Sunteți pe pagina 1din 4

Referatul biblic al creaţiei în viziunea Sfinţilor Părinţi

Cartea Facerea este prima din cele cinci cărţi ale lui Moise (Pentateuh). Evreii o numesc
Bereşit (= la început), după primul cuvânt al cărţii. Septuaginta1 numeşte cartea Ghenesis –
Γενεσις (= origine; naştere), după conţinut. Traducerile româneşti preferă denumirea Facerea,
mai rar Geneza.
Cartea Facerii descrie evenimentele creării cerului şi pământului, a întregii lumi, a neamului
omenesc, şi dezvăluie ţelul creaţiei: îndumnezeirea omului şi a lumii în vederea unei veşnice
comuniuni cu Creatorul2.
În cele ce urmează, vom urmări cu precădere viziunea Sfinţilor Părinţi cu privire la cele
Şase Zile ale Facerii.
Pentru început trebuie să reţinem că cele Şase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele
sunt ceea ce a avut loc înainte de a începe să funcţioneze întregul proces natural al lumii. Ele
sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definiție ele ţin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce
cârmuiesc lumea pe care o vedem în prezent.
Sfinţii Părinţi care au scris despre Facere au subliniat un lucru în mod deosebit: lucrarea
ziditoare a lui Dumnezeu în Cele Şase Zile este spontană, are loc dintr-o dată.
Sfântul Efrem Sirul, care înţelege zilele Facerii ca fiind de douăzeci şi patru de ore, a subliniat că
lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu în acele zile nu au avut nevoie de douăzeci şi patru de ore, ci
numai de o clipă. Iată ce scrie despre Ziua Întai: Deşi atât lumina cât şi întunericul au fost zidite
într-o clipită, totuşi, atât ziua cât şi noaptea Zilei Întâi au ţinut câte douăsprezece ceasuri
fiecare.
Cele Şase Zile, însa, nu trebuie măsurate cantitativ, ci teologic. Însemnătatea lor nu ţine de
durata ci de ceea ce s-a petrecut în ele.
Astfel, în prima zi Dumnezeu a făcut „cerul și pământul” (Facere 1,1), adică materia, din care
în continuare avea să facă diferitele ființe și a despărțit lumina de întuneric. În a doua zi a făcut bolta
cerului, atmosfera și a despărțit apele care se aflau pe pământ de apele care se aflau la înălțime sub
formă de nori. În ziua a treia a despărțit uscatul de mare și a făcut primele plante pe pământ. În ziua

1
Versiunea în limba greacă a Bibliei, tradusă în Alexandria de către cei 72 de învăţaţi evrei aduşi din Palestina, în a
doua jumătate a secolului III î.H., în timpul domniei lui Ptolemeu al II-lea Filadelful, rege al Egiptului.
2
Pr. Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinților Părinți, vol. I, Facerea, ediția a II - a, ed. Christiana,
București, 2008, p. 5.
a patra a făcut să apară corpurile cerești, soarele, luna și stelele. În a cincea zi a făcut viețuitoarele
din mare și cele zburătoare. În ziua a șasea a făcut animalele de pe uscat și la sfârșit pe om. Astfel,
după ce a sfârșit lucrarea facerii, în a șaptea zi Dumnezeu S-a odihnit și a binecuvântat această zi și a
rânduit-o ca zi de odihnă (Facere 1, 1 – 2, 3).
Povestirea este foarte simplă, însă prin această povestire simplă, Sfânta Scriptură vrea să ne
învețe adevăruri mari și de temelie. Și tocmai pentru aceasta ne vorbește simplu și cu imagini foarte
cunoscute oamenilor, astfel încât aceste adevăruri să fie înțelese de toți oamenii din toate vremurile.
Așadar primul și cel mai important adevăr pe care vrea să ni-l arate, este că Făcătorul lumii este
Dumnezeu. Cum a fost făcută lumea este una din întrebările care dintotdeauna l-a preocupat pe om.
La această întrebare au încercat să dea răspuns diferiți filozofi prin teoriile lor. Unii au spus că lumea
a existat dintotdeauna, alții că s-a făcut singură, iar alții că a luat naștere din haos. Sfânta Scriptură dă
singurul răspuns logic și firesc: lumea nu este nici fără început, nici nu s-a făcut singură, ci a făcut-o
din nimic Dumnezeu, singurul fără de început și veșnic. Tot ceea ce există, fie ființă însuflețită, fie
lucru neînsuflețit, nu a existat dintotdeauna, nici nu a fost făcut la întâmplare, ci a fost creat dintr-o
anumită pricină. Așadar este foarte logic să acceptăm că și lumea întreagă are făcătorul său și acesta
nu este altul decât Atotputernicul și Atotînțeleptul Dumnezeu. Acest adevăr este exprimat și de
Apostolul Pavel, care spune: „Orice casă e zidită de către cineva, iar Ziditorul a toate este
Dumnezeu” (Evrei 3,4).
În expunerea Sfintei Scripturi despre facerea lumii citim de multe ori: „Și a zis Dumnezeu… și a
fost așa”. Nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu vorbește precum noi oamenii și dă ordine și
porunci. De multe ori Sfânta Scriptură Îl prezintă pe Dumnezeu acționând ca un om: gândind,
mergând, mâniindu-se, răzgândindu-se. Toate aceste exprimări, pe care le numim lucrări omenești au
ca scop să ne ajute să-L simțim pe Dumnezeu aproape de noi și să înțelegem, pe cât este cu putință,
lucrările Sale. Așadar, spunând că Dumnezeu „a zis și s-au făcut”, vrea să arate că toate s-au făcut cu
voia lui Dumnezeu. Voia Sa a fost de ajuns ca să se facă tot ce s-a făcut.
După fiecare lucrare a creației, Scriptura Îl înfățișează pe Dumnezeu cercetând ceea ce a
făcut și încredințăndu-Se că este bun, desăvârșit. „Și a văzut Dumnezeu că este bun”, citim de
mai multe ori (Facerea 1, 4, 8, 10, 13, 18, 21, 25). Repetarea aceasta are o mare însemnătate. Mai
întâi de toate ne arată desăvârșirea lucrărilor lui Dumnezeu. Nu era cu putință ca Dumnezeu cel
desăvârșit și atotînțelept să creeze lucruri nedesăvârșite. Desăvârșirea lucrărilor lui Dumnezeu o
constată omul observându-le și cercetându-le: universul cu dimensiunile sale uriașe și cu
mulțimea nenumărată de corpuri cerești; pământul cu munții și câmpiile, mările și râurile și
mulțimea plantelor și animalelor și în cele din urmă el însuși. Această cercetare îi provoacă
admirație și îl îndeamnă să strige împreună cu David: „Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,
toate cu înţelepciune le-ai făcut!” (Pslami 103,24)
Un loc deosebit între făpturile lui Dumnezeu îl are fără îndoială omul. A fost numit cunună
și împărat al zidirii. Și Sfânta Scriptură face referire deosebită la el și descrie în amănunțime
modul zidirii sale și al începutului vieții sale pe pământ.
După ce a zidit lumea și după ce în ziua a șasea a făcut animalele de pe uscat, Dumnezeu S-
a gândit și a spus: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească
peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot
pământul!” (Facere 1,26). După acest gând și această hotărâre a Sa, Dumnezeu l-a făcut pe om
după chipul Său. A făcut mai întâi trupul lui din pământ și apoi cu o suflare în fața lui i-a dat
sufletul. Și astfel omul a dobândit viață.
În continuare Dumnezeu S-a îngrijit de locuința omului, ca viața lui să fie plăcută. Pentru
aceasta a pregătit Raiul, o grădină frumoasă, care era udată de patru râuri și avea tot felul de
plante și pomi, frumoși la vedere și plini de roade.
Apoi Dumnezeu a dus înaintea lui Adam toate animalele, ca să pună nume fiecăruia, ceea ce
s-a și întâmplat. Însă, în vreme ce fiecare animal avea perechea sa, Adam nu avea pe nimeni care
să-i țină tovărășie și să-l ajute. Așadar Dumnezeu S-a gândit și a spus: „Nu este bine să fie omul
singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2,18). Apoi a adus somn greu asupra lui
Adam, a luat una din coastele lui și din ea a făcut-o pe prima femeie și a adus-o la Adam. Când a
văzut-o Adam, a spus: „Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi
femeie, pentru că este luată din bărbatul său ” (Facere 2,22).
Apoi Dumnezeu a binecuvântat prima pereche a omenirii spunând: „Creşteţi şi vă înmulţiţi
şi umpleţi pământul şi-l supuneţi;” (Facere 1,28).
În acest fel simplu și expresiv înfățișează Sfânta Scriptură crearea omului și începutul vieții
sale pe pământ. Așa cum istorisește facerea lumii, tot astfel și aici scopul sfântului scriitor nu
este să ne dea informații științifice despre cum a fost făcut omul, ci să ne arate ce este omul, cine
l-a făcut și care este legătura sa cu Dumnezeu, cu semenii săi, dar și cu mediul înconjurător.
Să încheiem însă cu câteva observații despre ziua a șaptea. Scriptura spune că
Dumnezeu „în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale” (Facere 2,2). Noi spunem de
obicei că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a șaptea, însă nu este corect. Dumnezeu nici nu a obosit
să facă lumea, nici nu a încetat să lucreze. Însuși Domnul adeverește: „Tatăl Meu până acum
lucrează” (Ioan 5,17). „S-a odihnit” înseamnă că a încetat să creeze, pentru că a săvârșit lucrarea
creației. În continuare Dumnezeu lucrează pentru păstrarea și chivernisirea lumii, pentru că
lumea, care a fost creată cu voia și puterea lui Dumnezeu, are neîncetat nevoie de voia și puterea
Sa, pentru a fi păstrată. Dacă Dumnezeu ar înceta, fie și pentru puțin, să poarte de grijă lumii,
aceasta s-ar întoarce în neființă, în nimicul din care a fost creată. Însă odihna lui Dumnezeu din
ziua a șaptea are însemnătate pentru noi. Ne învață că și noi trebuie ca o zi pe săptămână să ne
încetăm lucrările noastre pentru odihnă trupească și pentru adorarea lui Dumnezeu, iar această zi,
pentru noi creștinii este Duminica, ziua zidirii din nou a lumii prin Învierea Domnului.