Europa s-a format printr-un amestec de moștenire greco-romană, feudalism și creștinism.

Europa are o
lungă istorie a unor mari reușite culturale și economice, începând din Epoca Bronzului. Originile culturii
vestice sunt, în mod general, atribuite grecilor antici și Imperiului Roman, care a supus întreg continentul
pentru mai multe secole. După declinul Imperiului Roman, Europa a intrat într-o perioadă de stagnare,
cunoscută sub numele de Evul Mediu, care s-a terminat prin fenomenul numit Renaștere și prin Noii Monarhi,
ce aveau să marcheze noi descoperiri, explorări și creșterea cunoștințelor științifice.
Istoriografia dedicată acestui secol îl menţionează sub numele de Secolul Luminilor şi îl situează în
perioada cuprinsă între 1680-1780. Este perioada creşterii demografice şi a creşterii duratei de viaţă, cea în
care maşina ia tot mai mult locul simplei unelte, perioada alfabetizării masive (faţă de secolul precedent
numărul celor care puteau citi crescând de patru ori).
Rezultatul: creşterea numărului tipăriturilor, a autonomiei şi a primordialităţii ştiinţelor şi a
cunoaşterii, a relativismului, a punerii sub semnul întrebării a religiei şi politicii, dar şi a unei noi sensibilităţi
religioase, a spiritului critic, a unei noi filosofii, a bunului sălbatic, a contractului social, dar şi a marii Europe,
fie că este văzută astfel din punct de vedere cultural de către cei ce vin din afara ei, fie considerând-o astfel prin
prisma revenirii la bătrâna Europă mediteraneana a creştinătăţii orientale, ori chiar prin efectele colonizării.
Este secolul Europei lui Rousseau, Voltaire, d¢Alembert, Diderot, Montesquieu, Herder, Hegel,
Newton, Leibniz, Locke, Spinoza a lui Adam Smith. Din secolul XV, națiunile europene, în special Spania,
Portugalia, Franța și Marea Britanie, au construit mari imperii coloniale, cu dependențe în Africa, America și
Asia. Revoluția Industrială a început în secolul XVIII, ducând la o prosperitate sporită și, implicit, la o creștere
a populației. După Al Doilea Război Mondial și până la sfârșitul Războiului Rece, Europa a fost împărțită în
două mari blocuri politice și economice: națiunile comuniste din Europa de Est și țările capitaliste din Europa
de Vest. În jurul anului 1991, blocul estic a fost dezintegrat, după ce a fost vândut la Malta.
În sec. XVII-XVIII au sporit decalajele intre zona apuseană şi cea de răsărit a Europei. Occidentul,
pornit pe calea economiei capitaliste, a cunoscut două fenomene de mare importanţă: revoluţia agrară şi
revoluţia industrială, ambele apărute în Anglia. În aceste condiţii, populaţia Europei s-a dublat, zonele cel mai
dens populate fiind Anglia, Ţările de Jos, N.Franţei, N. Italiei. Viaţa cotidiană a fost puternic influenţată de
creşterea economică, apărând oraşe tot mai multe, tot mai mari, cu edificii somptuoase şi clădiri tot mai
adecvate habitatului modern.
Drumurile au cunoscut o densitate deosebită în Anglia şi Franţa. Foarte eficiente erau şi canalele
navigabile întâlnite în special în Ţările de Jos, dar şi căile maritime. Alimentaţia s-a diversificat, prin
introducerea porumbului şi a cartofului, iar numărul bolilor s-a redus. Aşadar, epoca modernă este epoca
dinamismului: dinamism economic, din punct de vedere politic se intensifica acum lupta pentru putere, iar pe
plan social se consacra ascensiunea burghezimi.
Necesitatea echilibrului în Europa a apărut cu prilejul declanşării succesiunii la tronul Spaniei, care a
dat naştere războiului din 1701-1714. Din variantele de scenarii avute la îndemână, ca să salveze unitatea
monarhiei spaniole, regele Spaniei, Carol al II-lea, l-a desemnat moştenitor la tron pe un nepot al lui Ludovic
al XIV-lea. Cum acesta a acceptat, s-a trezit cu opoziţia puterilor maritime, Marea Britanie şi Olanda, apoi a
făcut război, cu victorii şi înfrângeri de o parte şi de alta, după care, în 1714, s-a încheiat pacea de la Utrecht.
Pacea i-a adus Franţei condiţii echilibrate; ea ceda unele fortificaţii în Flandra, dar păstră
Dunkerque, Lille, Valenciennes, Givet, Longwy, Strasbourg, Alsacia, Franche-Compté şi Roussillon. Spania a
pierdut Ţările de Jos, atribuite Austriei drept compensaţie pentru pierderea coroanei spaniole. Olanda ocupa
şapte oraşe întărite în Ţările de Jos, împotriva incursiunilor franceze. Posesiunile spaniole din Italia au trecut
în mâna Împăratului, mai puţin Sicilia. Teritoriile de peste mări au cunoscut şi ele schimbări de stăpân, în
favoarea Angliei mai cu seamă.
Tratatul de la Ultrecht a organizat o Europă a statelor, în care nici unuia nu i s-a lăsat posibilitatea de
a le domina pe celelalte. Atenuarea supremaţiei franceze pe continent, era însoţită, în aceste condiţii, de un
echilibru care nu va mai putea fi distrus decât prin coaliţie. Aceasta va fi însuşirea definitorie a istoriei
continentului în secolul al XVIII-lea.
Ansamblul tratatului de la Utrecht a realizat, de fapt, echilibrul între Franţa şi Austria. Prezenţa în
Ţările de Jos, la nevoie, aceasta din urmă avea posibilitatea de invadare a Franţei.
 Cât priveşte celelalte puteri, Anglia era în ascensiune, dar departe de a-şi propune să se transforme în
arbitrul Europei. Provinciile Unite se aflau în declin, Spania la fel, dar ea reprezenta, totuşi, un partener viabil,
însă doar atât..În astfel de împrejurări, după Utrecht, pentru Frântă a devenit evident că vremea înfruntărilor
cu Viena trecuse. Ea avea de luat în calcul chiar o apropiere de Austria, pentru a stăvili Anglia şi Prusia, ale
căror ambiţii puteau deveni oricând primejdioase.
După moartea lui Ludovic al XIV-lea, în 1715, Franţa va rămâne însă în prim plan încă aproape 100
de ani. Austria, de asemenea, rămânea o mare putere, mai ales că după 1683, când a avut loc respingerea
turcilor la al doilea asediu al Vienei, ea va declanşa aproape programatic ofensiva pe Dunăre şi infiltrarea în
sud-estul Europei, dislocând Imperiul Otoman şi eliberând teritorii întinse, din Ungaria până în Oltenia.
Evident, Imperiul Otoman se menţinea în continuare o putere importanta în sud-estul Europei, dar
respingerea din fata zidurilor Vienei anunţa decadenta lui indiscutabilă. Schimbări semnificative s-au produs şi
în nordul continentului. Aici războaiele ruso-suedeze s-au încheiat cu înfrângerea Suediei, care şi ea a intrat în
declin.
O direcţie asemănătoare va urma, în aceeaşi regiune, şi Polonia, după domnia lui Jan Sobieski,
apărătorul Vienei. Pentru Polonia, s-a dovedit că sistemul electiv, naţionalismul şi ambiţiile exagerate erau
incompatibile cu o politică pe termen lung. Pentru Polonia, ca şi pentru alte ţări din regiune, această situaţie
era cu atât mai periculoasă cu cât, din 1740, în centrul continentului îşi făcea simţită tot mai viguros prezenta
Prusia, pe tronul căreia tocmai se suise regele Frederic al II-lea, care va fi supranumit şi Cel Mare.
Pentru tânărul rege al Prusiei, domnia începea cu convingerea că tratatele westfalice încetaseră să
mai aibă vreo valoare, iar principii erau, ca atare, totalmente dezlegaţi în libertatea de a se alia şi de a face
coaliţii, chiar unii împotriva altora. Este interesant că, la moartea sa, Ludovic la XIV-lea ar fi spus că pacea
viitoare a Europei nu avea să fie compromisă neapărat de Casa de Austria şi de cuceririle sale, ci de ambiţia
unui principe prusac de a lua conducerea statelor germane, contestând astfel autoritatea Împăratului, şi de a
începe organizarea Germaniei în jurul Prusiei.
Dacă iniţial această tendinţă n-a fost neapărat rodul unui program politic, după 1740, în mod sigur,
linia a fost urmată cu consecvenţă.
Ea a fost favorizată, neaşteptat, de Franţa, care, în pofida avertismentului lui Ludovic al XIV-lea, a
continuat să considere Imperiul Habsburgic ca principal adversar. Mai mult, în timpul războiului de succesiune
la tronul Austriei, urmare a presiunilor de la curtea Franţei, aceasta s-a aflat de partea regelui Prusiei.
Războiul a antrenat în lupta două tabere: una formată din Franţa, Prusia şi Spania, cealaltă formată din
Austria şi Anglia. Prima tabăra l-a susţinut la tron pe principele elector al Bavariei, care a devenit, pentru
puţină vreme, Împărat, urmare a victoriilor militare franceze şi prusace.
În timpul acestui război, Franta n-a fructificat ocazia de a-şi restabili supremaţia pe continent. Ea s-a
lăsat uşor manipulată de Frederic al II-lea, care ulterior o va părăsi cu uşurinţă, pentru a reveni, când
interesele i-au cerut-o şi, pe alt plan, s-a ajuns la o luptă dură împotriva Angliei, pe mare şi în colonii, deşi nu
aceasta ar fi fost prima prioritate a politicii franceze. Nu peste mult timp, s-a înregistrat o răsturnare
spectaculoasă a alianţelor de până atunci. Aceasta a fost ocazionată de Războiul de 7 ani.
De teama unei alianţe anglo-ruse, pe de o parte, s-a produs o apropiere anglo-prusiana, concretizata în
tratatul de Westminster (ianuarie 1756). Acesta a fost primul moment al răsturnării menţionate, care a generat
o altă alianţa neaşteptată, şi anume cea dintre Franţa şi Austria (mai 1756). Nu peste mult timp, la tratat vor
adera şi Rusia şi Suedia. Conflictul care a urmat, cu victorii de o parte şi de alta, scoţând în evidenţă geniul
militar al lui Frederic al II-lea, s-a încheiat cu tratatul de la Paris (1763), între Marea Britanie şi Franţa,
însemnând sfârşitul ambiţiilor coloniale ale Franţei. Ea a pierdut Canada, păstrând, însă, în America de Nord
doar Louisiana.
Tratatul de la Paris a consfinţit succesul Marii Britanii, care s-a impus ca prima putere maritimă în
Europa şi în lume. Cât priveşte rivalitatea austro-prusaca, prin tratatul de la Herbertsburg, Silezia a fost
confirmată că anexiune a Prusiei.
Ulterior, alianţa franco-austriaca se va stinge, sub ameninţarea neacceptării de către Frântă a
împărţirii Poloniei. Polonia va fi miza unei noi apropieri austro-prusiene, Frederic al II-lea, ca şi Austria,
nedorind ca regatul Varşoviei să revină integralmente Rusiei.
 Rămasă în afara aranjamentelor referitoare la Polonia, Frântă a înţeles că adversarul său cel mai de
temut din acel moment rămânea, ca şi până atunci, Anglia. Iată de ce, ea a reconfirmat pactul de familie cu
Spania şi a trecut la reconstrucţia unei marine puternice. În 1770, Frântă a reapărut în prim plan pe arena
internaţională, pregătind revanşa împotriva Angliei, pe mare şi în colonii.
În această direcţie, Frântă a evitat să se lase atrasă într-un conflict european. Teatrul de acţiune va fi
altul: coloniile engleze din America de Nord, pe care Franta le va ajuta să-şi obţină independenţa. Victoria
coloniilor, consacrata prin tratatul de la Versailles (septembrie 1873), pe lângă succesul acestora în
confruntarea cu metropolă, a însemnat, concomitent, şi revanşa Franţei împotriva Angliei.
În aceeaşi perioadă, Franţa va fi, însă, pusă în umbră în centrul Europei, urmare a celor trei împărţiri
ale Poloniei (1772, 1793, 1795) între Austria, Prusia şi Rusia, Polonia fiind o ţară de puternică şi veche
influenta franceza. Câştigătoare aici erau cele trei state beneficiare, în special Prusia şi Rusia, care de acum
înainte se vor învecina la graniţele lor orientale/occidentale.
Noua ordine teritorială marca slăbirea Franţei în Europa de Răsărit, fiindcă aliaţii ei de aici: Suedia,
Polonia şi Imperiul Otoman, fie erau în declin, fie dispăruseră ca state.
Congresul de la Viena din mai 1815 a restabilit ordinea europeană în ceea ce privea frontierele, chiar
dacă modificări au mai intervenit şi după aceea, în principal după Tratatul de la Versailles. În toamna aceluiaşi
an trei dintre fostele aliate împotriva Franţei napoleoniene, Rusia, Austria şi Prusia au format Sfânta Alianţă,
înţelegere care nu a avut o influenţă deosebită în cadrul relaţiilor europene (datorită intereselor egoiste ale
statelor şi a expansiunii tot mai largi a naţionalismului), dar a creat prin unul dintre articolele sale ceea ce s-a
numit mai târziu ²concertul european.² Perioada care a urmat a fost una de fortificare a statelor naţionale
europene, de prăbuşire a unora dintre monarhiile europene, de progres tehnic şi cultural, de reforme
economice şi politice şi de lansare a unor noi teorii ale acestor domenii, de relansare a unora mai vechi, dar şi
o perioadă care a făcut posibilă declanşarea primului război mondial, alături de obţinerea unor drepturi
sociale şi politice de către anumite categorii sociale.
Deşi pare că, până în secolul al XIX-lea, problema unităţii europene este una care nu şi-a găsit încă
soluţia, au existat, totuşi, şi state europene care au funcţionat (Danemarca, Olanda, Belgia, iar după unii autori
şi Spania şi Italia) ori s-au format pe principii federale (Elveţia şi Germania). Chiar dacă în perioada care a
urmat accentul s-a pus mai ales pe state ca entităţi individuale, au existat şi personalităţi care s-au preocupat în
continuare de Europa în contextul posibilităţii creării unei unităţi politice şi economice federale.
Între secolele al XVII-lea și al XX-lea, țările europene au controlat Americile, cea mai mare parte din
Africa, Australia, precum și porțiuni întinse din Asia. În 1900, populația Europei reprezenta 25% din populația
lumii. Schimbările demografice și cele două războaie mondiale au condus la declinul dominației europene în
politica mondială, la mijlocul secolului al XX-lea, pe măsură ce Statele Unite și Uniunea Sovietică își sporeau
influența. În timpul Războiului Rece, Europa a fost divizată de-a lungul Cortinei de Fier între NATO, în partea
de vest, și Pactul de la Varșovia, în est. Integrarea europeană a condus la fondarea Consiliului Europei și a
Uniunii Europene în Europa de Vest, amândouă extinzându-și granițele spre est, după dezmembrarea Uniunii
Sovietice în 1991.

Bibliografie:

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Europaa

 http://www.creeaza.com/referate/istorie/EUROPA-IN-SECOLELE-XVIIXVIII516.ph

 http://www.scritub.com/istorie/Secolul-al-XVIIIlea-Cosmopolit74377.ph

 https://www.resursecrestine.ro/eseuri/10880/marile-treziri-din-europa-in-secolul-xviii

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Secolul_al_XVIII-lea

 http://www.rasfoiesc.com/educatie/istorie/EUROPA-IN-SECOLELE-AL-XVIILEA-88.php\