Despre bine și rău

După cum vom vedea, pe întregul parcurs al lucrării, vom opera cu noțiuni conexe
problemelor moralei, eticii si deontologiei. Printre acestea, binele și raul, în sens filozofic, ajută
la proiectarea sensului deontologic al acțiunilor umane în raport cu urmările acestora. În sens
metafizic, binele desemneaza și semnifica ceea ce este dezirabil pentru om, colectivitate și
societate. El este, deci, în parte legat de deziderate și mai precis de dezideratul definit ca
pozitivitate.
Cu alte cuvinte, binele este țnteles ca ceva care creeaza valori și nu ca ceva care
distruge sau creeaza lipsuri. Binele formează, împreuna cu opusul său, raul, un cuplu conceptual
major al filozofiei morale. Noțiunile de bine și de rau au fost și sunt utilizate mai frecvent în
context religios; este bine ceea ce se conformeaza poruncilor divine și rău ceea ce se opune
acestora.
Din punctul de vedere al ateilor, semnificația și pertinenta acestor concepte fac obiectul
unor multiple analize divergente, incepand cu problema continutului celor două noțiuni și
utilizarea lor în sens profan și până la proiectia posibilității de utilizare în teoria moralei laice.
Conceptul filozofic de bine, și greutatea pe care o are în teoria moralei, este un termen
care figureaza în numeroase opere, iar interpretările date difera oarecum:1
1 Este diferențiat binele, ca valoare categorica suprema, ideala, de binele în sens
relativ restrans, în sens filozofic; un act enuntat drept „bine”, este, deci, daca este de efectuat,
un lucru pe care trebuie să-l realizăm și, dacă este deja efectuat, un lucru deja aprobat;
2 In analiza efectuata de Kant, apare expresia „binele suveran”, care desemnează
atât ideea de demnitate , de proba, ceea ce nu este decât o referire la morala, cât și ca studiu de
intregire absoluta;
3 In conceptia filozofului Rudolf Steiner , ceea ce se numeste bine decurge adesea
dintr-un automatism moral; este facut intr-o forma constrangătoare. De aceea, adevaratul bine
este cel care deriva, cel mai adesea, dintr-un automatism moral și pe care il executăm cu placere
. Răul descrie un anume tip de comportament sau de stadii ale unei fapte distrugătoare,
destructurate sau imorale și este sursa unor referinte morale sau fizice.
În concepția lui Leibniz, este posibilă distinctia dintre:
a) răul fizic, ca suferință care afectează o creatura inteligenta și sensibilă;
b) răul metafizic, sau imperfecțiune a naturii și

1
http://www.creeaza.com/familie/etica-deontologie/Despre-bine-si-rau384.php

1
 c) răul moral, ca greșeală.
Dintre problemele pe care le suscită și incită existența răului, două sunt cele care
prezintă o importanță particulară:
a) de a ști ce este răul și de ce există
b) b) de a ști dacă este posibilă valorizarea răului.
Ceea ce este rău devine, prin definitie, o problemă. El constituie o problemă într-un
cadru de puritate morala si comportamentală. În principiu, trebuie sa fim de acord cu unele
lucruri: toate religiile, spre exemplu, dar și toate legislațiile într-un cadru ateic prevăd cam
aceleași interdicții fundamentale: omorul, furtul, mutilarea (chiar si cea cu scop ritualic),
producerea de suferinte, excrocheria, violul, incestul, adulterul, minciuna s.a. Decalogul
constituie un exemplu de interdictii fundamentale. Aceste interdictii, deseori considerate a fi
religioase, se aplica atat mediului credinciosilor dar si intregii colectivitati umane.2
In practica, numeroase sunt situatiile care îndeamnă la reflectare, la găsirea unor
răspunsuri: nu ar putea fi admis de a face un rău putem evita un rau mai mare ? O ucidere poate
evita un razboi sau un genocid, ori o tortura, un atentat terorist ? O serie de acțiuni și atitudini
umane nu provoaca suferințe umane, cum ar fi homosexualitatea sau avaritia si totusi unii le
considera imorale. De aici, dificultatea de a defini răul în sens moral . Dar ce ar reprezenta
binele, daca nu ar exista raul ? Ce ar fi interesul pentru viata, daca moartea nu ar exista ?
Etiologia raului si domeniile de manifestare ale acestuia sunt vaste, iar limitele spatiale
si conceptuale deosebit de variabile :
a) răul cauzat de natura (cutremure de pamant, furtuni ale vantului, valurile uriase
s.a.) sau de animale (atacurile animalelor feroce);
b) răul cauzat de catre om prin ignoranta (crimele savarsite in numele unor
ideologii, pentru a face bine patriei, rasei, principiilor virtutii s.a.) , prin disfuncții ale vointei,
adică prin faptul de a face altceva decât ceea ce ai intentia să faci, sau din prostie, lipsa de
inteligenta ori stupiditate, izvorata dintr-un defect de gandire, deci de judecată, care leaga teoria
de practică ți determina persistenta vointei în acest defect .
In religie, se consideră ca răul reprezintă întoarcerea de la Dumnezeu, prin încălcarea
poruncilor sale, prin privarea voluntara de la gratia Divina; presocraticii considerau că faptul
de a depasi granitele naturii (ale ratiunii si ale cuvantului, cum afirma Heraclit) constituie o
injustiie, deci un fapt imoral; neoplatonistii considerau si vedeau în răutăți un spectacol demn
de zei; gnosticii faceau distinctia dintre Dumnezeu și lume ,,Lumea este făcută din materie și

2
http://www.creeaza.com/familie/etica-deontologie/Despre-bine-si-rau384.php

2
se opune spiritului, cum binele se opune raului” ; pentru Leibniz exista raul metafizic, raul fizic
si raul moral, iar raul exista pentru ca este necesar pentru buna indeplinire a actiunilor
superioare; pentru Kant, este rea orice actiune si orice comportament care nu poate fi generalizat
tuturor oamenilor fara a declansa haosul ; Nietzsche considera ca nu toate lucrurile rele sunt
condamnabile, observand că suferinta poate fi o sursa de placere si ca nu exista fenomene
morale, ci numai o interpretare morala a fenomenelor;
John Rowls considera că o situație poate fi considerata ca justa, dreaptă, dacă ceea ce
ne revine fiecăruia dintre noi ne face indiferenți față de persoana alteia si observa că, în multe
societăți, există ideea înlocuirii unor privilegii cu îndatoriri pentru a mentine echilibrul și că, nu
mai exista privilegii ci doar oportunitati suplimentare de a face bine, însotite de sanctiuni, dacă
aceste îndatoriri nu sunt indeplinite.
Scriitorul Norman Spinrad apăra ideea că rareori conflictele reprezintă o opozitie dintre
bine și rău, ci adeseori un conflict între doua viziuni diferite și incompatibile ale binelui; in
viziunea marxist-leninista, răul era definit ca un ansamblu de forte reactionare care impiedicau
dezvoltarea revolutiilor proletare; filozoful Michel Henry afirma că viata este bună prin natura
și scopul ei iar raul corespunde a tot ceea ce atenteaza la normalitatea vietii si isi gaseste originea
in moarte .
In viziunile religiilor monoteiste, răul devine o veritabila problema teleologica. Drept
urmare, este dificil de admis ca Dumnezeu provoacă direct răul si, de asemenea, de a admite
ca diavolul este suficient de independent pentru a face tot ceea ce vrea. Alte religii ne conduc
in lumea misterelor: numai Dumnezeu cunoaste binele si raul, omul nu a fost creat pentru a
gandi raul, existenta si sursa sa .
Pornind de la întrebarea ,, ce este binele,, trebuie precizat că o definiție dincolo de orice
discții nu s-a putut da. Oricine știe când îi este bine sau îi este rău, poate da exemple concrete
despre ce e bine sau ce erău, dar nu poate spune cu precizie ce este binele.
Să putem da o definiție temrnelor de bine și rău putem să vedem cum sunt acestea
explicate in DEX:

BÍNE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util.

2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. ♦
În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat (Adjectival; despre
oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea;
clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi

3
aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ Ceea ce este util, favorabil,
prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. 3
3. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic.
4. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc
după gr. agathós, germ. das Gut).
RĂU, REA,4 răi, rele, adj., s. n., adv. I. Adj. Care are însușiri negative; lipsit de calități
pozitive. 1. (Adesea substantivat) Care face, în mod obișnuit, neplăceri altora. ♦ Care exprimă,
care denotă răutate; care este contrar binelui.
2. Care nu-și îndeplinește îndatoririle morale și sociale legate de o anumită
circumstanță, care nu e potrivit unui anumit lucru, unei anumite situații; necorespunzător,
nepotrivit.
3. Neconform cu regulile moralei; în dezacord cu opinia publică. ♦ (Despre vorbe) Care
supără, care jignește; p. ext. urât.
4. (Despre viață, trai etc.) Neliniștit, apăsător, chinuit.
. 5. (Despre vești) Care anunță un necaz, o supărare; neplăcut. II. Adj. Care nu are
calitățile proprii destinației, menirii, rolului său.
6. Care nu este apt (pentru ceva), care nu e corespunzător unui anumit scop, unei
anumite utilizări; care prezintă unele defecte, unele imperfecțiuni. Neîndemânatic, incapabil,
nepriceput. IV. Adj. 1. Nesatisfacător; dăunător. ◊ Expr. A lua (cuiva ceva) în nume de rău = a
atribui cuiva o intenție răuvoitoare, a interpreta eronat o observație, un sfat. 2. (Despre vreme)
Urât; nefavorabil.
7. Neplăcut, supărător, nesatisfăcător.
8. Neplăcut, dezagreabil
9. Ceea ce nu e recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Expr. A vorbi de rău (pe
cineva) = a ponegri (pe cineva). ♦ (La pl.) Pozne, nebunii copilărești. – Lat. reus„acuzat,
vinovat”.
JUST, -Ă, juști, -ste, adj. (Adesea adverbial) 1. Conform cu adevărul sau cu echitatea;
drept, adevărat, echitabil. ♦ (Despre oameni) Care acționează și judecă în conformitate cu
dreptatea. ♦ Fundat, legitim, legal. 2. Potrivit2, corespunzător. – Din fr. juste.
INJÚST, -Ă, injuști, -ste, adj. Care nu este just; nedrept, nejust. –
Din fr. injuste, lat. injustus.

3
https://dexonline.ro/
4
https://dexonline.ro/

4
 Primul filosof care a teoretizat problema aceasta a binelui a fost Socrate. El credea că
omul face rău doar pentru că este ignorat, pentru că nu cunoaște binele, ar fi suficient să
cunoască binele pentru a-l realiza. Din acest motiv principiul lui era ,, cunoaște-te pe tine
însuți,,, tocmai pentru ca omul să cunoască în acest fel binele și să devină un om moral.5
În religie, etică, filosofie și psihologie, "bine și rău" este o dihotomie foarte comună. În
culturile cu influență religioasă maniheană și abrahamică, răul este de obicei perceput ca un
opus antagonist dualist al binelui, în care binele ar trebui să prevaleze și răul ar trebui să fie
învins. În culturile cu influență spirituală budistă, atât binele, cât și răul sunt percepute ca parte
a unei dualități antagoniste, care trebuie în sine depășită prin realizarea Śūnyatā care înseamnă
goliciune în sensul recunoașterii binelui și răului fiind două principii opuse, dar nu o realitate,
golind dualitatea dintre ele, și realizarea unei unități. 6
Răul potrivit unei viziuni creștine asupra lumii este orice acțiune, gând sau atitudine
care este contrară caracterului sau voii lui Dumnezeu. Acest lucru este arătat prin legea dată
atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. Prin urmare, răul într-o viziune creștină asupra lumii
este contrastantă și în conflict cu caracterul lui Dumnezeu sau cu voia lui Dumnezeu. Acest rău
se arată prin abaterea de la caracterul sau voia lui Dumnezeu. În mod similar, bine conform unei
viziuni creștine asupra lumii este orice acțiune, gând sau atitudine care este în concordanță cu
caracterul sau voința lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este bun, bunătatea supremă.
Platon credea că tot ce există în lumea acesta materială, are un corespondent într-o altă
lume, a ideilor. În această lume a ideilor, ideea supremă o reprezintă binele, în timp ce răul este
identificat cu lumea aceasta materială.
Epicurienii identificau binele cu plăcerea și cu desfătarea simțurilor. Din cauza aceste
învățături discipolii lui erau numiți ”porci” de contemporani, spunându-se despre aceștia că sunt
”porci din turma lui Epicur”.
Cinicii din potrivă, credeau că la bine se poate ajunge prin renunțarea la oricare plăceri
și adoptarea unui mod de viață cât mai simplu. De exemplu, Diogene trăia într-un butoi și nu
avea nimic în proprietate.
Utilitariștii englezi au identificat binele cu utilul, considerând că este bine ceea ce este
util și avantajos din punct de vedere practiv pentru cât mai multe persoane.
Naturaliștii credeau că idealul moralității este desăvârșirea individului, dar nu din punct
de vedere spiritual, ci din punct de vedere fizic, biologic, înlăturând exemplarele slabe din

5
Cristinel Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Hamangiu, 2017, pag 49
6
https://en.wikipedia.org/wiki/Good_and_evil

5
specia sa. Omul trebuie să-și descătușeze toate energiile creatoare și să devină un supra om(F.
Nitzsche).
Culturaliștii identificau binele cu progresul cultural al omenirii, ei pun mai presus de
individ un spirit al lumii, care împinge omenirea către un progres cultural. Hegel credea că acest
spirit al lumii este întrupat în Stat căruia i se acordă o importanță mai mare decât individului.
Foarte intereseant în discuția despre definirea conceptului de bine este că etimologic, la
origine, termenul de bun avea în limba greacă sensul de sentiment de curaj, bărbăție, iar cel de
rău sensul de sentiment de frică.
Această etimologie ne poate duce cu gândul și la faptul că pentru a face binele este
nevoie de curaj, în timp ce răul se face din frică.
Având în vedere toate aceste aspecte legate de definirea binelui, putem definii răul drept
absența binelui, adică în materie de etică răul înseamnă, pe scurt, ”a nu face binele pe care poți
să îl faci”7
În dreptul penal este acceptat punctul de vedere că se pot comite anumite infracțiuni prin
omisiune, atunci când autorul avea obligația să iasă din pasivitate dar nu a făcut-o. Același lucru
se poate susține și în domeniul actelor morale sau imorale. Sunt anumite cazuri în care o
persoană trebuie să iasă din pasivitate, pentru a comite un act etic, iar însăși rămânerea ei în
pasivitate reprezină un act ce contravine eticii.
În profesiile juridice poate fi făcut mult rău prin pasivitate. Este suficient să ne gândim
la un judecător care nu motivează mai repede o hotărâre judecătorească, care nu poate fi pusă
în executare și generează consecințe grave pentru părți, la un procuror ce nu dă curs cu celeritate
cererii unei persoane vătămate de a investiga o infracțiune, atunci când acest fapt poate conduce
consecințe grave, ori la un avocat care nu vrea să se ocupe de un caz dramatic al unei persoane,
pentru că onorariul pe care acesta i-l poate oferii este sub nivelul onorariilor percepute de el.8
În doctrină s-a susținut că un magistrat poate comite și ptrintr-o inacțiune abatere
disciplinare constând în ”atitudiniile nedemne în timpul exercitării atribuțiilor de serviciu față
de colegi, celălalt personal al instanței sau al parchetului în care funcționează, inspectori
juduciari, avocați, experți, martori, justițiabili ori reprezentanții altor instituții”9.
Acțiuniile care nu sunt rezultatul unei decizii raționale sunt excluse de la o analiză
morală, pentru că ele nu pot să ne spună despre persoana care le-a promovat nici că este o
persoană morală nici că este o persoană imorală. Un judecător care pronunță o hotărâre care s-

7
Cristinel Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Hamangiu, 2017, pag 54
8
ibidem
9
Legea nr. 303/2004, art. 99, lit. C, privind statutul procurorilor și judecătorilor

6
a dovedit a fi justă, dar nu pentru că el a vrut să facă un act de dreptate, ci pentru că a dorit să
dobândească o anumită celebritate din aceasta (ori din alte motive care nu au legătură cu datoria
sa) nu săvârșește un act etic. Avocatul care se luptă pentru a convinge instanța să dispună
achitarea nu pentru că el crede în nevinovăția inculpatului, ci pentru a încasa un onorariu
substanțial, nu săvârșește un act etic, chiar dacă în final s-ar dovedi că acesta era într-adevăr
nevinovat.10
Aici trebuie făcută, însă, și precizarea că în etica profesiilor juridice nu este suficient
doar să știi ori doar să vrei să faci un lucru etic, ci trebuie să pui în aplicare această dorință.
Dacă ea rămâne doar la nivel de dorință, care nu este pusă în aplicare din comoditate, din teamă
ori din alte motive nu valorează aproape nimic cin punct de vedere etic. Acest principiu a fost
enunțat cu privire la morală în general, subliniindu-se că ”morala așadar ori este practică, ori
nu este deloc”.
Când esti pe un drum dificil , ai nevoie de cineva să te îndrume, să te învețe pe unde să
mergi, pentru că altfel riști să te rătăcești. De un astfel de îndrumător au nevoie și cei care
practică profesiile juridice ,un astfel de îndrumător este etica profesiilor juridice. Se preferă
folosirea denumirii de etică a profesiilor juridice, față de cea de ,, deontologie”, pentru că prima
pune accent pe căutarea și împlinirea binelui, în timp ce aceasta din urmă pune accent pe
împlinirea datoriei. Conceptul ,, deontologie” își are rădăcina în grecescul deon, care înseamnă
,, ceea ce se cade, ce se cuvine! Pe scurt, datorie, care în conjuncție cu logos- studiu, teorie,
diciplinăde studiu- formează cuvîntul ,,deontologie”, care ar desemna teoria datoriei, mai exact
teoria îndatoririlor, deci a obligațiilor conștientizate, interiorizate, în baza cărora omul are a se
manifesta. Or, omul, în geneeral, asociază datoria cu ceva neplăcut, pe cînd binele este asociat
cu ceva plăcut, ceea ce face preferabilă denumirea de etică( știința binelui), față de cea de
deontologie ( știința datoriei11).
S-ar putea susține, așadar, că etica profesiilor juridice ar însemna știinșa dobândirii unui
comportament moral de către reprezentanții acestor profesii, care presupune că acștia să
cunoască și să facă binele și să evite, totodată răul.
Chiar dacă ar cunoaște foarte bine normale legale, cel care profesează în domeniul
juridic are nevoie și de o înțelepciune practică care să îl învețe cum trebuie să interpreteze
cazurile concrete pe care le are în față. Altfel poate să creadă că el aplică în mod corect un text
de lege, că face așadar ,, un bine ” , fără să își dea seama măcar că interpretarea respectivă

10
Cristinel Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Hamangiu, 2017, pag 51
11
C. Dănileț, I. Copoeru, Între sancțiune disciplinară și convingere morală. Înstrumente și proceduri etice în
sistemul judiciar din România, p.20

7
produce o mare nedreptate și că, în realitate ,, binele” pe care a crezut că îl face prin actul său
s-a dovedit a fi un mare rău. Vechii romani credeau că prin aplicarea riguroasă a legii se poate
face o mare nedreptate ( summum jus, summa injuria). Tocmai de aceea este importantă etica,
funcția acesteia fiind , după vechii greci, aceea de a distinge binele adevărat de binele fals.

Despre just și injust12

La fel de importante pentru analiza pe care o propunem beneficiarilor noștri sunt și

conceptele de justitie, de just și de injust raportate la comportamentul oamenilor în serviciu, în
societate sau în propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la ideea de justiție și nici la
ideea de instituție judiciară, ci mai mult la ceea ce este just, adică în conformitate cu adevărul,
cu echitatea, cu legitimitatea și cu legalitatea, cu ordinea lucrurilor, cu realitatea socială la un
moment dat. Opusul lui just ne conduce la ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis,
inechitabil, nelegal, imoral s.a.
La fel, noi abordam justiția și ca virtute morala. Denumirea de justiție o regăsim în
latinescul Justitia, care deriva din justus = conform dreptului, la rândul lui provenit
din jus/juris = drept. Sensul originar al lui jus este religios, având conotația de jurare, de
angajare printr-o formula sacra; drept consecință, în antichitate jurămantul era sacru,
reprezentând angajamentul de a suporta o pedeapsa ăn cazul încălcării sau a nerespectării
acestuia . Justitia latina a separat chestiunea binelui de lumea religioasa, începând cu cele
douasprezece table, afirmând că ea este construită pentru a face bine si nu rau in societate .
Justitia este virtutea prin care fiecaruia i se acorda drepturile. Ea se intemeiaza pe
respectarea drepturilor altuia. Instituțiile judiciare fac dreptul și impun respectarea acestuia în
numele legii si al adevarului. Din punct de vedere moral și filozofic justiția este, totuși, un
termen ambiguu, întrucât poate desemna justiția care există într-o societate (ca instituție
judiciară) sau justiția ca trăsătură de caracter al fiecarui individ, deci ca virtute moral-etică.
Diferența dintre cele doua sensuri este evidentă. Din această cauză apare o
tensiune fundamentala în cadrul filozofiei politice și morale: justitia sociala trebuie să se
întemeieze pe virtuțile cetățenilor și, dacă nu, acest fapt nu antreneaza oare conflicte între un
om just și același om in calitate de cetățean ? Un bun cetatean, care respectă prevederile legilor
și normelor moral-etice, poate fi, în același timp, și injust din punctul de vedere al virtutii ?
Inversand lucrurile, un om just este necesarmente si un bun cetatean ?

12
http://www.creeaza.com/familie/etica-deontologie/Despre-just-si-injust387.php

8
 Se cuvine să precizăm că termenul de justitie, în sens de virtute, aparține în mod esențial
filozofiei morale antice și se opune conceptiei liberale moderne.
Justitia socială este un concept socio-economic care, plecând de la concepția că
societatea are aspecte injuste, cere ca aceste nedreptăți sau incorectitudini să fie corectate. In
sens negativ, se afirmă ca este injust tot ceea ce nu este socialmente acceptabil. Spre exemplu,
inegalitățile salariale dintre meserii, care presupun calificări diferite, sunt cel mai adesea
considerate ca juste, pentru că sunt socialmente acceptate de catre majoritatea populației. Sunt
extrem de rare cazurile cand un lucrator obisnuit revendică salariul unui cadru superior . Deci
nu putem confunda justiția sociala cu egalitatea. Este esențial să facem proiecția spre o societate
mai justa, ceea ce nu este un scop in sine, intrucât vor exista întotdeauna și inechități. Acțiunile
care urmaresc să acorde fiecărui membru al său șanse de reusita vorbesc întotdeauna despre
„egalitate de sanse”. Este interesanta afirmatia filozofului Rawls, fost profesor la Universitatea
Harvard, decedat in anul 2002, care avea garantia ca societatea poate fi justa daca respecta trei
principii, in urmatoarea ordine:
1) garantarea libertatilor de baza pentru toti;
2) egalitatea „echitabila” la sanse;
3) mentinerea numai a acelor inegalitati care sunt profitabile celor defavorizati.
Corectiile necesare pentru a menține un asemenea echilibru pot fi legislative, sociale,
financiare si culturale. Aceasta conceptie a ramas de referinta pentru conceptul contemporan de
justiție sociala .

Ce stă la baza moralei

Această întrebare este strîns legată de întrebarea ce ne determină să căutăm și să

adoptăm comportamentul moral?
Într-un prim curent de gîndire s-a pus accentul pe sentiment, considerîndu-se că în acesta
ar trebui căutat criteriul și resortul moralității.
Nu a fost însă o unanimitate de păreri cu privire la care ar fi acel sentiment în care constă
moralitatea. În antichitate și in Evul Mediu, sub influența religiei creștine, s-a afirmat că iubirea
față de ceilalți ne determină să căutăm comportamentul moral. S-a afirmat că omul are sădită
în el această lege a iubirii, a cărei îndeplinire aduce fericire, iar îmcălcarea ei aduce nefericirea.
Schopenhauer pune în milă criteriul binelui, considerînd că, prin milă, ne identificăm su
semenul nostru. A fost criticată acestă opinie, sustinându-se că nu orice milă este morală,

9
putându-se comite și fapte imorale prin milă. Într-adevăr dacă un judecător l-ar achita pe un
inculpat care este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni garve pentru că i-ar fi milă de el,, nu s-
ar putea susține că el a făcut un act moral.
Kant credea că un sentiment ( chiar și iubirea) nu poate sta la baza comportamentului
moral, pentru că el este instabil și imprevizibil. Omul poate să iubească astăzi pe cineva și să-l
urască mai târziu, după cum poate face fapte ce contravin eticii din iubire față de cineva. Din
acest motiv el consideră că nucleul moralității îl reprezintă datoria. Un om virtuos este acela
care îndeplinește datoria în orice situație, care face întotdeauna ce trebuie, indiferent dacă acest
lucru îl face sau nu fericit.
Gândirea lui Kant a influențat mult etica, mulți gânditori considerând că nu avem altceva
ce să punem la baza acesteia decât datoria. Aceasta nu este însă văzută ca ceva neplăcut, ci ca
ceva care în esență sintetizează marile afirmații fundamentale, atât în filosofie, cât și din religie,
bunătatea, bunăvoința, nevătămarea, protecția, grija, din partea omului față dee tot ce e în viață,
în toate formele ei: minerală, vegetală, animală, omenească, și a refuzului de a produce
suferință, de a distruge fără să fie nevoie. 13
Un alt curent de gândirepune morala pe seama societății, considerând că aceasta constă
doar în obiceiurile sau învățăturile primite de la ceilalți. Pentru ca oamenii să poată trăi
împreună , să nu se autodistrugă prin conflicte, aceștia trebuie să își impună niște reguli de
conduită în societate și aceste reguli formează morala.Omul nu cunoaște de la naștere această
lege morală ci el va trebui să o descopere, să o cunoască pe parcursul vieții, folosindu-se de
rațiune și de conștiință.
Au fost autori care au negat existența moralei și au susținut că aceasta este o invenție a
celor slabi, a lașilor. Nietzsche credea că un om puternic ia ce i se cuvine fără să dea socoteală
cuiva, fiiind drept ca el să-i stăpânească pe cei slabi, fără să-și facă probelem de conștiință.
Majoritatea populației crede, însă, în existența moralei, chiar dacă unii cred că omul este
creatorul valorilor morale, în timp ce alții cred că el este descoperitorul lor și că ele provin din
altă parte( de la divinitate).
Morala exista numai în si prin societate, în si prin grupurile umane distincte fiind,
asemenea oricaror dimensiuni ale umanului, o realitate sociala. Ea presupune, inevitabil,
angajarea personalitatii fiintei sociale, a individului. Cu toate ca este marcata de un continut si
o structura distincte, precum si de un sistem categorial propriu, morala nu este un dat universal

13
Cristinel Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Hamangiu, 2017, pag 54

10
si inert. Ea este în continua transformare, în directa dependenta de mutatiile ce se produc în
cultura si civilizatia diferitelor comunitati umane.
Principalele caracteristici ale moralei sociale sunt urmatoarele:14
1. Unitatea structurala: este determinata de categorii, structura si instanta critica bine
determinate, fiind o componenta de maxima maturitate a vietii sociale.
2. Diversitatea modalitatilor culturale de manifestare: valorile, normele, obiceiurile,
idealurile, sistemul de sanctiuni difera de la o matrice culturala la alta.
3. Dinamismul: în cadrul aceleiasi culturi, semnificatia sau continutul unor norme,
valori, comportamente, atitudini se schimba de la o etapa la alta a evolutiei.
4. Aderenta la spatiul social: este un domeniu prin excelenta al relatiilor interumane,
un domeniu al confruntarii dintre bine si rau, ca produse ale aprecierii opiniei publice si a
constiintei individuale.
Se pune întrebarea dacă este neștiința o scuză. În materie morală trebuie să știm
întotdeauna ce facem, iar dacă nu știm exact ce consecințe pot produce acțiuniile noatre, atunci
trebuie să ne abținem de la acțiune. Chiar și în domeniul penal sunt fapte incriminate atunci
cânt sunt comise din culpă, respectiv, atunci când autorul lor nu a prevăzut că fapta sa va
produce un rezultat periculos, deși trebuia și putea să prevadă acest lucru(uciderea din culpă
sau vătămarea corporală din culpă). De aceea se vorbește în domeniul eticii și de un principiu
de precauție.
Libertatea de a alege între bine și rău nu a fost dată omului necondiționat, ci ea este
întotdeauna însoțită de responsabilitate. Adică, omul este, în principiu , liber să facă ce vrea,
dar trebuie să răspundă de tot ceea ce face. În aceste condiții libertatea adevărată este doar aceea
de a face binele, pentru că doar în acest caz fapta omului nu este urmată de consecințele negative
ale tragerii la răspundere pentru ceea ce a făcut.15

14
http://www.scritub.com/sociologie/psihologie/MORALA-SOCIALA41172078.php
15
Cristinel Ghigheci, Etica profesiilor juridice, Hamangiu, 2017, pag 59

11