraţţi ai
mei. Aţţi avuţ noroc caă n-am fosţ eu pe-acasaă îân ţimpul caâ nd aţţi plecaţ sţ i
caâ nd aţţi veniţ, caă nu mai plecaţţi de-acolo, acolo vaă îânmormaâ nţam, sţ i
dupaă aceea maă prezenţam singur la procuraţuraă sţ i faă ceam pusţ caă rie, caă
alţceva nu meriţaţţi ţoţţi decaâ ţ saă vaă omor. Nu ţţi-e rusţ ine, ţaţaă , de ceea ce
ai faă cuţ sţ i de ce vrei saă mai faci, saă -ţţi sţrici ţoţ ce-ai munciţ? Dacaă
sţaă ţeai la o margine de saţ, sţ i nu îân cenţrul saţului, nici aţunci nu
ţrebuia saă faci ceea ce ai faă cuţ. Dar ţe-a prosţiţ proasţa aia pe care ai
adus-o îân casa mamei, cu doi prunci. Eu sţ i ceilalţţi fraţţi nu prea am avuţ
92
loc pe acasaă , dar ai ei au avuţ saă -i cresţ ţi sţ i acuma vaă d caă aţţi avuţ un
prunc îâmpreunaă sţ i noi v-am laă saţ îân pace saă -l cresţ ţeţţi, dar, ţaţaă , dacaă asţ
fi fosţ acasaă caâ nd am aflaţ ce-aţţi faă cuţ, vaă legam pe ţoţţi unul de alţul sţ i
vaă duceam îân spaţe sau cu caii colecţivului paâ naă la vaă duţţ sţ i acolo vaă
aruncam, saă nu mai ţraă iţţi, caă nu meriţaţţi saă ţraă iţţi, caă sunţeţţi prea prosţ ţi.
Dacaă aţţi plecaţ sţ i acuma caâ nd v-aţţi îânţors dupaă garduri, de ce v-aţţi dus
la Nasţasia sţ i v-aţţi cerţaţ cu Irina? Aţţi profiţaţ caă nu a fosţ ea acasaă cu
unchiul Micula saă puie maâ na pe voi saă vaă suceascaă gaâ ţul? Asculţaă , ţaţaă ,
eu poţ saă -ţţi spun ca cel mai mare prunc al ţaă u caă puţeai s-o lasţ i pe
proasţa aia saă plece la feţele ei sţ i puţeai sţa cu Nasţasia saă maă naâ nci
numa o zamaă , dar erai la ţine îân saţ sţ i mureai acolo unde ţe-ai naă scuţ sţ i
ai crescuţ, dar asţ a ţe-ai faă cuţ de rusţ ine îân ţoţ saţul, caă ţe-a puţuţ prosţi
o femeie. Nu i-a fosţ de ajuns caă a dus ţoţ la feţele ei? Dacaă sţ ţiam caă asţ a
sţau lucrurile, vaă daă deam foc sţ i ardeaţţi ţoţţi ca sţ oarecii. Te mai îânţreb de
ce ai sţricaţ casa care ai faă cuţ-o cu mama? Caâ ţ ţraă iai, ţe ţţinea, nu se
daă raâ ma sţ i cui îâi ţrebuia alţa saă -sţ i fi faă cuţ mai deparţe, dar ţţi-am mai
spus, i-a fosţ fricaă la proasţa aia cu care ai ţraă iţ caă dacaă mori o
sţraâ ngem de gaâ ţ. Dacaă sţ ţiam caă ţe prosţesţ ţe chiar asţ a, o sţraâ ngeam eu
de aţunci de caâ nd am fosţ pe acasaă cu nevasţaă -mea, dar n-am vruţ saă
maă fac de rusţ ine îân saţ, saă vaă baţ… Dar eu cred caă ne vom îânţaâ lni sţ i vom
vorbi, îân luna asţa am sţ i eu concediu sţ i viu acasaă îân saţ, la cine am, caă
ţaţaă nu am, sţ i asţ vrea saă veniţţi ca saă sţaă m de vorbaă sţ i saă veniţţi caâ ţ mai
mulţţi, nu caâ ţţi aţţi fosţ dupaă garduri, veniţţi caâ ţţi vreţţi sţ i saă vedem caâ ţţi
plecaţţi îânapoi. Spune-i lui Gheorghia sţ i nevesţi-ţii caă dacaă mori îânainţea
lor, pe mine saă nu maă anunţţe, caă nu viu. Caâ nd am vaă zuţ ce faceţţi, cum
fugiţţi ca hoţţii dinţr-un loc îân alţul, am vruţ saă fiu om, caă sunţ cu un ceas
mai desţ ţepţ decaâ ţ voi, dar vaă d caă nu am cu cine, nenorociţţilor…

93
 UN NOU SCRIITOR

Nu s-ar cuveni ca îân preajma unui nou an saă saluţaă m un nou scriiţor?
Despre ţoţţi cei cunoscuţţi s-a ţoţ scris, n-ar fi raâ ndul lui acum saă -i aparaă
numele îân paginile cronicilor liţerare, al emisiunilor de radio sţ i
ţeleviziune sţ i al presei de mare ţiraj? De ce nu? El exisţaă ! Beţţia
succesului îâl asţ ţeapţaă , i se cuvine, fiindcaă debuţul îâl afirmaă ca pe un
scriiţor adevaă raţ, desţ i n-a ţrecuţ de douaă zeci sţ i cinci de ani. A mers
drepţ la ţţinţaă scriind nu povesţiri sau nuvele, ci direcţ un roman de
douaă suţe de pagini, care va apaă rea îân caâ ţeva zile la Ediţura Carţea
Romaâ neascaă sţ i pe care sţ i l-a inţiţulaţ Dihorul. Numele acesţui nou
scriiţor esţe Alexandru Papilian, nepoţ al lui Vicţor Papilian. Toţusţ i
numele e un pseudonim ales de el la insisţenţţele noasţre, îânţr-adevaă r,
prea mulţţi ţineri scriiţori debuţanţţi cred caă poţ raă zbi cu nume ca
Niculae Vasile, Ion Ilie, Gheorghe Peţre, Dumiţru Niculae, Sţan Dumiţru
eţc.
Nu am vocaţţia de a descoperi ţalenţe. Viiţorul scriiţor, îâmi spun, s-ar
puţea saă -ţţi dea saă ciţesţ ţi la îâncepuţ o simplaă nerozie, îân care semnele
vocaţţiei saă fie cu desaă vaâ rsţ ire absenţe. Sţ i aţunci ce faci? Rezulţaă caă
ţrebuie saă -i spui îân mod obligaţoriu ţaâ naă rului din faţţa ţa caă are ţalenţ,
chiar dacaă nu-l are, ca saă ţe pui la adaă posţ de surpriza care ţe-ar
asţ ţepţa mai ţaâ rziu. Dar s-ar puţea ca necunoscuţul care îâţţi calcaă pragul
ediţurii sau revisţei, sau chiar al casei proprii, saă -ţţi aducaă o carţe pe
deplin reusţ iţaă , sţ i aţunci cu aţaâ ţ mai mulţ ţrebuie saă baţţi ţoba sţ i saă spui
caă ai descoperiţ un mare ţalenţ sau geniu. Ei bine, sţ i dacaă dupaă aceea el
nu mai scrie nimic reusţ iţ? Ce-i faci? Gorki a spus pe vremuri despre
Leonov, caâ nd l-a descoperiţ, caă are ţalenţ penţru ţoaţaă viaţţa. Ciţind azi
aceasţaă apreciere sţaă m pe gaâ nduri. Drumul spre ocean e o carţe greu de
ciţiţ acum, din pricina prejudecaă ţţilor liţerare fundamenţale care sţau la
94
baza ei, dinţre care cea mai iriţanţaă esţe maniheismul, iar Pădurea
Rusă e un roman prolix îân care zace o bunaă isţorie de o suţaă de pagini,
dar pe care auţorul a îânecaţ-o sţ i compromis-o prin soluţţii sţ ablon.
IÎncepuţurile lui sunţ îânsaă sţraă luciţe, romanele Soti sţ i Hoţul (pe care am
baă nuiala caă auţorul l-a sţricaţ la baă ţraâ neţţe, scriindu-l din nou sţ i
ţriplaâ ndu-i volumul) sunţ lucraă ri echilibraţe sţ i profunde. E greu de
crezuţ caă Gorki nu sţ ţia caă ţalenţul nu ne e daţ îân mod sigur pe ţoaţaă
viaţţa sţ i caă îânflorirea lui depinde îân mod hoţaă raâ ţor de felul îân care îâl
culţivaă m. Dar descoperiţorul de ţalenţe n-are îâncoţro, el ţrebuie saă
spunaă asţfel de fraze, fiindcaă îâncepaă ţorul n-are nevoie nici de îândoielile,
nici de rezervele lui. Plinaă de umor a fosţ reacţţia lui Sherwood
Anderson, auţorul admirabilului Winesburg în Ohio, care avea un ţaâ naă r
prieţen la care ţţinea foarţe mulţ, fiindcaă era o personaliţaţe
inţeresanţaă . Era obisţ nuiţ ca acesţ ţaâ naă r saă -l cauţe zilnic sţ i saă facaă
îâmpreunaă plimbaă ri, dar deodaţaă acesţe viziţe îânceţaraă , sţ i dupaă caâ ţeva
saă pţaă maâ ni, cunoscuţul romancier baă gaă de seamaă absenţţa sţ i se duse
inţrigaţ sţ i baă ţu cu basţonul îân geamul ţaâ naă rului. „Ce e cu dumneaţa? îâi
sţrigaă de jos. De ce n-ai mai veniţ pe la mine?” „Am scris un roman”, îâi
raă spunse aţunci ţaâ naă rul. „Sfinţe Dumnezeule”, exclamaă Anderson sţ i îâi
îânţoarse spaţele sţ i plecaă . IÎndepaă rţaâ ndu-se îânsaă , se raă zgaâ ndi. Cum saă
piardaă un ţaâ naă r prieţen aţaâ ţ de inţeresanţ? „Saă vii, îâi zise, saă -ţţi dau o
recomandare caă ţre o ediţuraă , dar saă nu-mi ceri saă ţţi-l ciţesc.” Sţ i se ţţinu
de cuvaâ nţ sţ i romanul apaă ru sţ i îânţr-adevaă r nu avu niciun succes. Era o
carţe cam plicţicoasaă . Auţorul de pe coperţaă semna William Faulkner,
viiţorul laureaţ al Premiului Nobel.
Noul scriiţor romaâ n a apaă ruţ îân birourile Ediţurii Carţea
Romaâ neascaă prin primaă varaă . Romanul lui plaă cuse foarţe ţare unui
redacţor, dar displaă cuse profund alţuia, care chiar scrisese pe ţoaţaă
coperţa manuscrisului, parcaă indignaţ, Respins. L-am laă saţ pe ţaâ naă rul
debuţanţ saă discuţe cu ambii redacţori sţ i îânţre ţimp am ciţiţ sţ i eu
romanul. Era bun, dar era plin nu numai de cuvinţe sţ i expresii cu care
ciţiţorul romaâ n nu e obisţ nuiţ sţ i care exprimau îân mod inuţil anumiţe
laţuri ale eroului (crudiţaă ţţi, cuvinţe obscene, ţrivialiţaă ţţi din domeniul
fiziologiei), ci sţ i idei care dezvaă luiau prea violenţ o gaâ ndire sţ i o
consţ ţiinţţaă maculaţaă . De cine? Nu voi dezvaă lui subsţanţţa romanului,
fapţ e caă exisţa îân el suficienţ maţerial inaccepţabil penţru a displace.
95
De pildaă : eroul vorbesţ ţe îân ţreacaă ţ despre copii. Urmeazaă un epiţeţ
scabros exţras din acţiviţaţea digesţivaă a micilor fiinţţe. „Ce nevoie ai, i-
am spus ţaâ naă rului romancier, saă -l faci pe ciţiţorul care are copii saă ţe
dispreţţuiascaă sţ i saă arunce carţea din maâ ini?” „De ce saă maă
dispreţţuiascaă ?” m-a îânţrebaţ. „Fiindcaă , i-am raă spuns, sufleţele pure nu
poţ fi aţinse de niciun fel de murdaă rie. Omul din curţe din Moartea lui
Ivan Ilici, de Tolsţoi, care îângrijesţ ţe îân ţoaţe amaă nunţele pe sţaă paâ nul
saă u muribund sţ i nepuţincios, raă maâ ne compleţ senin îân ţimpul acelor
îândeleţniciri sţ i are aerul saă spunaă : «Ce saă facem! E un om! Toţţi vom
ajunge la fel!».” „Dar, a proţesţaţ viiţorul scriiţor, nu eu, ci eroul meu are
o gaâ ndire care vede ceea ce e murdar. Ce saă fac? Eroul meu e conţrariul
celui la care vaă referiţţi!”
Avea drepţaţe. Operele unor scriiţori moderni ca Joyce, Celine, Geneţ
sţ i chiar Sarţre abundaă de ţrivialiţaă ţţi. IÎn La nausée, de pildaă , eroul are
mania de a caă uţa pe jos ziare murdare de excremenţe sţ i de a le rupe cu
plaă cere, auţorul vraâ nd, adicaă , saă sugereze infanţilismul eroului, care,
asemeni copiilor, nu disţinge, îân fazele prin care ţrece maţeria, ceea ce
e degradaţ, iar îân momenţul caâ nd aceasţaă plaă cere îâl paă raă sesţ ţe, apare
raă ul de exisţenţţaă, greaţa adicaă , sţ i nu cum crede ciţiţorul obisţ nuiţ caă ar
ţrebui saă aparaă aceasţaă greaţţaă caâ nd sfaâ sţ ie acele ziare. Foarţe subţil!
Ceilalţţi maă car urmaă resc sţ i alţe efecţe pe care le obţţin din plin, de pildaă
umorul negru, scaţologic. Sarţre ia îânsaă lucrurile cu ţoţul îân serios,
filosofic!
„Mon cher Alexandru Papilian, i-am spus viiţorului romancier,
paă rerea mea e caă la noi ciţiţorul romaâ n sţaă mai bucuros de parţea lui
Tolsţoi decaâ ţ de a lui Joyce, pe care îâncaă nu-l cunoasţ ţe. Eroii dumiţale
fac parţe din galeria demonilor meschini sţ i nebuni, bine descrisţ i, îân
descendenţţaă dosţoievskianaă , de F. Sologub sţ i L. Andreev. Celebrul
roman al lui Sologub are o expunere epuraţaă de ţrivialiţaă ţţi, pe alocuri
chiar plinaă de lirism, desţ i eroul e îânsaă sţ i ţrivialiţaţea. Nu-ţţi pune
probleme meţafizice, ţaie cuvinţele uraâ ţe sţ i ţempereazaă acele idei
murdare pe care ciţiţorul ar puţea, confundaâ ndu-ţe cu eroul, saă ţţi le
aţribuie.”
Ceea ce a sţ i faă cuţ.
Reciţesc acum carţea ţipaă riţaă , sţ i impresia iniţţialaă caă maă aflu îân faţţa
unui nou scriiţor mi se îânţaă resţ ţe. Viiţorul romancier are prezenţe ţoaţe
96
insţincţele necesare creaţţiei. Nu-i scapaă cuvinţele pe haâ rţie faă raă saă fie
consţ ţienţ caă ele alcaă ţuiesc propoziţţii, care odaţaă maţerializaţe sunţ
deparţe de a fi inocenţe, cum cred unii debuţanţţi sţ i chiar unii
consacraţţi. O frazaă îân plus, sţ i deodaţaă puţerea celor anţerioare e
diminuaţaă . Una îân minus, sţ i sensul e ciunţiţ. Limpezimea sţ i
ţransparenţţa sţilului sţ i absenţţa unei gesţiculaţţii haoţice a gaâ ndirii (care
dau la un momenţ daţ ciţiţorului senzaţţia caă nu mai ciţesţ ţe o carţe, ci
mesţecaă îân guraă caâ lţţi amesţecaţţi cu sacaâ z, cum se îânţaâ mplaă cu mulţe
romane analiţice care apar) sunţ penţru mine dovada inconţesţabilaă a
ţalenţului la Alexandru Papilian. Iar inţriga e prezenţaă , una adevaă raţaă ,
al caă rei deznodaă maâ nţ violenţ, anunţţaţ curajos îâncaă din primele
cincizeci de pagini, ne îânţaă resţ ţe convingerea caă viiţorul romancier
poaţe scrie sţ i caă rţţi bune sţ i care saă sţ i placaă unui public larg.
Nu voi spune îân îâncheierea acesţor îânsemnaă ri caă Alexandru Papilian
are ţalenţ penţru ţoaţaă viaţţa. O saă vedem. S-ar puţea saă îânceapaă saă scrie
versuri. Asţa ar fi culmea! Sau s-ar puţea saă îânceapaă saă facaă criţicaă sţ i
ţeorie liţeraraă ! Cine sţ ţie ce-ar puţea saă mai facaă !
Germenele surprizei poaţe fi descoperiţ chiar îân finalul acesţui
debuţ, unde scena pe care el ne-o descrie minuţţios ne aminţesţ ţe de o
cunoscuţaă exemplificare a lui Caragiale cu privire la o anumiţaă halbaă
ridicaţaă îân aer sţ i care urmeazaă saă se spargaă îân capul cuiva. Alexandru
Papilian o cunoasţ ţe, esţe absolvenţ al Faculţaă ţţii de Filologie, ţoţusţ i se
preface caă n-o îânţţelege. Sau chiar n-o îânţţelege! De unde ar reiesţ i caă
sfaţurile maesţ ţrilor nu sunţ luaţe îân seamaă de generaţţiile urmaă ţoare,
care vor saă ia ţoţul de la capaă ţ pe conţ propriu. Sţ i caă , prin urmare,
esţeţicesţ ţe vorbind, nu exisţaă îân arţaă progres!…

97
 FARMECUL UITAT AL TEATRULUI

Publicul a uiţaţ oare de farmecul ţeaţrului, ţeaţrul de ţoţdeauna care

se sţraă duia saă aducaă pe scenaă un rege cu coroana pe cap, sau un
general îân mijlocul sţaţului saă u major, sau un revoluţţionar îân mijlocul
maselor al caă ror exponenţ era? Se simţe oare publicul despaă rţţiţ de
esenţţa ţeaţrului din pricina decorului? IÎl supaă raă oare semnele care
sugereazaă ierarhiile sţ i sţrucţurile de viaţţaă îân mijlocul caă rora se peţrece
drama sau comedia? Iluzia vieţţii auţenţice despre care se vorbea caă
ţrebuie saă ne-o ofere scena a îânceţaţ oare saă -l mai inţereseze pe
specţaţorul din zilele noasţre? Se peţrece un fenomen curios. Teaţrul,
despuiaţ de faldurile lui de odinioaraă , care îâi îângreunau misţ caă rile, a
reveniţ la sursa sa iniţţialaă , caâ nd regizorul juca îâmpreunaă cu acţorii sţ i
specţacolul se pregaă ţea îân vaă zul publicului: asţ a ne apare Regele Lear pe
scena Teaţrului Naţţional, îânţr-un specţacol care a fosţ apoi dus sţ i pesţe
hoţare, unde cicaă ar fi sţaâ rniţ enţuziasmul cronicarilor ţeaţrali, spre
saţisfacţţia naivaă a regizorului sţ i direcţorului ţeaţrului.
Acţorii sunţ îâmbraă caţţi ca acasaă , îân moda ţimpului nosţru, chiar dacaă
e vorba de îâmpaă raţţi sau misţ ei (misţ eii apar desculţţi, ca saă li se vadaă
misţ elia din cap paâ naă îân picioare), iar un ţaâ naă r nobil e îâmbraă caţ cu
panţaloni de vaă car american, cu o caă masţ aă neagraă sţraă vezie, care saă
sugereze ţoaţaă ţicaă losţ ia neagraă a personajului. Vasaă zicaă nu renunţţaăm
nici la decor, nici la cosţumaţţie, ci le daă m alţ îânţţeles. Care? Nu se
îânţţelege bine. Raă spunsul ar fi, jucaă m ţoţul îân sţilul îân care au fosţ
probabil jucaţe piesele pe vremea lui Shakespeare, adicaă , îâncropiţ cu ce
avem. Da, sunţem regizori saă raci, ţeaţrul n-are cu ce saă ne plaă ţeascaă
decorurile scumpe, nu vine lumea, abia puţem saă plaă ţim lefurile
acţorilor, lumina, caloriferul, sţ i alţe mizerii care ne sţricaă viziunea
regizoralaă …
98
 Asţa îâmi aminţesţ ţe de un specţacol pe care l-am vaă zuţ la Hanoi, cu o
piesaă de Moliere. Mizanţropul sţ i femeia pe care el o iubea aţaâ ţ de ţare
erau îâmbraă caţţi îân cosţume vieţnameze, cu umbreluţţe deasupra capului
sţ i evanţaie îân maâ naă , pe care le agiţau permanenţ. De ce nu?
Alţceva poaţe fi supaă raă ţor îânţr-o punere îân scenaă îân care regizorul e
aţaâ ţ de dornic saă se afirme, îâncaă rcarea specţacolului ţocmai cu
elemenţe de care el a vruţ saă se descarce. Chiar acel puţţin decor sţ i
acele sumare cosţume care au raă mas. Chiar ideea sa regizoralaă , a caă rei
prezenţţaă n-ar ţrebui s-o simţ, dar pe care o simţ mereu sţ i care paâ naă la
urmaă obosesţ ţe. Prin ce? Prin neclariţaţea ei. Nu se poaţe ca pe vremea
lui Shakespeare, fiindcaă se poaţe ca pe vremea noasţraă . Se regizeazaă ca
pe vremea noasţraă , dar cu idei de demulţ. Dar nu chiar. Toţ felul de
zgomoţe sţ i de alergaă ţuri sţ i zdupaă iţuri bruiazaă aproape permanenţ
ţexţul, sţ i îân loc saă uiţ de decor, cum ar vrea regizorul, maă uiţ nedumeriţ
la manţilele de nailon ale regelui Lear sţ i ale fiicelor sale, care de alţfel,
îân scena respecţivaă , joacaă admirabil. Dar asţa sţ i penţru caă îân acele
momenţe regizorul are buna inspiraţţie saă îânceţeze cu misţ carea acolo îân
fund, pe schelele acelea meţalice care îâmi aminţesc de cele care mi s-au
pus îân vara asţa îân jurul casei ca saă fie zugraă viţaă .
Nimic nu e inocenţ îânţr-un specţacol, dupaă cum nu e nici îân ţexţ, sţ i
gesţul, care nu e o consecinţţaă a gaâ ndirii dramaţice, cu alţe cuvinţe a
celei din ţexţ, devine o consecinţţaă a gaâ ndirii parţiculare a regizorului,
care consţruiesţ ţe un specţacol al său ignoraâ ndu-l ţoţal pe auţor, care
are ţoţusţ i sţ i el idei regizorale, incluse îân ţexţ sţ i îân armonie cu viziunea
sa proprie despre pasiunile oamenilor, sţ i care ar ţrebui respecţaţaă .
Alţfel ce facem cu mosţ ţenirea unei culţuri? Schelele acelea îân orice caz
îâmi aţrag mereu privirea, maţerialiţaţea lor faă raă sens îâmi deţurneazaă
aţenţţia sţ i plec de la specţacol cu ele îân minţe, îânsoţţind îân mod sţupid
fiorul ţragediei. Toţ asţ a, picioarele desculţţe ale acelui ţicaă los. Asţa
îânseamnaă naţuralism îân ţeaţru. Iar isţeria celor douaă surori ne propune
de asemenea o viziune visceralaă , zolisţaă , asupra pasiunilor. Exisţaă sţ i un
asţfel de ţeaţru, nu ţrebuie amesţecaţ cu cel shakespearean. Nici vorbaă ,
sponţaneiţaţea, misţ carea mai largaă , liberţaţea gesţului, care nu se mai
îâmpiedicaă de o scaraă de palaţ, de un fald de manţilaă , de un palosţ imens
agaă ţţaţ la sţ old, sunţ lucruri meniţe saă fascineze publicul, sţ i mulţţi se simţ
pe drepţ cuvaâ nţ foarţe aţrasţ i de acesţe ţendinţţe de primenire a arţei
99
regizorale. Am fosţ pe puncţul saă fiu eu îânsumi fascinaţ de
experimenţul de la Teaţrul Naţţional, sţ i ar fi foarţe ţrisţ dacaă felul de a
vedea al celor care, ca sţ i mie, nu le-a plaă cuţ îân îânţregime specţacolul, ar
puţea consţiţui un argumenţ ca asţfel de experimenţe saă nu fie
îâncurajaţe. Bineîânţţeles, saă nu aibaă loc chiar pe prima noasţraă scenaă ,
chiar dacaă direcţorul Teaţrului Naţţional sţ i-ar fi descoperiţ, îân ulţimaă
insţanţţaă, un sufleţ de hippy. Sţ i, desigur, regizorul saă nu exagereze sţ i saă
nu doreascaă aţaâ ţ de ţare saă acopere compleţ ceea ce avea frumos sţ i
daă dea ţoţusţ i aţaâ ţa farmec clipelor caâ nd îân vechile inţerpreţaă ri apariţţia
regelui era anunţţaţaă de salve de ţunuri sţ i caâ nţec de ţrompeţe, iar
pasiunile se dezlaă nţţuiau sub acoperirea unor acţe de cruzime
zguduiţoare, sţ i nu prin hohoţe dubioase. Oricum, Lear e un rege, nu un
baă ţraâ n care s-a sminţiţ ţaă vaă lindu-se pe jos îân mijlocul unei ceţe de
hippy-i, ci s-a scraâ nţiţ îân spiriţul saă u, prin deviţalizare, fiind un bieţ
mosţ neag, sţ i nu un baă rbaţ îân puţerea vaâ rsţei, plesnind de saă naă ţaţe. N-
are sens! Ce-ar face aţunci regizorul îân cazul îân care ar avea de pus îân
scenaă o piesaă cu hippy-i? Te pomenesţ ţi caă le-ar pune la ţoţţi coroane de
regi pe cap! Lucru care n-ar fi absurd îân sine. Dar noi nu judecaă m aici
lucrurile îân sine, ci îân raporţ cu o operaă pe care n-o puţem îâmprumuţa
alţora, caâ nd ea aparţţine unui anumiţ ţip de civilizaţţie care a daţ
pasiunilor ideale sţ i îânjosirilor umane o anumiţaă maă reţţie. Dacaă
misţ carea hippy are preţenţţia la exisţenţţaă, n-are decaâ ţ saă -sţ i creeze
valorile ei. De ce ţrebuie saă i le daă m noi pe ale noasţre saă ni le
poceascaă !

100
 AGRESIVITATEA LA VOLAN

Am crezuţ mulţaă vreme caă ţoaţe cele ce se spun despre psihologia

omului de la volan nu sunţ decaâ ţ simple speculaţţii meniţe saă -i sperie
pe conducaă ţorii auţo sţ i saă -i facaă prudenţţi, ca saă se micsţ oreze numaă rul
accidenţelor.
Omul de la volan, se spune, îâsţi îânsusţ esţ ţe psihologic o parţe din
puţerea moţorului saă u sţ i devine agresiv. Ce idee pur liţeraraă ! Cum saă -sţ i
îânsusţ eascaă o asţfel de puţere? De ce? IÎi lipsesţ ţe cumva o doagaă ? Ce saă
facaă el cu puţerea aceea decaâ ţ saă ţoţ meargaă pe drum sţ i saă ajungaă cu
bine la desţinaţţie?
Sţ i cu ţoaţe acesţea mi s-a îânţaâ mplaţ mie îânsumi saă descopaă r caă fapţul
e adevaă raţ, sţ i chiar îân clipa aceasţa caâ nd mi-aduc aminţe sţ i vreau saă
îâncep saă povesţesc, vaă d rosţ u îânainţea… Dar saă nu anţicipez. Veneam
prin urmare cu Fiaţul meu pe Bulevardul Ana Ipaă ţescu spre Piaţţa Mihai
Eminescu. De deparţe am vaă zuţ sţopul, am îânceţiniţ, sţ i la ţrei meţri
disţanţţaă am fraâ naţ sţ i am opriţ. Mergeam pe culoarul unu. Era îânainţe ca
acesţ bulevard saă fie modificaţ sţ i saă aibaă pe-o singuraă parţe ţrei
culoare. Apare verdele sţ i pornesc drepţ îânainţe. IÎn clipa aceea vaă d cum
o Dacia 1100, din spaţele meu, execuţaă o manevraă curioasaă . Trece de
pe culoarul unu pe culoarul doi, manevraă care îân faţţa unei pieţţe
consţiţuie o îâncaă lcare a regulilor de circulaţţie, maă depaă sţ esţ ţe ţaă indu-maă
periculos drumul sţ i viraâ nd la dreapţa îân sens giraţoriu, ceea ce
consţiţuie o alţaă , de asţaă daţaă gravaă , îâncaă lcare a regulilor de circulaţţie,
fiindcaă puţeam accelera sţ i inţra îân el. N-am avuţ ţimp saă -mi dau seama
ce e cu aceasţaă masţ inaă sminţiţaă , caă o vaă d caă -mi iese îânainţe îân plin
bulevard, mi se pune de-a curmezisţ ul sţ i din ea coboaraă repede un
individ care se apropie de mine sţ i-mi cere acţele.
— Da’ cine esţ ţi dumneaţa? îâl îânţreb.
101
 — De la miliţţie, îâmi raă spunde.
— Saă vaă d legiţimaţţia! zic, paă raâ ndu-mi-se bizar saă fiu conţrolaţ de un
miliţţian de la circulaţţie îân civil. Mi se îânţaâ mpla penţru îânţaâ ia oaraă .
IÎmi vaâ raă sub ochi un carţon. Da. Era ceva care dovedea caă individul
avea legaă ţuraă cu miliţţia, dar n-am îânţţeles de ce naţuraă .
— Dar ce e? zic.
— Acţele, cere el imperios.
Formula miliţţienilor de la circulaţţie: îânţaâ i acţele sţ i pe urmaă sţaă m de
vorbaă . Cu acţele îân maâ naă se sţaă de vorbaă îânţr-un fel, faă raă ele, puţţin
alţfel, desţ i inţeresul ceţaă ţţeanului e saă dea el îânsusţ i acţele dacaă a
saă vaâ rsţ iţ vreo gresţ ealaă sţ i saă plaă ţeascaă pe loc amenda, decaâ ţ saă se mai
ţrambaleze pe la secţorul 4, care e greu de gaă siţ chiar dacaă ai mai fosţ o
daţaă pe acolo. Am avuţ o clipaă de eziţare, dar ţocmai acesţ deţaliu m-a
deţerminaţ saă i le dau ţoţusţ i: îâmi ia numaă rul sţ i pierd pe urmaă o groazaă
de ţimp saă maă duc la circa secţorului 4.
— Maă urmaţţi paâ naă la primul sţop, zice individul plin de sine, sţ i
ţrufasţ se îândepaă rţeazaă cu acţele mele îân maâ naă silindu-maă saă -l urmez.
Trebuia, alţfel, cum am spus, saă umblu eu pe urmaă pe la miliţţie saă -mi
cauţ acţele, dacaă nu laă muream aţunci incidenţul.
Ne oprim la miliţţianul care regla, pe aţunci, circulaţţia îân apropierea
Cinemaţografului Paţria, ne daă m jos sţ i ne ducem la el.
— 0456720 (numaă rul acesţa e ficţiv, n-am puţuţ saă -l memorez pe
cel adevaă raţ), zice individul sţ i scoaţe acelasţ i carţon sţ i-l vaâ raă sub nasul
miliţţianului. Am un caz. L-am prins la Piaţţa Romanaă angajaţ pe
culoarul unu sţ i îân loc s-o ia la dreapta sţ i saă facaă sens giraţoriu, a mers
drepţ îânainţe.
Asculţam sţupefiaţ. Sţ ţiam bine caă îân acel culoar, ca sţ i la alţe
inţersecţţii, saă geaţa albaă poaţe indica sţ i drept înainte sţ i viraj la dreapta
sau la stânga. Aveam îânsaă o îândoialaă : n-oi fi vaă zuţ bine! Poaţe caă acolo
saă geaţa drept înainte o fi fosţ desfiinţţaţaă . Pe aceasţaă îândoialaă individul
predaă acţele mele miliţţianului, se îânţoarce sţ i, araă ţaâ ndu-mi un spaţe
insolenţ sţ i un balans ţţaâfnos al fundului, o ia spre masţ inaă , se urcaă sţ i
demareazaă îân ţrombaă .
Raă maâ n cu miliţţianul, care schimba imperţurbabil culorile
semaforului.
— Bine, zic, dar eu sţ ţiam caă la Piaţţa Eminescu indicaţorul araţaă douaă
102
saă geţţi: înainte sţ i la dreapta.
IÎl vaă d caă ţace. Schimbaă iar, neţulburaţ, culorile.
— Dumneavoasţraă , îâmi spune el cam ţare, asţ a cum faci caâ nd ţrebuie
saă daă scaă lesţ ţi paă rinţesţ ţe pe cineva, ţrebuia s-o luaţţi pe direcţţia pe care
v-aţţi angajaţ.
— Serios? Sţ i dacaă saă geaţa albaă e dublaă sţ i îâţţi araţaă douaă direcţţii, dupaă
cum ai pofţaă ?
IÎl vaă d caă iar ţace. Pune maâ na pe ţelefon.
— Vasile, zice, la Piaţţa Eminescu…
Sţ i spune acelui Vasile despre ce e vorba, îâl vaă d caă îânchide ţelefonul.
Nu prea era enţuziasmaţ. Acel Vasile îâl conţrazisese, aveam drepţaţe eu,
conducaă ţorul auţo. IÎl vaă d caă schimbaă iar culorile, imperţurbabil. Iar eu
aveam ţreabaă sţ i simţţeam cum ceva nou, o agresiviţaţe îâmpinsaă paâ naă la
limiţe îâncepea saă -mi ţurbure minţea. Dar nu îâmpoţriva lui, ci a celuilalţ,
civilul, care dispaă ruse.
— Pofţiţţi acţele, zise miliţţianul binevoiţor.
— Bine, zic, dar cine era aă la? Spuneţţi-mi cine e!
— Nu puţem!
— De ce?
— Lucreazaă penţru noi…
— Benevol?
Iar vaă d caă ţace, confirmaâ nd.
— Adicaă cum, zic, sţ i n-am drepţul saă sţ ţiu cine, îân numele miliţţiei, maă
opresţ ţe ca un imbecil pe drum, îâmi ia acţele, se faâ ţţaâie ca un creţin
ţaâ raâ ndu-maă dupaă el, dispunaâ nd nepedepsiţ de ţimpul meu? De ce nu l-
ai opriţ aici paâ naă se laă murea caă nu cunoasţ ţe legile circulaţţiei, dar îâi
sfaâ raâ ie sufleţul saă dea sţ i el ordine alţora, saă le ţulbure viaţţa, saă -sţ i
saţisfacaă apeţiţul de puţere, apeţiţ care i s-a cam ţaă iaţ de vreo cinci ani
îâncoace, dar zace îân el una dinţre acele besţii care ar fi gaţa oricaâ nd saă
maâ njeascaă umaniţaţea cu balele ei oţraă viţe sţ i puţuroase. Dacaă aveam
un pisţol îâi ţraă geam sţ ase gloanţţe îân fundul lui abjecţ, sţ i niciodaţaă n-asţ fi
dormiţ apoi mai bine ca îân noapţea care ar fi urmaţ.
— Ce e cu dumneavoasţraă ? zise miliţţianul aţaâ ţ de nedumeriţ, caă uiţaă
saă mai schimbe culorile, sţ i masţ inile se îângraă maă diraă de-o parţe sţ i de alţa
a bulevardului.
M-am ţreziţ ca dinţr-o beţţie. Am luaţ-o spre masţ ina mea, m-am
103
urcaţ sţ i am porniţ sţ i eu îân ţrombaă . A ţrebuiţ saă merg îânsaă pe urmaă
îânceţ, sţaâ nd cuminţe îân spaţele ţroleibuzelor. Simţţeam, sţ ţiam caă
devenisem periculos de agresiv sţ i caă era un senţimenţ sţabil care nu
voia saă maă paă raă seascaă sţ i mi-era fricaă saă nu paă ţţesc ceva.

104
 CITITORUL NEIÎNFRAÎ NT

Saă dai o carţe bunaă unui ciţiţor bun sţ i carţea saă -i placaă , iaţaă un lucru
firesc sţ i reconforţanţ, asupra caă ruia n-avem ce gaâ ndi. Ciţiţorul bun
cade îân capcanaă de la primele capiţole sţ i se predaă . Spiriţul saă u criţic,
aţins de primele imagini reusţ iţe, lasaă loc enţuziasmului, sţ i e cu
nepuţinţţaă ca apoi, pe parcurs, saă nu izbucneascaă de mai mulţe ori îân
hohoţe de raâ s sau de plaâ ns. Fiindcaă el nu va considera niciodaţaă o carţe
bunaă drepţ o carţe raţaţaă – o carţe care l-a îâncaâ nţaţ de la îâncepuţ paâ naă
la sfaâ rsţ iţ iesţ indu-i perfecţ îân îânţaâ mpinare sţ i daâ ndu-i ţoaţe saţisfacţţiile:
cerţiţudinea caă a ciţiţ o carţe mare, maâ ndria caă a îânţţeles ţoţul, orgoliul
caă soluţţiile auţorului raă spund pe deplin celor ale lui îân cazul daţ.
IÎnchide voios carţea sţ i vorbesţ ţe despre ea îân socieţaţe cel puţţin doi-ţrei
ani.
Am descoperiţ îânsaă un ciţiţor care nu se daă niciodaţaă baă ţuţ, sau
foarţe rar o face. E un bun ciţiţor, iubiţor de liţeraţuraă , om culţivaţ, de
profesie medic. El ridicaă doar din spraâ nceanaă la primele capiţole. „E
bun, îâţţi place?”, îâl îânţrebi. „Saă vedem, zice. Deocamdaţaă sunţ la îâncepuţ,
abia se face inţroducerea îân viaţţa personajelor. Saă vedem!” Dupaă o
saă pţaă maâ naă mi-aduce carţea îânapoi. Nu e mulţţumiţ, dar nici nu face
vreo remarcaă . „Ei, zic, ţţi-a plaă cuţ?” „Hm! raă spunde. E un caz clinic, care
n-are valoare penţru ţoaţaă lumea, un demenţ…” „Bine, zic, dar scena
aceea caâ nd eroul se îânţoarce acasaă sţ i ca saă -i facaă îân necaz
proprieţaă resei îâncepe saă scuipe pe pereţţi sţ i saă -sţ i sţ ţeargaă picioarele pe
ei? Sţ i discuţţia lui despre Pusţ kin?” „Da, zice, da…”
Dar se vede caă lecţura nu i-a spus nimic sţ i genul acesţa de liţeraţuraă
care scoaţe la ivealaă sau descrie noroiul vieţţii oamenilor îâi e profund
dezagreabil. Bine, zic îân sinea mea, luaâ ndu-i carţea din maâ naă sţ i
punaâ nd-o îân rafţ, o saă -i dau acum ceva îân care prin pasiunile oamenilor
105
ţrece fiorul ţragediei, dar purificaţ de beţţia care îâi îâmpinge pe auţori
spre efecţe ţari, forţţaţe, spre sţ ocuri psihologice care mai mulţ îâţţi smulg
decaâ ţ îâţţi obţţin adeziunea.
„Iaţaă , zic, o carţe îân care auţorul, spre a ţe feri de vulgariţaă ţţi, purificaă
descripţţia aţaâ ţ de bine, îâncaâ ţ ai impresia caă esţ ţi îân plin fanţasţic. Asţa
ţrebuie saă -ţţi placaă …” „Da, zice el dupaă o saă pţaă maâ naă , e bine descris, dar
nu e convingaă ţor. Chiar asţ a, procesele asţea se ţţineau faă raă saă sţ ţii de ce
erai acuzaţ?”
Sţ i se sţraâ mbaă profund nemulţţumiţ. „Adicaă cum e, zic sţ i eu sţ i mai
nemulţţumiţ decaâ ţ el. Nu ţţi-a plaă cuţ scena caâ nd cei doi poliţţisţ ţi inţraă la
erou îân casaă saă -l aresţeze sţ i-i maă naâ ncaă îân prealabil micul dejun? Chiar
nu ţţi-a plaă cuţ, sau n-ai îânţţeles-o?” „Ba da, am îânţţeles-o, caă nu e mare
filosofie, dar asţa e asţ a, o glumaă , saă -ţţi bea cafeaua cu lapţe cei care vin
saă ţe aresţeze. Eu sţ ţiu alţele mulţ mai rele.” „Bine, aţunci ce saă -ţţi dau?
Ia, de curioziţaţe, cel mai tare lucru care se poaţe ciţi, de acelasţ i auţor, e
vorba de o colonie peniţenciaraă , îân care celor care se fac vinovaţţi de
îâncaă lcarea regulamenţului li se aplicaă pe spinare o pedeapsaă pe care o
execuţaă o masţ inaă cu ace, care scrie îân carnea lor chiar cuvinţele care
îânseamnaă denumirea pedepsei. Dupaă ore de ţorţuraă , vicţima ciţesţ ţe
prin suferinţţa sa ceea ce i s-a scris pe spinare sţ i aţunci faţţa lui capaă ţaă o
iluminare care… Dar ciţesţ ţe!”
A ciţiţ sţ i nu i-a plaă cuţ. „Bine, zic, dar nu ţe-a impresionaţ deloc
suferinţţa ofiţţerului, care deplaâ ngea noile moravuri, caâ nd nu mai puţeai
vedea o condamnare ca lumea, masţ ina e prosţ îângrijiţaă , nu i se aduc
piese de schimb, nu mai asisţaă nimeni la execuţţie. Sţ i caâ nd exclama: Ce
ţimpuri, camarade!”
Ciţiţorul meu suraâ de. Parcaă i-a plaă cuţ ceva! „Da, zice, sţ i cum ţrebuia
saă iei caă lusţ ul îân guraă sţ i-ţţi venea saă versţ i sţ i dacaă voiai saă ridici capul saă -l
eviţţi, îâţţi inţra un cui îân cresţ ţeţ. Ce imaginaţţie anormalaă !” „Crezi? zic.
Chiar aţaâ ţ de anormalaă ? îâmi spuneai alţaă daţaă caă ţu sţ ţii alţele, îân privinţţa
asţa, mulţ mai rele.” „Da, da, zice, dar ce cauţaă lucrurile asţea îân
liţeraţuraă !?” „Sţ i, maă rog, îâl îânţreb, ce-ai vrea ţu saă gaă sesţ ţi îân liţeraţuraă ?”
Taă cea, uiţaâ ndu-se cu privirile sţiclind de curioziţaţe prin rafţurile
biblioţecii. „Oi fi vraâ nd, zic, romane poliţţisţe? Asţea nu ridicaă niciun fel
de probleme!” „Nu, zice, sunţ plicţicoase, dupaă ce ciţesţ ţi douaă -ţrei, vezi
caă pe urmaă ţoaţe seamaă naă îânţre ele.” Am îâncepuţ saă raâ d… „Te las, zic,
106
saă -ţţi alegi ce vrei. Sunţ curios saă vaă d dacaă exisţaă vreun auţor îân faţţa
caă ruia saă capiţulezi.”
A capiţulaţ îân zece ani de douaă sau ţrei ori. O daţaă îân faţţa unui roman
american inţiţulaţ À l’est d’Eden de John Sţeinbeck sţ i îân alţe douaă daă ţţi
ciţind caă rţţi de imporţanţţaă mai micaă , dar bune. Saă fii curios aţaâ ţţia ani sţ i
saă -ţţi placaă aţaâ ţ de puţţine caă rţţi! Am reusţ iţ saă aflu care era sţ i ce sens
avea rezisţenţţa sa îân faţţa seducţţiilor scrisului sţ i de ce caă dea el aţaâ ţ de
rar prizonier. L-am îânţrebaţ. „Vechile valori, vechile creaţţii liţerare, mi-
a raă spuns, sunţ frumoase, dar nu mai corespund epocii noasţre. Iar îân
epoca noasţraă liţeraţura care se face nu-ţţi mai vorbesţ ţe despre nimic
frumos…”
Aţaâ ţ! Asţa a fosţ ţoţ ce mi-a spus. Sţ i degeaba am îâncercaţ eu saă aflu
pe urmaă ce îânţţelege el prin cuvaâ nţul frumos. Nu-l obsedau acesţe
probleme, ci cele ale profesiunii lui, sţ i deci nu puţea saă -mi spunaă mai
mulţ decaâ ţ aţaâ ţ, sţ i nici saă raă spundaă obiecţţiilor mele: nu e adevaă raţ caă
vechile valori nu mai corespund epocii noasţre sţ i nu e adevaă raţ caă
liţeraţura care se face acum nu-ţţi mai vorbesţ ţe despre nimic frumos,
desţ i e adevaă raţ caă a apaă ruţ îân culţurile Occidenţului, care au daţ mari
valori îân secolul ţrecuţ, un lirism al ocnelor sţ i al viciilor de ţoţ felul,
asţ a-zisţ ii „sfinţţi” sţ i „marţiri” ai raă ului, care poţ îândrepţaă ţţi senţimenţul caă
sţaă m prosţ dacaă s-a ajuns saă se cadaă îân genunchi îân faţţa creaţţiei liţerare
care nu cauţaă , îân mod premediţaţ, nicio razaă de luminaă îânţr-o lume îân
care consumul de luminaă fizicaă al asţ ezaă rilor umane de pe paă maâ nţ face
saă paă leascaă , îân nopţţile senine, luna de pe cer…
„Da, da. Da, da!”, mormaă ia ciţiţorul meu, care era un vechi prieţen,
cerceţaâ nd rafţurile, nu prea aţenţ la spusele mele, da, da! Sţ i îâsţi alegea
de ici, de colo caâ ţe-o carţe. „Da, da, ţe asculţ.” Dar nu maă asculţa deloc.
Am ţaă cuţ sţ i pe urmaă i-am spus sţ i eu supaă raţ: „La urma urmei, de ce mai
alegi ţu caă rţţile? Ia-le la raâ nd, de la un rafţ, paâ naă le ţermini, pe urmaă
îâncepi sţ i rafţul celaă lalţ sţ i asţ a mai deparţe.” „Nu, de ce, mi-a raă spuns el
senin, le aleg. Ce, ai impresia caă mi-e indiferenţ ce ciţesc?”

107
 SOCIETATEA AGRARAĂ Sţ I UMANISMUL

Eseisţul francez Jean Onimus m-a faă cuţ saă ţresar ciţind îânţr-un
exţras din Réalités ce paă rere îânalţaă are el despre ţţaărani. Iaţaă ce scrie:
„Culţura ţradiţţionalaă pe care noi o ţransmiţem copiilor nosţ ţri,
îândeosebi prin inţermediul sţ colii, apaă raă umanismul, cu alţe cuvinţe un
anumiţ numaă r de valori idealisţe, care nu mai au nicio legaă ţuraă cu viaţţa
pracţicaă sţ i care sunţ chiar conţrazise de aceasţa. Ea s-a formaţ îânţr-o
socieţaţe agraraă , cu o economie saă racaă : aceasţaă socieţaţe era, îân acel
ţimp, o socieţaţe a penuriei. Culţura exalţa deci un anumiţ numaă r de
valori, cum ar fi spiriţul de sacrificiu, renunţţarea, sublimarea
pasiunilor, eroismul, care erau jusţificaţe de conţexţul vieţţii. Asţaă zi, noi
am iesţ iţ din socieţaţea agraraă , ţraă im îânţr-o socieţaţe indusţrialaă sţ i
ţehnicisţaă , care esţe îân ţoţ mai mare maă suraă o socieţaţe a abundenţţei.
Ea se fundamenţeazaă pe cu ţoţul alţe valori, cum ar fi eficaciţaţea,
randamenţul, uţiliţarismul, reusţ iţa maţerialaă , consumul eţc., care
îâmping culţura umanisţaă spre margine, îân ţimp ce ţriumfa culţura
sţ ţiinţţificaă sţ i ţehnicaă , care e bazaţaă nu pe concepţe ideale, ci pe
obiecţiviţaţe, sţ i care implicaă o nouaă viziune a lucrurilor.”
Esţe greu saă ne reprimaă m un senţimenţ de alarmaă ciţind ţoaţe
acesţea, mai ales caă eseisţul ne explicaă linisţ ţiţ, ba chiar cu simpaţie,
cum reacţţia la aceasţaă culţuraă e de ţip iraţţional sţ i se manifesţaă îân
raâ ndul unei anumiţe caţegorii a ţinereţului îâmpoţriva socieţaă ţţii
ţehnicisţe sţ i a culţurii ei. El povesţesţ ţe cum a asisţaţ la Sţanford, îân SUA,
la un specţacol uimiţor. Nisţ ţe sţudenţţi au sţraâ ns bani ca saă cumpere un
frumos auţomobil american, simbol al reusţ iţei. Apoi au saă paţ o groapaă
adaâ ncaă îân care au îângropaţ auţomobilul, cu un îânţreg ceremonial îânsoţţiţ
de caâ nţece funebre. Odaţaă cu acesţ auţomobil ei îângropau gusţul
penţru reusţ iţa maţerialaă , al caă rei simbol era masţ ina, aceasţaă reusţ iţaă
108
fiind sursa poluaă rii planeţei, paă caţul omului modern.
IÎnţr-adevaă r, s-ar paă rea caă ţraă im îânţr-o lume îân care soluţţia care ni se
oferaă nu poaţe fi accepţabilaă , penţru caă oricaâ ţ de sţ ţiinţţificaă poaţe fi
aceasţaă culţuraă ţehnicisţaă bazaţaă pe obiecţiviţaţe, ea nu esţe capabilaă saă
ne saţisfacaă nevoia de valori ideale. Fiindcaă oricaâ ţ de ţurburaţ asţ fi eu
de ideea caă socieţaţea agraraă , din care am veniţ, a generaţ prin penuria
ei economicaă valori spiriţuale idealisţe care au formaţ o culţuraă cu
caracţer universal, n-o saă cred caă o saă puţem sţ i caă va ţrebui saă
renunţţaăm de-aici îânainţe la spiriţul de sacrificiu, la eroism, la
sublimarea pasiunilor, fiindcaă nu mai corespund sau sunţ chiar
conţrazise de conţexţul vieţţii.
Chiar asţ a, nu mai corespund? Cu alţe cuvinţe, randamenţul,
eficaciţaţea, uţiliţarismul, reusţ iţa maţerialaă , consumul ne poţ ţţine îân
fraâ u insţincţele? Prin ce? Fiindcaă saţisfacerea din abundenţţaă a unor
nevoi maţeriale nu îâmblaâ nzesţ ţe, prin fapţul ca aţare, fiinţţa umanaă , care
pe laâ ngaă marile ei virţuţţi, capaciţaţea de a aspira spre eţerniţaţe,
dorinţţa ei misţuiţoare de a o realiza, esţe îân acelasţ i ţimp o specie
vicleanaă sţ i plinaă de raă uţaţe, care nu se mulţţumesţ ţe mulţ ţimp cu ceva. IÎi
dai un auţomobil, dupaă un ţimp vrea douaă sţ i asţ a mai deparţe. E îânsaă
adevaă raţ (sţ i aici mediţaţţia care ni se propune nu poaţe fi ocoliţaă ) caă ,
despovaă raţ de conflicţele sţ i umilinţţele generaţe de lupţa penţru
exisţenţţaă, omul, asemeni unui animal haă mesiţ care a descoperiţ îân
sfaâ rsţ iţ îân naţuraă sursa unei praă zi abundenţe, se mai poţolesţ ţe îân
pornirile lui. Consumaă ! Sţ i, inţeligenţ cum e, nu renunţţaă la mijloacele
care l-au ajuţaţ saă ajungaă aici, adicaă la sţ ţiinţţaă, ci dimpoţrivaă , îâsţi creeazaă
valori spiriţuale pornind de la ea. Care ar fi acesţe valori? Nu vaă d, nu
îânţţeleg sţ i nu poţ saă -mi imaginez caă ar fi alţele decaâ ţ cele care i-au adus
paâ naă acum aţaâ ţea vicţorii îân spiriţ: nobleţţea aţiţudinii, deţasţ area,
compasiunea, generoziţaţea simţţirii, lupţa eţernaă cu ţrufia, lupţa cu
ţeama de moarţe.
Sţ i ţoţusţ i, nelinisţ ţea nu maă paă raă sesţ ţe. Sţ ţiu caă omul îâsţi poaţe modifica
îânţr-un mod ameţţiţor felul de a vedea, îâncaâ ţ nu-l mai recunosţ ţi. Opţica
lui poaţe fi raă sţurnaţaă . Dramele de ieri sunţ nu aţaâ ţ uiţaţe, caâ ţ
raă sţaă lmaă ciţe, diminuaţe cu bunaă sţ ţiinţţaă, îânţţelese gresţ iţ, sau pur sţ i
simplu neîânţţelese, ca sţ i caâ nd o îânversţ unare sţranie l-ar apuca îâmpoţriva
îânţţelepciunii. Din suferinţţele îânduraţe nu ţrage nimeni nicio concluzie,
109
raă zboaiele, despre care am prorociţ caă le vom desfiinţţa, nu le
desfiinţţaăm. Pe laâ ngaă inţerese economice, care ar jusţifica ciocnirile sţ i
anţagonismele, descifraă m sţ i poziţţii iraţţionale, adopţaţe de sţaţe sţ i
guverne, consecinţţe ale pasiunilor oarbe, nesublimaţe.
IÎn acesţ conţexţ, penţru a ne linisţ ţi, ce saă gaâ ndim? Culţura naă scuţaă ca
o proiecţţie a unei socieţaă ţţi ţehnicisţe poaţe modifica psihologia umanaă
îânţr-o direcţţie care n-ar conţrazice îân mod obligaţoriu vechiul umanism
al socieţaă ţţii agrare, a penuriei. Fiindcaă nu e obligaţoriu saă gaâ ndim
neapaă raţ ceea ce facem, sunţem desţul de suciţţi saă realizaă m de pildaă
acesţ paradox: consţruim masţ ini, dar le dispreţţuim. Producem mulţe
alimenţe, dar maâ ncaă m puţţin, ţţinem dieţaă . Ne umplem garderoba cu
haine, dar ne îâmbraă caă m modesţ, îân felul acesţa viaţţa noasţraă sţ i noi
îânsţ ine am avea poaţe sţ i mai mulţ haz… Iar singurul lucru care saă ne
ţulbure somnul saă nu mai fie decaâ ţ urmaă ţorul: ne disţrugem planeţa, o
poluaă m, ce anume saă mai invenţaă m ca saă -i proţejaă m aerul sţ i apele
izvoarelor sţ i maă rilor, ce lege saă facem ca saă -i îâmpiedicaă m pe vaâ naă ţori sţ i
mai ales pe obsedaţţii randamenţului îân dauna naţurii saă ne disţrugaă
speciile rare, ierburile care fac saă sţraă luceascaă paă maâ nţul, animalele sţ i
paă saă rile?

110
 CAÎ TţI OAMENI NE VOR HRAĂ NI

A îâncepuţ saă -mi fie fricaă de sţ ţiinţţaă sţ i de sţaţisţicaă , îâi spuneam unui
prieţen mai deunaă zi, ia uiţe ce scrie aici îân legaă ţuraă cu ziua de maâ ine, o
vraă jiţoare ţe-ar speria mai puţţin, fiindcaă n-ai crede, dar aici sunţem îân
domeniul cifrelor sţ i al calculelor elecţronice, care nu dau gresţ , îâţţi araţaă
ţoaţe varianţele posibile sţ i n-ai cum saă ţe îânsţ eli.
„…Desigur (ciţez doar acesţ pasaj care maă inţereseazaă îân mod
deosebiţ), ţţaările care au îâncaă o bunaă parţe din populaţţia lor acţivaă
folosiţaă îân agriculţuraă (Japonia, Iţalia, Franţţa, Ausţria, Suedia,
Norvegia) dispun de rezerve de producţiviţaţe sporiţe îân raporţ cu
celelalţe. IÎn maă sura îân care scaă derea acceleraţaă a maâ inii de lucru
agricole (specialisţ ţii O.C.D.E. consideraă caă la o anumiţaă daţaă maâ na de
lucru agricolaă nu va reprezenţa nici maă car 5% din populaţţia acţivaă îân
ţţaările organizaţţiei: aceasţaă cifraă , care se apropie de siţuaţţiile exisţenţe
asţaă zi îân SUA sţ i Belgia, esţe prevaă zuţaă saă se realizeze pesţe douaă zeci de
ani) se ţraduce prinţr-un caâ sţ ţig imporţanţ de randamenţ îân agriculţuraă ,
degajaâ ndu-se îân acelasţ i ţimp braţţele suplimenţare penţru dezvolţarea
indusţriei sţ i serviciilor.”
Pun ziarul jos (Le Monde) sţ i maă frec la ochi. Care va saă zicaă ţţaăranii
vor dispaă rea, iar agriculţura va avea un caâ sţ ţig de randamenţ. Cu alţe
cuvinţe, ţţaăranii au deveniţ o piedicaă îân calea randamenţului îân
agriculţuraă ! Colosal! Sţ i acesţ lucru aiuriţor s-a sţ i realizaţ îân SUA sţ i
Belgia.
Cum adicaă , doar 5% din populaţţia unei ţţaări saă asigure resţului
alimenţele de ţoţ felul, hrana viţalaă , frucţele, verdeţţurile, lapţele,
carnea, ouaă le? Dar albinele? Prin ce fel de flori sţ i pomi frucţiferi or saă
alerge saă -sţ i cauţe polenul sţ i cine o saă aibaă grijaă de ele îân ţoaţe
anoţimpurile anului? Dar omizile? Cine o saă mai cureţţe pomii de ele?
111
Dar caii? Unde sunţ caii? Ce-au faă cuţ cu caii? Sţ i franţţujii, care ar ţrebui
saă ridice caprei, de la care obţţin cele mai bune braâ nzeţuri din lume, ar
ţrebui, zic, saă -i ridice, laâ ngaă obeliscul din Place de la Concorde, o sţaţuie,
ce-or saă facaă , cine o saă mai aibaă grijaă de ele? Caă doar n-o saă se poaţaă
face ţoaţe asţea cu cei 5% din populaţţia ţţaării! Caâ nd sţ ţiuţ esţe caă dacaă nu
ai om, nu poţţi ridica recolţa de pe caâ mp, sţ i nici sfecla, varza, pofţim,
ţuţunul, acesţ produs cancerigen, care sţ ţiu de mic caâ ţaă ţrudaă sţ i caâ ţţi fraţţi
lucram la el paâ naă îâl îânsaă maâ nţţam sţ i îâl culegeam. Culesul aă sţa era o
isţorie îânţreagaă , se faă cea pe eţape, îânţaâ i foile de jos, caliţaţe inferioaraă ,
pe urmaă cele de mijloc, galbene ca laă maâ ia, ţuţun fin, sţ i îân sfaâ rsţ iţ cele de
la vaâ rf. Traă geam lipanele pe-o sfoaraă sţ i faă ceam sţ iruri, puneam acesţe
sţ iruri la soare pe un soi de suporţţi de lemn, consţruiţţi special,
umpleam ţoaţaă baă ţaă ţura cu ei, ba chiar le îânţindeam sţ i prin graă dinaă , sţ i
apoi, dupaă ce se scorojeau, luam sţ irurile sţ i le urcam îân pod, unde se
îânmuiau, sţ i aţunci ne apucam de paă pusţ iţ. Paă pusţ iţu-aă sţa era dandana
mare, nu se mai ţermina, inţram îân iarnaă cu el… Pe urmaă venea ţaţa de-
acolo de unde se ducea saă -l predea îân baloţuri mari, îânjuraâ nd. Nu
numai caă nu lua un leu pe ţoţ ceea ce produsese, dar mai iesţ ea sţ i daţor,
fiindcaă fumau ţoţţi, sţ i el sţ i fraţţii mei mai mari, ca nisţ ţe ţurci, sţ i îâl piţeau,
nu-l predau ţoţ, fiindcaă ţrebuia saă le raă maâ naă sţ i lor paâ naă la anu’. Ei ce saă
fumeze? Taţa credea ca de obicei caă o saă -i paă caă leascaă el pe-aă ia pe-
acolo! Regia C. A.M. IÎi cam urmaă rea sţ i individual, îâi amenda sţ i de aceea
nu prea iesţ eau la drum cu ţţigara îân guraă îân vaă zul lumii.
Asţ adar acesţ ţi producaă ţori, dacaă nu li s-ar mai îâncredinţţa lor
producerea acesţor produse faă raă de care nu puţem ţraă i deloc,
produsele s-ar produce mai mulţe, faă raă ca vechii producaă ţori care
consumau ei îânainţe aproape ţoţ ce culţivau saă îânceţeze, prin paă raă sirea
de caă ţre ei a paă maâ nţurilor, saă mai consume. Se presupune, dimpoţrivaă ,
caă ar consuma mai mulţ, daţoriţaă producţiviţaă ţţii crescuţe.
Asţa e ţoţusţ i curaţaă vraă jiţorie, nu mai e sţ ţiinţţaă. Fiindcaă nu e posibil!
Avea drepţaţe acel ţţaăran care a vaă zuţ îânţr-o zi, îânţr-o graă dinaă zoologicaă ,
o girafa. A sţaţ sţ i s-a uiţaţ la ea o zi îânţreagaă , îâncremeniţ, sţ i nu se mai
saă ţura vaă zaâ nd-o cum ajunge ea cu boţul prin vaâ rfurile copacilor.
Laă saâ ndu-se seara, sţ i-a luaţ îân cele din urmaă ochii de la ea sţ i, plecaâ nd, a
claă ţinaţ din cap sţ i a exclamaţ: „Asţa e ceva care nu exisţaă !”

112
 UTOPIE MODERNAĂ

Un cunoscuţ economisţ american, domnul Galbraiţh, propune lumii

capiţalisţe dezvolţaţe un riţm mai lenţ de cresţ ţere economicaă , pornind
de la ideea caă principiul socieţaă ţţilor de consum esţe un principiu
arţificial, care-l îâmpiedicaă pe om saă se bucure cu adevaă raţ de bogaă ţţia
vieţţii. Sfaâ nţul Peţru, la poarţa raiului, cicaă nu l-ar mai îânţreba pe om ce
fapţaă bunaă sau pe cine a faă cuţ fericiţ pe paă maâ nţ, ci numai ce a faă cuţ
penţru a spori produsul naţţional bruţ. Sporirea consumului nu
consţiţuie o garanţţie a fericirii maxime, penţru simplul moţiv caă omul
nu consumaă din necesiţaţe, ci fiindcaă e îâmpins s-o facaă de o publiciţaţe
aiuriţoare. Lucrurile n-ar fi aţaâ ţ de complicaţe dacaă s-ar limiţa numai la
aţaâ ţ, fiindcaă ar fi suficienţ saă suprimaă m excesul de publiciţaţe, dar
consumul reprezinţaă penţru imensa majoriţaţe a oamenilor maă sura
realizaă rii, cu caâ ţ cineva posedaă sţ i consumaă mai mulţe produse, cu aţaâ ţ
mai mulţ e cineva. Firesţ ţe, sunţ exclusţ i din aceasţaă caţegorie oamenii
saă raci. Asţa îâmi aminţesţ ţe de un mic sţ ef de la noi dinţr-un judeţţ , care la
o peţrecere organizaţaă de el cu mijloacele puse la dispoziţţie de cei îân
subordine, adicaă ale saţului, dupaă ce s-a ghifţuiţ bine, ca saă araţe el caâ ţ
e de grozav, a îâncepuţ saă joace foţbal cu pui fripţţi. Bineîânţţeles caă a fosţ
daţ afaraă , dar asţa penţru caă a gaă siţ el un mod prea original de
manifesţare a saţisfacţţiei consumului, alţţii îânsaă o fac pe ţaă cuţe,
cunoscaâ nd îân secreţ ţoţ ceea ce posedaă ceilalţţi.
Asţa e de caâ nd lumea! Se vede caă acesţ economisţ american, cu
ideile lui, ţraă iesţ ţe îânţr-o lume a caă rei vechime nici n-are bine caâ ţeva
suţe de ani! Fiindcaă ce vrea el? O schimbare de opţicaă îân psihologia
omului de asţ a manieraă îâncaâ ţ, de pildaă , un auţomobil Cadillac saă devinaă
comic! Cu alţe cuvinţe, saă raâ zi de el cum ai raâ de dacaă cineva ţţi-ar
propune saă ţe duci la serviciu sau saă iesţ i duminica la Baă neasa, cu
113
nevasţa sau iubiţa, îânţr-o coţigaă ţrasaă de un maă gar. Sţ i nu fiindcaă acesţ
Caidillac ar fi demodaţ, ci asţ a, pur sţ i simplu, caă am descoperiţ noi ce
sţupid e saă fii aserviţ dorinţţei de a-l poseda. Sţupid ar fi îânţr-o primaă
fazaă , comic îân cele din urmaă , prin aminţirea a ceea ce idolul fusese
odinioaraă îân ochii nosţ ţri.
Mi se pare ţonicaă aceasţaă viziune a acesţui gaâ ndiţor idealisţ care
imagineazaă o asemenea uţopie, care e îân felul ei sublimaă . Dar e uţopie
fiindcaă niciodaţaă omul nu sţ i-a îâmbunaă ţaă ţţiţ condiţţia prin renunţţare
volunţaraă la ceva, prin virţuţe, ci prin epuizarea unei experienţţe, chiar
dacaă prin rezulţaţe previzibil ţragice. Numai asţa îâl convinge, sau mai
exacţ numai asţa l-ar ţrezi, îân cazul de faţţaă, din beţţia posesiunii. Tţ elul,
îân aceasţaă lume, zice gaâ ndiţorul, nu esţe consumul, ci folosirea vieţţii. Ei
bine, bucuria asţa a vieţţii esţe saă ai un Cadillac, sau chiar o Dacia 1300,
fiindcaă aţaâ ţa ţimp caâ ţ nu definim exacţ sţ i concreţ îân ce poaţe consţa
aceasţaă bucurie a vieţţii, dorinţţele noasţre se vor mula pe ceea ce exisţaă
sţ i ne vom face din îândeplinirea lor un ţţel, chiar dacaă asţa se va solda cu
un adaâ nc dezechilibru îânţre muncaă sţ i saţisfacţţii, cu alţe cuvinţe chiar
dacaă vom descoperi caă saţisfacţţiile nu izvoraă sc din ţoţ mai mulţaă
muncaă , penţru a consuma ţoţ mai mulţ. Da, vom raă spunde, asţ a esţe, dar
ce saă facem? Nu sunţem îânţţelepţţi, nu puţem, de pildaă , noi, care
consţiţuim colecţivul unei uzine, sau al unui minisţer, saă ne sţraâ ngem
ţrimesţrial sau anual sţ i saă consţaţaă m cu saţisfacţţie caă nu ne-am
dezvolţaţ deloc, caă riţmul de cresţ ţere a producţţiei a raă mas neschimbaţ,
caă numaă rul funcţţionarilor a raă mas acelasţ i, promovaă rile au fosţ cu ţoţul
neglijabile, sporirile de salarii nu s-au produs, iar valorile uzinei
noasţre n-au conţribuiţ cu nimic la sporirea valorilor naţţionale.
Dimpoţrivaă , pornim de la ideea caă nu vom deveni niciodaţaă liberi sţ i
fericiţţi paâ naă nu ne vom elibera compleţ de obsesia nevoilor maţeriale,
care dacaă prezinţaă sţ i forme aberanţe îân sensul caă unii dinţre noi,
scaă paţţi de aceasţaă obsesie, nu mai sţ ţiu ce saă facaă sţ i joacaă foţbal cu pui
fripţţi, nu îânseamnaă caă ţoţţi oamenii s-au sţ i eliberaţ de aceasţaă obsesie sţ i
caă omenirea are desţule paţuri de spiţal, desţule medicamenţe,
îângrijirea medicalaă graţuiţaă , paâ inea graţuiţaă , caă rţţile sţ i îân general
bunurile spiriţuale graţuiţe. Da, aceasţaă lume îân care o parţe a socieţaă ţţii
se zbaţe îâncaă îân lipsuri sţ i griji, îân ţimp ce alţa vrea saă îângroape
auţomobilul cu ipocriţe caâ nţece funebre, îân ţimp ce îân alţaă parţe a lumii
114
o mamaă îâsţi pierde copilul fiindcaă n-are cu ce saă -l ţransporţe paâ naă la
spiţalul cel mai apropiaţ, esţe clar caă nu e o lume bine îânţocmiţaă . Sţ i îân
aceasţaă privinţţaă, chiar dacaă nu esţe eficienţaă , gaâ ndirea idealisţaă a
economisţului american, prin apelul ei indirecţ la decenţţaă, la lupţa
penţru îânţoarcerea la sursa primordialaă a vieţţii, esţe maă car frumoasaă ,
mai ales caă aspecţul ei de uţopie nu-l îâmpiedicaă saă consţaţe lucid caă
majoriţaţea roadelor cresţ ţerii economice a ţţaărilor capiţalisţe au luaţ
drumul bogaţului sţ i caă o redisţribuire raţţionalaă a bunurilor se impune.
Ar fi, zicem noi, o soluţţie revoluţţionaraă sţ i singura urgenţaă .

115
 ORA DESPAĂ RTţ IRII DE UN PRIETEN

Caâ nd scriu acesţe raâ nduri e ora paţru dimineaţţa sţ i pe masa mea
caâ nţaă îân sţ oapţaă un mic ţranzisţor. Asculţ sţ i vaă d îân adaâ ncul fiinţţei mele:
penţru el, prieţenul meu care a muriţ, nimic nu va mai caâ nţa. Lumea îân
care maă misţ c s-a micsţ oraţ. El nu mai e acolo unde îâmi plaă cea saă sţ ţiu caă
ţraă iesţ ţe, scrie sţ i îâsţi cresţ ţe copilul.
Niculae Iorga, care a ţraă iţ îân acelasţ i orasţ îân care se sţabilise îân cele
din urmaă sţ i Miron Radu Paraschivescu, spunea despre cineva caă „…
locul raă mas gol e asţ a de mare, îâncaâ ţ oricine-sţ i poaţe da seama caă numai
prinţr-o apropiere a ţuţurora el poaţe fi îânţrucaâ ţva umpluţ”. Desigur,
penţru liţeraţura romaâ naă conţemporanaă asţ a se va îânţaâ mpla, cei pe care
Miron Radu Paraschivescu i-a descoperiţ sţ i caă rora le-a pus condeiul îân
maâ naă vor duce mai deparţe flacaă ra poeziei, sţ i îân privinţţa asţa el va
puţea raă spunde linisţ ţiţ îân Caâ mpiile Elizee, caâ nd va fi îânţrebaţ: „Miron
Paraschivescu, ţţi-ai culţivaţ ţalenţul, sau l-ai îângropaţ?” „Nu, nu l-am
îângropaţ sţ i m-am sţraă duiţ ţoaţaă viaţţa saă -l culţiv sţ i pe-al alţora, sţ i nu
numai pe-al poeţţilor, ci sţ i pe-al prozaţorilor!” „Tţ i-a raă mas vreo dorinţţaă
neîâmpliniţaă ?” „Da, mi-a plaă cuţ de caâ nd maă sţ ţiu saă am o revisţaă ca saă
primesc ţinerele ţalenţe îân ea.” „Sţ i n-ai avuţ-o?” „Ba da, îân ţinereţţe, prin
1947, dar de aţunci saă naă ţaţea sţ i îâmprejuraă rile vieţţii mele, care nu m-au
cruţţaţ, m-au îâmpiedicaţ saă mai am una!”
IÎnţr-adevaă r, la el o revisţaă liţeraraă era ca o fiinţţaă vie. Traă ia din
pasiunea misţuiţoare pe care el i-o insufla, sţ i nu e de mirare caă viiţorul
scriiţor gaă sea îân paginile sţ i îân aţmosfera ei zilnicaă ambianţţa idealaă faă raă
de care, dacaă unul sau alţul dinţre noi se poaţe lipsi, o liţeraţuraă suferaă .
Fiindcaă lipsiţaă de idealismul debuţului, personaliţaţea liţeraraă cresţ ţe
asemeni copiilor la orfelinaţ, unde îângrijirea chiar faă raă cusur nu poaţe
suplini caă ldura sţ i dragosţea maţernaă . Talenţul e îânsoţţiţ de cinism,
116
moravurile se îânaă spresc, virţuţţile au revers, poezia sţ i farmecul ţuţuror
îâncepuţurilor vor fi luaţe îân deraâ dere. Dupaă E. Lovinescu, nimeni n-a
iubiţ mai mulţ la noi profesiunea de scriiţor sţ i nimeni n-a lupţaţ mai
mulţ saă -i paă sţreze îânţreaga nobleţţe ca Miron Paraschivescu. Avea
penţru asţa ţoţ ceea ce ţrebuia, enţuziasm sţ i capaciţaţea de a-l
ţransmiţe sţ i credinţţa sţaţornicaă îân viiţorul arţelor, îânţr-o epocaă îân care
mulţe îânţrebaă ri sţ i îândoieli îânsoţţesc aceasţaă îâncaă paă ţţaânaţaă acţiviţaţe a
spiriţului uman care esţe creaţţia arţisţicaă . IÎnţr-adevaă r, creaţţia arţisţicaă
nu esţe oare unul din raă spunsurile cele mai energice pe care le daă omul
„blesţemaţei probleme insolubile?” Nu admiraă m noi oare îân ea vicţoria
noasţraă asupra morţţii? Nu opresţ ţe arţisţul clipa, imorţalizaâ nd-o sţ i
daâ ndu-ne nouaă , care o conţemplaă m maţerializaţaă , fiorul nemuririi, ţraă iţ
îânţaâ i de el? Miron Paraschivescu, îâmi aminţesc, a fosţ sţ i el caâ ţva ţimp
nelinisţ ţiţ de paţima oamenilor penţru sţadioane, penţru isţoriile pe
paâ nzaă , din ce îân ce mai fascinanţe, sţ i care îâi plaă ceau sţ i lui, penţru micul
ecran sţ i penţru muzica usţ oaraă , adusaă îân preajma noasţraă aproape
permanenţ prin ţehnica miniaţurizaă rii aparaţelor de radio. „Ce facem?
maă îânţreba. Ce se va îânţaâ mpla cu arţa cuvaâ nţului?” Am uiţaţ ce raă spuns
i-am daţ aţunci, dar el avea sţ i acesţ dar pe care vaniţosţ ii nu-l au, de a
reţţine un raă spuns daţ, de a se gaâ ndi la el, de a-l confrunţa cu propriul
saă u raă spuns sţ i de a-ţţi aminţi apoi pesţe ani: „Mai ţţii minţe ce mi-ai spus
aţunci?” „Nu mai ţţin minţe, Miroane, îâi raă spundeam, despre ce era
vorba?” „Ai zis caă …” Sţ i îâncepea saă -mi spunaă lucruri aţaâ ţ de
surprinzaă ţoare pe care eu le-asţ fi exprimaţ, îâncaâ ţ maă miram singur caă
le-asţ fi spus. Bineîânţţeles, erau ale lui, dar gaâ ndirea sa generoasaă ţţi le
aţribuia, fiindcaă erau legaţe de o îânţaâ lnire cu el, de un ceas peţrecuţ
îâmpreunaă , de un gaâ nd sau o nelinisţ ţe îâmpaă rţaă sţ iţe. „Nu, Miroane, cicaă i-
asţ fi spus, arţa cuvaâ nţului nu se va deprecia aţaâ ţa vreme caâ ţ oamenilor
le va face o imensaă bucurie sţ i plaă cere saă ţe vadaă îânţre ei, saă se ducaă unii
pe la casele alţora sţ i saă sţea de vorbaă ceasuri nesfaâ rsţ iţe. Ce esţe oare o
carţe bunaă dacaă nu un prieţen cu care poţţi sţa de vorbaă oricaâ nd îân
singuraă ţaţea odaă ii ţale? Sţ i aţunci crezi oare caă ne vom puţea vreodaţaă
lipsi de caă rţţi?” „Nu, dar va ţrebui saă le îâmpaă rţţim cu filmul, cu
ţelevizorul, cu ţoţţi ceilalţţi!” „Nu îâmpaă rţţim cu nimeni nimic”, cicaă i-asţ fi
raă spuns, sţ i Miron Paraschivescu a îâncepuţ aţunci saă raâ daă îân felul lui,
parcaă îânecaâ ndu-se de delecţare, cum faă cea ţoţdeauna caâ nd ceea ce i se
117
spunea îâi plaă cea.
Cum saă nu iubesţ ţi un asţfel de om? Cum saă nu doresţ ţi, ţaâ naă r scriiţor
fiind, saă scrii bine, sţ ţiind caă el ţe va ciţi? Iar acum el nu mai esţe sţ i,
oricaâ ţ ne-am apropia noi unii de alţţii, nu vom puţea deloc umple golul
pe care el îâl lasaă …

118
 UN CETAĂ TţEAN CARE SCRIE

Din liţeraţura americanaă am aflaţ caă alaă ţuri de graă dini îâncaă rcaţe de
frucţe ca îânţr-un paradis poţ muri de inaniţţie oameni care n-au voie saă
le culeagaă sţ i saă fie plaă ţiţţi penţru asţa, fiindcaă proprieţarii nu sunţ
inţeresaţţi de o canţiţaţe asţ a de mare de frucţe pe piaţţaă, care ar sţrica
un anumiţ echilibru al preţţurilor. Din liţeraţura R. F. a Germaniei aflaă m
caă exisţaă scriiţori decepţţionaţţi de succesele economice ale ţţaării lor, sţ i
asţa nu penţru caă ar exisţa carenţţe fundamenţale îân disţribuţţia
bunurilor, ci penţru caă , vedeţţi, prosperiţaţea nu aduce un remediu
condiţţiei umane acţuale sţ i caă genul de fericire îân care cred conceţaă ţţenii
lor e arţificial, nu are un caracţer universal sţ i ca aţare e efemer.
Asţa e, bineîânţţeles, adevaă raţ! Nu sţ ţim de azi paâ naă maâ ine! Pe urmaă ,
morala cresţ ţinaă nu ne spune de mulţ caă bogaă ţţia e un raă u? Tolsţoi
credea cu simpliţaţe caă fericirea apare îân sufleţul nosţru îân momenţul
îân care din munca pe care o depunem ne puţem hraă ni sţ i adaă posţi.
Resţul e de la diavol. Ei bine, resţul acela, ce facem cu el? Ce saă facaă
oamenii de afaceri cu sumele lor uriasţ e de bani îânghesuiţţi îân seifuri?
Am auziţ caă acesţ ţi posesori de valuţaă se îânţaâ lnesc din caâ nd îân caâ nd îân
adunaă ri ulţrasecreţe sţ i hoţaă raă sc saă ardaă o anumiţaă coţaă din ceea ce a
sţraâ ns fiecare penţru a nu lua ţoţţi foc de caâ ţaă bogaă ţţie au îânchis îân casele
lor de bani…
IÎn ceea ce îâl privesţ ţe pe Guü nţer Grass, scriiţor din R. F. a Germaniei,
care pe ţimpul lui Hiţler (caâ nd acesţa se caă saă ţorise îânainţe de a se
sinucide) avea douaă zeci de ani, el preconizeazaă ţocmai o asţfel de
îânţoarcere ţolsţoianaă la simpla saţisfacere a necesiţaă ţţilor, refuzaâ nd, de
pildaă , îânlesnirile oferiţe de o socieţaţe a abundenţţei, fumaâ nd nu ţţigaă ri
prezenţaţe luxos, ci luaâ nd direcţ ţuţunul cu douaă degeţe dinţr-o
ţabacheraă ţţaăraă neascaă sţ i raă sucindu-l îânţr-o foiţţaă. Asţa m-a impresionaţ
119
mulţ caâ nd l-am vaă zuţ.
Iaţaă , mi-am zis, un om naţural, care îânţţelege saă -sţ i punaă sţ i îân pracţicaă
ţeoriile, nu numai saă propovaă duiascaă alţora simpliţaţea, iar el saă se
laă faă ie îân ţoaţe bunurile. IÎnţr-o revisţaă am daţ de el îân frunţea unor
ţineri care manifesţau.
Guü nţer Grass e social-democraţ convins sţ i reprosţ eazaă socieţaă ţţii
Sţaţelor Uniţe caă n-au produs o social-democraţţie care ar fi salvaţ-o de
nelinisţ ţile sţ i ţensiunea prin care ţrece îân prezenţ. Scriiţorul e prieţenul
acţualului cancelar, de care sţ i-a legaţ desţinul poliţic sţ i care n-a
îânţaâ rziaţ saă se îâmplineascaă . Dar eu zic scriiţor caâ nd lui nu-i place acesţ
cuvaâ nţ, prea adesea legaţ de mulţe compromisuri sţ i succese maţeriale,
ţipice îânţr-o socieţaţe îân care un ţiraj de caâ ţeva suţe de mii de
exemplare poaţe îâmbogaă ţţi penţru ţoţdeauna pe auţorul unei caă rţţi.
Scriiţor, deci, nu-i place saă fie numiţ, ci cum? Ceţaă ţţean care scrie! Iaţaă !
Cum ar fi, de pildaă , ca îân loc de elecţrician saă zicem ceţaă ţţean care se
ocupaă cu elecţriciţaţea. Se îânnobileazaă cuvaâ nţul ceţaă ţţean, ţerfeliţ, ce-i
drepţ, îânţr-o perioadaă sinisţraă îân ţţara sa.
Acesţe naiviţaă ţţi nu au îânsaă limiţaă , cum s-ar paă rea, ele sunţ ţoţale, sţ i
scriiţorul nu paă sţreazaă îân mod egoisţ niciun fel de secreţe îân fiinţţa sa.
Lui nu-i pasaă de asţa, chiar dacaă e vorba de lucruri dinţre cele mai
inţime. Nu exisţaă inţimiţaţe. Omul e o faă pţuraă egalaă îân ţoţ ceea ce are sţ i
îân ţoţ ceea ce face, îân casaă sau îân sţradaă : cum puţem daă raâ ma barierele sţ i
zidurile care ne îâmpiedicaă saă comunicaă m? Pur sţ i simplu comunicaâ nd,
spunaâ nd ţoţul. Nu era nimeni prieţen cu el dinţre cei care ne aflam la o
masaă , îâmpreunaă , ţoţusţ i el ne-a povesţiţ, la o îânţrebare îânţr-un gol de
conversaţţie, caă da, are copii, paţru, dinţre care doi gemeni. Cu gemenii
aă sţ ţia a fosţ o isţorie. Docţorul i-ar fi spus, speriindu-l, caă pipaă ie douaă
capeţe sţ i opţ membre, dar un singur corp! Adicaă ce saă îânsemne asţa? E
posibil saă fie un monsţru, i-a raă spuns mamosţ ul. La prima nasţ ţere a
soţţiei lui a ceruţ voie saă fie laă saţ să se uite. Un alţ docţor decaâ ţ un
neamţţ nu l-ar fi laă saţ. Mamosţ ului aceluia, îânsaă , nu i s-a paă ruţ nimic
neobisţ nuiţ îân asţa. Ei, l-am îânţrebaţ eu faă raă ironie, sţ i ce-aţţi vaă zuţ? Caă
soţţia lui, daâ ndu-sţ i seama de ce venise sţ i ce face el acolo, ar fi sţrigaţ la
el scoasaă din saă riţe: „Treci îâncoace sţ i ţţine-mi capul, idioţule!”
IÎn carţea sa cea mai bunaă , Toba de tinichea, apar asţfel de scene
descrise minuţţios. Tobosţ arul e un piţic a caă rui mamaă nu l-a concepuţ
120
cu soţţul, ci cu amanţul. Soţţul, un viiţor S.S., avaâ nd baă nuieli, l-a laă saţ pe
copil saă cadaă pe scara unei pivniţţe, uiţaâ nd inţenţţionaţ chepengul
deschis. Copilul paă ţţesţ ţe ceva la spinare sţ i nu mai poaţe depaă sţ i îân
cresţ ţere un meţru îânaă lţţime. Paă rea apoi sţ i puţţin arieraţ, îâi plaă cea, la o
vaâ rsţaă nepoţriviţaă , saă baţaă îân conţinuare ţoba lui de copil sţ i mai ales saă
spargaă geamurile sţ i viţrinele orasţ ului cu ţţipaă ţul saă u care era aţaâ ţ de
paă ţrunzaă ţor sţ i de o aţaâ ţ de îânalţaă frecvenţţaă, îâncaâ ţ urechile obisţ nuiţe nu-
l percepeau. Mama, cu amorul ei adulţerin, are un sfaâ rsţ iţ ţragic, sţ i aici
inţeresul caă rţţii devine maxim. Soţţul a invenţaţ penţru ea suferinţţe
inumane. De pildaă , s-o facaă saă asisţe la un pescuiţ de ţţipari folosind
drepţ momealaă capeţe moarţe de cal, pline cu viermi. Femeia moare.
Apoi, caâ nd armaţele sovieţice paă ţrund îân regiune, copilul se raă zbunaă , sţ i
o raă zbunaă sţ i pe mama lui, scoţţaând de unde fusese ascunsaă insigna S.S. a
ţaţaă lui sţ i daâ ndu-i-o sub ochii soldaţţilor, simulaâ nd sau poaţe chiar
nesţ ţiind la ce pericol îâl expune prin acesţ gesţ. Taţaă l o îânghiţe
fulgeraă ţor, dar convulsiile îâl apucaă imediaţ sţ i par suspecţe osţasţ ilor cu
îânfaă ţţisţ are mongolaă sau ţuremenaă , care îâl lichideazaă imediaţ. Asţa ar fi
ţrebuiţ saă fie epilogul, dacaă auţorul n-ar fi avuţ reaua inspiraţţie saă
cauţe dincolo de aceasţaă naraţţiune, cam posomoraâ ţaă , dar foarţe solidaă ,
sţ i memorabilaă , alţe semnificaţţii, urmaă rindu-sţ i piţicul saă u sţ i îân perioada
posţbelicaă . Sunţ foarţe livresţ ţi sţ i deloc serioase evenimenţele care
urmeazaă , sţ i auţorul abia gaă sesţ ţe cu greu o idee de îâncheiere, care nu se
reţţine.
Nu ciţisem aceasţaă carţe sţ i poaţe caă nici n-asţ fi ciţiţ-o vreodaţaă , dacaă
o reclamaă excepţţional de eficienţaă nu m-ar fi îânfuriaţ sţ i nu m-ar fi
deţerminaţ îân acesţ fel s-o ciţesc. Eram la Viena, inviţaţ la o asţ a-zisaă
masaă roţundaă , cincisprezece-douaă zeci de scriiţori europeni, saă ne
spunem paă rerea despre relaţţiile noasţre cu publicul sţ i cu lumea îân care
ţraă im. Inţervenţţiile erau scrise dinainţe sţ i mulţiplicaţe, penţru ca
îândaţaă dupaă ce luai cuvaâ nţul, îân pauzaă , ţoaţaă lumea saă le poaţaă reciţi.
Chiar din primele ore a luaţ cuvaâ nţul un criţic liţerar, cunoscuţ sub
numele, dacaă nu maă îânsţ el, de docţor Mayer. A vorbiţ sţ i a inţerveniţ de
nenumaă raţe ori îân discuţţii, ca un ciocan, cuvinţele lui ţe izbeau parcaă îân
cap, forţţaându-ţţi aţenţţia sţ i scoţţaându-ţe liţeralmenţe din saă riţe prin
voinţţa pe care o avea saă -ţţi acapareze aţenţţia cu ideile lui. IÎn pauzaă i-am
luaţ ţexţul ţradus îân franţţuzesţ ţe sţ i l-am reciţiţ; era inţiţulaţ decis sţ i
121
agresiv (sau asţ a mi se paă rea din pricina vocii care îâncaă maă urmaă rea):
Connaissez-vous Günter Grass? M-am ţreziţ exclamaâ nd: „Nu-l cunosc sţ i
nici nu vreau saă -l cunosc.” Am ciţiţ ţoţusţ i ţexţul: era deliranţ. Ulţerior,
dupaă lecţura romanului, am gaâ ndiţ cu silaă : iaţaă ce ne lipsesţ ţe nouaă ,
scriiţorilor romaâ ni, un docţor Mayer, îâncaă paă ţţaânaţ, îândaâ rjiţ, agresiv sţ i
enţuziasţ, care saă punaă pe unde se duce, sţ i saă se ducaă , asţfel de
îânţrebaă ri-ciocan, cu care saă nu îânceţeze saă izbeascaă îân capeţele
indiferenţe ale opiniei europene paâ naă ce efecţul nu se va fi produs
chiar sţ i pe aceasţaă cale sţraâ mbaă : nu, nu cunoasţ ţem liţeraţura romaâ naă !
Sţ i saă sfaâ rsţ eascaă prin a o cunoasţ ţe. Dar saă nu maă îândepaă rţez de subiecţ
sţ i saă îânchei acesţe îânsemnaă ri care mi-au fosţ prilejuiţe de o cronicaă
îânţr-o revisţaă liţeraraă parizianaă îân care se spune caă ulţimul roman al
scriiţorului, inţiţulaţ Anestezie locala, e cam dezamaă giţor. N-am ciţiţ
romanul, ca saă -mi dau seama direcţ dacaă are sau nu valoare, dar
subiecţul sţ i ideea lui (un elev conţesţaţar, care vrea saă -sţ i ardaă îân piaţţa
publicaă caâ inele, ca saă sensibilizeze opinia orasţ ului faţţaă de raă zboiul din
Vieţnam) m-au îânveseliţ sţ i mi-au evocaţ figura scriiţorului musţaă cios
pe care mi l-am îânchipuiţ agiţaâ ndu-se îân conţinuare pe scena lumii lui,
aţraă gaâ nd aţenţţia, sţaâ rnind discuţţii sţ i, îân cele din urmaă , pe la sţ aizeci de
ani, luaâ nd Premiul Nobel. Dacaă va fi consecvenţ sţ i dacaă cei paţru copii
pe care îâi are nu-sţ i vor impune îâmpreunaă cu energica lor mamaă puncţul
lor de vedere (o mamaă e mai aţenţaă la bani decaâ ţ un ţaţaă cu gaă rgaă uni),
Guü nţer Grass va refuza acesţ premiu. Un singur lucru îânsaă e necesar ca
acesţ evenimenţ saă aibaă loc. Guü nţer Grass saă nu mai scrie romane de
valoare îândoielnicaă (Toba de tinichea îâi ajunge) sţ i miracolul economic
al ţţaării sale saă nu se sţingaă . Fiindcaă aţunci din ce s-ar mai alimenţa
dezamaă girea sa sţ i a colegilor saă i, ceţaă ţţeni care scriu? Ar fi aţunci siliţţi
saă devinaă ceţaă ţţeni care rabdaă , moţiv care a aruncaţ de caâ ţeva ori
Germania îân cele mai grave convulsii pe care le-a cunoscuţ isţoria
modernaă .

122
 SPERIETORI DE CIORI

Am vaă zuţ zilele asţea ceva foarţe vesel îân saloanele de arţaă „Apolo”
de pe Calea Vicţoriei. Sculpţuraă pop-arţ, dacaă nu cumva maă îânsţ el
asupra denumirii. Era prezenţ mulţ ţinereţ. Nu sţ ţiu dacaă acesţe
sperieţori de ciori (fiindcaă asţ a îâmi paă reau acele producţţiuni plasţice
expuse îân salonul de jos, se puţeau vedea sţ i din sţradaă ) erau sau nu pe
placul cuiva, dar mie mi-au descreţţiţ frunţea. Groţesţ ţi, copilaă resc
sinisţre, acesţe îânţruchipaă ri caraghioase, compuse din fier forjaţ, maă sţ ţi
de gaze sţ i alţe elemenţe, consţiţuind parcaă probe ale unei civilizaţţii
arse de incendii uriasţ e, ne îânveselesc prin prezenţţa imaginaţţiei care
conţribuie la alcaă ţuirea lor sţ i care pe aceasţaă cale au, deci, ceva
legaă ţuraă cu arţa cea mare, asţ a cum a avuţ ţoţdeauna caricaţura îân
formele ei cele mai diverse. Cine nu e convins de aceasţaă apropiere
poaţe raă sfoi sţ i gaă si asemenea viziuni îânţr-un album de reproduceri de
Bosch, Bruegel sau chiar Goya.
— Cum poţţi saă afirmi asţ a ceva? îâmi spune îân clipa aceea un cunoscuţ
care parcaă îâmi ghicise gaâ ndurile. Nu meriţaă apropierea de arţa cea
mare nimic care poaţe fi faă cuţ cu usţ urinţţaă de oricine, chiar dacaă isţoria
civilizaţţiei arţisţice ar fi creaţ de mulţ ţipare sţ i penţru asţfel de
elucubraţţii. Sţaă m prosţ, mon cher, conţinuaă el îânţr-un auţenţic sţ i
nesimulaţ sţil caragialesc, dacaă am ajuns saă ne îâmpaă caă m cu ideea caă nu
mai avem ce spune sţ i am îâncepuţ saă -i imiţaă m pe copii, caă zaâ nd îân minţea
lor, care orice-ai zice nu poţ crea nimic, lipsindu-le, fiindcaă sunţ prea
mici, Ideea, singura capabilaă saă coaguleze îânţr-o viziune originalaă ceea
ce ne aduc simţţurile. Arţa absţracţaă are, faă raă îândoialaă , un sens: e o arţaă
decoraţivaă ! Pus pe pereţţi, un ţablou de Kandinsky sau de Vasarely nu
araţaă deloc raă u. Dar unde saă pui naă zdraă vaă niile asţea, îân ce loc? îân
parcuri, saă -i sperie noapţea pe îândraă gosţiţţi? îân holurile caselor de
123
culţuraă , saă -i nedumereascaă pe ţinerii munciţori, sau nu cumva crezi caă
îâsţi au locul îân muzee? Cum?! Laâ ngaă Paciurea, auţorul genialelor
Himere? Blasfemie! Ai saă zici caă îân acesţ caz ar ţrebui scoase sţ i
aruncaţe la gunoi sţ i acele opere de arţaă primiţivaă ale negrilor, compuse
din simple bucaă ţţi de lemn îân care un maă r de meţal îân burţaă îânchipuie
buricul, sţ i nisţ ţe cuie îânfipţe îân cap, paă rul din cap. Ei bine, ce-i fi gaă sind
dumneaţa inţeresanţ chiar sţ i îân asemenea asţ a-zise opere îân care
deformarea sţ i monsţruosul nu sunţ decaâ ţ expresia nesţ ţiinţţei de a crea,
ca sţ i la copii, sţ i care îâsţi au o jusţificare îân muzee doar fiindcaă reprezinţaă
copilaă ria auţenţicaă a arţei, sţ i nu arţa copilaă reascaă faă cuţaă cu
premediţare? Ei bine, mie nu-mi plac sţ i fac vinovaţaă de decaă derea arţei
acea ţendinţţaă din arţa plasţicaă a vremurilor noasţre care îâmpinge
creaţţia arţisţ ţilor spre dispariţţia formelor coerenţe. Eu nu concep ca din
ţragedia unui orasţ disţrus de bombardamenţ domnul Picasso saă facaă
arţaă absţracţaă . Moarţea sţ i suferinţţa nu sunţ absţracţe, iar ţţipaă ţul unei
femei nu-mi apare îân consţ ţiinţţaă sub forma unor maâ ini diforme ridicaţe
îân sus sţ i a unui chip scaă laâ mbaă iaţ cu ochii pusţ i de-a curmezisţ ul figurii.
Nu ţrebuie inţiţulaţ un asemenea ţablou Guernica. Sţ i îâncaă Picasso nu e
un exemplu convingaă ţor, fiindcaă el a picţaţ admirabile paâ nze cu femei sţ i
copii îân care membrele corpului sţau la locul lor îânţr-o armonie care ne
aminţesţ ţe de cei mari… Arţa îânseamnaă , îânţre alţele, sţ i memorie.
Admiraă m pe regina Neferţiţi nu numai penţru caă e o frumoasaă
persoanaă , ci sţ i penţru caă prin ea imaginaţţia noasţraă reconsţiţuie
vechiul Egipţ, vechea sa civilizaţţie, vaâ rsţa noasţraă , daâ ndu-ne fiorul
eţerniţaă ţţii! Or, ce fior poţ da acesţe draă covenii din faţţa noasţraă omului
din anul 10.000, presupunaâ nd caă ele s-ar paă sţra paâ naă aţunci prinţr-o
îânţaâ mplare? Ei, ce fior?!
Sţ i fiindcaă eu conţinuam saă fiu vesel sţ i saă suraâ d, omul meu ţaă cu, maă
privi piezisţ caâ ţva ţimp, asţ ţepţaâ nd, sţ i penţru caă probabil vaă zu caă n-
aveam de gaâ nd saă renunţţ la veselia mea sţ i saă -i raă spund, îâmi îânţoarse
spaţele sţ i iesţ i furios din expoziţţie.

124
CONFESIUNI

125
 UN IÎNVAĂ Tţ AĂTOR CIUDAT

Avenţura consţ ţiinţţei mele a îâncepuţ îânţr-o zi de iarnaă caâ nd o

anumiţaă îânţaâ mplare m-a faă cuţ saă îânţţeleg deodaţaă caă exisţ. Era mulţaă
lume îân casaă , fiinţţe mari asţ ezaţe îân cerc pe scaune mici sţ i care se uiţau
la mine faă raă prieţenie, dacaă nu chiar cu osţiliţaţe. Aţunci am auziţ o
voce: „Laă saţţi-l îân pace! Na, maă , sţ i pe asţa!” Sţ i cel ce rosţise acesţe
cuvinţe a luaţ de undeva de pe sobaă o paâ ine mare sţ i roţundaă sţ i mi-a
îânţins-o. Aţunci mi-am daţ seama caă ţţineam sţraâ ns ceva îân braţţe, ţoţ o
paâ ine, sţ i caă asţa era cauza privirilor rele îândrepţaţe asupra mea.
Pusesem maâ na pe paâ inea de pe masaă , care era a ţuţuror, sţ i nu mai
voiam saă dau la nimeni din ea. Iar ţaţaă l meu, îân loc saă mi-o ia cu forţţa,
cum, furiosţ i, se pare caă voiau ceilalţţi, faă caâ ndu-maă saă scoţ raă cneţe, îâmi
mai daă duse una: „Ia-o, maă , sţ i pe-asţa!” Parcaă m-am ţreziţ dinţr-un
somn. M-am uiţaţ la ţoţţi linisţ ţiţ sţ i am pus îânceţ sţ i cuminţe paâ inea din
braţţe pe masaă . Nimeni nu m-a mai luaţ dupaă aceea îân seamaă , au
îâncepuţ saă rupaă din ea sţ i saă maă naâ nce.
Din aceasţaă îânţaâ mplare ar reiesţ i caă insţincţele de acaparare m-au
dus deparţe îân viaţţaă, ceea ce nu s-a dovediţ. Toţusţ i avenţurile vieţţii
noasţre sunţ ale consţ ţiinţţei, desţ i viaţţa ei adevaă raţaă nu e niciodaţaă
liberaă de insţincţe sţ i nu o daţaă e nepuţincioasaă îân faţţa lor, îân raă u, dar sţ i
îân bine.
N-asţ puţea saă spun azi cui daţorez fapţul caă desţ i am fosţ daţ la sţ coalaă
126
la opţ ani, cu scopul maă rţurisiţ de ţaţaă l meu saă îânvaă ţţ doar saă maă
iscaă lesc sţ i pe urmaă , asemeni fraţţilor mei mai mari, saă ar paă maâ nţul sţ i saă
cresc viţe, ţoţusţ i îânţreaga familie a renunţţaţ pe urmaă la aceasţaă idee.
Fiindcaă îân primul an abia am ţrecuţ clasa, n-aveam ochii chiar buni sţ i
nu vedeam bine ce se scria la ţablaă . Aţunci de ce m-au daţ mai deparţe
saă urmez sţ i clasa a doua, pe care abia am ţrecuţ-o? Ulţerior ţoţţi au spus
caă îânvaă ţţam bine.
Dar asţa nu era adevaă raţ. Numai eu sţ ţiu ce-am puţuţ ţraă i îân anul
urmaă ţor, la ce ţorţuraă am fosţ supus sţ i cum soarţa mea s-a decis parcaă
ignoraâ ndu-maă pe mine. De la îâncepuţul anului nu puţusem îânvaă ţţa
nimic, nu aveam caă rţţi. Mama îâmi faă cuse rosţ de cinci lei, mi-i daă duse sţ i-
mi spusese saă -mi cumpaă r cu ei „maă car Citirea”. M-am dus acasaă la
îânvaă ţţaăţor, pe care l-am gaă siţ îân curţe cu alţţii, beau cafele sţ i jucau
ţabineţ, sţ i l-am sţrigaţ. A veniţ la gard. I-am spus ce voiam, sţ i el a îânţins
maâ na sţ i i-am pus îân palmaă mica monedaă galbenaă .
— Ce saă -ţţi iau eu, zice, cu cinci lei? O Citire cosţaă vreo douaă zeci sţ i
cinci de lei.
— Dom’ îânvaă ţţaăţor, i-am spus eu aţunci, care maă gaâ ndisem o clipaă caă
ar puţea da de la el resţul, dar îâmi spusesem îân acelasţ i ţimp caă nu puţea
saă facaă asţ a ceva, caă nu eram fi-saă u, luaţţi-mi un maculaţor saă am maă car
pe ce scrie, caă de îânvaă ţţaţ poţ saă maă mai îâmprumuţ, dar de scris nu poţ
saă scriu îân caieţele alţora.
— Asţ a e, zice, bine, caâ nd o saă maă duc pe la Rosţ iori, o saă -ţţi cumpaă r un
maculaţor. Da’ ţac-ţaă u de ce nu-ţţi daă bani de caă rţţi, caă nu e om saă rac?
— Maă mir caă maă lasaă saă viu sţ i asţ a, darmiţe saă -mi mai cumpere sţ i
caă rţţi.
— Asţ a e, a zis îânvaă ţţaăţorul senin sţ i a daţ creanga de maă r pe sub care
venise la mine la o parţe sţ i s-a îânţors la masaă saă -sţ i conţinue jocul
îânţrerupţ.
IÎn iarna aceea hoţaă raâ rea ţaţaă lui meu de a nu maă mai laă sa saă maă duc
la sţ coalaă a deveniţ, pracţic, un fapţ, desţ i din guraă nu maă oprise: nu
aveam cu ce maă îâncaă lţţa. M-am dus doar caâ nd am puţuţ merge desculţţ ,
sţ i aţunci am ţraă iţ acele ore de spaimaă despre care am pomeniţ, al caă rei
moţiv, dacaă s-ar fi dezvaă luiţ, s-ar fi peţrecuţ o caţasţrofa. Consţ ţiinţţa
maă sura proporţţiile dezasţrului care ar fi urmaţ, iar insţincţele
ţremurau: nu se sţ ţie ce-asţ fi ajuns îân viaţţaă dacaă jocul îânţaâ mplaă rii, al
127
caă rui erou eram, s-ar fi desţraă maţ sţ i eu asţ fi apaă ruţ îân ochii
îânvaă ţţaăţorului asţ a cum eram sţ i nu cum, prin nu sţ ţiu ce misţer, credea el
caă sunţ. Adicaă cel mai bun elev din clasaă . Se apropia sfaâ rsţ iţul anului sţ i
dascaă lul examina ţoaţaă clasa, saă vadaă pe care ţrece, pe cine premiazaă sţ i
pe cine lasaă repeţenţ. Scoţea caâ ţe cinci sau sţ ase la ţablaă sţ i îâi asculţa.
Jumaă ţaţe din ei parcaă îânvaă ţţase ceva, cealalţaă jumaă ţaţe îânsaă parcaă nici
nu ţrecuse pe la sţ coalaă sţ i aţunci îânvaă ţţaăţorul îâncepea saă -i baţaă la palmaă
cu o nuia de corn foarţe ageraă , de care ţoţ unul dinţre noi faă cuse rosţ.
Era aţaâ ţ de furios, îâncaâ ţ uneori îâi baă ţea la palmaă pe ţoţţi cei care erau
scosţ i odaţaă , desţ i unii dinţre ei proţesţau indignaţţi caă ar fi raă spuns bine
la îânţrebaă rile puse. Asţ ţepţam ţremuraâ nd saă -mi vinaă raâ ndul. Nu sţ ţiam
nimic sţ i asculţam îânfioraţ plaâ nseţele care umpleau clasa. Baă ieţţii
suporţau bine loviţurile îân clipele caâ nd le primeau, dar îân baă nci nu mai
puţeau, fluţurau maâ inile îânrosţ iţe îân aer, sau sţ i le vaâ rau deznaă daă jduiţţi
îânţre genunchi. Plaâ ngeau cu îânversţ unare sţ i cu o obidaă nedefiniţaă
fiindcaă niciunul nu sţ ţia saă urascaă , durerea lor era puraă sţ i îân ea puţeai
ghici cel mulţ proţesţul îâmpoţriva ei, a durerii îân sine, fiindcaă durea, sţ i
nu a îânvaă ţţaăţorului sau a sţ colii, cu caă rţţile sţ i isţoriile ei care ţrebuiau
îânvaă ţţaţe cu sila.
Prima zi a ţrecuţ faă raă saă fiu scos sţ i eu la examen. A doua zi, vaă zaâ nd
cum sţau lucrurile, îân loc saă fug sţ i îândaă raă ţ saă nu maă mai uiţ, am veniţ
ţoţusţ i la sţ coalaă , desţ i sţ ţiam ce ar puţea saă mi se îânţaâ mple. Nu m-a scos
nici îân acea zi sţ i nici îân cele urmaă ţoare. Sţ i penţru ca aceasţaă îânţaâ mplare
saă fie dusaă paâ naă la capaă ţ, îân nefirescul ei, la sfaâ rsţ iţul anului m-am
pomeniţ prinţre premianţţi.
Fapţul îâi uimi pe ai mei sţ i ţaţa nu mai zise nimic caâ nd îân ţoamnaă îâi
spusei caă vreau saă urmez sţ i pe-a paţra. Dar ţoţ nu-mi luaă caă rţţi, îânceţul
cu îânceţul îânsaă se raă spaâ ndi îânţaâ i prinţre copii, apoi sţ i prinţre vecini
ideea caă eu asţ sţ ţi aţaâ ţa carţe, îâncaâ ţ era clar caă dupaă ţerminarea cursului
primar ţrebuia saă fiu daţ saă urmez mai deparţe, la liceu sau la sţ coala
normalaă de îânvaă ţţaăţori. IÎncepui sţ i eu saă cred acesţ lucru, cu aţaâ ţ mai
mulţ cu caâ ţ viaţţa de ţţaăran, îân ciuda fapţului caă se peţrecea îânţr-un
spaţţiu liber, mie mi se paă rea caă se peţrece îânţr-un ţţarc. Dar eu nu vreau
saă povesţesc aici „aminţiri”, ci doar lucruri pe care le conţemplu sţ i azi
faă raă saă le îânţţeleg, sţraă ine parcaă de mine, cu un senţimenţ de nelinisţ ţe caă
s-ar fi puţuţ ţoţusţ i saă nu aibaă loc, sţ i aţunci nici lumina ciudaţaă care le
128
îânsoţţesţ ţe azi îân aminţire sţ i pe care o saă îâncerc îân acesţe îânsemnaă ri s-o
scoţ la ivealaă , saă nu fi exisţaţ…

129
 MAREA CAĂ LAĂ TORIE

II

Nicaă ieri nu a fosţ ţimp îân cele o mie de pagini ale Moromeţilor saă
descriu caă laă ţoria pe care a faă cuţ-o Niculae cu ţaţaă l saă u, la vaâ rsţa de
doisprezece ani, la Caâ mpulung, unde dorinţţa lui de a evada din familie
sţ i din saţ ţrebuia saă devinaă un fapţ. IÎn realiţaţe, aceasţaă caă laă ţorie avea
saă se ţermine cu un esţ ec din care îânsaă soarţa m-a feriţ de o praă busţ ire.
Nu exisţaă fiinţţaă care saă nu fie îânzesţraţaă cu insţincţul primejdiei. La
oameni el agiţaă presenţimenţele cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ raţţiunea nu-sţ i
daă seama de nimic. Taţaă l meu era posomoraâ ţ sţ i nu scoţea un cuvaâ nţ
mergaâ nd pe laâ ngaă cai. Nu se uiţa la mine, se ferea de ochii mei, a caă ror
expresie îâl îâmpiedica, pesemne, saă îânţţeleagaă averţismenţele ţurburi pe
care le simţţea zdruncinaâ ndu-i credinţţa îân sţeaua mea. Ce eram eu? Ce
puţea saă -i spunaă lui îâncrederea naivaă a unui copil caă îânţr-acolo unde
mergeam ne asţ ţepţa ţoaţaă lumea cu braţţele deschise, saă confirme
adevaă rul îânzesţraă rii baă iaţului din caă ruţţaă, de care îân saţ nimeni nu se
mai îândoia de mulţ? Sţ i dacaă ţoaţaă lumea se îânsţ ela? îânvaă ţţaăţorul acela
care maă premiase faă raă saă sţ ţiu nimic murise demulţ sţ i luase cu el îân
mormaâ nţ secreţul comporţaă rii lui ciudaţe. El, ţaţaă l, nu fusese niciodaţaă
convins caă nu se peţrecuse aţunci ceva nefiresc. Ai mei ţoţţi sţ ţiau bine
caă sunţ un bleg, ţoţusţ i de ce mi s-ar fi pus pe cap o coroanaă pe care n-asţ
fi meriţaţ-o? Asemenea gesţuri le poţ face oamenii obisţ nuiţţi din prosţie
sau din paă rţinire, dar ce l-ar fi puţuţ îândemna pe un îânvaă ţţaăţor care nu
130
era mai bun decaâ ţ alţţii, ba chiar era mai raă u, suferind de piepţ, sţ i
folosind foarţe des nuiaua, saă maă scoaţaă din blegia mea vizibilaă sţ i saă maă
îâmpingaă de la spaţe îân faţţa saţului? Paţul saă u de moarţe pe laâ ngaă care
am ţrecuţ ţoaţaă clasa ca saă -i saă ruţaă m maâ na acesţui om slaă buţţ , sţins îân
floarea vaâ rsţei, cu o micaă musţaţţaă neagraă sţ i cu o expresie ca de icoanaă
pe chipul supţ de suferinţţaă, nu-mi apare niciodaţaă îân aminţire faă raă un
adaâ nc fior: e penţru mine semnul caă pe aceasţaă lume desţinul orb nu e
aţoţpuţernic, caă hoţaă raâ rile lui poţ fi smulse, caă fulgerul inţuiţţiei noasţre
îâl poaţe abaţe din mersul lui implacabil. Sţ i caă , odaţaă îânfraâ nţ, el cedeazaă
mereu neţezindu-ţţi drumul nu faă raă a-ţţi laă sa îân consţ ţiinţţaă de fiecare
daţaă o spaimaă , semn caă nu ţe va proţeja la infiniţ.
Aceasţaă spaimaă o ţraă ia pe drum ţaţaă l meu, îânainţea mea. El se
apropie la un momenţ daţ de boţul cailor sţ i ţrase caă ruţţa la marginea
drumului. Alaă ţuri era o poianaă sţ i o faâ nţaâ naă . O faţaă desculţţaă îâsţi spaă la
picioarele, apariţţie parcaă de vis pe acesţe ţţinuţuri necunoscuţe, cu vaă i
adaâ nci sţ i dealuri uriasţ e. Se sui apoi laâ ngaă mine. Raă mase caâ ţva ţimp
ţaă cuţ, faă raă saă maă priveascaă , îâmi puse îânsaă maâ na lui mare pe picior sţ i maă
maâ ngaâ ie cu o milaă nesfaâ rsţ iţaă , pe care a ţrebuiţ saă ţreacaă douaă zeci de
ani ca s-o îânţţeleg. Apoi îâmi spuse cu o duiosţ ie pe care i-o daă dea numai
ţrisţeţţea pricinuiţaă de haă rţţuiala la care îâl supunea de la o vreme familia
noasţraă cu ţrei soiuri de copii, sţ i pe care numai eu sţ i mama i-o
cunosţ ţeam.
— Unde ne ducem noi acum, Maă rine!?
Am îânţţeles faă raă saă maă ţurbur ce vrea saă -mi spunaă : era oare aă sţa
drumul nosţru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne
spunea nouaă caă din zecile de caă ruţţe care se îândrepţau ca sţ i a noasţraă
spre orasţ ul de munţe, cu renumiţa lui sţ coalaă , a noasţraă nu va face parţe
din cele care se vor îânţoarce cu speranţţele pierduţe?
— IÎţţi pun aceasţaă îânţrebare, a conţinuaţ el ca sţ i cum mi-ar fi spus
penţru îânţaâ ia oaraă ceea ce avea saă urmeze, caâ nd de fapţ ţoţul fusese
demulţ raă suciţ pe ţoaţe feţţele, ca saă sţ ţii caă n-ajunge saă reusţ esţ ţi saă ţreci
din ţrei suţe, caâ ţţi am auziţ caă sunţ îânscrisţ i, prinţre cei paţruzeci admisţ i.
Trebuie saă fii prinţre cei sţ apţe-opţ cu bursaă . Faă raă bursaă nu poţ saă ţe ţţin!
Mi-am daţ capul pe spaţe:
— Heeee! Sţ i de-aia ai ţras ţu caă ruţţa la marginea drumului!! Din mers
nu puţeai saă -mi spui, heeee!
131
 Sţ i l-am araă ţaţ cu maâ na ca saă -l mai vadaă sţ i alţţii sţ i am conţinuaţ saă
behaă i.
— Nu, caă puţem saă îânţoarcem caii sţ i saă ne ducem acasaă ! a zis el
aţunci cu simpliţaţe, vraâ nd parcaă cu o ulţimaă sforţţare saă raă maâ naă îân
mijlocul acesţei simpliţaă ţţi care ne-ar fi izbaă viţ de ţoaţe grijile sţ i de
ţoaţe ţemerile. Spunem caă n-au mai fosţ locuri sţ i gaţa. Alţfel, îâţţi îânchipui
ce raă u o saă fie. Ce-o saă ţe faci ţu, cum o saă ţe araă nesţ ţi? Laă saâ nd la o parţe
fapţul caă n-o saă se poaţaă saă nu-ţţi pese de ţoţţi prosţ ţii care o saă raâ daă de
ţine.
Maă uiţam la el sţ i ca ţoţdeauna glasul cu care îâmi spunea acesţe
cuvinţe maă faă cu saă îânţţeleg mai puţţin ceea ce spunea. Cum o spunea,
asţa era uimiţor. O vesţ nicaă surprizaă . Reiesţ ea îân acele clipe caă lumea n-
ar fi aţaâ ţ de greu de suporţaţ, dacaă n-ar fi îâmpaă naţaă cu prosţ ţi. Ei, ce-o saă
fac? Sunţ eu îân sţare, asţ a ca el, saă nu-mi pese de ei? N-o saă fiu, cum o saă
fiu? Sunţ un copil, puţţini sunţ cei care cu adevaă raţ se pricep saă le facaă
faţţaă. Sţ i aţunci?
— Sţ i ce vreai ţu acum de la mine?
— Te îânţreb. Sţ ţii?!
— Ce saă sţ ţiu?
— Cum ce saă sţ ţii? Paă i despre ce vorbim noi aicea? Sţ ţii ţu carţe?
Am ţaă cuţ. Cum puţeam saă -i alung îândoielile? Saă -i spun caă sţ ţiu saă
rezolv ecuaţţii de gradul îânţaâ i, sau caă sţ ţiu ţoaţaă isţoria Evului Mediu asţ a
cum se predaă ea îân clasa a doua de liceu?
— Ia spune-mi ţu mie, aici, a zis el aţunci ţresaă rind parcaă el îânsusţ i caă
aceasţaă idee nu-i venise mai demulţ îân minţe, care sunţ bogaă ţţiile ţţaării?
Voia saă maă examineze el, saă audaă cu urechile lui caă sţ ţiu sţ i saă se
linisţ ţeascaă .
— Care sunţ bogaă ţţiile ţţaării? Eeee! Heeee!
Sţ i l-am araă ţaţ iar cu maâ na, saă fie marţori sţ i alţţii, sţ i saă raâ daă sţ i ei de
îânţrebarea lui. A îâncepuţ saă raâ daă el îânsusţ i, redevenind senin sţ i a pus
maâ na pe haă ţţuri. Convingerea mea îâl subjugase.
La Caâ mpulung am ajuns pe searaă sţ i am ţras sub sţ oproanele unui
han. Era frig, am îâncepuţ saă ţremur, m-am îânveliţ cu cerga, care nu ţţinea
îânsaă deloc de cald.
— Ce e cu ţine? m-a îânţrebaţ ţaţa.
— Tu nu vezi? i-am raă spuns eu cu dinţţii claă nţţaănind. Mi-e frig, pune
132
dulama pe mine sţ i ia cerga asţa de-aici.
Mi-a adus saă maă naâ nc doi mici sţ i mi-a pus o ceasţ caă îân maâ naă .
— Bea sţ i ţu, zice, mi-o daă du mocanu’ aă sţa de-alaă ţuri. A ţras sţ i el cu
caă ruţţa ca noi, e de prin Raă chiţţele. Are sţ i el un copil saă -l dea la sţ coalaă . A
veniţ cu el îân caă ruţţaă sţ i cu un buţoi, eu zic caă are o suţaă de chile. Ei,
adaă ugaă el, poţ eu saă fac faţţaă? Se duce sţ i daă la unul sţ i la alţul sţ i ţţuicaă sţ i
bani sţ i admiţem cazul caă sţ i baă iaţul e bun. IÎnţre ţine sţ i el nu-l alege pe
el?!
N-am puţuţ nici saă maă naâ nc, nici saă beau sţ i nici nu mai auzeam bine
ce spunea. Dimineaţţa m-am ţreziţ miraţ caă nu prea îâmi simţţeam
greuţaţea corpului. Sţ ţiam ce e, dar aceasţaă boalaă , frigurile, îâmi ţrecuse
demulţ sţ i niciodaţaă nu maă apucaseraă ţoamna, ci ţoţdeauna îân iunie. Nu
i-am spus ţaţaă lui meu nimic, nici nu prea credeam, de asţaă daţaă am
maâ ncaţ bine sţ i sţarea aceea de slaă biciune mi-a ţrecuţ.
Am plecaţ la sţ coalaă . Curţea era imensaă , plinaă de copii sţ i de paă rinţţii
lor. Vederea mocanilor cu paă laă riuţţele acelea ca nisţ ţe ceaunuri sţ i cu
panţalonii de aba albaă sţraâ nsţ i pe picioare m-a îânveseliţ sţ i am uiţaţ caă
fusesem asearaă bolnav. Taţaă l meu îânsaă era din nou îângrijoraţ: se
adeverea ceea ce auzise, îân ţimp ce el mai crezuse poaţe caă n-o fi
adevaă raţ, sţ i caă n-or fi avuţ ţoţţi ambiţţia saă -sţ i dea copiii aici sţ i nu îân alţaă
parţe: paă reau nu ţrei suţe, ci parcaă o mie.
Programul din ziua aceea, dupaă cum ciţiraă m pe un afisţ , era apelul sţ i
viziţa medicalaă . Nu ţrecu mulţ sţ i iesţ i un ins care ceru foarţe auţoriţar
saă se facaă linisţ ţe, dupaă care îâncepu saă ne ciţeascaă numele dupaă o lisţaă .
Erau îânţr-adevaă r foarţe mulţţi, nu se mai ţerminau. Caâ ţ ţimp saă fi ţrecuţ?
O jumaă ţaţe de ceas? Poaţe mai mulţ? Cuţaă rescu Ilie, prezenţ, Panţţirescu
Toader, prezenţ, ţoaderii aă sţ ţia erau foarţe numerosţ i. Tocmai maă miram
de ce mocanii îâsţi spun Toader, sţ i nu Tudor, caâ nd deodaţaă , pesţe curţea
maă rginiţaă de ziduri îânalţe cu feresţre mari sţ i cu copaci baă ţraâ ni cu
frunza de un verde bogaţ sţ i negru, se laă saă linisţ ţea. Se sţrigase un nume
sţ i nu raă spundea nimeni, îân clipa urmaă ţoare insul care ciţea de pe lisţaă
repeţaă ridicaâ nd vocea:
— Preda Marin!
Taă cerea reveni îân ţimp ce maă miram de ce-o fi lipsind cel sţrigaţ. O fi
renunţţaţ de bunaă voie sau n-or mai fi puţuţ ai lui saă -l dea. Aţunci de ce
s-o mai fi îânscris? îân clipa urmaă ţoare, o voce dramaţicaă se auzi
133
îânainţaâ nd din spaţe de unde se reţraă seseraă paă rinţţii sţ i o maâ naă bruţalaă
mi se îânfipse îân umaă r.
— Raă spunde, maă , prezenţ! Maă rine!
A! Da, eu eram aă la! Cum de uiţasem? Omul care faă cea apelul ridicaă
frunţea din haâ rţii sţ i îâmi spuse ceva neplaă cuţ. Refuzai saă îânţţeleg ce
anume, gaă sind îân sinea mea, cum aveam saă fac ţoţdeauna, gaţa
pregaă ţiţaă nepaă sarea sţ i jusţificarea ei: am sţ ţiuţ eu de ce nu mi-am
îânţţeles numele. Iar pe aă la… sţ i n-o saă -i dau eu lui explicaţţii de ce l-am
faă cuţ saă maă sţrige de douaă ori. Asţ a, uneori ţrebuie saă sţrigi pe cineva de
mai mulţe ori, nu ţoţţi oamenii seamaă naă unii cu alţţii. N-am auziţ, faă raă saă
fiu surd. Ei, sţ i?
IÎndaţaă dupaă aceea am inţraţ la viziţa medicalaă care s-a ţerminaţ pe
la orele ţrei. Dezbraă caţţi, eram cerceţaţţi fugar de doi docţori, dinţre care
unul care purţa ochelari grosţ i, ne punea o carţe îân faţţaă din care ţrebuia
saă ciţim la o anumiţaă disţanţţaă. N-am puţuţ ciţi de la disţanţţa vruţaă de el
sţ i aţunci maă apucaă de ceafa, spunaâ ndu-mi saă nu maă aplec. Cum puţeam
saă nu maă aplec, dacaă nu vedeam bine!?
Revenind dupaă caâ ţeva ceasuri îân aceeasţ i curţe, acelasţ i ins care ne
faă cuse apelul ciţi apoi o lisţaă cu nouaă sprezece candidaţţi respinsţ i la
viziţa medicalaă . Maă aflam prinţre ei. De asţaă daţaă îâmi auzii clar numele.
— Cum? De ce? faă cu ţaţa îânţrerupaâ ndu-l. Ce-a avuţ copilul meu?
— Copilul dumiţale, zise insul, suferaă de miopie. N-are ochi buni!
Poaţe saă sţ i-i sţrice sţ i mai ţare dacaă inţraă la sţ coalaă . N-avem drepţul saă ne
luaă m raă spunderea.
Vasaă zicaă medicul cu ochelari nu admiţea ca sţ i alţţii saă mai poarţe
ochelari sţ i saă îânveţţe carţe. N-am îânţţeles de ce s-a purţaţ asţfel cu mine.
Taţa paă rea saă fi îânţţeles, dar eu nu eram curios saă aflu. Ne-am luaţ
acţele, ne-am îânţors la han sţ i am plecaţ.
— De unde au sţ ţiuţ ei caă n-ai ochi buni? m-a îânţrebaţ ţaţaă l meu îânţru
ţaâ rziu.
Acum araă ţa linisţ ţiţ. Parcaă era mai bine caă s-a îânţaâ mplaţ asţ a! Nimeni
n-are ce saă zicaă ! Ochii sunţ asţ a cum ţe nasţ ţi cu ei, ce poţţi saă faci!
— M-au pus saă ciţesc, zic.
— Ei, sţ i ţu n-ai vaă zuţ?
— Ba da, dar nu asţ a bine!
— IÎn fine, ce facem? zise el imperios. Ce facem?! Caă acasaă , asţ a, nu ne
134
puţem îânţoarce. Ce-i facem?!!

135
 FALSUL LIBRAR

III

Ce puţeam face? Nu vedeam nimic îânainţea ochilor, dar nici nu-mi

daă deam seama caă drumul spre care crezusem aţaâ ţţia ani caă aveam
drepţul saă pornesc esţe îânchis acum penţru mine.
— Sţ i dacaă ne ducem noi la Mirosţ i? zise ţaţa cu un glas din care
îânţţelesei caă eziţase îândelung paâ naă saă -mi spunaă acesţ ţrisţ lucru.
La Mirosţ i era o sţ coalaă numiţaă „de arţe sţ i meserii”, cu o duraţaă de
paţru ani, îânvaă ţţai îân ea ţaâ mplaă rie, ţinichigerie, croiţorie, cizmaă rie,
fieraă rie (da, fieraă rie, saă faci roţţi, poţcoave, saă dai zimţţi la seceri, saă
ascuţţi cazmale sţ i oţice, saă faci caă ruţţe, gabrioleţe! Ce mai îâncoace sţ i
îâncolo, ca Iocan!).
— Acolo, conţinuaă el, ai saă iai bursaă faă raă doar sţ i poaţe, fiindcaă cine
vine? De-aă ia cu capeţele mari caâ ţ dovlecii, care nu sunţ îân sţare de
alţceva sţ i sunţ sţ i bogaţţi, plaă ţesc îânţreţţinerea, aduc de-acasaă alimenţe,
plus sţ apţe mii de lei ţaxele de inţernaţ. Trebuie saă -sţ i cumpere sţ i caă rţţi!
Se informase, deci, din ţimp, prevaă zaâ nd ceea ce avea saă se îânţaâ mple
la Caâ mpulung, sau auzise ţoaţe asţea din îânţaâ mplare sţ i socoţea acum caă
acesţ drum era ţoţusţ i mai bun decaâ ţ îânţoarcerea acasaă ?
I-am raă spuns caă mergem sţ i la Mirosţ i, gaâ ndind îân acelasţ i ţimp caă o saă
vaă d eu ce-o saă fac pe urmaă la anu’ desţ i îâmi daă deam seama caă voi avea
aţunci sţ aisprezece ani sţ i ce liceu sau sţ coalaă normalaă m-ar fi puţuţ
primi aţaâ ţ de ţaâ rziu?
136
 Aveam saă aflu curaâ nd caă ţaţa gaâ ndea la fel, caă nu se îâmpaă ca nici el cu
ideea caă dupaă ce aţaâ ţa vreme ţoaţaă lumea crezuse caă rosţul meu era
îânţr-o parţe, acuma saă afle caă nimerisem îân alţaă parţe.
Toţul e ca gaâ ndirea noasţraă saă nu slaă beascaă deloc sţ i saă nu ocoleascaă
nimic, saă baţaă cu degeţul chiar sţ i îânţr-un gard. Dincolo de el, s-ar puţea
saă se gaă seascaă un om care saă fie ţocmai cel care îâţţi ţrebuie.
Aflaraă m la Mirosţ i îândaţaă ce sosiraă m caă îânscrierile nu s-au îâncheiaţ sţ i
caă a doua zi îâncepeau examenele. Hoţaă raâ raă m saă nu ne ducem acasaă ,
desţ i saţul nosţru era la caâ ţţiva kilomeţri. Trebuia saă facem o cerere sţ i saă
predaă m acţele sţ i inţraraă m îânţr-o libraă rie care se afla pe-aproape. Un
domn ne îânţaâ mpinaă cu o voce subţţire sţ i energicaă :
— Bunaă ziua, ce doriţţi? Un caieţ, o coalaă de haâ rţie? Ce e cu baă iaţul?
Vrei saă -l îânscrii aici la sţ coalaă , mosţ ule!?
Taţa nu era mosţ deloc, iar acesţ domn aţaâ ţ de perspicace sţ i de
eleganţ nu era nici el mai ţaâ naă r de paţruzeci de ani, cum aveam saă aflu
mulţ mai ţaâ rziu. IÎn propria lui libraă rie sţaă ţea cu paă laă ria pe cap sţ i purţa
un cosţum gri-deschis, cu o cravaţaă ţţipaă ţoare.
— De ce esţ ţi necaă jiţ, mosţ ule, conţinuaă el faă raă gresţ , ia spune, ce ţţi s-a
îânţaâ mplaţ?
Taţa avea privirea roţundaă sţ i îâi jucau ochii îân cap ca sţ i caâ nd ar fi fosţ
fascinaţ de vocea ascuţţiţaă sţ i aţraă gaă ţoare a acesţui om, de siguranţţa lui,
sţ i de felul decis sţ i proţecţor cu care pusese el degeţul pe rana care ne
durea.
— Cum! exclamaă îân sfaâ rsţ iţ ţaţaă l meu indignaţ, necaă jiţ araă ţ eu?
Necaă jiţ esţ ţi azi sţ i maâ ine nu mai esţ ţi! Ori eu, ce saă fac?
Adicaă el se simţţea loviţ penţru ţoaţaă viaţţa sţ i niciodaţaă n-avea saă -i
mai ţreacaă rana pe care o primise. Sţ i îâncepu saă -i povesţeascaă acesţui
librar care nu paă rea saă fie ceea ce era ţoţ ceea ce ni se îânţaâ mplase la
Caâ mpulung.
— Mosţ ule, zise el caâ nd ţaţa ţerminaă , îâţţi bag eu baă iaţul îânţr-o sţ coalaă
normalaă de îânvaă ţţaăţori, dar ţrebuie saă -mi dai bani!
— IÎţţi dau, domnule, zise ţaţaă l meu paă raă sind orice prudenţţaă sţ i îâsţi sţ i
duse maâ na la braâ u, unde avea banii, prima raţaă pe care ar fi ţrebuiţ s-o
plaă ţesc la Caâ mpulung.
— IÎmi dai o mie de lei acum sţ i o mie de lei dupaă ce primesţ ţi
scrisoarea de la sţ coalaă caă fiul dumiţale a fosţ admis, zise falsul librar.
137
Mosţ ule, eu sunţ profesor la Bucuresţ ţi sţ i sţ ţiu unde saă maă duc la minisţer
ca saă aflu la ce sţ coalaă din ţţaraă sunţ locuri libere. O saă inţre chiar faă raă
examen de admiţere, numai penţru bursaă va ţrebui saă candideze. E bun
baă iaţul? Cum ţe cheamaă ? mi se adresaă … Ia scrie ţu, Marinicaă , sţ ezi
colea…
Sţ i îâmi dicţaă una din acele obisţ nuiţe fraze din care se puţea vedea
dacaă sţ ţiai sau nu saă desparţţi un verb de un pronume prescurţaţ. Dar
Sţ ţefan cel Mare la ce an s-a urcaţ pe ţron sţ i ce baă ţaă lii a daţ?
— E bun, mosţ ule, o saă ia sţ i bursaă , eu chiar maâ ine plec la Bucuresţ ţi sţ i
maă îânţorc cu aprobarea îân buzunar, dacaă nu, îâţţi dau banii îânapoi.
Taţa scoase o mie de lei sţ i i-o daă du. Falsul librar (mai ţaâ rziu aveam
saă aflu caă era sţ i fals profesor) îâmi daă du o cuţie pe care o deschise ţoţ el
sţ i luaă din ea un fel de alviţţaă moale sţ i albaă îândemnaâ ndu-ne sţ i pe noi saă
maâ ncaă m.
— Maâ ine baă iaţul saă se prezinţe aici la examen sţ i saă -l dea, ca îân caz caă
nu reusţ esc eu saă obţţin un loc undeva (sţ i ţrebuie saă ţe asţ ţepţţi, mosţ ule,
saă fie cine sţ ţie pe unde, dar ce-ţţi pasaă ; dacaă cosţaă scump ţrenul îân
vacanţţe n-are decaâ ţ saă sţea sţ i el pe la un coleg mai bogaţ), saă nu piardaă
anul sţ i saă îânveţţe aici, unde ţrebuie saă sţ ţiţţi caă predau sţ i eu sţ i profesorii
sunţ foarţe severi. Nu se îânvaţţaă numai meserie, se îânvaţţaă foarţe mulţaă
carţe! Sţudiile de-aici sunţ egale cu cele secundare, dacaă se daă o
echivalenţţaă. Asţ a caă fii faă raă grijaă , o saă fie bine oricum, dacaă nu acum, la
anul. Saă ia aici medie mare, fiindcaă s-ar puţea saă am nevoie saă -i spun
minisţrului: „Domnule minisţru, are zece! Vaă rog respecţuos saă
aprobaţţi!”
Am mas noapţea îân caă ruţţaă la marginea saţului sţ i a doua zi am inţraţ
la examene. N-aveau deloc capeţe de dovleci concurenţţii. Dupaă probele
scrise, a doua zi am inţraţ la cele orale. Ne-am îânţors acasaă spunaâ ndu-
mi-se caă vom primi rezulţaţul prin posţ ţaă . IÎn acesţ ţimp falsul librar se
îânţoarse sţ i el de la Bucuresţ ţi sţ i veni dupaă noi.
— Mosţ ule, sţrigaă el din poarţaă , am reusţ iţ. Baă iaţul dumiţale va pleca
cu mine chiar acum la Abrud, la sţ coala normalaă , am reparţizarea îân
buzunar. Trebuie saă -l duc eu fiindcaă nu sţ ţiu ce e acolo sţ i e necesar saă fiu
de faţţaă, saă insisţ dacaă va fi cazul. Trebuie saă -mi dai bani de ţren! Ia vin
îâncoace, Marinicaă !
Sţ i maă luaă de braţţ sţ i maă duse mai îâncolo, zicaâ nd caă are saă -mi spunaă
138
ceva secreţ. IÎmi sţ opţi:
— Bine caă n-ai inţraţ la examene la Caâ mpulung. Examenul de-aici de
la Mirosţ i n-a fosţ greu sţ i cu ţoaţe asţea abia ai luaţ sţ apţe la maţemaţicaă
sţ i opţ la romaâ naă , iar la oral, sţ apţe. Tţ i-am vaă zuţ ţezele. Sunţ rele. Sţ apţe e
noţa de admiţere, dar penţru bursaă aveai nevoie de nouaă . La
Caâ mpulung ţţi-ar fi daţ paţru.
O nedumerire grea se abaă ţu ca o neguraă asupra mea. Cum adicaă , nu
sţ ţiam? Convingerea mea fusese deci o iluzie? Sau nu cumva sţ ţiam ce nu
ţrebuie, lucruri foarţe grele pe care nu eram obligaţ saă le sţ ţiu sţ i îân
schimb nu sţ ţiam, sau sţ ţiam prosţ acele lucruri care se cer la examene,
sţ i care ţrebuie foarţe bine sţ ţiuţe? IÎnţr-adevaă r, salvarea mea a fosţ acel
medic cu ochelari. Dacaă nu m-ar fi respins el, nimic nu s-ar mai fi puţuţ
drege penţru mine. Sţ i nu fiindcaă m-ar fi asţ ţepţaţ imediaţ acasaă ţaă iaţul
cocenilor, apoi araţul, sţ i ţoţ ţimpul îângrijiţul cailor, ţţesaă laţul lor, raâ niţul
la grajd, ci fapţul caă n-asţ mai fi avuţ cum saă iau dupaă aceea o carţe îân
maâ naă , chiar dacaă ţoaţe acesţe ţreburi ar fi fosţ faă cuţe bine sţ i faă raă silaă .
Laâ ngaă noi era unul Caâ rsţea al lui Ion Dumiţrache, care avea acesţ obicei
de a ciţi. Avea sţ i un cufaă r plin cu caă rţţi. Ei sţ i? Toţ Caâ rsţache era, nu-i
folosea la nimic acel cufaă r. Sţ i cel puţţin el nu caă zuse la niciun examen, sţ i
îândeleţnicirea aceasţa a lui nu era consideraţaă ca o ţrisţaă zaă daă rnicie, ci
ca o plaă cere a lui, asţ a cum alţora le place saă creascaă porumbei sau saă
caâ nţe din cimpoi. Se presupunea caă el îânţţelege ce ciţesţ ţe. Despre mine
s-ar fi spus de aici îânainţe caă nu, nu îânţţeleg ce ciţesc, dovadaă caă am fosţ
pus acolo la examen sţ i n-am sţ ţiuţ, iar îâncercarea mea de a le dovedi caă
se îânsţ alaă ar fi fosţ primiţaă cu raâ njeţe baţjocoriţoare, sau cu milaă , asţ a
cum facem caâ nd avem îân faţţa noasţraă un raă ţaă ciţ sau un nebun inofensiv.

139
 FUSESERAĂ ACOLO EXAMENELE MAI GRELE?

IV

N-am plecaţ direcţ spre Abrud, ci îânţaâ i spre Bucuresţ ţi, falsul librar
cu ţrenul, iar eu cu auţobuzul, cu „chioara”, care ţrecea prin saţ
ţoţdeauna seara, dar nu oprea, avea sţaţţie la Raâ ca. I se spunea asţ a
fiindcaă de caâ nd o sţ ţiam masţ ina asţa n-avea decaâ ţ un far.
IÎn Bucuresţ ţi am ţras la falsul librar sţ i au ţrecuţ douaă saă pţaă maâ ni paâ naă
ce am plecaţ spre Abrud, ţimp îân care am raă ţaă ciţ de dimineaţţa paâ naă
seara prin marele orasţ faă raă saă -l cunosc sţ i nedorind saă -l cunosc, ţraă ind
doar sub fascinaţţia viţrinelor lui, a claă dirilor sale îânalţe, a marilor lui
bulevarde, a vieţţii lui secreţe din care veneau spre mine doar
sţraă lucirea sţ i misţ carea vie a reclamelor orbiţoare sţ i frumuseţţea feţelor
sţ i femeilor.
Ne-am urcaţ îânţr-un acceleraţ sţ i falsul librar mi-a spus caă mi-a faă cuţ
rosţ de un carneţ de elev care îâmi daă drepţul saă plaă ţesc numai cincizeci
la suţaă din bileţ. Mi se pare caă l-a prins un conducţor, caă ruia a ţrebuiţ
saă -i dea ceva. Nu mi-era gaâ ndul la viaţţa lui, ci la a mea. Abia am
observaţ cum a cuceriţ îân caâ ţeva ceasuri o elevaă îân ţren. Ulţerior am
aflaţ caă avea douaă nevesţe, una la Bucuresţ ţi sţ i alţa la Mirosţ i, cu copii sţ i
o mulţţime de alţţi copii prin ţoaţaă ţţara sţ i caă era ţoţusţ i insţiţuţor, sţ i din
caâ nd îân caâ nd profesor supliniţor la liceul Mihai Viţeazul. I-am scris mai
pe urmaă , din dorinţţa de a avea un menţor, dar îân afaraă de muieri sţ i de
asţfel de aranjamenţe pe care le faă cea folosindu-se de informaţţii de la
140
minisţer, cum îâmi faă cuse mie, nu se pricepea la nimic. Era îânsaă un om
inimos sţ i dacaă n-ar fi avuţ reaua inspiraţţie saă se bage îân poliţicaă ,
fanaţizaţ de idei care îân fond îâi erau sţraă ine, nu sţ i-ar fi pierduţ caâ rma
dupaă raă zboi sţ i ar fi îâmbaă ţraâ niţ cucerind mai deparţe feţe sţ i muieri.
Era noapţe caâ nd ne-am daţ jos îânţr-o sţaţţie de munţe, ca saă
schimbaă m ţrenul. Gara frumoasaă , asţ ezaţaă la poalele unor dealuri
îâncaă rcaţe cu brazi, era la ora aceea pusţie sţ i ţrebuia saă asţ ţepţaă m caâ ţeva
ore. M-am asţ ezaţ pe banca de lemn din faţţa peronului sţ i am sţaţ asţ a ţoţ
ţimpul coplesţ iţ de o emoţţie puţernicaă îân ţimp ce o caă dere de apaă de
undeva deparţe îâmi îânsoţţea, inţensificaâ nd-o, aceasţaă sţare de
singuraă ţaţe sţ i fericire, care venea din senţimenţul caă evadarea mea se
îânfaă pţuiesţ ţe sţ i caă e faă raă îânţoarcere.
Am conţinuaţ apoi lunga caă laă ţorie. Sţaă ţeam la geam, roţţile paă caă neau,
orasţ e sţ i saţe, sţ i vaă i adaâ nci sau brazi îânalţţi îâmi iesţ eau gonind îânainţe
izbindu-mi ochiul, repezindu-se uneori cu violenţţaă asupra feresţrei
mele sţ i faă caâ ndu-maă saă maă ţrag îânapoi îânspaă imaâ nţaţ.
La Turda ne-am daţ jos sţ i ne-am urcaţ îânţr-un ţren mic care oprea
foarţe des sţ i mergea foarţe îânceţ. Era plin de moţţi, cu muierile sţ i feţele
lor, urcau sţ i coborau neîânceţaţ. Ai fi zis caă e ţrenul lor, faă cuţ de ei,
anume asţ a de mic ca saă urci sţ i saă ţe dai jos din el din mers, cum se sţ i
îânţaâ mpla. Seara, pe la orele nouaă , aceasţaă „mocaă niţţaă” sţ i-a ţerminaţ
drumul sţ i s-a opriţ la Abrud.
Pesţe orasţ caă dea o ploaie maă runţaă . Am gaă siţ usţ or claă direa sţ colii,
care era pe un deal la marginea orasţ ului sţ i porţarul ne-a araă ţaţ care era
locuinţţa subdirecţorului sţ colii, profesorul Mayer.
— Cine e acolo? ne-a îânţrebaţ el.
— Cineva din Bucuresţ ţi, i-a raă spuns falsul librar sţ i a adaă ugaţ: sunţ
profesorul…
Ne-a primiţ îânaă unţru sţ i îân caâ ţeva minuţe am deveniţ elevul acelei
sţ coli. A doua zi, falsul librar a plecaţ, iar eu am aflaţ caă era adevaă raţ ce
spusese el, la aceasţaă sţ coalaă nici maă car nu se daă deau examene de
admiţere, fiindcaă locurile nu erau compleţe. IÎn clasa îânţaâ i aveam
paţruzeci de locuri sţ i elevi abia douaă zeci sţ i sţ apţe. Se daă deau îânsaă
examene de bursaă sţ i bineîânţţeles caă m-am îânscris sţ i eu. Profesorul de
maţemaţicaă , pe care îâl chema Lokspeiser, vorbea prosţ romaâ nesţ ţe,
punea ţoţdeauna viiţorul îânainţea oricaă rei acţţiuni îân care ne implica.
141
Unui elev care a declaraţ caă el nu poaţe rezolva ţema sţ i renunţţaă la
examen sţ i caă ar vrea saă iasaă afaraă , i-a raă spuns:
— Veţţi rezolva ţema sţ i veţţi ţaă cea. Veţţi fi disciplinaţ sţ i veţţi sţaă ţea
paâ naă la sfaâ rsţ iţul orei.
Examenul de isţorie cu profesorul Mayer a fosţ îânsaă foarţe obosiţor.
Maă saă ţurasem saă -i ţoţ raă spund. Mai pe urmaă am aflaţ caă el nu daă dea
niciodaţaă noţa zece sţ i caă mie a ţrebuiţ saă -mi dea fiindcaă i-am raă spuns la
ţoaţe îânţrebaă rile.
Am iesţ iţ din clasaă îâmpleţicindu-maă sţ i seara îân dormiţor am simţţiţ iar
caă de fapţ nu adorm, ci îâmi pierd cunosţ ţinţţa, asţ a cum mi se îânţaâ mplase
la Caâ mpulung. M-am ţreziţ ţaâ rziu, cu o senzaţţie apaă saă ţoare de chin. Nu
sţ ţiam unde sunţ sţ i am luaţ-o spre fereasţraă pe care am deschis-o sţ i am
saă riţ jos îân sţradaă . Am caă zuţ pe braâ nci sţ i mi-a claă nţţaăniţ baă rbia de pavaj.
Asţa parcaă m-a mai raă coriţ. Am inţraţ îândaă raă ţ pe poarţaă sţ i m-am îânţors
îân paţ. Dimineaţţa m-am uiţaţ saă vaă d de la ce disţanţţaă saă risem. Mi s-a
paă ruţ caă am visaţ, desţ i aveam baă rbia vaâ naă ţaă sţ i maă dureau coaţele sţ i
genunchii. Nu îânţţeleg cum de n-am muriţ sau nu mi-am rupţ picioarele.
Spre praâ nz s-a afisţ aţ îân hol lisţa celor care reusţ iseraă la examenul
penţru bursaă . Eram îân capul ei, pe ţoaţaă sţ coala, cu media generalaă zece.
M-am îândepaă rţaţ nedumeriţ: aţunci de ce a iesţ iţ asţ a de prosţ la Mirosţ i?!
Fuseseraă acolo examenele mai grele? Sţ i dacaă sţ i la Caâ mpulung asţ fi iesţ iţ
ca aici? Mai poaţe cineva saă spunaă caă n-ar fi fosţ ţoţ asţ a!?
Sţ i îân minţe îâmi veni, odaţaă cu un suraâ s sţ i îânainţe ca ţoaţe acesţea saă
raă maâ naă definiţiv îân urmaă , o scenaă care se peţrecuse acolo, îân curţea
sţ colii din Mirosţ i. Caâ ţţiva din cei vechi iesţ iseraă afaraă din aţeliere saă -i
vadaă sţ i saă sţea de vorbaă cu cei noi. Caă de pe unde sunţeţţi, c-o fi, c-o paă ţţi.
IÎn acesţ ţimp, un domn corecţ îâmbraă caţ, dar nu prea îângrijiţ, nu prea
ţaâ naă r sţ i parcaă neras, cu panţaloni burlan, puţţin adus de sţ ale, se apropie
ţipţil iesţ ind de undeva sţ i caâ nd ajunse îân spaţele celor care paă raă siseraă
lucrul îâi caâ rpi naă prasnic dupaă ceafa sţ i faă cu acelasţ i lucru cu picioarele
ţraâ nţind vreo doi-ţrei dinţre ei la paă maâ nţ, care se duseraă de-a-mboulea,
imprimaâ ndu-le parcaă îân acelasţ i ţimp sţ i misţ carea de ridicare, care îâi
reţrimise glonţţ prin usţ ile aţelierelor.
Sţ i îâmi aminţesc expresiile lor. Paă reau, îân orice caz, veseli! Cine sţ ţie?
Poaţe caă îânţr-adevaă r era veselaă viaţţa lor acolo, cu acesţ sisţem mosţ ţeniţ
de la romani, îân care îânvaă ţţaăţura severaă de carţe sau de meserie era
142
îânsoţţiţaă de pumni cumpliţţi dupaă ceafa sţ i picioare îândesaţe îân spaţe.

143
 STAÎ LPUL DE FOC IMAGINAR

Ceea ce pasioneazaă un elev îân sţ coalaă sţ i e revelaţor penţru

îânzesţrarea pe care o demonsţreazaă el mai ţaâ rziu e un simplu accidenţ,
alţeori e o bizarerie. IÎn sţ coala primaraă , la cererea de asemenea ciudaţaă
a celui de-al doilea îânvaă ţţaăţor al meu, dl Georgescu din Baă laă ci (pe primul
despre care am vorbiţ mai îânainţe îâl chema Ionel Teodorescu sţ i era
originar din saţ), am scris vreo opţsprezece pagini despre isţoria
invenţţiilor. Toaţaă sţ coala a raă mas uluiţaă . Domnul Georgescu m-a pus saă -
mi copiez lucrarea, s-o publice el undeva. Ar reiesţ i caă ar fi ţrebuiţ saă
ajung fie invenţaţor, fie, îân orice caz, un specialisţ îân aceasţaă maţerie. N-
am ajuns!
IÎn ceea ce privesţ ţe liţeraţura, colegul meu Ion M. Ion, cel caă ruia
fraţele saă u i-a iesţ iţ îânţr-o zi îânainţe saă -l anunţţe cu o exţremaă îâncaâ nţare
caă acasaă „mai e maă maă ligaă ”, a scris, ţoţ pe o ţemaă daţaă , cea mai bunaă
„povesţire neobisţ nuiţaă ” din ţoaţaă clasa. Dupaă ce a ciţiţ-o, mi-aduc
aminţe caă au inţraţ la noi sţ i ceilalţţi îânvaă ţţaăţori, chemaţţi de domnul
Georgescu, saă asculţe sţ i ei. Raâ deau ţoţţi afaraă de mine, care nu
îânţţelegeam de ce: ţoţ ceea ce ciţea colegul meu mi se paă reau minciuni,
lucruri incredibile, sţ i maă miram caă nimeni nu bagaă de seamaă . Cum s-a
luaţ dupaă un cocosţ care a zburaţ pesţe cosţ ar, cum l-a apucaţ un cal cu
dinţţii de fund sţ i l-a aruncaţ afaraă din grajd, cum a caă zuţ îânţr-o faâ nţaâ naă
sţ i a iesţ iţ de-acolo desţ elaţ sţ i raă scraă caă raţ…
144
 Abia acum caâ ţţiva ani mi s-a dezvaă luiţ misţerul acesţui personaj,
caâ nd i-am faă cuţ o viziţaă la Rosţ iori, unde e maesţru mecanic. M-a inviţaţ
la el acasaă sţ i la îânţrebarea mea de ce insţalaţţia elecţricaă nu e îângropaţaă ,
mi-a raă spuns caă n-o avea, a insţalaţ-o el personal sţ i n-a vruţ saă mai
spargaă zidul. A îâncepuţ dupaă aceea saă -mi povesţeascaă , desţ i nu mai
vedeam ce se mai puţea adaă uga. IÎn acesţ ţimp, privirile i se aprinseraă
de o luminiţţaă inţensaă , care maă subjugaă :
— …Saă vezi ce s-a peţrecuţ îân ziua caâ nd am ţerminaţ cu monţaţul
ţuburilor sţ i racordul la reţţea. Lucram la insţalarea conţorului sţ i a
siguranţţelor. Afaraă ploua sţ i ţraă snea, uiţe-asţ a alergau fulgerele îân jurul
casei, ca nisţ ţe sţ erpi de foc. Eu lucram pe viu, faă raă maă nusţ i sţ i faă raă cizme
de cauciuc. Trece curenţul prin mine sţ i eu nu simţ nimic. La sţ coala de
maisţ ţri demonţam îânţrerupaă ţorul de laâ ngaă usţ aă, puneam douaă degeţe
pe fire sţ i caâ nd inţra cineva, hai noroc, maă , îâi spuneam, sţ i îâi îânţindeam
maâ na sţ i aă la mi-o sţraâ ngea sţ i fleasţ c! caă dea jos baâ ţţaâind. Nevasţaă -mea
zice, Ioane, vezi saă nu paă ţţesţ ţi ceva sţ i n-apuc saă -i raă spund, caă odaţaă
bum! un sţaâ lp de foc ţraă snesţ ţe îân mijlocul casei, sţ i inţraă îân paă maâ nţ sţ i
lasaă îân urmaă fum, flaă caă ri sţ i miros de pucioasaă …
Sţ i privirea lui se laă rgi îân acea clipaă sţ i se uiţaă la mine daâ nd puţţin
capul îânapoi, dar nu prin îândoire, ci prin recul, ca îân faţţa unei realiţaă ţţi
invizibile profanilor, asţ a cum fac dansaţorii indieni caâ nd mimeazaă
lucruri obisţ nuiţe, dar care prin spiriţ devin misţerioase. Luminiţţa
sţranie din privire i se maă rise sţ i ea sţ i ardea incandescenţ.
— Sţ i nu ţţi-a luaţ casa foc? zic eu.
— Nu!
— Sţ i nici ţu n-ai paă ţţiţ nimic?
A claă ţinaţ din cap sţ i a negaţ muţ sţ i parcaă auţofascinaţ de viziunea
care parcaă îâi ţraă ia îâncaă îânainţea ochilor sţ i îâi dilaţa nu numai pupilele, ci
sţ i sufleţul ţurburaţ de aceasţaă predispoziţţie care nu-l paă raă sise cu
ţrecerea anilor: pornirea irezisţibilaă sţ i inconsţ ţienţaă de a iesţ i din real sţ i
de a inţra îân lumea îânchipuirii îân care îânsaă îâncepi saă crezi sţ i ţu caă e ţoţ
realaă .
Dar oare nu asţa e sţ i predispoziţţia arţisţ ţilor? M-am simţţiţ, uiţaâ ndu-
maă îân ochii lui, parcaă exclus din aceasţaă lume aleasaă . Imaginaţţia mea nu
s-a îânfierbaâ nţaţ niciodaţaă îân felul acesţa. Nu eu ţrebuia sa ajung scriiţor,
ci el.
145
 Abia asţaă zi aflu caă elev fiind, scriam sţ i eu scrisori prin saţ fosţ ţilor
colegi îânţr-un sţil nu prea obisţ nuiţ. „Voi ce mai beţţi, ce mai maâ ncaţţi?
Soarele ţoţ de la raă saă riţ raă sare? Popa Alexandru ţoţ cu aţţaă albaă îâsţi coase
izmenele?”
Ar ţrebui saă vaă d acesţe scrisori, ca saă cred caă nu sunţ invenţaţe de
alţţii.

146
 PROFESORII

VI

Din ciocnirile sau prieţeniile mele cu profesorii descopaă r cel mulţ caă
se îânvaţţaă bine cu profesorul care inspiraă simpaţie, dar se îânvaţţaă îân cele
din urmaă bine sţ i cu cel raă u, de fricaă . IÎn niciuna din ciocnirile sau
prieţeniile de care îâmi aminţesc nu descopaă r un conflicţ sau o afiniţaţe
îânţre aspiraţţiile îâncaă îân fasţ aă ale viiţorului romancier, cu obţuziţaţea sau,
dimpoţrivaă , îânţţelegerea proţecţoare a cuţaă rui profesor.
Mie îâmi plaă ceau de pildaă isţoria sţ i maţemaţica, dar amaâ ndoi
profesorii de la acesţe maţerii erau personaliţaă ţţi lipsiţe de har, cel
dinţaâ i era uraâ ţ, cu capul mare, buzele groase raă sfraâ nţe sţ i cu o expresie
parcaă de graă jdar care peţrece, desţ i se sţraă duia saă zaâ mbeascaă sţ i saă ne
aţragaă . Avea pe deasupra douaă cusururi, unul caă îâi plaă cea prea mulţ
maţeria pe care o preda sţ i nu mai raă maâ nea îân minţea lui niciun pic de
loc ca saă -i mai placaă sţ i de noi, sţ i al doilea, avea mania saă ne araţe pe
harţaă locurile pe unde se peţreceau evenimenţele isţorice, amesţecaâ nd
deci isţoria cu geografia, lucru care ne plicţisea, penţru caă geografia o
îânvaă ţţam cu alţ profesor. Cel de maţemaţicaă era un îângaâ mfaţ sţ i pe
deasupra de o solemniţaţe deplasaţaă , de parcaă ai fi zis caă a inţraţ îânţr-o
bisericaă . Sţ i lui îâi plaă cea prea mulţ maţeria. Ne vorbea mereu cu
admiraţţie de marii maţemaţicieni ai anţichiţaă ţţii, dar sţ i de ai nosţ ţri, de
pildaă despre Sţ erban Tţ iţţeica, pe care îâl diviniza daâ ndu-ne saă îânţţelegem
caă pe un om mare nu-l poaţe admira unul mic. IÎnţr-adevaă r, faă cea acesţ
147
lucru sţrivindu-ne îân acelasţ i ţimp prin ironii musţ caă ţoare sţ i calificaţive
care ne îânjoseau; caă , de pildaă , niciodaţaă vreunul dinţre noi nu va ajunge
niciun Euclid, niciun Sţ erban Tţ iţţeica. „Bine caă ai ajuns ţu!” îâi
raă spundeam eu îân gaâ nd sţ i nu îânvaă ţţam nimic. „O saă ţe lase corigenţ!”, îâmi
spuneau ceilalţţi speriaţţi. „Ei sţ i? O saă îânvaă ţţ pe ţrimesţrul III sţ i o saă fie
siliţ saă -mi dea zece sţ i îâmi iese media de ţrecere. Sţ i n-o saă -i fac eu lui pe
plac…” Sţ i îâl ţrimiţeam la origine saă predea acolo maţemaţica sţ i
geomeţria.
Asţ a s-a îânţaâ mplaţ. IÎn primele douaă ţrimesţre mi-a daţ ţrei.
— De ce nu îânveţţi, uraâ ţule? m-a îânţrebaţ faă raă mirare. O saă ţe las
corigenţ.
— N-o saă fiu nici primul, nici ulţimul corigenţ din lume.
Nu m-a auziţ bine (raă sfoia caţalogul), maă îânecam de furie caă maă
faă cuse uraâ ţ sţ i credeam bineîânţţeles caă îâi daă dusem un raă spuns ucigaă ţor.
Ar fi ţrebuiţ saă -i spun, ca saă exprim exacţ ceea ce simţţeam, caă mi-e aţaâ ţ
de neplaă cuţaă vederea lui, îâncaâ ţ asţ fi îân sţare saă raă maâ n repeţenţ de
aţaâ ţea ori paâ naă s-ar caă ra el din sţ coala noasţraă .
Pe ţrimesţrul ţrei am îâncepuţ îânsaă saă îânvaă ţţ . Groaza de corigenţţaă era
mai mare decaâ ţ repulsia faţţaă de anţipaţicul profesor. Raă maâ neam seara
singur îân clasaă sţ i îânvaă ţţam elemenţele lui Euclid sţ i ţeorema lui Piţagora,
care n-aveau nicio logicaă : suma paă ţraţului caţeţelor esţe egalaă cu
paă ţraţul ipoţenuzei! Perfecţ! Dacaă s-a aflaţ chesţia asţa sţ i a raă mas liţeraă
de lege caă asţ a e, aţunci la ce bun saă mai faci vreo demonsţraţţie? Era
exacţ ceea ce nu sţ ţia sţ i nu gaă sea caă ţrebuie saă ne explice profesorul
nosţru cu îânfaă ţţisţ area lui de ţţigan disţins. Pe aceasţaă ţrudaă a mea, ne-am
pomeniţ caă ne anunţţaă saă ne pregaă ţim penţru ţezaă . Caâ nd îân ziua
respecţivaă ne-a dicţaţ cele ţrei probleme pe care ţrebuia saă le rezolvaă m,
o ţaă cere îângroziţaă s-a asţ ţernuţ asupra clasei. Unul dinţre puţţinii lui
simpaţizanţţi s-a ridicaţ aţunci îân picioare sţ i i-a spus caă ţeza e prea grea,
n-o saă poaţaă nimeni saă rezolve ţoaţe problemele.
— Aţunci o saă ia ţoaţaă clasa noţa ţrei, a spus profesorul cu un glas
din care reiesţ ea aţaâ ţ de clar îân evidenţţaă caă dinţr-o asemenea premisaă
nu puţea saă decurgaă decaâ ţ o asemenea consecinţţaă, îâncaâ ţ penţru îânţaâ ia
oaraă am uiţaţ caă îâl deţesţ sţ i am chicoţiţ.
Exprimarea sponţanaă a unei gaâ ndiri care ţţaâsţ nesţ ţe puraă ca un izvor
mi-a plaă cuţ ţoţdeauna la oricine, chiar sţ i la ţicaă losţ i.
148
 S-a îânţors spre mine surprins.
— Raâ zi! îân ţemplul maţemaţicii sţ i al geomeţriei nu se raâ de chiar
dacaă esţ ţi un profan!
Sţ i m-a îânţrebaţ cum maă cheamaă , s-a dus la caţedraă , s-a uiţaţ îân
caţalog sţ i a faă cuţ un mic semn cu creionul, dupaă care sţ i-a reluaţ
plimbarea prinţre raâ nduri, dominaâ nd sţ i speriind cu sţaţura lui mare
orice inţenţţie de a copia ceva de la vecin. Am ţerminaţ cu o jumaă ţaţe de
oraă mai îânainţe, am îânchis caieţul sţ i m-am rezemaţ de bancaă uiţaâ ndu-
maă îânţr-adevaă r provocaţor la profesor. Pe urmaă m-am ridicaţ, am
depus caieţul pe caţedraă sţ i am iesţ iţ. Dupaă ţezaă , nimeni nu maă lua îân
seamaă , nimeni nu discuţa cu mine ce faă cusem. Toţţi araă ţau jalnic, foarţe
puţţini rezolvaseraă una sau douaă probleme sţ i nu erau siguri caă le-au
rezolvaţ bine nici pe-alea sţ i niciunul pe ţoaţe ţrei. Eu, le-am spus, eu le-
am rezolvaţ. Saă vaă araă ţ cum. Dar niciunul nu avea îâncredere sţ i nu era
aţenţ la spusele mele. Mi-am daţ aţunci bine seama de umilinţţele pe
care ţrebuie saă le îândure cel care esţe pe nedrepţ prinţre ulţimii îânţr-o
profesiune sau pe scara ierarhiei sociale. El nu are cuvaâ nţ, chiar dacaă
îâsţi daă seama caă se aflaă îân posesia adevaă rului. El nu e auziţ chiar dacaă se
exprimaă . Nu-l crede nimeni, sau zice caă a auziţ sţ i el asţa de undeva. El
nu exisţaă , e un simplu figuranţ, condamnaţ saă asisţe nepuţincios, sţriviţ
de îâmprejuraă ri sau de demonul saă u inţerior, la specţacolul afirmaă rii
celorlalţţi.
IÎn cenţrul aţenţţiei era colegul nosţru Nasea, cel care proţesţase caă
ţeza e prea grea. Araă ţa foarţe posomoraâ ţ: era un baă iaţ ambiţţios sţ i paă rea
deprimaţ caă nu-i iesţ iseraă bine ţoaţe soluţţiile.
— Dumneaţa ai copiaţ, mi-a spus apoi la ora urmaă ţoare profesorul,
cu obisţ nuiţul saă u saâ saâ iţ dispreţţuiţor, oprindu-mi ţeza.
— De la cine, domnule profesor? l-am îânţrebaţ eu îân sfaâ rsţ iţ cu o
ironie la care nu mi se mai puţea raă spunde.
— Cum de la cine? De la vecini!
— Vecinii mei au paţru!
— O saă vedem. Dacaă ai copiaţ o saă -ţţi dau ţrei, saă ai media generalaă
anualaă ţrei.
— Ce puţeam copia de la ei? Vreţţi cumva saă spuneţţi, dom’ profesor,
caă am copiaţ din manual? Sau de pe vreo fiţţuicaă ?
A ţaă cuţ. Singur ne spunea caă la ţezele lui (sţ i avea drepţaţe) ţemele
149
erau îân asţ a fel concepuţe de el, îâncaâ ţ nici dacaă ai fi sţaţ liber cu
manualul pe bancaă ţoţ nu ţţi-ar fi folosiţ la ceva. IÎn acesţ ţimp priviri
nedumeriţe, dar nu admiraţive se ridicau spre mine. Sţaă ţeam mai îân
spaţe sţ i cei din faţţaă se raă suciseraă sţ i se uiţau increduli, nu prea curiosţ i,
sţraâ mbi ca îân faţţa oricaă rei îânţaâ mplaă ri care iese din albia obisţ nuinţţei:
dacaă puţusem îânvaă ţţa de zece (fiindcaă , maâ raâ ind de neplaă cere, profesorul
maă anunţţaă caă îâmi daă zece, dar caă maă va verifica îândaţaă prinţr-un
examen oral) aţunci de ce luasem, îân douaă ţrimesţre, ţrei?
Oamenilor nu le plac asţfel de deţurnaă ri. Trei ai luaţ, cu ţrei saă
raă maâ i! Sţ i mulţţi au conţinuaţ saă creadaă , chiar sţ i dupaă ce am dovediţ caă
sţ ţiam, caă eu cel adevaă raţ eram cel din primele ţrimesţre sţ i nu cel din
ulţimul, sţ i cea mai mare furie pe care o puţeam sţaâ rni îân sufleţul lor era
saă deţermin maă rţurisirile de recunoasţ ţere ale alţora. IÎn saţul meu naţal
s-a îânţaâ mplaţ acelasţ i lucru, mulţţi conţinuaă saă creadaă sţ i acum caă cel
adevaă raţ era blegu-aă la pe care îâl sţ ţiau ei de-acasaă sţ i oricaâ ţ m-asţ preface
n-o saă -i paă caă lesc eu pe ei, desţ i recunosţ ţeau caă alţţii se laă sau paă caă liţţi. Da,
o fi, dar… sţ i aici acesţ ţi deţracţori pe care aveam saă -i descopaă r curaâ nd sţ i
îân orasţ ul luminaă faă ceau asţ a, un semn cu degeţele desfaă cuţe la ţaâ mplaă ,
caă adicaă ceva n-ar fi îân regulaă cu gaâ ndirea mea. Consideraţţi de ţoaţaă
lumea normali, acesţ ţi insţ i au acesţ obicei curios saă ne araţe pe noi, cei
normali, cu degeţul la ţaâ mplaă . Tocmai ei, despre care afli, azi despre
unul, maâ ine despre alţul, caă sţ i-a omoraâ ţ nevasţa, caă a fosţ inţernaţ
penţru reale ţurburaă ri de comporţamenţ pricinuiţe de sifilis, caă a
îânfundaţ pusţ caă ria, sau a ajuns pe cea mai umilaă ţreapţaă îân profesiune
din pricina beţţiei sau a vreunei muieri oarecare…

150
 O ORAĂ DE ISTORIE

VII

De ce îâmi plaă cea isţoria? Fiindcaă aveam senţimenţul caă ţraă iesc de
aţunci, de pe vremea egipţenilor sţ i asirienilor. Aveam cincisprezece ani,
dar îâmi simţţeam gaâ ndirea milenaraă (senţimenţ miraculos, care se
micsţ oreazaă pe maă suraă ce îâncepem saă ţraă im) sţ i îâmi daă deam seama caă la
capaă ţul viu al acesţui fluviu care îânainţa spre necunoscuţ eram eu. Asţa
era neîândoielnic: nu eu eram puncţul la care ajunsese paâ naă aţunci
isţoria? Cine alţcineva? Cei dinainţea mea erau baă ţraâ ni sţ i vedeam paâ naă
unde o aduseseraă . Era acum raâ ndul meu.
Sţaă ţeam rezemaţ de bancaă sţ i maă uiţam, îân ţimpul orelor, la profesori,
faă raă saă -i vaă d sţ i adesea faă raă saă -i aud, coplesţ iţ de acesţ senţimenţ divin
care ne face aţaâ ţ de baă ţraâ ni fiind aţaâ ţ de ţineri sţ i din care ni se
formeazaă penţru ţoţdeauna idealurile sţ i visurile. Toţul e posibil penţru
noi. De ce nu? Sţ i una dinţre cele mai frumoase ore din cei paţru ani de
sţ coalaă normalaă pe care i-am urmaţ nu se poaţe reda, fiindcaă relief au
numai lucrurile negaţive, iar lumina din sufleţul nosţru, cu caâ ţ e mai
puţernicaă , cu aţaâ ţ mai mulţ subţţiazaă ţoaţe conţururile din aminţire sţ i
ne descurajeazaă saă le reconsţiţuim. Profesorul nosţru de isţorie de la
Crisţur-Odorhei, unde fusesem ţransferaţ îân urma desfiinţţaării sţ colii
normale din Abrud, era un om mic de sţaţuraă , chiar foarţe mic, la limiţa
dinţre un piţic sţ i un om normal, sţ i cu ţoaţe acesţea nu se îânţaâ mplaă
nimic raă u îânţre el sţ i noi, reusţ i saă ne impunaă respecţ faă raă saă fie siliţ saă ne
151
deţermine saă ne fie fricaă de puţerea pe care o avea, ca orice profesor, de
a ne da noţe pedepsiţoare sau subiecţe grele la ţeze. Penţru un om
paâ ndiţ de complexul sţaţurii sale, desigur caă asţa era o vicţorie pe care
o apreciam doar din insţincţ, ţţinaâ nd la el îân mod nejusţificaţ, desţ i îân
privinţţa noţelor era la fel de sever ca orice profesor care nu doresţ ţe saă
aibaă îân clasa lui corigenţţi. Nici maă car nu-mi aminţesc saă -mi fi daţ
seama caă paâ naă la ora aceea ar fi sţ ţiuţ aţaâ ţa isţorie îâncaâ ţ saă ne facaă la
orele lui saă -l asculţaă m cu raă suflarea ţaă iaţaă .
Sţ i îânţr-o zi inţraă îân clasa noasţraă un necunoscuţ îânsoţţiţ de direcţorul
sţ colii, un domn ale caă rui picioare paă reau mai îânalţe decaâ ţ profesorul
nosţru îânţreg. Direcţorul s-a reţras sţ i acesţ necunoscuţ s-a urcaţ la
caţedraă sţ i a îâncepuţ saă urmaă reascaă ţaă cuţ desfaă sţ urarea orei. Era,
desigur, un inspecţor. Micul nosţru profesor îâncepu saă se plimbe linisţ ţiţ
prinţre baă nci, desţ i de obicei se ferea, frunţea lui abia se zaă rea dinţre
noi. Cu un glas al caă rui ţimbru maă aţinse ca o surprizaă niciodaţaă ţraă iţaă
de mine, îâmi rosţi îân ţaă cerea care se laă sase numele. Glasul saă u era
aproape fraă ţţesc, paă rea saă -mi spunaă : uiţe, ţoţ ce gaâ ndesţ ţi sţ i simţţi ţu eu
sţ ţiu de mulţ, dar ţe-am laă saţ sţ i nu ţţi-am daţ noţe mari fiindcaă mi-am
daţ seama caă dacaă ţe ţurbur poaţe caă nu vei mai iubi aţaâ ţ de mulţ
isţoria, care e secreţul lecţurilor ţale, dar acum am nevoie de ţine sţ i
ţrebuie saă -mi spui ce sţ ţii. M-am ridicaţ îân picioare sţ i îân clipa aceea
ţoaţe culorile pe care le îâmbraă cau lucrurile sţ i chipurile celorlalţţi parcaă
s-au inţensificaţ brusc, lumina geamurilor îânalţe a deveniţ parcaă
violeţaă , coţoarele albasţre ale manualelor de pe baă nci au prins dungi
rosţ ii…
— Pe cine, a rosţiţ micul nosţru profesor puncţaâ ndu-sţ i îânţrebarea
prin apaă saă ri cu pumnul îân podul palmei, a chemaţ Ludovic al XIV-lea saă
redreseze finanţţele sţ i caâ nd, îân ce momenţ al domniei sale?
Mi-am daţ seama caă nu ţrebuie saă maă laud cu sţ ţiinţţa mea sţ i
raă spunsul saă nu facaă o demonsţraţţie, dar nici sec saă nu fie. Trebuia saă
araă ţaă m caă sţ ţim sţ i nu caă am îânvaă ţţaţ.
— Ludovic al XIV-lea, am îâncepuţ eu, a anunţţaţ îân consiliul de
minisţ ţri, îân 1661, caă are inţenţţia saă domneascaă de-aţunci îâncolo prin el
îânsusţ i sţ i una dinţre primele lui maă suri a fosţ saă -l desţiţuie de îândaţaă pe
Fouqueţ, care era un jefuiţor, sţ i saă -l numeascaă îân locul lui la Finanţţe pe
Colberţ.
152
 — Cine era Colberţ?
Cum saă nu sţ ţiu cine era acesţ om care, dupaă ce faă cuse aţaâ ţea penţru
Franţţa sţ i regele saă u, murise îân dizgraţţie, fiindcaă îâncercase (de alţfel
zadarnic) saă -l îâmpiedice pe monarhul chelţuiţor saă nu ruineze regaţul?
Abilaă manevraă a profesorului, care prin raă spunsurile mele
reîâmprospaă ţa memoria celorlalţţi sţ i obţţinea apoi de la ei ceea ce dorea
sţ i faă raă saă insisţe îân mod deosebiţ, ca sţ i caâ nd ţoaţaă clasa era pasionaţaă
de maţeria lui… Dupaă care a îâncepuţ saă vorbeascaă el îânsusţ i, inţraâ nd îân
maţeria lecţţiei urmaă ţoare, îân ţimp ce, cu un mormaă iţ gros, de saţisfacţţie
nedefiniţaă , omul cu picioare îânalţe de la caţedraă se ridica sţ i o lua spre
iesţ ire.
Niciun semn de compliciţaţe nu s-a schiţţaţ îânţre noi dupaă plecarea
lui, micul nosţru profesor sţ i-a conţinuaţ lecţţia sţ i la sfaâ rsţ iţ sţ i-a luaţ
caţalogul prea mare penţru el, sţ i-a pus paă laă ria pe cap sţ i a iesţ iţ, îân ţimp
ce noi ţoţţi ne-am ridicaţ îân picioare. Odaţaă usţ a îânchisaă sţ i raă masţ i
singuri, ne-a apucaţ pe ţoţţi deodaţaă o sminţealaă , am raă cniţ liţeralmenţe
de enţuziasm sţ i am îâncepuţ saă ne îâncaă ieram azvaâ rlind unii îân capeţele
alţora cu ce ne venea îân maâ naă , manuale, caieţe… A inţraţ pedagogul,
care ne-a îânţrebaţ foarţe nedumeriţ din usţ aă ce era cu noi,
îânnebunisem?
Caâ ţeva luni mai ţaâ rziu, micul nosţru profesor deodaţaă a lipsiţ. Sţ i
aţunci am aflaţ cu ţrisţeţţe caă a fosţ chemaţ îân concenţrare. Nu s-a mai
îânţors la noi paâ naă la sfaâ rsţ iţul anului sţ i nu sţ ţiu nici azi dacaă s-a mai
îânţors vreodaţaă undeva, din raă zboiul care avea saă îânceapaă curaâ nd…

153
 VIOLENTţ A

VIII

Nimeni nu scapaă de violenţţa alţora, dupaă cum nimeni nu scapaă

ocazia, cel puţţin paâ naă la vaâ rsţa la care devenim morali, de a fi violenţţi
cu alţţii. Dupaă aceasţaă vaâ rsţaă , violenţţa e o slaă biciune. M-a impresionaţ
ţoţdeauna acesţ fenomen.
IÎnţr-o zi, profesorul nosţru de geografie maă scoaţe la lecţţie numai pe
mine singur. N-am îânţţeles de ce, avea obiceiul saă asculţe caâ ţe ţrei-paţru
odaţaă . Era un domn ţrecuţ de paţruzeci de ani, mai degrabaă blaâ nd sţ i cu
maniere alese. Geografia nu prea îâmi plaă cea, dar nu eram singurul care
repudia acesţ obiecţ de sţudiu. Mai ţaâ rziu a îâncepuţ saă -mi placaă sţ i
raă sfoiam ore îânţregi aţlasuri bogaţe îâncercaâ nd saă -mi imaginez exisţenţţa
realaă a uriasţ elor fluvii sţ i orasţ e despre care, singuraă , geografia nu ne
spune mare lucru. La Hanoi, unde nu credeam caă am saă ajung vreodaţaă ,
caâ nd am inţraţ îân orasţ am raă mas ţimp de aproape un ceas fascinaţ de
ceea ce oferea ochiului viaţţa sţraă zii, cu ţoaţe caă ceea ce vedeam nu avea
îân sine nimic senzaţţional: erau baă rbaţţi sţ i femei pe bicicleţe. Da. Dar
asţa ţrebuie vaă zuţ, fiindcaă baă rbaţţii erau mici sţ i paă reau ţoţţi ţineri, iar
femeile, daţoriţaă halaţelor lor mulţicolore, paă reau ţoaţe feţe. Cuvaâ nţul
halaţ sunaă îânsaă nepoţriviţ, ţrebuie precizaţ caă era vorba de un vesţmaâ nţ
îânchis sever paâ naă sub baă rbie sţ i despicaţ îân douaă paă rţţi îân asţ a fel îâncaâ ţ
panţalonul, violeţ sau alb, care îânlocuiesţ ţe la ele fusţa sau rochia, saă se
vadaă de la sţ old îân jos. Acesţ vesţmaâ nţ usţ or fluţura îân urma bicicleţei,
154
faă raă saă jeneze pedalarea. Nicio urmaă de masţ inaă , niciun zdraă ngaă niţ de
camion de mare ţonaj, niciun auţobuz al caă rui moţor Diesel îâţţi zgaâ lţţaâie
creierii nu se vedea sţ i nu se auzea pe sţraă zile acesţui orasţ . Caâ nd se
îânţaâ mpla saă ţreacaă , o daţaă la o oraă , de pildaă , un Gaz, apariţţia sţ i
dispariţţia lui îâţţi aminţea de un bondar care a nimeriţ îânţr-un sţup de
albine, de unde repede esţe alungaţ. Cine poaţe saă -sţ i imagineze,
îânvaă ţţaând geografia, suţe de ochi oblici, frumosţ i îân limpezimea lor
expresivaă , privindu-ţe îânţr-o ţrecere conţinuaă îân care mersul bicicleţei
faâ sţ aâie doar aţaâ ţ ca saă -ţţi dea senzaţţia de vis, de ireal? Trebuie mers
acolo, îân orasţ ul sau pe fluviul araă ţaţ pe harţaă penţru ca geografia saă ne
pasioneze.
Nu sţ ţiu dacaă baă ţraâ nul domn care maă scosese laâ ngaă uriasţ a harţaă
agaă ţţaţaă îânţr-un cui alaă ţuri de caţedraă fusese vreodaţaă maă car paâ naă colea
îân Grecia, leagaă nul civilizaţţiei noasţre, dar era clar penţru mine caă
undeva pe paă maâ nţ ţoţ dorise el saă se ducaă , alţfel de ce sţ i-ar fi ales, ca
profesor, chiar geografia? S-o fi dus, nu s-o fi dus? îâncepu saă maă saâ caâ ie
cu îânţrebaă rile. Sţ ţiam aţaâ ţ caâ ţ era necesar saă fiu laă saţ îân pace. Dar nu maă
laă sa sţ i saâ caâ iala deveni chin. Caă pe fluviul acela ce orasţ e se mai gaă sesc?
Le spusesem pe ţoaţe. Sţ i îân orasţ ele acelea ce fel de locuiţori mai
ţraă iesc? îâi spusesem pe ţoţţi. Mai erau îânsaă orasţ e sţ i locuiţori pe care nu-i
spusesem, saă maă mai gaâ ndesc. Se laă saă o ţaă cere nefireascaă îân marea
îâncaă pere de clasaă . Timpul ţrecea, profesorul sţaă ţea neclinţiţ la caţedraă
sţ i asţ ţepţa. Toţul parcaă îâncremenise. Ce voia de la mine? Aţaâ ţa sţ ţiam,
aţaâ ţa spusesem, n-aveam la ce maă gaâ ndi.
— Gaâ ndesţ ţe-ţe! maă somaă baă ţraâ nul domn ca sţ i caâ nd mi-ar fi ghiciţ
gaâ ndurile. Sţ i deodaţaă raă cni: Gaâ ndesţ ţe-ţe.
Sţ i se daă du jos, se repezi la mine, maă lovi cu pumnii îân cap,
îânghesuindu-maă îân uriasţ a harţaă la care nu voiam saă maă gaâ ndesc, apoi
faă caâ ndu-sţ i din degeţe gheare mi le îânfipse îân abdomen horcaă ind
besţial:
— IÎţţi scoţ maţţele din ţine!
Voia îânţr-adevaă r saă mi le scoaţaă , fiindcaă , dupaă ce maă îândoii sţ i îâmi ferii
burţa, se reţrase la caţedraă sţ i-sţ i reluaă , gaâ faâ ind, inţerogaţoriul: ce orasţ e
se mai aflau îâncaă pe fluviul acela? Sţ i îân orasţ ele acelea ce fel de locuiţori
mai ţraă iesc? Saă spun. Clopoţţelul sunase, dar el conţinua saă maă
ţorţureze. Acolo pe harţaă , la marea coţiţuraă a uriasţ ului fluviu, se gaă sesc
155
nisţ ţe asţ ezaă ri omenesţ ţi sţ i nisţ ţe locuiţori. Ce sţ ţiu despre ele? Degeaba
maă uiţ caă a sunaţ sfaâ rsţ iţul orei, paâ naă nu spun nu scap… Apoi, deodaţaă ,
sţ i-a luaţ caţalogul sţ i a iesţ iţ din clasaă .
M-am dus îân banca mea sţ i m-am asţ ezaţ sţ i abia aţunci un val de uraă
mi s-a urcaţ naă valnic îân inimaă îâmpoţriva baă ţraâ nului domn. Ce-avusese
cu mine? Ce raă u îâi faă cusem? Adicaă de ce saă -mi scoaţaă el mie maţţele din
mine? Maă faă cuse el, îâmi plaă ţea el ţaxele, muncea el din greu saă -mi
cumpere haine sţ i caă rţţi? Numai ţaţa avea acesţ drepţ, fiindcaă numai pe
el puţea saă -l exaspereze ceva sţ i saă maă ameninţţe, dar nu acesţ sţraă in,
care dacaă nu sţ ţiam n-avea decaâ ţ saă -mi dea noţaă proasţaă , dar saă nu se
aţingaă de mine.
IÎn jurul meu se sţraâ nseseraă sţ apţe-opţ baă ieţţi cu care eram prieţen sţ i
ţaă ceau ţoţţi ţurburaţţi de sţrania îânţaâ mplare. Curaâ nd inţraă moniţorul, un
elev dinţr-a opţa, sţ i spuse din prag caă elevul cuţare, adicaă eu, saă
pofţeascaă îân biblioţeca profesorului de geografie, care maă chema. Avea
o asţfel de biblioţecaă specialaă plinaă cu caă rţţi de caă laă ţorii, haă rţţi sţ i aţlase sţ i
globuri paă maâ nţesţ ţi de muzeu. I-am raă spuns moniţorului caă nu maă duc.
Acesţa iesţ i sţ i reveni dupaă caâ ţva ţimp.
— Domnul profesor, zise el, ţe roagaă saă pofţesţ ţi numai caâ ţeva
minuţe.
Simţţind caă se peţrece ceva neobisţ nuiţ, m-am sculaţ din bancaă , am
iesţ iţ pe coridor sţ i am inţraţ faă raă saă baţ îân usţ aă îân mica biblioţecaă
geograficaă . Baă ţraâ nul domn maă îânţaâ mpinaă îân picioare, dar îânţors îân
profil, cu faţţa spre rafţuri, sţ i asţ a raă mase îân ţimp ce rosţi:
— …N-am vruţ saă -ţţi fac niciun raă u… dar îâmi dau seama caă ţţi-am
faă cuţ… nici eu nu sţ ţiu ce mi-a veniţ îâmpoţriva dumiţale… ţe rog, dragul
meu, saă maă ierţţi…
Sţ i vocea i se sparse sţ i din ochii baă ţraâ nului domn ţţaâsţ niraă lacrimi sţ i îâi
inundaraă profilul saă u blaâ nd sţ i disţins îândrepţaţ ţţeapaă n spre coţoarele
caă rţţilor. Nu sţ ţiam, pe aţunci, nici saă acuz sţ i nici saă ierţ, îâncaâ ţ am ţaă cuţ
caâ ţva ţimp, apoi fiindcaă nici baă ţraâ nul domn nu mai spunea nimic, m-am
raă suciţ spre usţ aă sţ i am iesţ iţ. Nu-l mai uram, dar nici nu-l iubeam.

156
 DESPAĂ RTţ IREA NESţ TIUTAĂ

IX

…Sţ i îânţr-o zi, faă raă saă -mi spunaă , ţaţa luaă hoţaă raâ rea saă se desparţaă de
mine. Era îân sepţembrie 1940… îânainţe saă ajung s-o fac eu, isţoria,
ţurbure sţ i ameninţţaăţoare, daă dea buzna pesţe noi: Sţ coala Normalaă unde
îânvaă ţţasem, din Crisţur-Odorhei, nu mai exisţa, îâmpreunaă cu jumaă ţaţe
din Ardeal… Primisem o haâ rţie îân care eram anunţţaţ caă sunţ îânscris la
Bucuresţ ţi… Plecasem cu caă ruţţa spre garaă sţ i ţaţa laă sase caii la pas foarţe
îânceţ… Nu îânţţelegeam nici de ce plecasem asţ a devreme…
— Maă rine, îâncepu el, ţe duci la Bucuresţ ţi…
Sţ i ţaă cu vreme îândelungaţaă . Nu eram aţenţ la el, dar nu eram nici
nelinisţ ţiţ. Nu credeam îân adevaă rul evenimenţelor care se peţreceau,
asţ a cum nu credeam îân lucrurile nefiresţ ţi. Acesţ senţimenţ de
neîâncredere care mi se naă sţ ţea îân consţ ţiinţţaă îân acea ţoamnaă era adaâ nc sţ i
cu anii a deveniţ foarţe sţabil sţ i m-a eliberaţ penţru mulţaă vreme de
presiunea ţimpului ţragic… Raă sţurnaă ri nefiresţ ţi… puţeau avea o
duraţaă … nu puţeau avea viiţor…
— Te duci la Bucuresţ ţi, reluaă ţaţa…
Sţ i cu o insisţenţţaă cu care vocea sa groasaă se ferea saă maă sperie, dar
nu sţ ovaă ia saă maă facaă ţoţusţ i saă îânţţeleg caă îâncepaâ nd din clipele acelea maă
aflam pe un drum pe care urma saă merg singur, îâncepu saă -mi spunaă caă
mai mulţ decaâ ţ faă cuse penţru mine paâ naă aţunci nu mai puţea, caă el bani
nu mai avea cum saă facaă rosţ, caă chiar aţunci caâ nd maă îânsoţţea saă maă urc
157
îân ţren nu avea saă -mi dea niciun leu, nu avea, îânţţelegeam sau nu
îânţţelegeam?!
— Baă , ţu auzi ce spun eu aicea?!
Nu auzeam. Adicaă auzeam, dar nu îânţţelegeam. Nu mi se paă rea caă nu
mai auzisem ceea ce îâmi spune el. Nu avea bani! Ce mai nouţaţe! Parcaă
avusese vreodaţaă !? Parcaă îâl auzise cineva spunaâ nd, chiar dacaă avea
braâ ul plin (sţ i se îânţaâ mplase saă -l aibaă ), caă are? N-am!
Asţa parcaă chiar sţ i gaâ ndea îân clipa caâ nd maâ na lui pipaă ia miile
fosţ niţoare îân chimir. Caă saă maă duc sţ i eu la noroc, conţinuaă el, inţru îân
sţ coalaă sţ i spun caă n-am acuma bani de ţaxe sţ i de inţernaţ, dar caă voi
avea, o saă primesc de-acasaă sţ i saă sţau sţ i eu caâ ţ m-or ţţine… Sţ i dacaă n-o
saă mai poţ saă mai sţau, sţ i or saă maă dea afaraă din sţ coalaă , ei, era asţ a raă u?
Nu era, cum saă fie? Un om cu paţru clase secundare nu se aseamaă naă cu
unul care n-a îânvaă ţţaţ nimic sţ i nu sţ ţie saă care decaâ ţ caă raă mizi cu spaţele,
ca bieţul Nilaă , care pe urmaă a avuţ noroc la blocul Algiu, de pe Cheia
Roseţţi, l-a luaţ proprieţarul la el, l-a faă cuţ porţar… Admiţţaând cazul caă o
saă poţ sţ i eu, ţaâ raâ sţ -graă pisţ , saă ţermin sţ i pe-a paţra dupaă sisţemul lui cu
fonciera, prin amaâ naă ri sţ i promisiuni… Ei, nu se schimbaă ? Cu paţru
clase am capaciţaţea, dacaă vin sţ i inţru undeva funcţţionar, dimineaţţa maă
duc la slujbaă , dupaă -masaă maă îânţorc îân odaă iţţa mea cu caă rţţile mele sţ i maă
apuc saă îânvaă ţţ … Ce ţreabaă am? Sţ i cu capaciţaţea luaţaă poţ saă dau liceul
îân parţicular, saă ţrec pe-a cincea, îân parţicular nu sunţ aţaâ ţea ţaxe sţ i din
leafa pe care o s-o caâ sţ ţig, ei?! N-o saă -mi raă maâ naă acolo caâ ţeva mii de lei
îânţr-un an sţ i saă rezolv daravela? Numai dacaă n-o saă capaă ţ darul beţţiei,
ca alde fraţi-meu Ilie, caă aţunci bineîânţţeles caă nu numai caă n-o saă am cu
ce plaă ţi laă saâ nd la o parţe fapţul caă nici de îânvaă ţţaăţuraă n-o saă -mi ardaă , dar
nici n-o saă -mi ajungaă saă -mi duc zilele sţ i o saă -mi curgaă hainele dupaă
mine juraă bii… Dar nu sunţ eu aă la, ei sţ i ce? Sţricaă dacaă îâmi spune?!
Maă car dacaă n-are bani saă -mi dea, el ce saă zicaă ?! Sunţ baă iaţ mare, poţ saă
îânţţeleg ce-au paă ţţiţ alţţii sţ i saă nu paă ţţesc sţ i eu… îânţţeleg?…
— Baă , ţu îânţţelegi ce spun eu aicea?! Sau ţu nici n-asculţţi?
Asculţam, dar cuvinţele lui îâmi ţreceau pe de laă ţuri, fiindcaă nu erau
desţinaţe penţru clipa de faţţaă sţ i nici penţru viiţorul apropiaţ. Cum saă
îânţţeleg eu chiar imediaţ caă el, ţaţaă l meu, îâsţi lua îân acea oraă maâ na de pe
mine sţ i caă maă ţrimiţea îân lume cu gaâ ndul nemaă rţurisiţ caă îândaă raă ţ n-
aveam ce mai caă uţa? Sigur caă mai devreme sau mai ţaâ rziu un lucru ca
158
acela ţrebuia saă se peţreacaă , dar, chiar asţ a, venise îânţr-adevaă r acea
clipaă ? Maă uiţam la marea de porumburi prinţre care ţrecea sţ oseaua
spre garaă , sţ i îân niciun fel n-aveam senţimenţul caă lucrul pe care-l
dorisem aţaâ ţ de mulţ, adicaă ruperea de familie, se peţrecea definiţiv
chiar îân acea oraă sţ i caă mulţţi ani de-aţunci îâncolo n-aveam saă -l mai vaă d
pe ţaţaă l meu sţ i nici sţaâ nd cu el asţfel îân caă ruţţaă, simţţindu-maă adicaă ţoţ
mic, desţ i nu eram, n-aveam saă mai sţau.
De ce adicaă , conţinuaă ţaţaă l meu, saă nu poţ sţ i eu saă izbuţesc, chiţ caă
prea bun la ţreabaă n-am fosţ eu, dar de aia au chelţuiţ ţoţţi sţ i au munciţ
penţru mine, sţ i el, sţ i mama sţ i Miţţa sţ i Ilinca sţ i paâ naă sţ i baă iaţu-aă la mai
mic, Sae, a avuţ saă racu’ grijaă de viţe, ba chiar a daţ sţ i la seceraă sţ i la
sapaă , ca saă poţ eu saă îânvaă ţţ , saă nu ţrebuiascaă saă maă îânţorc dupaă ce ţoţţi au
raă bdaţ de pe urma mea, sţ i saă umblu prin noroi îân opinci. Ce adicaă , a
izbuţiţ bieţul Nilaă , care abia sţ ţie saă se iscaă leascaă , sţ i n-o saă izbuţesc eu?
De ce adicaă saă nu izbuţesc?!
— De ce saă nu izbuţesţ ţi, maă , Marine?! Sau ţu nici nu asculţţi ce
baă lmaă jesc eu aicea?!!
Auzindu-l cum se ia singur pesţe picior, ţresaă rii, maă uiţai la el sţ i
vaă zaâ ndu-i chipul îâl apucai de umeri sţ i veselia mi-o auzii singur prinţr-
un fel de sţrigaă ţe pe care le scosei sţ i care speriaraă caii parcaă adormiţţi…
Asţa, da, îânţţelegeam, iaţaă , saă sţai saă -ţţi dai singur seama caă baă lmaă jesţ ţi de
pomanaă sţ i caă îân niciun fel nu poţţi face pe cineva saă îânţţeleagaă prin
cuvinţe ceea ce i se îânţaâ mplaă … Tu îâi vorbesţ ţi sţ i el se uiţaă îânainţe sţ i nu
vede decaâ ţ soarele sţ i cerul sţ i fundul cailor baă ţuţ de cozile lor îân riţmul
pasţ ilor sţ i al caă ruţţei… Taţa se miraă , cu o expresie de deznaă dejde veselaă
pe chip, daâ nd din umeri, vraâ nd parcaă saă spunaă caă el sţ i-a faă cuţ daţoria,
dar dacaă aă sţuia îâi arde de raâ s… cine saă -l mai îânţţeleagaă … Dumnezeu sţ ţie
ce s-o mai alege sţ i de aă sţa…
— Eu sţ ţiu, zise el, la ce ţe gaâ ndesţ ţi ţu!
— Ei, la ce maă gaâ ndesc?! raă spunsei eu baţjocoriţor. Sţ i el se inţimidaă
sţ i ţaă cu. Mai vaă zuse sţ i el elevi prin saţ, dar niciunul nu faă cea ca mine…
Umblau îân grupuri, raâ zaâ nd, sclifosindu-se… organizau baluri, seraţe… E
drepţ caă nici n-aveam cu ce saă maă îâmbrac sţ i saă maă îâncalţţ ca saă maă duc sţ i
eu, dar chiar de-asţ fi avuţ sţ i chiar de m-asţ fi dus, credea el, nesţ ţiind caă
de fapţ asţa era suferinţţa mea ascunsaă , nu acolo mi-era mie gaâ ndul…
Dar unde?… „Cum adicaă , exclamase el odaţaă uluiţ, saă faci ţreizeci de
159
kilomeţri pe jos, paâ naă la Recea, dupaă o carţe, domnule?! Dar ce, e
auriţaă ? Sţ i saă -l fi pus la o ţreabaă mai micaă decaâ ţ asţa, ar fi iesţ iţ gaă laă gie
mare… u Faă cusem îânţr-adevaă r acel drum, dupaă ţaţa, cel puţţin bizar, sţ i
nu era auriţaă acea carţe îân paţru volume, cu care maă îânţorsesem,
dimpoţrivaă , avea un ţiţlu pe care el îâl silabisise absoluţ nedumeriţ:
Vicţor… Vicţor… Da, asţa mai îânţţelegea, Vicţor, cum saă nu, pe mulţţi îâi
chema asţ a, dar Hugo… sţ i pe urmaă , Mi-ze-ra-bi-lii… Se sţraâ mbase foarţe
supaă raţ sţ i-sţ i vaă zuse de caii lui. Sţ i el voia acuma saă -mi spunaă mie caă sţ ţie
la ce maă gaâ ndesc eu! De fapţ nu sţ ţia! Dibuia, sţ i ar fi vruţ saă afle maă car
îân ulţima oraă de la mine dacaă era sau nu ceva îân capul sau îân sufleţul
meu, un gaâ nd sau o ţaă rie ca saă -i facaă despaă rţţirea usţ oaraă . Cum puţeam
saă -i spun?! Marile secreţe nu se dezvaă luie nimaă nui… Ne purţaă m chiar sţ i
cu cei mai apropiaţţi ca sţ i caâ nd nu le-am avea, chiar cu riscul de a fi luaţţi
îân deraâ dere, baţjocoriţţi sau umiliţţi…
— Maă rog, zise el aţunci îân faţţa ţaă cerii mele: Eu sper (sţ i ţţi-o spun
asţa ca saă maă ţţii minţe), caă m-ai îânţţeles!… Caă dacaă nu m-ai îânţţeles,
exclamaă el cu ţoţul deţasţ aţ de asţaă daţaă , o saă fie vai de capul ţaă u…
IÎnţre ţimp ne apropiaseraă m de garaă , dar mai era un ceas paâ naă la
sosirea ţrenului. Taţa deshaă maă , daă du cailor saă maă naâ nce nisţ ţe mohor sţ i
iesţ iraă m pe peron. Bani de bileţ avea, scosei bileţul sţ i ne asţ ezaraă m îân
faţţaă pe o bancaă . Peronul era plin de elevi sţ i eleve, care, ca sţ i mine,
ţerminaseraă vacanţţa sţ i plecau spre orasţ ele îân care îânvaă ţţau, la licee sau
sţ coli normale… Veselia care anima alţaă daţaă peroanele, la sfaâ rsţ iţ de
vacanţţaă, era acum umbriţaă de o melancolie gravaă care abaă ţea privirile
îân laă ţuri sau îân paă maâ nţ… Sţ ţiam ţoţţi… Clujul nu mai era al nosţru sţ i ţoţţi
aflaseraă m caă -l pierduseraă m faă raă saă ţragem un foc de armaă … Caă
minisţrul nosţru la Viena, unde forţţe mai puţernice decaâ ţ noi ne
dicţaseraă condiţţiile lor, lesţ inase vaă zaâ nd harţa cu ţrupul ciopaâ rţţiţ al
ţţaării. Caă soldaţţii, reţraă gaâ ndu-se, plaâ ngeau sţ i se rugau de ofiţţeri saă -i lase
saă lupţe…
Trenul sosi. Urcaâ ndu-maă îân el cu grabaă saă nu se punaă îân misţ care sţ i
saă -l pierd, cu geamanţanul meu de lemn, vopsiţ îân negru, îân maâ naă , uiţai
de ţaţa, caâ nd îâl auzii caă maă sţrigaă . Laă sai geamanţanul pe culoar sţ i iesţ ii
pe plaţformaă . Trenul se urni sţ i îâncepu, lin, saă paă raă seascaă gara. Taţa îâmi
spuse cu un glas îâmpiedicaţ, parcaă nesigur, pe nume, ca sţ i caâ nd nu m-ar
fi recunoscuţ, urcaţ cum eram, caă sunţ copilul lui. IÎsţi duse braţţele îân
160
sus, ţoţ cu o misţ care fraâ nţaă .
Pornire ţaâ rzie de îâmbraă ţţisţ are care nu avusese loc, nu se gaâ ndise din
ţimp…
— Marine, repeţaă el, sţ i faă cu caâ ţţiva pasţ i cu mine îân ţimp ce misţ carea
linaă a ţrenului se accelera.
N-am schiţţaţ niciun gesţ sţ i nu i-am adresaţ îân prima clipaă niciun
cuvaâ nţ. Nu-l recunosţ ţeam nici eu… Nu sţ ţiam caă poarţaă cu el, penţru
mine, asţfel de îângrijoraă ri faă raă nume, care saă -i smulgaă un asţfel de
sţrigaă ţ sugrumaţ, îânsoţţiţ de o asţfel de misţ care neconvinsaă a braţţelor,
care ar fi vruţ saă maă apuce de-acolo de pe plaţformaă sţ i saă maă ţragaă
îândaă raă ţ…
— Ei, i-am raă spuns sţrigaâ nd, ce esţe?
— Marine… Trenul…
Aţaâ ţ l-am auziţ caă zice sţ i l-am pierduţ din vedere pe dupaă coroana
bogaţaă a salcaâ mului care sţraă juia peronul…

161
REFLECTţ II RISIPITE

162
 TEMA POVESTITORULUI

Dacaă îâmprejuraă rile nu m-ar fi siliţ saă devin scriiţor profesionisţ,

poaţe caă ţoţ ceea ce am scris ar fi sţaţ îân serţar, sţ i ar fi suferiţ aţaâ ţea
modificaă ri sţ i ţransformaă ri de ţeme sţ i subiecţe de la o carţe la alţa, îâncaâ ţ
paâ naă la urmaă nu s-ar mai fi îânţţeles nimic sţ i m-asţ fi ţreziţ la cincizeci de
ani faă raă saă fi avuţ ceva gaţa. Poaţe caă asţ fi raţaţ ţoţul, dar poaţe caă asţ fi
pus îânţr-o singuraă carţe ţoţul, sţ i acea carţe ar fi… Dar mai bine saă nu
maă mai gaâ ndesc cum ar fi iesţ iţ acea carţe. Ar îânsemna saă îânvinuiesc
condiţţia scriiţorului care ţrebuie saă ţraă iascaă din scrisul saă u chiar dacaă
nu are ţalenţ de profesionisţ, ceea ce ar fi prea comod. Or, cum nici pe
mine n-am chef saă maă îânvinuiesc (fiindcaă la noi, dacaă faci asţfel de
lucruri, ceilalţţi zic aha, vasaă zicaă ţu esţ ţi de vinaă , sţ i ţe îânfundaă sţ i ei sţ i mai
ţare), mai bine saă -mi raă sfoiesc, vesel, îânainţe de a le arunca la cosţ ,
acesţe manuscrise din care s-a exţras ţoţ…
Iaţaă , îânţr-unul e ţopiţ Moromeţe îânsusţ i. Se numesţ ţe Maţei Dimir sţ i
apare îân 1950, îânţr-o siţuaţţie specificaă , îânţr-un conflicţ îân care
proţagonisţ ţii sfaâ rsţ esc unul ucis, alţul spaâ nzuraţ, alţul execuţaţ penţru
ucidere.
Iaţaă alţul, cu scene îânchegaţe. E descrisaă o masaă ţţaăraă neascaă , o
discuţţie cu percepţorul saţului, o scenaă a iesţ irii la secerisţ , alţa îân care
era implicaţ cel mai mic dinţre Moromeţţi, sţ i caâ ţeva porţreţe (porţreţul
Guicaă i sţ i al lui Traian Pisicaă ). Resţul, adicaă mai bine de jumaă ţaţe din
ceea ce esţe azi primul volum al Moromeţilor, precum sţ i ţema ţimpului
care are cu oamenii nesfaâ rsţ iţaă raă bdare, lipsesţ ţe. Cum mi s-a impus
aceasţaă ţemaă care m-a ajuţaţ saă îâncheg acesţe scene? IÎnţr-un mod
foarţe firesc. Era ţema lor, a ţţaăranilor. Dar sţ i cu aceasţaă ţemaă carţea a
zaă cuţ mulţţi ani aruncaţaă prin dulapuri. Dupaă ce am scris-o m-am simţţiţ
aţaâ ţ de epuizaţ, îâncaâ ţ mi-ar fi paă ruţ bine dacaă asţ fi muriţ. Cartea fusese
163
scrisaă , sţ i din viaţţa mea proprie nu raă zbaă ţuse nimic îân ea. Ce valoare
mai avea? Unde era ţema mea, a povesţiţorului, de mii de ori mai
inţeresanţaă decaâ ţ a ţţaăranilor care sunţ aţaâ ţ de plini de ei, îâncaâ ţ îâsţi
îânchipuie caă lumea e o lume de ţţaărani sţ i orasţ ele sunţ asţ ezaă ri izolaţe,
care nu le aduc decaâ ţ chemaă ri la raă zboi, impoziţe sţ i nenumaă raţe alţe
consţraâ ngeri? Plecaâ nd dinţre ei, ţraă isem caă deri din care nu îânţţeleg cum
m-am îânaă lţţaţ sţ i îânaă lţţaări despre care deprimarea îâmi sţ opţea caă nu le voi
mai aţinge niciodaţaă .
De ce nu s-a sţrecuraţ nimic din ceea ce sunţ eu îân aceasţaă
compoziţţie? N-am gaă siţ raă spunsul, dar a apaă ruţ ideea caă s-ar puţea ca
acesţ raă spuns saă nici nu exisţe. Nu scrii ceea ce vrei, ci ceea ce poţţi. Sţ i
mi-am zis aţunci caă nu face nimic, exisţaă o ţemaă a ţţaăranilor sţ i merge sţ i
faă raă ţema mea. O saă vedem mai ţaâ rziu dacaă exisţaă sau nu o ţemaă a
povesţiţorului; sţ i îân cazul caă exisţaă sţ i o poaţe îânsoţţi pe cea a ţţaăranilor,
voi adaă uga sţ i voi sţ ţerge zece sau cincizeci de pagini sţ i voi inţroduce
asţfel ţema mea. IÎn cazul îân care se va dovedi caă e necesar saă adaug nu
zece pagini sţ i nici cincizeci, ci unul sau mai mulţe volume, care saă
preceadaă sau saă urmeze acesţ volum, aţunci chiar caă publicarea primei
caă rţţi nu-mi va aduce niciun prejudiciu. Au ţrecuţ de aţunci
cincisprezece ani, am scris îân acesţ ţimp povesţiri sţ i noi romane, am
scris volumul doi al Moromeţilor, sţ i ţema mea, pe care o asţ ţepţam sţ i la
care reflecţez sţ i acum ori de caâ ţe ori ţermin o carţe, nu vrea saă se lase
îânţrezaă riţaă . Visez îânsaă la ea, îâmi place saă maă plimb gaâ ndindu-maă cum va
fi. Sţ i nu o daţaă un gaâ nd ca o arsuraă maă ţrezesţ ţe sţ i maă face saă -mi dau
seama caă anii ţrec, caă scriu puţţin îân asţ ţepţarea acelei revelaţţii sţ i caă ar
ţrebui saă renunţţ la acesţ vis sţ i saă -mi vaă d, dupaă exemplul lui Balzac, de
profesiunea mea de scriiţor, sţ i saă scriu romane maă car caâ ţe unul pe an.
Nu i-a veniţ lui ideea cea mare abia la urmaă ? Comedia umanaă ? Care i-a
salvaţ jumaă ţaţe din ţoţ ce a scris, caă rţţi mulţe la numaă r, care, faă raă
aceasţaă idee, care le-a sţraâ ns la un loc, s-ar fi risipiţ ca o lume faă raă
nucleu? Maă ţem îânsaă caă e prea ţaâ rziu penţru mine saă mai îânvaă ţţ saă
muncesc aţaâ ţ de mulţ ca el. Maă ţem caă zarurile sunţ aruncaţe: mai am
de scris doar o singuraă carţe, îânrudiţaă cu cea a lui Moromeţe, sţ i caă reia
nu-i lipsesţ ţe decaâ ţ prima frazaă ! Saă iesţ im sţ i saă ne gaâ ndim le ea…

164
 IMPOSIBILA IÎNTOARCERE

Ce se îânţaâ mplaă asţaă zi cu poiana fieraă riei lui Iocan îân care ţţaăranii din
Moromeţii se sţraâ ngeau saă facaă poliţicaă ? Cine sunţ, ce sunţ, unde sunţ ei
acum? Asţ puţea saă spun caă aceasţaă poianaă exisţaă îâncaă sţ i caă „liberalii”
mei, care mi-au îâncaâ nţaţ copilaă ria, ţraă iesc sţ i asţaă zi sţ i sunţ cooperaţori.
Mulţţi dinţre ei chiar ţraă iesc sţ i chiar sunţ cooperaţori.
Dar penţru mine ei ţoţţi nu mai sunţ sţ i nici nu-i mai recunosc aţunci
caâ nd îâi cauţ sţ i îâncerc saă sţau de vorbaă cu ei. Poiana esţe un loc care
parcaă sţ i-a micsţ oraţ dimensiunile, poliţţa fieraă riei lui Iocan a dispaă ruţ,
caii care erau adusţ i acolo saă fie poţcoviţţi au fosţ omoraâ ţţi cu ciomegele
îân curţea cooperaţivei, au fosţ daţţi la porci, deoarece, dupaă cum mi s-a
spus, „consumau mulţ”. Cu alţe cuvinţe, nu-sţ i mai aveau rosţul lor îân
lumea ţţaăraă neascaă , maâ ncau faă raă saă munceascaă .
Sţ i caâ nd maă duc pe acolo, am impresia caă visez, parcaă asţ fi îân Spania.
Vaă d oameni cu maă gari, îân caâ ţe o ţroacaă pe douaă roţţi. Iar la garaă nu maă
îânţaâ mpinaă nimeni, nicio caă ruţţaă cu niciun ţţaăran cu caă ciula pe cap care saă
maă aducaă îân saţ sţ i de la care saă aflu primele sţ ţiri despre viaţţa
consaă ţenilor mei.
Sţ i mai ciudaţ penţru mine esţe fapţul caă „liberalii” mei par saă -sţ i fi
pierduţ memoria de odinioaraă , sţ i viaţţa lor pare saă fi îâncepuţ de curaâ nd,
de vreo zece-cinicisprezece ani. Iar aceasţaă viaţţaă pare saă fie sţ i ea faă raă
aminţiri. N-au nimic de spus, zadarnic îâncerc saă le aduc aminţe de ţaţaă l
meu, de Iocan, de Cocosţ ilaă …
O viaţţaă foarţe inţensaă au ţraă iţ ţoţţi îân deceniul 50-60. Caâ nd vrei saă le
reaminţesţ ţi caâ ţe un amaă nunţ din aceasţaă viaţţaă, asculţaă caâ ţva ţimp sţ i pe
urmaă îâţţi raă spund caă ţrebuie saă plece saă facaă procenţe. Procenţe? Nu sţ ţiu
ce îânseamnaă asţa sţ i nici nu maă inţereseazaă . Ce saă îânţţeleg eu din acesţe
procenţe? Dar chiar sţ i saţul, caâ nd ajung la marginea lui, pe deal, sţ i maă
165
uiţ îân jos, nu-l mai recunosc. Se vaă d casele cu acoperisţ urile lor, uliţţele sţ i
deasupra cerul. Saţul esţe compleţ descoperiţ îân faţţa cerului. Au ţaă iaţ
salcaâ mii, pe ţoţţi. AĂ sţa nu e saţul meu. De ce au ţaă iaţ ei salcaâ mii? Asţ
puţea saă aflu. Dar maă reţţin.
Maă uiţ prin curţţile lor. Sunţ mari sţ i pusţii. Ce rosţ mai au asemenea
curţţi? Sunţ simboluri faă raă sens: au dispaă ruţ din ele viţele sţ i unelţele
agricole. Nu vreau saă maă gaâ ndesc la fapţul caă un scriiţor din alţaă
generaţţie sau chiar un oraă sţ ean de asţaă zi, ducaâ ndu-se îân saţul meu, n-ar
îânţţelege nimic din ceea ce simţ eu sţ i nici n-ar fi de acord cu mine.
Gaâ ndul caă ar avea drepţaţe el, sţ i nu eu, nu-mi produce nicio ţurburare.
Sunţ oare aţaâ ţ de baă ţraâ n? Esţe poziţţia mea o reediţare a poziţţiei
scriiţorului saă maă naă ţorisţ care cauţaă cu maâ hnire o lume ţrecuţaă îân cea
prezenţaă pe care n-o mai recunoasţ ţe?
IÎmi reciţesc ulţima prozaă despre ţţaărani sţ i nu consţaţ nicio alunecare
spre saă maă naă ţorism. N-ar raă maâ ne decaâ ţ saă cred caă am îâmbaă ţraâ niţ, la
paţruzeci sţ i opţ de ani. Penţru unii dinţre cei care au acum îân Silisţ ţea
douaă zeci de ani, nu e nicio îândoialaă caă sunţ un om foarţe baă ţraâ n. Dar
lumea nu e faă cuţaă din oameni de douaă zeci de ani, e drepţ caă nici din
oameni de paţruzeci sţ i opţ, cincizeci. Dar sţ i acesţ ţia care au cincizeci de
ani maă cred probabil mai baă ţraâ n decaâ ţ sunţ, fiindcaă le vorbesc prea
mulţ despre ţrecuţ.
Firesţ ţe, eu maă cred mai ţaâ naă r decaâ ţ ei ţoţţi sţ i nu din pricina vaâ rsţei
maă uiţ sţ i nu mai îânţţeleg ce vaă d. Sţraâ mţarea poienii nu s-a produs
daţoriţaă compresiunii paă maâ nţului, ci penţru caă pe ea nu se mai adunaă
oameni.
Eu sţ ţiu caă ei se adunaă acum îân alţaă parţe sţ i caă discuţţiile de-acolo
sunţ mai puţţin graţuiţe, sunţ chiar eficienţe. Dar nu cred caă mai au
naiviţaţea de-aţunci, care daă dea aţaâ ţa sens gaâ ndirii lor ciudaţe sţ i care
pe mine maă arunca îânţr-o lume miraculoasaă .
Erau foarţe saă raci, dar nu paă reau doriţori saă afle cauza saă raă ciei lor,
erau mai degrabaă inţeresaţţi saă punaă îân discuţţie siţuaţţia din Parlamenţ,
ce a zis Iorga „cel care-avea doi creieri”, ce a zis Madgearu, ce-a zis
Braă ţianu.
Dacaă acesţe aminţiri despre acea poianaă maă sţaă paâ nesc cu aţaâ ţa
puţere nu esţe penţru caă sunţ prizonierul copilaă riei mele, ci penţru caă
abia acum, la maţuriţaţe, descopaă r îân viaţţa ei din aminţire vocaţţia
166
profund democraţicaă a poporului nosţru. Reprosţ ul caă ţraă iau, pracţic,
îânţr-o iluzie nu infirmaă adevaă rul caă aveau drepţaţe îân spiriţ.
Din caâ nd îân caâ nd mi se povesţesc îânsaă sţ i lucruri care îâmi reaminţesc
de umorul lor de aţunci, care îâmi plaă cea mie. Dupaă vizionarea la sţ coala
din saţ a filmului Desfăşurarea, consaă ţeanul meu Ilie Barbu, care n-are,
îân afaraă de nume, nicio legaă ţuraă cu Ilie Barbu din nuvelaă sţ i din film, a
fosţ chemaţ la sfaţul popular de caă ţre doi insţ i de la raion.
— Tovaraă sţ e Ilie Barbu, i-au spus acesţ ţia, dumneaţa l-ai cunoscuţ pe
Marin Preda. Ce poţţi saă ne spui despre el?
La care Ilie Barbu, ce s-o fi gaâ ndiţ el sţ i ce socoţeli sţ i-o fi faă cuţ, s-o fi
gaâ ndiţ sţ i la soarţa mea (n-a îânţţeles ce rosţ are aceasţaă îânţrebare sţ i cine
ar fi cei care i-o adreseazaă ), dar s-a gaâ ndiţ, bineîânţţeles, sţ i la soarţa lui,
pe care ţrebuia negresţ iţ s-o punaă la adaă posţ penţru paă rerea pe care ar
fi puţuţ s-o aibaă despre mine, sţ i pe care ţrebuia s-o exprime faă raă ocol
le-a daţ urmaă ţorul raă spuns:
— Tovaraă sţ i! Marin Preda a fosţ un praă paă diţ. Traă iascaă Parţidul
Comunisţ!
Nu mai adaug caă eroul meu s-a conţaminaţ de pofţa de caâ sţ ţig a
unora dinţre conceţaă ţţenii saă i sţ i a îâncepuţ saă spunaă îân dreapţa sţ i-n
sţaâ nga caă ar fi ţrebuiţ saă îâmparţ cu el drepţurile de auţor sţ i de la nuvelaă
sţ i de la film.
Poaţe caă asţ fi faă cuţ-o dacaă sţ i el, îân aminţirea mea, ar fi raă mas un
parţicipanţ la discuţţiile din poiana fieraă riei… Dar el nu venea pe-acolo
decaâ ţ ca saă -sţ i poţcoveascaă din caâ nd îân caâ nd caii. Ba nu, nici penţru asţa
nu venea, caă mai erau sţ ase fierari îân saţ, unde îânsaă nu se discuţa ca la
buzaţul fierar.
Poiana acesţuia era unicaă .

167
 CUM AM SCRIS „RISIPITORII”

Televiziunea mi-a pus îânţrebarea de ce a ţreia ediţţie care ţocmai a

apaă ruţ a Risipitorilor a fosţ din nou refaă cuţaă . Acum, caâ nd acesţ roman a
ajuns îân sfaâ rsţ iţ la forma lui definiţivaă , maă gaâ ndesc dacaă cu eforţul
scrierii lui n-asţ fi puţuţ saă scriu cel puţţin ţrei caă rţţi noi. IÎnţrebarea care
mi se pune îânsaă sţ i care esţe penţru mine linisţ ţiţoare esţe dacaă acesţe
„caă rţţi noi” ar fi puţuţ fi Friguri, Moromeţii, voi. II, sţ i Intrusul. Sunţ
convins caă n-ar fi fosţ sţ i iaţaă de ce.
Prin 1953, adicaă dupaă ţerminarea Moromeţilor, vol. I, dar care era
îâncaă la mine îân serţar, m-am apucaţ saă scriu volumul al doilea. M-am
chinuiţ o iarnaă sţ i o varaă . Zilnic lupţam cu o nepuţinţţaă de a scrie a caă rei
explicaţţie îâmi scaă pa. Pur sţ i simplu nu sţ ţiam saă scriu. Sţaă ţeam îân faţţa
haâ rţiei sţ i nu reusţ eam decaâ ţ saă descriu cel mulţ scene scrise deja îân
volumul anţerior, reluaţe îânsaă îânţr-o formaă penibilaă sţ i care mi se
impuneau îân mod bizar, desţ i imaginaţţia îâmi era îândrepţaţaă asupra alţor
subiecţe. Maă simţţeam sţaă paâ niţ de dorinţţa imperioasaă de a vorbi eu, sţ i
nu personajele mele ţţaăraă nesţ ţi, de a gaâ ndi cu minţea mea, sţ i nu cu a lui
Ilie Taă baâ rgel (era unul care maă obseda), sau mai sţ ţiu eu cu a caă rui alţ
ţţaăran care îâsţi scoţea capul prinţre raâ ndurile mele ţrudnice sţ i vorbea ţoţ
el, dar faă raă saă -mi dea senţimenţul caă spusele lui reprezinţaă sensul vieţţii
lui pe acesţ paă maâ nţ (sţ i pe acele ţimpuri) sţ i ce soarţaă îâl asţ ţepţa!
Exasperaţ, am abandonaţ ţoţul sţ i maă gaâ ndeam chiar cu seninaă ţaţe saă
maă las de scris. Nu-mi plaă cea ideea caă nu poţ saă fac alţceva decaâ ţ saă maă
îâmpleţicesc prinţre picioarele personajelor mele, descriind îânţr-un
mod naiv psihologii naive, desţ i ele erau expresia unei credinţţe sţ i a unei
speranţţe, ca îânţr-o nuvelaă pe care am publicaţ-o îân acei ani sţ i care s-a
bucuraţ pe aţunci de un mare succes. Inocenţţa ţrebuie saă aparţţinaă
numai eroilor, nu sţ i scriiţorului. Din aceasţaă ţrufie nu m-a scos decaâ ţ
168
îânţaâ mplarea sţ i, desigur, insţincţul. O carţe neţipaă riţaă la ţimp raă ţaă cesţ ţe
apoi mulţaă vreme paâ naă îâsţi gaă sesţ ţe locul poţriviţ îân consţ ţiinţţa publicului
sţ i a isţoriei unei culţuri. Din paă caţe penţru dorinţţa de aţemporal a
mulţor îâncepaă ţori de azi, romanul e legaţ de isţorie sţ i faă raă ea se
asfixiazaă . Trebuia saă ţipaă resc ceea ce scrisesem aţunci sţ i nu mai ţaâ rziu,
cu ţoaţe caă romanul acesţa despre ţţaăraă nimea anţebelicaă era
neţerminaţ: nu maă inţeresa dacaă ţţaăraă nimea romaâ naă conţinua saă se
ruineze îân capiţalism, asţ a cum spunea o frazaă la sfaâ rsţ iţul volumului, pe
care ulţerior am scos-o, ci viaţţa unei caţegorii umane paâ ndiţe de
vicleniile isţoriei; or, acesţe viclenii erau abia anunţţaţe. Cine poaţe îânsaă
saă asigure un scriiţor caă o obsesie a sa aflaţaă îân plinaă dezbaţere a
consţ ţiinţţei va ţrece îân mod sigur sţ i pragul expresiei arţisţice? Saă
paă sţraă m, mi-am zis, îân rezervaă marea îânţrebare despre curgerea
ţimpului sţ i ce poaţe ea aduce oamenilor, sţ i saă daă m la o parţe paâ nza de
pe ţabloul gaţa ţerminaţ al unei epoci care s-a scurs. Penţru ceea ce va
urma, vom vedea. Sţ i, asţfel, m-am hoţaă raâ ţ saă dau drumul primului
volum din Moromeţii. Dupaă aceea îânsaă reveni aminţirea esţ ecului, care
se confirmaă curaâ nd la o nouaă îâncercare caâ nd am vruţ saă conţinui acesţ
roman. Maă îâmbolnaă vii de exasperare, seninaă ţaţea maă paă raă si, zaă cui îân
spiţal, apoi maă îânsaă naă ţosţ ii. Sţ i îânţr-o zi îâmi veni urmaă ţoarea idee: foarţe
mulţţi oameni din vremea noasţraă paă ţţesc ce-am paă ţţiţ eu. Nu esţe oare
exasperarea, provocaţaă de nepuţinţţa de a-ţţi aţinge un scop doriţ, o
realiţaţe a lumii noasţre moderne? Sţ ocurile la care sunţem supusţ i din
pricina pierderii seninaă ţaă ţţii sţ i a echilibrului sufleţesc, seninaă ţaţe sţ i
echilibru supuse unei conţinue agresiuni a mediului sţ i de care nici
maă car nu sunţem ţoţdeauna consţ ţienţţi, nu sunţ ele oare cauza unor
mari ţurburaă ri îân comporţamenţul omului de azi? Sţ i asţ a am îâncepuţ saă
scriu romanul Risipitorii, amaâ naâ nd sţ i chiar renunţţaând la conţinuarea
Moromeţilor. Sţ i deodaţaă nepuţinţţa de a scrie a dispaă ruţ. Eram aţaâ ţ de
enţuziasmaţ, îâncaâ ţ socoţeam acesţ roman, îân sinea mea, mai bun decaâ ţ
ţoţ ceea ce scrisesem paâ naă aţunci. IÎn doi ani l-am ţerminaţ sţ i avea pesţe
opţ suţe de pagini. Urma saă aparaă . Profiţaâ nd îânsaă de o defecţţiune
ediţorialaă de ulţimaă oraă , mi-am reciţiţ romanul sţ i nu l-am mai gaă siţ
bun. Din opţ suţe de pagini l-am redus la ţrei suţe cincizeci, penţru ca
apoi, îân sţ palţuri, saă -i mai adaug o suţaă . IÎn ciuda acesţor conţrarieri sţ i
reveniri isţoviţoare, nu simţţeam nicio obosealaă , ceea ce iesţ ea îâmi
169
plaă cea, aveam senţimenţul caă am biruiţ ceva, caă am caă paă ţaţ un sţil al
meu, al gaâ ndirii mele directe, sţ i nu cum era cel din Moromeţii, îân care
gaâ ndirea mea se exprima indirect prin aceea a ţţaăranilor. Era ţocmai
ceea ce îâmi daă duse mai îânainţe senţimenţul nepuţinţţei, fapţul caă nu
aveam formaţ sţ i un sţil direcţ, faă raă de care conţinuarea chiar a
ţabloului Moromeţilor nu era cu puţinţţaă, caă ci inţram îân plinaă
conţemporaneiţaţe îân care, faţal, scriiţorul sţ ţia mai mulţe decaâ ţ eroul
saă u ţţaăran sţ i la al caă rui unic puncţ de vedere, sau viziune asupra lumii,
nu puţea raă maâ ne. Descoperind acesţ adevaă r al experienţţei mele, nu mi-
a mai plaă cuţ nici a doua ediţţie a Risipitorilor, care ea îânsaă sţ i a fosţ
rescrisaă îân îânţregime. Fiindcaă îânţre ţimp scrisesem povesţirea Friguri sţ i
volumul al doilea al Moromeţilor. Desigur, sţrucţura Risipitorilor a
raă mas, îân parţe, neschimbaţaă , sţilul îânsaă , aceasţaă ţţesaă ţuraă de cuvinţe
care îâncheagaă figuri sţ i pasiuni umane, nu mai e aproape deloc acelasţ i.
Simţţind îân maâ naă un insţrumenţ din ce îân ce mai aproape de scopul saă u,
formaţ îân acesţe nesfaâ rsţ iţe refaceri ale Risipitorilor, sţ i curajul
maâ nuiţorului lui se schimbaă . Intrusul a fosţ scris îânţr-o varaă . Martin
Bormann sţ i Friguri îân douaă luni, Moromeţii, voi. II, îân doi ani. Penţru un
scriiţor care cu zece ani îân urmaă se gaâ ndea cu ţoaţaă serioziţaţea saă se
lase de scris, acesţe performanţţe, care nu ţrebuie comparaţe decaâ ţ cu el
îânsusţ i, au desigur o semnificaţţie: senţimenţul nepuţinţţei de a scrie,
impasul nu sunţ ţoţdeauna reale. Dar maă opresc la ţimp sţ i nu insisţ
asupra acesţui subiecţ.
Asţaă zi se scrie mulţ sţ i n-am auziţ pe nimeni plaâ ngaâ ndu-se caă i-ar fi
secaţ forţţa creaţoare, ca saă îâncurajez prin experienţţa mea pe alţţii.
Deţaliile sţ i reflecţţiile pe care asţ puţea saă le dau îân conţinuare pe
aceasţaă ţemaă ar risca saă paraă neverosimile.

170
 FAĂ CAĂ TORII DE CUVINTE

Ce esţe un scriiţor faă caă ţor de cuvinţe? Un asţfel de scriiţor esţe dupaă
paă rerea mea acel scriiţor îânzesţraţ cu ţalenţ liţerar care n-are nimic de
spus sţ i care face cuvinţe pe ţoaţe ţemele daţe, cu predilecţţie îânsaă
penţru naţuraă sţ i dragosţe. Firesţ ţe caă el spoiesţ ţe cu cuvinţe sţ i resţul
realiţaă ţţii, dar asţa o face cam plicţisiţ sţ i cu o dispoziţţie evidenţaă , pe
care nu sţ i-o ascunde, caă îâi displace aceasţaă îândeleţnicire de a face
„analizaă ”, sau alţe mofţuri de acelasţ i gen, cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ asţa îâl
silesţ ţe saă consţaţe caă oamenii sunţ greu de „descris”, sunţ cam agiţaţţi,
nu sţau pe loc, sţ i caă se misţ caă îân socieţaţe dupaă nisţ ţe legi foarţe
complicaţe pe care n-are niciun rosţ saă sţai saă -ţţi spargi capul saă le
sţudiezi. (îân aceasţaă privinţţaă ei se aseamaă naă cu o eroinaă dinţr-o
povesţire dramaţizaţaă de celebrul Hiţchcock, care nu puţea saă picţeze
ceva care se misţ caă ; ca aţare, dacaă era un arbusţ baă ţuţ de vaâ nţ, îâl ţaă ia,
sau dacaă era un animal, îâl omora, pe urmaă voia saă -sţ i omoare propriul
nepoţ, dar i s-a îânfundaţ.) îânţr-adevaă r, omul, sub imperiul naţurii sau al
dragosţei, mai ales, dacaă e un mosţ haâ ţru cu barbaă albaă sau o faţaă cu
paă rul baă lai, nu-ţţi oferaă nicio enigmaă de dezlegaţ a exisţenţţei lui, dupaă
concepţţia faă caă ţorilor de cuvinţe, ci numai aceea a unei deveniri
vegeţale sţ i animale care are ca focare vizuale prisaă cile, florile,
buţoaiele, cramele, paă durile, frunzele galbene, ţţigaă ncile, haiducii,
cusţ mele, flinţele, gurile de rai, picioarele de plai, raă zoarele, viroagele,
luna, sţrigaă ţele misţerioase, caâ inii, paă saă rile, grajdurile, graâ ul ca lan,
graâ ul ca boabe (copţ sau cu lapţe îân el), ţufisţ urile, paâ raiele, viţţeii cu
boţul crud, maâ njii, raă sţoacele, sţ i ţoaţe acesţea chiar sţ i asţaă zi, îân ciuda
neconţeniţei schimbaă ri a peisajului nosţru, care modificaă ţoaţe acesţe
vaă ioage, sţ ipoţe sţ i cavalcade, nu numai ca viziuni ale unei imaginaţţii
idilice, ci sţ i ca psihologie a locuiţorilor, fie ei mosţ negi sau ţinere feţe.
171
 Faă caă ţorii de cuvinţe cei mai numerosţ i s-au recruţaţ, cum lesne se
poaţe deduce, din curenţele saă maă naă ţorisţe sţ i neosaă maă naă ţorisţe, dar sţ i
din cele modernisţe, cei mai mari faă caă ţori de cuvinţe îân acesţ sens
daâ ndu-i, de pildaă , suprarealisţ ţii îânţaâ rziaţţi, sau chiar suprarealisţ ţii
propriu-zisţ i (îân paranţezaă fie spus, din acesţ ţia din urmaă s-au recruţaţ
îân mod surprinzaă ţor cei mai radicali proleţculţisţ ţi, ei gaă sind îân
proleţculţism saţisfacţţia ruperii de ţradiţţie, pe care oricare alţ curenţ
le-o refuza). O caţegorie de faă caă ţori de cuvinţe a fosţ desemnaţaă prin
denumirea de scriiţori paă sţ unisţ ţi, asţa incluzaâ nd adicaă pe acel scriiţor
care sţaă îânfipţ cu ambele picioare îân paă sţ une sţ i, sub vraja sţ i seva care
simţe cum i se urcaă din adaâ ncuri la cap, face cuvinţe, îân special poezii.
Faă caă ţorii de cuvinţe nu s-au recruţaţ îânsaă numai de prin paă sţ uni sau de
pe plaiuri, adicaă de prin acele asţ ezaă ri îân care psihologia sţ i moravurile
oamenilor sunţ îânţre saţ sţ i orasţ , prin urmare cu o canţiţaţe deosebiţaă
de piţoresc, forme ţţipaă ţoare, vulgariţaţe groasaă , forme de viaţţaă ale unei
gaâ ndiri îânecaţe îân alcool sţ i sexualiţaţe, paralizaţe de spaima devenirii,
spaimaă care nu se ţraduce sţ i nu duce la o hoţaă raâ re de a lupţa cu
îâmprejuraă rile viţrege, indiferenţ de soarţa lupţei, sţ i saă capeţe asţfel
maă reţţia cuveniţaă omului, ci se baâ lbaâ ie sţ i se grozaă vesţ ţe exprimaâ nd
rudimenţe de noţţiuni, ameninţţaări conţrolaţe de comisarul de poliţţie
sau de negusţorul sau craâ sţ marul din colţţ , unde-sţ i are arvuniţe leafa lui
nefericiţaă sţ i consţ ţiinţţa.
Faă caă ţorii de cuvinţe îâsţi îânchipuie caă au de parţea lor pe Sadoveanu sţ i
pe Maţeiu Caragiale, mari scriiţori, pe care îâi ciţez ţocmai penţru
opoziţţia lor, definind asţfel cu douaă nume o îânţreagaă geografie a
valorilor sţilisţice majore. Dar faă caă ţorii de cuvinţe se scaldaă îânţr-o
dulce iluzie crezaâ nd caă sţilul folosiţ de acesţ ţi mari scriiţori ar avea vreo
conţingenţţaă cu sţilul lor. La marii scriiţori, sţilul se îâncadreazaă perfecţ
cu îânţregul lor univers de subsţanţţaă. Deci subsţanţţa exisţaă . Or, ţocmai
lipsa de subsţanţţaă esţe aceea care îâi desemneazaă pe faă caă ţorii de
cuvinţe, sţ i nu sţilul. Sţilul îânsaă e culţul lor.
Incapaciţaţea exprimaă rii unei problemaţici umane veriţabile nasţ ţe
faă caă ţori de cuvinţe sţ i îân peisajul urban, nu numai la ţţaraă sţ i la mahala, sţ i
anume chiar îân saâ nul acelei caţegorii sociale care prin profesiunea ei ai
zice caă e cea mai familiarizaţaă sţ i apropiaţaă de specificul culţural sţ i
liţerar: inţelecţualiţaţea. Faă caă ţorul de cuvinţe naă scuţ îân mediul urban sţ i
172
inţelecţual nu e mai puţţin faă caă ţor de cuvinţe decaâ ţ cei la care ne-am
referiţ mai sus, ba uneori ai fi ţenţaţ saă crezi, daţoriţaă usţ urinţţei cu care
curg la ei noţţiunile absţracţe, caă primii faă caă ţori de cuvinţe imporţanţţi s-
au recruţaţ din mediul urban. Ei descriu la nesfaâ rsţ iţ nu sţ ţiu ce obiecţ
care a avuţ nu sţ ţiu ce semnificaţţie penţru bunicul, sunţ imiţaţori prin
sţrucţuraă , prousţieni sau hemingwayeni sţ i de caâ ţva ţimp salingerieni,
adesea faă raă saă -i fi ciţiţ paâ naă la capaă ţ, sau foarţe puţţin, pe cei pe care îâi
imiţaă (caţegoria conţemporanaă a faă caă ţorilor de cuvinţe urbani fiind
mulţ îânapoiaţaă faţţaă de predecesorii lor dinţre cele douaă raă zboaie
mondiale, acesţ ţia din urmaă raă sfoind ţoţusţ i îân limbi sţraă ine ediţţii
compleţe din maesţ ţrii pe care îâi imiţau, spre deosebire de cei din zilele
noasţre, care se mulţţumesc cu ţraducerile incompleţe apaă ruţe la noi).
Un faă caă ţor de cuvinţe (prousţian obscur) se spune caă l-ar fi scos chiar
sţ i pe E. Lovinescu din zodia seninaă ţaă ţţii lui imperţurbabile, sţ i la o a ţreia
sţ edinţţaă de cenaclu îân care acela conţinua saă descrie minuţţios gaâ ndurile
eroului care sţaă ţea cu un beţţisţ or îân maâ naă sţ i paâ ndea un sţ oarece la un
capaă ţ de burlan, i s-ar fi adresaţ asţfel, cu zaâ mbeţul lui îâncurajaţor sţ i
lipsiţ de maliţţie (redaă m aceasţaă scenaă cu ţoaţaă rezerva pe care o
impune aceasţaă aminţire neverificaţaă , celebrul criţic fiind el îânsusţ i
mare iubiţor de anecdoţe liţerare): „Dacaă nici de asţaă daţaă , a zis el, n-o
saă omori sţ oarecele aă la, saă sţ ţii caă ţe dau pe maâ na domnului Mircea
Damian!” (Mircea Damian fiind bine cunoscuţ prin iesţ irile lui
inţempesţive).
Dar faă caă ţorul de cuvinţe de acesţ gen nu era numai imiţaţor prin
sţrucţuraă , cum paă rea la prima vedere. Exisţaă un gen de faă caă ţori de
cuvinţe posesori ai unei vasţe experienţţe livresţ ţi, care au sţraă baă ţuţ
mari spaţţii ale culţurii, asţ a cum paă sţ unisţ ţii au sţraă baă ţuţ cu ţaă lpile lor
goale paă sţ unile sţ i plaiurile descrise de ei. Tipul acesţa e foarţe rar sţ i
reprezinţaă penţru faă caă ţorul de cuvinţe de pe plaiuri fascinaţţia
„inţeligenţţei”, dupaă cum penţru faă caă ţorul de cuvinţe livresc fascinaţţia o
reprezinţaă „glasul frusţ”, „seva” celui de pe paă sţ uni. Esţe lesne de îânţţeles
caă , prin urmare, faă caă ţorii de cuvinţe nu au nici cea mai vagaă idee caă ei
n-ar fi scriiţori veriţabili, sţ i avem asţfel sţ i explicaţţia forţţei de aţracţţie
care îâi ţţine uniţţi îân mari grupuri, insţincţul sţ opţindu-le caă numai asţfel
poţ supravieţţui, ca scriiţori, eroziunii la care ţimpul supune operele lor
pline de cuvinţe.
173
 ADEVAĂ R Sţ I IÎNCHIPUIRE

Caâ nd îânţaâ lnesc un scriiţor, ciţiţorii îâl îânţreabaă invariabil ce e adevaă r

sţ i ce e îânchipuire îân ceea ce a scris el. Dupaă ce primesc raă spunsul,
raă maâ n dezamaă giţţi. Ei ar vrea, poaţe, saă afle cu ocazia asţa dacaă exisţaă
sau nu misţer al creaţţiei sţ i dacaă scriiţorul le raă spunde caă nimic nu e
invenţaţ din ţoţ ce-a scris el, aha, ar zice ei aţunci, vasaă zicaă a auziţ sţ i el
cuţare sţ i cuţare îânţaâ mplare sţ i s-a apucaţ de scris, asţa nu e asţ a greu,
sau dacaă ţoţul e imaginaţ, aha, vasaă zicaă scorneli. Eu îânsaă am complicaţ
puţţin lucrurile, daâ ndu-le urmaă ţorul raă spuns: adevaă raţe sunţ
senţimenţele, ficţţiuni sunţ îâmprejuraă rile.
Se spune de obicei caă exisţaă o nosţalgie a paradisului pierduţ, care
esţe copilaă ria. IÎn realiţaţe copilaă ria esţe locul de refugiu al problemelor
insolubile. Omul maţur sau chiar foarţe ţaâ naă r descoperaă , de pildaă ,
condiţţia sa, caă mai devreme sau mai ţaâ rziu, fericiţ sau nu, bun sau raă u,
el ţrebuie saă moaraă . Sţ i-sţ i aduce aminţe caă odinioaraă aceasţaă mare
ţrecere se puţea face suraâ zaâ nd. Am descris o scenaă caâ nd unui copil,
prins de friguri, i se pune ţocmai aţunci pe cap o coroanaă de flori. Nu
senţimenţul copilaă riei paradiziace a sţaţ la baza acesţei scene, ci
nosţalgia idenţificaă rii finale cu elemenţele lumii. Exisţaă apoi o alţaă
scenaă îân care nelinisţ ţea sţaâ rniţaă de pierderea acesţei seninaă ţaă ţţi ia o
formaă paroxisţicaă . Eroul îânţreabaă paţru preoţţi, care sţ ţiu mulţe despre
viaţţaă sţ i moarţe, de ce ne mai nasţ ţem dacaă ţrebuie saă murim. Ambele
scene sunţ ficţţiuni, senţimenţele îânsaă au fosţ reale. IÎn schimb,
urmaă ţoarea scenaă realaă îâmi vine abia acum îân minţe, dar cu ţoţ aţaâ ţ de
puţţine sţ anse de a se asocia vreunui senţimenţ care saă -mi sţaâ rneascaă
imaginaţţia. Copilul zace îân mijlocul baă ţaă ţurii, sţ i ţaţaă l, cu saniţarul,
discuţaă calm siţuaţţia, îân ţimp ce bolnavul îâi aude sţ i îânţţelege ţoţul: „N-o
mai duce mulţ, zice saniţarul, faă -i ce-i ţrebuie, caă nu mai e speranţţaă.”
174
„Crezi?”, zice ţaţaă l cu gaâ ndul la ceea ce reprezinţaă penţru familie
evenţuala pierdere a copilului, cum ar socoţi moarţea oricaă rei vieţaă ţţi
aflaţaă îân sţraâ nsaă legaă ţuraă cu exisţenţţa sa. „Da, da, zice saniţarul, n-ai ce
saă -i faci, se duce…” Apoi cei doi se îândepaă rţeazaă sţ i, dupaă un ţimp,
copilul aude masţ ina de cusuţ ţuruind prin geamul deschis, îân mijlocul
zilei de varaă , îân care el e zguduiţ de valuri de frig. „Ce faci, ţţaţţaă Joiţţo, îâi
faci caă masţ aă?” Taă cere lungaă , dupaă care copilul aude vocea mamei: „Cu ce
saă -l duc, Arisţiţţo?” Penţru ca fraţţii lui viţregi, pe urmaă , saă -i dea
ghionţuri îân coasţe, caă are caă masţ aă nouaă , uiţaâ nd cu ţoţţii caă el îâsţi purţa
propria caă masţ aă de îânmormaâ nţare, sţ i nu fiindcaă i se naă zaă rise maicaă -sii
saă punaă maâ na sţ i saă chelţuie penţru el, sţ i lor saă nu le ia… E o îânţaâ mplare
adevaă raţaă , dar de prisos saă mai sublinieze maă rginirea lui Paraschiv,
Nilaă sţ i Achim, la care îân realiţaţe copilul a ţţinuţ sţ i scriiţorul de mai
ţaâ rziu s-a feriţ saă -i ponegreascaă . IÎn fond, abjecţţia sau sublimul nu sunţ
suficienţe prin ele îânsele ca saă punaă îân misţ care imaginaţţia sţ i inspiraţţia
unui scriiţor. Scriind, ţoţdeauna am admiraţ ceva, o creaţţie
preexisţenţaă , care mi-a fermecaţ nu numai copilaă ria, ci sţ i maţuriţaţea;
eroul preferaţ, Moromeţe, care a exisţaţ îân realiţaţe, a fosţ ţaţaă l meu.
Acesţ senţimenţ a raă mas sţabil sţ i profund penţru ţoaţaă viaţţa, sţ i de
aceea cruzimea, caâ ţ sţ i josnicia, omorurile sţ i spaâ nzuraă rile îânţaâ lniţe des
la Rebreanu sţ i Sadoveanu, sţ i exisţenţe de alţfel sţ i îân viaţţa ţţaăranilor, nu
sţ i-au mai gaă siţ loc sţ i îân lumea mea scaă ldaţaă îân lumina eţernaă a zilei de
varaă . IÎn realiţaţe, îân aminţire, îâmi zac fapţe de violenţţaă faă raă maă suraă sţ i
chipuri îânţunecoase, infernale, dar paâ naă acum nu le-am gaă siţ un sens…
Poaţe caă nici nu-l au!?

175
 IÎNSUSţ IRE PIERDUTAĂ

…Am uiţaţ saă mai povesţesc. Odinioaraă , îân ziua îân care am scris O
adunare liniştită, credeam caă voi ajunge povesţiţor. E o îânsusţ ire pe care
am pierduţ-o sţ i maă îânţreb dacaă nu simţ îân mine nisţ ţe regreţe amare la
aceasţaă „aminţire”. Ia saă vedem! Saă maă gaâ ndesc… Nu, nu simţ niciun fel
de regreţe!

176
 CUM SCRIEM

Psihologia creaţţiei a inţeresaţ ţoţdeauna pe ciţiţor: cum scriem?

Arghezi povesţesţ ţe undeva caă Slavici, fiind la îânchisoare, a ceruţ, îân
clipa caâ nd ţemnicerul a veniţ saă -l anunţţe caă e liber, saă i se mai
prelungeascaă sţ ederea cu caâ ţeva zile fiindcaă avea de ţerminaţ o nuvelaă .
Nu sţ ţiu caâ ţţi ani avea clasicul ardelean pe aţunci, mi se pare caă
sţ apţezeci, îânsaă pe laâ ngaă aceasţaă performanţţaă, isprava mea, de pildaă , caă
la nouaă sprezece ani am puţuţ saă scriu o povesţire îân plin vacarm
undeva pe laâ ngaă Piaţţa Baă lcescu, unde e acum Teaţrul Naţţional nou, pe
aţunci loc viran, mi se pare caă nici nu meriţaă saă fie aminţiţaă . Scriiţorul
american Faulkner povesţesţ ţe caă a scris romanul saă u Pe patul de
moarte pe dosul roabei cu care caă ra noapţea caă rbuni îânţr-o cenţralaă
elecţricaă . IÎn general relaţaă rile sale despre meseria de scriiţor sunţ
demne de cel mai mare inţeres. Cu caâ ţţiva ani îânainţe de a muri,
raă spundea îânţr-un inţerviu îân revisţa vesţ-germanaă Merkur la
îânţrebarea despre documenţare sţ i spunea caă cel mai bun mod penţru
un scriiţor de a se documenţa esţe cel pe care l-a gaă siţ el odaţaă , caâ nd
era ţaâ naă r sţ i foarţe saă rac: era angajaţ îânţr-o casaă de ţoleranţţaă ca boy.
Aducea peţrecaă reţţilor baă uţuri sţ i sţaă ţea sţ i se uiţa la ei paâ naă la ora douaă
noapţea; ziua era liber sţ i puţea saă scrie caâ ţ pofţea, avaâ nd deci exisţenţţa
asiguraţaă sţ i maţerial uman sub forma celei mai veridice panorame la
care poaţe visa un scriiţor, socieţaţea vaă zuţaă prin viciile ei, virţuţţile
fiind eţalaţe îân vaă zul lumii sţ i nemainecesiţaâ nd un eforţ special de a le
cunoasţ ţe. Nu-l deranja sţ i nu-l supaă ra nimeni, sţaă ţea linisţ ţiţ îân odaă iţţa lui
sţ i scria! Mai ţaâ rziu, dupaă ce scriiţorul a faă cuţ rosţ de nisţ ţe bani, sţ i-a
cumpaă raţ firesţ ţe o fermaă sţ i a scris acolo, la ferma lui. Dar e inţeresanţ
de observaţ caă figurile pe care le-a cunoscuţ pe vremea caâ nd era boy îân
acea casaă , gangsţerii sţ i prosţiţuaţele, mai ales, apar îân opera lui cu un
177
relief halucinanţ, aproape unic. IÎn general, dupaă ce ajung celebri sţ i
bogaţţi, scriiţorii îâsţi aminţesc cu nosţalgie sfaâ sţ ieţoare de anii caâ nd erau
necunoscuţţi sţ i sţraâ mţoraţţi (vezi aminţirile despre Paris ale lui
Hemingway). IÎn acesţ sens cred caă Truman Capoţe, care a caâ sţ ţigaţ
recenţ cu ulţima sa carţe, inţiţulaţaă Cu sânge rece, douaă milioane de
dolari, va avea mulţ de suferiţ, mai ales caă e sţ i ţaâ naă r, are abia îân jurul a
paţruzeci sţ i cinci de ani.
Povesţind despre alţţii maă feresc îân felul acesţa saă fac eu maă rţurisiri.
E adevaă raţ caă maă feresc, nu cred caă e acuma ţimpul de confesiuni.
Confesiunea sau maă rţurisirea îânseamnaă linisţ ţire, adicaă privire îânapoi.
Or, senţimenţul meu e caă la ora acţualaă se asţ ţeapţaă de la scriiţorul
romaâ n din generaţţia mea opere, sţ i nu „maă rţurisiri”.

178
 CAÎ ND SCRIEM CEA MAI BUNAĂ CARTE

Niciun scriiţor nu se opresţ ţe cu plaă cere la o anumiţaă ţreapţaă a

creaţţiei lui, dupaă care saă coboare linisţ ţiţ scriind caă rţţi mai slabe, îân
realiţaţe, nu se sţ ţie niciodaţaă ce se mai poaţe îânţaâ mpla. Unii consideraă ,
de pildaă , caă . J. P. Sarţre abia acum sţ i-a scris cea mai bunaă carţe, îân jurul
a sţ aizeci de ani, e vorba de volumul Cuvintele. Numele lui a fosţ îânsaă
legaţ ţimp de pesţe douaă zeci de ani de opere care daă deau drepţul
oricui saă considere cariera lui îâncheiaţaă , cum ar fi volumul de povesţiri
Le mur, piesa Les mouches (pe care eu o pun alaă ţuri de Fedra) sţ i
romanul La nausee, faă raă saă mai vorbim de anii ’46, dupaă raă zboi, caâ nd
penţru ideile lui filosofice unii se baă ţeau chiar îân duel sţ i erau feţe care
purţau bluze cu porţreţul lui imprimaţ pe faţţaă sţ i pe spaţe. S-au dus
ţimpurile de aţunci, inuţil saă le mai raă scolim, desţ i acum doi ani
scriiţorul-filozof a refuzaţ Premiul Nobel, ceea ce nu e puţţin lucru, mai
ales caă prinţre argumenţele lui era sţ i acela caă de ce nu i s-a decernaţ
acesţ premiu mai îânainţe lui Sţ olohov! Ei, acum i s-a daţ sţ i lui Sţ olohov,
sţ i-a vaă zuţ domnul Sarţre visul cu ochii.

179
 CONTRIBUTţ IE DE ISTORIE LITERARAĂ

Debuţul meu e legaţ de îâncepuţurile liţeraţurii noasţre posţbelice.

Lucraă rile care au marcaţ profund o nouaă perioadaă au apaă ruţ îân ţoamna
anului '48, iar eu am debuţaţ ceva mai îânainţe, îân primaă varaă . Gresţ esc D.
Micu sţ i N. Manolescu, ca sţ i alţţi criţici sţ i isţorici liţerari, caâ nd ţrec ca pe
laâ ngaă ceva fragil pe laâ ngaă aceasţaă perioadaă de îânmugurire a liţeraţurii
noasţre noi, caâ nd îân realiţaţe efecţul ei, îân anii care au urmaţ, s-a
dovediţ viguros. Sigur e caă , dupaă povesţirea S-a spart satul de Gheorghe
Crisţea, apaă ruţaă îân ţoamna anului '48, au urmaţ apoi raâ nd pe raâ nd
povesţirile Andrei Buda merge la şcoala de cadre sţ i Ion Lâscan s-a pus
pe gânduri. IÎn povesţirea S-a spart satul, un ţaâ naă r saă rac spune îânţr-o
sţ edinţţaă caă el nu iese îâncaă la semaă naţ fiindcaă nu e vremea poţriviţaă , sţ i
aţunci se ridicaă secreţarul organizaţţiei, care îâl cunoasţ ţe sţ i sţ ţie caă e baă iaţ
saă rac: „Anţoane, zice el, asţea nu sunţ vorbele ţale, sunţ vorbele lui
Taă nase Gherase.” (Acesţ Taă nase Gherase era un chiabur noţoriu, dar sţ i
ruda acelui ţaâ naă r naiv, chiabur care îân modul acesţa perfid voia saă
saboţeze campania de îânsaă maâ nţţare.) îân ce consţaă spargerea saţului? IÎn
fapţul caă nepoţul acelui chiabur ţrece dincolo de gradul saă u de rudenie
sţ i-sţ i demascaă unchiul îân faţţa organizaţţiei. Povesţirea aceasţa, cu sensul
ei aţaâ ţ de profund, nu poaţe fi ocoliţaă de niciun isţoric liţerar. A doua
povesţire, Andrei Buda merge la şcoala de cadre, nu are valoarea
primeia, dar sţ i ea ţrebuie ciţaţaă . Numele auţorului esţe Peţre Dragosţ .
Acesţ nume nu mai spune nimic ţaâ naă rului scriiţor de azi, îânţr-o zi îânsaă
s-ar puţea saă reusţ esc saă -i evoc ţoţusţ i figura. Pe vremea aceea ţţineam
ceva mai mulţe sţ edinţţe decaâ ţ acum, erau mulţe probleme noi care
asediau ţurnul nosţru de fildesţ sţ i mulţţi se raă ţaă ceau îân ele, mai ales
scriiţorii din vechea generaţţie, care îâncercau saă le rezolve dupaă
meţodele lor perimaţe. Nu apaă ruse îâncaă Mitrea Cocor de Mihail
180
Sadoveanu, care saă îânsemne un bun exemplu penţru ei. Sţ i caâ nd
lucrurile paă reau caă se îâncurcaă ţoţ mai mulţ, se deschidea aţunci usţ a sţ i
apaă rea Peţre Dragosţ . Era un om cu o sţaţuraă mai degrabaă îânalţaă , cu
ochelari negri, cu paă rul abundenţ, de asemenea negru, sţ i puţţin mai
baă ţraâ n decaâ ţ mine, saă fi avuţ vreo douaă zeci sţ i opţ sau ţreizeci de ani.
Era ţoţdeauna îânsoţţiţ de o femeie de braţţul caă reia se ţţinea fiindcaă îân
urma unui accidenţ volunţar, scriiţorul îâsţi pierduse vederea. Se asţ eza
modesţ îân raâ ndul din faţţaă sţ i asculţa ca oricare, dar noi ne daă deam
aţunci seama, daţoriţaă prezenţţei lui, caă acea chesţiune care se dezbaă ţea
aţunci era deosebiţ de imporţanţaă . Ne aflam adunaţţi ca de obicei îânţr-o
claă dire de pe sţrada Romanaă nr. 64. Se ridica îânţr-adevaă r, nu dupaă
mulţaă vreme, Peţre Dragosţ , sţ i se îândrepţa spre prezidiu. Nu îânţţeleg de
ce scriiţorii cu forţţaă de evocare, cum era Eusebiu Camilar, sau alţţii la fel
de îânzesţraţţi, nu ne-au laă saţ nimic despre felul de neuiţaţ cum vorbea
Peţre Dragosţ îân acesţe sţ edinţţe, ele îânsele memorabile. De fapţ nu era
un oraţor, dar avea îân el ceva de Piţie, care spune lucruri dincolo de
sensul aţribuiţ de noi cuvinţelor. Sţ ţia îân cuvinţe puţţine, sţ i chiar saă race,
saă -ţţi inculce îân asţ a fel o idee, îâncaâ ţ saă -ţţi fie rusţ ine caă n-ai descoperiţ-o
singur, sugeraâ ndu-ţţi ţoţodaţaă caă dezbaţerea la care asisţaă el de caâ ţeva
minuţe de caâ nd a inţraţ are îân ea ceva sţeril, prin vaniţaţea
parţicipanţţilor de a rezolva problemele liţeraţurii îân afara realiţaă ţţii,
care ne asţ ţepţa de fapţ afaraă , plinaă de simboluri mari. Ce discuţam noi
acolo? ne îânţreba el, sţ i adaă uga: Chiar îân ziua aceea, îânţre Agniţa sţ i
Boţorca se perforase ulţimul meţru de ţunel care îâi mai despaă rţţea pe
brigadieri saă se îânţaâ lneascaă . Trebuia saă ne ducem acolo, erau clipe
mari, pe care n-aveam saă le mai îânţaâ lnim îân isţorie. Ce sţaă m acolo
îânchisţ i îânţre nisţ ţe ziduri?! Liţeraţura ţrebuie saă descrie viaţţa, sţ i viaţţa nu
e prinţre fum de ţţigaă ri sţ i scaunele pe care le rodeam de aţaâ ţa sţaţ…

181
 RISCUL SCRIITORULUI Sţ I AL CITITORULUI SAĂ U

Un ciţiţor nu poaţe ciţi nimic dupaă ce a muriţ, dar nu se poaţe spune

caă un scriiţor, dupaă ce moare, nu va mai fi ciţiţ de nimeni. IÎn acesţ sens
nu esţe exclus ca unui scriiţor, la nevoie, saă nu-i pese dacaă nu e ciţiţ de
conţemporani. Unii ciţiţori au îânţr-adevaă r aerul caă dacaă nu le place lor
un scriiţor, cu asţa relaţţia acelui scriiţor cu ciţiţorii îân general, prezenţţi
sţ i viiţori, s-a îâncheiaţ sţ i sunţ miraţţi caâ nd alţţii conţinuaă nu numai saă -l
ciţeascaă sţ i saă -l discuţe, ci saă sţ i cearaă ţipaă rirea lui. Paâ naă mai anii ţrecuţţi,
chiar se spunea, de pildaă , acesţ lucru îân presa liţeraraă , caă dacaă nu placi
ciţiţorului din ţimpul ţaă u, aţunci zadarnic ţe consolezi cu ideea caă vei
plaă cea ciţiţorului viiţorului, cu alţe cuvinţe se pornea de la ideea
exisţenţţei unui ţip de ciţiţor care s-a naă scuţ îân zilele noasţre sţ i ale caă rui
gusţuri sţ i preferinţţe vor fi aceleasţ i sţ i maâ ine, îânţţepeniţe adicaă pe vecie,
îânţre cele douaă prejudecaă ţţi, a scriiţorului, care nu e aţenţ la ciţiţorul
ţimpului saă u sţ i speraă saă fie mai bine îânţţeles îân viiţor, sţ i ciţiţorul care daă
cu piciorul îân scriiţorul pe care nu-l îânţţelege, mai rea mi se pare
prejudecaţa ciţiţorului, fiindcaă a scriiţorului nu face raă u nimaă nui, pe
caâ ţaă vreme a ciţiţorului e daă unaă ţoare. Fiindcaă ideea de creaţţie esţe
legaţaă îân consţ ţiinţţa scriiţorului de ideea de reusţ iţaă , ca saă nu mai vorbim
de glorie, sţ i deci prin naţura îânsaă sţ i a relaţţiei dinţre creaţor sţ i
consumaţor dominaţţia consumaţorului e asiguraţaă îân mod naţural:
arţisţul se verificaă prin publicul saă u concreţ, conţemporan cu el. Riscul
arţisţului e saă nu fie îânţţeles sţ i saă fie aruncaţ îân chinurile incerţiţudinii
care nu-l scuţesc oricaâ ţ ar fi el de consţ ţienţ de valoarea sa. Care e îânsaă
riscul publicului? Niciunul! Sţ i aţunci cum poţţi îân relaţţia aceasţa saă iei
ţoţ parţea celui care nu riscaă ?

182
 NOUTATEA TIPURILOR UMANE

Tţ aăraă nimea a îânceţaţ de mulţ saă mai fie un mediu senzaţţional penţru
ciţiţor, dar dacaă sţaă m saă ne gaâ ndim bine, niciorasţ ul nu se poaţe laă uda
caă nu e un mediu exploraţ paâ naă la saţţieţaţe. Avaâ nd undeva îân
adaâ ncurile ei ţendinţţa de a se consţiţui îânţr-o lume îânchisaă , capabilaă saă
se dispenseze de misţ carea ţurbulenţaă sţ i anexionisţaă a orasţ elor,
ţţaăraă nimea a puţuţ, îân aceasţaă îâncercare a ei disperaţaă , saă creeze valori
morale sţ i spiriţuale care au fosţ apoi preluaţe de îânţregul popor. IÎn
zilele noasţre, sţudierea prin arţaă a umanului nu mai are îânainţe niciun
fel de prejudecaă ţţi care saă -i bareze drumul. Cuţare erou al lui Beckeţ e
un baă ţraâ n sordid sau un vagabond, sţ i nu inţraă îân inţeresul discuţţiilor
despre arţaă opinia celor care, caâ nd aud de romane cu subiecţe din
lumea ţţaăraă neascaă , exclamaă : A, iar ţţaărani? De ce iar ţţaărani? îânţrebaă m la
raâ ndul nosţru. E mai inţeresanţ cu cersţ eţori, idioţţi, vagabonzi,
esţropiaţţi sau demenţţi? Nici asţa nu mai e nou dupaă Faulkner sţ i Beckeţ,
sţ i la urma urmei dupaă Dosţoievski sţ i Gogol, care au ţraţaţ mai îânainţe
acesţe subiecţe.
Dacaă un scriiţor ar ţţine seama de prejudecaă ţţile curenţe, ar ajunge saă
nu mai scrie nimic. Fiindcaă n-a mai raă mas caţegorie sau clasaă socialaă
despre care saă nu se fi scris la fel de mulţ ca sţ i despre ţţaărani. E drepţ caă
exisţenţţa unui Creangaă , Slavici, Sadoveanu sţ i Rebreanu îânţr-o liţeraţuraă
poaţe da ciţiţorului senzaţţia de saţţieţaţe. IÎn „faţţa unor noi creaţţii, îânsaă ,
senzaţţia aceasţa nu mai are imporţanţţaă. Asupra scepţicismului lui
Lovinescu sţ i Camil Peţrescu meriţaă îânsaă saă ne oprim. Fiindcaă îân ciuda
liţeraţurii despre ţţaărani a unui Faulkner sţ i Sţeimbeck, mulţţi
îâmpaă rţaă sţ esc sţ i asţaă zi acesţ scepţicism. Camil Peţrescu l-a admiraţ pe
Prousţ. Dar ce esţe îânţr-adevaă r superior, aici, esţe arţa naraţorului care
se exerciţaă cu aceeasţ i magie sţ i caâ nd descrie ţţaărani sau laă pţaă rese.
183
Serviţoarea Françoise esţe poaţe, dupaă Swann, cea mai reusţ iţaă figuraă
din opera sa. Nivelul de consţ ţiinţţaă al baronului Charlus se reduce îân
ulţimaă insţanţţaă la sţraţegia complicaţaă a unui salonard, iar gaâ ndirea sa
nu esţe superioaraă celei unei mahalagioaice vorbaă reţţe. Ca îân orice mare
creaţţie, sţ i aici nu mediile sociale pe care le evocaă aminţirea scriiţorului
dau complexiţaţe sţ i adaâ ncime, fiindcaă ţoţul e egal penţru un scriiţor, un
lucru nefiind mai imporţanţ decaâ ţ alţul. Oriunde e om, arţa care îâl
exprimaă esţe superioaraă sţ i egalaă prin ideea naraţorului, prin viziunea
pe care ne-o oferaă arţisţul despre condiţţia omului, sţ i nu prin gradul de
civilizaţţie ţehnicaă sţ i urbanaă a mediului social îân care el ţraă iesţ ţe.
Tţ aranul, de pildaă , avea senţimenţul caă singura sa speranţţaă sţ i iesţ ire esţe
el îânsusţ i, cu ţoţ ceea ce reprezinţaă . O greblaă îân ochii lui nu era o simplaă
greblaă , iar un cal, un simplu cal. Punerea sub semnul îânţrebaă rii a
plugului sau a viţei, a gardului sţ i a baă ţaă ţurii sale, capaă ţaă deodaţaă un
caracţer ţragic. IÎn ce maă suraă asţa e mai puţţin ţragic decaâ ţ ţrisţele
peregrinaă ri ale lui Swann sţ i caă saă ţoria lui nedoriţaă cu o demimondenaă ?

184
 DESPRE „INTRUSUL”

Intrusul a fosţ scris îân vara anului 1967, imediaţ dupaă Moromeţii,
vol. II, sţ i faă raă saă se fi naă scuţ din vreun embrion mai vechi, cum mi s-a
îânţaâ mplaţ îânţoţdeauna. L-am scris zi de zi îânţr-o progresie consţanţaă sţ i
foarţe siguraă , ca sţ i cum asţ fi redacţaţ o lucrare îândelung gaâ ndiţaă îânainţe.
E o carţe scrisaă cu un senţimenţ acuţ, sţ i îân cele din urmaă inexplicabil
penţru mine îânsumi, cu aţaâ ţ mai mulţ cu caâ ţ venea imediaţ dupaă eforţul
considerabil depus penţru Moromeţii, volumul II. Ce esţe un inţrus? Un
om care se inţroduce faă raă saă îânţrebe îânţr-o adunare, îânţr-o casaă , sau
îânţr-un orasţ . Cum îân cazul nosţru orasţ ul e chiar al eroului, aici apare
jocul dialecţic îânţre exisţenţţaă sţ i idee. Exisţenţţa eroului sţ i a orasţ ului, îân
relaţţia care se creeazaă , esţe imprevizibilaă , iar îân cazul nosţru îâmpinsaă la
limiţaă . Sunţ subiecţe care-i aţrag ţoţdeauna pe scriiţori. Descripţţia
vieţţii zilnice, dacaă nu e îâmpinsaă undeva, n-are sens îân liţeraţuraă .
Un om care nu reusţ esţ ţe saă -sţ i realizeze planurile lui îân viaţţaă poaţe
apaă rea drepţ un îânvins. Eroul meu vrea saă acţţioneze ca saă ajungaă
inginer elecţrician, dar esţ ecul saă u vine din alţaă parţe sţ i îâl anţreneazaă sţ i
pe acesţ plan spre nereusţ iţaă . Cu ţoaţe asţea, eu nu-l consider nici îânvins
sţ i nici vicţimaă . Esţe un om care face o experienţţaă ţragicaă penţru ţimpul
saă u, sţ i îâl consider îân afara caţegoriilor adapţabil sau inadapţabil. Nu
numai caă nu e inadapţabil, ci e un consţrucţor al unei noi lumi. IÎnţr-un
cuvaâ nţ, esţe un erou al ţimpurilor noasţre moderne, îân care noţţiunile
îânvingaă ţor sţ i îânvins nu mai exprimaă exacţ o realiţaţe de la cauzaă la
efecţ, ci, adesea, una raă sţurnaţaă . Eroul meu e un om senin, care e siliţ saă
devinaă sumbru. Paă sţreazaă îân el aceasţaă sţare, dar redevine îân cele din
urmaă senin. Cu ce preţţ? Iaţaă subiecţul caă rţţii.
Fiinţţa cea mai apropiaţaă de acesţ erou sţ i de care viaţţa sa se leagaă
sţraâ ns, adicaă soţţia lui, preţinde caă îân momenţul saă vaâ rsţ irii unui acţ de
185
eroism, cel care îâl saă vaâ rsţ esţ ţe nu mai iubesţ ţe îân clipa aceea pe nimeni,
respecţiv, îân cazul nosţru, soţţia sţ i feţiţţa. Cum puţem afla dacaă aceasţaă
femeie are sau nu drepţaţe? Are! Dar are? îân lumea orasţ ului ei nou, faă raă
ţradiţţie, ce valoare poţ avea asţfel de jusţificaă ri? Sţ i ţoţusţ i ea a iubiţ un
baă rbaţ care apoi nu mai era acelasţ i, chipul saă u era desfiguraţ. Trebuia
deci acuzaţ, chiar dacaă acuzaţţia era saă lbaţicaă ! Fiindcaă mai nefericiţaă
avea saă raă maâ naă ea, dupaă cum eroul avea saă afle, sţ i nefericirea ne daă
drepţul saă chemaă m la judecaţaă pe oricine, fiindcaă la ea concureazaă
îânţreg universul. Sţ i ţoţusţ i, desţ i îâi lega un copil, sţ i era la al doilea esţ ec, ea
nu daă dea niciun semn de îânţoarcere. Am fosţ prins de acesţ personaj, sţ i
nu de Caă lin, sţ i mai mulţ penţru asţa am puţuţ scrie acesţ roman, îân care
nu sunţ nici maă car sigur caă am reusţ iţ saă aflu despre ea mai mulţe decaâ ţ
eroul.
Accidenţul lui nu are o valoare exisţenţţialaă , ci una simbolicaă . Am
imaginaţ un accidenţ care îân exisţenţţaă îânseamnaă neprevaă zuţul sau
iraţţionalul, îânsaă care are darul saă îâmpingaă la limiţaă exisţenţţa zilnicaă sţ i
saă evidenţţieze adevaă raţa ei valoare. IÎnţr-o ţraţare realisţaă ar fi ţrebuiţ
descrise mai îândelung suferinţţele eroului accidenţaţ.

186
 DESPRE TEATRU

Exisţaă piese de ţeaţru sţ i exisţaă scenarii ţeaţrale. De pildaă , piesele lui

Maiakovski. Ciţindu-le nu îânţţelegi mare lucru, vaă zuţe îânsaă la ţeaţru (sţ i
îân special jucaţe de rusţ i) sunţ fascinanţe! Am vaă zuţ odaţaă , la Kiev,
Ploşniţa. Desţ i nu sţ ţiu limba, m-am dus de douaă ori la specţacol, aţaâ ţ de
ţare m-a aţras creaţţia regizorului, subţexţul creaţ de el pe scenaă ,
inexisţenţ îân piesaă .
…Ar fi inţeresanţ de discuţaţ de ce acţorii romaâ ni suferaă pe scenaă
dacaă nu au posibiliţaţea saă facaă publicul saă raâ daă . Cred caă avem de-a face
cu o ţraă saă ţuraă specificaă acţorului romaâ n, care îân maţerie de comedie
deţţine primele locuri din Europa. Acţorul romaâ n are capaciţaţea de a
reîânnoi comedia ca pe o experienţţaă ce daţeazaă de aproape un secol sţ i îân
care credeam caă nu se mai poaţe spune nimic nou; ţoţusţ i, am avuţ
surpriza saă descoperim un nou Caragiale îân D-ale carnavalului, sau o
nouaă manifesţare a comicului caâ nd apare un nou auţor de comedie.
Acţorii se adapţeazaă perfecţ, cu inţuiţţii proaspeţe, la noua viziune a
comicului. Dar din acesţe mari caliţaă ţţi de comedian rezulţaă sţ i cusurul
acţorului romaâ n. El îâţţi creeazaă impresia caă dacaă nu ţransformaă îân
comedie chiar sţ i un ţexţ de dramaă , nu are senţimenţul caă joacaă ţeaţru.
L-am îânţrebaţ pe un auţor dramaţic cum s-a ajuns paâ naă aici. A daţ din
umeri. Apoi mi-a povesţiţ ce-a paă ţţiţ el la prima lui piesaă . IÎn ţexţ exisţa
de pildaă o replicaă : „Ce mai faci, Ilie, nu ţe-am mai vaă zuţ de mulţ.” Pe
scenaă acţorul o spunea îân felul urmaă ţor, spre uluirea ţaâ naă rului
dramaţurg: „Ia asculţaă , maă , Ilie, da’ ce crezi ţu, caă eu sunţ caraghiosul
ţaă u? Te cauţ la ţelefon sţ i ţu umbli asţ a ţeleleu, nu ţe mai vede omul cu
lunile!” Trebuie saă recunoasţ ţem caă ideea e aceeasţ i, dar… exprimaţaă
alţfel, cu sublinieri grase pe cuvinţele „caraghiosul ţaă u”, „ţeleleu”…
Acţorul a îângrosţ aţ replica, saă poaţaă paă laă vraă gi îân mod vulgar. Am fosţ
187
ţenţaţ, dupaă Martin Bormann, sţ i aceasţaă ţenţaţţie n-a dispaă ruţ, saă scriu
o piesaă despre Vlad Tţ epesţ . Parţea fascinanţaă din biografia lui Vlad
Tţ epesţ esţe modul îân care se grefeazaă pe un ţemperamenţ demenţţial
idei mari, inspiraţe dinţr-o ideologie anţioţomanaă . Gesţul saă u, caâ nd cu
o maâ naă de lupţaă ţori paă ţrunde îân ţabaă ra sulţanului spre a-l ucide,
egaleazaă , dacaă nu chiar îânţrece îân maă reţţie gesţul lui Mihai Viţeazul la
Caă lugaă reni. Ceea ce poaţe inflama, din viaţţa acesţui cumpliţ om,
inspiraţţia unui scriiţor esţe acesţ amesţec sţraniu de virţuţţi îânalţe,
violenţţaă îâmpinsaă dincolo de limiţele normalului sţ i consecvenţţaă îân
apaă rarea unor idei poliţice.

188
 POLEMICA

Nu sunţ admiraţorul celor care îân discuţţiile de idei, îân loc saă
raă spundaă cu argumenţe, coboaraă dialogul îân domeniul defecţelor
fiziologice sţ i îâncearcaă saă -sţ i descalifice adversarul maâ njindu-l. IÎnţr-o
discuţţie polemicaă pe ţeme grave, preopinenţul poaţe fi îânvins numai
odaţaă cu ideile pe care le susţţine. Dacaă îâi descriem cu ţalenţ sau cu
geniu chelia, ţimidiţaţea, ţicurile, evenţualele josnicii comise caâ ndva,
avariţţia, asemaă narea lui cu un sţ oarece sţ i asţ a mai deparţe, ce puţem
obţţine îân cel mai fericiţ caz? Caă ţalenţul nosţru e o simplaă secreţţie
cerebralaă , incapabil saă se menţţinaă îân sfera ideilor, sţ i caă ţrebuie saă punaă
pe haâ rţie doar venin ca saă se descarce o glandaă , dar nicio argumenţaţţie
capabilaă saă -l lipseascaă pe preopinenţ de susţţinaă ţori, sţ i, dacaă ideile lui
sunţ gresţ iţe, saă -l izoleze, saă -l readucaă la el îânsusţ i, la dimensiunile lui
reale! Fiindcaă numai aţunci puţem saă fim siguri caă s-a produs un
progres real îânţr-o chesţiune îân discuţţie. Caă uţarea unui adevaă r, ce sens
are? Am asisţaţ îânţr-o searaă la o scenaă îânţr-un resţauranţ unde un
baă iaţ, îâncolţţiţ îânţr-o discuţţie, a îâncepuţ deodaţaă saă -i spunaă adversarului
saă u nisţ ţe adevaă ruri care nu se anunţţau caâ ţusţ i de puţţin plaă cuţe. Am
asţ ţepţaţ curios saă -l vaă d pe celaă lalţ cum reacţţioneazaă , ce mai poaţe zice.
A fosţ o clipaă de sţupoare, apoi el a îânţins palma îân laă ţuri, i-a acoperiţ
celuilalţ gura sţ i i-a raă spuns cu dispreţţ: „Faă raă adevaă ruri.” Adicaă eu nu
agreez sporţul aă sţa, nu maă inţereseazaă nici saă -l pracţic sţ i nici saă -i las pe
alţţii saă -l pracţice. Am alţ sţil de viaţţaă, îân care nu maă îânţrece nimeni: iau
la misţ ţo! Aici saă ţe vaă d. E ţerenul care îâmi convine! Sţ i, umiliţ sţ i
dezorienţaţ, cu un suraâ s sţraâ mb, baă iaţul n-a mai zis nimic, îân ţimp ce
adversarul saă u l-a luaţ îânţr-o nouaă serie…

189
 CIRCUITUL UNIVERSAL

Acţţiunea de difuzare îâncheie sţ i nu îâncepe manifesţarea universalaă a

unei culţuri naţţionale. Saă nu se îânţţeleagaă de aici caă problema unei bune
difuzaă ri, ţraduceri, circulaţţii pesţe hoţare a unei liţeraţuri ar fi lipsiţaă
de imporţanţţaă. Aceasţaă problemaă esţe îânsaă legaţaă de dificulţaţea cea
mai mare penţru scriiţorul care aparţţine unei culţuri mici sau unei
culţuri medii, cum esţe a noasţraă . Trebuie saă fii ţradus, o acţţiune care
cere unei opere din paţrimoniul unei asemenea culţuri saă îânţruneascaă
o sumaă de caliţaă ţţi parcaă mulţ mai mari decaâ ţ cele ale unei opere din
cadrul unei culţuri dinţr-o limbaă de largaă raă spaâ ndire. Exisţaă scriiţori
care îânţemeiazaă o liţeraţuraă sţ i îân care virţuţţile geniului expresiv
naţţional sunţ aţaâ ţ de mulţ sţ i cu aţaâ ţa auţenţiciţaţe sţ i amploare puse îân
valoare, îâncaâ ţ o ţraducere care saă fie îân sţare saă dea îânţreaga
echivalenţţaă a unui asemenea ţexţ esţe, pracţic, imposibilaă . Exisţaă , de
pildaă , ţraduceri din Rabelais sau Villon, sau Pusţ kin, sau Danţe, dar
poaţe cineva saă spunaă caă ele n-au saă raă ciţ enorm savoarea unicaă a
ţexţului original? Saă ne îânţoarcem la liţeraţura noasţraă . Penţru ca un
scriiţor romaâ n saă poaţaă fi ţradus sţ i saă circule pesţe hoţare, liţeraţura lui
nu ţrebuie saă ridice obsţacole de neîânţrecuţ din puncţul de vedere al
limbii. Ni se dau asiguraă ri caă Ion Creangaă a avuţ mare succes îân Anglia,
dar esţe evidenţ fapţul caă nu puţem fi convinsţ i caă operaţţiunea de
ţraducere nu s-a produs faă raă o saă raă cire a expresiei, care aţaâ ţ la
Creangaă , caâ ţ sţ i la alţţi scriiţori romaâ ni esţe aţaâ ţ de ţare îâncorporaţaă îân
conţţinuţ. Ia, de pildaă , pe Dosţoievski sţ i daă -l pe maâ na unui ţraducaă ţor
care saă -l masacreze, ţoţ raă maâ ne suficienţ ca saă -ţţi dai seama caă ţe afli îân
faţţa unui scriiţor neobisţ nuiţ. La un scriiţor de ţipul Rabelais sau
Creangaă se produce fenomenul invers: daă -l pe maâ na celui mai bun
ţraducaă ţor sţ i ţoţ e aproape cu nepuţinţţaă saă -ţţi dai seama caâ ţ de mare e.
190
Problema nu esţe îânsaă insolubilaă , sţ i paă rerea mea e caă soluţţionarea ei de
caă ţre scriiţorul romaâ n conţemporan nu presupune, cum ar paă rea la
prima vedere, evadarea lui din solul naţţional sau renunţţarea la
exprimarea specificaă . Problema paâ naă la urmaă esţe ţoţ una de conţţinuţ.
Raă maâ ne deci saă ţraduci ceea ce se spune sţ i mai puţţin felul cum se
spune. Care dinţre noi nu va simţţi imediaţ îân ce consţaă , de pildaă ,
farmecul „de conţţinuţ” al acesţei fraze din Ion Creangaă ? „…ţaă -vaă
Dumnezeu saă vaă baţaă , privigheţori.” Urmeazaă îânsaă saă ţraducem îânţr-o
limbaă sţraă inaă aceasţaă expresie. Sţ i dacaă mi se va raă spunde caă esţe
inţraducţibilaă (ceea ce esţe cazul), mai raă maâ ne saă adaă ugaă m caă o mare
parţe din opera lui Creangaă esţe compusaă din expresii cum e cea de
mai sus. Problema ţraducerii liţeraţurii romaâ ne îân limbi sţraă ine, maă
refer la prozaă , ridicaă aproape aceleasţ i probleme pe care le ridicaă
ţraducerea poeziei îân general, penţru caă proza noasţraă , caâ nd nu îâncalcaă
domeniul poeziei, cum ar fi la Creangaă sţ i Sadoveanu, aţunci se bizuie
nu o daţaă pe ideea inauţenţiciţaă ţţii limbajului, a comediei cuvaâ nţului,
cum esţe la Caragiale sţ i la alţţi scriiţori conţemporani. Esţe necesaraă
ţraducerea-creaţţie, care îânsaă , pracţic vorbind, nu poaţe fi decaâ ţ un
accidenţ fericiţ. Noi îânsaă ţrebuie saă ţindem saă ne exprimaă m îânţr-un
limbaj care, faă raă saă renunţţe la geniul naţţional al expresiei, saă raă maâ naă
ţoţusţ i comunicabil sţ i dupaă ţraducere. Sţ i aici revenim la ceea ce
spuneam mai îânainţe, la problema conţţinuţului sţ i la ceea ce se
îânţaâ mplaă cu Dosţoievski, a caă rui operaă esţe cea mai puţţin dependenţaă
de limbaj din caâ ţe cunosc. Esţe, ţoţusţ i, de presupus caă îân cadrul limbii
sţ i liţeraţurii ruse el raă maâ ne un scriiţor care se exprimaă rusesţ ţe sţ i mi-e
greu saă presupun caă n-ar fi admiraţ de ciţiţorii rusţ i sţ i penţru felul cum
se exprimaă . Marea forţţaă creaţoare a arţei noasţre ar ţrebui saă se
reverse de aici îânainţe dincolo de formele de expresie, care nu-sţ i
dezvaă luie secreţul decaâ ţ penţru noi, sţ i saă gaă seascaă forme de expresie
care, paă sţraâ ndu-sţ i mai deparţe farmecul specificului naţţional, saă fie
ţoţusţ i covaâ rsţ iţe de conţţinuţ, sţ i acesţ conţţinuţ saă -sţ i cauţe asţfel
nesţingheriţ drumul spre universaliţaţe.

191
 CREATţ IE Sţ I MORALAĂ

Unii oameni exclud din viaţţa lor senţimenţul prieţeniei, pe care îâl
sacrificaă premediţaţ pornind de la ideea caă acesţ senţimenţ mai mulţ îâi
îâncurcaă decaâ ţ îâi ajuţaă îân acţiviţaţea lor socialaă . IÎn general, oamenii nu
sunţ cruţţaţţi de suferinţţaă. Suferinţţa nu e un lucru doriţ, ea ţoţusţ i vine.
Am cunoscuţ oameni care aveau faţţaă de acesţ fenomen o aţiţudine
curioasaă : ei îânţaâ mpinaă , de pildaă , suferinţţa, compleţ descoperiţţi. Ce
îânseamnaă acesţ lucru? Caă suferinţţa care venea nu era penţru ei o
surprizaă , cu alţe cuvinţe, caă îânţreaga lor fiinţţaă era deja uniţaă sţ i caă
mobilizarea forţţelor sufleţesţ ţi, mobilizare care produce de obicei îân
consţ ţiinţţaă o anumiţaă panicaă , era deja îânfaă pţuiţaă , îânţr-un cuvaâ nţ am avuţ
revelaţţia unui anumiţ ţip uman care a îâncepuţ saă maă obsedeze sţ i care
îân cele din urmaă mi s-a schiţţaţ sub forma unui personaj liţerar feminin.
Criţica numesţ ţe aceasţaă preocupare a unui scriiţor penţru dezvaă luirea
unei aţiţudini exemplare faţţaă de un anumiţ fenomen sufleţesc
preocupare eţicaă . N-am avuţ aceasţaă inţenţţie, ci doar saă creez sţ i, dacaă
reusţ esc, saă -l deţermin pe ciţiţor s-o admire pe eroina mea, morala
nefiind pe primul, ci pe al doilea sţ i chiar al ţreilea plan. Dacaă ciţiţorul
nu admiraă creaţţia, nu sesizeazaă nici morala.

192
 CE VOM CITI MAÎ INE?

Ce vom ciţi maâ ine? îâncoţro se îândreapţaă romanul romaâ nesc

conţemporan? Penţru a raă spunde la o asţfel de îânţrebare esţe necesar,
îân prealabil, saă raă spundem la o alţa. Care esţe desţinul liţeraţurii îân
lume la ora acţualaă ? Cu alţe cuvinţe, ce loc mai ocupaă ea îân aţenţţia
publicului sţ i ce semnificaţţie mai au valorile esţeţice îân ochii oamenilor?
Mai e liţeraţura ţoţ aţaâ ţ de suveranaă îân sfera manifesţaă rilor de
consţ ţiinţţaă ca îân secolele ţrecuţe? Mai poaţe cineva scrie ca Sainţ-Simon
„memorii” de zece mii de pagini (caâ ţ opera lui Balzac) sţ i saă mai aibaă
inţacţaă consţ ţiinţţa caă revelaţţiile lui vor inţeresa publicul, îân acesţ secol
îân care nimic nu scapaă reporţerului, camerei de ţeleviziune, jurnalului
de acţualiţaă ţţi sţ i documenţului revelaţor, care nu mai sţaă ascuns îân
arhivele secreţe? Ce puţere mai are un scriiţor îân faţţa dezvaă luirilor
senzaţţionale pe care o presaă bine organizaţaă le face publicului cu o
rapidiţaţe perfecţaă ? Mai poaţe el conţa caă psihologia ciţiţorului a raă mas
inţacţaă sţ i caă acelasţ i ciţiţor mai poaţe parcurge suţe de pagini de
invenţţie caâ nd realiţaţea îânţrece orice îânchipuire? Fiindcaă îânţr-o
jumaă ţaţe de secol s-au produs aţaâ ţea raă sţurnaă ri sţ i omul a asisţaţ la
aţaâ ţea ţragedii, sţ i caâ nd n-a asisţaţ sţ i caâ nd n-a luaţ parţe la ele i s-au
relaţaţ despre ele sţ i conţinuaă saă i se relaţeze cu lux de amaă nunţe, îân
revisţe cu foţografii de o frumuseţţe sţ i o clariţaţe colorisţicaă
buimaă ciţoare, sau îân filme îân care bubuiţul ţunului se aude aievea sţ i
explozia bombei dilaţaă privirea aproape ca îân faţţa fapţului ţraă iţ, ce mai
poaţe face un roman, oricaâ ţ de ingenios consţruiţ, îân faţţa acesţei
curioziţaă ţţi avide prompţ saţisfaă cuţe? Ce mai poaţe spune liţeraţura? Sţ i
anume romanul? îân faţţa acesţei realiţaă ţţi ce reacţţii sunţ posibile? Prima
care mi se pare evidenţ verosimilaă e a scriiţorului orgolios care va
raă maâ ne la concepţţia secolului al XIX-lea sţ i va declara pur sţ i simplu caă
193
ţoaţe acesţea n-au legaă ţuraă cu creaţţia arţisţicaă , sţ i caă cel mai cuminţe e
saă -sţ i vadaă de ţreabaă linisţ ţiţ sţ i saă punaă mai deparţe pe haâ rţie rodul
imaginaţţiei sale ca sţ i caâ nd nu s-ar fi îânţaâ mplaţ nimic. Dar oare nu s-a
îânţaâ mplaţ chiar nimic? Iaţaă îânţrebarea! Poţţi saă conţinui saă scrii, dar mai
e sigur caă vei reusţ i îân acesţe condiţţii saă deţermini o misţ care îân
consţ ţiinţţe? O alţaă reacţţie esţe cea opusaă acesţeia. Nu mai e nimic de
faă cuţ cu liţeraţura legaţaă de isţorie sţ i de evenimenţ! Scoaţem din
plaă smuirile noasţre ţoţ ce ar avea vreo legaă ţuraă cu raă zboaiele, cu
misţ caă rile de masaă , cu relaţţiile sociale. Arţa cuvaâ nţului e „scriiţuraă ”, saă
scriem deci sţ i saă imaginaă m orice, care saă ne ducaă deparţe, oriunde sţ i
oricum, numai saă fie deparţe de baă ţraâ nul realism. Chiar caâ nd vei fi
ţenţaţ saă îâncropesţ ţi o isţorie inţeresanţaă , dupaă ce ai scris-o îân mod
normal, o iei sţ i o îâncurci ca saă se îânţţeleagaă din ea caâ ţ mai puţţin. Saă
pofţeascaă aţunci saă mai rivalizeze cineva cu noi, aceasţaă presaă , acesţ
cinemaţograf, acesţ ţelevizor… Asţ a e, dar îânţrebarea e dacaă aceasţaă
liţeraţuraă esţe lizibilaă sţ i nu ne face îânţr-adevaă r saă caă scaă m de plicţisealaă .
O alţaă reacţţie posibilaă o vom gaă si la scriiţorul care nu va ignora nici
puţerea documenţului care fascineazaă asţaă zi pe ciţiţor, sţ i nici imensa
capaciţaţe de informaţţie pe care o reprezinţaă presa sţ i care, ea, cea
dinţaâ i, ia, ca saă zicem asţ a, penţru ciţiţor, spuma evenimenţelor. El va
renunţţa saă mai conţeze pe descrierea acesţor evenimenţe deja sţ ţiuţe,
dar nu le va îânţoarce spaţele sţ i va îâncerca saă iasaă îânvingaă ţor folosindu-
le alţfel, daâ nd baă ţaă lia sţ i caâ sţ ţigaâ nd-o chiar cu armele adversarului. Cum?
Prin cunoscuţa puţere de generalizare pe care documenţul bruţ n-o
posedaă , sţ i nici reporţajul de acţualiţaţe, oricaâ ţ ar fi el de senzaţţional.
Exisţaă oare documenţ cu o prizaă mai mare la ciţiţor ca Procesul lui
Kafka, sau Colonia penitenciară, sau Ciuma lui Camus, sau Peretele lui
Sarţre? E nevoie saă ne mai oprim saă explicaă m enormul succes al
ţuţuror operelor de acesţ gen ţocmai îânţr-o epocaă îân care am fi ţenţaţţi
saă vedem o îândepaă rţare a publicului de liţeraţuraă ?

194
 CAĂ RTţ I Sţ I EROI

Nu ţrebuie saă gaă sim cu orice preţţ un numiţor comun penţru ţoţţi
marii scriiţori. Poţţi saă susţţii îân acesţ caz, faă raă saă clipesţ ţi, cum de alţfel s-
a sţ i susţţinuţ (G. Caă linescu), caă sţ i Dosţoievski e balzacian, fiindcaă sţ i la el
dramele sunţ declansţ aţe de exisţenţţa banilor; Raskolnikov ucide ca saă
prade o baă ţraâ naă ; îân Fraţii Karamazov, faimoasele ţrei mii de ruble ale
lui Fiodor Pavlovici provoacaă crima îân jurul caă reia se îâncheagaă drama.
Cine ne-ar mai opri îânsaă aţunci saă spunem caă sţ i Balzac e dosţoievskian?
Vauţrin nu e un erou demonic, care vrea saă cucereascaă Franţţa
raă maâ naâ nd îân umbraă , asemeni lui Pioţr Verkovenski din Demonii, (operaă
care nu daţoreazaă nimic nimaă nui). Sţ i asţ a mai deparţe, poţţi saă susţţii
orice, faă raă saă depaă sţ esţ ţi îânsaă , aă sţa e riscul, domeniul speculaţţiei graţuiţe.

Am ciţiţ un excelenţ roman de Hans Fallada, inspiraţ dinţr-un caz

real sţ i senzaţţional descoperiţ îân arhivele Gesţapoului, îân care eroul, un
maisţru care lucra la o uzinaă din Berlin, se hoţaă raă sţ ţe saă acţţioneze
îâmpoţriva lui Hiţler. IÎn ţimp de caâ ţţiva ani, cu o grijaă a amaă nunţelor
specific nemţţeascaă , depune îân diferiţe colţţuri ale orasţ ului mici
manifesţe scrise de el îânsusţ i îân care cheamaă la lupţaă îâmpoţriva lui
Hiţler. Esţe îân cele din urmaă prins de Gesţapou sţ i, îânainţe de a fi
condamnaţ la decapiţare, i se smulge ulţima iluzie, caă acţţiunea lui ar fi
folosiţ la ceva: i se araţaă pe o uriasţ aă harţaă a Berlinului nisţ ţe sţeguleţţe
îânfipţe exacţ îân locurile unde el îânsusţ i depunea de fiecare daţaă
manifesţele; ele erau aduse volunţar de oameni la Gesţapou sţ i, cu
ajuţorul lor, care declarau sţrada unde au fosţ gaă siţe, s-a puţuţ îânţocmi
o harţaă , sţ i apoi, prin calcule sţ i deducţţii ţehnice, s-a puţuţ sţabili dupaă
un anumiţ ţimp exacţ sţrada unde locuia cel care le depunea. Franz
Kafka, cu problemaţica lui aţaâ ţ de specificaă , esţe deci un scriiţor
195
german. Cosţ marul pe care l-a ţraă iţ el cu ochii deschisţ i a inspiraţ sţ i pe
auţorul acesţui roman la care, reflecţaâ nd dupaă lecţuraă , simţţi îânceţul cu
îânceţul cum ţe cuprinde groaza care nu l-a cuprins îânsaă pe erou nici
caâ nd i s-a smuls ulţima iluzie. Ceea ce ţraă iesţ ţe eroul ţraă im noi mai
puţţin, fiindcaă asisţaă m doar la un specţacol, îân ţimp ce ţrecerea lui
prinţr-un univers de groazaă , pe care nu-l ţraă iesţ ţe, ne îângrozesţ ţe pe noi.

Tolsţoi îâl admira pe Sţendhal sţ i îâl îândemna sţ i pe Gorki saă -l ciţeascaă ,

saă îânveţţe cum se scrie un roman. Cine ciţesţ ţe pe Sţendhal sţ i pe Tolsţoi
vede caă îânţr-adevaă r acesţa din urmaă a îânvaă ţţaţ el îânsusţ i mulţe de la
scriiţorul francez. IÎn La Chartreuse de Parme exisţaă un capiţol de mare
inţeres, celebru de alţfel, îân care Fabrice del Dongo ia parţe la baă ţaă lia
de la Waţerloo, vede ţoaţaă acea îânvaă lmaă sţ ealaă nemaipomeniţaă de
oameni sţ i nu îânţţelege: esţe vorba de o vicţorie, de o îânfraâ ngere? îân orice
caz, ţabloul nu are îân el nimic eroic, creaâ nd impresia caă raă zboaiele,
baă ţaă liile nu poţ fi fenomene gaâ ndiţe, dezlaă nţţuiţe sţ i dirijaţe de cineva, ci
un fel de harababuraă generalaă . Cine ciţesţ ţe Război şi pace observaă caă
aceasţaă idee esţe preluaţaă de Tolsţoi sţ i dusaă la forme grandioase,
exţraă gaâ nd de aici o îânţreagaă ţeorie caă , adicaă , generalii n-ar avea niciun
rol îân baă ţaă lie, inclusiv un Napoleon, al caă rui rol poaţe fi asemuiţ doar cu
o eţicheţaă pe o sţiclaă : araţaă denumirea conţţinuţului, dar n-ar avea nicio
legaă ţuraă cu el. IÎn general, deţerminismul acesţa al lui Tolsţoi lasaă
impresia caă îâsţi are originea îân lecţura scriiţorului francez, desţ i
deţerminismul ca aţare esţe sţraă in lui Sţendhal. Scena despre care
pomeneam se zice caă n-ar fi nici ea o descoperire a lui Sţendhal sţ i caă i-a
fosţ inspiraţaă din lecţura unor memorii ale unui soldaţ englez
parţicipanţ sţ i îânvingaă ţor la baă ţaă lia de la Waţerloo, dar din care n-a
îânţţeles nimic.
Esţe o imagine cu ţoţul inediţaă asupra raă zboiului. De aţunci, aceasţaă
idee a cuceriţ ţoţ mai mulţ ţeren, sţ i asţaă zi ţoaţaă lumea recunoasţ ţe caă a
fi modern îân liţeraţuraă îânseamnaă a fi caâ ţ mai aproape de o viziune
auţenţicaă asupra fapţelor de exisţenţţaă. Fiindcaă s-a descoperiţ caă nu poţţi
cu un ţon de explicaţţie saă spui ceva inexplicabil. Penţru a adopţa un ţon
poţriviţ ţrebuie saă schimbi nu numai ţehnica sţ i mijloacele de
exprimare, ci sţ i puncţul de observaţţie. Caâ nd, de pildaă , Remarque
îâncearcaă saă povesţeascaă despre lagaă rele de concenţrare cu ţonul sţ i cu
196
viziunea celui care a sţudiaţ acesţe lagaă re dupaă documenţe, nu puţem
afla nimic mai mulţ de la el decaâ ţ spun documenţele, ba chiar mai
puţţin. Penţru a reda o isţorie de cosţ mar ţrebuie o viziune de cosţ mar.
Din acesţ puncţ de vedere iaţaă cum deodaţaă Kafka nu mai apare ca un
scriiţor, cum s-a spus, de admiraţ, dar de pus îân dulap. Esţe, deci,
evidenţ caă scriiţorul care are de ţraţaţ ţeme specifice ţimpurilor
noasţre sţ i vrea saă facaă o liţeraţuraă credibilaă faă raă s-o repeţe pe cea
clasicaă ţrebuie saă îânveţţe de la scriiţorii mari ai secolului XX, care au
excelaţ îân descoperirea unor noi forme de exprimare sţ i viziuni inediţe
asupra indivizilor sţ i evenimenţelor.
Penţru ce oare acesţ Joseph K., de pildaă , din Castelul, esţe aţaâ ţ de
fascinaţ de ţoţţi acei funcţţionari din saţul îân care esţe chemaţ de o
sţranie haâ rţie (un mesaj misţic?!) sţ i nu paă raă sesţ ţe aceasţaă asţ ezare
populaţaă de ţţaărani molipsiţţi sţ i ei de acel birocraţism de cosţ mar? De ce
se îâncleiazaă el îânsusţ i cu douaă femei de acolo sţ i se îâmpoţmolesţ ţe ca un
melc îân propria lui subsţanţţaă alunecoasaă ? îâmi faă cuse impresia caă ţoţţi
oamenii care populau acesţ univers semaă nau cu acele insecţe despre
care vorbesţ ţe Fabre caă sunţ prinse de alţele mai puţernice, li se
paralizeazaă prinţr-o îânţţepaă ţuraă care raă maâ ne un misţer sisţemul nervos
moţric, raă maâ naâ nd vii, dar nepuţaâ ndu-se misţ ca, sţ i sunţ puse laâ ngaă
larvele celor dinţaâ i penţru ca acesţea saă le gaă seascaă proaspeţe îân
momenţul îân care se vor fi ţreziţ saă maă naâ nce. Asţfel, omul kafkian nu se
mai poaţe apaă ra, cineva misţerios paralizaâ ndu-i voinţţa de acţţiune. IÎn
Metamorfoza, eroul e chiar vaă zuţ paralizaţ îân acţţiunile sale de o asţfel
de meţamorfozaă îânţr-un gaâ ndac, daâ nd o imagine aţaâ ţ de
îânspaă imaâ nţaă ţoare asupra îânsţraă inaă rii omului de naţura sa, îâncaâ ţ
îânţţelegi îân cele din urmaă , dupaă ce ţrec mulţţi ani de la lecţuraă , caă acesţ
auţor nu numai caă a sţ ţiuţ saă vadaă esenţţa socieţaă ţţii ţimpului saă u, dar a
vaă zuţ prea mulţ sţ i s-a speriaţ el îânsusţ i aţaâ ţ de ţare, îâncaâ ţ a fosţ sfaâ sţ iaţ
de îândoieli sţ i nici nu sţ i-a îâncheiaţ opera, a îâncercaţ chiar s-o disţrugaă .
IÎnţr-o culţuraă mare, îânsaă , se fac ţoaţe experienţţele. IÎnainţea lui Kafka,
Kleisţ a creaţ un erou caracţerizaţ prinţr-o mare voinţţaă de acţţiune
(Michael Kohihaas). Unui ţţaăran, crescaă ţor de cai, i se ia, ţoţ de la un
casţel, un cal, la ţrecerea unei bariere arbiţrare, esţe pus la muncaă sţ i
adus îânţr-o sţare de plaâ ns. Taranul naă vaă lesţ ţe cu argaţţii saă i asupra
casţelului, îâi daă foc sţ i cere apoi prinţţului elecţor pedepsirea vinovaţului
197
sţ i îânapoierea calului, dar pe care casţelanul saă -l hraă neascaă el îânsusţ i cu
ovaă z sţ i cu apaă paâ naă se va îânzdraă veni ca îânainţe. Cererea lui esţe
respinsaă , sţ i aţunci fosţul crescaă ţor aţacaă orasţ ele sţ i le daă foc, îân caă uţarea
casţelanului. Paâ naă la urmaă esţe aţras îânţr-o cursaă : inţervine Luţher,
care îâl asiguraă caă i se va face drepţaţe. I se face, dar, odaţaă prins, eroul
esţe condamnaţ saă i se ţaie capul penţru delicţul de revolţaă îâmpoţriva
ierarhiei. Kleisţ îânsusţ i, dupaă ani de zbaţeri ţragice, se sinucide…

Desigur, dacaă ţribulaţţiile bieţului Ioanide ar fi fosţ descrise realisţ de

caă ţre creaţorul lui, n-asţ fi fosţ aţaâ ţ de raă u impresionaţ de acesţ roman
(Scrinul negru). IÎn carţe, lui Ioanide i se deschid ţoaţe usţ ile, faă raă saă i se
cearaă alţceva decaâ ţ declaraţţii lozincarde despre socialism. IÎi era usţ or saă
le dea? IÎn realiţaţe, îân viaţţaă adicaă , dupaă apariţţia romanului Bietul
Ioanide, G. Caă linescu a fosţ scos cu bruţaliţaţe de la caţedra sa de
profesor, unde laă sa aminţiri sţ i regreţe de nesţ ţers generaţţiilor de
sţudenţţi prin improvizaţţiile sale geniale sţ i ţalenţul saă u oraţoric aţaâ ţ de
rar la un gaâ ndiţor de mare clasaă .
Mulţţi nu cred caă ţrebuie judecaţe asţfel erorile sau scaă derile unei
mari personaliţaă ţţi sţ i caă ţrebuie ţrecuţe îân mod decenţ cu vederea, mai
ales caă ţoţţi avem asemenea scaă deri, sţ i rar meriţul de a fi mari. E
adevaă raţ, dar din ce e formaţaă aţunci o consţ ţiinţţaă? Nu din ţoţaliţaţea
acţelor sţ i gesţurilor ei adevărate? Puse îân lumina adevărată a
îâmprejuraă rilor îân care s-au produs, sţ i care îâl poţ absolvi, dar sţ i apaă sa?
Nu ţoţţi marii scriiţori sunţ sţ i marţiri ai unei cauze care adesea n-are
nicio legaă ţuraă cu lumea penţru care s-au naă scuţ ei s-o descrie sau s-o
picţeze. De pildaă , Chagall, care a fosţ comisar, sau ceva îân acesţ gen, îân
Viţebsk îân ţimpul perioadei revoluţţionare sovieţice. Ce legaă ţuraă are
asţa cu rabinii lui verzi din frumoasele sale ţablouri, sau cu ţinerii lui
evrei care zboaraă prin aer saă ruţaâ ndu-se cu gaâ ţurile îândoiţe? Splendidul
Nud deasupra oraşului, pe care l-am admiraţ îândelung îânţr-o
reţrospecţivaă Chagall la Koln, era ţoţ ce puţea fi mai demn de dispreţţ
penţru un Maiakovski, care cu adevaă raţ se naă scuse saă caâ nţe revoluţţia
proleţaraă din Rusia. Un culpabil a fosţ socoţiţ de caă ţre opinia francezaă
la sfaâ rsţ iţul celui de-al Doilea Raă zboi Mondial L. F. Celine, un mare
scriiţor sţ i îânţr-adevaă r o consţ ţiinţţaă asalţaţaă de îânţuneric, care îân primele
sale douaă romane (sţ i cele mai bune), cuţremuraă din puncţ de vedere
198
moral mulţ mai ţare pe ciţiţor decaâ ţ o consţ ţiinţţaă luminoasaă .
Inţransigenţţi îânsaă , francezii, care îânduraseraă aţaâ ţţia ani rusţ inea
îânfraâ ngerii sţ i a ocupaţţiei, nu l-au ierţaţ decaâ ţ ţaâ rziu, caâ nd spiriţele s-au
mai poţoliţ sţ i caâ nd vinele obiecţive ale scriiţorului s-au dovediţ caă nu
cad sub rigorile legii care condamna colaborarea cu ocupanţul. Sţ i cu
ţoaţe asţea unii dinţre compaţrioţţii saă i nu uiţaă nici azi ţrisţele lui
raă ţaă ciri, sţ i nu-i acordaă locul pe care îâl meriţaă , de cel mai original
scriiţor francez al secolului XX.
La noi moravurile culţurale sunţ mai blaâ nde, daţoriţaă vicisiţudinilor
isţoriei, care au dislocaţ îân numai un secol, îân aţaâ ţea direcţţii disparaţe
sţ i de aţaâ ţea ori, consţ ţiinţţa omului de culţuraă , îâncaâ ţ l-au faă cuţ adesea
faţalisţ sţ i scepţic îân forul saă u inţerior sţ i cu o filosofie a compromisului
îân viaţţa exţerioaraă . Blaâ ndeţţea aceasţa a noasţraă , pe care caâ ţeodaţaă o
ridicaă m la rang de virţuţe, nu e ţoţdeauna cea mai bunaă armaă cu care
saă ne puţem maâ ndri, fiindcaă pe ţerenul ei lipsiţ de vigilenţţaă sţ i pe culţul
ei faţţaă de valori, ridicaţ adesea sus, paâ naă la dispariţţia oricaă rui relief viu
a unui om de culţuraă sau scriiţor sţ i ţransformarea lui îân icoanaă , apare
inţoleranţţa exţremaă , îânţaâ i îân idei sţ i apoi îân fapţe îân faţţa caă reia, cu
sţupoare, vedem cum cedeazaă chiar sţ i marele creaţor, desţ i o analizaă a
momenţului respecţiv ne dovedesţ ţe caă adesea nu erau de pierduţ decaâ ţ
oarecari poziţţii sociale de favoare, doriţe cu paţimaă sţ i care paţimaă
ţrebuia ferm suprimaţaă . Iaţaă ceea ce nu se vede îân ţribulaţţiile bieţului
Ioanide.

A muriţ Hemingway, auţorul craâ ncenului Fiesta sţ i al unor mici dar

splendide povesţiri, dinţre care una (Bătrânul şi marea) i-a adus
Premiul Nobel. Despre el Gorki zicea caă e un „divers” („Joyce, Prousţ,
sau diversţ i Hemingway”, scria el îânţr-un arţicol, indignaţ caă liţeraţura
acesţor auţori nu se ocupaă de proleţariaţul ţţaărilor lor, modelul fiind,
probabil, Mama).
Se pare caă e vorba de o sinucidere, Hemingway nepuţaâ nd saă se
îâmpace cu ideea unei degradaă ri faţale a fiinţţei lui: era ameninţţaţ ca
ficaţul saă i se usuce sţ i saă se macine. Cu caâ ţeva luni îânainţe paă raă sise
Cuba sţ i se inţernase îânţr-o clinicaă . Viaţţa sa deci avea saă se curme pesţe
caâ ţva ţimp sţ i, curajos, a ales el însuşi momenţul sţ i modul. Sţ i-a oferiţ
siesţ i sţ i admiraţorilor saă i un final ţragic, îân locul unuia obisţ nuiţ, cu
199
suferinţţaă aţroce sţ i anonimaă . „Nu vreau saă plaă ţesc, sţ i-o fi zis el, bucuriile
vieţţii mele cu chinurile finale, nedrepţe sţ i îânjosiţoare. Un acţ de voinţţaă
maă poaţe scuţi de acesţ ţribuţ, sţ i lasţ iţaţea de a nu accepţa agonia
fireascaă va fi raă scumpaă raţaă prin curajul de a renunţţa la zilele pe care
le-asţ mai avea de ţraă iţ.”
Sţ i n-a mai vruţ saă scrie, saă araţe caă îâi place omul care riscaă , omul
care, desţ i zaă resţ ţe moarţea daâ ndu-i ţaâ rcoale, nu renunţţaă la ceea ce
socoţesţ ţe el caă ţrebuie saă îânfaă pţuiascaă . Saă araţe caă bucuria care
urmeazaă dupaă ce omul a riscaţ sţ i a îânvins e dinţre cele mai mari sţ i saă
descrie aceasţaă bucurie, îân sţilul saă u, cu luciri meţalice, îân maniera sa
care ajunsese saă fie cunoscuţaă sţ i preţţuiţaă de milioane de ciţiţori. N-a
vruţ saă mai iasaă la pescuiţ. N-a vruţ saă mai iasaă îân larg. Avea dureri
insuporţabile la sţ ira spinaă rii (caă zuse cu avionul pe care sţ i-l piloţa
singur îân ’54) sţ i avea o fracţuraă care aţingea probabil maă duva. A
accepţaţ saă i se facaă elecţrosţ ocuri. Durerea a îânceţaţ, dar sţ i-a pierduţ
memoria. S-a sinucis cu un glonţţ de arginţ, cu aceeasţ i armaă cu care se
sinucisese sţ i ţaţaă l saă u.

Maă simţ sţaă paâ niţ de o senzaţţie ciudaţaă , ca sţ i caâ nd asţ fi comis ceva
care m-a faă cuţ saă scad îân propriii mei ochi: am uiţaţ parcaă ţoţ ce-am
ciţiţ, nu mai sţ ţiu exacţ cine e Homer, Shakespeare, Danţe, Corneille,
Racine, Moliere, Sţendhal, Volţaire, Rousseau, Balzac, Tolsţoi,
Dosţoievski, Sadoveanu. Au ţrecuţ mulţţi ani de caâ nd i-am ciţiţ, sţ i
memoria mea seamaă naă acum cu o faâ nţaâ naă paă raă siţaă : izvoarele sunţ
parcaă asţupaţe, desţ i le presimţ pe aproape, sub sţraţuri de ani, de viaţţaă
ţraă iţaă …
IÎncep saă reciţesc, sţ i curaâ nd senţimenţul de vinovaă ţţie îâncepe saă se
aţenueze: da, desigur, îâmi reaminţesc, iaţaă cronicile isţorice
shakespeariene, sunţ îânţr-adevaă r pasionanţe, comediile sţraă luciţoare,
Titus Andronicus, o oroare, dramele, maă reţţe, impresia de ansamblu,
sublimaă … Andromaca lui Racine, plinaă de vigoare sţ i scrisaă parcaă asţaă zi,
cu acel dublu conflicţ, Oresţ, Hermiona-Andromaca, iar Britannicus
probabil caă ţrebuie vaă zuţ mai bine la ţeaţru, lecţura fiind greoaie;
Neron, al lui Sueţonius, e mulţ mai pasionanţ. Fedra îân schimb e o
capodoperaă modernaă , rezisţenţaă la inţemperii, ca o sţaţuie de bronz. La
lecţuraă , Moliere mi se pare acum mai mare sţ i îân acelasţ i ţimp mai mic
200
decaâ ţ îâl aveam îân memorie. Harpagon, de pildaă , e prea convenţţional
dupaă ce sţ ţim caă exisţaă Gobseck sţ i Grandeţ. Mizantropul îânsaă e o
surprizaă , ca sţ i Fedra. IÎn sţ coalaă (unde elevul e siliţ saă se familiarizeze cu
marile creaţţii), nu îânţţelegem bine ce ciţim. Les femmes savantes nu e
aţaâ ţ de bunaă cum se spune îân manuale, probabil caă naiva saţiraă pe
socoţeala gusţului liţerar al Armandei sţ i mamei sale au, pe scenaă , un
efecţ mulţ mai mare decaâ ţ conţţine ţexţul. Domnul Trisoţin e mulţ prea
nesaă raţ ca saă ne smulgaă un zaâ mbeţ. IÎn schimb, Les fourberies de Scapin
sţ i Le malade imaginaire sunţ, asţ a cum sţ ţim, fermecaă ţoare. Sunţ îânsaă
uimiţ cum a puţuţ un bolnav de piepţ, cum era Moliere, saă -sţ i baţaă joc
de medici cu aţaâ ţa seninaă ţaţe, îâncaâ ţ ai crede caă a fosţ cel mai viguros
om sţ i a ţraă iţ opţzeci de ani, caâ nd îân realiţaţe a muriţ pe scenaă la
cincizeci, îân urma unei hemopţizii. Probabil caă era un saă naă ţos
îânchipuiţ? N-am aici cuvinţe de admiraţţie penţru cel care, cu douaă suţe
de ani îân urmaă , scria Micromegas cu aceeasţ i naţuraleţţe cu care ar scrie
asţaă zi cineva despre o caă laă ţorie spre lunaă : Volţaire! Scrisorile filosofice
sunţ o îâncaâ nţare (cea despre quakeri am ciţiţ-o raâ zaâ nd îân hohoţe), iar
Candide e primul ţeriţoriu modern al candorii cuceriţ de liţeraţura
noasţraă europeanaă , îânainţea prinţţului Mîâsţkin. G. Caă linescu spunea caă
spiriţul volţairian ar fi cam senil. Taci, caă spiriţul caă linescian e foarţe
viril îân Cartea nunţii, plaţiţudine arţificialaă , sau îân Bietul Ioanide, unde
esţeţismul ucide ţoţul, îân ciuda fapţului caă eroul doarme pe frig cu
geamurile deschise sţ i cuceresţ ţe la cincizeci sţ i la sţ aizeci de ani ţinerele
feţe din anţurajul saă u: acesţe cuceriri sunţ ridicule, prin ideea de
demonsţraţţie care le animaă .
La cincizeci de ani, Sţendhal, inspiraâ ndu-se din cronici iţaliene, îâsţi
îânsusţ esţ ţe naiviţaţea unui june nobil, Fabrice del Dongo, care penţru a
aţrage aţenţţia iubiţei lui, ţţine predici îân bisericile orasţ ului cu un paţos
disperaţ. Iar iubiţa lui, care a juraţ saă nu-l mai vadaă , nu penţru caă nu l-
ar iubi, ci penţru caă are senţimenţul caă Dumnezeu nu îângaă duie
dragosţea lor, îâl primesţ ţe ţoţusţ i îân odaia ei, îânsaă „pe îânţuneric”, cu alţe
cuvinţe nu-sţ i calcaă juraă maâ nţul, fiindcaă nu-l „vede”. Hm! Admirabil! Cu
aţaâ ţ mai frumoasaă ne apare dragosţea lor, îân cele din urmaă nefericiţaă , sţ i
cu aţaâ ţ mai veridicaă creaţţia. Curioasaă sţ i fascinanţaă e sţ i sursa îânsaă sţ i de
inspiraţţie a lui Sţendhal. Adevaă raţa generoziţaţe masculinaă , adevaă raţa
baă rbaă ţţie ţransfigureazaă daţe biografice uraâ ţe sţ i le proiecţeazaă îân
201
creaţţie, faă raă saă le modifice legea secreţaă , dar caă paă ţaâ nd, prin sufleţul
saă u, sublimul faă raă de care arţa ar caă dea îân pornografie. Angela
Pieţragrua îâl îânsţ alaă pe Henry Beyle sţ i îâi ţoarnaă , fiind vaă zuţaă goalaă îân
braţţele amanţului, o minciunaă nerusţ inaţaă , spunaâ ndu-i caă a faă cuţ-o
penţru ţaţaă l ei, care, chipurile, ar fi fosţ ruinaţ sţ i baă gaţ la pusţ caă rie dacaă
ea, Angela, n-ar fi cedaţ dusţ manului saă u. Sţendhal preferaă saă creadaă îân
aceasţaă dezvinuire grosolanaă , sţ i douaă zeci de ani mai ţaâ rziu, disţilaâ nd
acesţ borhoţ, o creeazaă pe Sanseverina, care sţ i ea, ca sţ i Angela, cedeazaă
prinţţului de Parma ca saă -l salveze pe Fabrice de la moarţe. Dar ce
diferenţţaă!… Reciţiţ paţru, cinci mii de pagini din Balzac. De unde o fi
sţ ţiuţ acesţ scriitor „grand comme Machiavel”, cum spune despre el
Sţendhal, cum esţe, cum devine sţ i ce esţe o faţaă baă ţraâ naă ? Fiindcaă a
surprinde o daţaă o psihologie originalaă îânţr-un personaj, asţa ne araţaă
puţerea ţalenţului cuiva, dar a face acesţ lucru de mai mulţe ori sţ i de
fiecare daţaă alţfel, asţa e puţerea geniului. Saă zicem caă Balzac a
cunoscuţ o faţaă baă ţraâ naă . Dar la el sunţ mai mulţe, îân varianţe
uluiţoare… Comedia sa umanaă nu e perfecţaă sţ i ar fi puţuţ fi, dacaă
auţorul ei ar mai fi avuţ ţimp saă -sţ i revadaă linisţ ţiţ opera (sţ i ar fi puţuţ
avea, fiindcaă scrisul l-a ucis prea de ţimpuriu, la cincizeci de ani).
Adesea Balzac e prea graă biţ, sţ i, curios lucru, aţunci e prolix, e prea
vorbaă reţţ (Peau de chagrin, César Birotteau, Les employés), alţeori e
neconvingaă ţor misţic (Ursule Mirouët), alţeori excesiv îân descrierea
unei femei virţuoase, devenind cripţic (Le lys dans la vallée). Curaâ nd
îânsaă urcaă m foarţe sus: Père Goriot, Eugénie Grandet, Illusions perdues
eţc. Balzac raă maâ ne, ca specie, cel mai mare dinţre scriiţori, cu ţoaţe caă
el nu ne cuţremuraă nicaă ieri ca Moartea lui Ivan Ilici a lui Tolsţoi. E sţ i
firesc: creaţţia ţrebuie admiraţaă . Dacaă ne cuţremuraă , curaâ nd nu ne va
mai cuţremura. Dar dacaă o admiraă m, o vom admira din ce îân ce mai
mulţ… Sţ i iaţaă sţ i un romaâ n cu o viziune grandioasaă : omul, dupaă el, esţe o
fiinţţaă care, ţraă ind pe laâ ngaă lacuri, îân paă duri sţ i pe dumbraă vi, se amesţecaă
cu animalele sţ i paă saă rile, faă raă saă le fie, pe planul unei mari finaliţaă ţţi
biologice, superior sau inferior. Pe planul consţ ţiinţţei de sine, omul
sadovenian nu e sţaă paâ nul naţurii, nici nu vrea saă fie, sţ i e fericiţ saă se
reţragaă îân saâ nul ei ori de caâ ţe ori e loviţ sau urgisiţ de soarţaă prinţre
semenii saă i, lacomi de a pune sţaă paâ nire sţ i de a disţruge caâ ţ mai curaâ nd
lacurile pe care nu vor saă le lase asţ a cum au fosţ ele odinioaraă , raâ urile
202
sţ i osţroavele, copacii sţ i celelalţe vieţţuiţoare, chiar sţ i pe acelea care de
mii de ani i-au ajuţaţ saă ţraă iascaă . IÎn cele pesţe douaă zeci de volume pe
care le ciţesc îân îânţregime ţaâ rziu, gaă sesc mulţe varianţe care ar fi puţuţ
lipsi. Nu-mi mai place, la aceasţaă lecţuraă , sau nu-mi mai spun aţaâ ţ de
mulţ ca îânţaâ ia oaraă lucraă rile ciţiţe îânainţe, Baltagul, Divanul persian eţc.
IÎn schimb, raă maâ n îân ţransaă ciţind Ţara de dincolo de negură sţ i îân
general ţoaţe povesţirile îân care omul apare singur îân mijlocul naţurii,
ca fiinţţaă umilaă , sau cu pusţ ca îân maâ naă , la vaâ naă ţoare sau la pescuiţ…
Sadoveanu îândeamnaă saă punem scriiţorilor romaâ ni îânţrebarea: ce esţe
omul? Cum raă spund ei la aceasţaă îânţrebare? Omul e o fiinţţaă îânseţaţaă de
iubire sţ i nemurire. Sfaâ rsţ iţul saă u e ţoţdeauna ţragic. Ne vine acesţ
raă spuns gaâ ndindu-ne la Eminescu. Omul e un comedianţ al prosţiei,
caâ nd nu e demn de compaă ţimiţ, raă spunde Caragiale. Iar Bacovia ni-l
araţaă sţriviţ de ploi puţrede sţ i amurguri violeţe, îân ţimp ce Arghezi ni-l
araţaă îâncaă ţusţ aţ îân lupţa cu sine, îâncercaâ nd saă se defineascaă prin cuvaâ nţ.
Nu gaă sim usţ or un raă spuns îân opera ţaă cuţaă a lui Rebreanu: omul ar fi,
dupaă el, o fiinţţaă slabaă , sţriviţaă de marile sţrucţuri îân crizaă , îân care
ţraă iesţ ţe sţ i pe care nu le poaţe îânfrunţa (Pădurea spânzuraţilor) sau la
care se adapţeazaă , maâ nţuindu-se de gresţ eli prinţr-o credinţţaă (Ion, viaţţa
preoţului sţ i a îânvaă ţţaăţorului). Nu am îândoieli: de la Creangaă la Maţeiu
Caragiale gaă sim un raă spuns la eţerna îânţrebare, îân liţeraţura noasţraă .
Nu avem o liţeraţuraă micaă , chiar dacaă scriem îânţr-un limbaj greu
ţraducţibil, care ne îâmpiedicaă îâncaă saă fim, sţ i pe planul difuziunii,
universali.

203
 SCRIITORUL Sţ I CUVAÎ NTUL

Poaţe caă niciodaţaă mediţaţţia asupra condiţţiei scriiţorului n-a fosţ

mai acţualaă ca îân zilele noasţre. Desigur, ciţiţorul vrea saă vadaă ideile îân
misţ care, saă -i fie relaţaţe caâ ţ mai pe scurţ sţ i, dacaă e posibil, îânţr-un
monţaj vizual îân care imaginea saă fie plaă cuţaă , gaâ ndurile scriiţorului
aţraă gaă ţoare, iar aluziile la condiţţia vieţţii noasţre saă fie eliminaţe; omul
sţ ţie sţ i singur caă e paâ ndiţ de boli, caă e adesea jucaă ria isţoriei, indiferenţ
dacaă ţraă iesţ ţe îânţr-o ţţaraă mai mare sau mai micaă , sţ i caă îân cele din urmaă
ţrebuie saă paă raă seascaă forţţaţ aceasţaă viaţţaă.
Dar de ce ar fi mai acţualaă mediţaţţia asupra condiţţiei scriiţorului
decaâ ţ a omului îân general? Penţru caă scriiţorul folosesţ ţe cuvaâ nţul, care
e la îândemaâ na ţuţuror, îân ţimp ce bisţuriul nu e decaâ ţ la îândemaâ na
medicului, iar rigla de calcul la aceea a specialisţului. Un munciţor
poaţe exclama cu maâ ndrie aţunci caâ nd condiţţia lui îân profesiune poaţe
fi ameninţţaţaă : nimeni nu-mi poaţe lua ciocanul din maâ naă ! îân ţimp ce un
scriiţor poaţe el saă exclame cu aceeasţ i maâ ndrie caă e sţaă paâ n pe cuvaâ nţ?
Nu sţaă paâ n absoluţ, fiindcaă nimeni nu e sţaă paâ n absoluţ pe nimic, ci doar
aţaâ ţ caâ ţ e necesar penţru ca profesiunea sa saă -sţ i paă sţreze presţigiul, sţ i
îâncrederea lui îân cuvaâ nţ saă nu se zdruncine. Or, scriiţorul epocii
noasţre, îâmpreunaă cu ciţiţorul saă u, a asisţaţ uluiţ cum cu ajuţorul
cuvaâ nţului au fosţ creaţe miţuri colosale, primiţive sţ i barbare, care au
produs ţragedii nemaivaă zuţe îân lume, cu aţaâ ţea vicţime sţ i aţaâ ţţia caă laă i,
îâncaâ ţ numai o umaniţaţe vindecaţaă sţ i gaţa de noi avenţuri, cum îân mod
bizar araţaă umaniţaţea noasţraă îân prezenţ, ne mai poaţe linisţ ţi. Torenţe
de minciuni s-au vaă rsaţ ani de zile îân lume, la radio, prin presaă sţ i îân
caă rţţi, dovedind prin efecţele care au avuţ loc forţţa ţeribilaă a cuvaâ nţului.
Raă maâ ne un miracol caă scriiţorii nu au apaă ruţ cu ţoţţii îân acesţ secol ca
nisţ ţe ţrisţ ţi dezmosţ ţeniţţi, asţ a cum mulţţi dinţre ei au ajuns adevaă raţţi
204
marţiri, pierind îân lagaă rele de concenţrare sau îân faţţa pluţoanelor de
execuţţie. Arţa lor n-a raă mas îânsaă neaţinsaă . Presţigiul cuvaâ nţului s-a
claă ţinaţ sţ i generaţţiile acţuale au de lupţaţ cu resţabilirea acesţuia îân
propriii lor ochi sţ i îân ai ciţiţorului.
Ca urmare a acesţei siţuaţţii sţ i îân mod paradoxal, unii cred caă un
drum de ales îân acesţ sens esţe acela al negaă rii îânţţelesului consacraţ pe
care îâl are penţru noi cuvaâ nţul. Cuvaâ nţul n-ar mai fi penţru ei
insţrumenţul marilor consţrucţţii epice sau poeţice îân care eroul sau
sufleţul poeţului, caă laă rind naă prasnic, ar dispaă rea îân marele incendiu al
evenimenţului. Eroul ţrebuie saă fie un anţierou, o figuraă de carţon sau
de cauciuc, o figuraă îân orice caz deliberaţ moarţaă , auţorul declaraâ nd cu
maâ ndrie caă el nu cunoasţ ţe decaâ ţ un singur fel de a crea oamenii vii, sţ i
anume, îân paţ… îân cel mai fericiţ caz avem de-a face cu jocuri de cuvinţe
care abia dacaă exprimaă un joc al imaginaţţiei, dar faă raă o relaţţie solidaă cu
viaţţa omului, asţ a cum o ţraă iesţ ţe el îân caliţaţea cea adevaă raţaă . E o formaă
de proţesţ faţţaă de diminuarea puţerii cuvaâ nţului? O îâncercare de-al
reîânnoi prin devalorizare? Ar fi jusţificarea superioaraă a acesţei poziţţii,
sţ i desigur caă viiţorul ne va spune repede dacaă ei au sau nu drepţaţe.
Alţţii, dimpoţrivaă , paă sţreazaă o naivaă îâncredere îân cuvaâ nţ sţ i
consţruiesc linisţ ţiţţi povesţiri sţ i romane moralisţe, ferm convinsţ i caă au
ciţiţorii lor sţ i caă rosţurile arţei sţ i condiţţia scriiţorului au raă mas
neaţinse de ţraumele secolului. Conforţabila lor poziţţie esţe îânsaă o
iluzie care repede se desţramaă la cel dinţaâ i sţ oc cu realiţaţea; ei nu
raă spund la nicio îânţrebare sţ i nici nu pun vreuna, sţ i nu au nici maă car
insţincţul saă facaă îân asţ a fel îâncaâ ţ morala lor saă raă maâ naă maă car îângropaţaă
îân fapţe. Nu vaă d caă insţrumenţul pe care îâl folosesc senini sţ i creduli, ca
saă emoţţioneze ciţiţorul prin descripţţia dramei puiului de pasaă re care e
paă raă siţ de ai saă i fiindcaă nu poaţe saă zboare, esţe, îân acelasţ i ţimp,
insţrumenţul marilor cinici care îâl îâncurajeazaă cu baă ţaă i pe umaă r saă -sţ i
vadaă linisţ ţiţ de descripţţiile sale îânduiosţ aăţoare sţ i saă nu-sţ i ridice privirea
asupra lumii ţimpului saă u; o lacrimaă smulsaă ciţiţorului, i se spune, face
mai mulţ decaâ ţ o ţragedie, care mai mulţ sperie decaâ ţ convinge.
Care e rosţul cuvaâ nţului sţ i condiţţia scriiţorului îânţre acesţe exţreme?
Nu e nicio îândoialaă caă oricare i-ar fi condiţţia sţ i oricare siţuaţţia
cuvaâ nţului, scriiţorul nu ţrebuie saă paă raă seascaă omul, chiar dacaă omul,
saă ţul de propriile sale fapţe, n-ar dori saă i se punaă îân faţţaă o oglindaă sţ i
205
saă -sţ i vadaă îân ea chipul. Nu ţoţdeauna e plaă cuţ saă ţe vezi asţ a cum esţ ţi.
Dar nu poţţi urca niciun fel de culmi morale sţ i ale consţ ţiinţţei dacaă nu
sţ ţii cum araă ţţi. IÎn deceniul 50-60 aceasţaă gaâ ndire, pe care o mosţ ţenim
de la cei vechi, era consideraţaă o gravaă erezie; omul nu ţrebuia araă ţaţ
asţ a cum e, ci asţ a cum ar ţrebui saă fie, punaâ nd asţfel arţa sub ţuţela unui
cod absţracţ de moralaă bizanţinaă care, asţ a cum era sţ i usţ or de prevaă zuţ,
nu puţea decaâ ţ saă condamne creaţţia la uscaă ciune sţ i dulcegaă rie. Sţ i asţa
ţocmai îânţr-o perioadaă de mari convulsii sociale sţ i de raă sţurnaă ri
specţaculoase.
IÎnţaă rirea presţigiului arţei nu e posibilaă decaâ ţ prin crearea de opere
durabile, îân care cuvinţele, asemeni unor pieţre ciopliţe, saă se asţ eze
unul laâ ngaă alţul paâ naă ce edificiul se va ridica ţrainic sţ i impunaă ţor. Nu
exisţaă alţaă cale penţru desţinul creaţor al cuvaâ nţului.
Arţa creeazaă îân inamicul ei reţţinere. Opera de arţaă daă nasţ ţere la o
ţemere supersţiţţioasaă , ca îân faţţa unei zeiţaă ţţi, despre care dusţ manul ei
sţ ţie caă odaţaă creaţaă nu mai poaţe fi disţrusaă . Trebuie saă sţ ţim saă
profiţaă m de acesţ efecţ magic al arţei, saă caă uţaă m saă -l obţţinem, sţ i aţunci
forţţa cuvaâ nţului va spori sţ i condiţţia scriiţorului va fi mai bunaă . Cine
alţul saă creadaă mai adaâ nc sţ i mai paă ţimasţ îân eţerniţaţea arţei dacaă nu
scriiţorul îânsusţ i?

206
 CRONOLOGIE

1922
La 5 augusţ se nasţ ţe, îân comuna Silisţ ţea Gumesţ ţi (judeţţul
Teleorman), Marin Preda, fiul Joiţţei Preda sţ i al lui Tudor Caă laă rasţ u
(caă saă ţoria nefiind legalizaţaă , baă iaţul va lua numele de familie al
mamei). Paă rinţţii mai aveau, fiecare, copii dinţr-o caă saă ţorie anţerioaraă ,
ţaţaă l – ţrei baă ieţţi, iar mama – douaă feţe. IÎmpreunaă , mai au doi copii,
Marin sţ i Alexandru (Sae). Modelul familiei moromeţţiene de mai ţaâ rziu.
1930-1934
Urmeazaă sţ coala primaraă îân comuna naţalaă , proţejaţ de figura fasţaă a
îânvaă ţţaăţorului Ionel Teodorescu.
1934-1937
Ciclul secundar la aceeasţ i sţ coalaă .
Susţţine examenul de absolvire a clasei a VII-a îân comuna Ciolaă nesţ ţi
(Teleorman).
1937
Doresţ ţe saă se îânscrie la Sţ coala Normalaă din Caâ mpulung Muscel, dar
esţe respins din cauza miopiei. Va fi îânsaă primul admis la Sţ coala
Normalaă din Abrud.
1938
Sţ coala din Abrud desfiinţţaându-se, se ţransferaă la Sţ coala Normalaă din
Crisţur-Odorhei.
1940
Consecinţţaă a Dicţaţului de la Viena, Crisţur-Odorhei devine ţeriţoriu
ocupaţ, iar ţaâ naă rul Preda se muţaă la Sţ coala Normalaă din Bucuresţ ţi.
1941
Inţraă îân conţacţ cu membrii grupaă rii liţerare „Albaţros”. Inţeresaţ de
scris, ţaâ naă rul Marin Preda ţrimiţe douaă ţexţe la revisţa Albatros. Din
cauza suspendaă rii publicaţţiei, proza aleasaă de redacţţie (De capul ei) nu
207
va mai fi ţipaă riţaă .
Scrie poezia Întoarcerea fiului rătăcit, penţru volumul colecţiv
Sârma ghimpată, al grupului de la „Albaţros”, volum care nu ţrece îânsaă
de cenzuraă .
1942
IÎn aprilie, Marin Preda debuţeazaă îân Timpul cu proza Pârlitu. Toţ aici
îâi vor fi publicaţe sţ i povesţirile Calul, La câmp, Salcâmul, Strigoaica,
Noaptea. Lucreazaă îân caliţaţe de corecţor la coţidianul Timpul
(recomandaţ de Geo Dumiţrescu) sţ i la Insţiţuţul de Sţaţisţicaă .
1943
Esţe îânţaâ lniţ la cenaclul lui E. Lovinescu, „Sburaă ţorul”, unde ciţesţ ţe
De capul ei sţ i Calul. IÎsţi îâncepe sţagiul miliţar (-1945). IÎi apare, îân
Vremea războiului, proza Colina. Se angajeazaă ca secreţar de redacţţie la
Evenimentul zilei (la recomandarea lui Ion Vinea).
1945-1947
Corecţor la Timpul (1946) sţ i la România libera. Publicaă prozele
Plecarea, Măritişul, Nepotul, Casa de-a doua oara, întâia moarte a lui
Anton Tudose, ale caă ror nuclee vor fi valorificaţe îân Moromeţii. IÎn 1946,
pregaă ţesţ ţe volumul de povesţiri Întâlnirea din pământuri penţru a
parţicipa la un concurs de debuţ organizaţ de Ediţura Culţura
Naţţionalaă – caâ sţ ţigaţ îânsaă de Cella Delavrancea.
1948
Apare volumul Întâlnirea din pământuri (Ediţura Carţea
Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi), recepţaţ ca nesaţisfacaă ţor din puncţ de vedere
ideologic.
Anţologia cuprinde nuvelele: în ceată, Colina, Întâlnirea din
pământuri, O adunare liniştită, Calul, La câmp, înainte de moarte,
Dimineaţă de iarnă. Secreţar de presaă la Minisţerul Informaţţiilor; pesţe
doar paţru luni renunţţaă la slujbaă .
1949
Esţe ediţaţaă , îân colecţţia „Carţea Poporului”, nuvela O adunare
liniştită. Descoperirea vocaţţiei de scriiţor a avuţ-o, va maă rţurisi mai
ţaâ rziu Marin Preda, „îân ziua îân care am scris O adunare liniştita”.
Prozaţorul îâncearcaă saă corecţeze impresia de inadecvare ideologicaă
suporţaţaă de primul volum, Întâlnirea din pământuri, prin nuvela Ana
Roşculeţ (Ediţura penţru Liţeraţuraă sţ i Arţaă , Bucuresţ ţi).
208
 Membru al Uniunii Scriiţorilor. Proiecţeazaă romanul Moromeţii.
1952
Publicaă îân volum nuvela Desfigurarea (Ediţura de Sţaţ penţru
Liţeraţuraă sţ i Arţaă , Bucuresţ ţi); povesţirea va fi disţinsaă , îân acelasţ i an, cu
Premiul de Sţaţ.
Redacţor la Viaţa românească.
1954
Nuvela Desfigurarea esţe ecranizaţaă .
Se caă saă ţoresţ ţe cu poeţa Aurora Cornu.
1955
Apare romanul Moromeţii, vol. I (Ediţura de Sţaţ penţru Liţeraţuraă sţ i
Arţaă , Bucuresţ ţi), operaă de maximaă relevanţţaă îân proza romaâ neascaă
posţbelicaă .
1956
Esţe publicaţaă nuvela Ferestre întunecate (Ediţura Tinereţului,
Bucuresţ ţi).
1957
Romanul Moromeţii primesţ ţe Premiul de Sţaţ penţru Liţeraţuraă ,
clasa 1.
Devine membru îân Biroul Uniunii Scriiţorilor.
1958
Divorţţeazaă de Aurora Cornu sţ i se caă saă ţoresţ ţe cu Eţa Vexler (de care
se va despaă rţţi îân 1966).
1959
Apare nuvela Îndrăzneala (Ediţura Tinereţului, Bucuresţ ţi).
1962
Apare prima versiune a romanului Risipitorii (Ediţura penţru
Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi). O a doua ediţţie, „îân îânţregime revaă zuţaă ”, va fi
publicaţaă îân 1965, iar o a ţreia ediţţie, „revaă zuţaă sţ i definiţivaă ”, îân 1969).
1963
Se pronunţţaă, îân cadrul Conferinţţei Scriiţorilor, penţru respecţarea
sţaţuţului scriiţorului sţ i a misiunii lui, îâmpoţriva modelului oferiţ de
auţorul Mihai Beniuc.
Esţe publicaţaă nuvela Friguri (Ediţura Tinereţului, Bucuresţ ţi),
inspiraţaă de o caă laă ţorie îân Vieţnam.
Susţţine o rubricaă la Scânteia Tineretului, îân cadrul caă reia raă spunde
209
la îânţrebaă rile ciţiţorilor.
1964
Apare ediţţia a VII-a, revaă zuţaă , a romanului Moromeţii, vol. I (Ediţura
penţru Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi).
1965
Esţe ales depuţaţ. Traduce romanul Ciuma de Alberţ Camus (îân
colaborare cu soţţia sa, Eţa Preda). Caă laă ţoresţ ţe la Paris, unde îâi cunoasţ ţe
pe Elvira Popescu sţ i Eugen Ionescu.
1967
Apare volumul al doilea al romanului Moromeţii (Ediţura penţru
Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi). Vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor.
1968
Esţe publicaţ romanul Intrusul (Ediţura penţru Liţeraţuraă ,
Bucuresţ ţi), disţins îân acelasţ i an cu Premiul Uniunii Scriiţorilor. Se
caă saă ţoresţ ţe cu Elena Miţev.
Scrie piesa Martin Bormann (Ediţura penţru Liţeraţuraă , Bucuresţ ţi),
jucaţaă la Teaţrul Naţţional din Bucuresţ ţi îân sţagiunea 1967-1968.
1970
I se nasţ ţe primul fiu, Nicolae.
Direcţor al Ediţurii Carţea Romaâ neascaă . Publicaă arţicolul de
referinţţaă „Obsedanţul deceniu”, îân revisţa Luceajarul (seria condusaă de
Sţ ţefan Baă nulescu), unde îânţreţţine rubrica „IÎn fiecare saă pţaă maâ naă Marin
Preda raă spunde la o îânţrebare”.
Traduce romanul Demonii de EM. Dosţoievski (îân colaborare cu
Nicolae Gane).
1971
Se nasţ ţe al doilea fiu al scriiţorului, Alexandru. Dezavueazaă „ţezele
din iulie”, decreţaâ nd îân faţţa lui Nicolae Ceausţ escu: „Dacaă inţroduceţţi
realismul socialisţ, eu maă sinucid!” Apare volumul de eseuri Imposibila
întoarcere (Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi).
1972
Publicaă romanul Marele singuratic (Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi), disţins cu Premiul Uniunii Scriiţorilor.
Reales vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor. Elaboreazaă sţ i
prefaţţeazaă o anţologie îân douaă volume din liţeraţura lui I.L. Caragiale.
La îâmplinirea a 50 de ani, esţe omagiaţ la Uniunea Scriiţorilor.
210
 1973
Se documenţeazaă la Biblioţeca Academiei penţru un viiţor roman,
Delirul.
Apare volumul de Convorbiri cu Marin Preda, realizaţ de Florin
Mugur (Ediţura Albaţros, Bucuresţ ţi). Esţe publicaţaă ediţţia definiţivaă a
volumului Întâlnirea din pământuri (Ediţura Eminescu, Bucuresţ ţi).
1974
Membru corespondenţ al Academiei RSR.
1975
Apare prima ediţţie a romanului Delirul (Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi); îân acelasţ i an, va fi publicaţaă o a doua ediţţie, revizuiţaă .
Romanul are un mare succes la public, dar va fi puţernic conţesţaţ îân
presa sţraă inaă , îân special îân cea sovieţicaă .
Publicaă sţ i ediţţia definiţivaă a romanului Moromeţii, I-II (Ediţura
Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi). IÎnţr-un dialog cu Eugen Simion
(Gazeta literară, nr. 3, 18 ianuarie, 1968; reprodus îân Marin Preda,
Opere, ediţţie îângrijiţaă de Vicţor Craă ciun, prefaţţaă de Eugen Simion,
Ediţura Academiei, Univers Enciclopedic, Bucuresţ ţi, 2003, vol. IV, pp.
954-955), chesţionaţ asupra raporţului adevaă r – ficţţiune îân Moromeţii,
Marin Preda raă spundea:
Adevărate sunt sentimentele. Ficţiuni sunt împrejurările. […] În fond,
abjecţia sau sublimul nu sunt suficiente prin ele însele ca să pună în
mişcare imaginaţia şi inspiraţia unui scriitor. Scriind, totdeauna am
admirat ceva, o creaţie preexistentă, care mi-a fermecat nu numai
copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat, Moromete, care a existat în
realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi profund
pentru toată viaţa, şi de aceea cruzimea, cât şi josnicia, omorurile şi
spânzurările des întâlnite la Rebreanu şi la Sadoveanu, şi existente, de
altfel, în viaţa ţăranilor, nu şi-au mai găsit loc în universul meu scăldat
în lumina admiraţiei. În realitate, în amintire, îmi zac fapte de violenţă
fără măsură şi chipuri întunecoase, infernale, dar până acum nu le-am
găsit un sens. Poate că nici nu-l au?
1976
Esţe ecranizaţ romanul Marele singuratic.
1977
Reales vicepresţ edinţe al Uniunii Scriiţorilor. Iese de sub ţipar
211
romanul memorialisţic Viaţa ca o prada (Ediţura Albaţros, Bucuresţ ţi),
disţins cu Premiul Uniunii Scriiţorilor.
1978
IÎncepe saă scrie Cel mai iubit dintre pământeni, abandonaâ nd lucrul la
Delirul îânţr-un inţerviu din acelasţ i an (realizaţ de Geo Sţ erban sţ i apaă ruţ
îân volumul Timpul n-a mai avut răbdare, 1981; reprodus îân Opere, ed.
ciţ., pp. 1177-1178),
Marin Preda îâsţi expunea „fascinaţţia” penţru noul proiecţ:
Mă apropiu, am impresia, de sfârşitul unui roman pe care l-am
început anul trecut: nu Delirul volumul doi, ci ceva din intenţia de a duce
cititorul pe alt drum. Va fi un roman scris cu acel sentiment adesea
întâlnit la scriitorii ajunşi la apogeul carierei lor, când îi copleşeşte
ambiţia de a dezvălui întreaga lor experienţă. Pesemne, dintr-o nelinişte.
Nu putem fi siguri dacă marile noastre proiecte aşezate şi gândite calm,
în care ceea ce ai acumulat se exprimă pe spaţii bine organizate, se
împlinesc în totalitate. Ar însemna să te crezi mereu ca la treizeci de ani,
când ai tot timpul în faţă. Poate că nu mă înşel dacă afirm că este un
roman în care vreau să spun totul […]
1980
Candideazaă penţru un loc îân Marea Adunare Naţţionalaă . Apare
ulţimul roman al lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni
(Ediţura Carţea Romaâ neasca, Bucuresţ ţi), excepţţional primiţ de public
sţ i de criţicaă .
La 16 mai, Marin Preda se sţinge din viaţţaă la Mogosţ oaia. Esţe
îânmormaâ nţaţ la Cimiţirul Bellu din Bucuresţ ţi.

La douaă decenii de la moarţea scriiţorului, academicianul Eugen

Simion, dedicaţ sţ i pasionaţ exegeţ al operei lui Marin Preda,
maă rţurisea:
„M-am bucurat de prietenia lui Preda mulţi ani, dar mai puternică şi
mai complexă a fost, cred, prietenia mea faţă de el. Am venit relativ
târziu în cercul său de prieteni (ştiu precis când: în 1967, după apariţia
volumului al doilea din Moromeţii) şi, de atunci, nu l-am părăsit până la
moartea scriitorului (1980). Am avut şi am încă prieteni buni din viaţa
literară, cu unii dintre ei am copilărit (Nichita Stănescu), cu alţii am
debutat împreună şi, ca să zic o vorbă mare, am militat împreună pentru
212
aceleaşi idei (Lucian Raicu, Valeriu Cristea), în fine, pe Marin Sorescu l-
am descoperit după debutul lui şi, tot aşa, am avut cu el până la sfârşit o
relaţie puternică de prietenie şi iubire spirituală. Cu Fănuş Neagu
vorbesc la telefon în fiecare dimineaţă, ne supărăm cam de două ori pe
an, apoi ne împăcăm şi o luăm, bucuroşi, de la capăt… Pentru Marin
Preda am nutrit şi nutresc încă, la peste douăzeci de ani de la moartea
lui, un sentiment special în care intră, pe lângă afecţiune, stimă, iubire
intelectuală, o puternică pasiune comună. Pe Preda l-am înţeles mai
mult decât pe alţii, în Preda am avut cea mai mare încredere, în primul
rând ca scriitor: am avut de la început impresia că el îşi asumă, în
vremuri grele, nu sarcina lumii – cum zic filosofii existenţialişti –, ci
sarcina umanului şi, totodată, sarcina literaturii române. Semnase şi el,
ca şi Thomas Mann, un contract cu umanul şi ţin să spun că şi-a achitat
nota de plată. Chiar dacă n-a avut parte de o viaţă prea lungă…
întâlnirea cu el a fost pentru mine un mare noroc Pentru mine, ca
individ, şi pentru opera mea critică… Am scris la moartea scriitorului că
merită să fii critic literar într-o literatură în care există Marin Preda…
Cred şi azi acelaşi lucru.”

IÎn alcaă ţuirea acesţui ţabel cronologic, am coroboraţ sursele: Marin

Preda, Opere, ediţţie îângrijiţa de Vicţor Craă ciun, prefaţţaă de Eugen
Simion, Ediţura Univers Enciclopedic, Bucuresţ ţi, 2002-2003, vol. I-IV;
Marin Preda, Viaţţa ca o pradaă , prefaţţaă sţ i curriculum vitae de Nicolae
Baâ rna, Ediţura Gramar, 1999.

213
 PREFATţ AĂ

RECITIND IMPOSIBILA IÎNTOARCERE

Am îân faţţaă un exemplar din Imposibila întoarcere, prima ediţţie, cu o

dedicaţţie de la auţor daţaţaă august 1971. Fapţul maă duce cu gaâ ndul la
îâmprejuraă rile îân care a apaă ruţ aceasţaă carţe a lui Marin Preda. Isţoricul
liţerar ţrebuie saă le ia îân considerare ca sţ i, de alţfel, oricare ciţiţor de
asţaă zi al caă rţţii. Cine le ignoraă nu cred caă o va îânţţelege îân ţoaţe
semnificaţţiile ei. Sţ i nici nu-sţ i va puţea explica marele ecou pe care l-a
avuţ îân epocaă . IÎn mediile scriiţoricesţ ţi sţ i dincolo de ele, îân publicul larg.
IÎmprejuraă rile la care maă refer au fosţ generaţe de schimbarea
bruscaă a poliţicii culţurale a parţidului comunisţ, inţerveniţaă îân vara lui
1971. Esţe anul îân care apaă rea aceasţaă carţe a lui Marin Preda,
cuprinzaâ nd eseuri sţ i arţicole publicaţe mai îânainţe prin revisţe. Dar
esţe sţ i anul îân care apaă reau sinisţrele Teze din iulie ale lui N. Ceausţ escu,
pe neasţ ţepţaţe, conţrazicaâ nd ţoţ cursul evoluţţiei culţurale de paâ naă
aţunci. Fuseseraă caâ ţţiva ani de liberalizare beneficaă , îân spaţţiul arţelor, al
liţeraţurii, porniţaă de prin 1964-1965 de regimul Dej, ca una din
formele desovieţizaă rii. Ceausţ escu a conţinuaţ o vreme ce îâncepuse
predecesorul saă u, paâ naă ce s-a vaă zuţ sţaă paâ n absoluţ pe puţere. Inciţaţ de
revoluţţia culţuralaă chinezaă , dar mai ales îândemnaţ de propriile-i
convingeri adaâ nci, dicţaţorul s-a hoţaă raâ ţ, îân 1971, saă schimbe linia de
paâ naă aţunci din culţuraă , revenind, cu un mic adaos de coloriţ naţţional,
la orienţarea din anii '50, la sloganuri care-i merseseraă caâ ndva la inimaă .
Tezele ne îânţorceau asţfel la „spiriţul paţrioţic, revoluţţionar”, la
214
combaţerea „manifesţaă rilor de cosmopoliţism”, a „diferiţelor mode
arţisţice îâmprumuţaţe din lumea capiţalisţaă ”, la respingerea
misţicismului, a idealismului, a esţeţismului, ţoaţe prevaă zuţe îânţr-un
documenţ oficial, îânţr-o ţablaă de legi care nu admiţea scuţiri sau
abaţeri.
Apariţţia inţempesţivaă a Tezelor din iulie a sţaâ rniţ conţrariere sţ i nu
doar aţaâ ţ. Toţţi se îânţrebau ce se urmaă resţ ţe? Revenirea la pracţicile
deţesţabile de odinioaraă de care abia scaă paseraă m, la dogme, la
realismul socialisţ? Penţru prima oaraă ceva ce hoţaă raâ se Ceausţ escu era
primiţ cu dezaprobare deloc discreţaă . Lumea se agiţa mai cu seamaă îân
insţiţuţţiile culţurale, prin redacţţii. Se discuţa pe coridoarele de la Casa
Scaâ nţeii, îân birouri, pe scaă ri sţ i îân lifţuri, oriunde. S-au repeziţ desigur saă
elogieze Tezele oporţunisţ ţii previzibili, frusţraţţii epocii de liberalizare,
dar paă rerea lor nu-l inţeresa pe Ceausţ escu. O sţ ţia dinainţe. Ceilalţţi îânsaă
ce spuneau? Ca saă afle, probabil, a convocaţ îân ţoamnaă la CE un grup
desţul de mare de scriiţori, membri îân conducerea Uniunii, sţ efi de
revisţe, de ediţuri, ceraâ ndu-le saă -sţ i spunaă paă rerea despre Teze. A fosţ
raâ ndul lui saă fie conţrariaţ. Sţancu, Bogza, Jebeleanu, Fulga, Baconsky,
Marin Preda sţ i îâncaă alţţii care nu erau oarecine, din momenţ ce fuseseraă
convocaţţi acolo, au faă cuţ ţoţ felul de observaţţii, au spus caă nu prea
îânţţeleg ce se vrea, au fosţ criţici îân esenţţaă cu Tezele, o neprevaă zuţaă
iesţ ire din riţualul unor asţfel de „consfaă ţuiri”. Ceausţ escu nu avea de ce
saă fie mulţţumiţ. Sţ i nici nu a fosţ.
Despre cum a reacţţionaţ îân acel momenţ Marin Preda se spune ceva
îân plus. Caă ar fi mers dupaă acea îânţaâ lnire îân audienţţaă specialaă la
Ceausţ escu sţ i i-ar fi declaraţ caă , dacaă e vorba saă se reinţroducaă
realismul socialisţ, el, Marin Preda, se sinucide.
Gesţul acesţa, specţaculos-dramaţic, nu era îân firea lui Marin Preda
saă -l facaă sţ i nici nu cred saă -l fi faă cuţ. E mai degrabaă o legendaă , una care
spune îânsaă ceva despre felul îân care era vaă zuţ Preda de conţemporani:
ca un mare scriiţor al ţimpului, dar sţ i ca un reper al comporţaă rii
demne, ca un facţor de consţ ţiinţţaă, ca un model, spre a vorbi îân limbajul
zilei de azi. Dacaă a faă cuţ sau nu, îân faţţa lui Ceausţ escu, acea declaraţţie
paţeţicaă , ulţimaţivaă , e mai puţţin imporţanţ decaâ ţ fapţul caă , simbolic, ea
i se aţribuie.
IÎnţreg spiriţul Imposibilei întoarceri face de alţfel plauzibilaă legenda
215
ameninţţaării cu sinuciderea, o „confirmaă ”. Unii ciţiţori de mai ţaâ rziu au
ţţinuţ saă vadaă îân chiar ţiţlul caă rţţii lui Marin Preda o ţrimiţere polemicaă
la Tezele din iulie care preconizau, siluind isţoria, o îânţoarcere din drum
„imposibilaă ”, adicaă de neaccepţaţ.
Scrisaă mai îânainţe de a se fi iviţ Tezele, carţea nu avea cum saă ţrimiţaă
la ele prin ţiţlu, dar puţea saă le presimţaă ca fenomen. Saă averţizeze, saă
punaă îân gardaă . Saă previnaă asupra resusciţaă rii forţţelor îânţunecaţe ale
dogmaţismului. Sţ i o sţ i face aţunci caâ nd Marin Preda vorbesţ ţe despre
acţivarea „spiriţului primar agresiv”, acea „sţihie care apare îân ţimpul
unor inţense fraă maâ nţaă ri sociale sţ i care ţinde saă conţesţe valorile
spiriţului”. „Fenomenul l-am cunoscuţ sţ i noi – îâsţi aminţesţ ţe auţorul
Moromeţilor – îânţr-o culţuraă îâncaă deparţe de a-sţ i fi aţins apogeul.
Valorile, de asemenea, au fosţ supuse unui ţir neslaă biţ, ţimp de un
deceniu, sţ i au fosţ adusţ i la judecaţaă scriiţori clasici sţ i conţemporani
care n-au îânţţeles cuţare ridicare a ţţaăranilor sau cuţare manifesţ
munciţoresc.” Lucruri de felul acesţora se peţrecuseraă nu foarţe de
mulţ, ci îânainţe cu vreo caâ ţţiva ani de momenţul îân care Preda le evoca,
îân deceniul pe care ţoţ el îâl numise „obsedanţ”. IÎnsaă s-ar puţea peţrece
sţ i maâ ine, ni se sugereazaă , dacaă nu deja se peţreceau. Eram îân preziua
Tezelor.
Primele douaă ţexţe din carţe: Reflecţii asupra prezentului, Reflecţii
asupra viitorului. Trecuţul esţe scos din ecuaţţie? Nicidecum, dar esţe
vizaţ mai cu seamaă ca elemenţ de conţrasţ sţ i de raporţare pedagogicaă .
Saă ni-l aminţim penţru a ţrage îânvaă ţţaăminţe. Problema lumii acelui ţimp,
a ţimpului îân care Marin Preda îâsţi redacţa ţexţele din Imposibila
întoarcere, sub impulsul micii liberalizaă ri ce avea saă fie îânţrerupţaă de
Teze, era de a nu repeţa ce fusese raă u îân ţrecuţ, de a nu uiţa acel raă u,
experienţţele disţrugaă ţoare ale ţrecuţului, producaă ţoare de aţaâ ţea
suferinţţe sţ i vicţime. Fuseseraă prea mulţe. „Revoluţţia francezaă , ne spune
Preda, e un poem idilic faţţaă de ceea ce s-a peţrecuţ cu noi îân numai
cincizeci de ani. Sţ i copiii sau nepoţţii generaţţiilor acţuale nu mai au
drepţul saă ia cunosţ ţinţţaă cu ironie de ţemerile sţ i nelinisţ ţile noasţre.”
Mesajul caă rţţii, cu puţere subliniaţ, esţe asţ adar acela de a nu repeţa,
sub alţe forme sau la fel, ce a fosţ raă u îân isţoria noasţraă recenţaă , ce a
fosţ disţrugaă ţor, inuman, oribil, ceva ce îâncaă ne paâ ndesţ ţe. Reflecţţiile
asupra prezenţului sţ i viiţorului implicaă aceasţaă raporţare mefienţaă la
216
un ţrecuţ îâncaă rcaţ de prea mulţ raă u, chiar dacaă îânţoarcerea îân exacţ
acelasţ i puncţ al isţoriei nu esţe de concepuţ.
Dar numai raă ul esţe de vaă zuţ caâ nd privim îân urmaă , numai acţele
disţrugaă ţoare sţ i ameninţţarea caă acesţea s-ar puţea repeţa? Nu sunţ de
vaă zuţ îân ţrecuţ sţ i îânţruchipaă ri ale binelui, soluţţii sţ i forme de exisţenţţaă
care au proţejaţ valorile, inţeligenţţa, spiriţul de cooperare umanaă sţ i de
drepţaţe, legea moralaă ?
Sunţ de vaă zuţ sţ i acesţea sţ i nu se va mira nimeni caă Marin Preda le-a
proiecţaţ pe ţoaţe îân cuprinsul lumii ţţaăraă nesţ ţi clasice de care fusese
legaţ prin desţin. Aţaâ ţ caă aceasţa dispaă rea, aproape dispaă ruse. Cu aţaâ ţ
mai mulţ va deplaâ nge Preda îân paginile caă rţţii dislocarea sţ i praă busţ irea
acelei umaniţaă ţţi, cu figurile sţ i insţiţuţţiile ei, un proces care exemplificaă
îân chipul cel mai concludenţ marea ţemaă ţragicaă a imposibilei
îânţoarceri. Nimic nu mai era, nimic nu mai puţea fi cum a fosţ îânţr-o
lume asupra caă reia se abaă ţuse un caţaclism isţoric. Inflexiunile elegiace
sunţ de îânţţeles, dar sţ i accenţele de sarcasm, de revolţaă sţ i dezolare:
„Asţ puţea saă spun caă aceasţaă poianaă exisţaă îâncaă sţ i caă «liberalii» mei
care mi-au îâncaâ nţaţ copilaă ria ţraă iesc sţ i asţaă zi sţ i sunţ cooperaţori. Mulţţi
dinţre ei chiar ţraă iesc sţ i sunţ cooperaţori.
Dar penţru mine ei ţoţţi nu mai sunţ sţ i nici nu-i mai recunosc aţunci
caâ nd îâi cauţ sţ i îâncerc saă sţau de vorbaă cu ei. Poiana esţe un loc care
parcaă sţ i-a micsţ oraţ dimensiunile, poliţţa fieraă riei lui Iocan a dispaă ruţ,
caii care erau adusţ i acolo saă fie poţcoviţţi au fosţ omoraâ ţţi cu ciomegele
îân curţea cooperaţivei, au fosţ daţţi la porci, deoarece, dupaă cum mi s-a
spus, «consumau mulţ». Cu alţe cuvinţe, nu-sţ i mai aveau rosţul lor îân
lumea ţţaăraă neascaă , maâ ncau faă raă saă munceascaă .”
Ciţiţorul va lua acţ de bogaă ţţia acesţei caă rţţi de eseuri care adunaă îân
jurul marii ţeme a raporţurilor cu ţimpul sţ i a imposibilei întoarceri
nenumaă raţe consideraţţii privind socieţaţea romaâ neascaă posţbelicaă ,
desţinul scriiţorului îân noua lume, maă rţurisiri ale auţorului despre
propriul scris sţ i despre propriile personaje, observaţţii despre
polemicaă , despre ţema povesţiţorului, despre „faă caă ţorii de cuvinţe”,
despre „neobosiţa invenţiviţaţe a ţipului infecţ”, despre creaţţie sţ i
moralaă , despre acţualiţaţea lui Caragiale, despre ce vom ciţi maâ ine. Sţ i
nu îân ulţimul raâ nd despre felul îân care scriiţorii romaâ ni aduc un
raă spuns la îânţrebarea „ce esţe omul?” De la Creangaă la Maţei Caragiale,
217
scriiţorii romaâ ni au ţţinuţ saă aducaă un raă spuns la aceasţaă îânţrebare,
ceea ce îânseamnaă , socoţesţ ţe Marin Preda, „caă nu avem o liţeraţuraă
micaă ”. Penţru Eminescu „omul e o fiinţţaă îânseţaţaă de iubire sţ i nemurire.
Sfaâ rsţ iţul saă u e ţoţdeauna ţragic”. La Sadoveanu „omul apare singur îân
mijlocul naţurii, ca fiinţţaă umilaă ”. Penţru Caragiale omul „e un
comedianţ al prosţiei”. Bacovia ni-l îânfaă ţţisţ eazaă „sţriviţ de ploi puţrede
sţ i de amurguri violeţe”, iar Arghezi „ni-l araţaă îâncaă ţusţ aţ îân lupţa cu sine,
îâncercaâ nd saă se defineascaă prin cuvaâ nţ”. Penţru Rebreanu, îân fine, omul
ar fi „o fiinţţaă slabaă , sţriviţaă de marile sţrucţuri îân crizaă ”.
Dar la Marin Preda? îâncerc saă formulez un raă spuns îân spiriţul
rezoluţ sţ i conţras îân care el îânsusţ i formuleazaă penţru marii scriiţori
aminţiţţi. Asţ adar: la Marin Preda omul e o fiinţţaă dispuţaţaă laă unţric îânţre
acţţiune sţ i conţemplare, îânclinaâ nd caă ţre a doua aţiţudine, dacaă e saă ne
raporţaă m la Ilie Moromeţe, eroul saă u liţerar cel mai proeminenţ. Sau la
echivalenţul saă u din viaţţa realaă , care e ţaţaă l scriiţorului, evocaţ îân
Imposibila întoarcere îân ţermeni care odaţaă mai mulţ ni-l fac de neuiţaţ:
„Dar mai sunţ prinţre noi, romaâ nii, o caţegorie de oameni care sunţ
chiar asţ a cum îâi vrea poeţul, conţemplaţivi… Taţaă l meu era un asţfel de
om. Ar fi puţuţ saă sţea pe prispa scaă ldaţaă îân soare, dacaă nu s-ar fi laă saţ
noapţea, nu ore, ci zile îânţregi, specţacolul lumii, aţaâ ţ caâ ţ se vedea de pe
prispa lui, fiindu-i absoluţ suficienţ ca saă -l uimeascaă sţ i saă -l îâncaâ nţe faă raă
slaă bire (…) din conţemplarea lui s-a naă scuţ gaâ ndirea lui originalaă , care
aţraă gea sţ i fermeca lumea…”

Gabriel DIMISIANU

218
 FLORIN MUGUR IÎN DIALOG CU MARIN PREDA

Florin Mugur: IÎn Imposibila întoarcere se vorbesţ ţe despre

dispariţţia unei caţegorii sociale (sau despre modificarea ei radicalaă ) sţ i
despre fapţul caă revenirea la cele ce au fosţ nu mai e cu puţinţţaă. Deci,
piere ţţaăraă nimea ţradiţţionalaă . Dar ţţaăranul, omul care a fosţ caâ ndva
reprezenţanţul acesţei caţegorii, nu moare, ci devine alţceva. Ce
devine? Eram, prin 1962, profesor de limba romaâ naă îânţr-un saţ din
fosţa regiune Argesţ , la vreo douaă zeci de kilomeţri de locul îân care v-aţţi
naă scuţ. Ceea ce vedeam eu aţunci, cu ochii mei de oraă sţ ean, nu mi se
paă rea usţ or de îânţţeles. Dansau mirese de nailon, daă deau porunci nasţ i cu
ţranzisţoare la gaâ ţ, visul cel mai fierbinţe al elevilor mei era saă devinaă
sţ oferi. Mai bine de jumaă ţaţe din populaţţia saţului lucra la schela
peţroliferaă din apropiere, iar de muncile caâ mpului se ocupa îân ţimpul
liber. Problema paâ inii, a graâ ului sţ i a porumbului nu era nici pe deparţe
cea mai imporţanţaă dinţre problemele care o preocupau. Oricum,
oamenii nu o duceau raă u; dimpoţrivaă , condiţţiile maţeriale ale vieţţii lor
erau mulţţumiţoare. Dumneavoasţraă , îân Moromeţii, îân Imposibila
întoarcere, îân Marele singuratic sunţeţţi poeţul unei grandioase
dispariţţii. Al unei morţţi. Moare ţţaăraă nimea ţradiţţionalaă , reprezenţaţaă
prin Ilie Moromeţe sţ i nu numai prin el. Alţceva apare îân loc sţ i nu o daţaă
acesţ „alţceva” are o îânfaă ţţisţ are deconcerţanţaă . E o ţragedie sau o
ţragicomedie? Sunţeţţi poeţul unei ţragedii sau al unei ţragicomedii?

Marin Preda: Eu nu maă gaâ ndesc niciodaţaă decaâ ţ la ceea ce am

cunoscuţ sţ i la ceea ce am ţraă iţ direcţ. Consider caă numai asţa are
valoare. Ceea ce au ţraă iţ alţţii are valoare numai penţru ei. Nu maă
gaâ ndesc decaâ ţ la ţaţaă l meu sţ i la felul cum sţ i-a sfaâ rsţ iţ viaţţa, îân zilele
noasţre. Dupaă el, penţru mine nu mai e nimic. Dacaă dupaă el urmeazaă , îân
lumea lui, o ţragedie sau o ţragicomedie, asţa esţe o îânţrebare la care
219
ţrebuie saă raă spundaă alţţii, cei care au ţraă iţ acesţ „dupaă ” la faţţa locului,
acolo unde exisţaă mirese ţinere cu miri ţineri. Dinţre ei ţrebuie saă iasaă
scriiţorul care saă le caâ nţe viaţţa, saă le îânfaă ţţisţ eze obiceiurile. Saă araţe el
ce fel de haine au, ce îâncaă lţţaări, ce poarţaă pe cap, paă laă rii sau baă sţ ţi mici
care nu se deosebesc de forma capului. Saă spunaă dacaă se duc la casa
miresei cu acele baă sţ ţi cu care i-am vaă zuţ eu îân ulţimii ani, sau se duc cu
capul gol, cu paă rul liber, dacaă miresele sunţ sau nu de nailon sţ i dacaă
peţrecerea care are loc esţe o peţrecere adevaă raţaă , unicaă penţru cei doi,
sau o peţrecere îân care musafirii ţrebuie saă bage maâ na îân buzunar, saă
scoaţaă bani, saă plaă ţeascaă . Penţru mine, ţoaţe acesţe îâmprejuraă ri nu mai
au nicio semnificaţţie. Sţ i nici nu sunţ cel chemaţ saă le gaă seascaă îânţţelesul.
Un scriiţor nu poaţe cunoasţ ţe decaâ ţ o singuraă viaţţaă, un singur desţin,
desţinul unei clase sau al unei caţegorii sociale mai resţraâ nse.
IÎncercarea lui de a afla mai mulţe, dincolo de ceea ce a ţraă iţ sţ i a
cunoscuţ, esţe, cred eu, foarţe riscanţaă . Nu sţ ţiu ce lume se nasţ ţe. Esţe o
lume mai bunaă ? Esţe o lume îân pragul unei noi civilizaţţii, al unor noi
orizonţuri? Asţa raă maâ ne saă vedem. Cei care se uiţaă îânapoi vaă d
ţoţdeauna cu ochi raă i prezenţul? IÎn ce privesţ ţe viaţţa ţţaăranilor, eu m-am
uiţaţ deseori îânapoi. Se poaţe afirma caă nu vaă d bine prezenţul
ţţaăranilor? Iaţaă , de pildaă , acum s-a faă cuţ ţoamnaă , frunzele galbene au
îâncepuţ saă cadaă pesţe orasţ ul nosţru sţ i deodaţaă , îân luna ocţombrie, au
veniţ ploile. Nisţ ţe ploi pe care nu le asţ ţepţa nimeni. Ocţombrie, de
obicei, e o lunaă frumoasaă , aţaâ ţ penţru oraă sţ eni, caâ ţ sţ i penţru ţţaărani, o
lunaă îân care cerul raă maâ ne senin, iar melancolia ţoamnei se îânţinde
linisţ ţiţaă pe parcuri sţ i pe sţraă zile cu casţani, prin craâ ngurile asţ ezaă rilor
de orasţ e sţ i de saţe. Sţ i ţoţusţ i, îân acesţ an au veniţ pesţe noi ploile.
Nesfaâ rsţ iţe, exasperanţe, mai raă u decaâ ţ bacoviene, ploi care ţe fac saă
auzi maţeria plaâ ngaâ nd sţ i-ţţi dau senţimenţul caă ţoţ ceea ce noi, oamenii,
am consţruiţ esţe aţins de umezealaă sţ i se poaţe praă busţ i. IÎn ţimpurile
noasţre, îânţreaga economie esţe supusaă presiunii necesiţaă ţţilor unei
populaţţii care ţrebuie hraă niţaă sţ i care ţrebuie îâmbraă caţaă sţ i îâncaă lziţaă .
Alarma se daă imediaţ. Ce facem cu porumbul, ce facem cu carţofii, ce
facem cu producţţia agricolaă , de care depinde hrana noasţraă sţ i a
copiilor nosţ ţri? Ca odinioaraă , pe vremea lui Caragiale, oraă sţ eanul esţe
nelinisţ ţiţ, dar nu la modul îân care ia cunosţ ţinţţaă de siţuaţţie Nae, din
schiţţa cunoscuţaă : „Ce recolţaă , nene, ce recolţaă ? Dumneaţa n-ai vaă zuţ
220
rapiţţa? (…) Apoi vezi!… Rapiţţa, mofţ!” Nu, nelinisţ ţea noasţraă e mai
concreţaă sţ i mai dramaţicaă . Sţ ţim, fiecare dinţre noi, caă soarţa
porumbului nu esţe o glumaă sţ i caă exisţaă ceva care nu e îân regulaă , care
nu merge bine, dacaă , îân urma unor asemenea calamiţaă ţţi, nici porumbul
sţ i nici celelalţe produse de ţoamnaă nu poţ fi culese de caă ţre
cooperaţivele agricole. Nu puţem sţa linisţ ţiţţi îân casele noasţre, aţaâ ţa
vreme caâ ţ sţ ţim caă porumbul zace sub ploaie, îân noroi. Plecaă m la ţţaraă sţ i
inţraă m îân realiţaţea ţţaăraă neascaă , penţru caă sunţem surprinsţ i sţ i pusţ i îân
aceeasţ i siţuaţţie ţoţţi, oraă sţ eni sţ i locuiţori ai saţelor. Sţ i nu îâi puţem
îânţţelege pe cei care sţau cu maâ inile îân sţ olduri, îân pragul caselor lor
ţţaăraă nesţ ţi, se uiţaă la noi sţ i raâ d, caâ nd venim saă le culegem porumbul. Cine
sunţ aă sţ ţia care raâ d? Din ce ţraă iesc? Te uiţţi la casele lor, sunţ spaţţioase,
au graă dini mari, curţţi îânţinse. Sunţ case cu coloane, faă cuţe dupaă un sţil
luaţ Dumnezeu sţ ţie de unde sţ i adus acolo la ţţaraă , ca sţ i caâ nd fiecare casaă
ar fi un fel de caă min culţural sau, sţ ţiu eu, vreo primaă rie. Da, probabil caă
modelul lor sunţ primaă riile! Uliţţe îânţregi cu primaă rii, una laâ ngaă alţa.
Sunţ oameni care lucreazaă sţ i îâsţi caâ sţ ţigaă exisţenţţa ţoţ pe seama orasţ ului,
undeva pe un sţ anţier sau îânţr-un combinaţ. Se îânţorc saâ mbaă ţaă
dimineaţţa acasaă , îân saâ nul familiei, al unei familii care adesea are copii
mari. Acesţ ţi copii sţau sţ i îânvaţţaă linisţ ţiţţi (sţ i nu ca pe vremea caâ nd eram
eu de vaâ rsţa lor sţ i ţrebuia saă maă duc saă muncesc la seceraă sţ i la sapaă ), îân
ţimp ce elevi de aceeasţ i vaâ rsţaă cu ei, locuind la orasţ , sunţ adusţ i saă
culeagaă porumbul sţ i carţoful. Ce-o fi de raâ s îân aceasţaă acţţiune? De ce-or
fi raâ zaâ nd acesţ ţi oameni care nu mai sunţ ţţaărani, dar locuiesc ţoţusţ i la
ţţaraă ? E o îânţrebare la care ar ţrebui saă raă spundem. Se pare caă exisţaă o
lege care apaă raă sţ i care pune la adaă posţ siţuaţţia acesţor locuiţori ai
saţelor. E nevoie de ei, sunţ angajaţţi undeva, îâsţi caâ sţ ţigaă exisţenţţa prin
uzinele sţ i sţ anţierele deschise de noi. Lucreazaă acolo sţ i puţţin le pasaă de
paă maâ nţul de unde au plecaţ. Aicea se ridicaă un semn de îânţrebare: de
ce depinde bunaă sţarea noasţraă ? Desigur, sţ i de fapţul caă se fabricaă , la
Turnu-Maă gurele sau mai sţ ţiu eu îân care parţe, produse chimice. Sau de
fapţul caă exisţaă produse meţalurgice, ţexţile, sţ i celelalţe. Dar ne aduc
nouaă direcţ, nemijlociţ, produsele asţea, carnea sţ i paâ inea zilnicaă ?
Puţem noi, din pricina acesţor produse, saă ne uiţaă m cu dispreţţ la
porumb? La porumbul care hraă nesţ ţe viţele sţ i sţaă la baza îânţregii
producţţii alimenţare sţ i indusţrii alimenţare… De aci, necesiţaţea acelui
221
echilibru, despre care se vorbesţ ţe mereu, îânţre indusţrie sţ i agriculţuraă .
Se pare caă asemenea acţiviţaţe neîânsemnaţaă sţ i neglorioasaă , cum ar fi
culţivarea paă maâ nţului, conţinuaă saă raă maâ naă una esenţţialaă penţru noi sţ i
sunţ desţui oameni care se ocupaă de ea cu îânsufleţţire sţ i cu pricepere.
Ce facem faă raă asţa? Penţru ce ne zbaţem, dacaă porumbul zace îân noroi?
De ce oamenii care ţrebuie saă punaă maâ na saă culeagaă porumbul sţ i ţoţ
ceea ce ne daă paă maâ nţul pleacaă sţ i sunţ laă saţţi saă plece nu sţ ţiu unde; ca saă
producaă ce? Ca saă umple arţificial orasţ ele sţ i saă sţea la cozi penţru un
kilogram de carne? Unde au ajuns acesţ ţi oameni? Ce l-a puţuţ aduce pe
un fosţ ţţaăran îân siţuaţţia pe care am ciţaţ-o: saă sţea cu maâ inile îân
buzunare la poarţa lui sţ i saă se uiţe raâ zaâ nd la oraă sţ enii care vin saă
culeagaă roadele caâ mpului? Esţe un lucru paradoxal, care ţrebuie saă dea
de gaâ ndiţ economisţ ţilor sţ i sociologilor. De alţfel, dinţre oamenii aă sţ ţia
care raâ d asţ a cum raâ d au iesţ iţ sţ i definiţţii ale alţor caţegorii sociale. Ce
sunţ sţudenţţii? Ei bine, dupaă paă rerea acesţor oameni pesţe maă suraă de
veseli, sţudenţţii sunţ nisţ ţe ceţaă ţţeni pe care ţţaăranii îâi ajuţaă ia sţraâ ngerea
recolţei. Aţunci, îânţreb eu, ce sunţ ţţaăranii? Ar fi ţrisţ saă spunem caă sunţ
acei ceţaă ţţeni care sţau pe marginea drumurilor sţ i raâ d de oraă sţ enii care
vin saă -i ajuţe. Se sţ ţie caă munca agricolaă nu mai cere azi aţaâ ţa maâ naă de
lucru, de caâ nd s-a mecanizaţ culţivarea paă maâ nţului. Deci o mulţţime de
ţţaărani vin la orasţ e saă lucreze îân indusţrie sţ i îân consţrucţţii. Dar îân
uţilizarea lor oare nu s-au produs excese? Nu ne puţem dispensa de o
parţe din ei, cu folos sţ i penţru indusţrie sţ i penţru agriculţuraă ? Nu-i
puţem ţrimiţe îânapoi îân vilele lor de la ţţaraă , penţru ca, îâmpreunaă cu
nevesţele sţ i copiii lor, saă ajuţe la sţraâ ngerea porumbului? N-ar fi mai
normal?

Florin MUGUR, Convorbiri cu Marin Preda,

Ediţura Albaţros, Bucuresţ ţi, 1973, pp. 209-214

222
 REFERINTţ E CRITICE

Fiecare raâ nd asţ ţernuţ pe haâ rţie sţabilesţ ţe nivelul creaţţiei unui
scriiţor. El reprezinţaă , ca saă spunem asţfel, suprafaţţa momenţanaă a
operei, a caă rei adaâ ncime ea ne-o indicaă sau, cel puţţin, ne lasaă saă o
baă nuim. Ulţima frazaă scrisaă e purţaţaă ca un val de masa celorlalţe:
sţ ocul e îân funcţţie de energia conţinuaă a îânţregului. IÎn acesţ fel se
explicaă , probabil, impresia deosebiţ de puţernicaă pe care Imposibila
întoarcere de Marin Preda ne-o face: lecţura ei e „susţţinuţaă ” de îânţreaga
operaă a scriiţorului. Imposibila întoarcere e scrisaă cu aceeasţ i maâ naă de
maesţru care ne-a daţ raâ nd pe raâ nd Desfăşurarea, Moromeţii, Friguri,
Intrusul. O recunoasţ ţem dupaă densiţaţea, subsţanţţa, bogaă ţţia
neobisţ nuiţaă a ţexţului. De alţe caă rţţi scrise îân acelasţ i gen (dacaă „genul”
acesţa nu e cumva numai al lui Marin Preda), Imposibila întoarcere se
deosebesţ ţe ca un corp greu de alţul inconsisţenţ sţ i usţ or. Imposibila
întoarcere e o carţe de mediţaţţii, sau, dacaă vreţţi, de impresii. Dar
„impresiile” sunţ ale unui scriiţor ca Marin Preda. Puţerea de
observaţţie a auţorului absoarbe din vaâ rţejul coţidianului daţe,
îânţaâ mplaă ri, îâmprejuraă ri ce scapaă de regulaă unor forţţe cenţripeţe mai
mici, aţenţţia sa, am spune, „exţracţivaă ” reţţine din zgura zilnicaă
evenimenţe sţraă luciţoare de semnificaţţii. Ce conţţine acesţ volum? Toţ
ceea ce viaţţa poaţe saă ofere ca subiecţ unei priviri ce sţ ţie saă scruţeze.
Mediţaţţii sociale, poliţice, filosofice sţ i cu privire la arţaă , aminţiri
inediţe, „maă rţurisiri” preţţioase penţru cerceţaă ţorul operei scriiţorului,
noţe de lecţuraă ce poţ sţaâ rni invidie oricaă rui criţic (dinţre ele se
remarcaă îân chip deosebiţ cele referiţoare la Sadoveanu sţ i Kafka),
excelenţe porţreţe de personaje ce scoţ parcaă liţeralmenţe capul nu
dinţr-un simplu „desen”, ci dinţr-o naraţţiune de suţe de pagini (îân
primul raâ nd cel al vesţ nic îâncraâ ncenaţului prieţen din copilaă rie sau cel
al Bătrânului învăţător). Faă raă nicio exagerare se poaţe afirma caă îân
223
aceasţaă carţe Marin Preda e mai esţeţician decaâ ţ esţeţicienii, mai filosof
decaâ ţ filosofii sau mai reporţer (caâ nd vrea saă fie) decaâ ţ reporţerii. […]
Imposibila întoarcere esţe o carţe de consţ ţiinţţaă sţ i de idei. De
consţ ţiinţţaă, nu numai îân sens moral sţ i civic, ci sţ i îân acela de bogaă ţţie a
ţraă irii, de aţoţcuprindere, de laă rgime a orizonţului. De idei, nu aţaâ ţ îân
sens ţeoreţic, speculaţiv sţ i absţracţ, ci ca profunzime a gaâ ndirii, ca
mediţaţţie originalaă , proprie, ca rod al unei ample experienţţe laă unţrice.
Dincolo de anecdoţele sţ i îânţaâ mplaă rile pe care scriiţorul le povesţesţ ţe cu
aerul caă se limiţeazaă la ele (cursaă îân care unii au caă zuţ cu naiviţaţe),
simţţim densiţaţea gaâ ndirii. Nu cunosc îân liţeraţura romaâ naă de dupaă
raă zboi o carţe cu o mai mare îâncaă rcaă ţura de idei, mai inţeligenţaă , mai
profundaă , mai plinaă de bun-simţţ sţ i mai lucidaă decaâ ţ Imposibila
întoarcere. Apariţţia ei era o necesiţaţe.

Valeriu CRISTEA, „Marin Preda, Imposibila îânţoarcere”,

îân Argeş, Nr. 12, 1971

Aţaâ ţa graviţaţe sţ i poezie lucidaă (caă ci, hoţaă raâ ţ lucru, exisţaă sţ i un
lirism al lucidiţaă ţţii, un lirism ce nu îânţreţţine „miţuri”, poaţe cel mai
auţenţic sţ i mai convingaă ţor dinţre ţoaţe) se desprinde din eseurile-
confesiuni ale lui Marin Preda, îâncaâ ţ e inuţil saă ne mai ascundem dupaă
vaă lul sţraă veziu al pedanţeriei. De alţfel, sţ i îânsemnaă rile de faţţaă ale
scriiţorului, caâ ţ sţ i liţeraţura sa propriu-zisaă impun o anumiţaă
dificulţaţe comenţaţorului: aceasţa se aflaă mai ales îân alegerea ţonului.
Enţuziasmul ce sţaă , alaă ţuri de recepţiviţaţe, la baza procesului criţic –
criţica nu poale fi îânfaă pţuiţaă de persoane blazaţe, ce nu mai au saă ne
comunice nimic, îân afaraă de propria lor acrimonie – se cere de asţaă daţaă
sever cenzuraţ. Dincolo paâ ndesc ochi necruţţaăţori care nu sţ i-ar permiţe
saă ţreacaă prea repede pesţe efuziunile neconţrolaţe, pesţe „delirul de
idei”, ba, mai mulţ, ar ţransforma, paâ naă la urmaă , „sancţţiunea”, iriţaţţia de
momenţ îânţr-o volupţaţe esţeţicaă . Cineva gaă sea, foarţe nimeriţ, caă
criţicul, îân faţţa operei lui Marin Preda, s-ar puţea ţrezi, faă raă saă -sţ i dea
seama, îân posţura agenţului fiscal faţţaă de Moromeţe. Siţuaţţia ce, ţrebuie
saă recunoasţ ţem, nu e ţocmai convenabilaă , nu e usţ or de ţraversaţ, oricaâ ţ
sţoicism ne-ar anima fiinţţa inţerioaraă îân pornirile cele mai consţanţe,
224
cele mai fidele nouaă . Caă esţe asţ a nu mai ţrebuie pus la îândoialaă . IÎn
definiţiv, de ce saă nu daă m crezare operei! Criţica onomaţopeicaă sţ i
inţerjecţţionalaă esţe exclusaă , deci, îân cazul operei lui Marin Preda.
Pe ce ţeme ni se confeseazaă Marin Preda (penţru caă povesţind
despre alţţii, oricaâ ţe fraâ ne ar pune afecţului, scriiţorul, îân cele din urmaă ,
ni se confeseazaă )? Poaţe ne-ar ajuţa o simplaă operaţţie de invenţariere.
IÎn orice caz, scriiţorul nu uiţaă caă esţe fiu al secolului XX, cel mai ingraţ
secol, îân care, pe parcursul a caâ ţorva decenii, au avuţ loc douaă raă zboaie
mondiale, faţţaă de ale caă ror abominabile crime ceea ce s-a îânţaâ mplaţ îân
ţimpul Revoluţţiei franceze ne apare asţaă zi ca un „poem idilic”. Traă im
îânţr-un veac îân care avanţajul sţ ţiinţţei, sţ i impliciţ al „masţ inismului”,
ameninţţaă îânlocuirea vechilor valori morale, ce au ţţinuţ ţreazaă fiinţţa
umanaă de-a lungul milenarei ei exisţenţţe, cu alţele noi, ca eficacitatea,
randamentul, utilitarismul, reuşita materiala, consumul eţc., ca urmare
a subsţiţuirii vechii culţuri de ţip umanisţ cu una de ţip ţehnicisţ. Vom
fi suficienţ de îânţţelepţţi ca invenţaâ nd masţ ini saă sţ ţim saă le sţ i dispreţţuim,
îân acelasţ i ţimp, producaâ nd o opulenţţaă nemaiîânţaâ lniţaă paâ naă acum de
bunuri de larg consum, de alimenţe, saă „ţţinem dieţaă ”, umplaâ ndu-ne
garderoba cu haine, „saă ne îâmbraă cam modesţ”, penţru a nu sfaă raâ maă
echilibrul dinţre „raţţiune” sţ i „insţincţ”, care ne ţţine îân picioare de mii de
ani? Iaţaă un mare semn de îânţrebare! […]
Unghiul cel mai valoros din care ni se relevaă aceasţaă culegere de
îânsemnaă ri esţe, îânsaă , acela al unei estetici aplicate sţ i, speraă m, nu aici, la
caâ ţeva inţervenţţii îânregisţraţe, deocamdaţaă , îân presa liţeraraă , recenzii
mai mulţ de îânţaâ mpinare, se vor opri comenţariile la Imposibila
întoarcere. Avem la îândemaâ naă maă rţurisirile despre arţaă , despre
propriile-i caă uţaă ri sţ i nelinisţ ţi creaţoare, ale unuia dinţre marii
prozaţori, maă rţurisiri ce sunţ mai imporţanţe – isţoria liţeraraă a
demonsţraţ-o – decaâ ţ mulţe ţraţaţe de esţeţicaă . Paă rerile creaţorilor de
marcaă au pus de mulţe ori îân umbraă pe acelea ale esţeţicienilor de
profesie. Cum vede Marin Preda liţeraţura romaâ naă ? Care esţe paă rerea
lui despre romanul romaâ nesc? Iaţaă un lucru preţţios penţru criţic.
Acesţe paă reri sunţ cu aţaâ ţ mai inţeresanţe, aduc cu aţaâ ţ mai mulţ spor
îân cunoasţ ţerea prozaţorului îânsusţ i, cu caâ ţ el se delimiţeazaă cu orgoliu
de îânainţasţ i sau de conţemporani (vezi observaţţiile aduse chiar
romanelor lui G. Caă linescu), cu caâ ţ îâsţi exprimaă mai raă spicaţ opţţiunile,
225
caâ ţ sţ i respingerile. Una dinţre opoziţţiile esţeţice aduse frecvenţ îân
discuţţie de caă ţre Marin Preda esţe aceea dinţre realism sţ i evazionism.
Scriiţorul evazionisţ esţe, dupaă Marin Preda, acela care abdicaă , îân
primul raâ nd, de la comandamenţele lucidiţaă ţţii: nu aţaâ ţ „fuga din real” e
condamnabilaă , caâ ţ neîânţţelegerea realiţaă ţţii. Un scriiţor care se ocupaă
insisţenţ de realiţaţe, o descrie îân amaă nunţţime, mergaâ nd paâ naă la copia
fidelaă , dar nu o îânţţelege, nu-i descifreazaă adevaă raţele semnificaţţii, esţe
la fel de evazionisţ, sau sţ i mai evazionisţ decaâ ţ un alţul „fanţasţ”, care
nu se ocupaă deliberaţ de ea. Acesţ sens al evazionismului vrea saă -l
punaă , îân special, îân evidenţţaă Marin Preda. […]
Pornind de la Sadoveanu, de la îânţrebarea ferţilaă pe care o ridicaă
acesţ maesţru neîânţrecuţ al descrierilor de naţuraă asupra Omului,
Marin Preda ţrece la un lung excurs prin îânţreaga liţeraţuraă romaâ naă ,
concluzionaâ nd linisţ ţiţor: „Nu avem o liţeraţuraă micaă ”. Ce ţrebuie aţunci
sa facem, ce ţrebuie saă îânţreprindem ca saă devinaă cunoscuţaă , difuzaţaă
pesţe hoţare, inţegraţaă îân circuiţul universal? Sau mai bine zis ce ne
lipsesţ ţe? Ne lipsesţ ţe un docţor Meyer, „îâncaă paă ţţaânaţ, îândaâ rjiţ, agresiv sţ i
enţuziasţ” care saă punaă „îânţrebaă ri-ciocan”, „cu care saă nu îânceţeze saă
izbeascaă îân capeţele indiferenţe ale opiniei europene”. Cunoaşteţi
literatura româna? — ar ţrebui saă fie îânţrebarea cu obsţinaţţie pusaă
consţ ţiinţţei criţice europene. Ce mai impune îân chip hoţaă raâ ţor îân
aceasţaă carţe esţe dignitatea intelectuală a auţorului ei, de la care ar
avea de îânvaă ţţaţ mulţţi dinţre confraţţi. Scrisaă îânţr-o limbaă exţrem de
accesibilaă , mergaâ nd paâ naă la a se adresa ţuţuror caţegoriilor de ciţiţori,
faă raă saă coboare, îânsaă , asţfel, inţelecţualicesţ ţe discuţţia, culegerea de
eseuri a lui Marin Preda îâsţi explicaă , îân felul acesţa, sţ i fulgeraă ţorul ei
succes de libraă rie. O liţeraţuraă care numaă raă îân raâ ndurile ei pe Marin
Preda nu mai e cazul saă -sţ i facaă inuţile complexe de inferioriţaţe.

Ov. GHIDIRMIC, Sub semnul fertil al întrebărilor,

îân Ramuri, Nr. 12, 1971

O conţrazicere ciudaţaă se poaţe observa îân mulţe dinţre

comenţariile consacraţe prozei lui Marin Preda: auţorul lui Moromeţe,
ţţaăran inţeligenţ sţ i cu filosofie a vieţţii, ar fi un scriiţor… faă raă idei. Ar
226
exisţa, ni se spune, îân nuvelele de debuţ, îân îânţaâ iul roman, „creaţţie”, îânsaă
nu idei, ceea ce explicaă sţ i „esţ ecul” prozaţorului îân romanele ulţerioare,
caâ nd s-a adresaţ mediului ciţadin sţ i inţelecţual. Lipsesc oare cu
adevaă raţ ideile îân proza lui M. Preda? Chesţiunea meriţaă o clipaă de
aţenţţie. Adevaă rul mi se pare alţul sţ i oarecum surprinzaă ţor: o idee
gaă sim nu numai îân Intrusul, roman ciţadin sţ i problemaţic, dar sţ i îân
schiţţa La câmp; perspecţiva inţelecţualaă a auţorului nu e cu nimic mai
prejos caâ nd scrie despre Cocosţ ilaă sau chiar despre Sţroe sţ i Bilea, doi
ciobani care comiţ un viol, decaâ ţ caâ nd scrie despre docţorul Saâ rbu.
Dacaă esţe o diferenţţaă îânţre unele sţ i alţele, ea esţe ţocmai de „creaţţie”.
Lumea saţului apare, cel puţţin deocamdaţaă , la Marin Preda, mai
organicaă sţ i mai profundaă decaâ ţ lumea orasţ ului. Dugu, îân cincisprezece
pagini, e un personaj mai viu decaâ ţ Surupaă ceanu îân douaă suţe cincizeci,
Paţţanghel, unul mai original, sţ i mai memorabil decaâ ţ doamna Sorana.
Sţ i nu inţelecţualiţaţea e îân cauzaă , ci capaciţaţea prozaţorului de a-sţ i
vedea eroii îân carne sţ i oase, îân mediul lor de viaţţaă, sţ i nu doar îân marile
îâmprejuraă ri ale exisţenţţei, ci îân gesţurile lor coţidiene. Inţraă m îân
misţerul experienţţei sţ i al creaţţiei scriiţorului. Nimeni nu poaţe spune
de ce nu exisţaă , îân Risipitorii, îân Intrusul, o scenaă la fel de ţulburaă ţoare
ca reuniunile ţţaăranilor de la fieraă ria lui Iocan; nicio discuţţie poliţicaă ,
oricaâ ţ de pasionanţaă , îân care sunţ angajaţţi oameni de carţe,
profesionisţ ţi ai ideii, nu îânţrece îân auţenţic sţ i fineţţe discuţţia dinţre
Moromeţe, Cocosţ ilaă sţ i ceilalţţi. Diferenţţaă, inexplicabilaă , de viaţţaă;
nicidecum de idei. Fiindcaă , îân fond, ideile n-au lipsiţ niciodaţaă lui M.
Preda. Aţunci? I-ar lipsi expresia inţelecţualaă a senţimenţelor…
Cum vine asţa: „expresie inţelecţualaă a senţimenţelor”? maă îânţreb
dupaă ce am ciţiţ Imposibila întoarcere (Carţea romaâ neascaă , 1971), care
adunaă mare parţe din arţicolele publicaţe îân ulţimii ani de M. Preda,
mai ales îân Luceafărul. Sţ i simţ caă îânţrebarea mea sunaă a la Moromeţe,
care are un sţil al ideii. Despre un sţil al ideii se cade saă discuţaă m îân
primul raâ nd sţ i îân publicisţica lui Marin Preda, care induce îân eroare
prin candoarea lui, dar nu raă maâ ne mai puţţin neţ sţ i expresiv, adicaă
inţelecţual. „Ia saă vedem, ce e raă u aici?”, se îânţreabaă , de exemplu,
publicisţul, dupaă ce-sţ i exprimaă îândoiala cu privire la formula de viaţţaă a
oraă sţ eanului. Sţ i urmeazaă un sţ ir de raă spunsuri foarţe precise. Chipul
acesţa de a simula nedumerirea vine de la Moromeţe. Publicisţul chiar
227
se comporţaă uneori ca personajul saă u principal, de pildaă inţraâ nd îânţr-o
expoziţţie de sculpţuraă pop sţ i amuzaâ ndu-se grozav de „sperieţorile de
ciori” pe care le vedea; veselie sinceraă sţ i îân acelasţ i ţimp uniţaă cu ideea
caă arţa mare sţ i-a ţras ţoţdeauna o raă daă cinaă imporţanţaă din groţesc sţ i
caricaţural. Cineva, un prieţen, criţicaă „aberaţţiile” expuse sţ i aţunci
scriiţorul are o reacţţie care nu se poaţe saă nu ne aminţeascaă de
cronicile lui Moromeţe: „Sţ i fiindcaă eu conţinuam saă fiu vesel sţ i saă suraâ d,
omul meu ţaă cu, maă privi piezisţ caâ ţva ţimp, asţ ţepţaâ nd, sţ i penţru caă
probabil vaă zu caă n-aveam de gaâ nd saă renunţţ la veselia mea sţ i saă -i
raă spund, îâmi îânţoarse spaţele sţ i iesţ i din expoziţţie.” Sţilul acesţa, îânvaă ţţaţ
de auţor de la eroul saă u, rezidaă îân inocenţţa sţ i îân emoţţia ideii.
Auţor sţ i personaj se îânţaâ lnesc îânţr-o mare curioziţaţe sţ i desfaă ţare a
lucrului nou, inţeresanţ; minţea ţresare sţ i se graă besţ ţe saă profiţe de
fiecare perspecţivaă deschisaă îân necunoscuţul lumii. Problema ţţaăranului
sţ i liţeraţura, „ciudaţele obiceiuri ale bucuresţ ţenilor” sţ i o reflecţţie a lui
Geo Bogza, spiriţul primar agresiv sţ i confesiunile lui Galacţion –
acesţea sţ i îâncaă alţele sunţ prilejuri la fel de nimeriţe penţru inţeligenţţa
scriiţorului de a exerciţa, de a simţţi gusţul avenţurii spiriţuale, asţ a cum
erau penţru Moromeţe un discurs îân Parlamenţ sau ce a zis Iorga, „cel
care-avea doi creieri”, ţţaăranul Moromeţe esţe ceea ce se cheamaă un om
de idei. El are concepţţie despre univers, cum zicea G. Caă linescu despre
eroii Bietului Ioanide. Iar limbajul lui esţe al unui inţelecţual, îân ciuda
perfecţei lui auţenţiciţaă ţţi ţţaăraă nesţ ţi. Nu alţceva se îânţaâ mplaă îân cazul
auţorului îânsusţ i, care simuleazaă adesea gaâ ndirea sţ i limbajul eroului,
faă caâ ndu-sţ i din inocenţţaă un sţil. El devine pe nesimţţiţe „moromeţţian”,
consţ ţienţ îânsaă de a se fi laă saţ aţras de farmecul inţelecţual al
personajului saă u. Scriiţorul îâncepe saă se asemene cu eroul saă u caâ nd îâsţi
daă seama ca eroul, la raâ ndu-i, esţe îân sţare saă -l exprime mai bine;
devenind „moromeţţian”, M. Preda îâl silesţ ţe ţoţodaţaă pe Moromeţe saă
devinaă M. Preda.

Nicolae MANOLESCU, „Marin Preda. Imposibila îânţoarcere”,

îân Contemporanul, Nr. 34, 1971

Acum caâ ţva ţimp am ciţiţ îân Luceafărul caă Marin Preda, susţţinaă ţor al
228
unei rubrici saă pţaă maâ nale, îâsţi îânţrerupe colaborarea îânţrucaâ ţ lucreazaă la
un roman. Paă caţ, mi-am spus, n-o saă mai am bucuria pe care îân fiecare
saâ mbaă ţaă auţorul Moromeţilor, ca alţaă daţaă G. Caă linescu cu a sa cronicaă
din Contemporanul, mi-o procura cu regulariţaţe. Dar iaţaă o
recompensaă , Ediţura Carţea Romaâ neascaă publicaă un eleganţ volum de
pesţe douaă suţe de pagini, Imposibila întoarcere de Marin Preda,
reunind arţicolele de paâ naă mai ieri din Luceafărul cu alţe caâ ţeva
îânsemnaă ri, ţoţ mai recenţe.
Arţicolele lui Marin Preda, sţraâ nse laolalţaă , capaă ţaă o nouaă
semnificaţţie, sporiţaă . Am vaă zuţ îânţoţdeauna îân scrisul lui Marin Preda
prezenţţa unei consţ ţiinţţe arţisţice, inţeligenţţa criţicaă , mediţaţţia adaâ ncaă
asupra fapţelor sţ i capaciţaţea de a o exprima limpede, adesea cu umor,
mai ţoţdeauna cu o foarţe subţilaă ironie care mi se pare îânsusţ irea sa
esenţţialaă sţ i ceea ce face fineţţea liţeraţurii lui. Am vorbiţ o daţaă de o
anumiţaă parţiculariţaţe a spiriţului lui Marin Preda, a eroilor lui,
invenţaţţi, nu copiaţţi de el dupaă modelele reale, ca, îânţre alţţii, acel Ilie
Barbu din Desfăşurarea („consaă ţeanul meu Ilie Barbu n-are,
maă rţurisesţ ţe scriiţorul, îân afaraă de nume, nicio legaă ţuraă cu Ilie Barbu
din nuvelaă sţ i film”) care, îânţrebaţ la Sfaţul Popular al raionului despre
auţorul personajului de ficţţiune omonim, a zis: „Tovaraă sţ i: Marin Preda
a fosţ un praă paă diţ, Traă iascaă Parţidul Comunisţ!” – ulţerior reclamaâ nd sţ i
jumaă ţaţe din drepţurile baă nesţ ţi cuveniţe prozaţorului sţ i scenarisţului.
Ilie Barbu esţe îân nuvelaă un ţţaăran saă rac, umiliţ, care, pus îân slujba de
socoţiţor, recaâ sţ ţigaă senţimenţul demniţaă ţţii umane, nu chiar paâ naă a
ajunge la maâ ndrie, dar cei mai mulţţi eroi ai lui Marin Preda pracţicaă
discreţ sau pe faţţaă o simpaţicaă fanfaronadaă , ceea ce nu pune sub
semnul îânţrebaă rii isţeţţimea lor, ba, dimpoţrivaă , o aţesţaă . Ironia esţe
echivalenţaă cu deţasţ area, cu disţanţţa faţţaă de obiecţ, necesaraă creaţţiei
impersonale, sţ i ea ţţine ţoţodaţaă îâncordaţaă aţenţţia ciţiţorului care vede
caă auţorul ţţinţesţ ţe saă evidenţţieze ceea ce realmenţe inţereseazaă sţ i are
haz. IÎn Imposibila întoarcere (imposibila îânţoarcere la ceea ce e depaă sţ iţ,
perimaţ, sţereoţip), Marin Preda aţrage subţţire aţenţţia asupra unor
meţehne ale vieţţii liţerare curenţe, desţaă inuind, uneori dramaţic, ce
îânseamnaă a fi scriiţor profesionisţ, dedicaţ a dobaâ ndi cerţiţudinea caă
nimeni n-ar mai puţea saă -ţţi ia condeiul din maâ naă .

229
 Al. PIRU, „Cerţiţudinea caă nimeni n-ar puţea saă -ţţi ia condeiul din
maâ naă ”,
îân Luceafărul, Nr. 35,1971

IÎn ciuda ironiei sţaţornice sţ i a scepţicismului usţ or disimulaţ faţţaă de

îândeleţnicirea criţicii sţ i a criţicului, ce îâmi aminţesţ ţe de aţiţudinea lui
Moromeţe sigur sţ i de nepaă ţruns dinainţea agenţului fiscal veniţ saă -l
execuţe, Marin Preda are parţe de o îânalţaă consideraţţie. Nu esţe,
desigur, vorba de niciun fel de secreţ sau de ţacţicaă . Consemnaă m apoi,
penţru caă avem posibiliţaţea saă o facem din cauza apariţţiei noasţre
ţaâ rzii, uimiţoarea primire fesţivaă – pe alţ plan, aţaâ ţ de jusţificaţaă – a
Imposibilei întoarceri. Cu ţoaţe proţesţele, Marin Preda se vede iubiţ de
criţici. IÎncaă un semn caă criţicul, cu ţoaţaă agresiviţaţea sţ i
suscepţibiliţaţea mosţ ţeniţe prin har, esţe sensibil nu la persoane, ci la
valorile operei. Sţ i esţe oare aţaâ ţ de greu de spus caă Marin Preda esţe
unul dinţre cei mai buni auţori conţemporani? Jena sţ i rezervele faţţaă de
auţorii îân viaţţaă (manifesţaţe cu aţaâ ţa pudoare la unii, dar lipsind cu
desaă vaâ rsţ ire la alţţii) nu-sţ i au aici locul, nu ar puţea da nasţ ţere niciunui
fenomen periculos de agresiune sau megalomanie: cel îân cauzaă raă maâ ne
cu desaă vaâ rsţ ire insensibil, caz rar îân isţoria liţeraţurii noasţre.
Liţeraţura conţemporanaă simţe mai mulţ ca oricaâ nd nevoia unor
piscuri sţabile, a unor cenţre îân jurul caă rora saă fie posibilaă acţţiunea de
referinţţaă. Esţe bine saă ne gaâ ndim caă Marin Preda e unul dinţre acesţea.
Discuţaţaă fie ca o carţe de publicisţicaă sau jurnal – prin ceea ce conţţine
ca evenimenţ sţ i confesiune – fie ca o carţe de liţeraţuraă cu unele
implicaţţii ţeoreţice îân care auţorul se subsţiţuie celebrului Moromeţe
prin maă sura caă ruia judecaă civilizaţţia, fie prin ceea ce conţţine ca
anecdoţicaă , Imposibila întoarcere esţe ţoaţe acesţea laolalţaă sţ i ceva mai
mulţ, o parţiţuraă îân care tema povestitorului, ce apare penţru prima
daţaă , se amplificaă punaâ nd ţoaţe celelalţe moţive îân umbraă . Ea se asţ azaă
roţund, îânţr-o filosofie originalaă prin sisţem ce-l indicaă pe Marin Preda
drepţ unul din momenţele imporţanţe ale spiriţualiţaă ţţii romaâ ne.
Un aspecţ inediţ îâl consţiţuie apariţţia lui Marin Preda îân iposţaza de
caă laă ţor îânţr-o civilizaţţie a caă rţţii îâncercaâ nd s-o defineascaă sţ i saă se
auţodefineascaă . „Romanul” unor romane sau jurnalul de creaţţie aflaţ
230
sub ţiţlul de Reflecţii risipite (cea de-a doua secţţiune a caă rţţii) se alaă ţuraă
mai sţraâ ns ideii enunţţaţe mai îânainţe. Caă ci, prin ce se definesţ ţe la urma
urmelor personaliţaţea unui scriiţor? Opera reclamaă sţ i alţe lucruri,
numai aparenţ colaţerale: prieţeniile, afiniţaă ţţile spiriţuale sţabiliţe
dincolo de epoci sţ i graniţţe. Nu-l vom mai puţea discuţa de acum îânainţe
pe Marin Preda decaâ ţ inţegraâ ndu-l unei familii îân care locuiesc laolalţaă
Kafka, prozaţorul la care admiraă inţuiţţiile adaâ nci sţ i puţerea de ţipizare,
bunul prieţen Sarţre, cu care se pare caă se îânţţelege cel mai bine,
Caă linescu, ce-i provoacaă iriţare poaţe din cauza unei asemaă naă ri prea
adaâ nci, isţeţţul ziarisţ american William Shirer, „ceţaă ţţeanul” greoi
Guü nţer Grass, sţ i lisţa se poaţe conţinua.
Am puţea adaă uga caă opera îâsţi caâ sţ ţigaă asţfel îâncaă un drepţ îân plus la
universaliţaţe.

Mirela ROZNOVEANU, „Marin Preda. Imposibila îânţoarcere”,

îân Tomis, nr. 10, 1971

Descoperind America îân saţul romaâ nesc, Marin Preda ţrage aici o
brazdaă care raă maâ ne a lui (sţ i dupaă comasare) sţ i pe care – ne vine îân
minţe o sugesţie din Arghezi – cauţaă saă o ducaă îân cer.
Dezleagaă asţfel o lume de baă sţ ţinasţ i, nebaă nuiţaă , pe care o varsaă îân
liţeraţuraă , ca pe un sac cu infiniţe, complicaţe sţ i nespus de subţile
probleme.
Ulţimul ţţaăran auţenţic, Moromeţe, îâncaă puţ sub mersul ineviţabil al
ţimpului, care pieţruiesţ ţe drumul mare, legaâ nd ţrainic saţul de orasţ ,
privesţ ţe cu ironie siţuaţţia, o îânţţelege, explicaâ ndu-sţ i-o moromeţţian.
Pagina care ţe pune pe gaâ nduri a acesţei caă rţţi esţe cea îânchinaţaă
imposibilei întoarceri: a auţorului la lumea sa, a lumii de azi la lumea
care a fosţ.
Marin Preda, odaţaă iesţ iţ din roman sţ i povesţire, propunaâ ndu-sţ i saă
scrie nisţ ţe îânsemnaă ri, se asţ azaă pe marginea sţ anţţului sţ i se fraă maâ nţaă .
Iaţaă cele mai auţenţice fraă maâ nţaă ri de scriitor, spuse pe sţ leau.
Puzderia de sofisţicaţţi ne-a faă cuţ saă credem caă liţeraţura noasţraă nu
mai are niciun fel de problemaă , caă ne-am afla îân faţţa vidului absoluţ.
Acesţ ţi firoscosţ i sunţ anulaţţi odaţaă cu rosţirea primelor adevaă ruri.
231
 Nu esţe o carţe de eseuri, auţorul nici nu sţ i-a propus asţa. Inţraă m de
la primele pagini îânţr-un laboraţor unde, spre deosebire de caă rţţile unor
confraţţi, nu îânţaâ lnim toate opiniile, ci una singuraă , a lui Marin Preda,
care de fapţ ne sţ i inţereseazaă .
Ce crede el despre ţţaărani, ce gaâ ndesţ ţe despre Caragiale, Sadoveanu,
Caă linescu? (Nu subscriem îânsaă la polemica prelungiţaă cu George
Caă linescu. Proza acesţuia nu i-a plaă cuţ, dar, îân ciuda acesţei neplaă ceri,
ea raă maâ ne oricum o piaţraă fundamenţalaă ).
Nu am avuţ ocazia saă vorbesc despre scrisul lui Marin Preda. Plin
fiind de fiorii sţ i parfumul Moromeţilor, profiţ de apariţţia acesţor pagini,
aproape un jurnal inţim, spre a-l omagia, ca pe un clasic al nosţru,
ţaâ naă r.

Marin SORESCU, „Un jurnal inţim?”,

îân Luceafărul, Nr. 35, 1971

Cineva, un condei desţul de subţil, îâncerca, îân revisţa Luceafărul, saă

ţempereze enţuziasmul criţicii îân faţţa caă rţţii Imposibila întoarcere de
Marin Preda, vraâ nd saă sugereze caă aceasţaă carţe de arţicole sţ i
îânsemnaă ri, care ne descoperaă mai bine pe gaâ ndiţorul sţ i pe esţeţul
Marin Preda, n-ar fi decaâ ţ un apendice explicaţiv al Moromeţilor. Caă
arţicolele, publicaţe vreme de un an îân Luceafărul sţ i reuniţe acum îân
carţea ciţaţaă , n-ar avea vreo alţaă valoare penţru auţorul Moromeţilor sţ i
al Intrusului decaâ ţ aceea de a se explica pe sine sţ i „universul ţţaăraă nesc
îânchis” pe care l-a creaţ sţ i la care s-ar reduce de fapţ… universul
arţisţic al prozaţorului, daţ o daţaă penţru ţoţdeauna sţ i confirmaţ de
douaă arţicole din carţea Imposibila întoarcere. Ciudaţ mod de a îânţţelege
o carţe, oprindu-ţe la comenţarea a douaă arţicole! Bizaraă opţicaă ,
nevraâ nd saă vadaă decaâ ţ prinţr-o singuraă lenţilaă al caă rei focar resţraâ nge
sţ i micsţ oreazaă aţaâ ţea idei! Dar nu e nici prima, nici ulţima bizarerie pe
care o va provoca Imposibila întoarcere. Caă ci ni se pare firesc ca aceasţaă
carţe, suprapopulaţaă de idei conţemporane, ţicsiţaă de gaâ nduri sţ i de
sensuri, de semnificaţţii profunde, pe care scriiţorul le exţrage pornind
de la suprafeţţele coţidiene – raă sfraâ ngaâ ndu-le îân planul generaliţaă ţţii – ni
se pare firesc ca o asemenea carţe saă susciţe inţeresul aţaâ ţor criţici sau
232
prozaţori sţ i, mai ales, saă dea nasţ ţere la opinii conţradicţorii. Cu aţaâ ţ
mai mulţ cu caâ ţ paă rerile lui Marin Preda despre arţa liţeraraă , despre
menirea scriiţorului romaâ n de ieri sţ i de azi, sau despre realism ori
naţuralism, despre conţţinuţ sţ i formaă îân arţaă , despre angajarea arţei
conţemporane saă nu fie îâmpaă rţaă sţ iţe de unii, iar spaţţiul polemic laţenţ
al acesţei caă rţţi, bazaţaă pe gaâ ndirea profundaă sţ i pe experienţţa
îândelungaţaă a unei naţuri arţisţice de o raraă îânzesţrare sţ i de un îânalţ
civism, saă nascaă aţiţudini polemice. Riscul de a sţaâ rni dezaprobaă ri, pe
care-l conţţine o asemenea carţe, esţe egalaţ doar de reala saţisfacţţie
inţelecţualaă pe care o poaţe da.
IÎn ce ne privesţ ţe, îâmpaă rţaă sţ im opinia criţicului sţ i profesorului Al.
Piru care (îân România literară, nr. 38 din 16 IX, 1971) scria: „Esţe un
volum pe care eu nu l-asţ clasifica neapaă raţ îân caţegoria celor zise de
publicisţicaă , de mulţe ori, vai, bieţe invenţţii gazeţaă resţ ţi ocazionale, ci
prinţre caă rţţile de probleme sţ i idei, de felul celor inţiţulaţe de Andreé
Gide Pretextes sau Incidences, de Paul Valeé ry Varietés sau Regard sur le
monde actuel et autres éssais, ori de J.P. Sarţre Situations. Naţural, Marin
Preda nu vrea saă fie criţic sau ţeoreţician, desţ i cred caă nu-i lipsesc
îânsusţ irile sţ i inţuiţţiile îân acesţe direcţţii, inţenţţia lui e doar de a ne
îâmpaă rţaă sţ i un numaă r de mediţaţţii asupra liţeraţurii îân genere, caâ ţeva
consideraţţii despre propria-i liţeraţuraă sţ i un numaă r de reflecţţii asupra
condiţţiei scriiţorului.”
Regisţrul ţonal al caă rţţii Imposibila întoarcere esţe foarţe cuprinzaă ţor
sţ i nuanţţaţ: de la ţonul apropiaţ, de discuţţie, al cuiva care ţe aţrage îân
universul saă u de idei sţ i de preocupaă ri, pe nesimţţiţe, ademenindu-ţe cu
o anecdoţaă hazlie sau bizaraă (caă ci nu e hazliu saă afli cum un saă ţean din
Silisţ ţea scriiţorului credea caă i se cuvin sţ i lui drepţuri de auţor penţru
nuvela sţ i filmul Desfăşurarea? sţ i nu e bizaraă îânţaâ mplarea ţrisţaă naraţaă
îân Compromisul cu ideile?) la ineviţabilul farmec al unor bucaă ţţi
inţiţulaţe neuţru: Un semn de întrebare, Ce ne spune Orion, Farmecul
uitat al teatrului eţc., sau bucaţa care daă ţiţlul volumului (ţiţlu penţru
care poaţe fi invidiaţ) Imposibila întoarcere, unde nu vaă d deloc regreţul
scriiţorului penţru formele de viaţţaă „ţradiţţionale”, asţ a cum au vruţ saă
vadaă unii, ci mulţ mai mulţ chiar decaâ ţ nosţalgia îân faţţa scurgerii
ţimpului, care desţramaă sţ i duce cu el, ca pe un drum cu sens unic,
miracolul copilaă riei – caă ci e vorba de „imposibila îânţoarcere” pe duraţa
233
vieţţii noasţre, îân sens prousţian. Remarcabilaă forţţaă arţisţicaă , daţoriţaă
caă reia, faă raă suspine, hiperbole sau rosţogoliri de imagini frumoase,
Marin Prea ţransmiţe ciţiţorului o fireascaă nosţalgie penţru un eden al
copilaă riei, pe care l-am avuţ fiecare dinţre noi. […]
Marin Preda crede – sţ i are drepţaţe – caă ţrebuie culţivaţ un anume
„misţer” al biografiei scriiţorului (iaţaă o alţaă „relaţţie” îânţre biografie sţ i
operaă – de alţfel ţoaţaă gaâ ndirea scriiţorului esţe una sţraâ nsaă , dialecţicaă ,
descoperind sţ i supunaâ nd discuţţiei, inţerlocuţorului necunoscuţ, cu
argumenţe, aceasţaă ţţesaă ţuraă , acesţ paă ienjenisţ de „relaţţii” dinţre oameni
sţ i îânţaâ mplaă ri, dinţre arţisţ sţ i public, sau dinţre scriiţor sţ i epocaă , dinţre
scriiţor sţ i isţorie), „misţer” îân sensul caă nu ţrebuie invenţaţ de caă ţre
capeţe prea puţţin invenţive un numiţor comun al vulgarizaă rii daţelor
biografiei unui arţisţ, apţ saă scadaă inţeresul penţru lecţura operei.
Aceasţaă idee se conjugaă perfecţ cu cealalţaă , a necesiţaă ţţii ca opera de
arţaă saă fie admiraţaă , pe care scriiţorul o enunţţaă de mai mulţe ori pe
parcursul caă rţţii sale. „Creaţţia ţrebuie admiraţaă , scrie Marin Preda. Dacaă
ne cuţremuraă , curaâ nd nu ne va mai cuţremura. Dar dacaă o admiraă m, o
vom admira din ce îân ce mai mulţ.”

Eugenia TUDOR, „Marin Preda: Imposibila îânţoarcere”,

îân Viaţa românească, nr. 11, 1971

Unde nu ne mai puţem îânţoarce azi, care sunţ hoţarele care ne

desparţ de ţrecuţ, de un ţrecuţ uneori adaâ nc îânsemnaţ îân vaâ rsţa celor
ce nu au depaă sţ iţ miezul vieţţii, ce „idei” (ori simulacru al ideilor) au
raă mas penţru ţoţdeauna, îân urmaă , îânţr-o isţorie pe care n-o vrem
niciodaţaă îânţoarsaă , sţ i ce a mai raă mas din zadarnicele agiţaţţii, iaţaă
îânţrebaă ri la care îâsţi propune saă raă spundaă una dinţre personaliţaă ţţile
culţurii de azi, Marin Preda. Raă spunsurile sunţ, îân egalaă maă suraă , ale
ceţaă ţţeanului sţ i ale scriiţorului, ale îânţrebaă rilor pe care s-a claă diţ una
dinţre operele fundamenţale ale liţeraţurii de azi, sţ i ale biografiei ce
jusţificaă aceasţaă operaă . Imposibila întoarcere ne pune, îânainţe de ţoaţe,
îânainţea unei consţ ţiinţţe de scriiţor, exemplaraă consţ ţiinţţaă de scriiţor,
creaţoare de admirabile aţiţudini. Penţru ciţiţorul liţeraţurii lui Marin
Preda, Imposibila întoarcere e un ţermen de comparaţţie sţ i de explicaţţii.
234
Scriiţorul face parţe dinţr-o generaţţie, îânscrisaă îân isţorie, sţ i e solidar ei.
Un ţiţlu sunaă Contribuţie de istorie literară sţ i evocaă un momenţ liţerar:
„Debuţul meu e legaţ de îâncepuţurile liţeraţurii posţbelice. Lucraă rile
care au marcaţ profund o nouaă perioadaă au apaă ruţ îân ţoamna anului
’48, iar eu am debuţaţ ceva mai îânainţe, îân primaă varaă ”. Maă rţuria
scriiţorului are o adresaă direcţaă , inţraâ nd îân conflicţ cu unele forme
consţiţuiţe ale îânregisţraă rii fenomenului liţerar: „Gresţ esc D. Micu sţ i N.
Manolescu, ca sţ i alţţi criţici sţ i isţorici liţerari, caâ nd ţrec ca pe laâ ngaă ceva
fragil pe laâ ngaă aceasţaă perioadaă (anii ’48, n.n.) de îânmugurire a
liţeraţurii noasţre noi, caâ nd îân realiţaţe efecţul ei, îân anii care au urmaţ,
s-a dovediţ viguros”. […]
Penţru cei ce scriu isţorie (ori criţicaă ) liţeraraă , depoziţţia lui Marin
Preda esţe prinţre cele mai preţţioase. Liţeraţura are o moralaă a ei care
nu poaţe fi caă lcaţaă îân picioare, o eţicaă ce premizaă aţunci caâ nd, îân lungul
proces al viiţorimii, maă rţurii nenumaă raţe vor fi chemaţe la apel.
Reacţţiile (lui Marin Preda) domoale, dar pline de aţaâ ţea ori de
necruţţaăţoare ironie sunţ, poaţe, cel mai adecvaţ comenţariu al
Moromeţilor, operaă inţraţaă îân paţrimoniul nosţru spiriţual. Sţ i scriiţorul
reacţţioneazaă îân faţţa unor locuri comune, îân faţţa unor degradaă ri ale
unor semnificaţţii, a banalizaă rii unor idei scumpe.
Caă , îânainţe de ţoaţe, Marin Preda e marţorul pasionaţ al lui
Moromeţe al saă u, nici vorbaă . Ca sţ i îân alţe caă rţţi ale scriiţorului, echipe de
„moromeţţi”, auţenţici ori degeneraţţi, sclipiţori de inţeligenţţaă ori doar
prinsţ i îân meandrele îâncurcaţelor lor exisţenţţe, raă sar îân fiecare arţicol.
Prinţre raâ nduri, problemele fundamenţale ale exisţenţei Moromeţilor
(dacaă ni se permiţe: casţaă fundamenţalaă ). „IÎn ceea ce ne privesţ ţe pe
noi, romaâ nii, am cunoscuţ odaţaă un gaâ ndiţor care mi-a spus
urmaă ţoarele: badea Gheorghe a boicoţaţ ţoţdeauna isţoria”.
Imposibila întoarcere are o adresaă exacţaă . Una dinţre vicţoriile
liţeraţurii noasţre a fosţ, îân deceniul 7, ţocmai aceea asupra spiriţului
primar; nu ne mai puţem îânţoarce la anii îân care Arghezi, Blaga,
Bacovia, ba, prin nisţ ţe voci mai raă gusţ iţe, Alecsandri, Maiorescu,
Rebreanu consţiţuiau ţţinţaă de aţac demagogic. Un senţimenţ de
opţimism robusţ sţaă ruie îân aceasţaă consţaţare, aceea caă erorile
ţrecuţului nu se vor mai repeţa. E drepţ caă acei care l-au blamaţ pe
Arghezi, de pildaă , ar fi gaţa, probabil, saă blameze îâncaă o daţaă , sub alţe
235
forme, alţţi scriiţori. Scrie Marin Preda: „Sţ i nu o daţaă ne ţrezim crezaâ nd
caă sunţem revoluţţionari, susţţinaâ nd cu exalţare ţezele spiriţului primar,
a caă rui grosolaă nie sţ i agresiviţaţe le confundaă m cu ardoarea sţ i
fermiţaţea aţiţudinii…”

Cornel UNGUREANU, „Marin Preda: Imposibila îânţoarcere”,

îân Orizont, Nr. 10, 1971

Asediaţ de îânţrebaă ri, scriiţorul conţemporan impune prin demersul

consţ ţienţ al creaţţiei, neuiţaâ nd caă inţervenţţia sa implicaă un examen
lucid sţ i responsabil îânţr-un ţeriţoriu unde se confrunţaă sţ i se decid
desţine, fapţe sţ i raă spunsuri. Marin Preda profeseazaă publicisţica nu la
îânţaâ mplare sţ i lecţura eseurilor sale (ţableţe, reflecţţii despre naţura
acţului creaţor, comenţarii la fenomene semnificaţive îân ordine eţicaă sţ i
spiriţualaă ) aţesţaă pasiunea scriiţorului caă ruia îâi repugnaă indiferenţţa
sau pasiviţaţea comodaă . Imposibila întoarcere (Ediţura Carţea
romaâ neascaă , 1971) esţe mai mulţ decaâ ţ o culegere de inţervenţţii,
confesiuni liţerare sţ i opinii despre oameni sţ i arţaă . O aţiţudine neţaă
consţruiesţ ţe un sens uniţar, principii sţaţornice prezideazaă mediţaţţia
scriiţorului, iar rezulţaţul esţe o carţe despre isţorie sţ i ţimp, despre
desţinul semenilor nosţ ţri. Liţeraţura inţereseazaă îân acesţ spaţţiu unde
devenirea isţoriei sţ i rosţul evenimenţelor se lumineazaă prin
parţiciparea arţisţului, consţ ţiinţţa ţraţeazaă sţ i profund responsabilaă .
Acesţa mi se pare a fi paţosul culegerii cu ecouri edificaţoare îân
publicisţica liţeraraă (consemnaă m îândeosebi glosele din Luceafărul).
Poaţe caă prinţre alţe observaţţii produse de lecţura volumului, una ar
puţea indica „mecanismul secreţ” al eseurilor: pasiunea cunoasţ ţerii,
arţiculaâ nd sţ i susţţinaâ nd demonsţraţţia, ea îânsaă sţ i supusaă unei verificaă ri
repeţaţe, îânţrebaă rile se succed, îânţrerupţe de avalansţ a maă rţuriilor
umane, iar cerceţarea sub ţoaţe unghiurile a unor comporţamenţe,
judecaă ţţi sţ i idei nu admiţe concluzii pripiţe. Lucidiţaţea scriiţorului
îânsemna îân Moromeţii sau îân Intrusul invesţigaţţie îân zonele fierbinţţi ale
desţinului uman: „Care esţe mecanismul acesţui fenomen?” fiind
îânţrebarea repeţaţaă îân subţexţul fiecaă rei pagini consacraţe unor
procese revelaţoare. Mod de a proceda sţ i acţ de esţimare supremaă ,
236
inţerogaâ nd despre naţura fapţelor, scriiţorul raă maâ ne de fiecare daţaă un
cerceţaă ţor care conţroleazaă sţ i sţabilesţ ţe coţa realaă a valorilor.
Marin Preda repune îân discuţţie o caţegorie cu deţerminaă ri fecunde
îân comenţariile criţicii sţ i ţeoriei arţei, dar cu o îânsemnaă ţaţe mulţ
exţinsaă , faă caâ nd posibile comenţarii cu mai vasţe ţrimiţeri la condiţţia
omului de culţuraă . E vorba, cum se poaţe usţ or deduce, de sensul
îândaţoririlor unei creaţţii chemaţe saă se pronunţţe direcţ asupra
condiţţiei omului de azi sţ i, îân consecinţţaă, saă îâsţi asume drepţul de a
comunica propriul saă u verdicţ asupra dimensiunilor reale ale
proceselor conţemporane. Caâ nd îân Reflecţii asupra viitorului scriiţorul
ne inviţaă la un dialog indirecţ (consţiţuindu-ne inţerlocuţori avizaţţi ai
mediţaţţiei sale) despre desţinul „Paă maâ nţului nosţru” sţ i despre
perspecţivele unei umaniţaă ţţi raă scoliţe de explozia invenţţiilor omenirii
(„Masţ inile, ingenioasele masţ ini…”) nu mai parcurgem un arţicol
oarecare, ci sunţem insţalaţţi, faă raă menajamenţe (comodiţaţea lecţurii
saă pţaă maâ nale), îân cenţrul evenimenţelor. Ar fi o eroare saă credem caă se
face apel la „senţimenţele” noasţre (comune!) despre viiţorul planeţei
sau despre consecinţţele revoluţţiei ţehnice. Mai presus de acesţea,
isţoria devine marţorul reflecţţiilor, conexaâ nd argumenţe sţ i raă scolind
consţ ţiinţţele îân numele umanismului socialisţ. Marin Preda exclude din
discuţţii simplele referinţţe, alegaâ nd soluţţia siţuaă rii îân daţele acuţe ale
fapţelor. Esţe sţ i acesţa, cred, semnul unei aţiţudini ireconciliabile îân
plan eţic. Caă ci scriiţorul îâsţi dezvaă luie, îân deplinaă consonanţţaă cu opera
sa liţeraraă , preferinţţa penţru misţ caă rile consţ ţiinţţei vaă zuţe îân
mulţiţudinea implicaţţiilor sociale sţ i morale. Cuvaâ nţul poaţe descoperi
un fenomen sau reacţţii sţ i îân Reflecţii asupra prezentului sţaă rile (abaţeri
de ordin eţic) sunţ consideraţe îân conformiţaţe cu naţura lor. Ne-am
gaâ ndiţ la un comenţariu din Patul lui Procust unde Camil Peţrescu
formuleazaă un diagnosţic penţru semnificaţţia unei expresii („a face om
pe cineva”), descoperind laţura nocivaă a unei menţaliţaă ţţi. Procedeul
reapare la Marin Preda, comenţaâ nd sub un unghi criţic (sancţţiunea
esţe implicaţa îân comenţariu) o prejudecaţaă . Observaţţia moralaă esţe
ţoţodaţaă sţ i o consţaţare psihologicaă , declansţ aând un puncţ de vedere
ascuţţiţ, cu acoperire îân planul generalizaă rilor. Scriind despre maă rţuria
solidariţaă ţţii sţ i ţaă riei umane din zilele îâncercaţe ale inundaţţiilor {Cărţile
deasupra apei), scriiţorul se recunoasţ ţe nu numai prin ţensiunea
237
cuvaâ nţului ci, mai ales, prin senţimenţul ţaă riei sţ i al demniţaă ţţii surprins
îân acţele unei colecţiviţaă ţţi. […]
Afirmaţţiile scriiţorului sunţ caţegorice, invocaâ nd, se subîânţţelege, o
îândelungaţaă îânţaâ lnire cu aspecţele examinaţe, dupaă cum drasţice sţ i
perempţorii sunţ negaţţiile. Sub acesţ unghi esţe respinsaă opţica
elemenţaraă sţ i arbiţraraă (opusul fermiţaă ţţii sţ i al consecvenţţei sprijiniţe
de ţensiunea ideilor) asupra valorilor spiriţuale, ca sţ i perspecţiva
elemenţaraă asupra liţeraţurii, neinţerpreţaţe (isţoria liţeraţurii) îân
dimensiunile sţ i duraţa realaă a ţimpului. IÎn conţinuaă prospecţare sţ i
demonţare a falselor judecaă ţţi, converţiţe îân menţaliţaţe primaraă ,
Marin Preda conţesţaă nu graţuiţ sau neapaă raţ ţeribil. Dimpoţrivaă ,
sunţem marţorii unei inţervenţţii bazaţe pe argumenţe inelucţabile
ţocmai penţru caă ele sunţ generaţe de principiile generale ale culţurii
noasţre conţemporane sţ i îân numele lor scriiţorul îâsţi ia liberţaţea de a
respinge varianţele îân neconţeniţaă regresiune ale conformismului. O
anume agresiviţaţe sau, poaţe mai exacţ, un neasţaâ mpaă r al unui spiriţ
îân permanenţaă sţare de veghe se angajeazaă îân discuţţie (neapaă raţ îân
conţradicţoriu cu o alţaă opinie).

Ion VLAD, „Incendiul îânalţ al consţ ţiinţţei”,

îân Tribuna, Nr. 36, 1971

A privi curţea Imposibila întoarcere ca pe o sursaă de daţe sţ i sugesţii

noi care poţ saă faciliţeze îânţţelegerea operei de prozaţor a lui Marin
Preda e, desigur, cu ţoţul firesc. IÎnţr-adevaă r, exisţaă îân aceasţaă unicaă
culegere de publicisţicaă a scriiţorului suficienţe ţexţe cu caracţer
confesiv sţ i memorialisţic îân care sunţ divulgaţe îâmprejuraă rile ce au dus
la geneza unora dinţre romanele sţ i nuvelele sale. Dupaă cum ţoţ asţ a,
penţru cei inţeresaţţi de biografia auţorului Moromeţilor, cele nouaă
capiţole caâ ţe cuprinde secvenţţa Confesiuni din Imposibila întoarcere
formeazaă realmenţe un izvor de informaţţii inesţimabile. Capiţole de
Bildungsroman sui-generis, confesiunile lui Marin Preda se consţiţuie
asţ adar îânţr-un univers biografic îân care paă ţrunzaâ nd ciţiţorul are
nesperaţul privilegiu de a sţ ţi direcţ, dinţr-o relaţare de maximaă
exacţiţaţe sţ i de inflexibilaă lucidiţaţe, sub zodia caă ror îâmprejuraă ri de
238
viaţţaă – obiecţive sţ i subiecţive – s-a formaţ personaliţaţea scriiţorului îân
anii copilaă riei, adolescenţţei sţ i a primei lui ţinereţţi. Priviţe din acesţ
unghi, saă -i spunem, anecdoţic, o mare parţe a ţexţelor din Imposibila
întoarcere au sţ ansa siguraă de a inciţa îân cel mai îânalţ grad curioziţaţea
penţru elemenţul senzaţţional, caă ci nu e puţţin lucru ca un scriiţor de
noţorieţaţea lui Marin Preda saă fie dispus a-sţ i deschide sufleţul.
Lecţura celor nouaă capiţole din Confesiuni esţe cu aţaâ ţ mai fascinanţaă
cu caâ ţ sinceriţaţea lor absoluţaă (o sinceriţaţe de ţip rousseauisţ, am
zice) esţe beneficiara unei vibraţţii naraţive, a unor adaâ ncimi analiţice sţ i
a unor performanţţe sţilisţice cu nimic mai prejos decaâ ţ acelea
îânvederaţe de romanul Moromeţii. Puţem spune deci de pe acum caă
memorialisţica liţeraraă romaâ neascaă are îân Marin Preda pe unul dinţre
sţraă luciţţii ei reprezenţanţţi. Saă aminţim numai modul îân care esţe
evocaţaă ţandra sţ i aspra confrunţare a copilului sţ i adolescenţului Marin
Preda cu ţaţaă l saă u sţ i esţe de-ajuns penţru a ne da seama de marea
valoare liţeraraă a Confesiunilor. „Concurenţţa” pe care acesţea o fac
prozei de ficţţiune a scriiţorului esţe de-a drepţul izbiţoare. […]
De alţminţeri, nu numai confesiunile aderaă cu asemenea
dezinvolţuraă la proza naraţivaă . Saă observaă m caă aproape ţoaţe eseurile
din Imposibila întoarcere se sţrucţureazaă îân jurul unui nucleu epic, ceea
ce le sporesţ ţe nebaă nuiţ de mulţ puţerea de seducţţie la lecţuraă ,
plasţicizaâ ndu-le îân acelasţ i ţimp filonul ideaţic care se recomandaă
sensibiliţaă ţţii sţ i raţţiunii lecţorului îân chip inediţ. IÎn acesţ sens, carţea lui
Marin Preda esţe o replicaă zdrobiţoare adresaţaă imensului numaă r de
veleiţari ai publicisţicii proveniţţi din raâ ndul scriiţorilor care,
neîânţţelegaâ nd caă sţ i îân aceasţaă iposţazaă sunţ daţori saă raă maâ naă ţoţ
beleţrisţ ţi, pesţe noapţe se ţrezesc mari sţ i infailibili ţeoreţicieni.
Trecaâ nd de acesţe consideraţţii paranţeţice, vrem anume saă spunem caă
îân afara despaă rţţiţurii Confesiuni, îân Imposibila întoarcere mai exisţaă cel
puţţin cinci-sţ ase ţexţe care, graţţie solidei lor armaă ţuri epice, pregnanţţei
personajelor sţ i, îân general, îânţregii lor ţţinuţe liţerare ţrec faă raă niciun
eforţ îân sfera prozei de ficţţiune, a schiţţei sţ i a povesţirii. Ne gaâ ndim la
ţiţluri precum: Ciudatele obiceiuri ale bucureştenilor, Bătrânul
învăţător, Şerpi pe hârtie, Agresivitatea la volan sţ i alţele. Lucraă ri ca
acesţea dau conţţinuţ unui capiţol disţincţ îân opera epicaă a lui Marin
Preda: schiţţa sţ i povesţirea de reflecţţie moral-filozoficaă direcţaă ,
239
sţrucţuraţaă pe o schelaă rie naraţivaă cu aluraă parabolicaă , desţ i farmecul
lecţurii rezidaă ţocmai îân densiţaţea realisţaă a deţaliilor, precum îân
„povesţ ţile” lui Creangaă .
Parafrazaâ nd ţiţlul unui ciclu de ţrei eseuri îânseraţe îân sumarul
volumului Imposibila întoarcere, saă observaă m numaidecaâ ţ caă
sţraă luciţele îânsusţ iri arţisţice ale publicisţicii lui Marin Preda, îân chip
paradoxal, se poţ consţiţui îân imprevizibile „obsţacole îân calea lecţurii”.
Cum? Prin ţoţala ori cvasiţoţala subsţiţuire a aminţiţei lecţuri din unghi
anecdoţic celuilalţ ţip de lecţuraă – celui inţeresaţ de fondul reflexiv, de
acuţa îânfrunţare a ideilor morale, esţeţice, filosofice, sociale eţc. E un
fond reflexiv care „submineazaă ” (cu aţaâ ţa arţaă , ţoţusţ i!) pilonii naraţivi
ai arţicolelor, sţ i care poaţe fi exacţ percepuţ numai prin eforţul de a
ţţine dreapţaă – îân decursul lecţurii – cumpaă na îânţre spiriţul sţ i liţera
caă rţţii Imposibila întoarcere.

Nicolae CIOBANU, „Marin Preda: Imposibila îânţoarcere” (ed. a II-a),

îân Luceafărul, nr. 32, 1972

Imposibila întoarcere e una dinţre cele mai insoliţe caă rţţi pe care le-a
cunoscuţ de o bunaă bucaţaă de vreme ciţiţorul romaâ n. IÎnţr-o vreme îân
care puţţini scriiţori dovedesc un real inţeres penţru îâncercarea de a
mediţa asupra celor scrise de alţţii sţ i de a le lumina prinţr-o credinţţaă
liţeraraă proprie, caracţerul de excepţţie al caă rţţii lui Marin Preda se cere
subliniaţ îân mod deosebiţ. Liţeraţura romaâ naă e, de alţfel, saă racaă îân
asemenea scrieri. Caâ ţeva doar: Amalgam de Liviu Rebreanu, Teze şi
antiteze de Camil Peţrescu, Fragmentarium de Mircea Eliade, Imagini şi
cărţi din Franţa de B. Fundoianu, Jurnalul de creaţie al lui Mihail
Sebasţian. Saă fie puţţinaă ţaţea lor un ţesţ al incapaciţaă ţţii de a ţeoreţiza a
scriiţorului romaâ n, sau simplu proces de ţaâ rzie chemare caă ţre acesţ
„gen” liţerar? Greu de raă spuns. Esţe aceasţaă lacunaă o infirmiţaţe?
Raă spunsul esţe iaraă sţ i greu de formulaţ. Cerţ esţe caă ne aflaă m îân faţţa
uneia dinţre acele caă rţţi rare îân liţeraţura romaâ naă , îân care un mare
scriiţor îâsţi dezvaă luie gaâ ndurile despre oameni, liţeraţuraă , evenimenţe,
scriiţori. Un momenţ de galaă .
Sub aparenţţa dispersaă rii, carţea e de o mare uniţaţe, penţru caă un
240
singur om se confeseazaă sţ i acela e consecvenţ cu sine. Cea mai mare
preocupare a scriiţorului pare a fi aceea a modificaă rilor pe care ţimpul
le aduce umaniţaă ţţii. Desţ i ne-am asţ ţepţa, poaţe, la arţicole îânrudiţe cu
cele de criţicaă liţeraraă îân care Marin Preda saă -sţ i expunaă opiniile despre
alţţi creaţori, greuţaţea volumului o dau mediţaţţiile care par a nu ţţine
de liţeraţuraă , dar care consţiţuie subsţanţţa îânsaă sţ i a liţeraţurii sţ i îân cazul
de faţţaă sunţ chiar liţeraţuraă . „E usţ or saă ne linisţ ţim spunaâ nd caă nu exisţaă
alţ drum penţru ţţaăraă nime decaâ ţ acela al cooperaţivizaă rii. Pe scriiţor îâl
inţereseazaă îânsaă ce se peţrece cu oamenii.” (Iată ţăranul!), noţeazaă M.
Preda. IÎnţr-adevaă r, ce se peţrece cu oamenii? Iaţaă ţema caă rţţii lui Marin
Preda, îân care îânţoarcerea devine imposibilaă ţocmai penţru caă „s-a
peţrecuţ” ceva cu oamenii. Ei s-au schimbaţ, nu mai sunţ aceiasţ i. „Sţ i
mai ciudaţ penţru mine esţe caă «liberalii» mei par saă -sţ i fi pierduţ
memoria de odinioaraă , sţ i viaţţa lor pare saă fi îâncepuţ de curaâ nd, de vreo
zece-cincisprezece ani. Iar aceasţaă viaţţaă pare saă fie sţ i ea faă raă aminţiri.
N-au nimic de spus, zadarnic îâncerc saă le aduc aminţe de ţaţaă l meu, de
Iocan, de Cocosţ ilaă … O viaţţaă foarţe inţensaă au ţraă iţ ţoţţi îân deceniul 50-
60. Caâ nd vrei saă le aminţesţ ţi caâ ţe un amaă nunţ din aceasţaă viaţţaă, asculţaă
caâ ţva ţimp sţ i pe urmaă îâţţi raă spund caă ţrebuie saă plece saă facaă procenţe.”
(Imposibila întoarcere) Memoria lor parcaă s-a eliberaţ de lucrurile de
demulţ.
Inacţualiţaţea acelor vremuri, imorţalizaţe de scriiţor, vor parcaă s-o
sublinieze ţţaăranii ocolindu-le. IÎnţoarcerea îân acesţe ţeriţorii de demulţ
esţe imposibilaă . Dupaă cum imposibilaă e îânţoarcerea ţţaăranilor la vechea
lor condiţţie. Ireversibiliţaţea aceasţa nu ascunde îân ea un dram de
primejdie? se îânţreabaă scriiţorul. Iaţaă , pesţe ţoţ îân lume viaţţa saţului e
ameninţţaţaă cu dispariţţia. Un ziar aduce sţ ţirea caă ţţaăranii vor dispaă rea sţ i
odaţaă cu ei sţ i lumea lor. Scriiţorul se freacaă la ochi: esţe doar o glumaă ,
sau un adevaă r? Dar ziarul araţaă indubiţabil caă doar 5 la suţaă din
populaţţia unei ţţaări poaţe asigura hrana celorlalţţi 95 la suţaă . Esţe cu
puţinţţaă? se îânţreabaă iaraă sţ i scriiţorul. Nu esţe cumva o exagerare? Un alţ
ziar francez aduce sţ ţirea caă umanismul socieţaă ţţii de ţip agrar, care
exalţaă valori ca spiriţul de sacrificiu, renunţţarea, sublimarea pasiunilor,
eroismul, esţe îânlaă ţuraţ pracţic de o culţuraă sţ ţiinţţificaă sţ i ţehnicaă , ce
aduce o alţaă scaraă de valori alungaâ ndu-le pe cele vechi. Toţul pare a
prevesţi sfaâ rsţ iţul lumii ţţaăraă nesţ ţi. Un poeţ spaniol isţorisesţ ţe melancolic
241
cum ţţaăranii Peninsulei iberice accepţaă comercializarea ţurisţicaă a
saţelor modificaâ ndu-sţ i fundamenţal felul de viaţţaă. Scriiţorul romaâ n
îâncearcaă saă -l consoleze, dar poeţul raă maâ ne izolaţ îân ţrisţeţţea lui
indiferenţ la argumenţele economice.
Pasiunea cu care Marin Preda ridicaă acesţe îânţrebaă ri nu esţe o
pasiune feţisţ izanţaă , cum ar paă rea la prima vedere. Problemele sunţ
general-umane, deoarece pierderile pe care le-ar îânregisţra omenirea
odaţaă cu dispariţţia lumii rurale i se par a fi pierderi ale zesţrei de veche
umaniţaţe. La saţ, ne spune Marin Preda, cimiţirul e mai aproape de
vederea omului sţ i perspecţiva lui îâl face pe om mai senin, fiindcaă sţ ţie
ce-l asţ ţeapţaă . Sţ i mai deparţe: „Omul se uiţaă la om sţ i se bucuraă , iaţaă o
descoperire pe care uiţasem s-o fac! Sţ i saă nu credeţţi caă îân acesţ
senţimenţ nu inţraă sau se ignoraă ceea ce a cuceriţ omul care ţraă iesţ ţe îân
marile aglomeraă ri, graviţaţea pe care o daă lupţa penţru exisţenţţaă,
ironia îân observarea moravurilor, conversaţţia sclipiţoare, curioziţaţea
avidaă penţru viaţţa planeţei. Au ţelevizoare sţ i aparaţe de radio.
Polemica e reluaţaă îân alţaă parţe deschis, aminţind un mai vechi duel.
Omul de jos, omul de raâ nd, ruralul, ţţaăranul nu e cu nimic mai prejos
oraă sţ eanului, inţelecţualului. Pledoaria conţinuaă , sţ i argumenţele nu
îânceţeazaă saă cadaă , desţ i cel mai puţernic, penţru caă e cel mai
convingaă ţor, singurul de naţuraă a îânchide discuţţia, araă ţaâ nd
unilaţeraliţaţea sţ i inconsisţenţţa ţezei urbanismului, a fosţ de mulţ
produs sţ i se numesţ ţe Moromeţii. […]
Scriiţorul are consţ ţiinţţa ineviţabilei evoluţţii a lumii rurale, a
modificaă rii ei nesţaă viliţe, a faţaliţaă ţţii acesţei meţamorfoze. Tţ aăranul pe
care-l îânţaâ lnesţ ţe nu mai e acela al poienei din faţţa fieraă riei lui Iocan.
Naiviţaţea discuţţiilor despre Iorga, cel ce avea „doi creieri”, nu mai esţe
posibilaă . Sţ i Marin Preda se îânţreabaă dacaă acesţ ţia mai sunţ de fapţ
ţţaărani… cu o nosţalgie neascunsaă .
Oare ceea ce impuţa subţeran Marin Preda lui Ilie Moromeţe nu era
o prea mare candoare? Tţ aăranii au ţţinuţ saă fie îân acord cu scriiţorul lor.
Ei sunţ asţaă zi ceea ce el sugera mai de mulţ: nisţ ţe ţţaărani faă raă candori.
Deoarece orice îânţoarcere esţe imposibilaă .

M. UNGHEANU, Marin Preda vocaţie şi aspiraţie,

Ediţura Eminescu, Bucuresţ ţi, 1973, pp. 269-271
242
 La presţigiul recunoscuţ al prozaţorului s-a adaă ugaţ sţ i cel, previzibil,
al cugeţaă ţorului obsedaţ de problemele viţale ale ţimpului saă u:
volumul Imposibila întoarcere, culegere aparenţ eţerogenaă , cuprinzaâ nd
îânsemnaă ri memorialisţice, confesiuni de aţelier, comenţarii liţerare,
opinii sţ i aţiţudini îân legaă ţuraă cu evoluţţia socieţaă ţţii acţuale sţ i cu viiţorul
ei, reflecţţii îân marginea unor fapţe diverse invesţiţe cu o valoare
simbolicaă , era de fapţ o carţe de mare uniţaţe inţerioaraă , dezvaă luind o
gaâ ndire puţernicaă sţ i originalaă , familiarizaţaă inţim cu cele mai subţile
idei ale ţimpului nosţru. Rezulţaţele sunţ dinţre cele mai îânalţe, faă caâ nd
din Imposibila întoarcere o carţe unicaă îân liţeraţura romaâ naă ; dezbaţerea
inţelecţualaă esţe îânsoţţiţaă de implicarea unei profunde consţ ţiinţţe
morale sţ i expusaă cu o mare forţţaă expresivaă . Scriiţorul se definesţ ţe ca
un spiriţ lucid sţ i nelinisţ ţiţ, aţras cu o puţere irezisţibilaă de marile ţeme
ale vieţţii conţemporane; dar carţea poaţe fi ciţiţaă sţ i ca un jurnal
disimulaţ („Povesţind despre alţţii, maă feresc îân felul acesţa saă fac eu
maă rţurisiri”). […]
E. Lovinescu a vaă zuţ cu mulţaă jusţeţţe îân „obiecţivare” calea realaă a
emancipaă rii sţ i evoluţţiei ascendenţe a prozei romaâ nesţ ţi, îâncheindu-sţ i al
paţrulea volum din Istoria literaturii române contemporane (Evoluţia
„prozei” literare) cu analiza operei lui Rebreanu, sub ţiţlul „creaţţia
obiecţivaă ”, desţ i îân laţura formalaă ţeoria criţicului despre ţrecerea de la
rural la urban era conţrazisaă ; caâ ţeva decenii mai ţaâ rziu, prin opera lui
Marin Preda, aceasţaă disţincţţie îânţre proza „ruralaă ” sţ i „ciţadinaă ” va
deveni compleţ de prisos. IÎnsaă marea îânnoire pe care o aduce Marin
Preda îân proza romaâ neascaă esţe sţ ţergerea graniţţelor dinţre subiecţiv sţ i
obiecţiv. Fundamenţal liricaă sţ i idealisţaă , opera scriiţorului are
caracţerisţicaă ţocmai absenţţa elemenţelor lirice sţ i idealisţe: faculţaţea
esenţţialaă esţe puţerea de a uni observaţţia cu reflecţţia sţ i de a
ţransfigura afecţiv maţerialul epic, prinţr-un sţil al aminţirii caă ruia îâi
esţe proprie fuziunea inţimaă dinţre confesiune, invenţţie sţ i moralism.
Liţeraţura lui Marin Preda esţe expresia unei consţ ţiinţţe suverane: prin
el, proza romaâ neascaă iese definiţiv din zona senţimenţalismului sţ i a
ilusţraţivismului.

243
 Mircea IORGULESCU, Rondul de noapte,
Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi, 1974, pp. 254-256

Marin Preda maă rţurisesţ ţe îân nisţ ţe îânsemnaă ri cu caracţer

auţobiografic caă sţ i-a scris caă rţţile faă raă ca saă îânţrezaă reascaă îân ele tema
povestitorului, adicaă ţema lui. A ţerminaţ Moromeţii sţ i a vaă zuţ caă
personajele au fosţ mai puţernice decaâ ţ el: sţ i-au impus ţema lor. A
îâncepuţ al doilea volum sţ i siţuaţţia nu s-a schimbaţ: alţe ţeme veneau de
la sine, acopereau spaţţiul romanului, faă raă ca prozaţorul saă poaţaă
îâmpiedica acesţ proces de subsţiţuire. Lui nu-i mai raă maâ ne decaâ ţ saă
reflecţeze la ţema lui sţ i, îân asţ ţepţarea revelaţţiei, saă scrie îân conţinuare
romane unde saă fie ţoţdeauna vorba de alţţii. Tema povesţiţorului esţe o
frumoasaă promisiune…
Se îânţţelege faă raă dificulţaţe caă prozaţorul realisţ ţraă iesţ ţe consţ ţienţ o
dramaă (drama deturnării subiecţiviţaă ţţii), dar drama nu-l îâmpiedicaă saă -
sţ i scrie caă rţţile, avaâ nd senţimenţul caă , scriind despre alţţii, prozaţorul se
cauţaă sţ i se exprimaă , îân fapţ, pe sine. Chesţiunea nu-i deloc complicaţaă
esţeţic, ţoaţaă lumea esţe de acord caă îân arţaă obiecţiviţaţea nu-i decaâ ţ o
formaă a subiecţiviţaă ţţii, el fiind ţoţdeauna eu. Nici Marin Preda nu crede,
bineîânţţeles, alţfel, dovadaă caă valorile morale pe care le exprimaă îân
opera de ficţţiune le apaă raă acum (Imposibila întoarcere, 1971) îân chip
direcţ. Auţorul esţe cel ce vorbesţ ţe aici, ideile sţ i observaţţiile lui ţrec pe
primul plan; s-ar puţea spune aţunci caă prozaţorul sţ i-a aflaţ, îân sfaâ rsţ iţ,
ţema. Saă nu ne graă bim îânsaă . IÎn Imposibila întoarcere e vorba, adevaă raţ,
de scriiţor, de familie sţ i de sţudiile lui, dar, îânainţaâ nd îân lecţuraă ,
observaă m caă nici de daţa aceasţa Marin Preda nu scapaă de obsesiile
vechi, obsesiile, îân cea mai mare parţe, ale lumii din care a iesţ iţ sţ i pe
care a îânfaă ţţisţ aţ-o îân romane. Obsesiile lui raă maâ n, îân conţinuare,
obsesiile alţora, tema lui e, faţal, tema lor. Ei îânseamnaă sţ i aici ţţaăranii.
„Imposibila îânţoarcere” esţe meţafora desţinului lor faţţaă de civilizaţţia
indusţrialaă . Un desţin foarţe dur. Ca socieţaţea de azi saă se hraă neascaă ,
ciţesţ ţe Marin Preda îânţr-o sţaţisţicaă , ţrebuie ca numaă rul ţţaăranilor saă se
micsţ oreze. Masţ inile au nevoie de spaţţiu, indusţria, ca saă poaţaă fi
producţivaă îân agriculţuraă , ţrebuie ca plugul, caii, mica indusţrie ruralaă
saă disparaă . Proces faţal, nimic de faă cuţ îân aceasţaă direcţţie, masţ ina ia
244
locul omului. Dar acesţ culţ penţru masţ inaă , îânţreabaă Marin Preda, este
el bun sau nu? „Culţul soarelui, de pildaă , n-ar fi mai bun, îân ţimp ce am
conţinua saă ne perfecţţionaă m uţilele noasţre masţ ini cu care saă zburaă m
sţ i îân Sirius, dacaă avem chef? Sau al apei, misţerioasa apaă din care am
iesţ iţ, mama noasţraă , sţ i care îânconjuraă cu albasţrul ei sţraă luciţor globul
paă maâ nţesc?…”
Ar fi, dar isţoria esţe mai ţare decaâ ţ voinţţa noasţraă ; omul feţisţ izeazaă
masţ ina sţ i devine îân cele din urmaă vicţima ei. Iaţaă un fapţ inaccepţabil
penţru un prozaţor crescuţ îân culţul valorilor morale. Penţru el nicio
revoluţţie, socialaă sau ţehnicaă , nu esţe scuzabilaă dacaă sţrivesţ ţe
personaliţaţea omului. Nu-i, firesţ ţe, singurul care-sţ i pune problema
civilizaţţiei acţuale. Sociologii, ecologii de preţuţindeni se îânţreabaă ,
nelinisţ ţiţţi, despre soarţa individului îân faţţa expansiunii indusţriale.
Termenul de represiune, caâ nd esţe vorba de socieţaţea de consum,
îâmprumuţaţ din caă rţţile lui Marcuse, revine adesea îân discuţţie. Marin
Preda nu-i nici sociolog, nici fuţurolog, eseurile lui nu se bazeazaă pe
ancheţe, sondaje, sţudii speciale sţ i nici nu fac previziuni. E doar un
creaţor îânzesţraţ cu vocaţţia reflecţţiei sţ i, îânţrucaâ ţ meţoda lui de lucru se
bazeazaă pe observaţţia individului îânţr-un sisţem de relaţţii, reflecţţiile
privesc mai ales locul acesţui individ îân socieţaţea de azi. Imposibila
întoarcere esţe, îân fapţ, un jurnal unde analiza fenomenului social se
unesţ ţe cu confesiunea. Subiecţele variazaă , îânţr-un loc e vorba de
psihologia eţnicaă , îân alţaă parţe de diferenţţa (ţema mai veche îân criţica
romaâ neascaă ) dinţre orăşean sţ i ţăran. Ce esţe remarcabil îân acesţe ţexţe
e modul liber de a gaâ ndi caâ ţeva aspecţe ale civilizaţţiei acţuale sţ i de a da
sugesţii de o adaâ ncime simplaă acolo unde alţţii cu mai mulţaă sţ ţiinţţaă, dar
cu o mai micaă inţuiţţie a sensului exisţenţţei se îâncurcaă îân subţiliţaă ţţi. IÎn
fond, ca arţisţ, Marin Preda gaâ ndesţ ţe social sţ i vede exisţenţţial. Penţru
el civilizaţţia esţe o noţţiune ce nu are niciun sens îân afara vieţţii
individului. Faţţaă de isţorie el are o aţiţudine din care lipsesţ ţe
senţimenţul de flaţare. A ţrecuţ prin mulţe, a vaă zuţ mulţe. „Sţ ţim mulţe”,
noţeazaă el undeva, „revoluţţia francezaă e un poem idilic faţaă ceea ce s-a
peţrecuţ cu noi îân numai cincizeci de ani”… Ideea, de pildaă , caă poporul
nosţru s-a salvaţ boicotând isţoria nu place prozaţorului. Cum saă
boicoţeze badea Gheorghe isţoria?: „IÎn realiţaţe pesţe acesţe plaiuri a
curs saâ nge”… „mai degrabaă puţem spune caă isţoria l-a dus de nas pe
245
badea Gheorghe sţ i caă el a îânvaă ţţaţ, din vicleniile ei, viclenii sţ i mai mari sţ i
a sţ ţiuţ îân felul acesţa saă i le dejoace, uimind pe foarţe mulţţi din acesţ
conţinenţ…” Nici paă rerea caă noi, romaâ nii, aranjaă m îân cele din urmaă
ţoaţe lucrurile sţ i caă iesţ im ţeferi din ţragediile isţoriei nu convinge pe
scriiţor: „aranjarea asţa ne cosţaă ” – zice el.

Eugen SIMION, Scriitori români de azi, vol. I,

Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi 1974

IÎn lunga povesţe a îânţaâ lnirilor noasţre cu caă rţţile scriiţorului iubiţ, fie
el cel mai iubiţ, e ineviţabil momenţul caâ nd ţţi se ivesţ ţe dorinţţa de a
iscodi profesionismul lor.
Se deschide aţunci faza melancolicaă a isţoriei raporţurilor noasţre
quasieroţice cu ceea ce, dupaă Barţhes, ar fi obiecţele volupţaă ţţii noasţre.
O fazaă care confirmaă sţ i adaâ ncesţ ţe analogia. Relaţiv ţaâ rziu, îân cazul
scrisului lui Marin Preda, m-am simţţiţ mai curaâ nd provocaţ saă o fac de
un anumiţ, curios, senţimenţ îâncercaţ pe caâ nd ciţeam Imposibila
întoarcere, cea dinţaâ i din seria de caă rţţi îân care personajele nu mai
izbuţeau saă confisţ ţe subiecţiviţaţea naraţorului. Auţorul se exprima, îân
sfaâ rsţ iţ, îâsţi depaă na avenţura spiriţualaă , emiţea sţ i comenţa idei, iar eu,
parcurgaâ nd acesţe idei, eram îânciudaţ saă remarc caă , faă raă a maă
impresiona pesţe maă suraă , ele maă prindeau, maă sţraă baă ţeau, maă
îânlaă nţţuiau.
Exisţa îân ţexţ o anumiţaă fervoare a deliberaă rii, dar, prezenţaă la desţui
eseisţ ţi, ea nu-mi explica, pe de-a-nţregul, forţţa cu care simţţeam caă se
sensibilizeazaă ideile sţ i nu maă lasaă indiferenţ. IÎncercaâ nd saă îânţţeleg ce
faă cea saă maă simţ conţrariaţ, îâncepeam saă observ. Sţ i ce puţeam baă ga de
seamaă , ce se poaţe remarca îânţaâ i dacaă nu asprimea dramaţicaă a
scriiţurii?
Obisţ nuiţ îân eseisţica noasţraă esţe, faă raă îândoialaă , sţilul fluid care
„sţraă baţe ideile ca apa”, cum ar fi spus Virginia Woolf, sau le
muzicalizeazaă , îâmpingaâ ndu-le, pe nesţ ţiuţe, îân vag sţ i armonic. Penţru caă
nu e neţeziţ, poleiţ, sţ lefuiţ, mersul gaâ ndirii lui Preda se vede: se simţ
poţicnelile, renunţţaările de parcurs, sţ ovaă ielile, revenirile hoţaă raâ ţe sau
ţimide. Scriiţorul formuleazaă greu sţ i mai cu seamaă nu se dovedesţ ţe a fi
246
îân posesia ţalenţului aţaâ ţ de raă spaâ ndiţ al eviţaă rii dificulţaă ţţilor prin
acele pirueţe eleganţe sţ i îân regim de minim eforţ care ne duc deparţe
de idee, dar ne ies, ţoţdeauna, neîânchipuiţ de bine.
IÎn îânţorţocherea, îân respiraţţia dificilaă a frazelor, îân lipsa lor de
cursiviţaţe se ghicesţ ţe ţraă irea inţensaă a fiecaă rui cuvaâ nţ, biruiţ sţ i luaţ
apoi îân sprijin pe drumul ce raă zbaţe aţaâ ţ de greu la idee. Consţaţam sţ i
eu caă eseisţul nu iubesţ ţe nebuloziţaţea, caă are nevoie saă -sţ i simţaă ideile,
saă le îânţrupeze penţru a le supune, apoi, cerbicia, pe viu,
preschimbaâ ndu-le îân premise umile ale unei demonsţraţţii îân care nimic
nu poaţe fi graţuiţ, sţ i ţoţul se cerea finalizaţ. Caâ nd ideile erau ale alţora
sţ i ţrebuiau îânfrunţaţe, doboraâ ţe, raă puse, sugesţia sţilisţicaă de opinţire
era sţ i mai evidenţaă .
Eram, asţ adar, ademeniţ la corida din ducţusul scriiţurii, sţ i ceea ce
maă prindea era specţacolul îânfrunţaă rii pe care îâl descifram, oricum asţ fi
consideraţ mai apoi caliţaţea ideilor raă zbaă ţaă ţoare, biruiţoare.
Pe de alţaă parţe, ferindu-se saă ţreacaă vreodaţaă senţenţţios sţ i îân galop
pesţe preopinenţ, desaă vaâ rsţ indu-sţ i priceperea, care era, îânţaâ i de ţoaţe, a
romancierului, de a sţimula ţensiunea, avanţajaâ ndu-l, îânvrednicindu-l
sţ i pe „celaă lalţ”, el nu numai caă daă dea, îân Imposibila întoarcere, o sţ ansaă
colocuţorilor, vreau saă zic, adversarilor, dar îâi caă uţa cu o obsţinaţţie
plinaă de ţaâ lc pe cei mai puţernici. Era clar caă auţorul avea o rezisţenţţaă
bizaraă faţţaă de orice idee subţilaă , caă se afla mai ţoţ ţimpul îân raă spaă r sţ i,
ciudaă ţţenie, nu faţţaă de poncife, de ţruisme, de locurile comune pe care,
nimicindu-le cu maă reţţie, ne îânţemeiem cu ţoţţii superioriţaţea, ci faţţaă de
gaâ ndirea culţivaţaă , faţţaă de ţeorii sţ i docţrine iscusiţe, de opinii disţinse,
îândeajuns de rafinaţe spre a aţinge diluţţia sau paradoxul.
Observaâ nd aţenţ cum regaâ ndesţ ţe ţoţul de la capaă ţ, oricine s-ar fi
aflaţ la sfaâ rsţ iţ, raă vaă sţ ind, din aproape îân aproape, marile, ţabuizaţele
idei, glorioase, ferecaţe îân arginţ, cum raâ caâ ie îândelung sţ i faă raă grabaă
glazura monumenţelor, crusţa raă nilor sacre, cum scurmaă cu o
îâncaă paă ţţaânare, care era numai a lui, paă maâ nţul de flori, realizam caă e
aţţaâţţaţ saă lupţe, saă iasaă îân arenaă , numai de sţiclirea ameninţţaăţoare,
impeneţrabilaă a armurii, a armurii adverse. Caă , mai ales, se simţţea bine
numai caâ nd adversarii erau de noţorieţaţe sau i se paă rea caă sunţ.
Aţaâ ţ îân principiul de funcţţionare a demersului eseisţic, caâ ţ sţ i îân
parţiculariţaă ţţile „sţilisţice” ale redacţaă rii lui, se puţea îânţrezaă ri un
247
model al îânfrunţaă rii.
Nevoia lui Preda de a desfide, de a ţţine piepţ, de a se despaă rţţi, prin
raă zboi, de ceva, de a demasca sţ i a se delimiţa prin lupţaă , îânţr-un cuvaâ nţ
de a merge sţ i a se afla mereu îâmpoţriva curenţului meriţa –
consideraă m de-abia acum – mai mulţaă aţenţţie.
Asţ ezaţaă , îân îânţregime, sub acesţ semn, care e semnul fascinanţ al lui
nu, gaâ ndirea eseisţicaă a lui Preda, îân ţrecere fie spus, a profiţaţ de
poţenţţialul de aţracţiviţaţe pe care îâl va deţţine ţoţdeauna negaţţia. Dar
oare acel model al îânfrunţaă rii nu se regaă sesţ ţe, sub diferiţe iposţaze,
deghizaţ feluriţ, îân ţoaţe scrierile lui Preda sţ i la ţoaţe nivelele
sţrucţurilor arţisţice, conţribuind la puţerea lor de seducţţie?
Iaţaă o veriţabilaă ţemaă de cerceţare sţilisţicaă sţ i aceasţa penţru caă ,
dacaă am puţea confirma pesţe ţoţ exisţenţţa unui asemenea model, l-am
puţea socoţi drepţ formulaă a gaâ ndirii producaă ţoare.

Eugen NEGRICI, Mobilul gândirii producătoare,

îân Timpul n-a mai avut răbdare, Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi, 1981, pp. 362-364

„M-a viziţaţ fraţele meu viţreg, Gheorghe, om de cincizeci sţ i cinci de

ani, pe deplin consţ ţienţ de rolul saă u îân socieţaţe, familia lui fiind la ţţaraă ,
îân Silisţ lea-Nouaă . Sţ ţiindu-l ţţaăran, l-am îânţrebaţ. Zic: «Ce faci ţu aici, la
Bucuresţ ţi?» La care el mi-a daţ un raă spuns pe care îâmi rezerv drepţul
de a-l folosi îân noul meu roman: «Cum, zice, eu, maă ? Consţruiesc
socieţaţea. Jumaţe am sţ i consţruiţ-o! A mai raă mas jumaă ţaţea ailalţaă »”
(Imposibila întoarcere)
S-ar puţea ca raă spunsul fraţelui, selecţaţ aici penţru eţerniţaţe, saă
cuprindaă , precum saă maâ nţţa, faă pţuraă îânţregului viiţor copac, îânsusţ i
programul esţeţic al scriiţorului, care: a) ignoraă , cu naivaă , docţaă
simpliciţaţe, disproporţţia dinţre individ sţ i isţorie, îâncrezaă ţor caă
individul (adevaă raţul obiecţ de sţudiu al romancierului Marin Preda)
poaţe saă îânsemne ceva îânainţea forţţelor oarbe, imense ale isţoriei; b)
reduce la scara îânţţelegerii omenesţ ţi sţ i a desţinului individului un
conflicţ îân realiţaţe imposibil de îâncepuţ, necum de dezvolţaţ (absurdul
liţeraţurii acesţui secol nu e deparţe!); c) converţesţ ţe imposibilul la
248
dimensiunile aproape posibilului (ciţesţ ţe: credibilului), prinţr-o ironie
paă sţraţaă îân ariergardaă , rezervaă penţru cazul caă cineva ar avea de gaâ nd
saă ia îân serios ignoranţţa sţ i naiviţaţea; d) ia îân considerare – pracţicaă
calificaţ ţţaăraă neascaă – doar parţea (jumaă ţaţea) ca saă denunţţe
inconsisţenţţa îânţregului, caă ci oricine îâsţi poaţe da seama caă virţuala
consţrucţţie, dacaă ar fi adevaă raţaă , i-ar depaă sţ i puţinţţele sţ i energiile (vezi
disproporţţiile forţţelor iniţţiale îân basm); e) nu se preocupaă caâ ţusţ i de
puţţin de a ne oferi soluţţii, nefiindu-i chemarea, ci doar de-a pune îân
ecuaţţie daţele vizibilului (un slogan, îân cazul de faţţaă), evenţualele
accidenţe, parţicularul simpţomaţic al unei albe, ilizibile realiţaă ţţi…
Gluma e de ţipul isţeţţ-ţragic, paţenţaţ de un Ion Creangaă .
Din sţ coalaă , unde aveam mulţţi colegi veniţţi de la saţe, sţ ţiu caă
poreclele, faţţaă de numele din caţalog, se disţingeau prinţr-o violenţaă
neregulariţaţe barocaă , prin crase poţriviri/nepoţriviri cu îânfaă ţţisţ area,
îânsusţ irile, gesţica sţ i aţiţudinea generalaă a purţaă ţorului, aflaâ ndu-se,
adesea, la cea mai îândepaă rţaţaă imaginabilaă expresie faţţaă de previzibil
(caă ci exisţaă un previzibil îân onomasţicaă ) sţ i la cea mai direcţaă lecţuraă
caracţerologicaă .
Dar mulţe dinţre numele de caţalog ale oamenilor de la ţţaraă provin
din îângheţţarea scripţicaă a unei simple porecle. Marile seisme sociale,
cu accesul la publiciţaţe al celor mai îânainţe anonimi, au scos la luminaă
nume de o nouţaţe senzaţţionalaă , îân sţare saă evoce sţ i saă reediţeze
meţamorfozele îâncepuţurilor de lume, adevaă raţe planuri cripţice ale
unei geografii, ale – îân fond – unei cosmogonii.
Invenţarul larg, sursaă de inţensaă poezie, din caă rţţile lui Preda desface
pe alocuri procesul fascinanţ al formaă rii numelor sţ i separarea
uscaţului de ape (de pildaă aţesţarea numelui Guica, îân Moromeţii, I)
aminţesţ ţe de procedeul unui Ovidiu, dar sţ i de al celui pracţicaţ de
Balzac.
Depoziţul de nume de oameni (curios, ţoponimiile lipsesc sau sunţ
expediaţe) ar puţea furniza cerceţaă ţorului subiecţe penţru o carţe; ţoţ
asţfel modulii cu aspecţ de senţinţţe, ţoţ asţfel afirmaţţiile prin serii de
inţerogaţţii.
Ca preţuţindeni îân scrierile sale, sţ i îân Marea călătorie din Confesiuni
(Imposibila întoarcere), îânţaâ lnim snopi sţraâ nsţ i de îânţrebaă ri, puncţaâ nd
muzical eţapele iţinerarului parcurs:
249
 „Ce eram eu? Ce puţea saă -i spunaă lui îâncrederea naivaă a unui copil caă
îânţr-acolo unde mergeam ne asţ ţepţa ţoaţaă lumea cu braţţele deschise,
saă confirme adevaă rul îânzesţraă rii baă iaţului din caă ruţţaă, de care îân saţ
nimeni nu se mai îândoia demulţ? Sţ i dacaă ţoaţaă lumea se îânsţ ela?”
Sţ i, îân alţaă parţe:
„Unde ne ducem noi acum, Marine?
Am îânţţeles faă raă saă maă ţulbur ce vrea saă -mi spunaă : era oare aă sţa
drumul nosţru? Ne duceam bine acolo unde ne duceam? Cine ne
spunea nouaă caă din zecile de caă ruţţe care se îândrepţau ca sţ i a noasţraă
spre orasţ ul de munţe cu renumiţa lui sţ coalaă , a noasţraă nu va face parţe
din cele care se vor îânţoarce cu speranţţele pierduţe?”
Sţ i, îâncaă :
„…Reiesţ ea îân acele clipe caă lumea n-ar fi aţaâ ţ de greu de suporţaţ,
dacaă n-ar fi îâmpaă naţaă cu prosţ ţi. Ei, ce-o saă fac? Sunţ eu îân sţare, asţ a, ca
el, saă nu-mi pese de ei? N-o saă fiu, cum o saă fiu?”
Serii de informaţţii pline (vezi frecvenţţa lui adicaă ), despre sine sţ i
lume, sub semnul dubiţaţivului, ca sţ i cum îândoiala ambiţţiosului ar vrea
saă rarefieze lucrurile, fapţele, imperaţivele realiţaă ţţii…
Fanţasţicul lui Marin Preda nu se aflaă îân scenele sţ i episoadele
fabuloase, cum s-ar crede, ci îân relaţaă rile osţenţaţiv realisţe, la
îâncepuţul caă rora scriiţorul parcaă pune, ca o cheie pe porţaţiv, semnul
inţerogaţţiei, obligaâ nd inţerpreţul saă ciţeascaă ţoţul prin îânţrebarea: oare
viaţţa nu esţe vis?

Mircea Horia SIMIONESCU, Elemente ale unei cosmogonii,

îân Timpul n-a mai avut răbdare. Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi, 1981, pp. 315-321

IÎl baă nuiesc pe Marin Preda, îâi baă nuiesc deoarece l-am cunoscuţ
foarţe puţţin sţ i – cu ţoaţe caă l-am ciţiţ asiduu sţ i aţenţ – nu am izbuţiţ a
maă laă muri pe deplin, a fi fosţ (ori mai bine zis a fi, oamenilor ca el
poţrivindu-li-se îânţoţdeauna ţimpul prezenţ) unul dinţre aceia caă rora
adevaă rul sţ i realiţaţea li se descoperaă numai ţrepţaţ sţ i nu chiar usţ or.
Aceasţa nu semnificaă îânţru nimic o inţeligenţţaă sţ ovaă iţoare, greoaie ori
sţaâ njeniţaă îân liberele ei misţ caă ri de o capaciţaţe redusaă a sesizaă rii
250
sţaă rilor de fapţ. E vorba, sunţ sigur, de cu ţoţul alţceva sţ i care provine
de la mari adaâ ncimi: dinţr-un soi de foarţe prudenţaă sţ i neîâncrezaă ţoare
reacţţie a cugeţului ţţaăraă nesc îân faţţa nouţaă ţţii sţ i disţanţţelor, de nu sţ i îân
raporţ cu îânsesţ i sţrucţurile sţ i configuraţţiile socieţaă ţţii, ba sţ i ale lumii.
Toaţe cele, îân acesţ insţincţiv sisţem, se cuvin accepţaţe (sau chiar
percepuţe) faă raă pripire sţ i faă raă enţuziasm; se impune mai îânţaâ i o
cerceţare a lor îân cercuri concenţrice, apropierea de miez (de esenţţa,
de „adevaă r”) producaâ ndu-se numai la capaă ţul unor îândelungaţe sţ i
zaă bavnice manevre de îâncercuire. Luarea aceasţa la cunosţ ţinţţaă se
aseamaă naă adulmecaă rii animale; omul, dacaă e om sţ i gospodar, amusţ inaă .
Nu e caâ ţusţ i de puţţin dispus a se îâncrede, a da crezare, a fi îâncredinţţaţ caă
a pricepuţ, caă e simplu, caă nu-ţţi raă maâ ne decaâ ţ saă aderi. Preţuţindeni
sunţ ţaine, curse, unghere, sunţ gaâ nduri duble, sunţ rezerve minţale,
sunţ primejdii.
De aceea spiriţul ţţaăraă nesc sţ i e aţaâ ţ de neîânclinaţ spre grabaă , de
refracţar schimbaă rii sţ i de laconic îân exprimaă ri. IÎţţi pui sţrajaă gurii sţ i
îâmprejmuire buzelor penţru a nu ţe dezvaă lui, a nu ţe expune, dar sţ i
penţru a sţabili raporţuri caâ ţ mai puţţin inţime cu semenii (nu esţ ţi mai
bun ca ei, nu-s mai buni ca ţine), cu mediul îânconjuraă ţor, cu ţoţ ce ţe-ar
puţea angaja prea mulţ, prea deparţe. Pasul hoţaă raâ ţor, cuvaâ nţul care
leagaă îâl vei saă vaâ rsţ i sau îâl vei pronunţţa dupaă ce ţe vei fi orienţaţ, dupaă ce
vei fi dibuiţ, nu la repezealaă , ţaâ lcul siţuaţţiei ori lucrurilor, alţfel spus
îânţţelesul ascuns îânapoia prea guralivelor, prea neasţaâ mpaă raţelor sţ i
mulţ prea îâmbieţoarelor aparenţţe.
Negraba, prin urmare, esţe un principiu de viaţţaă sţ i o caă laă uzaă de
naă dejde îân lumea de unde a sosiţ Preda. (Acolo modul cum s-a apaă raţ
Ulise de caâ nţecul sirenelor ar fi socoţiţ îânţţelepţ sţ i aprobaţ.) Talenţul,
crescaâ nda sţ i euforizanţa deschidere a compasului cogiţiv, precum sţ i
conţacţul cu mediile culţurale, deparţe de a îânlaă ţura acesţ firesc impuls
al mersului lenţ îânspre „obiecţ” ori maă car de a îângraă di, mlaă dia, sţ lefui, l-
au accenţuaţ, i-au daţ un caracţer sţ i mai aspru. Marin Preda, acordaâ nd,
voiţ sau nu, asculţare glasului sţraă mosţ esc, a fosţ îân primul raâ nd un
scriiţor prudenţ sţ i neîâncrezaă ţor, un ins la paâ ndaă , raă bdaă ţor, raă bduriu,
reţicenţ, opus ţemperamenţelor aprinse, îânflaă caă raţe, zeloase, minaţe de
ceea ce asţ îândraă zni saă numesc o excesivaă genţileţţe faţţaă de idei sţ i
concepţţii, gaţa a le presupune sţ i aţribui numai inţenţţii bune sţ i
251
dezinţeresaţe. (Formularea îân cuvinţe absţracţe sţ i la modul
generalizaţor nu-i o garanţţie, e un semn de alarmaă .) Se manifesţaă
concis sţ i clar îân vocabularul sţ i semanţica personajelor sale nu aţaâ ţ
sţ ireţenia, caâ ţ mai ales vigilenţa nedorinţţaă de a porni sţ irul
desţaă inuirilor; rezerva e un mijloc (isţeţţ sţ i afabil) de a ţe îâmpoţrivi
acceleraă rii procesului de cunoasţ ţere sţ i goanei, de a nu saă ri pesţe
obsţacole nu lipsiţe de rosţ. […]
Personajele inţelecţuale din caă rţţile lui Marin Preda sunţ sţ i ele
marcaţe de cea mai ţrainicaă ţraă saă ţuraă a romancierului (consţaţare
evidenţaă penţru Marele singuratic). Tragica paă ţţanie a profesorului
Peţrini îân Cel mai iubit dintre pământeni îâsţi are probabil obaâ rsţ ia îân
chiar fapţul caă de el povaţţa festina lente nu a fosţ îândeajuns luaţaă îân
seamaă . (Sţ i-apoi e, îân chip excepţţional, o naţuraă prea comunicaţivaă sţ i-sţ i
gaă sesţ ţe îân spovedanii un prea universal sţ i urgenţ remediu.) Imposibila
întoarcere (cred caă volumului acesţuia de eseuri, criţicaă socialaă ,
reflecţţii morale sţ i solilocvii i s-a haă raă ziţ din nefericire o aţenţţie sumaraă ,
caă , îân general, nu i s-a realizaţ îânsemnaă ţaţea) sţ i Cel mai iubit dintre
pământeni vaă desc – fiecare îân felul saă u, îânsaă deopoţrivaă de convingaă ţor
– regimul de micaă viţezaă la care a îânainţaţ Preda îânspre nucleele
cenţrale, riţmul care muzical s-ar noţa adagio sustenuto. Dar, simulţan,
sţ i caracţerul perempţoriu, asţ zice biruiţor, ceremonial – acum
nereţţinuţ, nesfios, neîânvaă luiţ, despuiaţ de abiliţaă ţţi sţ i prealabile iscodiri
ale ţerenului – oferiţ de consţaţarea finalaă sţ i de momenţul solemn al
numirii fapţelor, oamenilor sţ i caţegoriilor pe numele lor. Drumul a fosţ
lung sţ i îânceţ, sţ i cu pregaă ţiri, cu opriri, roţiri, reveniri, chibzuinţţaă,
îânchidere îân sine, zvaâ cniri. Odaţaă îânsaă realiţaţea curaă ţţiţaă de sulimanuri
sţ i scoasaă de sub povara miţurilor, odaţaă vaă lurile rupţe, odaţaă privirea
saţisfaă cuţaă sţ i consţ ţiinţţa îâmpaă caţaă , n-au mai îâncaă puţ zaă bavaă sţ i
circumspecţţie, caă i paralele, sfaă ţoase echivocuri. Orice îânţoarcere
devine, ulţerior soluţţionaă rii problemei (sosirii la desţinaţţie, demonţaă rii
mecanismului, rosţirii coerenţe sţ i raă spicaţe), imposibilaă . Orice avans
gradaţ sţ i camuflaţ nu-sţ i mai are noima. Lupţaă ţorul e pe ţeren deschis.
Psihologul sţ i-a îâncheiaţ lucrarea. Formaţţia lenţaă a luaţ sfaâ rsţ iţ, evoluţţia
s-a îânchegaţ, a ţrecuţ la faza crisţalizaă rii. Fenomenalul paâ lpaâ ie, piere;
numenalul, îânlocuindu-l, se dovedesţ ţe sţabil.
Personaliţaţea lui Marin Preda ni se araţaă ca perfecţ anţiţeţicaă
252
floţanţelor faă pţuri ori versaţililor creaţori din universul – real ori ficţiv
– unde sţ aăgalnica iuţţime sţ i dezolanţa superficialiţaţe saă laă sţ luiesc doar ca
saă umbreascaă sţ i saă îânsţ ele. Opera lui Marin Preda schiţţeazaă , paţeţic,
faă gaă duinţţaă unei posibile fermiţaă ţţi.

N. STEINHARDT, Negrăbitul,
îân Timpul n-a mai avut răbdare, Ediţura Carţea Romaâ neascaă ,
Bucuresţ ţi, 1981, pp 358-361

Dupaă ce, îân 1977, publicaă paginile auţobiografice inţiţulaţe Viaţa ca

o pradă. Marin Preda îâsţi aţribuie, îânţr-un inţerviu acordaţ Saâ nzienei
Pop, aceasţaă poziţţie moralaă : „Am îâncercaţ saă respecţ un pacţ (…) pe
care l-am faă cuţ cu scrisul, sţ i anume, acela de a ispiţi îân oameni ideea caă
nu au de pierduţ, ci de caâ sţ ţigaţ dacaă ţraă iesc îân adevaă rul propriei lor
vieţţi, chiar dacaă un asemenea examen ar fi penţru ei dezasţruos.” De la
individual la social, adevaă rul caă uţaţ capaă ţaă formularea ce urmeazaă , îân
convorbirile scriiţorului cu mai ţaâ naă rul saă u coleg, Florin Mugur: „S-a
creaţ pe mari porţţiuni din suprafaţţa paă maâ nţului un climaţ de o
exţremaă nociviţaţe care, acţţionaâ nd cu forţţaă asupra omului, l-a
deţerminaţ saă dea la ivealaă ţoţ ce avea mai uraâ ţ îân el, pornirile cele mai
josnice. Am vaă zuţ cu ochii nosţ ţri uluiţţi caă e posibil saă se creeze
asemenea sţrucţuri sociale sţ i asemenea norme de convieţţuire, îâncaâ ţ
indivizii, ca sţ i cum ar fi fosţ drogaţţi sau ca sţ i cum ar fi fosţ oţraă viţţi cu o
oţravaă lenţaă , saă nu se mai comporţe ca oameni sţ i nu aţaâ ţ saă se
îânsţraă ineze de naţura lor, cum spunea Marx, ci mulţ mai raă u, saă se
modifice unii pe alţţii sţ i saă capeţe nisţ ţe îânfaă ţţisţ aări mai monsţruoase chiar
sţ i decaâ ţ cele pe care le-ar puţea scorni imaginaţţia diavolului”; iar îân
conţinuare: „am ţraă iţ, îâncaă din adolescenţţaă, cu ideea caă exisţaă o limiţaă
pe care omul nu o poaţe ţrece: îân misţificare, îân josnicie, chiar îân
ţraă dare, îân nenumaă raţe alţe acţţiuni care maă soaraă mizeria umanaă . Dar
ceea ce s-a faă cuţ îân secolul nosţru, îân maţerie de misţificaă ri, de ţicaă losţ ii,
de ţraă daă ri, îânjosirile la care a fosţ supusaă fiinţţa omeneascaă de caă ţre alţe
fiinţţe omenesţ ţi nasţ ţe îân consţ ţiinţţele noasţre îândoiala: se pare caă
aceasţaă limiţaă nu exisţaă , nu sunţ bariere spre infern pe care omul saă nu
le ţreacaă ”
253
 Depaă sţ ind îânsaă asţfel de generaliţaă ţţi, care n-ar fi cu puţinţţaă saă vizeze
sţ i sisţemul poliţic la care el a aderaţ, Marin Preda nu eziţaă saă aţace, îân
aceleasţ i convorbiri, concepţe oarecum mai expliciţe: „Toţţi cei care au
fosţ nemulţţumiţţi de naţura umanaă sţ i au îâncercaţ s-o modifice conform
dorinţţelor lor, oricaâ ţ de bine inţenţţionaţţi au fosţ, n-au sţaâ rniţ drepţ
consecinţţe decaâ ţ un numaă r uriasţ de faă raă delegi. (…) îân loc saă -l slujeascaă
pe om sţ i saă -i schimbe naţura, n-au faă cuţ decaâ ţ saă -l îânjoseascaă , saă -l
arunce îânţr-o mare de chinuri. IÎn acesţ sens, chiar Chrisţos
(bineîânţţeles, faă raă ca el saă fi doriţ sau saă fi preconizaţ vreodaţaă aceasţa)
a adus omenirii, pe laâ ngaă credinţţaă sţ i îânaă lţţare moralaă , nesfaâ rsţ iţe
suferinţţi.” Buna inţenţţie a faă uriţorilor de faă raă delegi, ca sţ i asocierea
consecinţţelor acţţiunii lor cu cele ale fapţei lui Chrisţos, consţiţuie
dovada cea mai claraă a consţ ţiinţţei îâmpaă caţe cu sine. Consţ ţiinţţa linisţ ţiţaă
a celui care a ales ideologic ceea ce i se pare caă meriţaă sţ i esţe isţoric
necesar; prezenţţa raă ului îân socieţaţea creaţaă de aspra ideologie ţrebuie
deci privaţaă doar ca eţapaă ţrecaă ţoare. Aceasţaă idee, impliciţaă liţeraţurii
lui Marin Preda, se conţureazaă limpede îân formulaă rile mai absţracţe
din volumul de publicisţicaă Imposibila întoarcere: „de ce îâi ţrebuie aţaâ ţa
ţimp spiriţului revoluţţionar ca saă îânvingaă sţ i de ce sunţem supusţ i aţaâ ţor
erori îâncercaâ nd saă ni-l îânsusţ im: spiriţul primar agresiv sţ i apoi spiriţul
anarhic, de negaţţie, îânfloresc sţ i ele pe ţerenul liber al marilor
raă sţurnaă ri, sţ i nu o daţaă , îân isţorie, asisţaă m la sţingerea ţemporaraă a
spiriţului revoluţţionar sţ i la îânflorirea, nu chiar efemeraă , a celor douaă
din urmaă ”.

I. NEGOITţ ESCU, Scriitori contemporani,

Ediţura Dacia, Cluj Napoca, 1994, pp. 366-367

Din acţiviţaţea publicisţicaă sisţemaţicaă la care scriiţorul a fosţ

provocaţ prin oferţa unor rubrici permanenţe s-a naă scuţ „liţeraţura de
graniţţaă” a lui Marin Preda, comparţimenţ inţeresanţ sţ i semnificaţiv al
operei. Dupaă eforţul la care îâl supune romanul de raă scruce Risipitorii,
prozaţorul onoreazaă o rubricaă a Scânteii tineretului, Să discutăm despre
tinereţe, educaţie, răspunderi, cu sţ apţe „cazuri de viaţţaă” asupra caă rora
scriiţorul se exprimaă . Anţerior, îâncercase pe baza unui asţfel de caz saă
254
facaă un reporţaj, dar ceea ce n-a puţuţ îân planul reporţajului, a ţrecuţ
graniţţa ficţţiunii îân romanul de mai ţaâ rziu, Intrusul. Era vorba despre un
ţaâ naă r de la Saă vinesţ ţi care inţrase îânţr-o cisţernaă saă salveze viaţţa unui
coleg, dar gesţul saă u eroic îâl cosţase scump, daţoriţaă arsurilor de pe
faţţaă, sţ i îâi schimbase desţinul, fiind abandonaţ de soţţie, uiţaţ de cei din
jur sţ i lupţaâ ndu-se saă supravieţţuiascaă cu o pensie insuficienţaă . IÎnţre
aprilie 1970 sţ i iulie 1971, îân revisţa Luceafărul, semneazaă rubrica În
fiecare săptămână. Marin Preda răspunde la o întrebare din ca ulţerior
prozaţorul va selecţa subsţanţţa caă rţţii Imposibila întoarcere. Ceea ce
Marin Preda nu a socoţiţ inţeresanţ penţru volumul din 1971 a fosţ
recuperaţ ulţerior, dupaă moarţea scriiţorului, îân volumul Marin Preda,
Creaţie şi morală, apaă ruţ la Ediţura Carţea Romaâ neascaă sub îângrijirea
lui Vicţor Craă ciun sţ i Corneliu Popescu, îân 1989.
Desţ i alcaă ţuiţ din pagini scrise la disţanţţa ţemporalaă impusaă de o
rubricaă saă pţaă maâ nalaă , volumul a surprins prinţr-o uniţaţe de
profunzime care s-a dovediţ ulţerior valabilaă sţ i penţru celelalţe scrieri
cu caracţer „civil” ale lui Preda: Convorbiri cu Marin Preda consemnaţe
de Florin Mugur, Viaţa ca o pradă. Creaţţia sţ i creaţorul, liţeraţura
naţţionalaă sţ i universalaă , conţemporaneiţaţea liţeraraă , lumea sţ i
problemele ei – sunţ ţeme asupra caă rora se apleacaă scriiţorul aproape
pasionaţ, cu un acuţ senţimenţ al parţicipaă rii sţ i al responsabiliţaă ţţii, cu
un ţon „auţoriţar”, cu „greuţaţe”; grav sţ i inţransigenţ. „Tableţele”,
dispuse îânţr-un cadru ţemaţic, comunicaă îânţre ele sţ i sţ ţerg inţersţiţţiile,
se „leagaă ” dupaă logica eseului, dincolo de ţţesaă ţura ideaţicaă bogaţaă ,
diversaă , palpiţanţaă , dezvolţaâ ndu-se cu forţţaă un plan subiecţiv, „un
simfonism al eului” (Vicţor Craă ciun îân prefaţţa volumului Marin Preda,
Creaţie şi morală), generaţor de lirism. […]
Valeriu Crisţea remarcaă „aţenţţia exţracţivaă ” cu care prozaţorul
reţţine din „zgura zilnicaă evenimenţe sţraă luciţoare de semnificaţţii”.
(Domeniul criticii, Bucuresţ ţi, Ediţura Carţea Romaâ neascaă , 1976, p.
181). Reţţeţa lui Marin Preda e compleţaă , penţru caă umorul, ironia care
condimenţeazaă comenţariul evenimenţelor sţ i al ideilor ţţin îân echilibru
laţura auţoriţaraă , moralizaţoare, regisţrul grav al caă rţţii. Despre
actualitatea lui I.L. Caragiale îân care Preda pune problema recepţaă rii,
îân general, sţ i a recepţaă rii criţice, îân special, se deschide cu un ţablou
umorisţic al acţului criţic: „Criţica sţ i esţeţica liţeraraă , de ţoaţe nuanţţele
255
sţ i de ţoaţe orienţaă rile, se hraă nesţ ţe sţ i se va hraă ni mereu din corpul viu
al operei de arţaă , sţ i nu e nimic de faă cuţ cu acesţ ţi canibali care daă nţţuiesc
îân jurul cazanului filosofic sţ i sociologic îân care au aruncaţ «opera»,
asţ ţepţaâ nd saă fiarbaă , penţru ca apoi s-o «degusţe» îân linisţ ţe, plescaă ind
din limbaă cu saţisfacţţie sţ i plaă cere. Toţusţ i am saă îâncerc saă le sţric maă car
sţ i penţru caâ ţeva clipe apeţiţul.”

Rodica ZANE, Marin Preda,

Ediţura Aula, Brasţ ov, 2001, pp. 26-29

IÎn 1964, deţţinuţţii poliţici sunţ eliberaţţi, lupţa de clasaă devine mai
subţilaă . O brizaă de liberţaţe sţ i o deschidere (prin ţraduceri) spre
liţeraţura universalaă ţrimiţ îân desueţudine liţeraţura angajaţaă ,
„ancoraţaă puţernic îân realiţaţe”. Naţţionalismul revine îân discursul
poliţic. Marin Preda revizuiesţ ţe mai îânţaâ i Moromeţii scoţţaând, îân 1964, o
ediţţie nouaă din care sunţ eliminaţe fraze de ţipul „ţţaăraă nimea romaâ naă
conţinua saă se mineze îân capiţalism”. IÎn 1966, Desfăşurarea îâsţi îâncearcaă
penţru ulţima oaraă sţ ansa. Apar, una dupaă alţa, ediţţii revizuiţe ale
Risipitorilor. IÎn Moromeţii II apar ironii la adresa Uniunii Sovieţice, de
neconcepuţ cu ceva ani îân urmaă .
Tezele din iulie 1971 sţ i cuvaâ nţarea lui Ceausţ escu de la plenara CE al
PCR din noiembrie coţesc din nou drumul poliţic al ţţaării. De inspiraţţie
asiaţicaă , noul curs al poliţicii comunisţe romaâ nesţ ţi se doresţ ţe din ce îân
ce mai independenţ, aţaâ ţ de Esţul comunisţ, faă raă a se depaă sţ i ţoţusţ i
lungimea lanţţului, caâ ţ sţ i de Vesţul capiţalisţ. Acuzele la adresa
Occidenţului sţ i culţurii occidenţale sunţ raă sfraâ nţe sţ i asupra oamenilor
de culţuraă romaâ ni, caă rora li se reprosţ eazaă „ploconiri” faţţaă de ceea ce
esţe sţraă in sţ i mai cu seamaă faţţaă de ceea ce esţe produs îân Occidenţ,
aţmosfera de comodiţaţe, de îângaă duinţţaă mic-burghezaă , concepţţiile
liberalisţe mic-burgheze, anarhice.
Marin Preda se sţraă duiesţ ţe saă rezisţe acesţui sţ oc sţ i, dupaă afirmaţţia
scrisaă a lui Adrian Paă unescu, i-ar fi declaraţ lui Ceausţ escu hoţaă raâ rea de
a se sinucide îân caz caă realismul socialisţ va fi reinţrodus îân liţeraţuraă .
Caă rţţile acesţei perioade, Imposibila întoarcere, Marele Singuratic,
Convorbirile cu Marin Preda, vorbesc subţexţual despre îâncercarea
256
scriiţorului de a-sţ i paă sţra auţonomia esţeţicaă faţţaă de regimul poliţic,
plaă ţind prin cedaă ri, prin vehicularea unora dinţre sloganurile poliţice
ale vremii.
Personaliţaţe augmenţaţaă faţţaă de deceniul ţrecuţ, Marin Preda esţe
acum un scriiţor emblemaţic al liţeraţurii romaâ ne posţbelice. Presţigiul
de care se bucuraă , ca sţ i direcţoraţul ediţurii Carţea Romaâ neascaă
ţransformaă criţica liţeraraă îânţr-un murmur encomiasţic, cu ridicaă ri de
ţon la fiecare nouaă apariţţie ediţorialaă . Arţicolele veriţabil-criţice sunţ
primiţe cu mefienţţaă, dacaă nu cu osţiliţaţe, penţru caă sisţemul poliţico-
culţural asimileazaă criţica la adresa unor lideri, fie sţ i arţisţici cum era
Marin Preda, cu criţica la adresa Tovaraă sţ ului ori a sisţemului. Esţe
cazul arţicolului lui Nicolae Manolescu despre una dinţre cele mai
slabe caă rţţi (cea mai proasţaă esţe piesa de ţeaţru Martin Bormann),
romanul Marele Singuratic.
Din arţicolele publicaţe îân Luceafărul Preda va alcaă ţui o culegere
selecţivaă , Imposibila întoarcere, apaă ruţaă îân 1971. Tiţlul anunţţaă deja o
ţemaă de bazaă , desţinul ţţaăraă nimii. Colecţivizarea agriculţurii fusese
îâncheiaţaă de zece ani. Roadele poziţive ale acesţui acţ poliţic nu se
îânţrezaă reau: C.A.P.-urile produceau daţorii enorme pe care, periodic,
sţaţul era nevoiţ saă le anuleze. Tţ aăranii deposedaţţi de paă maâ nţ sţ i
ţransformaţţi îân zilieri prosţ reţribuiţţi, cu ţimpul din ce îân ce mai prosţ,
sau chiar deloc, paă raă sesc saţele îân caă uţare de muncaă pe sţ anţiere. Preda
îânregisţreazaă acesţe schimbaă ri mai îânţaâ i cu nedumerire, apoi pe un ţon
din ce îân ce mai iriţaţ. Nu conţesţaă colecţivizarea îân sine, caă ci o
considera ca faă caâ nd parţe din mersul obiecţiv al isţoriei.
„IÎnţoarcerea” isţoriei esţe imposibilaă . Preda amesţecaă îânsaă
premisele judecaă ţţilor sale. El observaă caă îân Occidenţ numaă rul celor
care lucreazaă îân agriculţuraă esţe din ce îân ce mai mic sţ i comparaă
aceasţaă realiţaţe cu siţuaţţia din Romaâ nia, unde din ce îân ce mai puţţini
locuiţori ai saţelor lucrau caâ mpul, sţraâ ngerea recolţelor ajungaâ nd îân
sarcina armaţei sţ i a sţ colii. Reducerea numaă rului de ţţaărani îân Occidenţ
se daţora mecanizaă rii inţense a agriculţurii, îân ţimp ce îân Romaâ nia era
vorba despre dezinţeresul ţţaăranilor penţru o muncaă nereţribuiţaă .
Preda nu comenţeazaă asţa, esţe conţrariaţ îân schimb de fapţul caă
Naă sţase Besensac din Silisţ ţea-Gumesţ ţi are ţelevizor (la care-l vedea
zilnic pe Ceausţ escu, asţ comenţa). Ce saă cauţe un ţelevizor îân lumea
257
ruralaă ? se îânţreabaă subţexţual scriiţorul. Masţ inismul nu ne modificaă
dramaţic sţrucţura psihicaă , nu e el nociv? Toţusţ i, un Cadillac sau maă car
o Dacie 1300 sunţ o bucurie a vieţţii „aţaâ ţa ţimp caâ ţ nu puţem defini
exacţ sţ i concreţ îân ce poaţe consţa adevaă raţa bucurie a vieţţii”.
„Lumea îân care exisţaă inegaliţaă ţţi pe glob nu e o lume dreapţaă , penţru
caă majoriţaţea roadelor cresţ ţerii economice a ţţaărilor capiţalisţe au luaţ
drumul bogaţului sţ i o redisţribuire raţţionalaă a bunurilor se impune”,
preia Marin Preda ţezele comunismului.
Dar scriiţorul?
Scriiţorul ţrebuie saă eviţe mai îânţaâ i de ţoaţe evazionismul liţerar.
Evazionismul liţerar ar fi „ocolirea premediţaţaă , programaţicaă a
problemelor reale sţ i obsedanţe ale ţimpului sţ i socieţaă ţţii noasţre
conţemporane sţ i evadarea, cu ajuţorul unor ţorenţe de cuvinţe sţ i
imagini, îânţr-un univers al îânchipuirii, care nu reprezinţaă nimic din
ceea ce freamaă ţaă nici maă car consţ ţiinţţa scriiţorului evazionisţ, nicicum
consţ ţiinţţa conţemporanilor saă i”.
Aceasţaă descriere a maladiei liţerare numiţe evazionism poaţe
îânsemna orice. Esţe denunţţaţ onirismul? Suprarealismul? Lipsa de
angajare poliţicaă faţţaă de regim? Liţeraţura psihologicaă ?
Evazionisţ ar fi sţ i Preda, caă ci „problemele reale sţ i obsedanţe” ale
ţimpului saă u (anii 70) erau lipsa de liberţaţe (poliţicaă , de misţ care, a
cuvaâ nţului), ţrucarea realiţaă ţţii, ţrucarea scaă rii de valori sociale,
culţurale, îânţreţţinerea unei aţmosfere de osţiliţaţe faţţaă de valorile
occidenţale îân respecţul caă rora fusese edificaţ sţaţul modem romaâ n eţc.
IÎn mediul rural, raă nile produse îân psihologia maselor nici maă car nu se
cicaţrizaseraă . Culţul lui Ceausţ escu devenise megalomanie. Conţrolul
sţaţului comunisţ paă ţrundea chiar sţ i îân inţimiţaţea vieţţii de familie.
Preda se eschiveazaă din faţţa unor asemenea ţeme care defineau viaţţa
romaâ nilor sţ i, cel puţţin penţru un scriiţor realisţ, aceasţa esţe o dovadaă
de evazionism. Iaţaă o posibilaă explicaţţie: „aă sţa e aspecţul care sperie
adesea pe omul nosţru de culţuraă : dacaă punem viaţţa noasţraă sub lupa
ţoţalaă a adevaă rului, nu se vor gaă si oameni slabi care, privindu-l, vor
dezarma sţ i coeziunea colecţiviţaă ţţii noasţre naţţionale va slaă bi?”
Explicaţţia aceasţa nu poaţe servi unui scriiţor ci, mai degrabaă , unui
ideolog, unui propagandisţ al ideologiei comunisţe. Ce îânseamnaă
„coeziunea colecţiviţaă ţţii noasţre naţţionale”? Ar puţea ea saă slaă beascaă
258
din cauza adevaă rului rosţiţ de scriiţor? Cresţ ţe „coeziunea colecţiviţaă ţţii
noasţre naţţionale” prin escamoţarea, eludarea, ori misţificarea
adevaă rului? „Coeziunea colecţiviţaă ţţii noasţre naţţionale”, manifesţaţaă îân
jurul lui Hiţler, a lui Kim Ir Sen, a lui Ceausţ escu a fosţ o adevaă raţaă
„coeziune a colecţiviţaă ţţii noasţre naţţionale”? La asemenea îânţrebaă ri,
cineva poaţe raă spunde sţ i afirmaţiv, penţru caă esţe o chesţiune de
opţţiune îânţre liţeraţura care vehiculeazaă poncife ţoţaliţarisţe sţ i o
liţeraţuraă a adevaă rului ţraă iţ cu minţea, cu imaginaţţia.
Preda disociazaă îânţre spiriţul primar agresiv sţ i spiriţul revoluţţionar.
Spiriţul primar agresiv ar fi acea sţihie care ţinde saă conţesţe valorile
spiriţului îân ţimpul unor inţense fraă maâ nţaă ri sociale. Spiriţul
revoluţţionar raă maâ ne nedefiniţ. Acelasţ i lucru observase Vlad Georgescu
îân cuvaâ nţaă rile lui Ceausţ escu: „Nu ne esţe prea limpede ce îânţţelege
presţ edinţele prin «spiriţ revoluţţionar», concepţul pare saă fie un fel de
cuvaâ nţ magic de la care se poaţe asţ ţepţa orice minune, îân orice
domenii”…

George GEACAÎ R, Marin Preda sţ i mitul omului nou,

Ediţura Carţea Romaâ neascaă , Bucuresţ ţi, 2004, pp. 78-81

259