Sunteți pe pagina 1din 107

UNIVERSITATEA DIN BACĂU FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE SPECIALIZAREA CONTABILITATE ŞI INFORMATICĂ DE GESTIUNE

LUCRARE DE LICENłĂ

RAPORTUL COST PROFIT PRAGUL DE RENTABILITATE METODA DIRECT – COSTING

Conducător științific, Prof. univ. dr. Lucian ŞARADICI Lect. univ. dr. AristiŃa ROTILĂ

Student, Crucianu Diana Georgiana

2009

Cuprins

INTRODUCERE

4

Capitolul 1

7

COSTUL DE PRODUCłIE, ELEMENT PRINCIPAL AL ACTIVITĂłII ECONOMICE

7

1.1. Conceptul teoretic al costului: esenŃă economică

7

1.2. FuncŃiile costului de producŃie

10

1.3. Tipologia costurilor

13

1.4. Indicatorii costului de producŃie

23

1.5. EvidenŃierea căilor de reducere a costului – factor de bază al creşterii competitivităŃii

 

producŃiei

25

Capitolul 2

29

PRAGUL DE RENTABILITATE

29

2.1. Profitul – venit fundamental

29

 

2.1.1. NoŃiuni generale

29

2.1.2. Tipuri de profit

29

2.1.3. Masa şi rata profitului

32

2.1.4. FuncŃiile profitului

34

2.2. Categoriile economice de rentabilitate şi formele ei de exprimare

35

2.3. Indicatori de rentabilitate

36

2.4. ImportanŃa şi căile de creştere a rentabilităŃii

39

2.5. Analiza pragului de rentabilitate

40

Capitolul 3

43

METODA DIRECT – COSTING

43

3.1.

Metode de calculaŃie a costurilor

43

3.1.1. Clasificarea metodelor de calculaŃie a costurilor

43

3.1.2. Trăsături şi etape de calcul ale metodelor de calculaŃie a costurilor

44

3.1.3. Asemănări şi deosebiri între metodele de tip absorbant şi metoda de tip parțial

45

direct – costing

2

3.2.

Metoda direct costing – metodă de calcul al costului parŃial

46

3.2.1. Prezentarea generală a metodei direct – costing

46

3.2.2. Indicatori furnizaŃi de metoda direct – costing şi rolul lor în conducerea activităŃii

economice

47

3.3. Calcularea costurilor variabile la S.C. Aerostar

51

3.3.1. Prezentarea societăŃii S.C. Aerostar

51

3.3.2. Model de calcul a costului prin metoda direct – costing la S.C. Aerostar

58

3.4. Analiza cheltuielilor variabile şi fixe la S. C. Aerostar

68

3.4.1.Analiza cheltuielilor variabile

68

3.4.2.

Analiza cheltuielilor fixe

71

Capitolul 4

73

PROGRAM INFORMATIC PENTRU DELIMITAREA CHELTUIELILOR DE

PRODUCȚIE ÎN VARIABILE ŞI FIXE

73

4.1. Descriere limbaj de programare

73

4.2. Descrierea programului informatic

74

4.3. Codul programului

79

CONCLUZII

102

BIBLIOGRAFIE

104

ANEXE

107

3

INTRODUCERE

Economia oricărei Ńări se manifestă prin totalitatea ramurilor şi activităŃilor economice desfăşurate sub aspect tehnologic şi social-economic, al căror volum de activitate diferă, în funcŃie de utilitatea lor în viaŃa şi activitatea oamenilor şi/sau a societăŃii. EvidenŃierea acestor sectoare în cadrul oricărei economii este argumentată de faptul că ele oferă sau se ocupă de producerea majorităŃii bunurilor economice, necesare satisfacerii diferitelor nevoi individuale şi/sau sociale, privind realizarea anumitor interese economice. Orice producŃie presupune anumite cheltuieli, căreia i se atribuie un anumit cost, care, dezvăluit în esenŃă economică, presupune suma de cheltuieli ale factorilor de producŃie sau ale resurselor economice. Pornind de la cerinŃele economiei de piaŃă, desfăşurarea oricărei activităŃi economice constă în obŃinerea profiturilor, dar prin satisfacerea cerinŃelor, preferinŃelor consumatorilor în baza producŃiei oferite în dependenŃă de cerere şi ofertă. Atingerea acestor direcŃii principale, pentru orice agent economic, impune efectuarea unor eforturi enorme şi fără suportarea acestor cheltuieli, fără atragerea,combinarea şi utilizarea lor, nici o activitate de producŃie nu numai că nu poate fi concepută, dar nici nu poate fi dezvoltată. Realizarea obiectivului final (obŃinerea câştigului aşteptat) este în dependenŃă deplină de nivelul eforturilor suportate, deoarece cu cât consumul de resurse este mai mic, cu atât efectul economic este mai mare, şi invers, cu cât este mai mare costul, cu atât profitul este mai mic. Satisfacerea nevoilor presupune un COST. În comportamentul producătorului (şi al consumatorului) costul constituie un indicator economic de o mare însemnătate: înainte de a întreprinde ceva, el îşi formează întrebarea, aparent simplă, cât costă? Astfel costul reprezintă un criteriu şi un instrument de comparare în alegerea variantei de producŃie şi de consum atunci când este vorba de materii prime, maşini, utilaje, instalaŃii, angajarea de salariaŃi, ca şi în cazul aprovizionării cu alimente. Maximizarea profiturilor poate fi obŃinută prin minimizarea costului de producŃie (consumurilor de resurse productive) şi, respectiv, poate fi considerat ca unul din indicatorii determinanŃi ai activităŃii întreprinderii, ce influenŃează nemijlocit rezultatele financiare, deoarece, de nivelul cheltuielilor de producŃie depinde nivelul profitabilităŃii întreprinderii. Astfel, reducerea costului constituie unul din principalele repere de creştere a eficienŃei economice a activităŃii întreprinderii, reducerea sistematică a lui reflectând intensitatea dezvoltării tehnice a întreprinderii, creşterea productivităŃii muncii. De aceea, este necesar ca fiecare agent economic să cunoască nivelul costurilor, conŃinutul lor economic, necesitatea diminuării lor şi, în funcŃie de acest fapt, se va contribui la formarea unor preŃuri competitive, la asigurarea profitabilităŃii, la sporirea competitivităŃii, dezvoltarea şi perpetuarea sa pe piaŃă.

4

Aspectele vizate anterior au constituit imboldul de selectare a temei licenŃei date în calitate de obiect de studiu şi cercetare. Scopul şi obiectivele tezei. Scopul cercetării propuse constă în studierea necesităŃii efectuării unor schimbări de reducere a costurilor de producŃie şi de creştere a competitivităŃii în întreprinderi. Realizarea acestui scop prevede următoarele sarcini:

sinteza teoriilor comportamentale ale conceptului de cost, metodelor de calculare a costului de producŃie;

abordarea sistemică a tipurilor de cost şi a particularităŃilor acestora;

studierea direcŃiilor de reducere a costului de producŃie şi adaptarea acestora la mediul economiei de piaŃă;

studierea indicatorilor metodei direct-costing;

analiza cheltuielilor şi veniturilor unei întreprinderi pentru stabilirea costului variabil unitar necesar la calcularea indicatorilor metodei direct-costing. Tema cercetării o reprezintă raportul ce se stabileşte între cost şi profit, rentabilitatea unei întreprinderi şi căile de reducere a costurilor în scopul sporirii competitivităŃii întreprinderii. Obiectul cercetării îl constituie întreprinderea de vârf în industria aeronautică românească S.C. Aerostar S.A. Suportul teoretic şi metodologic al lucrării. Pe parcursul cercetării efectuate, am aplicat o abordare sistemică şi metodologică, care a permis studierea proceselor, elementelor şi factorilor reducerii costurilor. Problemele relevate în licenŃă au fost consultate din numeroase surse bibliografice şi studiate viziunile unor cercetători în domeniul teoriei economice clasice: Adam Smith, David Ricardo, Jean Say, Joseph Schumpeter. Totodată, au mai fost consultate lucrările unor autori din România: Oprea Călin, Horia Cristea, Mariana Man, Grosu Corina, Epuran Mihail şi manuale universitare. SemnificaŃia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Argumentările ştiinŃifice, procedeele metodologice şi instrumentele aplicate în lucrare au valoare teoretică, dar, în acelaşi timp şi aplicabilitate practică. SemnificaŃia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în:

separarea cheltuielilor în variabile şi fixe şi stabilirea costului variabil unitar la nivelul unei întreprinderi. Structura tezei: Introducere, patru capitole, incluzând programul informatic, concluzii, bibliografie şi anexe. În capitolul I Costul de producŃie, element principal al activităŃii economice - sunt expuse esenŃa costurilor şi clasificarea acestora; funcŃiile costului de producŃie şi indicatorii

5

acestuia; sunt prezentate direcŃiile de reducere a costului – ca bază de asigurare a creşterii competitivităŃii producŃiei. În capitolul II – Pragul de rentabilitate – este analizat pragul de rentabilitate; prezentaŃi indicatorii de rentabilitate; se acordă o atenŃie deosebită căilor de creştere a rentabilităŃii şi sunt prezentate categoriile economice de rentabilitate şi formele ei de exprimare. În capitolul III Metoda direct–costing – se expun metodele de calculare a costurilor în acelaşi timp prezentându-se asemănările şi deosebirile dintre ele, şi printr-un exemplu practic se aplică metoda costului variabil. În capitolul IV – Programul informatic al procedeului de delimitare a cheltuielilor în fixe şi variabile utilizând trei procedeee statistice: procedeul puncetelor de maxim şi minim, procedeul valorilor medii şi procedeul grafic. În încheiere sunt expuse concluziile şi recomandările teoretice şi practice privind asigurarea unei eficienŃe economice înalte a industriei aeronautice româneşti.

6

Capitolul 1

COSTUL DE PRODUCłIE, ELEMENT PRINCIPAL AL ACTIVITĂłII ECONOMICE

Economia termen sinonim cu activitatea economică, se referă la realitatea economică latură inseparabilă a existenŃei umane. Dintre activităŃile omului, cea mai cuprinzătoare, care îl defineşte pe om ca specie este munca, aceasta constă în acea activitate conştientă prin care oamenii, pornind de la nevoile lor îşi prefigurează scopurile acŃiunii, îşi formulează şi apără interesele, caută şi creează mijloacele adecvate atingerii Ńelurilor propuse. Activitatea economică este un domeniu fundamental şi complex al activităŃii umane care corespunde ansamblului faptelor, actelor şi reacŃiilor oamenilor, concretizate în comportamente şi decizii privitoare la atragerea şi folosirea resurselor economice rare, în vederea producerii, distribuŃiei, schimbului şi consumului de bunuri, în funcŃie de nevoile şi interesele sale.

1.1. Conceptul teoretic al costului: esenŃă economică

ExistenŃa şi prosperarea comunităŃii omeneşti este în dependenŃă deplină cu cantitatea şi calitatea bunurilor consumate, ca rezultat al aspiraŃiilor, doleanŃelor şi intereselor resimŃite. Bunurile economice, destinate satisfacerii anumitor nevoi individuale sau sociale, sunt produse ale activităŃii umane, pentru producerea cărora s-au atras şi s-au utilizat diverse resurse productive, care, în esenŃă, constituie premisa de bază a activităŃii economice. Trebuie menŃionat că, pe măsura dezvoltării comunităŃii şi membrilor săi, nevoile se amplifică şi se diversifică, şi în cadrul activităŃii economice (pentru satisfacerea cât mai amplă a nevoilor) se atrage un volum tot mai mare şi variat de resurse economice. Respectiv, activitatea economică poate fi caracterizată ca un sistem polarizat, în care se manifestă cerinŃele impuse de indivizi şi societate, privind existenŃa, formarea şi manifestarea lor ca personalitate, la nivel micro şi macro, iar pe de altă parte, prin combinarea efectivă a resurselor, satisfacerea lor. Dar, având în vedere că omul este, în primul rând, consumator şi manifestarea unui stat se exercită în funcŃie de nivelul de consum, iar, din alt punct de vedere, satisfacerea unei nevoi conduce la crearea altor nevoi, elementele implicate pentru atingerea lor se dovedesc a fi insuficiente. Trebuie menŃionat faptul că problema insuficienŃei resurselor consumate a fost

7

urmărită încă din secolul XIX, şi evidenŃiată de doctrina neoclasică (marginalismul), care a remarcat că resursele economice sunt limitate şi necesită o utilizare mai raŃională, pentru a atinge o satisfacere cât mai amplă a cerinŃelor oamenilor, redate de gusturile, preferinŃele lor specifice şi, în cele din urmă, va contribui la circulaŃia mai intensă a bunurilor create. Constituind rezultatele finale ale activităŃii economice, bunurile economice sunt destinate schimbului, realizării pe piaŃă, cu scopul obŃinerii anumitor profituri, ce reprezintă scopul final al oricărei activităŃi economice. În baza valorii, ce se manifestă numai pe piaŃă şi la originea căreia stau resursele economice, luate ca ansamblul mijloacelor disponibile şi susceptibile, utilizate în producerea bunurilor şi utilitatea bunurilor create, ce intrinsec îmbină raritatea resurselor consumate. Din cele menŃionate, concluzionez că atât valoarea, cât şi consumul, în cea mai mare măsură, sunt afectate de costurile de producŃie, ce sunt oferite prin diverse bunuri de producători, care, respectiv, iau în calcul cererea manifestată faŃă de aceste bunuri, dar şi utilitatea marginală la acele consumuri pe care le suportă singuri pentru a oferi consumatorilor bunurile dorite în funcŃie de utilitate. Deci, cheltuielile, costurile de producŃie reprezintă baza valorii de schimb, ele sunt cele ce influenŃează atât activitatea producătorilor, cât şi consumul, deoarece nivelul înalt de cheltuieli conduce la creşterea preŃurilor, care, la rândul lor, contribuie la reducerea volumelor de producŃie şi/sau la diminuarea consumului, cu toate că a fost oferită producŃia cerută. Având în vedere că tema de cercetare o constituie costurile de producŃie, în continuare, voi urmări esenŃa economică a categoriei date; necesitatea cunoaşterii; indicatorii categoriei respective; criteriile, tipurile de clasificare; criteriile de eficienŃă; metodele de calcul şi analiză. Problematica dimensionării activităŃii, prin prisma costurilor şi preŃurilor, este specifică proiectării oricărui sistem de producŃie, care are ca obiectiv final profitabilitatea şi competitivitatea. După cum am admis, pentru satisfacerea anumitor nevoi individuale sau sociale, în cadrul activităŃilor economice, manifestate în economie, în funcŃie de aspectul subiectiv al indivizilor şi obiectiv al producătorilor, se produc diverse bunuri economice (bunuri materiale şi diverse servicii), destinate vânzării pe piaŃă cu scopul obŃinerii anumitor profituri. Însă, atingerea acestor direcŃii principale, pentru orice agent economic, impune efectuarea unor anumite eforturi enorme, ce se redau prin factorii de producŃie, utilizaŃi în procesul desfăşurării activităŃii economice a unităŃii. Deci, orice producŃie presupune anumite cheltuieli, cărora li se atribuie un anumit cost, care, relevat, în esenŃă economică, presupune cheltuieli sau consum de factori de producŃie sau de resurse economice. Fără suportarea acestor cheltuieli, fără atragerea, combinarea şi utilizarea resurselor productive, nici o activitate de producŃie nu numai că nu poate fi concepută, dar nici dezvoltată. Atingerea obiectivului final (obŃinerea câştigului aşteptat), prin oferirea unui preŃ de realizare competitiv la bunurile oferite în funcŃie de cerere, se află în dependenŃă deplină cu nivelul

8

eforturilor suportate, deoarece cu cât consumul de resurse este mai mic, cu atât efectul economic este mai mare. Maximizarea efectelor economice poate fi obŃinută prin minimizarea costului şi poate fi acceptat ca unul din indicatorii determinanŃi ai activităŃii întreprinderii. Primii paşi, în domeniul ştiinŃei economice, au fost făcuŃi de clasici, al căror reprezentant de bază, Adam Smith, a pus, în cadrul cercetărilor sale, problema costului de producŃie. Dar, problema principială relatata de Adam Smith era aceea că: in costul de producție este inclus preŃul natural sau real al bunului prin cheltuielile de muncă suportate pentru obŃinerea bunului dat. Cu toate acestea, la el se disting aceste două categorii, întrucât cea de-a doua,denumită preŃ curent, nominal sau preŃul pieŃei, numai că nu e exprimată ca consum fizic, ci cu ajutorul banilor. Dar precursori ai cercetărilor economice şi precursori ai ştiinŃei economice, ce au introdus noile categorii ca preŃ just, preŃ natural, preŃ politic sau preŃ curent al pieŃei, de la care s-au pornit ideile lui A. Smith, au fost Toma d’Aquino, reprezentantul gândirii economice a Evului Mediu şi William Petty, precursor al liberalismului economic clasic. Atât unul, cât şi celălalt, precum şi însuşi A. Smith, considerau că baza valorii o alcătuieşte cantitatea de muncă cheltuită pentru a produce bunurile respective. În cele ce Ńin de modificarea valorii date, Toma d’Aquino considera că mărimea preŃului trebuie să se afle în dependenŃă cu nivelul social şi material al producătorului, în timp ce William Petty efectuează aceste schimbări în funcŃie de timpul de muncă individual cheltuit de fiecare producător. Însă, totuşi, faŃă de precursorii săi, Adam Smith mai adaugă că modificarea valorii se face în dependenŃă cu gradul de specializare al producătorilor anumitor tipuri de producŃie. Preluând şi continuând ideea lui A. Smith, privind formularea conceptului de cost de producŃie, un alt reprezentant de seamă al economiei politice clasice, David Ricardo, acceptă formularea valorii impusă de învăŃătorul său, însă, adaugă că nu numai munca vie se consumă la fabricarea bunurilor, dar şi munca materializată. Dar trebuie atrasă atenŃia asupra faptului că, atât A. Smith, cât şi D. Ricardo susŃineau teoria valorii prin teoria „cheltuielilor de producŃie”, conform căreia munca, capitalul şi pământul sunt creatori de valori, însă că aceste componente şi sunt factorii de bază, ce stau la formarea preŃului şi fiecare, are remunerarea sa. Acest lucru a fost remarcat de optimistul şcolii clasice franceze Jean B. Say, prin teoria factorilor de producŃie ce îmbinau munca, capitalul şi pământul (natura), remuneraŃi, respectiv prin salariu, profit şi rentă, dar, cu părere de rău, acceptând preŃul ca valoare de schimb. Dar, totuşi, prin aceasta, el enunŃă că, în procesul creării valorii, munca cheltuită este factor de bază şi afirmă că nu numai munca stă la fundamentarea valorii, dar şi alŃi factori de producŃie, ca pământul şi capitalul. J. Say susŃine ideea: costul constituie o recompensare a serviciilor factorilor de producŃie. De aceea, intenŃionez să confirm ideea expusă încă din secolul al

9

XIX-lea, care este de actualitate şi astăzi, fiind împărtăşită de mulŃi economişti, aceea că: pentru a obŃine bunuri economice şi servicii, agenŃii economici suportă anumite cheltuieli cu factorii de producŃie, utilizaŃi şi consumaŃi în acest scop, aceste cheltuieli reprezentând costul factorilor de producŃie. În opinia mea, costul de producŃie reprezintă valoarea cheltuielilor pentru desfăşurarea activităŃii de producere şi realizare a producŃiei, fundamentarea cărora se exercită în condiŃiile concrete în care funcŃionează întreprinderea.

1.2. FuncŃiile costului de producŃie

Din caracterizarea succintă a costului de producŃie efectuata în subcapitolul 1.1 se pot generaliza următoarele aspecte:

costul de producŃie reflectă unitatea dintre conŃinut – consum de factori de producŃie– munca, capitalul, natura şi forma de exprimare – expresia valorică;

costul de producŃie reflectă cheltuielile pentru producerea şi comercializarea bunurilor economice suportate de producător, privind susŃinerea ofertei;

costul de producŃie, ca exprimare monetară a cheltuielilor, independent de mărimea şi importanŃa lor, este indicatorul care aduce la acelaşi numitor toate consumurile de factori de producŃie diferiŃi, şi în felul acesta eforturile devin măsurabile şi comparabile;

costul de producŃie se include în preŃul de vânzare al bunului, fiind o parte integrantă a acestuia; acea parte care exprimă atât recompensările factorilor consumaŃi, cât şi şansele sacrificate de ofertant;

costul de producŃie ca parte componentă a preŃului de vânzare al oricărui bun economic, constituie o necesitate obiectivă impusă de cerinŃele legilor economice, în primul rând, legea valorii;

costul de producŃie, reprezintă o parte a eforturilor totale suportate de întreprindere pentru exercitarea activităŃii economice. Costul de producŃie în activitatea economică îndeplineşte anumite funcŃii, care, luate ca un ansamblu de activităŃi omogene şi complementare sunt destinate realizării unui obiectiv. Odată cu trecerea la economia de piaŃă, în cadrul oricărei întreprinderi, a căpătat o însemnătate mare activitatea managerială, scopul căreia este asigurarea unei utilizări eficiente şi efective a resurselor economice, asigurarea profitabilităŃii întreprinderii, de aceea, consider, cunoaşterea funcŃiilor costului de producŃie, care este indicatorul sintetizator al activităŃii economice, va permite

10

managerilor adoptarea deciziilor corecte, privind direcŃionarea activităŃii în funcŃie de particularitatea domeniului şi orientarea organizaŃiei, în conformitate cu misiunea şi obiectivele stabilite şi fundamentarea costului de producŃie. După cum am atras atenŃia, costurile sunt eforturile producătorilor de bunuri economice, respectiv, Ńin de nivelul microeconomic, deci, cunoaşterea lor Ńine de exercitarea optimală a proceselor social-economice şi, în cadrul acestor procese, costurile îndeplinesc următoarele funcŃii esenŃiale, care, în fiecare perioadă istorică, sunt perfecŃionate, modernizate, respectiv actualizate. FuncŃia de cunoaştere-măsurare. Prin funcŃia dată, costul permite cunoaşterea tuturor resurselor economice, consumate la obŃinerea fiecărui tip de producŃie şi a volumului total de producŃie. Această cunoaştere va contribui la planificarea corectă a asigurării cu tipurile de resurse necesare, ce va permite îndeplinirea programelor de producŃie, mai cu seamă că unele din ele sunt de caracter rar. Prin această funcŃie, cu ajutorul costului, se măsoară cheltuielile necesare pentru obŃinerea producŃiei. De asemenea, ea permite măsurarea corelărilor ce pot apărea între eforturi- costuri şi efecte-bunuri produse, măsurarea calităŃii desfăşurării activităŃii. Măsurarea corectă a costului permite determinarea corectă a preŃului. Iar recuperarea cheltuielilor, pe care le-a susŃinut firma, va corespunde nivelului de consumuri suportate. Astfel, aşteptările producătorilor vor fi confirmate, deoarece a avut loc calcularea corectă a costurilor. FuncŃia de calculare a indicatorilor eficienŃei producŃiei. Orice producere trebuie să tindă spre atingerea scopului final, dar şi în ce măsură este el realizat, producătorul trebuie să ia în calcul această funcŃie, deoarece, în baza funcŃiei date, costului de producŃie îi revine rolul de factor determinant în calcularea efectului şi eficienŃei economice, pentru că eficienŃa producŃiei caracterizează raportul dintre efect şi efort. FuncŃia de influenŃă a nivelului rentabilităŃii. După cum am menŃionat, costul constituie o parte a preŃului de realizare, pe lângă profit, şi această proporŃie este directă, constând în faptul că creşterea costului conduce la diminuarea profitului, şi creşterea profitului este influenŃată de diminuarea costului. Dar mărimea relativă a profitului este rentabilitatea şi, de aceea, modificarea costului conduce la schimbarea profitului care influenŃează corespunzător nivelul rentabilităŃii. FuncŃia de control-reglare. În cadrul funcŃiei date, se evidenŃiază modul de fundamentare a deciziilor de politică economică, prin care se dirijează consumul de resurse, comparativ cu standardele şi programele în vigoare, cu legile şi normativele adoptate. Se sesizează, se măsoară şi se corectează abaterile apărute, divergenŃele create în cadrul întreprinderii, precum şi în precizarea cauzelor şi a măsurilor corective pentru înlăturarea lor, în baza analizei cauzelor abaterilor, în care tratarea acestora se efectuează diferenŃiat în funcŃie de importanŃa lor.

11

FuncŃia de optimizare. Această funcŃie implică în ea criteriul optimizării, ce constă în obŃinerea unui efect maxim cu eforturi minime, aşadar activitatea trebuie desfăşurată cu costuri mici pentru atingerea unei activităŃi profitabile, rentabile, cu situaŃie financiară sigură, stabilă şi, nu în cele din urmă, competitivă. FuncŃia de producŃie. Costul, prin combinarea relaŃională a factorilor de producŃie, contribuie la realizarea producerii de bunuri materiale şi servicii, el fiind indicatorul principal în stabilirea concepŃiei constructive şi tehnologice pe baza inovărilor şi investiŃiilor efectuate. FuncŃia de personal. Asigurarea cu forŃă de muncă calificată a întreprinderii; selectarea şi pregătirea, promovarea, motivarea personalului de producŃie – în aceasta constă funcŃia de personal ce caracterizează esenŃa întreprinderilor. Însă costul constituind un indicator de bază în cadrul întreprinderilor, această funcŃie se reflectă şi în cost. Din considerentele costului, importanŃa acestei funcŃii constă în faptul el permite compararea acestui gen de cheltuieli, şi contribuie la utilizarea efectivă a resurselor, redată prin creşterea productivităŃii muncii, la care trebui atrasă atenŃia, productivitatea este indicatorul de bază în evaluarea utilizării factorilor de producŃie. FuncŃia financiar-contabilă. Pentru comensurarea cheltuielilor şi veniturilor întreprinderii se determină costurile necesare ale resurselor financiare, în funcŃie de mărimea şi structura respectivă, necesare întreprinderii pentru o activitate eficientă. FuncŃia de cercetare-dezvoltare. Proiectarea produselor; elaborarea programelor de investiŃii; perfecŃionarea sistemului informaŃional sau viitorul întreprinderii prin cadrul tehnic, tehnologic, organizatoric trebuie elaborate în funcŃie de costuri şi, cu cât raportul dintre aceste elaborări şi cost este mai mare, cu atât mai optim se utilizează funcŃia dată a costului. FuncŃia comercială. În baza funcŃiei date a costului, se comensurează cheltuielile de aprovizionare cu materii prime şi materiale de producŃie, realizarea produselor finite pe pieŃele de desfacere, activităŃile de reclamă, privind promovarea producŃiei. Din cele expuse, este evidențiat rolul costului de producŃie în cadrul oricărei activităŃi economice, este evidentă necesitatea calculării lui, este vizibil criteriul de eficienŃă a lui, cu costuri mici, se realizează scopul final al producătorilor, ce constă, după cum am menŃionat, în obŃinerea profitului sau maximizarea lui, pe baza producerii şi realizării producŃiei pe piaŃă, în funcŃie de cerere şi ofertă. Sintetizând cele menŃionate, pot admite, costul de producŃie reprezintă un indicator calitativ

al activităŃii economice, ce asigură siguranŃă, stabilitate şi competitivitate agenŃilor economici.

12

1.3. Tipologia costurilor

După cum am observat, rolul costului de producŃie este foarte vast şi cuprinde toată sfera de activitate a întreprinderii, de aceea, apare întrebarea, dar cum este instituit el? Are o formă concretă anume? Cum se analizează? Deoarece, după cum am atras atenŃia, el generalizează toate cheltuielile efectuate cu factori de producŃie în diferite perioade de timp, în diverse tipuri de activităŃi, ce se desfăşoară în cadrul întreprinderii, în fiecare etapă a procesului de producŃie, ce exprimă transformarea factorilor de producŃie în produs finit. Înşişi factorii de producŃie au un conŃinut diferit şi reflectarea lor în preŃ este diferită. Desigur, înŃelegerea lui mai bună, analiza mai concretă şi corectă, căutarea ieşirilor noi şi posibile din situaŃiile critice de activitate, ceea ce nu este bine venit în economia de piaŃă, întrucât, în lupta concurenŃială, nesiguranŃa te izolează, te exclude din lumea afacerilor, de aceea, este binevenită cunoaşterea tipologiei costului, formelor concrete prin care se manifestă în viaŃa economică. Cunoaşterea dată permite evidenŃa cheltuielilor, controlul, planificarea şi analiza lor, luarea deciziilor corecte privind dezvăluirea optimală a procesului economic de obŃinere a bunurilor economice, ce va asigura un nivel performant al producŃiei, deoarece costul de producŃie este un indicator factorial, rezultativ şi de eficienŃă. În concluzie, as vrea să atrag atenŃia că evidenŃa şi analiza costurilor de producŃie trebuie efectuate, în funcŃie de complexitatea categoriei date, ce se redă prin interpretări economice, contabile, financiare, tehnice, pe baza abordărilor specifice, pe categorii de costuri, criterii şi tipuri de grupare, deoarece cunoaşterea costului îi permite întreprinzătorului să fundamenteze astfel utilizarea factorilor, încât să obŃină o rentabilitate mai mare, în raport cu concurenŃii săi. În continuare, voi descrie diferenŃa esenŃială a unor tipuri de costuri, care, consider, creează orizonturi noi de modernizare a factorilor de producŃie, impune diverse căi de modificare a costului, numai că, toate aceste schimbări trebuie efectuate, în funcŃie de criteriul optimizării, efect maxim, efort minim. După cum am menŃionat, rolul desfăşurării oricărei activităŃi economice este impus de satisfacerea nevoilor umane şi obŃinerea profitului, dar atingerea acestor direcŃii stă în putinŃa producătorilor numai prin realizarea producŃiei, însă, orice realizare, fără un anumit preŃ, nu este posibilă, întrucât numai în acest mod întreprinderea îşi poate recupera costurile. Deci, tot ce are preŃ are şi cost şi orice cost îşi are preŃul său. Dar apare problema, cum trebuie reflectat conŃinutul factorilor de producŃie consumaŃi, cum se redă, în costul producŃiei, consumul de factori, cum să se distingă diferenŃa de costuri în funcŃie de factorii utilizaŃi, cum să se măsoare valoarea cheltuielilor de muncă suportate.

13

Pentru înŃelegerea mai corectă a esenŃei primare a costurilor, trebuie să se recurgă la divizarea costului în funcŃie de următoarele criterii: consumul factorilor de producŃie, conŃinutul de muncă, natura costurilor. Criteriul de bază, la delimitarea costului de producŃie este cel în funcŃie de consumul factorilor de producŃie. Factorii de producŃie sunt totalitatea resurselor materiale şi resurselor umane, alocate şi utilizate pentru producerea de bunuri economice sau, altfel spus, factorii de producŃie reprezintă resursele economice, redate prin totalul elementelor, condiŃiilor, premiselor directe şi indirecte, reale şi monetare, originare şi derivate, care sunt utilizabile şi pot fi atrase în producŃia de noi bunuri, în scopul satisfacerii trebuinŃelor umane. Acestea se diversifică în funcŃie de acest raport, sub aspect de costuri, cheltuieli de capital, cheltuieli de muncă, cheltuieli de natură. Trebuie menŃionat că această clasificare impune diversificarea costurilor, drept costuri legate de consum de factori materiali (materii prime, materiale, amortizarea capitalului fix, combustibil, apă, energie) şi costuri legate de consum de resurse umane (salariu, asigurări), în funcŃie de natura costurilor în costurile cu muncă vie şi costuri cu muncă materializată, în funcŃie de conŃinutul de muncă. Consider că această tipologie a costurilor permite producătorilor evidenŃierea anumitor căi de diminuare a lui, deoarece, împărŃirea factorilor de producŃie, după aceste principii, permite măsurarea corectă a lor, în raport cu particularităŃile, specificul reflectării în costurile firmei. Deci, reiese că factorii de producŃie se consumă în mod specific, participând diferit la costuri. Cunoaşterea strictă a naturii, a conŃinutului factorilor de producŃie nu este îndeajuns, de aceea pe parcursul evoluŃiei ştiinŃei economice, în funcŃie de perioadele istorice, s-au impus şi alte principii de analiză a costului, s-a urmărit ca studierea părŃii principale a preŃului de realizare trebuie să parcurgă şi din alte direcŃii, cum ar fi evoluŃia producŃiei, etapele formării producŃiei finite, deoarece, în fiecare din ele, se urmăreşte un catalizator, ce permite amplificarea rezultatelor întreprinderii, atât sub aspect cantitativ, cât şi calitativ. Desigur, creşte cererea, creşte oferta, numai că, în dependenŃă de posibilităŃile de producŃie, de resursele economice disponibile, existente, costurile ce stau la baza producŃiei date se modifică, modificarea având loc în funcŃie de variaŃia producŃiei fizice. Pentru a analiza costurile în cazul dat se utilizează criteriul de costuri variabile/constante. Este de menŃionat că această grupare stă la baza calculaŃiei costului după metoda „direct-costing” şi a previziunii costului. Costurile variabile sunt acele costuri ce implică în ele totalitatea cheltuielilor variabile, ce se modifică (cresc sau scad) proporŃional sau neproporŃional cu variaŃia volumului de producŃie (cheltuieli de materii prime, materialele, remunerarea muncitorilor de bază). Costurile fixe (constante) nu se modifică, până la un moment, în funcŃie de termenul scurt sau de lungă durată, de la această schimbare (cheltuielile administrative, întreŃinerea, iluminatul, încălzirea, chirii, uzura capitalului fix), de aceea, aceste

14

costuri se mai numesc şi costuri convenŃional-constante. Însă, în ultimul timp, în contabilitatea managerială se utilizează indicatorul de cost semivariabil, care este parŃial afectat de schimbările de activitate şi care, în componentele sale, cuprinde unul sau câteva elemente fixe. De exemplu, costul cu salariile directe variază cu volumul de activitate atunci când regimul de lucru se schimbă – se trece de la un schimb la două schimburi de lucru – sau costurile telefonice – element fix - preŃul; element variabil – costul apelurilor făcute. Un alt moment este că, după cum am menŃionat, orice bun economic este produs cu scopul realizării, şi desfacerea se exercită în baza preŃului de vânzare, de aceea, pentru a forma preŃul este necesar de calculat mărimea costului respectiv, care trebuie determinat în funcŃie de alocarea lor. Costul individual reprezintă ansamblul cheltuielilor, ce sunt proprii sau pot fi identificate direct pe un produs sau serviciu şi măsurate (deoarece vorbesc despre produse, servicii, lucrări, faze de fabricaŃie omogene, fapt care permite acest lucru) în momentul efectuării lor pe fiecare produs şi se includ în cadrul costului de producŃie nemijlocit, în măsura în care au fost exercitate (cheltuieli directe de materiale, cheltuieli directe de salarizare). În practica economică, cheltuielile date au primit denumirea de cheltuieli directe, în funcŃie de alocare. Costul comun reprezintă cheltuielile, care nu pot fi atribuite nemijlocit unui produs concret, sunt proprii mai multor tipuri de producŃie, numite indirecte, în dependenŃă de includerea pe unitate de produs. În esenŃă economică, cuprind cheltuielile secŃiei, cheltuielile generale ale întreprinderii şi cheltuielile sferei de circulaŃie - desfacerea. Drept exemplu pot servi consumurile pentru reparaŃia curentă şi capitală, uzura mijloacelor fixe cu destinaŃie de producŃie, salariile muncitorilor auxiliari şi ale personalului administrativ şi de conducere, asigurarea obligatorie a salariaŃilor din sfera de producŃie. Trebuie atrasă atenŃia la faptul că, datorită complexităŃii lor, se alocă în mod indirect în unitatea de produs, iar mărimea lor se obŃine prin calcule şi etape specifice, în special, colectarea lor, în raport cu locurile efectuării şi apoi se petrece procesul de repartizare a lor. După cum am observat, complexitatea calculării directe a costului, este legată de natura lor, de componenŃa sau de gradul de omogenitate sau de complexitate a componenŃei cheltuielilor ce formează costurile respective. În funcŃie de aceasta, costurile de producŃie trebuie urmărite ca costuri omogene şi eterogene. Costurile simple (omogene, monoelementare) sunt costurile în componenŃa cărora se află cheltuielile simple, formate dintr-un singur element (materia primă,salariile pentru un anumit produs sau proces tehnologic). Costurile complexe 1 (eterogene, polielementare) – costuri, reprezentate de ansamblul cheltuielilor complexe, ce sunt formate din mai multe cheltuieli simple, fără ca acestea să fie considerate operaŃionale (reparaŃia capitală, întreŃinerea aparatului administrativ, întreŃinerea clădirilor).

1 DicŃionar de economie, Editura Economică, Bucureşti, 1999, pp. 139-140

15

În cadrul întreprinderii, se produce o producŃie diversificată, care nu este numai omogenă, ci din posibilităŃile de producŃie ale producătorului, ale procesului de prelucrare în cadrul aceleiaşi ramuri, se deduc şi alte activităŃi ce impun producŃie eterogenă. În dependenŃă de aceasta, pentru a lua măsurile necesare, privind utilizarea eficientă a factorilor de producŃie, resurselor productive, comensurarea lor în dinamică, este nevoie de identificarea costului pe obiecte de activităŃi, de aceea, trebuie utilizată gruparea costului în funcŃie de costul unitar, pe un ansamblu de produse, pe întreaga producŃie. Acest lucru este evident prin utilizarea unei alte grupări în raport cu nivelul, ca global/mediu/marginal. Costul pe unitate de produs este cantitatea de resurse economice necesare producerii unei unităŃi de producŃie şi se evidenŃiază cu ajutorul costului mediu şi marginal. Costul mediu (CM) se determină ca raportul dintre Costul global (CT) al producŃiei, luat ca suma costurilor corespunzătoare şi cantitatea de producŃie produsă(Q) 2 . CT

Deci,

CM =

Q

În funcŃie de cheltuielile ce stau la baza determinării, costul mediu se divizează în: cost mediu fix (CFM), cost mediu variabil (CVM) şi cost total mediu (CTM), care încadrează în el suma costurilor medii variabile şi fixe:

CFM =

CF

CVM =

CV

CTM =

CT

Q

Q

Q

Trebuie atrasă atenția asupra faptului că prima clasificare importantă a costurilor a fost realizată de către economistul francez Frois Quesnsay:

costul global (costul fix (CF), costul variabil (CV), costul total (CT)): CT = CF + CV;

costul marginal (CMG);

costul mediu (unitar) CM (Costul fix mediu, Costul total mediu, Costul variabil mediu).

În acelaşi timp pot atrage atenŃia şi asupra faptului că, de costurile variabile şi de evoluŃia producŃiei depinde costul total mediu. În esenŃă economică, costul global caracterizează cantitatea de resurse pe un ansamblu de produse, deoarece el implică costurile producŃiei ordinare şi, în acest mod, se poate exercita însumarea, măsurarea, compararea costurilor date. Astfel, se poate menŃiona, costul pe un ansamblu de produse constituie totalitatea cheltuielilor suportate de orice producător, privind obŃinerea şi desfacerea producŃiei omogene şi se determină ca produsul dintre costul unitar (c) şi cantitatea (Q) producŃiei .

CT = Q * c

2 Dănoiacă Ş., CalculaŃia costurilor, Bucureşti, Editura „Eficient”, 1998, p. 214

16

Pentru a generaliza costurile, cheltuielile suportate pentru toată gama de producŃie, întreg sortimentul de producŃie, se utilizează indicatorul Costul pe întreaga producŃie, indicatorul de sinteză a tuturor cheltuielilor efectuate privind fabricaŃia şi distribuŃia producŃiei. Acest cost include totalitatea costurilor globale ale diverselor tipuri de producŃie eterogenă. CT = CT As vrea să atrag atenŃia că orice producător trebuie să ia în consideraŃie, în procesul desfăşurării activităŃii, factorul timp, deoarece el modifică esenŃa cheltuielilor, în funcŃie de variaŃia producŃiei şi, de aceea, apare necesitatea altei divizări, ce se urmăreşte prin costuri pe termen scurt şi costuri pe termen lung. Costurile pe termen scurt cuprind atât cheltuielile fixe, cât şi variabile, dar costurile pe termen lung sunt totalitatea cheltuielilor variabile, întrucât cu creşterea producŃiei se modifică costurile fixe. După cum am admis, nivelul costului pe unitatea de produs se măsoară, pe lângă costul

mediu, şi cu costul marginal. Costul marginal 3 (CMG) reprezintă cantitatea suplimentară de

cheltuieli totale (CT) pentru producerea unei unităŃi suplimentare de produs/serviciu (Q).

CMG =

CT

Q

Acest cost în economia de piaŃă, utilizat în contabilitatea managerială, în managementul costurilor, este un indicator calitativ, ce poate şi trebuie luat în calcule la luarea diverselor decizii, privind utilizarea eficientă a factorilor de producŃie, care, la rândul lor, vor genera efecte maximale, numite contribuŃii, şi determinate ca diferenŃa dintre vânzări şi cheltuielile variabile, şi vor dicta opŃiunile efective. Interpretările costului mediu sunt specifice şi costului marginal şi, de aceea, trebuie să se Ńină cont că evoluŃia indicatorului dat depinde, respectiv, de costurile fixe, variabile şi totale. Referitor la indicatorul dat, vreau să admit că, pentru ca sporirea cu o unitate de producŃie să contribuie la reducerea costului unitar, costul marginal trebuie să fie mai mic decât costul de mediu. După cum am observat, tot ce se întreprinde în cadrul oricărei firme este legat nemijlocit de amplificarea efectelor, care se redau prin exercitarea activităŃii operaŃionale, de aceea, pentru măsurarea corectă a cheltuielilor activităŃii de bază, deoarece ea este principala generatoare de efecte, este necesară determinarea costurilor suportate în funcŃie de etapele de formare a lor, la fiecare etapă de activitate, cum ar fi costul secŃiei, costul fabricii şi costul complet. Costul secŃiei reprezintă ansamblul cheltuielilor, ce se redau prin consumurile directe de materiale, consumurile directe privind retribuirea muncii şi consumurile indirecte de producŃie comune secŃiei respective.

3 GogoneaŃă C., GogoneaŃă B., Microeconomie, Vol. I, Bucureşti, Editura Economică, 1999, p. 286

17

Costul fabricii reprezintă un indicator ce caracterizează costul producerii, în esenŃă economică, include în el costul secŃiei şi cheltuielile generale şi administrative ale unităŃii economice. Costul complet de producŃie reprezintă suma costului fabricii şi cheltuielilor de desfacere, deci, cost ce include cheltuielile totale ale întreprinderii privind producerea şi realizarea producŃiei. Un alt criteriu de clasificare a costurilor este delimitarea elementelor de cost în funcŃie de legătura cu procesul tehnologic, adică atribuŃii principale, auxiliare şi administrative, de unde rezultă costuri de bază, care reprezintă totalitatea cheltuielilor legate nemijlocit de procesul tehnologic; cheltuielile direct necesare pentru fabricarea producŃiei (materiile prime, salariile personalului productiv, amortizarea, combustibilul, energia, apa tehnologică) şi costuri de regie, ce cuprind cheltuielile care nu sunt direct legate de procesul tehnologic, acestea sunt legate de organizarea, gestiunea şi deservirea producŃiei (amortizarea, salariile personalului productiv, de conducere şi de administraŃie, cheltuielile generale de birou ). Costul explicit (evident) constituie cheltuielile evidente ale producătorului, iau forma plăŃilor făcute de către întreprindere pentru procurarea materialelor, forŃa de muncă, necesare producŃiei şi procurate din afara acesteia. Acestea sunt cheltuielile de natură contractuală. Costul explicit mai poartă denumirea de „cost de buzunar”. Trebuie admis că, în contabilitatea oricărei firme, toate cheltuielile efectuate către terŃe persoane sunt înregistrate în conturi, iar diferenŃa dintre venitul total încasat din vânzarea produselor şi costul explicit al acestora reprezintă profitul contabil. Profitul contabil 4 este profitul brut al firmei şi evidenŃiază cât trebuie să ştige firma pentru a-şi acoperi toate costurile, inclusiv cele realizate de proprietari. Costul implicit (neevident) reprezintă cheltuielile neevidente condiŃionate de utilizarea averii întreprinderii, patronului, cheltuieli ale producŃiei efectuate din resursele proprietarilor şi care nu presupun plăŃi către terŃi. Costul implicit poartă denumirea de profit normal, adică veniturile la care o persoană a renunŃat pentru a dobândi calitatea de întreprinzător, cum ar fi salariul, renta, dobânda, şi care poate fi primit ca un câştig minim acceptat de agentul economic pentru desfăşurarea unei activităŃi. Costul implicit se utilizează numai pentru determinarea profitului economic, care este egal cu diferenŃa dintre venitul total încasat şi costul total de producŃie, primit ca suma costului explicit şi cel implicit şi care arată profitul net pe care îl poate înregistra firma ca urmare a deciziei de investire într-o alternativă cu un anumit cost de oportunitate. După cum am observat, distincŃia dintre costul explicit şi cel implicit este necesară pentru înŃelegerea conceptului de profit.

4 GogoneaŃă C., GogoneaŃă B., Microeconomie, Vol. I, Bucureşti, Editura Economică, 1999, p. 305

18

Dar este demn de menŃionat că, în funcŃie de profitul calculat, se evidenŃiază costul contabil şi costul economic. Costul contabil este considerat ca totalitatea cheltuielilor băneşti pentru plata către terŃe persoane (plata materiilor prime, combustibilului, salariilor, amortizării), deci, prin costul contabil se măsoară costurile explicite. Costul economic reprezintă suma costului contabil şi cheltuielilor implicite, cheltuielilor neprevăzute ca plăŃi către terŃi (consumul de muncă al proprietarului firmei, dobânzile aferente capitalului propriu). Costul economic nu este altceva decât costul de oportunitate al resurselor consumate, redat prin valoarea lor în cea mai bună alternativă şi în literatura economică, ele sunt acceptate ca sinonime

Veniturile totale ale întreprinderii Costul economic Profitul economic Costul explicit Costul implicit Cost contabil
Veniturile totale ale întreprinderii
Costul economic
Profitul economic
Costul explicit
Costul implicit
Cost contabil
Profit normal

Profit contabil

Fig. nr. 1 - RelaŃiile de legătură dintre cost, venituri totale şi finale 5

NoŃiunea de cost de producŃie nu a fost întotdeauna înŃeleasă în aceeaşi, manieră în decursul dezvoltării gândirii economice. Dar se pot distinge trei mari interpretări şi anume:

costul monetar care se exprimă în monedă. El reprezintă aşa cum arata P. Salles, „suma preŃurilor tuturor bunurilor şi serviciilor necesare fabricării unui produs, ceea ce practica contabilă numeşte preŃ de cost6 . Datorită numitorului comun care îl constituie moneda, se pot aduna unităŃile monetare corespunzătoare preŃului materiilor prime folosite, salariile, dobânzile datorate şi într-o manieră generală toate cheltuielile asumate de întreprinzător pentru a putea oferi produsul său cumpărătorului pe piaŃă;

5 Pârvu F., Costuri şi fundamentarea deciziilor, Bucureşti, Editura Economică, 1999, pp. 26-71 6 Economie politică (manual), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, ediŃia a 3-a, 1999, p.125

19

costul fizic sau în natură, corespunde exact aceleiaşi concepŃii dar în loc de a se exprima

cheltuielile în expresie monetară, ele sunt considerate în realitatea lor materială;

costul psihologic, apreciază că tot ceea ce a fost alocat unei anumite producŃii se

consideră ca neputând fi afectate altei producŃii. De fiecare dată când subiectul economic

– susŃin autorii acestei concepŃii – decide să realizeze o utilitate determinantă, se poate

spune atunci că el renunŃă pentru aceasta la realizarea alteia. Presupunând sacrificiul

unei dorinŃe mai puŃin importante pentru o dorinŃă mai importantă, costul apare astfel ca

un sacrificiu care reprezintă abandonarea unei utilităŃi pentru puterea de a dispune de o

utilitate mai mare. Se văd astfel în cost toate utilităŃile la care subiectul economic trebuie

sa renunŃe pentru a obŃine pe cea care o preferă.

Deci, pot concluziona: costul de producŃie este un indicator decizional, care, prin utilitatea

sa, contribuie la dezvăluirea anumitor procese decizionale, fiind indicatorul economic de bază în

exercitarea anumitor calcule de optimizare a deciziilor.

Exemplu:

Comportamentul diferitelor tipuri de costuri, în funcŃie de cantitatea de produse, poate fi

sugerat prin datele (ipotetice) cuprinse în tabelul ce urmează: presupunem că producătorul

respectiv, în vederea fabricării unei cantităŃi crescânde din produsul ”A” , va trebui să suporte

următoarele costuri:

Cantitatea

de produse

Cost

fix

Cost

variabil

Cost total

global

Cost mediu

fix

Cost mediu

variabil

Cost

mediu

Cost

marginal

global

global

total

(Q)

(CF)

(CV)

CT=CF+CV

CFM=CF/Q

CVM=CV/Q

CTM=CT/Q

CMG=CT 1 -CT0

1. 400

 

160

560

400

160

560

-

2. 400

 

280

680

200

140

340

120

3. 400

 

360

760

133

120

253

80

4. 400

 

560

960

100

140

240

200

5. 400

 

800

1200

80

160

240

240

6. 400

 

1200

1600

66

200

266

400

Datele din tabel pun în relief dependenŃa categoriilor de costuri (cu excepŃia costului

global fix) de producŃia obŃinută. Costul marginal se determină prin diferenŃa dintre costul total

global al producŃiei curente şi cel al producŃiei anterioare şi se raportează la sporul producŃiei.

Comportamentul costurilor globale se poate realiza într-o formă mai expresivă prin prezentarea

grafică a evoluŃiei lor in fig.nr.2. Datorită constanŃei lor în raport cu producŃia, costurile fixe se

prezintă din punct de vedere grafic ca o dreaptă continuă, paralelă cu axa abscisei. Chiar dacă

20

volumul producŃiei este egal cu zero, costurile fixe nu pot fi nule , ele înregistrând cel puŃin cota de amortizare a capitalului fix aflat în stare de nefuncŃionare, dar supus uzurii fizice şi morale. Costurile variabile sunt nule la un volum de producŃie egal cu zero. EvoluŃia costurilor totale se găseşte într-o relaŃie directă cu creşterea producŃiei.

1800 1600 1400 1200 1000 CF 800 CV 600 CT 400 200 0 1 2
1800
1600
1400
1200
1000
CF
800
CV
600
CT
400
200
0
1
2
3
4
5
6
Fig. nr. 2 – EvoluŃia costurilor globale 600 500 400 CFM 300 CVM CTM 200
Fig. nr. 2 – EvoluŃia costurilor globale
600
500
400
CFM
300
CVM
CTM
200
CMG
100
0
0
2
4
6
8

Fig. nr. 3 – EvoluŃia costului mediu şi a celui marginal

În figura nr.3 sunt trasate curbele costurilor medii şi a costului marginal. De data aceasta, rezultă că mărimea volumului Q dă naştere la modificarea tuturor costurilor medii, inclusiv a costului fix mediu. Costul fix mediu se micşorează, deoarece volumul global (constant) al costului fix se raportează la o cantitate crescândă a producŃiei obŃinute. Curbele costului variabil mediu, costului total mediu şi a costului marginal începe prin descreştere, trecând printr-un minim, după care, cunosc, şi ele, tendinŃa de creştere; aceasta se datorează faptului că mărimea producŃiei a fost devansată de creşterea costului variabil şi respectiv, a costului total. Curba costului marginal trece prin punctul de minim a curbei costului total mediu. Aceasta înseamnă că pentru orice nivel al producŃiei unde costul marginal este mai mic decât costul total

21

mediu, creşterea cu o unitate a producŃiei va determina reducerea în continuare a costurilor totale unitare. Atunci când costul marginal este mai mare decât costul total pe unitatea de produs, orice creştere a producŃiei conduce la creşterea costului unitar. Nivelul optim al producŃiei este dat de punctul de intersecŃie a curbei costului marginal cu curba costului mediu (în cazul nostru 240=240 pentru o producŃie egală cu 5). Dincolo de acest punct costul marginal şi cel total mediu încep să crească, iar producŃia devine nerentabilă. Acest punct se mai numeşte şi cost minim al combinării factorilor de producŃie. De asemenea atâta timp cât costul marginal este situat sub curbele costului total şi costului variabil pe unitatea de produs, producŃia poate fi mărită în condiŃii de rentabilitate. Punctul de intersecŃie al costurilor marginale şi totale pe unitatea de produs, ne indică limita inferioară până la care poate fi redus preŃul de vânzare fără ca întreprinderea să înregistreze pierderi. Dacă preŃul de vânzare se situează sub aspect punct întreprinderea va fi nevoită să-şi modifice optica managerială pentru a nu da faliment. Dacă preŃul de vânzare va fi superior acestui punct minim întreprinderea îşi va recupera costurile şi va înregistra profit. De exemplu, dacă preŃul de vânzare unitar este de 11 lei, costul marginal de 7,5 lei şi costul unitar de 8 lei, întreprinderea îşi va spori volumul producŃiei până când costul marginal va ajunge la 10 lei. În acest fel va câştiga mai mult. Dincolo de acest punct va înregistra pierderi. Deci costurile marginale prezintă o foarte mare importanŃă în semnalarea limitelor minime şi maxime ale producŃiei. Cercetarea evoluŃiei costului pe termen lung impune sublinierea faptului că în această situaŃie toŃi factorii folosiŃi pot fi consideraŃi ca variabili. Economiştii români consideră următoarea tipologie a costurilor 7 :

1. Costul antecalculat al unităŃii producătoare care se stabileşte pe baza cheltuielilor

de producŃie normate necesare executării produsului sau prestării serviciului.

2. Costul mediu antecalculat pe ramură prin care se determină nivelul mediu normat

ce trebuie respectat de toate unităŃile care produc acelaşi produs.

3. Costul efectiv pe produs la nivelul întreprinderii depinde de condiŃiile de producŃie

individuale.

4. Costul mediu pe ramură este egal cu media ponderată a costului de producŃie pe

unitatea de produs din întreprinderile care compun ramura respectivă.

5. Costul marginal care reflectă nivelul cel mai ridicat al cheltuielilor efectuate de

unităŃile economice ce-şi desfăşoară activitatea în condiŃii mai puŃin favorabile datorate mediului natural în special în industria extractivă şi în agricultura, dar ale căror produse sunt socialmente

necesare.

7 Economie politică (manual), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, ediŃia a 3-a, 1999, p. 345

22

1.4. Indicatorii costului de producŃie

Ca orice categorie economică, costul de producŃie se caracterizează prin indicatorii 8 săi specifici, utilizaŃi şi în ramura industriei aeronautice, care permit:

costul producŃiei-marfă – măsurarea producŃiei destinate vânzării (producŃiei marfă);

costul producŃiei vândute – măsurarea producŃiei realizate;

cheltuielile medii la 1 leu de producŃie – măsurarea în dinamică a costului, măsurarea eficienŃei efectuării cheltuielilor;

cheltuielile materiale la 1 leu de producŃie – măsurarea în dinamică a cheltuielilor de materii şi materiale faŃă de producŃia marfă;

costul unitar de producŃie – măsurarea cantităŃii de cheltuieli ce revine unei unităŃi de producŃie fizică. Cel mai important indicator al costului de producŃie, ce caracterizează modificarea lui în dinamică şi eficienŃa cu care s-au utilizat cheltuielile, este indicatorul generalizator al costului, cheltuielile la 1 leu de producŃie 9 , indicator ce arată cât costă la întreprindere, în medie, obŃinerea unei unităŃi monetare de la producerea sau realizarea producŃiei. Respectiv, acest indicator se determină în funcŃie de producŃia-marfă şi producŃia realizată. În primul caz, se caracterizează costul producerii unui leu de producŃie sau cheltuielile medii ce revin la un leu de producŃie-marfă; în al doilea caz - cheltuielile necesare pentru obŃinerea unei unităŃi monetare de la realizarea producŃiei.

Ch1leu

PM(PR) =

C PM(PR)

PM(PR)

C PM - exprimă costul producŃiei-marfă, indicator generalizator ce măsoară cantitatea totală de cheltuieli, necesară fabricării producŃiei-marfă, pe o perioadă curentă. C PM = Σq*c

q

c

- costul unitar total al producŃiei - costul producŃiei realizate, indicator ce cuprinde cheltuielile ce caracterizează producŃia

C PR

vândută

PM - producŃia marfă.

PM = Σq*p

- reprezintă cantitatea de producŃie

8 Economie politică (manual), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, ediŃia a 3-a, 1999, p. 351 9 GogoneaŃă C., GogoneaŃă A., Economie politică – teorie micro şi macroeconomică, politici economice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., 1995, p. 204

23

p

- indică preŃul unitar al producŃiei

PR

- producŃia realizată.

Trebuie menŃionat că, criteriul de eficienŃă al acestui indicator se redă prin faptul: cu cât este mai mic (în dinamică), cu atât mai eficient sunt utilizate resursele economice în cadrul activităŃii

întreprinderii iar, diferenŃa dintre unitatea monetară ştigată şi eforturile pentru obŃinerea acestei

unităŃi monetare constituie efectul economic. Planificarea unei activităŃi eficiente nu înseamnă

realizarea acestui obiectiv pe deplin, de aceea, se urmăresc următoarele manifestări ale activităŃii desfăşurate 10 :

I. Ch1leu PM (PR) < 1 - prima variantă este cea mai optimă, când indicatorul dat este mai mic decât leul câştigat, însă, dacă faŃă de anii precedenŃi sau faŃă de nivelul planificat este mai mic, este şi mai bine apreciat, deoarece C < PM (PR); II. Ch1leu PM (PR) = 1 - varianta a doua este satisfăcătoare, deoarece când indicatorul dat este egal cu leul câştigat, întreprinderea nu are de câştigat, întrucât C = PM (PR). Această situaŃie se numeşte punct critic, fiindcă profitul este egal cu zero; III.