Sunteți pe pagina 1din 3

ADA CONDEESCU - "Ceea ce e intim şi preţios trebuie păstrat în

sufletul tău"

- Actriţa Ada Condeescu joacă în prezent în rolul de mămică, cel mai solicitant dintre toate rolurile de până
acum. Despre noua ei "meserie", dar şi despre actorie, am vorbit acum, în pragul dezlegării primăverii -

"Lucrurile se întâmplă atunci când trebuie"

- Ada, ai acum un job full time. Eşti mamă.

- Da, deocamdată acesta este jobul meu permanent, dar uşor-uşor trebuie să ne şi desprindem un pic şi să mă întorc
la meseria mea.

- A fost o schimbare majoră în viaţa ta?

- Da, clar. Bebeluşul şi-a făcut simţită prezenţa din plin. Dacă în jurul meu toţi aveau copii liniştiţi, care dormeau toată
noaptea, ei bine, fetiţa mea nu a fost aşa. Nu dormea mai deloc.

- Cum o cheamă?

- Ecaterina.

- Cum i-aţi ales numele?

- Să ştii că numele a venit cumva el la noi. Am căutat luni de zile un nume, iar acesta a apărut aşa, pur şi simplu, şi
abia după ce ne-am decis, am realizat că şi pe bunica lui Cătălin (regizorul Cătălin Mitulescu, soţul actriţei n.r.) o
chema Ecaterina, la fel ca şi pe străbunica mea din partea tatălui. Aşa că parcă acest nume ne-a venit de undeva din
Univers. Şi ne-a plăcut şi importanţa acestui nume în istorie. E un nume special. Ne place foarte mult.

- După ce ai născut, ai mai avut vreme de actorie?

- Am reluat foarte repede spectacolul "Trei femei înalte", pe care îl joc la Braşov, de şase ani deja, în regia Sânzianei
Stoican. După doar două luni de la naştere, am pornit cu toţii la drum. O alăptam atunci, de fapt, o alăptez şi acum
(de-abia a împlinit un an) aşa că plecam cu tot arsenalul după mine. Dar nu am regretat nicio clipă. Mi-a făcut şi mie
bine să mă întorc pe scenă repede. Am avut însă şi nişte propuneri din străinătate, pe care le-am refuzat, pentru că mi
s-a părut mult mai important să stau lângă copil în primul lui an de viaţă. A cântărit mai mult asta. Nu îmi pare rău,
pentru că eu cred că lucrurile se întâmplă atunci când trebuie. Sunt sigură că vor mai veni şi alte oportunităţi. Cred că
e important pentru copil să aibă o mamă prezentă mai ales la începutul drumului.

"Aş vrea ca Ecaterina să fie senină şi curajoasă"

- Te-a schimbat şi în interior maternitatea?

- Probabil că da. Sunt chiar în mijlocul procesului de schimbare. Nu am tras încă linie. Dar abia acum, după un an, pot
să spun că încep să mă dezmeticesc. Trebuie să fii mereu prezent şi pe fază la tot ce se întâmplă cu copilul. Eu m-am
cam rupt de realitatea din jur. Se amestecă noaptea cu ziua, mai ceva ca la o filmare de noapte. Nu mai înţelegi nimic.
Da, simt că m-am transformat un pic. Mă simt aşa, tot pe mine, dar cu nişte plusuri. Simt că am făcut bine ce am
făcut până acum. E bine şi pentru mine ca mamă, dar şi ca om. Văd cum se comportă, se vede că e un copil fericit şi
foarte sociabil, aşa că până acum cred că sunt o mamă bună. Lucrurile astea îţi dau putere să treci peste nopţi
nedormite, peste perioada în care nu lucrezi, în care stai pe bară, dar am ştiut dintotdeauna că acesta este mersul lu-
crurilor pentru mine. Mi-am dorit un copil şi ştiam că asta vine cu nişte alegeri la pachet. Cred că maternitatea mi-a
dat o greutate interioară mai mare, că sunt mult mai responsabilă. Mi s-a tot spus că un copil îţi ia din libertate. Eu nu
simt aşa. Îţi ia poate din micile libertăţi, dar micile nebunii le-am făcut la timpul lor. Nu le simt lipsa.

- Ţi-ai dat anumite teme ca mămică? Vrei să ai un anume tip de copil?


- Mi-am dorit să cresc un copil puternic, independent, sigur pe el, încrezător în forţele lui. Sigur că noi vom fi mereu
lângă ea, dar cred că e important să fii tu bine cu tine, stăpân pe tine. E bine să te bazezi pe părinţi, dar să ştii în ace-
laşi timp că în viaţă eşti totuşi singur. Aş vrea ca fiica mea să fie senină şi curajoasă. Acest spirit aş vrea să i-l
transmit.

- Tu aşa ai fost crescută, ţi s-a insuflat de mică încrederea în tine?

- Erau alte vremuri. Părinţii noştri erau mai grijulii, mai fricoşi. Nu am fost crescută aşa, dar natura mea a fost de om
mai independent.

- Faptul că tu, având părinţii literaţi, ai devenit actriţă, a fost un gest de independenţă?

- Da, eu mi-am dorit asta. Dar am avut noroc cu părinţii mei, pentru că ei m-au dus la teatru şi la film de mică şi, fără
să-şi dea seama, mi-au insuflat fascinaţia faţă de scenă. Tata (regretatul şi preţuitul scriitor Alexandru Condeescu, di-
rectorul Muzeului Literaturii Române din Bucureşti n. red.) şi-ar fi dorit să fiu avocat. Dar pasiunea mea pentru actorie
a cântărit mai mult. Părinţii mei au fost însă mereu liniştiţi cu alegerile mele, pentru că, deşi sunt o fire independentă,
nu am avut ieşiri de pe şină foarte mari. Aşa că atunci când le-am spus că vreau să devin actriţă au fost şi ei cu totul
alături de mine. Poate că dacă aş fi fost copil de medici, nu aş fi descoperit actoria la fel de uşor, dar cum părinţii mei
m-au crescut în mediul artistic a fost cumva o alegere firească.

"Viaţa personală trebuie să rămână personală"

- Şi chiar foarte repede ai avut şi succes. Deja la 21 de ani erai star, după succesul internaţional al filmului "Eu, când
vreau să fluier, fluier".

- Da, eram un star. Îmi place să cred că încă mai sunt. Numai că star-sistemul în România nu există. Iar eu pe atunci
nici nu realizam ce se întâmplă cu mine. Nici nu m-a interesat să fructific succesul ca pe un business. Cred că în zona
de exploatare, în sensul bun al imaginii mele, am pierdut, pentru că pe atunci, la noi nu era cultura asta. Dar asta
depinde şi de structura ta. Eu sunt şi o fire mai timidă. Cred că m-am ţinut prea mult într-o zonă mai închisă, mai
elitistă, iar publicul în ziua de azi simte nevoia să fie mai aproape de actor. Actorii nu mai sunt intangibili, ca pe vre-
muri. Toate reţelele de socializare îl apropie pe spectator de actori. Bine, eu nu voi fi niciodată atât de aproape, încât
să îmi pun pe masă viaţa personală sau să fac o şedinţă foto cu soţul meu. Cred că viaţa personală - de asta se şi
cheamă aşa - trebuie să rămână personală. Şi până la urmă, asta este o formă de manipulare emoţională a publicului.
Cine spune că îşi pune pe tavă viaţa intimă, fără a avea un scop, minte. Lucrurile sensibile sau lucrurile grele, legate
de familie, dacă le arunci în spaţiul online, atragi simpatie, stârneşti emoţie, dar eu am preferat să mă lipsesc de acest
gen de simpatie şi să vorbesc publicului doar prin ceea ce fac ca actriţă. Ceea ce e intim şi preţios trebuie păstrat în
sufletul tău.

"Cât eşti pe aici, pe pământ, eşti dator să te descoperi"

- Ziceai că eşti timidă. Chiar aşa?

- Am o formă de timiditate care nu m-a ajutat deloc. Ba chiar, dimpotrivă! Ce-i drept, am şi fost crescută cu mult prea
mult bun simţ de către părinţii mei, lucru care nu m-a ajutat întotdeauna. Dacă aş fi avut o altă meserie, poate că nu
ar fi contat, dar ca actriţă, trebuie să ieşi în lume, să mergi la tot felul de evenimente, să îţi faci legături, să socializezi,
şi nu doar în cadru organizat, să vorbeşti chiar şi cu oamenii care te opresc pe stradă. Eu de socializat socializam, dar
îmi venea greu. Pentru că sunt mai introvertită. Şi am lucrat la asta, am lucrat cu un psiholog, dar şi eu cu mine,
pentru că aşa cum te duci să îţi lucrezi corpul la sală, trebuie să îţi lucrezi şi spiritul. Dezvoltarea personală este foarte
importantă. Unele lucruri din interiorul tău trebuie vindecate, altele dezvoltate, altele exhibate. Descoperirea eului este
o datorie a oricărui om. Cât eşti pe aici, pe pământ, eşti dator să te descoperi.

- Ai intrat, împreună cu actori din alte ţări, în programul "Shooting Stars", la Berlinală. Te-a ajutat în carieră acest
proiect?

- Da, dar nu atât pe cât mă aşteptam. Sincer, credeam că îmi va deschide mult mai multe uşi. Sigur că am intrat în
legătură cu mulţi producători şi regizori, am călătorit la multe castinguri, lucruri pe care actorii români nu prea au
şanse să le facă, dar dincolo de două proiecte de lung metraj, pe care le-am şi filmat, nu s-au materializat alte lucruri.
Poate că voiam eu mai mult. Mă gândeam că gata, m-am întors de la "Shooting Stars" şi o să-mi sune mobilul non
stop. Or, nu a fost aşa. Până la urmă, cel mai important este să faci filme bune, cu o poveste care să ajungă la cât mai
mulţi oameni, să aibă o distribuţie care să le ducă peste tot în lume, cum mi s-a întâmplat mie cu "Eu, când vreau să
fluier, fluier" şi cu "Loverboy". La mine, regizorii din străinătate au ajuns prin filmele în care am apărut şi care au ajuns
la cele mai bune festivaluri din lume, la Cannes şi la Berlin. Poate pentru alţi colegi de la "Shooting Stars" lucrurile s-au
legat altfel, dar pe mine, de fapt, m-au ajutat rolurile pe care le făcusem.

"Faptul că am un soţ regizor mă ajută în fiecare zi"

- Faptul că soţul tău e regizor de film te ajută în carieră?

- La începutul relaţiei noastre, unii îmi spuneau că acest lucru nu-mi va face bine ca actriţă, pentru că voi rămâne doar
în universul lui regizoral, dar nu a fost aşa, pentru că eu am jucat şi la alţi regizori, iar el lucrează şi cu alte actriţe. De
exemplu, el a terminat de curând un film în care avea nevoie de o actriţă cu o tipologie total diferită de a mea şi,
evident că a ales pe altcineva.

- Şi nu ai jucat deloc în filmul lui?

- Ba da. El şi-a dorit foarte mult să am o apariţie specială. Eu la început nu am vrut, pentru că născusem de mai puţin
de o lună, dar pînă la urmă am acceptat. El zice că e un rol, eu zic că e o apariţie. El zice că e un rol important, eu zic
că e o apariţie importantă. Joc rolul unei tinere mame. Cătălin a simţit foarte mult nevoia să fiu în povestea lui. Dar ca
să revin la întrebarea ta, faptul că am un soţ regizor mă ajută în fiecare zi. Vorbim despre filme, despre proiecte,
discutăm mult împreună, ne inspirăm unul pe altul, zi de zi. E o efervescenţă în relaţia noastră care, uite, aşa, cu
suişuri şi coborâşuri, rezistă de 9 ani. Nici nu-mi vine să cred. Pare înfricoşător de mult.

- Eşti printre puţinii actori români care au făcut mai mult film decât teatru. Te simţi la fel de bine şi pe scenă, şi pe
platoul de filmare?

- Mă simt clar mai bine pe platou. E mai aproape de natura mea. Eu sunt un om care arde lucrurile repede, care e
impulsiv, care se dăruieşte foarte mult într-un anumit moment şi după aia e gol, iar la teatru ai un cadru mult mai re-
strâns de căutare, de exprimare, e mai static. Am avut şi pe scenă momente în care simţeam că au coborât zeii ac-
toriei lângă mine, dar mult mai puţine decât în film.