UNIVERSITATEA “LUCIAN BLAGA” SIBIU

FACULTATEA DE TEOLOGIE “ANDREI ŞAGUNA”

SECŢIA TEOLOGIE – ASISTENŢĂ SOCIALĂ

RECUPERAREA PSIHOMEDICALĂ ŞI
SPIRITUALĂ A COPIILOR CU HANDICAP

COORDONATOR:
PROF. UNIV. DR. ELENA MACAVEI
ABSOLVENT:
IOANIŢESCU ANA-ADELINA

0
 SIBIU, 2005

CUPRINS:

Introducere ……………………………………………………………..……

CAPITOLUL 1. Probleme introductive ……………………………………..

1.1. Clasificări conceptuale: deficienţă, incapacitate, handicap …………….
1.2. Tipuri de handicap: handicap intelectual, psiho-motor, asociat ……….
1.3. Personalitatea copilului cu handicap ….……………………………..…
CAPITOLUL 2. Modalităţi de recuperare a copilului cu handicap ……
2.1. Recuperarea medicală ………………………………….………….….
2.2. Recuperare psihică ………………………….…………….………….
2.3. Recuperare spirituală ………………………………….………………
CAPITOLUL 3. Perspective de integrare socială a copilului cu handicap
……………………………………………………………………………
3.1. Integrarea/reintegrarea în familie …………………….………………
3.2. Integrarea în societate ………………………………………………...
3.3. Integrarea/reintegrarea în instituţii de învăţământ ………………..….
CAPITOLUL 4. Asistenţa familiei …………………………………
4.1. Asistenţa şi îngrijirea copilului cu handicap …………………………
4.2. Asistenţă familiei pentru îngrijirea educativă a copilului cu handicap
……………………………….………………………………………..……

CAPITOLUL 5. Metodologia lucrării ……………………..………………..

5. 1. Scopul, obiectivele şi ipotezele cercetării …………………………………
5. 2. Eşantionul cercetării ……………………………………………………….
5. 3. Metodologia cercetării …………………………………………….………
5.4. Prezentarea, analiza şi interpretarea datelor ………………….…………

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ……………………………………………….

Anexe …………………………….
Bibliografie ……………………………………………………
INTRODUCERE

„Fiecare copil poate fi comparat cu un arbust

care face parte dintr-o pădurice:
toţi caută să iasă la lumină”.
Alfred Adler
S-a făcut afirmaţia că o hrană suficientă şi variată este o necesitate pentru ca copilul
să se dezvolte şi să-şi realizeze potenţialul. Hrana nu ajunge însă. Numeroase studii au

1
dovedit că creşterea şi dezvoltarea se opresc chiar dacă copiilor li s-ar da suficientă hrană
nu li se dă în acelaşi timp şi dragoste şi grijă.
În această lucrare “Recuperarea psiho-medicală şi spirituală” a copilului cu
handicap, am propus abordarea problematicii copilului cu handicap din perspectiva
climatului familial, al modalităţilor de recuperare precum şi al celor ce vin în întâmpinarea
copiilor marcaţi de suferinţa ce aşteapă mângâierea şi dragostea noastră.
Ce poţi face pentru el atât în caliate de părinte cât şi ca profesionist, în cadrul
societăţii, unor astfel de cazuri? Deseori familia este cea care aşteapă un sprijin cu
disperare: Să fie şi el ca ceilalţi”.
Din punce de vedere al drepturilor şi şanselor echipa specializată propune un plan
de intervenție şi recuperare prin informare, consiliere şi sprijinul acordat tuturor. Cu alte
cuvinte se propune un plan de intervenţie cât mai repede posibil recuperator tinzând spre o
schimbare a persoanei marcată de handicap.

2
 CAPITOLUL 1. PROBLEME INTRODUCTIVE

1.1. Clasificări conceptuale: Deficienţă. Incapacitate. Handicap.

Conform articolului 1 din cadrul “Ordonanţei de urgenţă nr. 102/1999 privind

protecţia şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap”, persoanele cu handicap sunt
acele personae cărora mediul social, neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice,
mentale, le împiedică total sau parţial accesul la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului,
factorilor materiali, sociali şi culturali, necesitând astfel măsuri de protecţie specială.
În literatura psihopedagogică se întâlnesc mai mulţi termeni ce au rolul de a
delimita problematica persoanelor cu cerinţe speciale. Astfel:
1. Aspectul medical este definit prin termenul de deficienţă şi are în vedere
deficitul stabilit pe baza unor mijloace şi tehnici clinice sau paraclinice, folosite de către
serviciile medicale, deficit ce poate fi de natură senzorială, mentală, motorie,
comportamentală sau de limbaj;
2. Cel de-al doilea aspect este acela că prin deficienţă se înţelege pierderea,
anomalia, perturbarea cu caracter definitiv sau temporar a unei structuri fiziologice stabile
sau de lungă durată, ireversibilă sub acţiunea terapeutică şi care afectează capacitatea de
munca, dereglând procesul de adaptare şi integrare la locul de muncă, respectiv în
comunitate sau societate.
La rândul lui, termenul de deficienţă include o serie de alţi termeni, şi anume:
a) deficitul desemneaza înţelesul cantitativ al deficienţei, adică ceea ce lipseşte
pentru a completa o anumită cantitate sau întregul;
b) defectuozitatea se referă la ceea ce determină un deficit;
c) infirmitatea desemnează diminuarea valabilă sau absenţa uneia sau mai multor
funcţiuni care necesită o protecţie permanentă, fiind incurabil sau putând fi
reeducată, compensată sau supracompensată;
d) invaliditatea implică pierderea sau diminuarea capacităţii de muncă;

3
 e) perturbarea se referă la abaterile de la normă.
Cel de-al doilea termen cuprins în sfera handicapului priveşte aspectul funcţional
şi anume – incapacitatea, ce reprezintă o pierdere, diminuare totală sau parţială a
posibilităţilor fizice, mentale, senzoriale, consecinţă ce împiedică efectuarea normală a unei
activităţi. Indiferent de forma de manifestare, incapacitatea, afirmă specialiştii, conduce la
modificări de adaptare, la un anumit comportament adaptativ, la performanţe funcţionale
care determină forme mai mult sau mai puţîn grave de autonomie personală, profesională
sau socială. Altfel spus, această incapacitate poate fi evaluată prin:
a. probe (stabilirea QI, a gradului de dezvoltare motorie etc.);
b. investigaţii ce au menirea de a întregi informaţiile cu privire la gravitatea
incapacităţii respective;
c. investigaţii sociologice ce urmăresc consecinţele incapacităţii asupra relaţiilor şi
vieţii sociale.
Cel de-al treilea aspect rezumă consecinţele deficienţei şi ale incapacităţii sub
aspect social şi este inclus în termenul de handicap. Formele de manifestare pe care le voi
aborda sunt incluse în acest termen şi privesc direct grupul-ţintă pe care l-am avut în vedere
în elaborarea acestei lucrări, şi anume: inadaptare la viaţa socială, marginalizare,
inegalitate, segregare, excludere.
Grupul-ţintă pe care l-am avut în vedere este copilul cu handicap psiho-motor
integrat în cadru familial ce încearcă o recuperare, readaptare la condiţiile normale ale
societăţii. Handicapul pentru o persoană este considerat un dezavantaj social rezultat, aşa
cum am afirmat, dîntr-o deficienţă sau incapacitate şi limitează sau împiedică îndeplinirea
unui rol într-un context social, cultural, în funcţie de vârsta, sexul sau profesia persoanei
respective. Deseori handicapul este evidenţiat atunci când aceste persoane cu deficienţe
întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale, împiedicându-le accesul la diferite activităţi
sau servicii sociale, care sunt disponibile în condiţii normale celorlalte persoane din jurul
lor.
Dificultăţile pe care le vor întâmpina persoanele cu handicap în mediul de viaţă
social, cultural, în măsura în care se poate vorbi de integrare socială, sunt multiple şi
complexe. De aici o serie de consecinţe nefaste asupra echilibrului vieţii interne, asupra
personaliăţii, asupra relaţiilor cu cei din jur, ce vor conduce persoana cu cerinţe educative
speciale spre angajarea într-un cerc vicios, cu urmările pe care le-am amintit.

4
1.2. Tipuri de handicap: handicap intelectual, psiho-motor, psiho-afectiv, asociat

Handicap intelectual

Handicapul psiho-motor reprezintă categoria tulburărilor care afectează componentele

motrice ale persoanei atât sub aspect neuro-motor cât şi sub aspect psiho-motor
determinând o serie de consecinţe în planul imaginii de sine a persoanei şi în modalităţile
de relaţionare cu factorii de mediu şi cu alte persoane. Dacă gradul handicapului psiho-
motor este mare acesta limitează capacitatea de mişcare a persoanei, produce transformări
în procesul de structurare a personalităţii şi în modalităţile de relaţionare cu cei din jur
determinând apariţia complexului de inferioritate, stări depresive, tendinţe de interiorizare a
trăirilor şi sentimentelor, izolare faţă de lume. Principalele grupe de tulburări cuprinse în
sfera handicapului psiho-motor sunt: deficienţe senzoriale şi motorii (handicapuri motorii,
infirmitate motrică cerebrală, debilitate motrică,) deficienţe ale limbajului, (insufienţe
somato-funcţionale, tulburări de pronunţie, de ritm şi fluenţa vorbirii, de voce ale
limbajului scris-citit de dezvoltarea limbajului), boli de creştere, boli genetice şi
congenitale, sechele post reumatice, deficienţe osteoarticolare şi musculare, deficienţe
neurologice.
Handicap psiho-afectiv

Handicap asociat, în care sunt cuprinse:

 Dificultăţi de deplasare şi mişcare pentru cei cu deficienţe fizice;
 Dificultăţi de exprimare şi comunicare pentru cei cu deficienţă senzorială;
 Dificultăţi de adaptare la modul de viaţă cotidian şi la rigorile vieţii sociale pentru
cei cu deficienţă intelectuală;
 Dificultăţi de întreţinere pentru persoane lipsite de resurse şi venituri sau care au
venituri mici;
 Dificultăţi de ordin profesional, legate de instruirea şi pregătirea profesională a
persoanelor cu diferite forme şi grade de deficienţă;

5
  Dificultăţi de plasare în locuri de muncă corespunzătoare profesiei sau absenţa unor
locuri de muncă în condiţii protejate (ateliere protejate, secţii speciale de producţie
pentru persoanele cu handicap, etc.);
 Dificultăţi de ordin psihologic şi social, care apar între persoanele cu şi fără
handicap, ca urmare a dificultăţilor întâmpinate în activităţi cotidiene, profesionale
sau sociale, precum şi din cauza unor prejudecăţi sau a unor reprezentări deformate
cu privire la posibilităţile şi activitatea persoanelor cu deficienţe.
b. …

1.3. Personalitatea copilului cu handicap

Într-un studiu intitulat “Copilul handicapat”, Peter Uldall afirma: “Înainte, un

copil handicapat era considerat o persoană anormală cu un defect permanent la creier sau
alte organe. Era o atitudine că aceşti copii nu vor putea învăţa nimic şi că trebuie puşi la o
parte, în instituţii. Astăzi avem o atitudine mai umană faţă de aceşti copii. Funcţionalitatea
redusă este descrisă în raport cu cerinţele normale ale lumii înconjurătoare …”
“Să fii iubit şi în siguranţă, să ai experienţe, să primeşti laude şi recunoaştere şi să
ai responsabilităţi, să ai relaţii de dragoste strânse, ajutor şi protecţie, provocări, realizări, să
împărtăşească gânduri, sentimente, vise sunt doar câteva dintre cerinţele pentru o viaţă
adevărată, nevoi de care un copil cu cerinţe educative speciale este privat, dezavantajat,
neaparţinând societăţii”.
Pentru a putea discuta poziţia copilului cu cerinţe educative speciale în familie, în
şcoală, în societate, vom încerca să subliniem câteva dintre aspectele ce definesc statutul
persoanei cu handicap.
Asociaţia Americană pentru Sănătate Publică consemnează că un copil este
considerat handicapat dacă el nu poate să se joace, să înveţe, să lucreze sau să desfăşoare
activităţi că un copil normal de aceeaşi vârstă, este limitat în realizarea posibilităţilor sale
fizice, mentale sau sociale. Aceeaşi Asociaţie prezintă handicapul cu consecinţe pentru:
a. Individ: diminuarea autonomiei, mobilităţii, activităţilor de loisir, integrării
sociale, independenţei economice;
b. Familie: nevoia de îngrijire, relaţii familiale perturbate, povara economică;

6
c. Societate: solicită îngrijire, productivitate scăzută, integrare socială perturbată.
Dîn comentariile făcute de către Goffman rezultă că persoanei cu handicap i se
cere să nege importanţa greutăţilor sale, să le minimizeze, putând astfel deveni diferit
de ceilalţi.
Handicapul are efecte negative asupra personalităţii copilului. După Celestru,
fiecare individ este un sistem deschis, viu, “format din trei subsisteme: subsistemul
voinţă, ce cuprinde motivaţia, valorile, interesele; subsistemul obiceiuri concretizat în
rolul şi obiceiurile de viaţă cotidiană; subsistemul performanţei, însumând procesul
mental şi procesul fizic. Handicapul apare atunci când unul sau mai multe subsisteme
prezintă o disfuncţie ce conduce la apariţia sentimentului de dependenţă, de
incompetenţă şi ineficienţă.
Stresul, frustrarea, frica etc. sunt câteva dintre reacţiile ce caracterizează atât
copilul cu cerinţe educative speciale, cât şi familia din care provine. Deseori, la naşterea
unui copil cu deficienţe sau la apariţia acestora în urma unor accidente, reacţia părinţilor
este de vinovăţie, deznădejde, indiferenţă etc.
Galdie (1966) a afirmat că stresul părinţilor de a avea un copil handicapat este cel
mai persistent şi dureros, pe care îl experiază un copil cu handicap fizic congenital.
Acelaşi autor, studiind psihologia unei “familii cu handicap”, afirma că întreaga familie
trăieşte o problemă dublă: pe de o parte încearcă să accepte, să iubeasca şi să trăiască
împreună cu copilul lor handicapat, iar în acelaşi timp ei plâng după un copil normal
pentru care au sperat şi pentru care copilul handicapat rămâne un perpetuu aducător-
aminte.
Creak (1960), într-un articol ce se centrează pe implicaţiile emotionale ale
paraliziei cerebrale asupra reacţiilor părinţilor, comentează asupra sentimentului de
vinovăţie a părinţilor pentru faptul de a fi conceput un copil anormal şi asupra tendinţei
lor de a fi supra-protectori. Aceasta, după Creak, produce o atitudine dependentă a
copilului, ce îl poate determina să îi fie frică să încerce, să experimenteze noi lucruri şi
îi va închide multe modalităţi de cunoaştere. Autoarea Coc Kburn (1961) a folosit o
scală pentru a clasifica atitudinea părinţilor. Prima era legata de înţelegerea,
internalizarea conştientă a handicapului, iar a doua era legată de acceptarea lui.
Totodată, a remarcat că înţelegerea era pe măsura severităţii handicapului, dar
acceptarea era mai mare atunci când handicapul prezenta forme mai uşoare.

7
 La toate acestea se pot adăuga condiţiile sociale neprielnice în care trăiesc cei mai
mulţi dintre copii în cazurile de acest gen. Apoi, starea de sănătate şubredă a părinţilor
poate deveni un stres în plus în cazul copilului în general, şi mai ales în cazul copilului
handicapat, care nu poate să îşi asigure trebuinţele de bază.
În concluzie, se poate afirma că stresul care rezultă de la familie şi în principal al
părinţilor, se poate centra în jurul:
a. reacţiei emotionale a părinţilor faţă de faptul că au un copil handicapat;
b. neputinţei înţelegerii implicaţiilor handicapului şi acceptării acestui fapt;
c. condiţiilor de mediu foarte dificile, exacerbate de surplusul de timp necesar,
precum şi grija în plus de care un copil handicapat are nevoie.
Fără un ajutor/asistenţă socială (cu deosebire din partea familiei, mama fiind
expertul cel mai indicat), o situaţie de dificultate poate crea un mediu nesigur şi de
tensiune, ce conduce la limitarea unor posibilităţi de învăţare, achiziţie în integrarea
personalităţii umane.

CAPITOLUL 2. MODALITĂŢI DE RECUPERARE A COPILULUI CU HANDICAP

2.1. Recuperarea medicală

În cadrul terapiei medico-psiho-sociale se apreciază că din punct de vedere al
factorului nutriţional copilul cu handicap are nevoiede acelaşi aport de vitanine, proteine şi
calorii ca şi cel sănătos. Dieta trebiue să asigure un aport corespunzător de substanţe
stimulative ale maturizării (lecitină, crelizin, encephabol derivate ale acidului glutamic) şi
vitamine pentru creşterea troficităţii şi metabolismului la nivelul celulei nervoase. În
general terapia medicală se asociază în funcţie de tipul, forma şi gradul de handicap însoţită
de o psihoterapie a familiei prin informare cu privire la satisfacerea nevoilor elementare ale
copilului precum şi la nevoile afective şi la modelele atitudinale şi comportamentale în
conformitate cu programe de psihoterapie, logopedie, chinetoterapie, ergoterapie la care
este îndrumat să participe copilul cu handicap. Consilierea şi informarea familiei se axează

8
pe terapia de susţinere adresată acestora cu privire la modalităţile şi experienţele cu copii
deficienţi mentali. Toate acestea se bazează pe metode şi tehnici cetrate să amelioreze
comportamentele părinţilor şi să vizeze învăţarea unor norme specifice copilului cu hanicap
în scopul adaptării şi reinserţiei sociale a acestora.

2.2. Recuperare psiho-pedagogică

În cadrul unor activităţi de terapie complexă, principalul obiectiv îl reprezintă

reintegrarea socială a copilului cu cerinţe educative speciale prin încercarea unei
valorificări a posibilităţilor copilului cu handicapa, prin antrenarea unor funcţii nealterate în
vederea formării unor abilităţi şi comportamente care să-i permită acesteia o integrare
optimă în viaţa profesională şi socială. Principalele modalităţi de recuperare sunt realizate
prin învăţare, psihoterapie şi terapie ocupaţională, ţinând seama de o serie de factori
subiectivi şi obiectivi, cum ar fi: forma şi gravitatea handicapului, evoluţia şi nivelul
dezvoltării funcţiilor neafectate, starea psihică a subiectului, vârsta cronologică şi mentală,
sexul, probabilitatea evoluţiei ulterioare. Recuperarea prin învăţare vizează însuşirea unor
norme morale, sentimente, convingeri, atitudini, aspiraţii, modele de acţiune şi de
comportare în viaţă, precum şi formarea unor abilităţi motorii ce se realizează prin
învăţarea afectivă, psihomorală, psihomotrică şi psihocomportamentală. Se apreciază
importanţa capacităţii empatice pentru stabilirea relaţiilor interpersonale, a climatului
afectiv, precum şi a atitudinii active a familiei, prin stimulare cum ar fi: recompensa, lauda,
îndemnul, stimularea sentimentului datoriei, sancţionarea verbală – toate conducând la
dezvoltarea comportamentului adaptativ al copilului la mediul înconjurător. În cadrul
recuperării prin psihoterapie se urmăreşte înlăturarea stărilor psihice conflictuale, a
sentimentelor de inferioritate, a trăsăturilor de personalitate negative şi activarea motivaţiei
şi a pulsiunilor pentru a se transforma într-un factor energizant al implicării subiectului în
procesul recuperativ.
În handicapul de intelect se utilizează îndeosebi psihoterapia sugestivă şi
psihoterapia de relaxare. Sugestia acţionează pentru înlăturarea sau ameliorarea unor
comportamente aberante, pentru formarea unor atitudini favorabile învăţării şi activităţii,
pentru stimularea dorinţei de a participa la viaţa colectivului. Prin psihoterapia de relaxare
se urmăreşte o dublă acţiune, atât asupra psihicului, cât şi asupra fizicului. Pornind de la

9
relaxarea fizică a organismului, de la cultivarea unor gânduri pozitive, a unor atitudini
mentale care să favorizeze dezvoltarea armonioasă a întregului organism, se sugerează
organizarea şi direcţionarea subiectului spre construirea unor scopuri conştientizate, precum
şi spre exercitarea unor funcţii fiziologice.
În recuperarea prin terapie ocupaţională se numără ludoterapia, ergoterapia, terapia
prin artă, terapia prin muzică şi dans. Specialiştii consideră că unul din drepturile de bază
ale copilului este jocul şi, în general, recreerea prin care el poate dobândi experienţă şi-l
ajută să se adapteze la viaţa şi activitatea zilnică. Atât munca, în ergoterapie, cât şi jocul, în
ludoterapie, dezvoltă copilul pe plan mintal, fizic, psihic, emoţional şi intelectual. Jocul cu
mâinile şi degetele, cântecele de acţiune dezvoltă sentimentul de ataşament la copil şi, în
plus, conduc la îmbogăţirea şi cultivarea limbajului. Jocul constituie astfel, pentru copiii cu
cerinţe educative speciale, forma permanentă de recuperare prin care învaţă să cunoască
lumea şi care le oferă cadrul necesar mişcării, eliberării emoţiilor, contactului uman şi
stimulării comunicării. Pentru ca să fie posibilă această formă de recuperare, părinţii sunt
educaţi să conştientizeze importanţa jocului, să ofere o atmosferă caldă, siguranţă,
securitate, să folosească jucării potrivite care să stimuleze curiozitatea, setea de cunoaştere,
dorinţa de exprimare şi de implicare imaginativă în activitate; astfel, părinţii sunt încurajaţi
să utilizeze jucării creative, educative, potrivite vârstei, să participe în jocul cu copiii, să
coopereze, să supravegheze şi să aibă o atitudine flexibilă. Pentru aceasta este important să
existe familiarizarea copiilor cu diferite materiale pe care le folosesc, să se urmărească
dezvoltarea unor deprinderi manuale, stimularea dezvoltării proceselor gândirii, limbajului
şi atenţiei, formarea deprinderilor de muncă independentă, educarea perseverenţei,
curajului, încrederii în sine, răbdării şi cooperării cu ceilalţi copii.
Kinetoterapia (terapia prin mişcare) constituie un mediu stimulativ prin implicarea
copilului în experienţe de mişcare în baza principiului conform căruia experienţele trăite în
primul an de viaţă şi mişcarea joacă un rol deosebit în dezvoltarea multilaterală a copilului.
Această formă a terapiei ajută copilul să conştientizeze corpul, poziţionarea şi controlul
mişcărilor, să simtă siguranţă şi afecţiune, să dezvolte relaţii interumane care îi vor asigura
satisfacerea nevoilor sociale şi emoţionale, precum şi dezvoltarea fizică.
Terapia prin muzică constituie un element care reflectă toate stările sufleteşti,
manifestări de bucurie, melancolie, atingând toate aspectele fundamentele ale existenţei
umane. Muzica ajută copilul să-şi dezvolte sensibilitatea, să comunice cu cei din jur, să

10
prevină tulburările de comportament, să-i liniştească angoasele, să-i ofere plăcere şi
bucurie. Pentru copiii cu cerinţe educative speciale care prezintă tulburări de limbaj, în
terapia prin muzică se pot valorifica formele nonverbale ale comunicării, prin care copiii îşi
pot exprima sentimente ca: tristeţea, bucuria, furia, reţinerea sau o lume interioară, haotică.
Atunci când nu-şi poate exprima emoţiile, comunicarea poate fi posibilă prin muzică. În
concluzie, putem afirma că fiecare persoană are abilitatea de a răspunde în mod creativ la
stimuli, fiecare individ are de oferit foarte multe lumii înconjurătoare. Învăţarea,
psihoterapia şi terapia ocupaţională prezintă reale valenţe pozitive în dezvoltarea
individuală a copiilor şi a adulţilor, oferind, în plus, un sentiment de împlinire şi de
valorizare personală a resurselor fiecăruia.

2.3. Temeiuri religioase de ocrotire a copilului cu handicap. Recuperare spirituală

Literatura creştină şi îndeosebi Sfinţii Părinţi accentuează învăţătura cu privire la

abordarea holistă a omului, şi anume spre cele trei laturi: trupească, psihică, spirituală. Din
această perspectiva nu putem să evităm sensul creştin al suferinţei. Mântuitorul nostru Iisus
Hristos a reunit în Persoana Sa umanitatea şi a izbăvit natura umană de relele care o
urmăreau, scoţând-o de sub stăpânirea puterilor răului. Astfel, firea umană a fost restaurată,
creându-se o nouă faptură, faptura creată de Dumnezeu, menită să dobândească asemănarea
cu Dumnezeu şi să devină dumnezeu prin har.
Sfânta Scriptură accentuează faptul că omul din Rai nu ştia de boală, neputinţă,
suferinţă ori stricăciune, datorită harului dumnezeiesc. Principiul era să stăruiasca în unirea
cu Dumnezeu. Căderea a însemnat pierderea harului dumnezeiesc şi a însuşirilor conferite
de acesta, o stare inferioară; trupul a căpătat o materialitate, o îngroşare, o opacitate,
dezordine, a devenit slab, neajutorat, supus bolilor. Păcatul originar a perturbat relaţia
originară a omului cu Dumnezeu, în conştiinţa omului s-a născut o mare iluzie, care s-a
transmis şi urmaşilor săi, anume aceea că se poate lipsi de Dumnezeu, că poate deveni el
însuşi întemeiat pe propriile lui puteri.
Despărţindu-se de Dumnezeu, omul se îndreaptă spre “lume”, după cum spun
Sfinţii Părinţi, şi în felul acesta iau naştere patimile. Consecinţele sunt nefaste, puterea de a
cunoaşte eşuează într-o cunoaştere fantasmagorică; facultăţile sufleteşti – cea poftitoare se

11
risipeste în multiplicitatea obiectelor sensibile şi a fantasmelor create de om, cea irascibilă
se întoarce împotriva aproapelui, iar plăcerea sensibilă îl lasă pradă durerii şi angoasei. În
felul acesta omul devine un înstrăinat de lume, enigmatic pentru sine însuşi şi lipsit de bine.
În Sfânta Scriptură sunt prezente o serie de maladii spirituale: gastrimarghia,
luxura (sexualitatea), filarghia (patima banilor), plenorexia (avaritia), frica, tristeţea, acedia,
neagra deznădejde, kenodoxia, orgoliul. Împotriva tuturor acestora există remedii: credinţa,
Sfintele Taine, rugăciunea, poruncile lui Dumnezeu, pocăinţa. Bolile privesc viaţa în
întregime şi se accentuează datorită puterilor întunericului şi răutăţii. Greutăţile ţin de firea
umană, de pildă dezamăgirile, rătăcirile imaginaţiei, pierderea raţiunii, izbucnirile de
mândrie, frica, angoasa, tristeţea, deznădejdea. A înfrânge mecanismul lor înseamnă a
dobândi viaţa duhovnicească, o convertire lăuntrică şi permanentă, transformarea omului
vechi în cel nou cu ajutorul harului dumnezeiesc însoţit de rugaciune, puterile omului dând
astfel naştere unui nou concept, acela de sănătate.
Îngrijirea, protecţia, iubirea faţă de aproapele sunt realizate în temeiul vocaţiei
omului îndreptat spre Dumnezeu, care primeşte o viaţa armonioasă născută din relaţia
armonioasă cu Dumnezeu. Omul renăscut duhovniceşte vede în făptura umană (aproapele)
valorile fundamentale ale creştinismului, dobândeşte o conştiinţă eclezială care o însoţeşte
pe cea personală. El îşi asumă suferinţa pentru a trage folos duhovnicesc, urmând lui
Hristos, Care prin acceptarea patimilor a transfigurat suferinţa şi moartea.
Sfinţii Părinţi accentuează ideea că prin boală lucrează Pronia divină, vorbeşte
Dumnezeu, se arată voia lui Dumnezeu, aceea de îndreptare, schimbare, îmbunătăţire,
remediu pentru tămăduirea sufletului. Sfântul Apostol Petru afirma în Tes. 4,1: “Cine a
suferit în trup a isprăvit cu păcatul.” Hristos, prin întruparea Sa, a modificat sensul
suferinţei. Prin boală se deschide o cale pentru a intra în împărăţia lui Dumnezeu. Suferinţa
aproapelui înmoaie învârtoşarea cărnii, stinge patimile omului viclean, oferă prilej de a
întări credinţa şi deschide calea virtuţilor, străpunge inima şi dă naştere unui izvor de
smerenie, de răbdare, de dragoste.
În temeiul credinţei creştine, al dragostei şi al milei faţă de cel suferind, trebuie să
existe o apropiere în duh creştin, bolnavul tratându-se ţinându-se cont de natura sa
integrală, trup şi suflet, ca făptură creată de Dumnezeu, în care e prezent Însuşi Hristos.
Principiul ne impune să ţinem seama de absoluta unicitate a omului, să-l considerăm ca
persoană unică, cu neputinţă de înlocuit. Modalitatea de a ne apropia de aproapele nostru

12
este pe de o parte de a intra în legătură cu el cu tact, compasiune, respect, iar pe de altă
parte pentru că gesturile, cuvintele pe care ni le inspiră credinţa creştină trebuie să fie prilej
de apropiere.
Un alt principiu elaborat de Sfinţii Părinţi a fost acela că cel infirm trebuie privit
ca persoană. Personalitatea este ceea ce are fiecare în chip propriu, unic şi netransmisibil.
A-l considera pe cel bolnav o persoană înseamnă a vedea mai întâi bolnavul şi apoi boala
sa, a-i respecta propria psihologie, modul particular de viaţă şi propria-i istorie şi existenţă.
El trebuie să simtă că cei ce-l îngrijesc (familia, medicul), îl privesc ca pe o fiinţă unică, îl
preţuiesc pentru ceea ce este şi-l consideră de neînlocuit, să simtă că sunt sensibili la starea
lui specială, la propriile nevoi şi că le pasă de ce se va întâmpla cu el. A-l socoti pe bolnav
persoană înseamnă a stabili cu el relaţii personale. Strădania creştinismului este de a părăsi
modul de existenţă individual centrat pe sine şi de a înainta mai mult într-o existenţă
personală, potrivit profunzimii fiinţei şi a menirii sale. A ieşi în întâmpinarea aproapelui, a i
se deschide, a avea legături personale întemeiate pe iubirea fraternă, este o îndatorire
fundamentală pentru orice creştin.
Faţă de cel bolnav trebuie să avem o relaţie de iubire. Iubirea este prima poruncă
menţionată în Sfânta Scriptură şi de ea s-au legat toţi medicii creştini de la început pentru
îngrijirea bolnavilor, urmând poruncilor lui Hristos şi apostolilor Săi. Creştinismul a
considerat întotdeauna că străduinţa de a alina suferinţa şi de a tămădui boala ţine de
datoria creştinului de a se “război” cu aceasta, cu orice formă de rău. “În faţa unei suferinţe
de neîndurat, cum este în cazul copiilor cu handicap, datoria este de a fi alături de cel
bolnav, de a-l sprijini, de a-l ajuta pe cât se poate să-şi asume suferinţa în chip spiritual, s-o
îndure în Domnul, fără să-L ţină deoparte şi fără să se revolte împotriva Lui, bineştiind că
la vremea suferinţei, fiecare om are de îndurat aceleaşi ispite ca şi Iov”.
Bolnavul are nevoie de o compătimire reală. S-a făcut afirmaţia că foarte mulţi
bolnavi suferă deoarece nu-i ascultă nimeni. Pentru un asistent social este esenţial să fie
alături de cel bolnav, să-l asculte, să-i ţină tovărăşie. Sfinţii Părinţi afirmă că ascultarea
celuilalt este o virtute creştină. Atât copiii suferinzi, cât şi familiile acestora, îşi doresc să
fie ascultaţi, să-şi exprime problemele, au nevoie de cuvintele noastre ca să se simtă iubiţi,
mângâiaţi, întăriţi în nădejde. Ascultarea îi dăruieşte celuilalt deplina sa realitate, îi oferă o
recunoaştere a valorii sale şi este semnul respectului pentru el.

13
 Întemeiat pe credinţa în Dumnezeu Cel în Treime de Persoane, creştinismul ne
îndeamnă să-l iubim pe fiecare om ca pe o fiinţă unică, de neînlocuit, cu o valoare absolută
înrădăcinată în chip tainic în Dumnezeu.
Ortodoxia afirmă condiţia firii umane într-o permanentă ascensiune spre
asemănarea omului cu Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu rănit prin păcatul adamic este
câştigat de Hristos prin moartea şi răstignirea Lui pe Cruce.
Sfinţii Părinţi acentuează că viaţa psihică este marcată de o calitate spirituală care
este definită de relaţia omului cu Dumnezeu menirea omului este înscrisă în însăşi natura sa
prin chipul tainic al lui Dumnezeu chemat să răspundă acestei orintări dinamici a naturii.
Folosindu-se de capacităţile spirituale atât cele aflate în suferinţă cât şi cei cei îngrijesc pot
să se deschidă către Dumnezeu să-şi alipească toată suferinţa de Crucea lui Hristos şi vor
găsi adevăratul sens al suferinţei prin înplinirea mântuirii. Desigur cauzele spirituale pot fi
multiple. Sfânta Scriptură ne aminteşte o serie de boli cum ar fi: orbi, şchiopi, surzi,
epileptici. Tuturor Hristos “Doctorul sufletelor” le deschide calea spre împărăţia cerurilor
spre comuniunea cu viaţa Sfintei treimi şi spre împlinirea sensului existenţei lor. Omul
marcat de cele mai mari forme patologice cum ar fi: suferinţa, tristeţea, deznădejdea, furia
ce afirmă o pervertire acestei ordini spirituale şi care se datorează ruperii legăturii harice a
omului cu Dumnezeu îşi poate găsi sănătatea spirituală şi fiziologică prin cele mai potrivite
remedii: credinţa, Sfintele Taine, rugăciunea, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, pocăinţa.
Prin rugăciune cel aflat în suferinţă are puterea de a se ridica deasupra suferinţei de a se
curăţi de patimile sale, de a se trezi din frica de durere dobândind modul de a vieţui virtuos
în relaţia cu Hristos. Pentru aceasta se cere răbdare, rugăciune şi nădejde. Virtuţi prin care
persoana poate să sporească cu Harul lui Dumnezeu. Împărtăşindu-se de Harul lui Hristos
persoana se luminează, se întăreşte, se preschimbă urmându-i lui Hristos “Care a suportat
îndelungi pătimiri” precum afirma unul din Părinţii Bisericii. Într-una din rugăciunile
amintite în taina Sfântului Maslu se spune: “De este cineva bolnav între voi să cheme
preoţii bisericii şi să se roage pentru el ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului”
(Iac. 5, 14-15). Această Sfântă Taină se adresează atât celor cuprinşi de boli sufleteşti cât şi
de cele trupeşti şi are menirea de a vindeca prin iubirea şi milostivirea Lui Dumnezeu
cerându-i să vindece pe cel bolnav să-i uşureze suferinţele, să-l vindece şi să-l întărească
trupeşte şi nu în ultimul rând iertarea păcatelor, întărirea sufletească, sfinţirea, înorea
întregii fiinţe şi a vieţii îm Hristos.

14
 Am amintit aceste aspecte întrucât terapeutica creştină se întemeiază pe
comuniunea harică cu viaţa Preasfintei Treimi Har pe care persoana îl poate dobândi în
Biserică prin mijlocirea Sfintelor Taine. Această terapeutică care se realizează printr-un
permanent proces de transformare are menirea de a reântoarce ţelul firesc al firii umane de
la patimile fiinţei sale către alipirea de Dumnezeu şi însuşirea puterilor Sale fiinţiale.
În concluzie putem afirma că terapia spirituală este o sănătate divino-umană în
care voinţa persoanei reprezintă un element al sinergiei prin care se împlineşte această
tămăduire. Valoarea vindecării prin credinţă are o altă normă şi anume aceea în Persoana
Cuvântului Întrupat, Iisus Hristos; iar aceasta nu o poate primi decât dacă voieşte cu
adevărat să se întoarcă la Dumnezeu.

CAPITOLUL 3. PERSPECTIVE DE INTEGRARE SOCIALĂ

3.1. Integrarea/reintegrarea în familie

Familia este mediul natural în care personalitatea unui copil se dezvoltă armonios
sub toate aspectele. Ea este primul şi cel mai apropiat mediu în care copilul se socializează,
trece de la starea de dependenţă la starea de autonomie, mediu cu valenţe formative
esenţiale de structurare intelectuală, afectivă, volitivă pentru dezvoltarea normală a
copilului.
Copilul cu handicap are nevoie, pentru dezvoltarea personalităţii sale, de dragoste şi
securitate, de apreciere şi stimă, de responsabilitate şi autonomie, într-un cuvânt, de grija şi
afecţiunea părinţilor. Deseori, la apariţia unui copil cu deficienţe, sunt prezente o serie de
reacţii din partea părinţilor: starea de şoc, frica, starea de tranziţie, starea de depresie, de
acceptare. Familia va trece printr-o serie de comportamente, cum ar fi: simpatie şi dragoste,
solidaritatea în faţa nenorocirii, culpabilitate, reproş reciproc în faţa nenorocirii, ruşine,
milă, angoasă, nelinişte, inacceptare, indiferenţă, revendicare, nevroză intrafamilială,
acceptare prin fixaţie afectivă, protecţie, ajutor etc.
Reducerea motivaţiei economice, emoţional-afective, reducerea preocupării privind
calitatea vieţii familiale, modificarea relaţiilor între parteneri, modificarea rolurilor în
familie, creşterea instabilităţii, izolarea la toate nivelurile - a soţului faţă de sotie, a

15
părinţilor faţă de copiii sănătoşi, a familiei faţă de comunitate - sunt câteva dintre
comportamentele ce au loc la nivelul familiei. Paul Osterrieth identifică la baza raportului
părinte-copil două atitudini esenţiale: acceptarea şi neacceptarea copilului. Neacceptarea se
manifestă prin nepăsare, refuz, ostilitate, atitudine cu consecinţe severe care conduc la
anxietate, agresivitate, labilitate psihică etc. Apartenenţa la familie condiţionează
sentimentul de siguranţă şi securitate afectivă, esenţial pentru dezvoltarea normală a
copilului.
Copilul cu handicap prezintă o serie de tulburări la nivelul întregii personalităţi.
Sever Purcia (“Ocrotirea şi integrarea copiilor handicapaţi”) face o caracterizare din punct
de vedere psihologic a copiilor cu cerinţe educative speciale. De pildă, la nivelul proceselor
senzoriale şi al reprezentărilor, se remarcă o îngustime a câmpului perceptiv, forme de
tulburări cum ar fi halucinaţiile (auditive, olfactive, tactile), tulburări ale imaginaţiei. La
nivelul proceselor cognitive pot apărea tulburări ale gândirii, vâscozitate mentală,
afectivitate lipicioasă, adezivitate faţă de persoane, obiecte, situaţii, reacţii explozive,
inerţie mentală, autism. Limbajul se dezvoltă în jurul vârstei de 2 ani. Sunt prezente o serie
de tulburări de pronunţie şi de articulare, de ritm şi de fluenţa a vorbirii.
De asemenea, pot apărea o serie de tulburări la nivelul afectiv: depresii, neastâmpăr,
tensiune emotivă, anxietate, comportament afectiv exploziv, manifestat prin frică, furie,
instabilitate, excitabilitate, tremur, tensiune, durere musculară, tresărire, incapacitate de
relaxare, nelinişte, agitaţie, insomnie, nerăbdare. Atitudini frecvente sunt: conduita de
apărare de tip agresiv, violenţa, tendinţa de evitare, instabilitatea, oboseala, tendinţa de
supunere activă, retragere în sine etc. De asemenea, Stanciu Strian subliniază faptul că sunt
prezente o serie de tulburări de comportament: stări prenevrotice, stări nevrotice, nevroze
(stări obsesive, fobice), stări prepsihotice, stări psihotice, psihoze (demenţe infantile,
demenţe precoce, schizofrenii, epilepsie psihică, epilepsie temporară).
Faţă de solicitările mediului socio-familial, copilul cu handicap, marcat de anumite
deficienţe, dispune de un număr redus de reacţii. În primii ani de viaţă imită gesturile,
atitudinile celor din jur. Nevoia de independenţă, de afirmare a personalităţii denotă de cele
mai multe ori insecuritate, derută, neîncredere în sine. Climatul familial coerent, echilibrat,
securizant contribuie la satisfacerea acestor trebuinţe de siguranţă, de afirmare, de
apartenenţă. Dacă copilul este neglijat şi i se refuză cele mai elementare drepturi, el se află
în imposibilitatea de a face faţă unor cerinţe şi de a alege căile spre a se recupera. El se

16
simte singur, inferior, nesigur, consideră că nu este demn de dragostea părinţilor, că nu are
nici o valoare. În relaţiile cu ceilalţi copii se accentuează sentimentul de izolare, devine
agresiv şi leagă foarte greu relaţii.
Pentru ca să fie posibilă o reabilitare a copilului handicapat, părinţii trebuie să fie
informaţi asupra influenţei pe care o are deficienţa asupra copilului. În primul an de viaţă,
afectarea abilităţilor motrice determină o diminuare a posibilităţilor de contact cu mediul
exterior. El are senzaţii neplăcute despre propriul corp datorită durerii şi îşi atrage o stare de
iritabilitate şi agitaţie. În perioada de la 1 la 3 ani, deficienţa fizică va determina reducerea
mobilităţii şi implicit a autonomiei. Învăţarea în stadiul vârstei preşcolare este mult
perturbată. Copiii cu handicap au posibilităţi reduse de a veni în contact cu mediul
înconjurător şi de a dezvolta relaţii sociale, determinând astfel accentuarea sentimentului de
inferioritate. Prietenia în perioada şcolară are un rol deosebit în formarea stimei de sine.
Orice apreciere cu privire la sine poate afecta sentimentul apartenenţei la grup, ceea ce
determină izolarea şi evitarea relaţiilor sociale. Ei trebuie ajutaţi să înţeleagă că, deşi nu
sunt “normali” şi perfecţi, au calităţi demne de admiraţia celor din jur. Copilul deficient
fizic are o dependenţă deosebită faţă de familie, atât datorită deficienţei, cât şi
hiperprotecţiei părinteşti. Uneori, izolarea se manifestă prin resentimente faţă de părinţi,
prin refuzul tratamentului, al gimnasticii recuperatorii.
De asemenea, este necesar ca părinţii să fie informaţi asupra reacţiilor copilului la
boală şi mai ales la durere. Copilul mic nu-şi poate exprima durerea prin cuvinte, dar ea se
manifestă prin perturbarea dezvoltării generale. Depresia, ca reactie în faţa bolii, determină
perturbări în sfera afectivă şi psihomotrică. Astfel, copilul este trist, inexpresiv, pe plan
psihomotric apar tulburări de achiziţie senzorio-motorie, tulburări de limbaj. Problemele se
accentuează cu cât atmosfera familială alterează trebuinţele de securitate afectivă,
comunicare, apartenenţă, respect reciproc, încredere în propria persoană. Satisfacerea
nevoilor în cadrul familial este condiţia sine qua non a echilibrului biopsihic al fiecărui
membru al familiei, a dezvoltării morale a copiilor. Transformările afective se traduc prin
tristeţe, izolare, refuz de a avea relaţii sau prin reacţii violente, excesive şi invadante.
Anxietatea se manifestă deseori prin crize ce pot apărea în orice moment. Conduitele fobice
sunt asociate anxietăţii. Apar reacţii de opoziţie, furie, nemotivare, inadaptare la situaţia
normală a vieţii.

17
 În concluzie, se pot desprinde câteva aspecte: intervenţia printr-un cadru specializat,
colaborarea personalului medical cu specialiştii din domeniul psihologic şi social sunt
esenţiale. Cadrele medicale trebuie să deţină solide cunoştinţe de psihologie pentru a putea
observa aceste reacţii şi a le preveni prin folosirea unor metode de abordare a personalului.

3.2. Integrarea în societate

În Constituţia României, art. 46, este specificată protecţia socială a persoanelor cu

handicap. “Persoanele cu handicap se bucură de protecţie socială. Statul asigură realizarea
unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire
şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin
părinţilor şi tutorilor”.
În cadrul Convenţiei cu privire la drepturile copilului există următoarele aspecte:
1. Statele recunosc că pentru copiii handicapaţi fizic şi mental trebuie să se asigure o
viaţa plina şi decenta în condiţii care să le garanteze demnitate, să le favorizeze
autonomia şi să le faciliteze participarea activă la viaţa colectivităţii.
2. Statele recunosc dreptul copiilor de a beneficia de îngrijire specială şi asigură în
condiţiile prevăzute de lege un ajutor adaptat situaţiei copilului şi situaţiei părinţilor.
El este conceput ca cei handicapaţi să aibă acces la educaţie, la formare, la îngrijirea
sănătăţii, la reeducare, la pregătire pentru angajarea în muncă, la activităţi
recreative.
3. Într-un spirit de cooperare internaţională, statele-părţi vor furniza schimbul de
informaţii în domeniul profilactic al sănătăţii, tratamentului medical, psihologic şi
funcţional al copiilor handicapaţi, inclusiv prin difuzarea unor metode de reeducare
şi servicii de formare profesională.
Pentru a trăi în mod independent şi a participa activ la viaţa comunitară, este nevoie
de o corespondenţă între funcţiile de bază ale personalităţii umane şi funcţiile de bază ale
societăţii. Societatea joacă şi ea un rol important în rezolvarea problemelor copiilor cu
deficienţe. Ca să se producă realizarea integrării pe plan social, este necesară o decizie
simultană a societăţii şi a personalităţii umane, iar pentru aceasta conştiinţa umană trebuie
să posede anumite valori. Constantin Păunescu subliniază în privinţa integrării sociale a

18
persoanelor cu handicap faptul că sunt necesare o serie de strategii individuale care la
rândul lor sunt rezultatul unor strategii colective (începând de la microgrupul familial,
microgrupul de stradă); strategii profesionale, şcolare şi culturale, strategii totale ale
integrării (gândirea socio-culturală, modelul personalităţii, sistemul de circulaţie a valorilor,
instituţiilor sociale), reprezintă strategii ce deservesc procesul de integrare socială. Altfel
spus, pentru ca să se producă o reinserţie socială a copiilor cu cerinţe educative speciale
este nevoie de reabilitare, recuperare prin restabilirea capacităţii funcţionale pierdută de
individ, aceasta precedată de prevenţia primară, secundară, terţiară şi implică mai multe
domenii, cum ar fi medicina, pedagogia generală, psihologia terapeutică, asistenţa socială,
terapeutică, spirituală etc. De asemenea, sunt necesare o serie de măsuri individuale
(psihoterapie, asistenţă psihiatrică, supraveghere, informare, consiliere) şi sociale (adaptare
familială, profesională, socială).
Perspectiva de integrare socială defineşte procesul prin care individul/grupul
stabilesc relaţii sociale implicate în cultura comună, procesul de înţelegere şi acceptare a
obiceiurilor, normelor, tradiţiilor, de accentuare a aspectelor sociale, de schimbare prin
introducerea activităţilor, de educare privind latura socială a vieţii de zi cu zi. Reinserţia
socială este posibilă sub influenţa unor factori: familia, şcoala, Biserica, instituţiile sociale,
economice, politice, culturale, sistemul de practici şi valori.
Alois Gherguţ defineste integrarea socială a copiilor cu cerinţe educative speciale
prin oferirea unei educaţii în şcoli obişnuite, alături de copii normali, prin asigurarea unor
servicii de specialitate, prin accesul liber la programele societale (şcoala, biblioteca), prin
încurajarea relaţiilor de prietenie şi comunicare, prin înţelegerea şi acceptarea diferenţelor,
prin încurajarea părinţilor de a se implica în procesul de recuperare, prin asigurarea unor
programe individualizate de recuperare.

3.3. Integrarea / reintegrare în instituţiile de învăţământ

Potrivit Declaraţiei de la Salamanca (1994), în anul 1998 UNESCO a elaborat o

teză prin care se arată că reabilitarea în comunitate a persoanelor cu deficienţe este parte

19
componentă a dezvoltării unei comunităţi şi vizează implicarea persoanelor deficiente, a
familiilor lor, a membrilor comunităţii alături de serviciile de sănătate, educaţie
profesională şi socială.
În acest sens se prevede:
 fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi fiecărui copil trebuie să i se ofere
şansa de a ajunge şi de a se păstra la un nivel acceptabil de învăţare;
 fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare
proprii;
 sistemele educaţionale ar trebui proiectate astfel încât să se ţină seama de
diversitatea acestor caracteristici şi necesităţi;
 persoanele cu cerinţe speciale trebuie să aibă acces în şcolile obişnuite, care trebuie
să se adapteze unei pedagogii “centrate asupra copilului”, capabilă de a veni în
întâmpinarea acestor necesităţi;
 şcolile obişnuite care au adoptat această orientare sunt cele mai utile mijloace de
combatere a atitudinii discriminatorii, creând comunităţi primitoare, constituind o
societate incluzivă şi oferind educaţie pentru toţi elevii.
Principiul normalizarii, apărut sub influenţa cercetărilor din ţările scandinave la
începutul anilor ’70, se referă la necesitatea asigurării condiţiilor unei vieţi normale pentru
persoanele cu cerinţe speciale astfel încât acestea să trăiască conform standardelor după
care trăiesc majoritatea membrilor comunităţii.
Legea învăţământului nr.48/1995 prevede, cu privire la învăţământul special şi
integrat:
Art. 41. Integrarea copiilor cu cerinţe speciale se face prin unităţi de învăţământ
special şi obisnuite.
Art. 42. Unităţile de învăţământ special pot beneficia de sprijinul instituţiilor de
protecţie socială, al organizaţiilor de stat şi particulare, al societăţilor de binefacere şi al
persoanelor fizice sau juridice din ţară şi străinătate.
Art. 43. Tipul şi gradul handicapului se stabileşte de comisii de expertiză,
interşcolare şi judeţene, subordonate inspectoratelor şcolare.
Art. 45. Reorientarea rapidă spre şcoala de masă din şcoala specială şi invers.
Propunerea de reorientare se face de cadrul didactic care a lucrat cu copilul şi de psihologul
şcolar. Hotărârea se ia de către comisia de expertiză cu acordul familiei.

20
 Art. 46. M.M.P.S., în colaborare cu organismele guvernamentale şi
neguvernamentale, asigură integrarea în viaţa activă.
Art. 47. prevede organizarea de către inspectoratele şcolare a caselor de copii de tip
familial.
De asemenea, în cadrul “Regulamentului Învăţământului Special” sunt prevăzute
principiile pe care urmează să se bazeze educaţia specială:
 Principiul prevenirii deficienţelor, incapacităţilor, handicapurilor, care are în
vedere necesitatea unei mari acţiuni în domeniul sănătăţii şi educaţiei;
 Principiul intervenţiei educaţionale precoce, care presupune că evaluarea şi
intervenţia psihopedagogică să fie cât mai timpurie, în raport cu identificarea
cerinţelor speciale;
 Principiul educaţiei globale şi individualizate a copilului cu cerinţe educative
speciale presupune valorificarea tuturor capacităţilor şi disponibilităţilor cognitive,
psihomotorii, afectiv-relaţionale şi social-adaptative existente la un copil;
 Principiul drepturilor şi şanselor egale presupune că activitatea în favoarea copiilor
cu handicap să vizeze atat satisfacerea necesităţilor individuale, cât şi eliminarea
unor obstacole sociale;
 Principiul asigurării serviciilor de sprijin necesare în funcţie de amploarea,
intensitatea şi specificul cerinţelor educative pentru toţi;
 Principiul cooperării şi parteneriatului presupune colaborarea specialiştilor din
domeniu cu autorităţile care au preocupări în domeniu, cu asociaţiile şi organizaţiile
neguvernamentale.
Din perspectiva noilor reglementări adoptate de statul român, copiii cu cerinţe
educative speciale pot fi integraţi fie în unităţi distincte de învăţământ special, fie în grupe
şi clase speciale din unităţile preşcolare şi şcolare obişnuite, fie, în mod individual, în
unităţi de învăţământ obişnuite, ţinând cont de următoarele precizări:
a. Pe timpul şcolarizării, copiii au acces la toate sursele de
reabilitare/recuperare psihopedagogică, medicală şi socială;
b. Evaluarea, expertizarea, orientarea şi reorientarea şcolară şi profesională,
precum şi stabilirea tipului şi gradului de handicap revin unor comisii de
expertiză complexă interşcolare, judeţene sau interjudeţene aflate în
subordinea inspectoratelor şcolare;

21
 c. Categoriile de copii cu cerinţe educatice speciale care intră în competenţa
comisiilor de expertiză complexă sunt copii cu deficienţe mentale, senzoriale
(vizuale şi auditive), fizice, cu tulburări de limbaj, de învăţare sau
socioafective şi de comportament, copii cu deficienţe associate, copii cu
handicap nedeplasabili în vârstă de până la 30 de ani, care nu se pot integra
în structurile învăţământului obişnuit.
Aplicarea în ultimele decenii în ţările dezvoltate a principiilor normalizarii şi
integrării a determinat apariţia la începutul anilor ’90 a unui principiu mai cuprinzător, şi
anume principiul incluziunii. Incluziunea se referă la faptul că oricine, indiferent de
deficienţa sau de dificultăţile pe care le întâmpină în învăţare, trebuie tratat ca un membru
al societăţii, iar diversele servicii speciale de care are nevoie trebuie furnizate în cadrul
serviciilor sociale, educaţionale, medicale şi celelalte servicii puse la dispoziţia tuturor
membrilor societăţii.
Şcoala pentru diversitate pune în centrul atenţiei persoana umană ca fiinţă originală,
unică şi irepetabilă, accentuând ideea că în fiecare societate există persoane diferite, grupuri
diferite, motivaţii, raţiuni şi puncte de vedere diferite (Malero, 1998). Promovarea educaţiei
integrate trebuie să aibă la baza următoarele principii:
 Toţi copiii au dreptul să participle la toate activităţile incluse în programa şcolilor de
masă;
 În timpul programului, personalul didactic şi de specialitate se va implica în
susţinerea elevilor cu cerinţe educative speciale;
 Şcoala va trebui să vină în întâmpinarea tuturor cerinţelor educaţionale ale elevilor
fără a leza demnitatea şi personalitatea acestora;
 În condiţiile educaţiei integrate, clasele vor include copii apropiaţi de vârstă şi nivel
de experienţă socio-culturală.
Aplicarea acestor principii în şcoala pentru diversitate implică din partea elevilor şi
a profesorilor o serie de cerinţe:
 Fiecare elev să-şi trateze semenii din jurul său aşa cum ar dori el să fie tratat
de aceştia;
 Fiecare elev să-i sprijine pe colegii săi ori de câte ori este nevoie;
 Profesorii să dezvolte şi să susţină în şcoală activităţi educaţionale în care
elevii, profesorii şi părinţii să relaţioneze de pe pozitii egale.

22
 De asemenea, se cere din partea profesorilor să admită educaţia integrată ca pe un
scop fundamental în dezvoltarea personalităţii copiilor cu cerinţe educative speciale, să fie
deschişi dialogului şi să fie un mentor pentru fiecare dintre elevii clasei, să favorizeze
crearea unui mediu propice relaţionării între elevii clasei şi între părinţi.
În şcoala pentru diversitate părinţii joacă un rol direct în viaţa şcolii şi pot influenţa
anumite decizii care privesc actul educaţional. Ei au dreptul să-şi exprime propria viziune
asupra modului de funcţionare a şcolii, să fie participanţi activi la toate activităţile şcolii, să
fie modele de acţiune şi comportament în acceptarea şi susţinerea integrării persoanelor cu
cerinţe educative speciale, să fie parteneri sinceri de dialog şi să accepte colaborarea cu
echipa de specialişti, să colaboreze cu alţi părinţi în grupurile de suport şi să împărtăşească
altora experienţele personale.
În concluzie, putem afirma că, prin educaţia integrată, copilul cu nevoi speciale se
adaptează la circumstanţele normale ale vieţii, iar cei din jur învaţă să-l accepte, să lucreze
cu astfel de copii şi că nu există deosebiri între copiii cu deficienţe şi cei sănătoşi, ci doar
situaţii când este nevoie de un învăţământ special datorită unor dificultăţi de învăţare.

CAPITOLUL 4. ASISTENŢA FAMILIEI

4.1. Asistenţa şi îngrijirea copilului cu handicap

Asistenţa psihopedagogică şi socială, care defineşte activitatea privind persoanele

cu dizabilităţi, este conturată în jurul mai multor obiective generale, de generalitate medie
şi operaţionale.
În cadrul obiectivelor generale, Bloom propune o ierarhizare pe trei domenii:

23
 1. cognitiv - prin cunoaşterea posibilităţilor reale ale copilului, înţelegerea
fenomenelor, aplicarea unor cunoştinţe, analiză, sinteză, evaluare;
2. afectiv - prin care se urmăreşte receptarea informaţiei, reacţia, valorizarea,
organizarea, cunoaşterea posibilităţilor proprii;
3. psihomotor – prin care se urmăreşte gradul de stăpânire a unor deprinderi motrice
rezultate din relaţia cu sine, cu alte obiecte şi cu mediul înconjurător.
Obiectivele de generalitate medie sunt reprezentate de autoservire (ex: să
mânuiască tacâmurile, să se servească singur, să mănânce singur, să se îmbrace singur, să se
deplaseze singur), însuşirea mijloacelor de comunicare verbală şi scrisă (ex: să relateze un
eveniment, să folosească unele mijloace tehnice de comunicare, să scrie lizibil),
socializarea (să coopereze cu cei din jur, să se integreze în grupul de joacă, să-şi facă
prieteni printre colegii din aceste grupe), formarea deprinderilor de muncă fizică (să
desfăşoare anumite activităţi, să înveţe să mânuiască anumite obiecte, etc).
Asistenţa psihopedagogică în cadrul cerinţelor educative speciale începe cu
educaţia părinţilor. Echipa de intervenţie acţionează în primul rând în familie prin acţiuni de
consiliere, informare, discuţii cu părinţii privind diagnosticul, prognosticul, posibilităţile de
compensare, stabileşte potenţialul real al copilului, mijloacele prin care poate fi stimulat,
informează asupra serviciilor existente. Părinţii trebuie să fie pregătiţi pentru a avea un
comportament adecvat situaţiei copilului. Asistentul social trebuie să adopte o atitudine de
înţelegere, sprijin şi neculpabilizare şi să intervină asupra familiei prin includerea într-un
program de îngrijire (J.P. Durand). El trebuie să insiste asupra câtorva aspecte: evitarea
unor relaţii tensionate între copilul deficient şi părinte, între fraţi; familia să adopte un
comportament echilibrat faţă de copilul deficient şi de ceilalţi copii, evitându-se neglijarea
sau supraprotejarea, părinţii să fie ajutaţi să deprindă unele tehnici de îngrijire. Nu în
ultimul rând, echipa de specialişti va interveni în acordarea suportului moral, informaţional
necesar orientării copilului.
Asistenţa medicală, îngrijirea, recuperarea funcţională este de neconceput fără
ajutorul devotat şi conştient al familiei. C. Robanescu afirma că evoluţia unui copil
deficient recuperabil sau parţial recuperabil depinde în mare măsură de cadrul familial în
care acesta creşte şi se dezvoltă. Armonia vieţii de familie, modul în care părinţii vor
înţelege că acest copil trebuie ajutat, îndrumat, încurajat în permanenţă, vor reprezenta
pilonii pe care se va clădi educaţia copilului deficient.

24
 Îngrijirea copilului cu deficienţe stă la baza planului de intervenţie individualizat
destinat recuperării şi stimulării potenţialului copilului deficient. Un plan de intervenţie
individualizat cuprinde cinci componente:
a. evaluarea iniţială, urmată de reevaluări periodice;
b. fixarea unor obiective în cadrul programului de readaptare;
c. alegerea unor metode adaptate la situaţia copilului;
d. stabilirea echipei de specialişti care intervine în realizarea programului;
e. colaborarea strânsă între membrii acestei echipe şi familia copilului cu deficienţe.
Autoarea Mia Kellmer Pringle prezintă 10 comandamente ce stau la baza îngrijirii
copilului cu handicap:
1. Oferiţi copilului îngrijire permanentă, coerentă, iubitoare, ceea ce este de o
importanţă fundamentală, aşa cum este şi alimentaţia pentru sănătatea
corpului.
2. Oferiţi copilului o parte din timpul şi din înţelegerea dumneavoastră.
3. Copilul are nevoie de experienţe noi, de comunicare permanentă.
4. Copilul va fi stimulat să se joace cu alţi copii, ceea ce-i permite explorarea,
imitaţia, construcţia, creaţia.
5. În cazul unor eforturi, el trebuie felicitat, recompensat, apreciat.
6. Părinţii să-i dea responsabilităţi, deoarece simţul responsabilităţii se dezvoltă
doar prin activităţi practice.
7. Fiecare copil este unic, iar părinţii trebuie să-şi adapteze comportamentul la
caracteristicile acestuia.
8. Când nu suntem de acord cu comportamentul lui, manifestarea dezacordului
să ţină seama de temperamentul, vârsta, capacitatea de înţelegere a copilului.
9. Niciodată copilul nu trebuie ameninţat cu pierderea dragostei sau cu
abandonul.
10. Părinţii nu trebuie să aştepte recunoştinţă de la copil, deoarece acesta nu şi-a
solicitat naşterea. (Dechamp 1981)
Nu putem vorbi despre dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului fără să
avem în vedere nevoia de dragoste şi securitate, de experienţe noi, de apreciere şi stimă, de
responsabilitate şi autonomie. Evoluţia unui copil cu cerinţe educative speciale depinde
imens de cadrul familial în care el va creşte. Armonia soţilor, modul lor de a-l înţelege şi a-l

25
ajuta pe micul handicapat, este deosebit de important. Pentru a oferi dragoste şi securitate,
ei înşişi trebuie să se simtă în siguranţă; ori, adesea părinţii copiilor cu handicap sunt
îngrijoraţi, traumatizati de conştiinţa deficienţei, speriaţi în legatură cu viitorul copiilor.
Copilul reactionează, percepe rapid spaimele şi supărările părinţilor, faptul că este diferit de
ceilalţi, şi un astfel de mediu afectiv cu carenţe nu poate să inspire decât un sentiment de
insecuritate, de teama că va fi respins şi abandonat, lipsa încrederii pentru a-şi dovedi
creativitatea, curiozitatea, spiritul întreprinzător. Copilul deficient are nevoie de dragostea
celor din jur, cu atât mai mult cu cât îşi formează mai greu conştiinţa de sine şi cercul
relaţional.
Experienţele noi stau la baza dezvoltării normale fizice şi psihice. El trebuie să
aibă posibilitatea de a-şi exprima dorinţele, de a vedea că adultul ţine cont de alegerile sale.
Ca orice suflet uman, persoanele cu cerinţe educative speciale au nevoie de apreciere şi
stimă, mai ales atunci când activitatea lor se încununează de succes.
Autonomia personală este necesitatea fundamentală ce stă la baza construirii
conştiinţei de sine şi care trebuie susţinută de familie. Lipsa autonomiei în familie, în
pregătirea pentru viaţa de zi cu zi, duce la restrângerea câmpului de activitate, la scăderea
ritmului de învăţare.
În cadrul relaţiei pacient-asistent, D. Dolbeanu considera comportamentul
asistentului social ca fiind esenţial. În primul rând, el va oferi informaţii legate de
diagnostic şi tratament. Pentru aceasta e necesar ca asistentul social să ţină seama de
dorinţele fiecărui bolnav, indiferent de gravitatea bolii, să ofere înţelegere, ajutor pentru a
depăşi disconfortul pe diferitele planuri, corectitudine în aplicarea mijloacelor, atenţie,
profesionalism, pentru a depăşi fiecare stadiu al recuperării. Adesea, membrii familiei nu
înţeleg ce s-a întâmplat şi au tendinţa de a se autoacuza sau de a-i blama pe cei din jur.
Asistentul trebuie să sprijine familia în efortul de a consulta diverşi specialişti, familia va fi
îndrumată către organizaţii prin care va putea veni în contact cu alte familii cu aceleaşi
probleme.
Pentru un copil, cel mai bun model îl reprezintă părinţii, de aceea lucrul în echipă
este esenţial, afirmă Whaley. Pentru aceasta, asistentul social are menirea de a favoriza
relaţia dintre copil şi familie, având în vadere că de cele mai multe ori părinţii nu înţeleg
situaţia şi abilităţile restante ale copilului. Asistentul social va ajuta familia să observe cele
mai mici schimbări în starea copilului şi ce trebuie să facă în beneficiul acestuia. Frecvent

26
există conflicte între membrii familiei în care asistentul nu trebuie să se amestece.
Asistentul social trebuie să evite să fie de partea copilului cu handicap, în conflict cu
familia sau de partea familiei. Pentru aceasta e nevoie de câştigarea încrederii. Dacă familia
are încredere în asistentul social, pacientul ascultă şi de sfaturile acestuia, fără a le ignora
pe cele ale familiei.
Copilului tebuie să i se asigure condiţii optime pentru a acumula experienţe noi.
Toate acţiunile trebuie să fie determinate în scopul de a abate atenţia de la situaţia în care se
află, de a solicita gândirea copilului şi de a-i oferi condiţii pentru a-şi exersa limbajul, de a
face aprecieri asupra comportamentului propriu şi al celorlalţi copii şi prieteni, de a readuce
în memorie unele cunoştinţe dobândite, de a-i trezi simţurile şi de a-i oferi condiţii optime
spre a le exersa, de a angaja în procesul de recuperare diferite acţiuni care să contribuie la
dezvoltarea memoriei motrice, de a reduce starea de anxietate pe care copiii o resimt
uneori.
Conturând obiectivele din cadrul asistenţei psihopedagogice a copiilor cu cerinţe
educative speciale, putem enunţa câteva dintre componentele acesteia corelate cu
intervenţia psihologică, pedagogică, socială, medicală etc.:
 Componenta psihologică: cunoaşterea particularităţilor specifice dezvoltării psihice,
atitudinea şi reacţiile persoanei în raport cu deficienţa şi în relaţiile cu cei din jur,
modul de comportament în diferite situaţii, identificarea căilor de recuperare a
funcţiilor psihice afectate, asigurarea unui cadru de securitate şi confort afectiv
pentru menţinerea echilibrului psihic.
 Componenta pedagogică:
- identificarea problemelor în educarea, instruirea, profesionalizarea copiilor cu
diferite tipuri de handicap;
- adaptarea obiectivelor, metodelor, mijloacelor la cerinţele copiilor cu cerinţe
educative speciale;
- modificarea conţinutului învăţământului în funcţie de nivelul evoluţiei;
- asigurarea unui cadru de pregătire astfel încât fiecare copil supus educaţiei şi
instruirii să asimileze un minimum de cunoştinţe, deprinderi, în scopul dezvoltării
armonioase a personalităţii.
 Componenta socială:

27
 - inserţia bio-psiho-socio-culturală în contextul social, sau schimbarea pe axele
profesională, familială, socială;
- promovarea şi susţinerea unei politici pentru protecţie şi asistenţă a
persoanelor aflate în dificultate;
- informarea opiniei publice cu privire la responsabilitatea civică a membrilor
comunităţii faţă de persoanele cu cerinţe educative speciale, precum şi cu privire la
posibilităţile de valorificare a potenţialului aptitudinal şi relaţional în folosul
societăţii.

4.2. Asistenţa familiei pentru îngrijirea educativă a copilului cu handicap

Asistenţa medicală, precum şi recuperarea funcţională a copiilor cu cerinţe

educative speciale, este de neconceput fără ajutorul devotat şi conştient al familiei. Copilul
handicapat neuromotor îşi petrece o parte din viaţa sa în instituţii specializate (fundaţii,
instituţii, şcoli), dar numai cei ce sunt mai apropiaţi lui pot să-l ajute şi să-l îndrume pentru
a forma un om într-adevăr readaptat integral. Rolul familiei este o condiţie esenţială a
readaptării.
Primul contact cu familia unui copil cu dizabilităţi este întotdeauna o situaţie
neplăcută, în special pentru părinţii care nu vor să creadă, nu ştiu cum, nu-şi imaginează
consecinţele şi evoluţia ulterioară a acestor copii. Prima întrebare care se naşte şi care
persistă apoi mult timp este: “Se va face bine? Va fi un copil normal?”. Există şi o atitudine
extremă, aceea de ignorare sau de negare a handicapului. Părinţii nu vor să creadă despre
copilul lor că are o problemă, că nu este un copil “normal”. Aceştia trebuie informaţi exact
despre afecţiunea copilului, despre perspective, trebuie ajutaţi să fie realişti; de asemenea,
trebuie informaţi asupra gradului de infirmitate al copilului, astfel încât să se implice în
recuperarea copilului, să-l aprecieze şi să-l accepte pentru ceea ce este.
Evoluţia copilului va depinde în mare măsură de cadrul familial în care va creşte.
Armonia soţilor, modul lor de a-l înţelege şi a-l ajuta este deosebit de important. El are
nevoie de preocupări speciale, de îngrijiri şi de tratament, iar acestea nu pot fi împlinite fără
un ajutor reciproc. Adesea sfatul cel mai bun pe care-l dau medicii este: “Mai faceţi un
copil, încă doi.” Existenţa altor copii, a unor copii normali, este deosebit de favorabilă

28
micului handicapat. În primul rând echilibrează starea psihică a părinţilor, în al doilea rând,
copilul cu handicap găseşte în fraţii sau surorile sale un model fizic şi moral, pe care se
străduieşte să-l imite şi să-l ajungă. Foarte important este ca copiii să se iubească, să se
simtă bine împreună, să fie nedespărţiţi, iar pe măsură ce surorile sau fraţii normali vor
creşte, se vor obişnui cu infirmitatea fratelui/surorii şi vor începe să înţeleagă, să accepte şi
să-şi piardă curiozitatea pentru neobişnuitul situaţiei, într-un cuvânt, să se comporte normal.
Nu trebuie uitat ajutorul acordat de către celelalte rude, chiar şi în executarea
tratamentului. Bunicii, cu precădere, pot oferi un climat favorabil dezvoltării copilului.
În educaţia data de către părinţi este important să se intervină pentru a se evita o
protejare exclusivă, excesivă, de care aceştia cred că copilul are cel mai mult nevoie. Este
bine pentru copil să i se ofere posibilitatea deschisă a cunoaşterii, pentru a se evita creşterea
în grija excesivă a mamei, care-l poate transforma într-un singuratic, considerându-l mereu
nedreptăţit, cerând ajutor din partea societăţii, neconcepând ca el să fie singur.
Copilul se poate dezvolta normal doar dacă familia va face tot posibilul pentru a-i
da incredere în el şi pentru a-i favoriza initiativele, pentru a-l invata să se descurce singur,
chiar dacă o să aiba parte de esecuri, chiar dacă o să sufere fizic sau psihic.
Prima necesitate şi cea mai importantă este cea a tratamentului, iar dintre toate
tratamentele medicamentoase/fizioterapeutice, cel mai preţios rămâne tratamentul kinetic.
Este necesar ca întreaga familie să înveţe ce are de făcut pe baza planului individualizat de
intervenţie, până când recuperarea va determina apariţia unor alte forme de tratament.
Pe lângă alte necesităţi de hrană, curăţenie, îngrijire, părinţii trebuie să se joace cu
copilul. Jocul este o necesitate, o dovadă a afecţiunii şi un mijloc de educaţie. Prin joc,
copilului i se oferă posibilitatea de exprimare a unor situaţii noi şi diferite, a unor poziţii
sociale, a învingerii sentimentului de frică, să perceapă obiecte, să încerce senzaţii noi, să
simtă diferenţele dintre moale şi tare, neted şi aspru, rece şi cald etc. Copilul trebuie să aibă
un loc unde să poată face gimnastică: o saltea, o masă specială, să fie înlăturate din jurul lui
mobilele colţuroase etc.
Pentru toate aceste trebuinţe este nevoie de intervenţia unui psihopedagog în scopul
dezvoltării posibilităţilor intelectuale ale copilului. De asemenea, specialiştii susţin că este
nevoie să i se arate de multe ori un lucru, să i se povestească, explicaţiile privind forma,
culoarea, numărul, deosebirile dintre obiecte să fie însoţite de imagini.

29
 Un rol important îl joacă şi educaţia artistică. Părinţii trebuie să fie încurajaţi să-i
citească copilului poveşti, poezii, să-i deseneze, să picteze, să-l ducă la teatru, la concert, la
Biserică. Muzica este un bun relaxant şi liniştitor al mişcărilor necontrolate, desenul,
dragostea de natură, contemplarea, bucuria sunt mijloace prin care copilul cu handicap
poate fi recuperat. Biserica transmite mesajul iubirii, alături de Sfintele Taine, şi poate
tămădui pe om atât sufleteşte, cât şi trupeşte.
Educaţia socială joacă şi ea un rol important prin contactul cu semenii, prin
comunicarea cu ceilalţi copii. Familia intervine în aceste direcţii, atât prin crearea unei
ambianţe plăcute în casă, cât şi prin axarea pe gusturile copiilor.
Nu în ultimul rând, copilului cu handicap îi este necesar să i se dezvolte gustul
pentru o preocupare secundară, ca de pildă filatelia, muzica, aero-modelismul, cultivarea
unor plante, rugăciunea, etc.

CAPITOLUL 5. CERCETARE EXPERIMENTALĂ

5.1. Scopul, obiectivele şi ipotezele cercetării

Scop: evidenţierea modalităţilor de recuperare psiho-medicală şi spirituală a

copiilor cu handicap asociat utilizate de familia acestora.

Obiectivele cercetării:
O 1: evaluarea nivelului de cunoaştere a tipului de handicap al copilului de către
familie şi a nivelului atitudinal al acesteia faţă de handicap;

30
 O 2: identificarea gradului de cunoaştere de către familie a modalităţilor medicale,
psiho-pedagogice şi sociale de recuperare şi integrare socială a copilului cu handicap şi a
gradului de raportare a familiei faţă de acestea;
O 3: identificarea gradului de cunoaştere de către familie şi de utilizare a
modalităţilor spirituale specifice Bisericii Ortodoxe;
O 4: identificarea expectanţelor familiei privind recuperarea şi integrarea copilului
cu handicap.

Ipotezele cercetării:
I 1: Dacă familia are informaţii despre tipul de handicap al copilului şi despre
modalităţile medicale, psiho-pedagogice şi sociale de recuperare şi integrare socială a
copilului cu handicap, atunci va apela acestea din urmă în calitate de beneficiar şi partener
activ, ceea ce creşte şansele de recuperare ale copilului;
I 2: Dacă mediul familial (atmosfera din familie, implicarea fiecărui membru al
familiei, credinţele şi valorile familiei) este pozitiv faţă de handicapul copilului, atunci
reintegrarea socială a copilului este mai mare;
I 3: Dacă familia ar cunoaşte modalităţile spirituale ale Bisericii Ortodoxe pentru
boală (implicit pentru handicap), atunci ar apela cu încredere la ele.

5.2. Metodologia cercetării

5.2.1. Universul populaţiei:

 copiii cu handicap care apelează la serviciile unui Centru de zi, familiile lor şi
personalul specializat din acest Centru;
 copii cu handicap aflaţi în familie, din cadrul Asociaţiei Handicapaţilor din Sibiu;
În cadrul Centrului de zi aceşti copii beneficiază de servicii de ludoterapie,
kinetoterapie, logopedie, consiliere psiho-pedagogică şi asistenţă socială.

5.2.2. Eşantionarea:

31
 Subiecţii au fost selectaţi aleator, fiind un eşantion neprobabilist, de disponibilitate,
fără a prezenta caraczteristici de reprezentabilitate, astfel că nu are capacitatea de a
reproduce cât mai fidel structurile şi caracteristicile populaţiei din care este extras.
Lotul cercetării a fost alcătuit din:
 18 copii cu handicap, din care: 6 cu handicap sever, 10 cu handicap mediu şi 2 cu
handicap uşor. Vârsta copiilor este cuprinsă între 3 şi 8 ani, ei fiind integraţi în
familie. Doi dintre copii sunt integraţi şi în învăţământul de masă, mergând la
grădiniţă;
 18 părinţi şi aparţinători, cu vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani, dintre care: 7 – cu
vârsta între 20-30 de ani, 10 între 31-40 de ani; 1 – între 41-50 de ani;
 personalul specializat din Centru: pedagogul, ludoterapeutul, psihologul,
kinetoterapeutul.
Dintre persoanele adulte investigate, 16 sunt de sex feminîn şi 6 de sex masculin.

5.2.3. Metodele utilizate:

Pentru testarea ipotezelor propuse am utilizat:
 metoda observaţiei
 metoda chestionarului
 metoda interviului.
Am utilizat observaţia ca metodă fundamentală de culegere a datelor empirice.
Dintre diferitele tipologii ale observaţiei, ne-am oprit asupra observaţiei exploratorii,
considerând că aceasta slujeşte cel mai bine condiţiilor şi scopurilor cercetării noastre.
Informaţiile obţinute prin această metodă le-am folosit pentru a completa şi verifica datele
furnizate de celelalte metode ale cercetării.
Am apelat la metoda interviului ca modalitate de investigare ştiinţifică şi de
intervenţie socială bazată pe comunicare verbală, având ca scop principal înţelegerea şi
explicarea fenomenului cercetat. Din perspectiva asistenţei sociale, interviul este un
important instrument de culegere a datelor referitoare la experienţa profesională şi de viaţă
a subiecţilor investigaţi şi totodată, o formă de interacţiune psihologică şi socială cu
influenţă imediată asupra comportamentului actorilor implicaţi.
Spre deosebire de “chestionar, care provoacă un răspuns, interviul determină
construirea unui discurs”, aducând în prim-plan experienţa trăită a actorului social, logica şi

32
raţionalitatea acestuia, ceea ceface ca interviul să fie un demers de tip calitativ (de Singly et
al, 1998).
Tipul de interviu la care am apelat, a fost interviul semistructurat, centrat (ghidat)
cu răspunsuri libere, pentru care am întocmit un Ghid de interviu prezentat la Anexa 2.
În elaborarea instrumentelor de lucru utilizate în cercetarea aspectelor legate de
asistenţa şi îngrijirea copilului cu handicap în familie pentru recuperarea şi integrarea
socială a acestuia ne-am ghidat după următoarele dimensiuni: familială, psihologică,
socială şi spirituală.

Dimensiunea familială:
2. Situaţia socio-economică a familiei:
 Venit;
 Numărul membrilor din familie;
3. Stabilitatea căminului:
 Divorţ;
 Despărţire în fapt;
 Deces;
 Concubinaj;
 Familie refăcută (mamă/tată vitreg);
4. Climatul conjugal:
 Frecvenţa conflictelor;
 Modul în care părinţii vorbesc între ei;
 Modul în care părinţii vorbesc cu copiii;
 Persistenţa unor stări de linişte sau tensiune în familie;
 Conduite agresive şi violenţă faţă de copilul cu handicap;
5. Atitudini şi comportamente negative oferite de mediul familial:
 Alcoolismul;
 Părinţi cu antecedente penale;
6. Nivelul de informare şi implicare al familiei în recuperarea copilului cu
handicap:
 Cunoaşterea tipului de handicap al copilului;
 Cunoaşterea nevoilor copilului cu handicap;

33
  Cunoaşterea modalităţilor medicale, psiho-pedagogice şi sociale de
recuperare şi integrare socială a copilului cu handicap;
 Cunoaşterea modalităţilor spirituale de recuperare şi integrare a
copilului cu handicap;
 Interesul acordat recuperării medicale, psiho-pedagogice şi sociale a
copilului cu handicap;
 Interesul acordat recuperării spirituale;

Dimensiunea psihologică:
1. Atitudinea familiei faţă de handicapul copilului:
 Gradul de acceptare al handicapului copilului;
 Reacţii comportamentale faţă de copilul cu handicap;
 Sentimente legate de handicapul copilului;
 Implicarea în îngrijirea copilului cu handicap;
2. Relaţia afectivă şi comunicaţională stabilită între părinţi şi copii:
 Apropierea emoţională de copilul cu handicap;
 Modul în care este recompensat atunci când încearcă o depăşire a
gradului de dificultate în care se află copilul;
 Modul în care împlinesc dorinţele copilului;
3. Expectanţe:
 Dorinţa de recuperare a handicapului copilului;
 Dorinţa de a fi acceptat copilul de către membrii societăţii;
 Dorinţa de a fi integrat copilul în învăţământul de masă sau în
grădiniţe speciale.
Dimensiunea socială:
1. Statutul socio-profesional al părinţilor/aparţinătorilor:
 Nivelul de studii al părinţilor/aparţinătorilor;
 Profesia/ocupaţia părinţilor/aparţinătorilor;
2. Apelarea la suport specializat:
 Instituţiile la care apelează familia pentru recuperarea copilului cu
handicap;

34
  Serviciile specializate la care apelează familia pentru recuperarea
copilului cu handicap.
3. Relaţii sociale:
 Relaţia cu alte familii cu aceleaşi probleme;
 Relaţia cu familii cu copii fără handicap;
 Relaţia cu personalul specializat;
 Relaţia cu personalul educaţional;
 Relaţia cu alţi membrii ai societăţii.
Dimensiunea spirituală:
1. Cunoaşterea valorilor şi practicilor religioase:
 Cunoaşterea Sf. Taine;
 Cunoaşterea unor rugăciuni pentru boală;
2. Interiorizarea valorilor religioase:
 Adeziunea religioasă a părinţilor;
 Importanţa acordată religiei;
 Frecvenţa în a merge la biserică;
 Frecvenţa participării la Sf. Taine.

5.4. Prezentarea, analiza şi interpretarea datelor

Din interviurile realizate precum şi din analiza chestionarului pentru a atesta

ipotezele am constatat că la întrebarea în ce măsură apreciaţi că handicapul v-a afectat viaţa
conjugală 55% consideră că handicapul copilului le-a afectat viaţa într-o foarte mare
măsură, 33,3% au răspuns că DA se află în această situaţie, 77,7% au afirmat că nu s-a
înntâmplat acest lucru, fapt infirmat în unele cazuri de discuţiile purtate ulterior aplicării
chestionarului într-un mod informal precum şi din interviul cu personalul specializat,
16,6% au răspuns că nu ştiu.
Explorând modul în care au reacţionat la apariţia unui copil cu deficienţe 55,5%
consideră că au “acceptat realitatea” 5,5% consideră că a simţit vinovăţie şi deznădejde,
22,2% au simţit deznădejde iar 5,5% nu au răspuns nimic.

35
 În caracterizarea climatului familial 83,3% afirmă că în familie există armonie şi
înţelegere eventual conflicte mici şi trecătoare 11,1% consideră că există conflice mici şi
trecătoare, încordare şi griji iar 5,5% subliniază răspunsul de stare de tensiune fără violenţe
fizice încordare şi griji. Toţi subiecţi au afirmat că în familie n-au existat comportamente şi
atitudini negative de tipul alcolismului, antecedentelor penale şi violenţei domestice deşi
lucrul a fost confirmat de cadrul specializat pentru 11,1% .
Urmărind să identific în ce măsură părinţii şi aparţinătorii cunosc nevoile copiilor la
întrebarea “care din următoarele nevoi corespund cel mai bine situaţiei copilului a) nevoia
de dragoste şi siguranţă; b) nevoia de experienţe noi; c) nevoia de apreciere şi respect; d)
nevoia de responsabilităţi şi autonomie; e) nevoia de îngrijiri permanente; f) nevoia de
joc, desen, muzică; g) altele.

Pentru a testa ipotezele cercetării noastre am întocmit un chestionar cu 31 de itemi

şi 8 itemi de date factuale (prezentat integral la rubrica de Anexe a lucrării), construit pe
structura dimensiunilor pe care le-am identificat ca fiind legate de asistenţa şi îngrijirea
copilului cu handicap în familie pentru recuperarea şi integrarea socială a acestuia.
Chestionarul a fost aplicat unui număr de 18 părinţi şi aparţinători ai unor copii cu
handicap, cu care am avut ocazia să lucrăm în cadrul unui Centru de zi din oraşul Sibiu. Am
preferat să lucrăm cu această categorie şi nu direct cu copiii cu handicap, deoarece acest
lucru era practic imposibil: copiii aveau între 3 şi 8 ani şi suferea, în cea mai mare parte, de
forme severe de handicap (retard mental sever, paralizie cerebrală cu tetraplegie spastică,

36
paralizie, întârzieri în dezvoltarea limbajului, tulburări de comportament, maladie
degenerativă) -
Dintre cei 18 aparţinători cu care am lucrat efectiv, toţi sunt de sex feminin, 7
subiecţi, reprezentând 38,8 % au vârsta cuprinsă între 20 – 30 de ani, 9 subiecţi,
reprezentând 50 % au vârsta cuprinsă între 31 – 40 ani şi 2 subiecţi, reprezentând 11,1 %
au vârsta cuprinsă între 41 – 50 ani.
Vârstă Nr. subiecţi %
20 – 30 ani 7 38,8
31 – 40 ani 9 50
41 - 50 ani 2 11,1
51 – 60 ani 0 0

Prezenţa lor la Centrul de zi şi la Asociaţia Handicapaţilor din Sibiu se poate uşor

Distribuţia subiecţilor în funcţie de vârstă
explica prin faptul că ocupaţia a 11 subiecţi, reprezentând 61,1 % din lot, este de asistent
personal al copilului. Ceilalţi aparţinători
10 au declarat că au următoarele ocupaţii:
garderobieră – 1 subiect (5,5 %), vânzător
8 - – 1 subiect (5,5 %), casnică - – 1 subiect
nr. subiecţi

(5,5 %) şi 3 subiecţi (16,6 %) nu

6 au trecut nimic la rubrica privind „ocupaţia” din
nr. subiecţi
chestionar. 4

Referitor la studii, 2 subiecţi2(11,1 %) au studii superioare, 2 subiecţi (11,1 %) au

0 au studii liceale şi 5 subiecţi (27,7 %) au urmat o
studii postliceale, 7 subiecţi (38,8 %)
20 - 30 ani 31 - 40 ani 41 - 50 ani 51 - 60 ani
şcoală profesională.
categorii de vârstă

Studii Nr. subiecţi %

8 clase 0 0
Şcoală profesională 6 27,7
liceu 8 38,8
şcoală postliceală 2 11,1
facultate 2 11,1

Răspunsurile privind venitul lunarDistribuţia subiecţilordistribuţie:

urmează următoarea în funcţie14
desubiecţi
studii

(77,7%) declară un venit cuprins între 2 – 4 milioane lei, 2 subiect (11,1%) un venit
9
8
cuprins între 4 – 6 milioane lei, 1 subiect (5,5 %) un venit cuprins între 8 – 10 milioane lei
nr. subiecţi

7
6
şi 1 subiect (5,5%) un venit de peste5 10 milioane lei pe lună. nr. subiecţi
4
3
2
1
0
lă
lă
e

te
eu
na

ea
as

lta
lic
cl

io

lic

cu
es

st
8

fa
po
of
pr

lă
oa
lă

37
oa

şc
şc

studii
 Venitul lunar Nr. subiecţi %
2 – 4 milioane 14 77,7
4 – 6 milioane 2 11,1
8 – 10 milioane 1 5,5
peste 10 milioane 1 5,5

Deoarece unii dintre itemii chestionarului vizează modul în care înţeleg şi

Distribuţia subiecţilor în funcţie de venitul lunar
apreciează rolul fraţilor fără dizabilităţi şi al altor rude (bunici, mătuşi, unchi, verişori) în
recuperarea şi integrarea socială a copilului
16 cu handicap, am considerat util să aflăm
14
numărul membrilor familiei subiecţilor
12 noştri. Astfel, 2 subiecţi (11,1%) au răspuns că

nr. subiecţi
familia lor este formată numai din 2 10
membri
8
(mama şi copilul), 8 subiecţi (44,4%) aunr. subiecţi
6 (38,8%) au o familie formată din 4 membri. 11
familia formată din 3 membri şi 7 subiecţi
4
subiecţi (61,1%) au apreciat că 2
existenţa unor copii fără dizabilităţi în cadrul familiei este
0
favorabilă recuperării şi integrării sociale a unui
2 - 4copil cu4deficienţe
-6 6în- 8foarte peste
mare10măsură.
Dintre aceştia, 1 subiect (5,5%) are familia milioane
formată dinmilioane
2 membri,milioane
5 subiecţimilioane
(27,7%) au o
venitul lunar
familie de 3 membri şi 5 subiecţi (27,7%) au o familie de 4 membri. 4 subiecţi (22,2%) au
apreciat că existenţa unor copii fără dizabilităţi în cadrul familiei este favorabilă
recuperării şi integrării sociale a unui copil cu deficienţe în mare măsură. Dintre aceştia, 1
subiect (5,5%) are familia formată din 2 membri, 3 subiecţi (16,6%) au o familie de 3
membri. Câte 1 subiect (5,5%) a apreciat că existenţa unor copii fără dizabilităţi în cadrul
familiei este favorabilă recuperării şi integrării sociale a unui copil cu deficienţe într-o
oarecare măsură, respectiv într-o mică măsură. Ambii subiecţi au o o familie de 4 membri.
Dacă ………….

Întrebaţi în ce măsură apreciază că rudele (bunici, mătuşi, unchi, verişori) pot fi de

ajutor în recuperarea şi integrarea socială a unui copil cu deficienţe, 5 subiecţi (27,7%)
consideră că în foarte mare măsură; 6 subiecţi (33,3%) consideră că în mare măsură; 4
subiecţi (22,2%) consideră că într-o oarecare măsură şi 2 subiecţi (11,1%) consideră că
în mică măsură.
Întrebaţi dacă ei consideră că deficienţa copilului le-a afectat viaţa de familie,
ducând eventual la ruptura relaţiei dintre soţi, 1 subiect (5,5%) a răspuns DA, se află în
această situaţie, 14 subiecţi (77,7%) au afirmat că NU s-a întâmplat acest lucru, lucru

38
infirmat în unele cazuri de discuţiile purtate ulterior aplicării chestionarului, într-un mod
informal, precum şi de informaţiile obţinute în urma interviului cu personalul specializat, 3
subiecţi (16,6 %) au răspuns că NU ŞTIU.
Explorând modul în care au reacţionat la apariţia unui copil cu deficienţe, am
constatat că 10 subiecţi (55,5%) au răspuns că au acceptat realitatea; 1 subiect (5,5%) a
răspuns că a acceptat realitatea, dar a simţit şi vinovăţie; 1 subiect (5,5%) a simţit
vinovăţie şi deznădejde; 1 subiect (5,5%) a simţit numai vinovăţie; 4 subiecţi (22,2%) au
simţit deznădejde.
În caracterizarea climatului familial, 15 subiecţi (83,3%) afirmă că există
armonie şi înţelegere, eventual conflicte mici şi trecătoare, 1 subiect (5,5%) recunoaşte că
există conflicte mici şi trecătoare, încordare şi griji, iar 1 subiect (5,5%) subliniază
răspunsul de stare de tensiune, fără violenţe fizice, încordare şi griji. Toţi subiecţii afirmă
că în familia lor nu există comportamente şi atitudini negative de tipul alcoolismului,
antecedentelor penale şi violenţei domestice. Într-un caz (5,5%), se recunosc unele
comportamente verbale negative, însă „nu foarte grave”.
Urmărind să identificăm în ce măsură părinţii şi aparţinătorii cunosc nevoile
copiilor lor, am formulat întrebarea numărul 9: „Încercaţi să identificaţi care din
următoarele nevoi răspund cel mai bine situaţiei copilului dvs.: a) nevoia de dragoste şi
siguranţă; b) nevoia de experienţe noi; c) nevoia de apreciere şi respect; d) nevoia de
responsabilităţi şi autonomie; e) nevoia de îngrijiri permanente; f) nevoia de joc, desen,
muzică; g) altele. Am obţinut următoarele răspunsuri: 3 subiecţi (16,6%) au identificat
numai nevoia a); 1 subiect (5,5%) a identificat nevoile a) şi e); 1 subiect (5,5 %) a
identificat nevoile a), b), c), e), f) şi g); 1 subiect (5,5%) a identificat nevoile a), c), e) şi
f); 1 subiect (5,5%) a identificat nevoile e) şi f); 1 subiect (5,5 %) a identificat nevoile
b), d) şi f); 2 subiecţi (11,1%) au identificat toate nevoile de la a) la f); 2 subiecţi (11,1
%) au identificat nevoile a), b), e) şi f); 1 subiect (5,5 %) a identificat nevoile a) şi g); 2
subiecţi (11,1%) au identificat nevoile a), e) şi f); 1 subiect (5,5%) a identificat nevoile a)
şi f); 1 subiect (5,5%) a identificat nevoile c), e) şi f).
Pentru a reliefa relaţia afectivă şi comunicaţională stabilită între părinţi şi copil,
urmărind ca indicator modul în care este recompensat copilul atunci când încearcă o
depăşire a gradului său de dificultate, am formulat întrebarea 10: „Cum reacţionaţi atunci
când copilul dvs. face un progres comportamental: a) îl laud cu entuziasm; b) îl critic,

39
pentru a-l ambiţiona să încerce mai mult; c) îi fac un cadou, îi cumpăr ceva; d) nu dau
prea multă importanţă; e) altele. La această întrebare, 10 subiecţi (55,5%) au ales numai
varianta a); 4 subiecţi (22,2%) au ales variantele a) şi c); 2 subiecţi (11,1%) au ales
variantele a) şi b); 1 subiect (5,5 %) a ales numai varianta b); 1 subiect (5,5%) nu a
răspuns.
Am corelat aceste răspunsuri cu cele obţinute la întrebarea 15, vizând stilul parental:
„Cum consideraţi că sunteţi dvs. că părinte: a) echilibrat; b) prea protector; c) autoritar;
d) inconsecvent ; e) permisiv; f) posesiv; g) altele”, unde am obţinut următoarele rezultate:
12 subiecţi (66,6%) se consideră nişte părinţi echilibraţi; 2 subiecţi (11,1%) afirmă că sunt
hiperprotectori; 2 subiecţi (11,1%) afirmă că sunt echilibraţi şi autoritari, 1 subiect (5,5%)
afirmă că este un părinte autoritar; 1 subiect (5,5 %) afirmă că este permisiv.
Părinţii şi aparţinătorii chestionaţi consideră că deţin informaţii despre
diagnosticul copiilor lor: în foarte mare măsură - 12 subiecţi (66,6%); în mare măsură - 4
subiecţi (22,2%); nonrăspunsuri - 2 subiecţi (11,1%).

Măsura în care deţin informaţii despre Nr. subiecţi %

diagnosticul copiilor lor:
În foarte mare măsură 12 66,6
În mare măsură 4 22,2
nonrăspunsuri 2 11,1

Măsura în care deţin informaţii despre

diagnosticul copilor lor

15
nr. subiecţi

10
nr. subiecţi
5

0
în foarte mare în mare măsură nonrăspunsuri
măsură
gradul de informare

40
 Ei apreciază că aceste informaţii despre diagnosticul copilului dvs. şi despre
oportunităţile pe care le au pentru recuperarea lui îi ajută: în foarte mare măsură - 13
subiecţi (….%); în mare măsură - 4 subiecţi (22,2 %); nonrăspunsuri - 1 subiect (5,5%).
Pe baza informaţiilor pe care le au despre diagnosticul copiilor lor, părinţii şi
aparţinătorii apelează la următoarele modalităţi de recuperare: a) intervenţii medicale; b)
kinetoterapie; c) logopedie; d) consiliere psihopedagogică; e) ludoterapie; f) altele, după
cum urmează: 7 subiecţi (38,8%) au ales variantele a), b), d), e) şi f); 2 subiecţi (11,1%)
au ales variantele c) şi d); 2 subiecţi (11,1%) au ales variantele c), d) şi f); 4 subiecţi
(22,2%) au ales variantele b), c) şi d); 1 subiect (5,5%) a ales numai varianta b); 1 subiect
(5,5%) a ales variantele a), b), d) şi f); 1 subiect (5,5%) a ales variantele a), b) şi d).
Modalităţile de recuperare menţionate de subiecţi la varianta f) “altele….” sunt aceleaşi, şi
anume: acupunctură, reflexoterapie, energoterapie. Ei apelează la aceste servicii
specializate, deoarece consideră că îi ajută în recuperarea copilului lor: în foarte mare
măsură – 14 subiecţi (77,7%); în mare măsură - 3 subiecţi (16,6%); nonrăspunsuri - 1
subiect (5,5%) – întrebarea 18.
Subiecţii investigaţi consideră că au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru
ameliorarea handicapului copilului dumneavoastră: în foarte mare măsură - 6 subiecţi
(…%); în mare măsură - 10 subiecţi (55,5%); nonrăspunsuri - 2 subiecţi (11,1%). La
itemul de autoevaluare a modului în care s-au implicat în activitatea recuperatorie a
copilului lor, ei şi-au acordat următorul punctaj: 3 puncte – 5 subiecţi (…%); 3-4 puncte -
1 subiect (5,5%); 4 puncte - 5 subiecţi (…%); 5 puncte - 3 subiecţi (16,6%); răspunsuri
verbale, fără evaluare numerică - 2 subiecţi (11,1%): “ Nu pot să zic că nu mă ocup, cât
pot mă ocup de iel”, “gimnastică, corectare la vorbire, scris, învăţat, mers, ş.a.”;
nonrăspuns - 1 subiect (5,5%).
Majoritatea subiecţilor – 16 (…%) consideră că jocul, desenul, muzica şi grupul
de copii ocupă un loc foarte important în recuperarea copilului lor; 2 subiecţi nu au
răspuns.
Părinţii şi aparţinătorii cred în posibilitatea de ameliorare a handicapului copilului
lor: în foarte mare măsură - 6 subiecţi (…%); în mare măsură - 8 subiecţi (…%); într-o
oarecare măsură - 2 subiecţi (11,1%); nonrăspunsuri - 2 subiecţi (11,1%).

41
 De asemenea, ei doresc pentru copiii lor: să urmeze o şcoală specială - 4 subiecţi
(22,2%); să fie integrat într-o şcoală normală - 6 subiecţi (…%); să ia lecţii acasă - 2
subiecţi (11,1%); să ia parte la activităţile educative organizate de un Centru de zi - 4
subiecţi (22,2%); nonrăspuns - 2 subiecţi (11,1%).
La întrebarea numărul 20: „ În ce măsură găsiţi sprijin şi ajutor la
familiile/părinţii care se găsesc în aceeaşi situaţie cu dvs., având în îngrijire un copil cu
handicap?”, ei consideră că în foarte mare măsură - 5 subiecţi (…%); în mare măsură - 5
subiecţi (…%); într-o oarecare măsură - 3 subiecţi (16,6%); în mică măsură - 3 subiecţi
(…%); nonrăspuns - 2 subiecţi (11,1%). S-a constatat că cei care se izolează şi sunt mai
rezervaţi chiar şi faţă de cei care se află în aceeaşi situaţie cu ei sunt aparţinătorii cu studii
superioare, sau cu o poziţie socială superioară. Ei consideră stânjenitoare prezenţa
handicapului copilului lor, preferă să o trateze ca o problemă personală, care trebuie să
rămână personală.
Relaţiile pe care le stabilesc cu personalul specializat sunt de natură strict
profesională în cea mai mare măsură - …..% (13 subiecţi); de natură profesională şi
personală – 11,1% (2 subiecţi); nonrăspuns – 16,6% (3 subiecţi), deşi afirmă că reacţiile
copilului lor faţă de personalul specializat (medic, kinetoterapeut, ludoterapeut,
psihopedagog, logoped) sunt de ataşament şi afecţiune – 77,7% (14 subiecţi); de evitare –
11,1% (2 subiecţi); nonrăspuns – 11,1% (2 subiecţi).
Toţi cei 18 subiecţi au declarat că sunt ortodocşi. Ei consideră că Biserica
reprezintă un sprijin pentru copil şi pentru familia lor, în general, în foarte mare măsură
- 9 subiecţi (…%); în mare măsură - 6 subiecţi (…%); într-o oarecare măsură - 1
subiect (5,5%); nonrăspuns - 2 subiecţi (11,1%), dar numai 11,1% ( 2 subiecţi) merg
aproape în fiecare Duminică la biserică; … % ( 11 subiecţi) merg numai câteodată la
biserică; 16,6% ( 3 subiecţi) merg rar, la ocazi; nonrăspuns – 11,1% (2 subiecţi).
Apreciază că intervenţia unui preot, prin Sfintele Taine (Botez, Sf. Maslu,
Spovedanie, Împărtăşanie) este benefică în activitatea recuperatorie: în foarte mare
măsură - 10 subiecţi (55,5%); în mare măsură - 4 subiecţi (22,2%); într-o oarecare
măsură - 1 subiect (5,5%); nonrăspuns - 2 subiecţi (11,1%), dar la întrebarea numărul 26
privind rostul slujbei Sfântului Maslu, pentru: a) dezlegare de farmece şi blesteme; b)
boală trupească; c) boală sufletească; d) sfinţirea apei; e) sfinţirea uleiului; f) sfinţirea
casei; g) NU ŞTIU – nici un subiect nu identifică numai variantele corecte de răspuns.

42
Ceilalţi subiecţi au furnizat următoarele variante de răspuns: 3 subiecţi (16,6%) au
identificat toate variantele, de la a) la f); 2 subiecţi (11,1%) au identificat variantele b), c)
şi f); 1 subiect (5,5%) a identificat variantele b) şi f); 1 subiect (5,5%) a identificat
variantele a) şi c); 1 subiect (5,5%) a identificat variantele a) şi f); 1 subiect (5,5%) a
identificat variantele b) şi c); 1 subiect (5,5%) a identificat variantele c) şi f); 1 subiect
(5,5%) a identificat variantele a), b) şi c); 1 subiect (5,5%) a identificat variantele a), c) şi
e); 1 subiect (5,5%) a identificat numai varianta b); 1 subiect (5,5%) a identificat numai
varianta c); 1 subiect (5,5%) a răspuns “Nu ştiu” şi 3 subiecţi (16,6%) nu au răspuns
deloc. Observăm că la 8 subiecţi apare varianta b), adică slujba Sfântului Maslu este pentru
boală trupească, însă 3 dintre cei 8 au încercuit toate variantele de răspuns, de aceea nu
considerăm că ei cunosc într-adevăr faptul că această slujbă este o Sfântă Taină special
rânduită de Biserică pentru bolnavi. Mai mulţi subiecţi include în răspunsurile lor varianta
c): slujba Sfântului Maslu este pentru boală sufletească, considerând probabil că orice
slujbă religioasă se adresează sufletului

Numai 11,1 % (2 subiecţi) merg la Sfântul Maslu cu copilul, 5,5 % (1 subiect) -

des şi 5,5 % ( 1 subiect) - câteodată.
La întrebarea numărul 28: “Cine consideraţi că ar putea să-l ajute mai mult pe
copilul dumneavoastră?”, subiecţii au răspuns astfel: familia - … % ( subiecţi); alţi
specialişti - … % ( subiecţi); familia şi alţi specialişti - … % ( subiecţi); familia, alţi
specialişti şi preotul - … % ( subiecţi); cei de vârsta lui, familia şi preotul - … %
( subiecţi); nonrăspuns - …% (2 subiecţi).

43
 Prin întrebarea numărul 29 ne-am propus să prospectăm atitudinile şi credinţele
subiecţilor faţă de oameni şi viaţă în general: “Credeţi că viaţa ar fi mai bună dacă
oamenii: a) ar munci mai mult; b) s-ar ruga mai mult la Dumnezeu; c) s-ar ajuta mai
mult unii pe alţii; d) ar fi mai corecţi; e) ar da dovadă de mai mult respect unii faţă de
alţii; f) şi-ar vedea fiecare de treabă; g) alt motiv. Răspunsurile pe care le-am obţinut au
fost următoarele: 4 subiecţi (…%) au ales variantele b), c), d), e), f); 4 subiecţi (22,2%)
au ales toate variantele de la a) la f); 1 subiect (5,5%) a ales variantele b) şi c); 1 subiect
(5,5%) a ales variantele b), c) şi d); 1 subiect (5,5%) a ales variantele b) şi e); 1 subiect
(5,5%) a ales variantele b) şi d); 1 subiect (5,5%) a ales variantele b), c), d), e), f) şi g),
menţionând că “viaţa ar fi mai bună dacă oamenii ar fi mai miloşi”; 1 subiect (5,5%) a
ales variantele a), b) şi c); 1 subiect (5,5%) a ales variantele b), c) şi g), menţionând că
“viaţa ar fi mai bună dacă salariile ar fi mai mari”.

La întrebarea numărul 30: “Ce consideraţi că va juca un rol hotărâtor în

recuperarea şi integrarea socială a copilului dvs.?”, cu următoarele variante de răspuns: a)
îngrijirea şi sprijinul în familie; b) tratamentul medical; c) recuperararea de specialitate
(kinetoterapie, ludoterapie, logopedie, consiliere psihopedagogică); d) rugăciunea şi
Sfintele Taine; e) altele; f) NU ŞTIU”, 6 subiecţi (…%) au ales variantele a), b), c) şi d); 2
subiecţi (11,1%) au ales numai varianta b); 1 subiect (5,5%) au ales variantele a), b), c), d)
şi e)- terapia de grup, momentele de bucurie; 2 subiecţi (11,1%) au ales numai varianta d);
3 subiecţi (16,6%) au ales variantele c) şi d); 1 subiect (5,5%) a ales variantele a), c) şi d);
nonrăspuns - 2 subiecţi (…%).
Un aspect special pe care l-am urmărit a fost modul în care părinţii şi aparţinătorii
percep, la nivel subiectiv, diferenţa dintre copilul cu handicap şi copilul fără dizabilităţi în
ceea ce priveşte integrarea socială. Astfel, la întrebarea: „Consideraţi că o persoană fără
dizabilităţi beneficiază de mult mai multe avantaje din punct de vedere social?
Argumentaţi.”, răspunsurile au fost libereşi îmbracă următoarele forme: „Da, este
acceptată repede în societate” – 4 subiecţi (22,2%); “Da, deoarece este privită altfel”,
“Da, bineînţeles că Da. Argumentele sunt zi de zi pe stradă, în parc.”, “ Da, o persoană
fără dizabilităţi beneficiază de avantajul de a se descurca singură; are alte soluţii, deci are

44
toate avantajele de a-şi realiza visurile”; “Da, se descurcă altfel, poate realiza ce speră, nu
le este ruşine, priveşte altfel viaţa; “Da, se poate deplasa”. Toate aceste răspunsuri reflectă
modul dureros şi frustrant în care ei resimt handicapul copilului lor şi dezavantajele
acestuia în societate. Am întâlnit însă şi două răspunsuri care minimalizează, respectiv
neagă faptul că o persoană fără dizabilităţi ar beneficia de mai multe avantaje în societate:
“Nu” - 1 subiect (5,5%); “Foarte puţin, doar “avantajele” pe care le are orice persoană
într-un grup social. Depinde de familie” - 1 subiect (5,5%). Poate fi vorba despre negarea
unei realităţi dureroase, dar şi despre atingerea unui nivel de acceptare a situaţiei şi asumare
a ei, împreună cu hotărârea de a compensa familia neajunsurile sociale.
Pentru a completa şi verifica, într-o anumită măsură datele obţinute de la părinţi,
precum şi din dorinţa de a prospecta punctul de vedere al specialiştilor privind posibilităţile
şi modalităţile de recuperare şi integrare socială a copiilor cu handicap din Centrul de zi,
am com0pletat cercetarea noastră cu un Ghid de interviu, conceput special pentru
personalul care oferă servicii psihomedicale: kinetoterapie, ludoterapie, logopedie,
consiliere psihopedagogică.
În cadrul interviului realizat cu personalul specializat, aceştia consideră că părinţii
au informaţii insuficiente despre handicapul copiilor, iar gradul de interes în recuperarea
copiilor este în funcţie de potenţialul restant al acestora. Părinţii şi aparţinătorii au atitudini
pozitive faţă de recuperare, cooperează cu copiii şi sunt optimişti privind posibilitatea unei
integrări sau recuperarea unui aspect fiziologic, motor, psihic. Pentru cei cu un nivel de
educaţie redus deseori copilul cu handicap constituie o sursă de venit, la care sunt asociate
stări de frustrare, deznădejde, melancolie, furie. Un procent de 60% apelează la servicii
recuperatorii fără să respecte întru totul planul individualizat de recuperare, punându-şi
speranţa într-un cadru specializat, cum ar kinetoterapeutul, psihopedagogul. Părinţii recurg
şi la modalităţi de recuperare alternative, cum ar fi acupunctura, de care sunt nemulţumiţi,
deoarece afirmă că starea de sănătate a copilului s-a agravat în mare proporţie. Relaţiile
între cadrul specializat şi familie nu sunt apropiate. Deseori se încearcă, prin terapia de
grup, ca familia să-şi dezvăluie propriile experienţe, să simtă siguranţă, să depăşească
obstacolele şi să poată privi cu încredere atât copilul lor, cât şi perspectivele de viitor.
Posibilitatea de integrare în învăţământul de masă nu a fost obţinută decât doar pentru 2
copii, restul urmând în continuare terapia medicală şi serviciile de tip zi din cadrul
Centrului.

45
 Părinţii, ai căror copii sunt integraţi în învăţământul de masă, sunt nemulţumiţi de
starea deficitară a mediului social, de atitudinea profesorilor şi a educatorilor, copiii
întâmpinând multe greutăţi în atingerea unui nivel minim al educaţiei. Pe de altă parte,
personalul specializat speră în posibilitatea recuperării atâta timp cât familia se implică,
acceptă copilul şi respectă planul individualizat de recuperare psihică.

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI

Cercetarea evidenţiază modul în care se raportează familia, cunoaşte tipul de

handicap se implică în modalităţile de recuperare psihomedicale, spirituale şi de integrare
socială a unor copii cu handicap. Prin metodele utilizate am constatat că familia nu
cunoaşte în majoritatea cazurilor handicapul copilului iar în celelalte cazuri se implică în
proporţie de 40-60 % în funcţie de diagnosticul şi starea copilului.Cel mai important aspect
pe care aş dori să-l subliniez în privinţa recomandărilor îl reprezintă consilierea familiei cu
privire la cadrul familial în care se dezvoltă copilul, la diagnosticul copilului, posibilităţile
de recuperare precum şi posibilităţile de şcolarizare. Cu privire la învăţământul de masă din
interviul realizat am constatat că datorită mentalităţii care există foarte puţin profesează în
această formă de învăţământ. În aceste condiţii dacă este cu putinţă este necesar ca copilul
să fie integrat într-o şcoală specială. Atât organizaţiile neguvernamentale cât şi organizaţiile
guvernamentale ar trebui să relizere monitorizarea copiilor cu handicap, să se implice în
planul de recuperare al copilului alături de medic şi de familie şi să existe o evaluare lunară

46
pe diferite puncte în recuperarea copilului. Prima problemă care a fost ridicată este legată
de carenţa familială acolo unde familia aşteaptă latura materială ca pe o sursă de venit
neimplicându-se în recuperarea copilului. Pentru acestea este important să se realizeze
consilierea familiei în încercarea de a nu privi copilul ca pe o problemă, să nu încerce să-l
izoleze sau să-l marginalizaze. Din punct de vedere spiritual la întrebarea “Cum apreciaţi
imtervemţia preoţilor în întâmpinarea persoanelor cu handicap?” răspunsurile au fost:
“preotul nu cunoaşte şi nu se implică în problemele sociale; familia ar trece peste acest
obstacol dacă preotul s-ar implica; preotul artebui să contribuie la schimbarea mentalităţii;
preotul ar trebui să vină în întâmpinarea asistenţei sociale; prima recuperare care ar trebui
să existe ar trebui să fie cea spirituală; s-ar putea face protecţie socială cu ajutorul bisericii.”
Rezultatele conduc la ideea că, spre deosebire de modalităţile de recuperare
medicală, psiho-pedagogică, kinetoterapeutică, logopedică, etc. modalităţile de recuperare
spirituală sunt puţin cunoscute şi în mică măsură folosite. Poate că de aici încolo începe
misiunea şi drumul crucii pentru asistenţii sociali: îmbinând modalităţile de recuperare
laice, psihomedicale, cu responsabilitatea de a face cunoscute modalităţile Bisericii de
tămăduire şi mângâiere. Bineînţeles, este o misiune în care nu putem merge decât alături de
preoţi.
ANEXA 1

CHESTIONAR PENTRU PĂRINŢI

VĂ RUGĂM SĂ RĂSPUNDEŢI CU SINCERITATE, FĂRĂ SĂ VĂ SEMNAŢI !!!

1. Credeţi în posibilitatea de ameliorare a handicapului copilului dumneavoastră?

□ în foarte □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
mare măsură măsură măsură măsură măsură

2. Credeţi că deficienţa copilului dvs. v-a afectat viaţa de familie?

□ DA; □ NU; □ NU ŞTIU

3. Care au fost reacţiile dvs. la apariţia unui copil cu deficienţe?

□ de accepate a realităţii
□ vinovăţie
□ deznădejde

47
 □ furie
□ indiferenţă
□ altele …………………….….

4.Consideraţi că o persoană fără dizabilităţi beneficiază de mult mai multe avantaje din
punct de vedere social? Argumentaţi.
…………………………………………………………………………………..
………………………………………………………………………………………………
……..………

5. Consideraţi că existenţa unor copii fără dizabilităţi în cadrul familiei este/ar fi

favorabilă recuperării unui copil cu deficienţe?
□ în foarte □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
mare măsură măsură măsură măsură măsură

6. În ce măsură apreciaţi că rudele (bunici, mătuşi, unchi, verişori) pot fi de ajutor în

recuperarea unui copil cu deficienţe?
□ în foarte □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
mare măsură măsură măsură măsură măsură

7. Atmosfera familiei dvs. se caracterizează prin:

a) armonie şi înţelegere
b) conflicte mici şi trecătoare
c) conflicte repetate, de nivel mediu
d) stare de tensiune, izbucniri violente verbale şi / sau fizice
e) încordare, griji
f) altele …………………………………………………..

8. În familia dvs. sunt membrii care se găsesc în următoarele situaţii:

□ consumă destul de mult alcool
□ au antecedente penale
□ au un comportament verbal violent (înjură, strigă, ameninţă)
□ au un comportament fizic violent
□ NU SUNT ASTFEL DE SITUAŢII

9. Încercaţi să identificaţi care din următoarele nevoi răspund cel mai bine situaţiei
copilului dvs.:
a) nevoia de dragoste şi siguranţă
b) nevoia de experienţe noi
c) nevoia de apreciere şi respect
d) nevoia de autonomie
e) nevoia de îngrijiri permanente
f) nevoia de joc
g) altele …………………………………………………..

48
10. Cum reacţionaţi atunci când copilul dvs. face un progres comportamental:
a) îl laud cu entuziasm
b) îl critic, pentru a-l ambiţiona să încerce mai mult
c) îi fac un cadou, îi cumpăr ceva
d) nu dau prea multă importanţă

11. În ce măsură cunoaşteţi (aveţi informaţii despre) diagnosticul copilului dvs.?

□ în foarte □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
mare măsură măsură măsură măsură măsură

12. Cunoscând diagnosticul copilului dvs., care sunt principalele modalităţi de recuperare
la care aţi apelat?
a) intervenţii medicale (eventual chirurgicale)
b) kinetoterapie;
c) logopedie
d) consiliere psihopedagogică
e) ludoterapie
f) altele …………………

13. Ce loc consideraţi că ocupă jocul, desenul, muzica, grupul de copii în recuperarea
copilului dvs.?
□ unul foarte □ unul □ Nu ştiu □ unul de mică □ unul de foarte
important important importanţă mică importanţă

14. Doriţi pentru copilul dvs.:

□ să urmeze o şcoală specială
□ să fie integrat într-o şcoală normală
□ să ia lecţii acasă
□ să ia parte la activităţile educative organizate de un Centru de zi

15. Cum consideraţi că sunteţi dvs. că părinte:

□ echilibrat □ prea protector □ autoritar
□ inconsecvent □ permisiv □ posesiv
□ altele …………………………………………………..

16. Consideraţi că informaţiile pe care le primiţi referitor la diagnosticul copilului dvs. şi

la oportunităţile pe care le aveţi pentru recuperarea lui vă ajută:
□ în foarte □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
mare măsură măsură măsură măsură măsură

17. Evaluaţi pe o scală de la 1 - puţin la 5 – foarte mult modul în care vă implicaţi în

activitatea recuperatorie a copilului dvs. (puneţi un x):
1 2 3 4 5

49
Puţin Foarte mult

18. În ce măsură consideraţi că serviciile specializate de terapie (kinetoterapie,

ludoterapie, logopedie, consiliere psihopedagogică, terapia de grup) vă ajută în
recuperarea copilului dvs.?
□ în foarte □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
mare măsură măsură măsură măsură măsură

19. Consideraţi că aţi făcut tot ce v-a stat în putinţă pentru ameliorarea handicapului
copilului dumneavoastră?
□ în foarte mare □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
măsură măsură măsură măsură măsură

20. În ce măsură găsiţi sprijin şi ajutor la familiile/părinţii care se găsesc în

aceeaşi situaţie cu dvs., având în îngrijire un copil cu handicap:
□ în foarte mare □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
măsură măsură măsură măsură măsură

21. Relaţiile dvs. cu personalul specializat (medic, kinetoterapeut, ludoterapeut,

psihopedagog, logoped) sunt de natură:
□ strict profesională
□ profesională şi personală
□ mai mult personală, relaţii apropiate, de prietenie

22. Reacţiile copilul dvs. faţă de personalul specializat (medic, kinetoterapeut,

ludoterapeut, psihopedagog, logoped) sunt:
□ de ataşament şi afecţiune;
□ de teamă
□ de evitare
□ altele ……………………………….

23. În ce măsură consideraţi Biserica un sprijin pentru copil şi pentru familia dv în

general?
□ în foarte mare □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
măsură măsură măsură măsură măsură

24. În ce măsură apreciaţi că intervenţia unui preot, prin Sfintele Taine (Botez, Sf. Maslu,
Spovedanie, Împărtăşanie) este benefică în activitatea recuperatorie?
□ în foarte mare □ în mare □ într-o oarecare □ în mică □ în foarte mică
măsură măsură măsură măsură măsură

25. Consideraţi că slujba Sfântului Maslu este pentru:

50
 a) dezlegare de farmece şi blesteme
b) boală trupească
c) boală sufletească
d) sfinţirea apei
e) sfinţirea uleiului
f) sfinţirea casei
g) NU ŞTIU

26. Cât de des mergeţi la biserică?

□ foarte des, □ în fiecare □ câteodată □ rar, la ocazii □ niciodată

aproape zilnic Duminică

27. Cât de des participaţi la Sf. Maslu?

□ foarte des □ des □ câteodată □ rar □ niciodată

28. Cine consideraţi că ar putea să-l ajute mai mult pe copilul dumneavoastră?
□ cei de vârsta lui □ fraţii
□ mama □ tatăl □ rudele
□ medicul
□ preotul
□ alţi specialişti (kinetoterapeut, psihopedagog, logoped, etc.)
□ …………………………………….

29. Credeţi că viaţa ar fi mai bună dacă oamenii ………………………

□ ar munci mai mult
□ s-ar ruga mai mult la Dumnezeu
□ s-ar ajuta mai mult unii pe alţii
□ ar fi mai corecţi
□ ar da dovadă de mai mult respect unii faţă de alţii
□ şi-ar vedea fiecare de treabă
□ alt motiv ……………………….

30. Ce consideraţi că va juca un rol hotărâtor în recuperarea şi integrarea socială a

copilului dvs. ?
a) îngrijirea şi sprijinul în familie
b) tratamentul medical
c) recuperararea de specialitate (kinetoterapie, ludoterapie, logopedie,
consiliere psihopedagogică)
d) rugăciunea şi Sfintele Taine
e) altele ……………………………………….

51
 f) NU ŞTIU

Sex: □ masculin □ feminin

Vârsta: □ 20 – 30 ani; □ 31 – 40 ani; □ 41 – 50 ani; □ 51 –60 ani; □ peste 60 ani
Studii: □ 8 clase; □ profesională; □ liceu; □ postliceală; □ facultate

Veniturile familiei pe lună: □ 2-4 mil.; □ 4-6 mil.; □ 6-8 mil.; □ 8-10 mil.; □ peste 10 mil.

Ocupaţia: …………………………………………………………………….

Numărul membrilor de familiei: □ 2; □ 3; □ 4; □ 5; □ 6; □ peste 6

Stare civilă: □ căsătorit; □ divorţat; □ văduv; □ concubinaj; □ necăsătorit, singur;

□ recăsătorit

Apartenenţa religioasă: □ ortodox; □ catolic; □ protestant; □ altele …………………

ANEXA 2

GHIDUL DE INTERVIU PENTRU PERSONALUL SPECIALIZAT

Urmăreşte verificarea şi îmbogăţirea informaţiilor obţinute în urma aplicării chestionarului.

Aspecte urmărite:
1. Dacă părinţii au informaţii corecte şi complete despre diagnosticul copilului lor.
2. Dacă părinţii au atitudini de acceptare, frustrare, vinovăţie, indiferenţă, etc. faţă de
handicapul copilului lor şi poziţia lor în societate din această cauză.

52
3. Dacă părinţii au informaţii despre modalităţile de recuperare şi integrare socială a
copilului lor.
4. Dacă expectanţele părinţilor legate de recuperarea copilului sunt realisrte sau nu.
5. Dacă părinţii sunt interesaţi să afle mai mult şi să participe activ la recuperarea
copilului.
6. Dacă relaţiile părintelui/părinţilor cu copilul sunt pozitive (echilibrate, armonioase) sau
negative (exagerate, violente, etc.).
7. Dacă au informaţii despre atitudini şi comportamente negative oferite de mediul
familial (alcoolism, violenţă domestică, antecedente penale).
8. Dacă familia respectă recomandările făcute şi le urmează.
9. Dacă părinţii apelează şi la alte modalităţi de recuperare: naturiste, spirituale, etc.
10. Dacă au relaţii strict profesionale sau şi personale cu familiile copiilor.
11. Dacă au relaţii apropiate cu copiii.
12. Dacă se stabilesc relaţii între familiile acestor copii, sau părinţii se izolează.
13. Dacă sunt optimişti/rezervaţi în privinţa recuperării copiilor.
14. Dacă ei consideră că există posibilităţi reale de integrare cu succes în învăţământul de
masă a acestor copii.
15. Dacă obţin feed-back de la părinţi.
16. Dacă ei înşişi sunt credincioşi.

53
54