Sunteți pe pagina 1din 20

VALORIFICAREA MUZICII PATRIOTICE ÎN

MANUALELE DE
EDUCAȚIE MUZICALĂ

5.1 Evoluția Educației Muzicale în România

„Biserica a fost şcoala poporului, şcoală de morală şi lumină, şcoală de ordine şi


disciplină, şcoală de iubire, de unire şi de frăţie”1
Iosif Naniescu
Urmărirea evoluţiei educaţiei muzicale româneşti este necesară construirii unei viziuni
asupra principalelor orientări trasate de-a lungul vremii. Pe parcursul timpului, educaţia
muzicală a evoluat în strânsă legătură cu scopurile perioadei de timp, pornindu-se de la cântare
bisericească şi practică, psaltichie („PSALTICHÍE s. f. Muzică vocală bisericească, specifică
bisericii ortodoxe”2), cânt, până la muzica, educaţia muzicală şi cântecul popular, alături de care
tradiţia cântării bizantine va convieţui. Această fuziune dintre cântecul popular şi tradiţia cântării
bizantine va constitui baza educaţiei muzicale a poporului român.
Muzicologul Vasile Tomescu menţionează, citând din izvoare străine, „vizita unei trupe
de actori ambulanţi pe litoralul Mării Negre, în timpul împăratului Adrian, dar şi existenţa la
Aquincum, a unui collegium scenicorum, în care muzica a avut un rol important3.
Un mare episcop din Balcani al secolului al IV-lea, Sfântul Niceta de Remesiana, notează
în lucrarea sa capitală „De psamodiae bono” (Despre foloasele cântării) 4, faptul că în cântările
creştine „pruncul îşi găseşte hrana maternă, copilul ce să laude, adolescentul ceea ce-i
îndreptează viaţa proprie, tânărul ceea ce să urmeze, bătrânul, modul de rugăciune. O învaţă pe
femeie bunacuviinţă. Orfanii îşi găsesc părinţii, văduvele pe cei ocrotitori, cei săraci pe
protectori, străinii pe cei ce-i păzesc”.5
Această lucrare a Sfântului Niceta de Remesiana cuprinde indicaţii metodice preţioase,
multe dintre ele fiind valabile şi utilizate chiar şi în zilele noastre:
- cântarea facilitează memorarea mai rapidă şi mai temeinică a textelor;
- prin audierea cu plăcere a psalmului cântat, acesta încântă şi pătrunde sufletul;
1
Vasile Vasile, „Metodica educaţiei muzicale”, Editura Muzicală, 2004, Bucureşti, p. 69.
2
https://dexonline.ro/definitie/psaltichie/937237, data accesării 20.05.2017.
3
Ibidem.
4
Ibidem.
5
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 69.

1
- însuşirea temeinică este realizată prin repetiţie, făcută cu plăcere cu ajutorul muzicii;
- psalmodierea facilitează înţelegerea şi trăirea textului;
- cântarea psalmilor păstrează contactul cu învăţătura creştină, fiind un prilej de
îmbogăţire spirituală;
- cântarea aduce împăcare între oameni, întrucât nimeni nu poate cânta pentru
Dumnezeu cu ura însămânţată în suflet;
- cântarea psalmilor îndeplineşte un rol important în viaţa sufletească atâta timp cât
este cântată din inimă etc.6
În secolul al XII-lea apare o şcoala de muzică de psaltichie, existând asemenea instituţii
la Mânăstirea de la Putna, Neamţ, Cozia, Şcheii Braşovului etc. Ca şi în zilele noastre, cântarea
bizantină avea caracter monodic, vocal şi liturgic, fiind transmisă pe care orală. În ultimele
secole din primul mileniu apar anumite forme de semiografie muzicală care au suferit
transformări, constituind obiectul unor manuscrise preţioase şi, mai târziu, tipărituri cu statut de
manual.
„Istoria pedagogiei româneşti reliefează marile eforturi ale celor dintâi dascăli de a găsi
metode şi mijloace adecvate activităţii de interpretare şi de transmitere spre generaţiile următoare
a stilului şi a performanţelor lor dominate de înduhovnicirea cântărilor practicate. Cei dintâi care
s-au afirmat în acest domeniu sunt dascălii de pe lângă mănăstiri, catedrale mitropolitane şi
episcopale şi chiar de pe lângă unele mănăstiri şi biserici”7.
Dascălul Evastatie Protopsaltul a scris, la Putna, „Antologhionul”, în anul 1511,
urmându-i „Antologhionul” lui Antonie, descins tot din şcoala mânăstirească de la Putna. În
acest „Antologhion”, muzica apare în quadrivium8 ca o adaptare a grupării din şcolile
occidentale „septem artes liberales”, după cum precizează autorul Vasile Vasile. În Predoslovia
Îndreptării legii de la Târgovişte (1652) sunt menţionate meşteşugurile dascălilor vremii, adică
gramatica, filozofia vrăciuirea şi, nu în ultimul rând, cântarea. „Antologhionul” lui Antonie
Protopsaltul este considerat de pedagogi, aşadar, „cea dintâi metodică folosită în şcoala
românească”9, apărută la Mânăstirea Putna, în anul 1545, cu mult timp înaintea apariţiei
concepţiilor unor mari reprezentanţi ai pedagogiei universale: Jan Amos Comenius, Jean Jacques
Rousseau, Heinrich Pestalozi.10

6
Ibidem., p. 70.
7
Ibidem, p.p. 71-72.
8
QUADRÍVIUM s. n. Treaptă imediat următoare învățământului elementar medieval, în care se predau
aritmetica, muzica, geometria și astronomia. [Pr.: cva-dri-vi-um] – Din lat., fr. quadrivium.,
http://www.dex.ro/quadrivium, data accesării 21.05.2017
9
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 72, apud. Bârsănescu, Ştefan. Un important eveniment cultural pedagogic: cea dintâi
metodică folosită în şcolile româneşti. În: Pagini nescrise din istoria culturii româneşti, Bucureşti, Editura
Academiei, 1971, p. 212.
10
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 72.

2
În urma cercetărilor de fonduri muzicale (scrise de români în limba greacă şi română)
făcute de către autorul Vasile Vasile, frecvenţa propediilor 11 pot fi clasificate după următoarele
criterii:
- „după notaţia muzicală folosită: cucuzeliană şi hrisantică;
- după limba în care au fost scrise: limba greacă, limba română şi bilingve;
- după tipul manuscrisului: documente independente sau în coligate, publicaţii.”12
Pe timpul domniei voievodului moldovean Alexandru Lăpuşneanu exista în Moldova o
şcoală puternică de muzică. Printr-un document din 6 iulie 1558, domnitorul invită la această
şcoală, tineri ce aparţin comunităţii româneşti din Lemberg şi sunt dornici să înveţe cântarea
muzicală. Acest document atestă o mare înflorirea puternică a învăţământului românesc, care, la
acea vreme, era bazat mai mult pe cântarea liturgică.
Primele manuale şcolare româneşti şi primele încercări de metodică din istoria
învăţământului românesc se leagă de numele unor mari dascăli din acea vreme: Filoftei de la
Cozia, Anton Pann, Evastie de la Putna, Filothei sin Agăi Jipei, reprezentanţi de seamă ai istoriei
literaturii, dar şi ai teologiei. O mare parte a manuscriselor rămase din această perioadă conţin
cântări însoţite de semiografie muzicală bizantină şi propedii – „un fel de gramatici ale muzicii
psaltice, la început în limba greacă şi apoi în cea română”13.
Prima astfel de propedie scrisă în limba română aparţine lui Filothei sin Agăi Jipei,
numită „Psaltichie rumănească” (1713) şi a fost deschizătoare de drumuri pentru primele
tipărituri de acest gen din secolul al XIX-lea. Este vorba despre „Theoreticon sau privire
cuprinzătoare a meşteşugului musichiei bisericeşti” (1823) a lui Macarie Ieromonahul, „Bazul
teoretic şi practic al musicii bisericeşci sau gramatica melodică” (1845), „Prescurtarea din Bazul
muzicii bisericeşci şi din Anastasimatar” (1847) şi „Mica gramatică musicală teoretică şi
practică” (1854), toate aparţinând lui Anton Pann.
„Aceste propedii şi teoreticoane cuprindeau nu numai explicarea notaţiei dar li exerciţii
grupate pe diferite domenii: melodice, ritmice, formule cadenţiale, ehuri, forme de modulaţie,
roata glasurilor, toate înlănţuite logic şi respectând principiile didactice. 14 Reperele materialului
muzical românesc se prezintă astfel:
- primul manual (în limba greacă), din anul 1511, al lui Evastie de la Putna, în care este
explicată notaţia cucuzeliană de la începutul cântărilor liturgice;
- prima încercare de metodică a muzicii psaltice (limba greacă) – „Antologhionul” din
1545 scris de Antonie al Putnei;
11
propedíe s.f. (înv.) primele elemente de învățătură; studiu pregătitor; parte introductivă a unui studiu,
http://www.dex.ro/propedie, data accesării 21.05.2017
12
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 72.
13
Ibidem, p. 73.
14
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 73.

3
- prima podie tradusă în română – „Psaltichia rumănească” a lui Filoftei sin Agăi Jipei
(1713);
- prima podie românească tipărită în străinătate, mai precis la Viena, în notaţie
hrisantică – „Theoreticonul” lui Macarie Protopsaltul (1823);
- prima gramatică muzicală românească, în notaţie hrisantică, tipărită la Bucureşti –
„Bazul teoretic şi practic al musici bisericeşci” al lui Anton Pann.15
Lucrarea „Bazul teoretic şi practic” al lui Anton Pann cuprinde un instrumentar metodic,
anume instrucţiuni de predare a muzicii psaltice şi prima programă a acestei discipline – „Metod
sau lucrare de învăţătură a musicii bisericeşci dupre cum se învaţă în seminarul Sfintei
Mitropolii”16, materie programată pe ani de studii, trimestre şi care cuprinde indicaţii metodice.
Aşadar, aceste manuscrise muzicale indică o perseverenţă în preocupările benefice de
învăţare a cântărilor, având la bază nişte norme complexe cu o dublă modalitate de însuşire: pe
baza semiografiei muzicale bizantine şi în forme orale.17
Spre finalul perioadei fanariote au început să apară şcoli particulare şi şcolile de muzică
se extind şi oraşele care nu erau centre mitropolitane. Din documentul „Pentru învăţătura
copiilor” întocmit de mitropolitul Antim Ivireanu reies informaţii cu privire la organizarea şi
desfăşurarea activităţilor în şcolile de cântăreţi: printre obiectele de învăţământ se afla şi muzica
psaltică; durata învăţăturii era de patru ani, iar şcolarii aveau vârsta cuprinsă între zece şi
cincisprezece ani; învăţătura era dependentă de practică; se învăţau psalmii lui David,
„Ceaslovul” pe de rost etc.
Un alt rol important în învăţământul şi în cultura noastră l-au avut academiile domneşti
de la Iaşi şi Bucureşti. Înfiinţarea celor două seminarii şi a şcolilor de cântăreţi bisericeşti
(începutul secolului al IX-lea) reprezintă pasul spre instituţionalizarea învăţării cântărilor
liturgice şi prilejul ca acestea să fie românizate. Procesul românirii, denumit astfel de către Anton
Pann, este reprezentat de manuscrise şi tipărituri de texte liturgice, cu melodii ad-hoc aplicate de
către cântăreţi. Secolul al XIX-lea este definit de acest proces al românirii şi reprezintă apogeul
culturii noastre prin lucrări nedepăşite până astăzi, lucrări realizate de unii dintre cei mai
importanţi didacticieni ai muzicii româneşti: „Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Nectarie
Frimu, Dimitrie Suceveanu, Nectarie Vlahu, urmaţi de Ion Popescu – Pasărea şi operele lor
teoretice reprezentative, Bazul teoretic şi practic (1845) şi Principii de muzică bisericească –
orientală (psaltică), a lui Ion Popescu – Pasărea (1897).18

15
Idibem, p. 74.
16
Ibidem, p. 75 apud. Pann, Anton. Bazul teoretic şi practic al musicii bisericeşci sau gramatica melodică, Predat în
Seminarul Sfintei Mitropolii în zilele Înalt Preasfinţitului Mitropolit al Ungrovlahiei D. D. Neofit şi tipărit într-al
cincilea an al arhipăstoriei Sale de (…), Bucureşti, 1845, Întru a sa tipografie de musică bisericească, p.p. 211-222.
17
Ibidem., p. 75.
18
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 77.

4
Lucrările enumerate mai sus cuprind capodopere româneşti ale muzicii bizantine şi
reliefează anumite metode, principii şi concepte didactice foarte importante: metoda exerciţiului,
explicarea, demonstraţia, metoda inductivă şi cea deductivă, lucrul cu manualul etc. 19 După cum
subliniază autorul Vasile Vasile, manuscrisele şi cărţile trecute prin mâna cântăreţilor bisericeşti
şi a dascălilor indică o preocupare pentru respectarea principiilor didactice: principiul legăturii
teoriei cu practica, al accesibilităţii, principiul intuitiv, cel al însuşirii conştiente şi temeinice, al
sistematizării etc.
Acest învăţământ muzical a avut un rol important şi în istoria muzicii româneşti, de la el
pornind activitatea componistică ce conţine creaţiile lui Evstatie de la Putna, cântările unor sfinţi
locali, precum Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, Sf. Filofteia etc. Acestor creaţii li se adaugă
valori de talia cântecelor patriotice: imnul naţional „Deşteaptă-te, române”, imnul ortodoxiei
româneşti „Tatăl nostru”, ambele aparţinându-i lui Anton Pann. „Evoluţia primului a fost
prezentată pe larg într-o încercare quasimonografică, din care reiese ce ne interesează aici:
românii au un imn naţional dintre cele mai vechi şi el s-a născut din simbioza muzicii bizantine
cu folclorul nostru, melodia fiindu-i lansată în notaţia psaltică.”20
Aşadar, educaţia muzicală provine din Biserică, la fel ca şi denumirea de profesor,
pedagog, dascăl, care a plecat de la omul de la strana bisericii, acesta având şi atribuţii
educaţionale. Mari personalităţi precum Dimitrie Cantemir, Gheorghe Asachi, Anton Pann şi
Heliade Rădulescu, reprezentanţi ai enciclopedismului şi iluminismului românesc – după cum
precizează autorul Vasile Vasile – contribuie la concretizarea şi materializarea educaţiei
muzicale, susţinând şi recunoscând însemnătatea muzicii în formarea personalităţii umane.
Etapa organizării şcolilor săteşti, din prima jumătate a secolului al XIX-lea va aduce cu
ea un paralelism românesc a două sisteme educaţionale, sistemul oriental şi cel occidental. Ca
urmare, va fi abordată atât semiografia muzicală bizantină în varianta hrisantică şi cea liniară.
În acelaşi timp, se vor afirma cele două instituţii de învăţământ muzical: „Societatea
filarmonică” (1834), Bucureşti şi „Conservatorul filarmonic – dramatic” (1836), de la Iaşi.21
În Epoca Modernă, învăţământul a devenit obligatoriu, gratuit, fiind organizat prin trei
cicluri: primar, secundar (gimnazii, licee, şcoli de arte sau profesionale etc.) şi superior, în care
se încadra şi învăţământul muzical, în 1864 luând fiinţă Conservatorul de Muzică de la Iaşi şi cel
din Bucureşti. Acest lucru s-a datorat „Legii instrucţiunei publice” promulgată de Alexandru Ioan
Cuza în acelaşi an. Aceste insituţii vor fi conduse de către muzicieni străini (determinând
importarea unor curente din Germania, Austria, Franţa, Italia, Rusia) şi români.

19
Ibidem, p. 78.
20
Ibidem, p. 79, apud. Vasile, Vasile. Vârstele imnului „Deşteaptă-te, române… În: Studii şi cercetări de istoria
artei, Seria Teatru, Muzică, Cinematografie, Bucureşti, Editura Academiei, tom 43, 1996, p.p. 25-52.
21
Vasile Vasile, Op. Cit., p.p. 79 – 80.

5
Principalele personalităţi ce aparţin Epocii Moderne şi care au fost adepţii predării
muzicii în şcoală spre practică şi spre cântecul popular au fost: Constantin Bărcănescu, Titu
Maiorescu, Spiru Haret, Simeon Mehedinţi, Nicolae Iorga, Petre Andrei etc. Spiru Haret, ajutat
de către D. G. Kiriac şi Alexandru Podoleanu, va clarifica statutul disciplinei la începutul
secolului XX, stabilind prioritatea activităţilor muzicale faţă de cele teoretice şi recomandând
utilizarea cântecelor populare în activităţile de educaţie muzicală.22
În anul 1932, timp de aproape un sfert de secol se va impune concepţia lui George
Breazul, reprezentând apogeul educaţiei muzicale, recunoscut astfel la Congresul Internaţional
de educaţie muzicală de la Praga, din 1936. Această concepţie este preluată de marii muzicieni ai
timpului respectiv (Constantin Brăiloiu, Sabin Drăgoi, Grigore Magiari), care prelungesc şi duc
la capăt preocupările predecesorilor (Gavriil Musicescu, Juarez Movilă, Ion Costescu, George
Stefănescu etc.). Pedagogii români ai secolului trecut susţineau o educaţie complexă,
multilaterală, muzica jucând un rol important în dezvoltarea morală, intelectuală, afectivă,
umanistă: Ion Nisipeanu, autorul celor cinci volume „Şcoala activă”; cel de-al cincilea volum
intitulat „Metodologia dexterităţilor în spiritul şcoalei active” marcând concepţii europene cu
privire la importanţa educaţiei muzicale în activitatea şcolară.); Montaigne, care dă o deosebită
importanţă muzicii şi dansului; Rousseau oferă indicaţii didactice pentru cultivarea vocii juste,
egale şi flexibile etc.
Ştefan Bârnăsescu, susţinător al dezvoltării culturii generale a elevilor cu ajutorul
muzicii, consideră că procesul de educare „trebuie să asigure antrenarea procesului de asimilare
a bunurilor culturale autentice, prin intelect, voinţă şi viaţă afectivă23. Împreună cu George
Văideanu, un mare pedagog ieşan, va elabora, în 1961, prima lucrare în limba română consacrată
acestui domeniu important al învăţământului – Educaţia estetică. Această lucrare cuprinde
multiple laturi ale educaţiei muzicale, pe categorii de vârstă, fiind precizate obiective grupate în
jurul formării capacităţii de înţelegere a muzicii la copii. Cei doi pedagogi susţin că absenţa
acţiunii sistematice în educaţia muzicală duce spre genurile uşoare şi lipsite de valoare. Această
lucrare stabileşte un nou principiu pedagogic, anume „educaţia trebuie realizată numai prin
valori autentice”24.
De-a lungul timpului, pornind de la acordarea importanţei cuvenite realităţilor artistice
româneşti, în deceniul al IV-lea al secolului al XX-lea se definitivează un sistem bine articulat,
după cum precizează autorul Vasile Vasile, cu mari perspective educaţionale şi provenit din
tradiţiile autohtone. Este vorba despre „Programa de învăţământ pentru gimnaziu şi liceu”

22
Ibidem, p. 80.
23
Ibidem, p. 82.
24
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 83.

6
propusă de George Breazul în anul 1937, ce uneau scopurile predării muzicii şi erau enunţate
astfel:
- „de a trezi şi desvolta însuşirile muzicale ale copiilor, contribuind la formarea
armonică a sufletului lor;
- de a le procura bucurii prin învăţarea, inventarea şi executarea de cântece şi jocuri;
- de a le deştepta interesul şi a le cultiva gustul, dragostea şi înţelegerea pentru cântecul
şi jocul popular românesc şi pentru muzica bisericească strămoşească, deprinzându-i
a cânta şi asculta viersul românesc;
- pregătindu-i sufleteşte, şi prin ajutorul muzicii, pentru viaţa obştească de simţire,
cuget şi faptă românească”25.
Acest document înlocuia programa din anul 1935 (datorată lui Constantin Brăiloiu), ce a
fost publicată în Monitorul Oficial nr. 53 din 4 martie 1935. În document sunt anticipate
obiective ce ţin de perioada contemporană, pregătitoare pentru definitivarea documentului
realizate de Breazul. În această programă, scopurile învăţământului obligatoriu în liceu erau: să
dea elevilor cunoştinţe de ordin teoretic şi practic, astfel încât să poate scrie şi citi muzica;
dezvoltarea gustului elevilor prin muzică, să contribuie la completarea culturii generale cerute
absolvenţilor de liceu, să cultive solidaritatea şi simţul social prin cântările corale26
Dacă am compara cele două programe, am observa că Brăiloiu pune mai mult accent pe
elementele teoretice şi învăţarea descifrării unei partituri muzicale, fără a se preciza un anumit
repertoriu, pe când Breazul dă o deosebită importanţă laturii artistice şi estetice, precizând
mijloacele primordiale de realizare a educaţiei muzicale.
Problematica educaţiei muzicale va intra şi în preocupările Academiei Române, care va
premia manualele de muzică ce aparţin lui George Breazul şi Sabin Drăgoi.
În anul 1936, George Breazul şi Constantin Brăiloiu vor participa la Congresul
internaţional de educaţie muzicală de la Praga. George Breazul va prezenta oaspeţilor situaţia
învăţământului românesc din acea vreme: programe, manuale, culegeri de cântece, jucării
muzicale etc.
Din păcate, procesul înfloririi educaţiei muzicale va fi întrerupt de ideologia comunistă,
disciplina fiindu-i subordonată. Cu toate acestea, sistemul lui George Breazul încă se regăsea pe
alocuri în 1950, dar nu va mai rezista mult timp, întrucât noua programă era clădită pe scopuri
propagandiste. Referitor la conţinutul ideologic al cântecelor, în cântecele de manuale se va
infiltra politicul într-o manieră mascată: „Zdrobite cătuşe în urmă rămân… - Imnul închinat de
R. P. R., Imnul U. R. S. S. Nevinovatele şi milenarele colinde îmbracă straie proletcultiste:

25
Ibidem, p. 83, apud. Breazul, George. Patrium Carmen, Contribuţii la studiul muzicii româneşti, Craiova, Editura
Scrisul românesc, 1941, p. 619.
26
Ibidem, p. 84.

7
„Sculaţi muncitori ţărani/ Ce-aţi trudit de zeci de ani,/ Muncitorii vă-ntind mâna,/ Lupta fie-vă
comună…” Judecat din punct de vedere metodic, noul concept frizează ridicolul: „Profesorul
execută o strofă sau două din cântec pentru trezirea interesului. Elevii urmăresc melodia după
carte şi cântă în pianissimo, cu gura închisă, cu silabe sau fluierat”27.
În această perioadă, cântecele patriotice au fost interzise cu desăvârşire. Cine cuteza să
cânte „Deşteaptă-te, române” sau cântece patriotice compuse de Ciprian Porumbescu, era
condamnat la ani grei de temniţă. Abia după ce conducerea comunista se va depărta de linia
moscovită va fi îngăduită o uşoară revenire la anumite tradiţii ale educaţiei muzicale originare. În
acest timp, „disciplina s-a orientat spre o prezentare cronologică – mai mult informaţională, din
cauza lipsei bazei materiale – a literaturii muzicale universale şi româneşti în ciclul liceal şi spre
însuşirea elementelor de limar în cel gimnazial” 28. În acest timp vor apărea multe lucrări de
metodică, fapt ce dovedeşte preocuparea cadrelor didactice de a găsi cele mai potrivite metode
de realizare a disciplinei.
Astfel, în anul 1974 începe procesul epurării muzicale din planurile de învăţământ liceale,
după cum subliniază autorul Vasile Vasile, locul acestora fiind luate de pregătire ideologică,
pregătirea pentru apărarea ţării, instruire practică etc., cu toate că existau programe pentru licee
umaniste făcute de Vasile D. Nicolescu, programe ce prevedeau formarea culturii muzicale în
funcţie de vârstă şi de capacităţile intelectuale şi importanţa audiţiei muzicale la fiecare oră.
În anul 1977 muzica dispare din liceele româneşti, iar istoria muzicii este băgată, la
început, în programele claselor a IX-a şi a X-a – şcoli generale şi, mai târziu, în programele
claselor a VII-a şi a VIII-a, încălcându-se principiul didactic al accesibilităţii şi al abordării
concentrice.29 Alexandru Paşcanu a subliniat, în cadrul unei întâlniri a Uniunii Compozitorilor şi
Muzicologilor, faptul că muzica a fost scoasă de la clasa a XI-a, a X-a şi a XI-a, în timp ce la
clasele I-IV, muzica nu a fost scoasă, dar profesorii de muzică lipseau cu desăvârşire30.
Din cauza indiferenţei, încălcării principiilor didactice şi transferarea conţinuturilor
educaţiei muzicale din ciclul liceal în cel gimnazial, în anul 1955 s-a ajuns ca educaţiei muzicale
româneşti să i se rezerve cel mai redus spaţiu din toată istoria învăţământului românesc şi
european, afirmă autorul Vasile Vasile31.
După Revoluţia anticomunistă, disciplina se va numi Educaţia Muzicală şi cu această
denumire va intra şi în programele de învăţământ şi în alte documente şcolare. Programa
aprobată de Ministerul Învăţământului în anul 1993, va pune accent pe formare de priceperi şi
27
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 85.
28
Ibidem, p. 86.
29
Ibidem, p. 86.
30
Vasile Vasile, Op. Cit., p.p. 86-87, apud. Paşcanu, Al. Sugestii (sau autosugestii) gândind la educaţia muzicală. În:
Muzica, Bucureşti, An XXXI, nr. 2 (341), februarie 1981, p. 3.
31
Ibidem, p. 87, apud. Vasile, Vasile. Necesitatea restituirii drepturilor educaţiei muzicale în liceul românesc. În:
Revista de Pedagogie, Bucureşti, An XLIV, nr. 9 – 12/1995, p.p. 83-84.

8
deprinderi muzicale şi culturale inclusiv asupra formării personalităţii elevilor, pe baza
aspectelor de ordin psihic, moral, civic, religios, social etc. Educaţia muzicală avea în vedere atât
muzica de factură populară şi cultă, cât şi cea de divertisment sau uşoară. Educarea era bazată pe
criterii psihopedagogice moderne, pe obiective, având ţinta de a dezvolta spiritual elevul şi de a
ancora disciplina în viaţa socială şi culturală. „Cele patru obiective ale programei acoperă în
mare problematica educaţiei muzicale:
- dezvoltarea aptitudinilor şi capacităţilor interpretative (vocale şi instrumentale);
- dezvoltarea capacităţii de receptare a muzicii şi formarea unei culturi muzicale;
- cunoaşterea şi utilizarea elementelor de limbaj muzical necesare în interpretarea şi în
receptarea muzicii;
- contribuţia artei muzicale la cultivarea sensibilităţii, fanteziei, imaginaţiei şi
creativităţii muzicale32, cântecele patriotice din repertoriul românesc având un rol
foarte important în realizarea acestui obiectiv.
Aceste patru obiective au avut o mare importanţă în ceea ce priveşte preponderenţa
factorului emoţional, fiind stimulate interesul, pasiunea, bucuria de a face muzică, aspectul
artistic devenind şi el predominant33.
Cântecele patriotice au avut un rol foarte important în educaţia muzicală, făcând, fără
îndoială, parte din repertoriul impus de-a lungul timpului în realizarea procesului de educare,
acestea având rolul de a cultiva sensibilitatea, de a întări credinţa şi iubirea de patrie şi de a
menţine puternice rădăcinile originare din sufletul fiecărui român. Putem observa că, încă de la
începutul preocupărilor vizavi de educarea muzicală, cântecele patriotice au fost incluse în
programe şi utilizate, iar în momentul în care ideologia comunistă s-a instaurat şi cântecele au
fost interzise, acestea se aflau, în continuare, în sufletele şi pe buzele românilor.
Printre cele mai importante personalităţi ce au trăit cu mult înaintea instaurării ideologiei
comuniste şi a acordat o mare importanţă cântecelor patriotice în activitatea de educare muzicală
a fost şi compozitorul Ciprian Porumbescu. Pe vremea în care a fost învăţător la şcoala primară
din Stupca, acesta a introdus „Cântecul Tricolorului”; „Imnul poporal” (Imnul austriac de J.
Haydn, pe text românesc); „Cântecul gintei latine” şi „Limba românească” în elaborările sale
didactice, teoretice şi practice – „Elementele notaţiei muzicale” şi „Elementele muzicii vocale”.34
Mai târziu, învăţătorul năsăudean Iuliu Pop, a fost o personalitate ce acorda o mare
importanţă utilizării cântecului în general, dar şi cel patriotic, în activitatea de educaţie muzicală:

32
Ibidem, p. 88.
33
Ibidem.
34
Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, Vol. II, Editura Lidana, Suceava, 2015, p.p. 407- 417, passim.

9
„Prin nimic nu-şi poate un învăţător câştiga şi asecura simpatiile oamenilor, ca instruind pre copii
în cânt, cu zelul ce reclamă valoarea lui educatoare şi dragostea societăţii”35.
O altă personalitate, învăţătorul Toma Popovici, considera că muzica este cel mai
important mijloc de realizare a educaţiei naţionale, bazată pe valori tradiţionale, acordând astfel
un rol important şi cântecelor patriotice.
În anul 1932, învăţătorul şi folcloristul Alexandru Voevdica publică un „Manual metodic
pentru predarea cântului în şcolile primare”, clădit pe cele mai noi principii ale pedagogiei
muzicale din acea vreme, fiind prima carte de acest gen din învăţământul românesc. Prin acest
manual, Voevdica urmărea „înnobilarea sufletelor copiilor şi sădirea sentimentelor patriotice”36,
propunând ca material pentru atingerea acestor scopuri, cântecul popular şi muzica bisericească
străbună37. Aşadar, atât cântecele patriotice, cântecele populare, cât şi muzica bisericească au
contribuit, în egală măsură, la implementarea sentimentelor patriotice, toate cele trei având
legătură între ele prin încărcătura de românitate de care dispuneau.
Pedagogul, dirijorul şi compozitorul Nicolae Lungu va elabora, în anul 1939, „Îndrumări
metodice în predarea muzicii”, fiind, după cum subliniază autorul Vasile Vasile, „prima încercare
sistematizată de metodică de predare a muzicii în învăţământul general”. Această lucrare
stabileşte principalul scop al disciplinei, anume consolidarea unor sentimente superioare precum
sentiment moral, religios, patriotic, social, educaţia muzicală având rolul de a-l face „pe elev să
simtă trăirea frumosului prin muzică”38.
Aşadar, marea majoritate a celor mai mari pedagogi români ai vremii au acordat o mare
importanţă muzicii româneşti, fie cântece patriotice, populare sau bisericeşti, considerând că este
cea mai potrivită cale de a-i mişca şi de a-i învăţa pe copii să-şi iubească ţara, dezvoltându-le
astfel sensibilitatea şi afectivitatea.

5.2 Rolul cântecelor patriotice în disciplina „Educaţie Muzicală”

Înainte de a observa rolul cântecelor patriotice în această disciplină, trebuie menţionat


care este importanţa Educaţiei Muzicale.
În primul rând, cursul de Educaţie Muzicală îşi propune: „să analizeze şi să explice
problemele teoretice şi practice de bază în educaţia muzicală (…); să realizeze legătura dintre
pregătirea muzicală şi cea pedagogică a educatorilor; să familiarizeze pe educatori cu

35
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 91.
36
Ibidem, p. 93.
37
Ibidem.
38
Ibidem, p. 97, apud. Lungu, Nicolae. Îndrumări metodice în predarea muzicii. În: Buletinul Liceului Românesc,
seria I, Liceul teoretic, nr. 6, vol. IV – Caligrafie, Desen, Educaţie fizică, Muzică, Bucureşti, Editura Bucovina, I. E.
Toroţiu, 1939, p. 87 şi 94.

10
terminologia de specialitate şi cu modalităţile specifice de realizare; să contribuie la cunoaşterea
elementelor de bază ale curriculumului şcolar şi de educaţie muzicală; să formeze deprinderile de
lucru cu manualele alternative (…); să realizeze o trecere în revistă a modalităţilor concrete de
desfăşurare a activităţilor educaţionale; să propună variante de soluţii şi strategii de formare a
deprinderilor muzicale de interpretare, de receptare, decodare generală a unei lucrări muzicale şi
de dezvoltare a sensibilităţii elevilor.”39
În al doilea rând, Educaţia Muzicală este în strânsă legătură cu metodica (metoda prin
care activitatea de educare este realizată), care s-a desfăşurat după planul complex al evoluţiei
artei muzicale româneşti, şi care cuprinde trei mari tipuri de creaţie: muzica bisericească,
populară şi cultă. Pentru fiecare dintre aceste trei tipuri de creaţie se vor găsi metode de
transmitere prin intermediul unor reprezentanţi de seamă. Principalele momente ale evoluţiei
metodicii educaţiei muzicale în învăţământul nostru sunt caracterizate de anumite idei, direcţii,
concepte, sisteme educaţionale ce aparţin unor pedagogi şi găsirea unor soluţii adecvate societăţii
şi culturii româneşti caracteristice fiecărei perioade de timp40. Aşadar, după cum subliniază
autorul Vasile Vasile, metodica educaţiei muzicale reprezintă „o disciplină de sinteză şi de
direcţionare a viitoarei personalităţi a celor implicaţi în concretizarea educaţiei muzicale. Ea
realizează legătura dintre specialitate muzicală şi cea psihopedagogică precum şi cu realitatea
şcolară în care-şi desfăşoară activitatea profesorii de educaţie muzicală din şcoli generale şi
licee, învăţătorii şi educatoarele şi şi-o vor desfăşura actualii studenţi şi din facultăţile cu profil
muzical şi elevii colegiilor şi ai liceelor pedagogice”.41 Metodica se adresează cadrelor didactice
şi viitoarelor cadre didactice, ce se implică sau se vor implica în procesul de educare şi sunt
preocupaţi de înnoirea disciplinei, „pentru deschiderea ei spre educaţia artistică, etică, patriotică,
religioasă, civică, socială” (…). Se încearcă astfel descoperirea unor forme de operaţionalizare a
obiectivelor şi a unităţilor de conţinut (…) Ea încearcă să propună şi să determine găsirea
modalităţilor de lucru pentru familiarizarea cu noile obiective şi cu modelul didactic al
disciplinei”.42
În concluzie, Educaţia Muzicală este foarte importantă pentru dezvoltarea morală,
artistică, a laturii umane şi a sensibilităţii copiilor întrucât, metodele didactice găsite de-a lungul
timpului şi propunerea anumitor cântece (patriotice, populare, bisericeşti, culte etc.), jocuri şi
exerciţii facilitează procesul de educare muzicală, elevii conturându-şi anumite trăsături de
caracter şi voinţă. Astfel, copiii învaţă să fie mai buni, harnici, să aibă iubire de familie, de patrie,
de popor, natură etc. Educaţia Muzicală ajută şi la închegarea colectivului prin plăcerea pe care

39
Vasile Vasile, Op. Cit., p.p. 108-109.
40
Ibidem, p. 89.
41
Ibidem, p. 109.
42
Ibidem.

11
copiii o simt prin ascultarea şi interpretarea anumitor cântece care-i fac mai veseli, mai uniţi, mai
sociabili, vioi şi disciplinaţi. Mijloacele folosite în această disciplină dezvoltă, aşadar, imaginaţia
şi gândirea, dezvoltă memoria auditivă şi stimulează atenţia43.
În sistemul actual de realizare a Educaţiei Muzicale din România se disting două tipuri de
educaţie muzicală: cea prezentă în grădiniţe, şcoli, licee, fiind o parte componentă a culturii
generale şi cea prezentă în instituţii de învăţământ de specialitate muzicală, ca parte componentă
a pregătirii vocaţionale. După căderea ideologiei comuniste, atât educaţia muzicală, cât şi
învăţământul românesc, s-au racordat la sistemele occidentale. Astfel, activitatea de educaţie
muzicală se bazează pe tradiţiile învăţământului românesc care sunt racordate la cele europene
moderne44.
Conform autorului Vasile Vasile, în anul 1993, Ministerul Învăţământului a aprobat o
nouă Programă de Educaţie Muzicală pentru clasele V-X, care era concepută pe obiective şi
capacităţi. Această programă a fost amendată de un grup de profesori de specialitate, intrând
astfel în vigoare, după cinci ani, alte versiuni care au fost publicate în cele mai volumele
destinate unor noi documente curriculare.
Prima modificare pe care a adus-o noua programă a fost schimbarea disciplinei din
Muzică în Educaţie Muzicală. Alte schimbări aduse de această programă au fost: îmbinarea
muzicii cu alte discipline/arte (pictură, literatură, istorie etc.), reaşezarea conţinuturilor în mod
logic; istoria muzicii a fost plasată la clasele liceale, iar cele gimnaziale au abordat muzica pe
genuri, dezvoltând astfel cultura generală a elevilor etc. Au fost, de asemenea, adoptate anumite
principii specifice metodicii educaţiei muzicale: informaţia a fost redusă la strictul necesar
pentru interpretarea şi receptarea muzicii; s-a pus accent pe dezvoltarea vieţii afective a elevilor,
pe racordarea în viaţa socială şi culturală etc.
Acest document răspunde cerinţelor unui învăţământ modern, formativ, fiind structurată
pe pe obiective, capacităţi şi cultivare de aptitudini.
Programa muzicală urmăreşte următoarele patru obiective: „dezvoltarea aptitudinilor şi
capacităţilor interpretative; (…) dezvoltarea disponibilităţilor de receptare a muzicii şi de
însuşire a unei culturi muzicale; (…) cunoaşterea şi utilizarea elementelor de bază ale limbajului
muzical în interpretarea şi audierea muzicii; (…) cultivarea sensibilităţii, fanteziei, imaginaţiei şi
creativităţii elevilor prin muzică45. Toate aceste patru obiective se întrepătrund şi au un rol
definitoriu în procesul educaţiei muzicale. Cu alte cuvinte, principalele obiective pun accentul
„pe receptarea, pe audierea muzicii şi pe integrarea valorilor muzicale între marile valori

43
http://www.rasunetul.ro/importanta-educatiei-muzicale-procesul-instructiv-educativ-din-gradinita, data accesării
28.05. 2017.
44
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 119.
45
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 137.

12
reprezentative ale culturii generale, apte să contribuie la dezvoltarea personalităţii umane, prin
cultivarea sensibilităţii, imaginaţiei, fanteziei, creativităţii şi a unor capacităţi de interpretarea a
muzicii46.
Conform „Programei şcolare pentru disciplina Educaţie Muzicală” pentru clasele a V-a a
VIII-a, Bucureşti, 2017, „studiul muzicii reprezintă o veche și semnificativă tradiție a tuturor
sistemelor de învățământ, fiind evident rolul extrem de important al acesteia în viața oamenilor.
Ascultăm zilnic, din proprie inițiativă sau involuntar, muzică de diverse genuri. Cercetări recente
arată că manifestările muzicale sunt principalele abordări artistice în viața tinerilor, că reprezintă
momente de satisfacție personală, de îmbogățire spirituală sau comuniune.
Educația muzicală continuă explorarea domeniului, după parcurgerea unor prime etape,
în cadrul disciplinei Muzică și mișcare, prezentă în planul-cadru pentru ciclul primar, în care s-a
vizat un parcurs educativ specific etapei intuitive (pentru primii trei ani de studiu – de la clasa
pregătitoare la clasa a doua), ca primă etapă în realizarea educației muzicale. În clasele a treia și
a patra s-a intrat treptat în etapa notației muzicale, cu elemente de notație a înălțimilor, apoi și ale
duratelor, urmărindu-se conștientizarea utilizării anumitor parametri sonori, însă la nivelul unui
prim contact, în contextul unui demers de tip integrat (prin combinarea elementelor strict
muzicale cu cele ce țin de mișcare), îndrumat de un cadru didactic cu pregătire generală.
Activitățile specifice disciplinei Educație muzicală formează impresii, trezesc interesul
pentru artă și cultură, contribuie la formarea gustului muzical şi stimulează simțul estetic,
imaginația și creativitatea, dezvoltând auzul muzical al copiilor, simțul ritmic și memoria
muzicală, dar și aspecte mai generale, precum dezvoltarea sensibilității, a siguranței de sine,
autodisciplina, concentrarea și relaționarea pozitivă cu ceilalți, sub îndrumarea unui cadru
didactic specializat, permițând transferul optim al unor competențe de nivel mai complex”47.
Ca şi competenţe generale, în afară de operarea cu elemente de scris-citit și limbaj muzical şi
aprecierea lucrărilor muzicale, inclusiv a conținutului lor afectiv, atitudinal și ideatic, se pune
accent şi pe exprimarea unor idei, sentimente, atitudini, prin interpretarea unor lucrări muzicale.
Aici îşi vor pune amprenta cântecele patriotice, populare, muzica bisericească şi cultă.
În „Programa şcolară Educaţie Muzicală” clasele a VII-a – a VII-a, Bucureşti, 2009, în
afară de Competenţe Generale avem şi Valori şi atitudini, unde rolul cântecelor patriotice,
bisericeşti, populare şi culte este reflectat prin două dintre punctele acestei secţiuni a Programei:
„conştientizarea contribuţiei muzicii la constituirea fondului cultural comun al societăţii;
atitudinea reflexivă asupra valorii muzicii în viaţa individului şi a societăţii”48

46
Ibidem, p. 143.
47
Programa şcolară pentru disciplina Educaţie Muzicală pentru clasele a V-a - a VIII-a, Bucureşti, 2017.
48
Programa şcolară Educaţie Muzicală, clasele a VII-a - a VIII-a, Bucureşti, 2009.

13
Revenind la Programa din anul 2017 sunt propuse anumite lucrări muzicale pentru
audiere, lucrări ce dezvoltă capacitatea elevului de a aprecia conţinutul afectiv, ideatic şi
atitudinal, de a exprima anumite idei, sentimente, atitudini, prin interpretarea unor lucrări
muzicale, printre care şi cântece patriotice: la clasa a V-a - Imnul României „Deşteaptă-te,
române”, muzica Anton Pann, „Tricolorul”, muzica Ciprian Porumbescu, „Limba românească”,
I. Cartu; la clasa a VI-a – cântecul istoric „Treceţi batalioane române”, „Hora Unirii”, muzica
Alexandru Flechtenmacher; la clasa a VII-a – „Imnul eroilor” de I. C. Brătianu, „Românul” de
Ciprian Porumbescu, „Trompetele răsună” G. Musicescu şi la clasa a VIII-a – „Limba noastră”,
Al. Cristea etc.49 Alte sugestii pentru repertoriul de cântece, de data aceasta din Programa din
2009 sunt: „Graiul neamului” de T. Cerne, „Marşul lui Iancu”, T. Popovici, „Pe-al nostru steag”,
muzica Ciprian Porumbescu etc50.
Înainte de valorificarea cântecelor patriotice prin sugestiile muzicale oferite de Programă,
importanţa rolului acestora în cultivarea sensibilităţii şi a dragostei de ţară a fost marcată şi în
articolul 4 din Legea Învăţământului, publicată în iulie 1995 astfel: „Învăţământul asigură
cultivarea dragostei faţă de ţară. Faţă de trecutul istoric şi de tradiţiile poporului român51”.
Pentru a-i fi mai facilă respectarea cerințelor din Programă, profesorul are libertatea de a
apela la anumite materiale didactice pentru Educația Muzicală: suport audio pentru audierea unor
lucrări muzicale propuse de Programă, cărți de cântece, partituri, culegeri etc., toate acestea
însoțind principala formă de concretizare a programei şcolare – manualul.
Manualele şcolare au fost încadrate de anumiţi autori de lucrări de pedagogie printre
documentele curriculare. Acestea necesită cunoaşterea deplină a disciplinei abordate şi anumite
probleme esenţiale de psihologie şi didactică. Manualele de Educaţie Muzicală trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să cuprindă informaţii, cunoştinţe li material muzical
diversificat, pentru fiecare gen de muzică naţional şi universal; să stimuleze atât interesele, cât şi
motivaţia elevilor şi să-i ofere elevului calea spre autoeducaţie. Altfel spus, manualele sunt cărţi
ce se adresează elevilor, cuprinzând informaţii, cântece, piese muzicale, elemente teoretice şi de
cultură generală care sunt legate de exemple muzicale, realizate de autori care îşi propun
principalele modalităţi de aplicare a „elementelor programei la activităţi propriu-zise de educaţie
muzicală”52.
Manualele sunt de două feluri: unice şi alternative.
- Manualele unice sunt caracterizate prin rigiditatea şi obligativitatea conţinuturilor,
fiind impuse aspecte doctrinare; transformă procesul de învăţare doare la reproducere
49
Programa şcolară pentru disciplina Educaţie Muzicală pentru clasele a V-a - a VIII-a, Bucureşti, 2017.
50
Programa şcolară Educaţie Muzicală, clasele a VII-a - a VIII-a, Bucureşti, 2009; Programa şcolară Educaţie
Muzicală, Clasele a V-a – a VI-a, Bucureşti 2009.
51
Ibidem, p. 125.
52
Vasile Vasile, Op. Cit., p. 145.

14
şi memorare, favorizând propaganda ideologică şi pune accentul pe informaţii
dogmatice. Acest tip de manual este specific perioadei comuniste, lipsindu-i
conţinuturi foarte importante pentru dezvoltarea armonioasă a elevului, printre care şi
cântecele patriotice, care au rolul de a sedimenta dragostea de patrie şi solidaritatea,
aşa cum am menţionat anterior;
- Manualele alternative sunt caracterizate prin flexibilitate, lejeritate, permiţând
profesorului adaptarea la condiţiile elevilor săi, care sunt diferiţi între ei. Acestea
permit opţiuni de învăţare care se bazează pe înţelegerea şi abordarea distinctă, elevii
având interese culturale diferite şi ritmuri neuniforme de dezvoltare. Manualele
alternative au capacitatea de a stimula interpretările alternative, deplasând accentul pe
construirea unor capacităţi şi competenţe specifice.53
Cele mai utilizate manuale şcolare de Educaţie Muzicală din zilele noastre, alese de o
comisie specializată, sunt cele concepute de autorii: „Vasile Vasile, Jean Lupu, Aurelia Iacob,
Sofica Matei, Elena Văcărescu – Necula, Anton Scornea, Valentin Moraru, Lucia Marinescu
Dănilă, Georgeta Obreja, Regeni Rausch, Mihaela Marinescu, Anca Toader, Maria Drăgan,
Viorica Matei, Elena Lazăr, Elisabeta Orza, Avram Florea, Niţă Hintea etc.54
Pentru a observa cum sunt valorificate cântecele patriotice în manualele de Educaţie
Muzicală de astăzi, voi analiza următoarele manuale: Manualul de Educaţie Muzicală de clasa a
V-a, autori – Avram Florea şi Vasile Ilieş, Editura Niculescu, Bucureşti, 1997; trei Manuale de
Educaţie muzicală pentru clasa a VI-a: Educaţie Muzicală – Manual pentru clasa a VI-a, autori –
Regeni Rausch şi Simona Ciurumelescu, Editura Teora, Educaţie Muzicală – Manual pentru
clasa a VII-a, autori – Anca Toader, Valentin Moraru şi Anton Scornea, Editura Sigma şi
Educaţie Muzicală – Manual pentru clasa a VI-a, autori – Aurelia Iacob şi Vasile Vasile, Editura
Petrion, Bucureşti; Educaţie Muzicală – Manual pentru clasa a VII-a, autori – Jean Lupu, Lucia
Marinescu Dănilă şi Georgeta Obreja, Editura Niculescu şi două manuale de Educaţie Muzicală
pentru clasa a VIII-a: Educaţie Muzicală, autori – Regeni Rausch şi Mirela Sandu, Editura Teora
şi Educaţie Muzicală, autori – Jean Lupu, Lucia Marinescu Dănilă şi Georgeta Obreja, Editura
Niculescu.
Primul manual de Educaţie Muzicală – clasa a V-a, menţionat anterior, are în deschidere
Imnul României „Deşteaptă-te, române” de Anton Pann. Nu este o coincidenţă faptul că Imnul
de Stat se află în deschiderea manualului, întrucât aproape toţi elaboratorii manualelor
menţionate mai sus au ales ca Imnul Naţional să fie primul cântec din manual. Astfel, autorii aleg
ca primul contact al elevilor cu manualul de Educaţie Muzicală să fie reprezentat de un cântec
patriotic, mai precis de Imnul României. Acestuia i se acordă o importanţă deosebită, fiind
53
Ibidem, p.p. 146 – 147.
54
Ibidem, p. 150.

15
primul cântec din repertoriul de cântece pentru elevi. „Deşteaptă-te, române” nu numai că
întăreşte sentimentul de patriotism, cultivă sensibilitatea şi dezvoltă solidaritatea cu ceilalţi
români, dar este şi cântecul pe care orice român trebuie să îl cunoască, să-l înveţe şi să ştie să-l
intoneze, fapt ce ţine, în primul rând, de şcoală. Acest cântec nu este străin niciunui elev, fiind
intonat în diverse contexte, de la serbări, competiţii, până la evenimente culturale, sociale etc. şi
este reactualizat la începutul fiecărui an şcolar, la orele de Educaţie Muzicală. Linia melodică nu
întâmpină dificultăţi şi are în componenţă toate notele muzicale distribuite la intervale uşor de
intonat şi de reţinut, întrucât poate constitui un bun exerciţiu de memorare pentru elevi; prin
urmare, elevul reuşeşte să asocieze notele muzicale cu melodia acestui cântec patriotic familiar.
Referitor la intervalele muzicale, sunt mulţi profesori de Educaţie Muzicală învaţă elevii să
intoneze intervalul de cvartă asociindu-l cu primele două sunete din cântecele patriotice
„Deşteaptă-te, române”, „Tricolorul” şi „Imnul Unirii” de Ciprian Porumbescu etc. În manualul
de Educaţie Muzicală pentru clasa a VI-a, autori Regeni Rausch şi Simona Ciurumelescu, Imnul
Naţional nu se află în deschidere, însă acesta face parte dintre exemplele muzicale cuprinse în
capitolul „Istoria românilor în cântece”, oferindu-le elevilor informaţii despre personalităţile care
au contribuit la crearea acestui cântec patriotic, despre contextul istoric în care s-a compus şi s-a
cântat şi despre momentul în care acesta a devenit Imnul de stat al României. Astfel, se explică
de ce Imnul naţional nu se află în deschiderea manualului. Prin intermediul acestui capitol de
cântece patriotice, elevii acumulează atât cunoştinţe muzicale, cât şi istorice.
Revenind la manualul de clasa a V-a, autori Avram Florea şi Vasile Ilieş, urmează
cântecul patriotic „Ţara mea” de D. G. Kiriac. Prin intermediul acestui cântec patriotic, elevii
cunosc frumuseţea ţării cu ajutorul textului, învăţând astfel să o aprecieze şi să o iubească. Cum
în linia melodică a acestui cântec sunt cuprinse notele muzicale re, mi, fa, sol din octava a doua,
autorii manualelor folosesc acest exemplu muzical pentru a reactualiza cunoştinţe anterioare (se
recapitulează notele muzicale din octava întâi) şi pentru a aduce noi informaţii elevilor prin
învăţarea octavei a doua.
Autorii Avram Florea şi Vasile Ilieş au acordat o importanţă deosebită valorificării
cântecelor patriotice, dedicându-le acestora un întreg capitol, numit „Cântece patriotice”.
Cântece precum „Tricolorul”, „Pe-al nostru steag”, „Marşul lui Iancu”, „Limba românească”,
„Ţară scumpă”, „Hora Unirii” şi „Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare” alcătuiesc acest capitol,
stimulând elevii să-şi iubească ţara, limba, domnitorii, fără de care, astăzi, ţara poate era cu mult
mai săracă, dar şi sentimentul de solidaritate şi dorinţa de unitate exprimate printr-o horă specific
românească, purtată de „Hora Unirii”. Aceste exemple muzicale sunt valorificate şi în alte
manuale de Educaţie Muzicală menţionate mai sus.

16
Cântecul patriotic „Tricolorul” de Ciprian Porumbescu este inclus în manualele: Educaţie
Muzicală – Manual pentru clasa a VI-a, autori Aurelia Iacob, Vasile Vasile şi în Educaţie
Muzicală – Manual pentru clasa a VII-a, autori Jean Lupu, Lucia Marinescu Dănilă şi Georgeta
Obreja (în care apare sub denumirea „Trei culori”). În primul menţionat, autorii au ales
„Tricolorul” ca exemplu muzical în lecţia în care se învaţă alteraţiile. Cum linia melodică reală
nu are nicio alteraţie, autorii au alterat coborâtor nota si pentru a scoate în evidenţă faptul că
semnele de alteraţie nu pot fi scrise şi intonate oriunde deoarece acestea denaturează melodia,
având un loc precis într-o melodie. În cel de-al doilea manual, autorii plasează acest cântec
patriotic în deschidere, imediat după Imnul de stat, acordându-i astfel o deosebită importanţă.
Cântecul patriotic „Pe-al nostru steag” de Ciprian Porumbescu se mai regăseşte în
manualele de clasa a VI-a: Educaţie Muzicală, autori Regeni Rausch, Simona Ciurumulescu şi
Educaţie Muzicală, autori Anca Toader, Valentin Moraru şi Anton Scornea. În primul menţionat,
„Pe-al nostru steag” se află, aşa cum am spus anterior, în capitolul „Istoria românilor în cântece”,
acordându-i-se aceeaşi valoare ca Imnului „Deşteaptă-te, române”, „Cântecul lui Ştefan cel
Mare”, „Marşul lui Iancu”, „Hora Unirii”, „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” şi „Biruitorii”.
Astfel, elevii îşi pot forma o imagine mai amplă asupra ţării noastre, a personalităţilor ce au iubit
şi luptat pentru patrie şi pot fi capabili de empatie, sensibilitate şi solidaritate, sentimente cu care
aceste cântece sunt încărcate. Şi în celălalt manual, „Pe-al nostru steag” este grupat cu celelalte
cântece patriotice, având acelaşi rol ca şi în primul manual menţionat.
Cântecul patriotic „Marşul lui Iancu” mai apare şi în manualele pentru clasa a VI-a:
Educaţie Muzicală, autori Aurelia Iacob, Vasile Vasile şi Educaţie Muzicală, autori Regeni
Rausch şi Simona Ciurumulescu. În primul manual, „Marşul lui Iancu” constituie un exemplu
muzical pentru recapitularea gamei Fa major, iar în cel de-al doilea face parte, aşa cum am
menţionat deja, din capitolul „Istoria românilor în cântece” şi are rolul de a-i imortaliza figura
patriotică, fiind un exemplu de vitejie, curaj şi dragoste de ţară.
„Hora Unirii”, cântec patriotic compus pe versuri de Vasile Alecsandri, este valorificat în
două manuale de clasa a VI-a:
- Educaţie Muzicală, autori Regeni Rausch şi Simona Ciurumelescu, care l-au integrat
în capitolul destinat cântecelor patriotice „Istoria românilor în cântece”. Acesta nu
numai că îndeamnă la unirea şi înfrăţirea tuturor românilor stimulând astfel
sentimentul de unitate, iubire de ţară şi preţuirea naţionalităţii române, dar oferă şi
câteva informaţii istorice şi sociale;
- Educaţie Muzicală, autori Anca Toader, Valentin Moraru şi Anton Scornea. La fel ca
în primul manual, şi aici „Hora unirii” se numără printre cântecele patriotice grupate
la începutul manualului şi are rolul pe care l-a avut şi în manualul precizat anterior.

17
În afară de cântecele patriotice menţionate mai sus, manualul de Educaţie Muzicală
pentru clasa a VI-a, autori Regeni Rausch şi Simona Ciurumulescu, mai cuprinde şi cântecele:
„Biruitorii” şi „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”, ambele incluse în capitolul „Istoria
românilor în cântece”. În afară de rolul menţionat deja, pe care aceste cântece le au în cadrul
capitolului „Istoria românilor în cântece”, „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” învaţă elevii
principiul dreptăţii şi calitatea de vitejie, contribuind astfel la dezvoltarea fondului emoţional.
Acest cântec patriotic se mai regăseşte şi în manualul Educaţie muzicală pentru clasa a VI-a,
autori Anca Toader, Valentin Moraru şi Anton Scornea, făcând parte din succesiunea de cântece
patriotice şi având acelaşi rol. „Biruitorii”, care poartă un text ce îndeamnă la preţuirea eroilor ce
au luptat pentru ţara noastră, face de asemenea parte din succesiunea de cântece patriotice
cuprinse în capitolul menţionat. Şi „Biruitorii” de Ion Danielescu se regăseşte printre exemplele
muzicale propuse de autorii Anca Toader, Valentin Moraru şi Anton Scornea.
Manualul de clasa a VI-a de Educaţie Muzicală, autori Anca Toader, Valentin Moraru şi
Anton Scornea, mai cuprinde, în afară de cântecele patriotice deja menţionate, „Românul” de
Ciprian Porumbescu. Compozitorul, care este un patriot desăvârşit şi care a promovat dragostea
de ţară, vitejia, românitatea şi dorinţa de unitate şi libertate prin fiecare creaţie a sa, transmite
prin muzică şi versuri dragostea pe care o poartă ţării, mândria de a fi român, dragostea de limbă,
determinarea de a muri pentru patrie, vitejie, dar şi mândria că ne tragem din daci şi romani,
impresionând şi transmiţând aceste sentimente şi elevilor. Fiind scris în tonalitatea Sol Major,
autorii îl propun ca exemplu muzical de deschidere al lecţiei cu acelaşi nume, făcând elevii să
observe că fragmentul muzical se termină cu nota sol şi că are la cheie alteraţia fa diez, specifică
acestei tonalităţi. „Românul” de Ciprian Porumbescu este cuprins şi în manualul de Educaţie
Muzicală pentru clasa a VI-a, autori Aurelia Iacob şi Vasile Vasile, fiind un exemplu muzical
pentru recapitularea tonalităţii Sol Major, din cadrul capitolului „Tonalităţile Sol major şi mi
minor”. Autorii atrag atenţia elevilor cu privire la text şi corespondenţa dintre acesta şi caracterul
optimist, energic şi mobilizator al tonalităţilor majore55. Acest cântec patriotic este inclus şi în
manualul de Educaţie Muzicală pentru clasa a VIII-a, autori Regeni Rausch şi Mirela Sandu, în
cadrul lecţiei „Piese pe o voce”.
Manualul de Educaţie muzicală pentru clasa a VII-a, autori Jean Lupu, Lucia Marinescu
Dănilă, Georgeta Obreja, mai conţine încă trei cântece patriotice, în afară de cele enumerate deja,
anume: „Tară frumoasă” de Jean Lupu (plasat ca exemplu muzical la lecţia „Măsuri simple şi
măsuri compuse”. Întrucât compozitorul a ales, pentru acest cântec patriotic, măsura de cinci
optimi, exemplul muzical se încadrează perfect la categoria cântecelor scrise în măsuri compuse.
Textul dezvolta latura sensibilă a elevilor, îndemnând la iubirea de patrie.), „Bardul de la

55
Aurelia Iacob, Vasile Vasile „Educaţie muzicală”, manual pentru clasa a VI-a, Ed. Petrion, p. 27.

18
Mirceşti” de Petre Mezzetti (cântec al cărui text înfăţişează portretul moral şi calităţile patriotice
ale lui Vasile Alecsandri, care a revelat frumuseţile ţării prin creaţiile sale) şi „Aşa-i românul”
(care, prin intermediul textului, descrie portretul românului, credinţa şi dragostea de ţară).
„Bardul de la Mirceşti” este inclus şi în manualul de clasa a V-a, autori Avram Florea şi Vasile
Ilieş, la lecţia „Sunetele si, la, sol din octava mică”.
În ultimul manual de Educaţie muzicală, clasa a VIII-a, autori Jean Lupu, Lucia
Marinescu Dănilă şi Georgeta Obreja, în afară de „Deşteaptă-te, române” de Anton Pann, apare
doar cântecul „Românaşul” de D. G. Kiriac, fiind o variantă instrumentală, lipsită de text, doar
titlul acestuia ducând în zona cântecelor patriotice. Exemplul muzical este plasat la capitolul
„Armonia” şi cerinţele formulate pe baza acestuia se referă la încadrarea în stilul omofonic,
polifonic sau armonic.
Cu toate că nu fac parte din cântecele patriotice, vom aminti şi de două exemple muzicale
ce fac parte din Opereta „Crai Nou” de Ciprian Porumbescu, întrucât această lucrare prezintă
caracteristici pur româneşti şi are un mesaj subliminal ce îndeamnă la susţinerea libertăţii, la
unitate şi dragostea de patrie. Este vorba despre Corul fetelor şi flăcăilor „Haideţi, haideţi”,
inclus în manualul de clasa a V-a realizat de autorii Avram Florea şi Vasile Ilieş (exemplu
muzical propus pentru lecţia „Cvarta şi cvinta”), dar şi în manualul de clasa a VII-a, autori Jean
Lupu, Lucia Marinescu Dănilă şi Georgeta Obrejan (inclus în lecţia „Opereta”) şi fragment
muzical din „Pe plaiuri de munte”, care face parte tot din lecţia „Opereta” din manualul de clasa
a VII-a realizat de autorii Jean Lupu, Lucia Marinescu Dănilă şi Georgeta Obrejan.
Aşadar, în manualul de clasa a V-a, autori Avram Florea şi Vasile Ilieş sunt valorificate
cântecele patriotice: „Deşteaptă-te, române” de Anton Pann, „Ţara mea” de D. G. Kiriac,
„Bardul din Mirceşti” de P. Mezzetti, „Tricolorul”, „Pe-al nostru steag” (ambele compuse de
Ciprian Porumbescu), „Marşul lui Iancu” de T. Popovici, Limba românească de I. Cartu, „Ţară
scumpă” de D. G. Kiriac, „Hora Unirii” de A. Flechtenmacher şi „Ştefan, Ştefan, Domn cel
Mare”.
În manualul de clasa a VI-a, autori Regeni Rausch şi Simona Ciurumulescu, întâlnim:
„Deşteaptă-te, române” de Anton Pann, „Hora Unirii”, „Marşul lui Iancu” de Timotei Popovici,
„Pe-al nostru steag” de Ciprian Porumbescu şi „Treceţi, batalioane române, Carpaţii” de Dragoş
Alexandrescu.
Educaţie muzicală de clasa a VI-a, autori Aurelia Iacob şi Vasile Vasile valorifică
cântecele patriotice: „Deşteaptă-te, române” de Anton Pann, „Tricolorul” şi „Românul” de
Ciprian Porumbescu şi „Marşul lui Iancu” de Timotei Popovici.
Autorii Anca Toader, Valentin Moraru şi Anton Scornea au folosit ca exemple muzicale în
manualul de Educaţie Muzicală pentru clasa a VI-a cântecele patriotice: „Deşteaptă-te, române”

19
de Anton Pann, „Pe-al nostru steag” de Ciprian Porumbescu, „Treceţi, batalioane române,
Carpaţii”, „Hora Unirii” de Alexandru Flechtenmacher, „Biruitorii” de Gavriil Musicescu şi
„Românul” de Ciprian Porumbescu”.
Manualul de Educaţie Muzicală pentru clasa a VII-a, autori Jean Lupu, Lucia Marinescu
Dănilă şi Georgeta Obreja cuprinde: „Deşteaptă-te, române” de Anton Pann, „Trei culori” de
Ciprian Porumbescu, „Ţară frumoasă”, „Bardul de la Mirceşti” şi „Aşa-i românul”.
În manualul de clasa a VIII-a realizat de Jean Lupu, Lucia Marinescu Dănilă şi Georgeta
Obreja întâlnim: „Deşteaptă-te, române” de Anton Pann şi „Românaşul”. În celălalt manual de
clasa a VIII-a amintit, autori Regeni Rausch şi Mirela Sandu regăsim: „Deşteaptă-te, române” de
Anton Pann şi „Românul” de Ciprian Porumbescu.
Cântecele patriotice au, aşadar, un rol foarte important în educaţia muzicală (şi nu numai)
a elevilor, fiind folosite ca exemple în manualele din zilele noastre. După cum am putut observa,
aceste cântece sunt utilizate la anumite lecţii cu particularităţi care se regăsesc în construcţia lor
muzicală, dar şi pentru dezvoltarea emoţională a elevilor, cultivarea sensibilităţii, cultivarea
dragostei de patrie, dorinţă de unitate, dezvoltarea unor cunoştinţe istorice şi contextuale, lucruri
care contribuie la întregirea fondului moral şi psihologic al elevului.

20