Sunteți pe pagina 1din 8

MINISTERUL EDUCAȚIEI, CULTURII ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA
UNIVERSITATEA PEDAGOGICĂ DE STAT ,,ION CREANGĂ”
CATEDRA PSIHOPEDAGOGIE SPECIALĂ

PSIHOFIZIOLOGIA LIMBAJULUI
REFERAT
la disciplina
PSIHOLOGIA LIMBAJULUI SI COMUNICARII

A elaborat: Reniță Cristina


A verificat: Maximciuc Victoria

Chișinău 2018
Limbajul reprezinta modul în care se asimileaza, se integreaza si
functioneaza limba la nivel individual. Din punct de vedere psihologic si
psihofiziologic functia semiotica a limbajului exprima capacitatea partial
înnascuta, partial dobândita a omului de a folosi semne sau simboluri
(semnificanti) ca înlocuitori ai obiectelor semnificate si de a efectua cu ajutorul lor
combinatii si transformari în plan mental.
Ca achizitie filogenetica limbajul a fost dependent de creier, de aceea în
functionarea creierului, limbajul s-a impus ca un nou sistem de codare si vehiculare
a informatiei, integrându-se astfel celorlalte doua sisteme: sistemul bioelectric si
spatial-configural (ca suport al memoriei de scurta durata) si sistemul biochimic
(combinatii ale moleculelor de AND si ARN – suportul memoriei de lunga durata).
Se stie ca limbajul are un rol primar în codarea-fixarea si vehicularea informatiei
în: gândirea formal-abstracta, memoria logica, imaginatia lingvistica, reglajul
voluntar s.a. La rândul lor aceste structuri psihice superioare influenteaza
functionarea si dezvoltarea limbajului. Asa cum subliniaza M.Golu, limbajul nu are
o manifestare independenta, ci se integreaza în procesul functionarii generale a
proceselor psihice, în sensul ca fiecare cuvânt obiectiveaza si exprima continuturi
senzorial-perceptive, notionale, emotionale etc. Noul tip de comportament pe care-
l genereaza limbajul este comportamentul verbal, limbajul poate fi definit ca:
ansamblul raspunsurilor verbale la actiunea diferitilor stimuli externi.
Verigile functionale ale limbajului Ca forma specifica a activitatii de
comunicare, limbajul verbal este organizat si functioneaza dupa principiul intrarii-
iesirii si dispune de urmatoarele verigi:
a. veriga aferenta (receptia);
b. veriga eferenta (emisia); c. veriga de autoreglare de tip feed-back si feed-
before.
Veriga aferenta este cea cu care se începe, în ontogeneza, formarea
sistemului verbal de comunicare. Initial pâna la însusirea alfabetului si a
deprinderii cititului, aceasta veriga se realizeaza în cadrul analizatorului auditiv si
presupune urmatoarele niveluri: fonetic elementar - care asigura constituirea
modelelor interne ale sunetelor limbii ca invarianti ce permit recunoasterea si
identificarea categoriala a acestora, în ciuda varierii intensitatii, înaltimii si
timbrului cu care sunt exprimate; fonetic secvential - prin care se asigura formarea
modelelor interne ale cuvintelor ca etaloane de comparatie si identificare a
cuvintelor receptionate, separat sau împreuna; fonetic structural-supraordonat, în
cadrul caruia se stabilesc repere pentru recunoasterera identitatii propozitiilor;
nivelul decodarii semantice, care permite formarea si consolidarea legaturii
designative dintre cuvinte si continuturile informationale determinate de reflectarea
obiectelor si fenomenelor externe. În afara acestei componente, care presupune,
elaborarea unui nou subsistem functional – auzul verbal sau fonematic – în raport
cu o anumita realitate ligvistica: limba materna sau limba straina care constituie
obiect de învatare, mai exista componenta vizuala a verigii aferente. Ea are o
schema structurala similara cu componenta auditiva: în cadrul ei se delimiteaza
nivelurile: figural elementar - în care se constituie modelele interne „imagistice“
ale literelor corespunzatoare sunetelor limbii si care asigura recunoasterea lor în
text; figural secvential care consta în stabilirea legaturilor integrative între
imaginile singulare ale literelor si în structurarea imaginilor seriale ale cuvintelor;
nivelul integrarii seriale-supraordonate, în limitele caruia se elaboreaza scheme de
conectare, într-o structura unitara a propozitiei sau frazei; nivelul decodarii
semantice care asigura medierea legaturii dintre cuvântul scris si continutul
informational.
Veriga eferenta asigura producerea independenta a limbajului oral si scris,
sub forma unor raspunsuri la stimulii externi. Veriga eferenta dispune de
urmatoarele componente: motrica datorita careia se executa miscari cu aparatul
fono-articulator si buco-facial, precum si cu membrele superioare în cazul
scrisului; componenta constructiv-praxica prin intermediul careia se asigura
selectarea miscarilor singular-secventiale si integrarea lor în schemele logice,
corespunzatoare caracteristicilor fonetice ale sunetelor limbii si ale formei grafice a
sunetelor.
ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI

Vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui,


datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care este
trimisă de contracţia muşchilor expiratori şi de plămâni.
Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor
care colaborează şi conduc acest proces. Cuvântul este produsul vocii. La
producerea vocalelor şi consoanelor participă întregul aparat al vorbirii.
La respiraţie, fonaţie, articulaţie participă anumite părţi anatomice care se
mişcă, se contractă, se relaxează, participând la realizarea vorbirii.
Creierul – datorită dezvoltării lui, omul posedă vorbirea. În creier se află şi centrul
vorbirii.
Fruntea – osul frontal, sinusurile frontale, participă împreună cu alte perimetre ale
feţei la procesul de rezonanţă a sunetelor emise.
Nasul – patologia acestuia provoacă o jenă în desfăşurarea normală a respiraţiei şi
a vorbirii. Modificările de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza
rinofoniilor. De asemenea, patologia foselor nazale poate influenţa direct
permeabilitatea trompei lui Eustache, determinând hipoacuzii temporare sau
definitive.
Cavitatea bucală – este alcătuită din:
a) arcadele dentare care despart ( gura închisă ) vestibulul bucal de
cavitatea bucală propriu – zisă. Integritatea anatomică a aparatului dento
– bucal e determinată şi indispensabilă în modelarea unor foneme.
b) regiunea palatinală – limitată anterior de buze şi posterior de istmul
velo-faringian prin care se stabileşte legătura cu buco – faringele. Ea este
formată din palatul dur fix şi palatul moale sau vălul palatului mobil. Este
în acelaşi timp peretele superior al cavităţii bucale, despărţind cele două
cavităţi, cu o importanţă deosebită în actul fonaţiei şi planşeul foselor
nazale. Starea anatomo histologică şi funcţională a acestei regiuni are o
importanţă deosebită în emisiunea vocalelor şi în mişcarea palatului
moale care prin ridicarea sa în anumite momente separă naso-faringele de
buco-faringe. Este absolut necesară în emiterea unor foneme. Parezele
sau paraliziile acestora explică frecvente rinofonii deschise. Palatul
moale se termină cu lueta. El este mobil şi joacă un rol mare în fonaţie
deoarece el închide şi deschide intrarea aerului în fosele nazale. Datorită
poziţiei vălului palatului, ridicată sau coborâtă, sunetul va fi nazal sau
oral.
c) limba – formată din numeroşi muşchi, cu funcţii complexe, care permit o
mare diversitate de mişcări, în toate sensurile, realizând o articulaţie
fonetică, cu o mare importanţă în procesul fonaţiei, dicţiei, vorbirii în
general.
Buzele – formate din tegumente şi muşchi puternici, rezistenţi, mobili, cu rol
deosebit în realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influenţează formarea
armonioasă a vocalelor şi consoanelor. Deschiderea şi închiderea lor e
proporţională cu fluxul respirator şi debitul verbal.
Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior faţă de fosele nazale,
cavitatea bucală. El ocupă acea parte a cavităţii bucale cuprinsă între palatul moale
şi regiunea anterioară a esofagului şi a laringelui, care prelungeşte cavitatea
palatală şi întâlneşte cavitatea laringiană. E constituit din naso-faringe, buco-
faringe şi laringo-faringe. Are rol şi în fonaţie şi în deglutiţie, datorită elasticităţii
muşchilor şi mucoasei lor, care contractându-se conduc acţiunile fizice ale tubului
faringian şi ale palatului moale. În inflamaţiile acute sau cronice, tumori,
malformaţii, pareze, paralizii, apar modificări grave în deglutiţie, respiraţie şi
fonaţie.
Laringele – continuă cavitatea faringiană şi e organul în care se formează
sunetul. La bărbaţi e mai vizibil ( mărul lui Adam ). El formează partea de sus a
traheei, are forma unui tub alcătuit din cartilaje. Mişcările lui sunt susţinute de
muşchii motori legaţi între ei de ligamente, de membrane, de articulaţii. Prin
mişcările lui de ridicare, coborâre, de contracţie şi relaxare, coordonează funcţiile
inspiraţiei, expiraţiei, ale coardelor vocale, ale muşchilor glotei în timpul vorbirii.
Pentru ca sunetul articulat să se formeze în laringe, e necesar ca glota care în
respiraţie e deschisă, să se închidă, coardele vocale să se contracte şi apoi datorită
coloanei de aer expirat, coardele vocale în extensie, vibrând, să producă sunetul.
Glota – e orificiul laringian, mărginit de către cele două coarde vocale. E o
deschizătură de formă triunghiulară care se formează între coardele vocale când
sunt trase orizontal în dreapta şi stânga de către cartilaje în momentul fonaţiei. Ea
se află la mică distanţă de mărul lui Adam. Mai jos faţău de această proeminenţă,
observăm o uşoară cavitate care este glota. Deschiderea glotei depinde de
contracţia simultană a muşchilor cricoaritenoizi laterali şi posteriori.
Din mijlocul cartilajului tiroid ( în partea anterioară a laringelui ) pornesc două
ligamente fibroase, formate din muşchi puternici, elastici. Prin vibrarea lor se
produce sunetul. Acestea sunt coardele vocale.
Coarda vocală – e un muşchi lunguieţ, de formă triunghiulară. În registrul
gros, coardele vocale se strâng şi se îngroaşă. În registrul scurt, ele se întind şi se
subţiază, ca o panglică.
Traheea – e constituită dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurcă în
bronhiile principale ( câte una pentru fiecare plămân ). După bifurcare, bronhiile
mari se divid în numeroase ramuri, până la bronhiole care asigură legătura cu
alveolele pulmonare. Arborele bronhic asigură ventilaţia pulmonară până la
canalele alveolare şi alveolele pulmonare răspunzătoare de schimburile respiratorii.
Aerul intră pe gură sau nări sau prin amândouă cavităţile deodată, umple cavitatea
laringiană şi faringiană, apoi prin glotă coboară prin trahee şi invadează cei doi
plămâni.
Plămânii – sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formaţi
dintr-un ţesut spongios şi elastic care le permite umplerea şi golirea de aer oxigenat
şi aer viciat. Prin contracţia musculară, când inspiră, coastele se ridică, plămânii se
umplu cu aer. Relaxând diafragma, alungăm aerul, adică axpirăm. Aerul viciat se
întoarce pe trahee în sus, trece prin laringe şi produce sunetul.
O contribuţie importantă o are şi diafragma. Este unul din cei mai importanţi
muşchi inspiratori. Ea participă la fiecare inspiraţie. În timpul contracţiei,
antrenează muşchii centurii abdominale care-i susţin contracţia, precum şi
scheletul cavităţii toracice care conduce acţiunile de contractare-relaxare,
imprimând suflului ritmul frazelor pe care le rostim.
Cavitatea abdominală şi viscerele au rol în acţiunea fizică a formării şi
calităţii debitului verbal.
Activitatea organelor fonoarticulatorii e globală şi distinctă. Pentru a forma
un sunet oarecare, toate organele periferice ale vorbirii intră în activitate cu toate
părţile lor, caracteristic şi distinct pentru fiecare sunet. Activitatea fiecărui organ
fonoarticulator e lipsită de sens, când e privită separat de a celorlalte. Mişcările
vălului, aplicarea vârfului limbii pe marginea alveolară a incisivilor superiori,
presiunea buzelor, etc, sunt acte mecanice câtă vreme sunt deprinse din procesul
unitar al fonoarticulaţiei. La producerea fiecărui sunet, fiecare organ periferic al
vorbirii execută mişcări fine şi precis coordonate şi ia poziţii determinante în
funcţie de mişcarea şi poziţia tuturor celorlalte.
De reţinut:
- mobilitatea acestor organe e asigurată de o multiplicitate surprinzătoare
de muşchi;
- activitatea acestor muşchi e comandată de o multiplicitate de nervi;
- inervarea e adesea dublu – încrucişată, în sensul că un nerv trimite
ramurile sale la mai multe organe şi în acelaşi timp acelaşi organ primeşte inervaţia
sa de la mai mulţi nervi.
Aşa se explică considerabila putere de compensare a organelor periferice
fonoarticulatorii ( se poate vorbi fără limbă, laringe – prin
emisiunea aerului esofagian sau stomacal ).

CENTRII NERVOŞI IMPLICAŢI ÎN LIMBAJ


Centrii nervoşi sunt situaţi în Sistemul NervosCentral. la mai multe niveluri.
Consideraţi de jos în sus aceştia sunt:
măduva spinării – se găsesc neuronii motori ( asigură tonusul );
trunchiul cerebral – se găsesc nucleii motori ai nervilor cranieni.
Impulsurile iniţiate aici sau transmise de la centrii motori inferiori, merg prin
nervii cranieni motori sau prin componenta motorie a muşchilor implicaţi în
fonaţie.
cerebelul – rol important în coordonarea mişcărilor. Datorită acestuia putem
executa mişcări foarte precise, fine, mai ales cu membrele superioare ( important
pentru scris ).
diencefalul – în diencefal, foarte important pentru limbaj e talamusul. De la nivelul
limbii, impulsurile primite de la periferie sunt proiectate pe scoarţă. Hipotalamusul
influenţează limbajul prin dirijarea stărilor afectiv – voliţionale.
Sistemul nervos extrapiramidal, este format din centrii corticali, subcorticali,
nucleii din trunchiul cerebral, cerebelul.
Căile motorii extrapiramidale trimit şi întreţin comenzile care conduc mişcările
semivoluntare şi automate ( printre acestea şi cele din timpul scrisului ).
Scoarţa cerebrală – e cea mai evoluată parte a S.N.C. Ea acoperă întreaga
suprafaţă exterioară a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme
nervoase complexe, care asigură substratul psihic al vorbirii. La dreptaci,
mecanismele cerebrale implicate în limbaj sunt strict localizate în emisferul stâng.
La stângaci se pare că aceste procese corticale nu sunt atât de strict localizate.
Din punct de vedere al limbajului interesează următoarele aspecte:
- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie ( centrii
senzitivo –
senzoriali );
- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie ( centrii motori )
- există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie – fac legătura între zona de
cortex senzorial şi zona cu rol motor.
Fiind o activitate reflexă condiţionată pentru formarea şi menţinerea lor sunt
necesare impulsuri auditive şi vizuale permanente.
Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari:
- receptori vizuali şi auditivi ( la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit );
- cale aferentă ( spre centrii nervoşi superiori );
- centrii nervoşi din S.N.C.;
- cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii
nervoşi spre organele efectoare;
- efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului
scris şi vorbit.
1. Receptorii – implicaţi în limbaj sunt cei reprezentaţi de segmentul
receptor al analizatorilor auditivi şi vizuali;
2.Calea aferentă – e reprezentată de segmentul de conducere al
analizatorilor auditivi şi vizuali. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ
de neuroni, conectaţi între ei prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului
e conectat cu receptorii. Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C.
unde fac staţii la diferite niveluri, atingând în final cortexul. Se ajunge astfel
la conştientizarea, memorizarea, utilizarea informaţiilor înregistrate auditiv
şi vizual.
Impulsurile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv.
Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual.
Aceste arii sunt conectate prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care
integrează impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase concluziile
la cortexul motor, care la rândul lui trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în
vorbire sau şi spre cei folosiţi în scris.
Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată
calitatea vorbirii, scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa
cerebrală trimite impulsuri prin corectare.
În concluzie se poate spune că:
Limbajul are o localizare dinamică şi la producerea lui participă o arie vastă de
zone şi că există posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie preluate de
către zonele sănătoase.
Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex
de sisteme aferente – eferente organizate la diferite nivele funcţionale. Astfel, la
geneza lui participă atât organe de simţ periferic ( auz – văz ) care recepţionează
informaţii din mediul extern, cât şi zonele corticale în care informaţia percepţiei
primare e recodificată în impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de
această dată la organele fonatorii. Prin efectele impulsului care porneşte de la
scoarţa cerebrală, coardele vocale vibrează odată cu trecerea curentului de aer
expirat. Sunetul brut laringian e modificat prin mişcările făcute de buze, limbă,
mandibulă, vălul palatului, faringe şi întregul laringe. Orice modificare pe
parcursul acestui traseu poate produce modificări ale vorbirii, care vor fi în strânsă
legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor.

ORGANELE VORBIRII

Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe.


Primul sistem îl formează:
1. Organele de respiraţie a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul
că ele dau curentul de aer ce formează vibraţia coardelor vocale, vibraţie pe
care o produce unda sonoră ca atare. Din aceste organe fac parte plămânii şi
muşchii pe care îi pun în mişcare, în special diafragmul, care atunci când se
bolteşte în sus în formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor şi produce
diferite izbituri de intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate.
Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea prin care
curentul de aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii – către
laringe.
2.Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spaţiul
dintre aceste cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale,
anume doi muşchi subţiri, elastici, pe care aerul ieşit din trahee îi pune în
mişcare vibratorie. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii
cartilajelor de care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
- coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
- se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât se
formează între ele un spaţiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse şi
apropiate, adică glota este închisă, atunci pătrunzând între marginile corzilor
îndreptate una spre cealaltă aerul expirat le pune în mişcare vibratorie, în urma
cărui fapt se produce unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de
apropiate, datorită faptului că aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor,
se produc sunete slabe, de şoaptă. Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele
vocale rămân cu totul destinse, iar glota complet deschisă.
3. Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat deasupra laringelui.
Acesta e format din cavitatea bucală şi nazală, care reprezintă un fel
de tub aşezat deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai important
rezonator al undelor sonore care apar în laringe. Prin modificarea
mărimii şi a formei cavităţii bucale se formează sonoritatea definitivă
a vocalelor.
Cavitatea bucală e de asemenea organul care crează obstacole speciale
pentru aerul expirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete –
zgomote, care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui
rezonator auxiliar, către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către
vălul palatului, adică de partea posterioară mobilă a palatului. În primul caz se
produc sunete nazale, ca de pildă consoanele sonore m – n, iar în al doilea caz –
sunete nenazale.În felul acesta, aparatul periferic al vorbirii este extrem de
complex, necesitând o coordonare extrem de fină a mai multor mişcări care se
produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui,
datorită vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care e trimisă
de contracţia muşchilor expiratori şi de plămâni.
Cuvântul este produsul vocii. Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza
funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces.