Sunteți pe pagina 1din 27

Planul Lucrării

Argument

Introducere

I. Arianismul
I.1. Context istoric, politic şi teologic al apariţiei ereziei
I.2. Sfântul Împărat Constantin cel Mare

II. Primul Sinod Ecumenic al Bisericii


II.1. Sfinţii Părinţi – contribuţia lor la formarea învăţăturii de credinţă
II.2. Învăţătura Bisericii despre Sfânta Treime şi formularea ei în
cadrul Sinodului
II.3. Terminologia trinitară

III. Importanţa Sinodului I Ecumenic în viaţa Bisericii

Concluzii

Bibliografie

1
Argument

Pentru teologi a studia disciplina „Dogmatică” este deosebit de important,


dată fiind valoarea certă pe care acesta o are pentru religia noastră ortodoxă.
Lucrarea de atestat mi-am ales-o în cadrul acestei discipline pentru că ea mi
s-a părut cea mai interesantă de pe parcursul anilor de Seminar.
Sinodul I Ecumenic, şi aici vorbind despre contextul şi perioada în care s-a
desfăşurat, trezeşte multă pasiune şi interes din partea teologilor, fiind un aspect
foarte complex care înglobează mai multe discipline teologice. Dacă este să îl
privim din punct de vedere istoric, Sinodul I Ecumenic, putem spune că este cel
mai important din toată seria de Sinoade, pentru că aici s-au luat o serie de hotărâri
extrem de importante, hotărâri care mai apoi au ajutat la combaterea ereziilor de la
celelalte Sinoade. Privit din punct de vedere Dogmatic, Sinodul are o profunzime
extraordinară, pe care o găsim mai ales în canoanele care au rezultat de aici, şi în
primul rând în primele articole din Simbolul de Credinţă.
Lucrarea de faţă are trei mari capitole şi ceea ce aduc nou prin această
lucrare este modul de expunere şi tratare a temei şi problematica ce ea o ridică.

2
Introducere

Ereziile au apărut pentru că unii creştini au încercat să pătrundă cu mintea lor


şi să explice cu mintea lor adevărurile de credinţă. „Diversele erezii care au apărut
la începutul creştinismului au atacat fie dreapta învăţătură despre Sfânta Treime,
fie învăţătura despre faptul că Hristos e Fiul lui Dumnezeu sau cea despre faptul
că Hristos este om adevărat” 1.
Pentru a lupta eficient împotriva unei erezii nu era nevoie de o luptă separată,
izolată, ci de lupta întregii Biserici. De aceea, mai ales în cazul unor erezii
periculoase ca învăţătură şi întindere, s-au adunat episcopii din întreg Imperiul
Roman, la chemarea împăratului vremii; s-au pus sub purtarea de grijă a Duhului
Sfânt şi au discutat diverse probleme, luând hotărâri şi formulând credinţa cea
adevărată. Aceste adunări s-au numit sinoade locale în cazul în care se adunau
numai episcopii şi preoţii dintr-o zonă anume, şi sinoade ecumenice când se
adunau episcopii şi preoţii întregului imperiu. La sfârşitul unui sinod ecumenic,
cancelaria imperială trimitea hotărârile sinodului la toate bisericile, iar
administraţia imperială veghea la împlinirea lor.
Înalta formă de manifestare a consensului întregului corp al Bisericii nu putea
fi realizată mai bine decât prin călăuzirea Duhului Sfânt în lucrarea Sinoadelor
ecumenice. Convocarea for a fost determinată de cauze religioase dar şi
nereligioase.
Primul Sinod Ecumenic a avut loc la Niceea în anul 325 d.Hr. şi a instituit
regula pentru toate Sinoadele Ecumenice ulterioare. A abordat în primul rând
problema arianismului, stabilind o primă formă a Crezului de la Niceea şi o primă
regulă pentru calcularea datei Paştilor. Este cunoscut şi ca Primul Sinod de la
Niceea.
1
Coord. Pr. Dr. Dumitru Radu, Îndrumări misionare, ediţie colectivă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986, p. 12;

3
Sinodul a fost convocat în anul 325 de către Sfântul împărat Constantin cel
Mare. „Pentru ca sinodul să întrunească episcopii din întreg Imperiul roman,
împăratul Constantin cel Mare şi-a asumat responsabilitatea convocării lui.
Pentru a facilita deplasarea sigură a episcopilor, a pus la dispoziţia lor poşta
publică şi le-a asigurat cele necesare drumului”2.

I. Arianismul

2
Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului, vol. I, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, p. 137;

4
Arianismul este o erezie profesată iniţial de Arie, teolog şi preot din
Alexandria, discipol al lui Lucian de Antiohia, acesta din urmă din şcoala lui
Origen. Arie, invocând anumite texte biblice (Pilde 8, 22; Ioan 14, 28), susţine că
fiinţa lui Dumnezeu este unică şi incomunicabilă, şi trage concluzia că Fiul nu are
o natură identică cu Tatăl.
După Nicolae Chifăr „Arianismul este o concepţie raţional-umană de
înţelegere a creştinismului, o coborâre a lui de la înălţimea de religie revelată de
Dumnezeu-Tatăl prin însuşi Fiul Său, Iisus Hristos, la nivelul religilor naturale
păgâne. Arianismul acreditează teoria unui monoteism raţionalist, cu scopul de a
câştiga elita lumii greco-romane la concepţia despre un Dumnezeu pluralist”3.
Influenţat de interpretarea istorico-literară a Sfintei Scripturi promovate de
şcoala din Antiohia şi de principiile gnostico-filosofice ale gnosticismului
alexandrin promovat de Basilide şi Valentin, Arie încerca de fapt să explice
filosofic taina întrupării Logosului pe baza raţionalistă, specifică filosofiei greceşti.

I.1. Context istoric, politic şi teologic al apariţiei ereziei


Din cauza noilor condiţii apărute în prima parte a secolului al IV-lea,
Biserica creştină a trecut printr-o perioadă de intensă activitate, care s-a concentrat
în special pe tărâmul dogmei. În secolul al IV-lea, problemele de dogmă nu
preocupau doar persoane izolate, aşa cum a fost cazul în secolul al III-lea cu
Tertulian sau Origen, ci chiar pe toţi cetăţenii, constituiţi în grupuri mari şi bine
organizate de persoane.
În secolul al IV-lea, sinoadele au devenit un eveniment obişnuit şi erau
considerate singurele mijloace efective pentru aplanarea controverselor. Dar, în
această desfăşurare a evenimentelor, în relaţiile dintre Biserică şi stat îşi face
apariţa un nou element, având o mare importanţă pentru istoria ulterioară a
3
Ibidem, p. 134;

5
relaţiilor dintre puterea spirituală şi cea temporală. Începând de la Constantin cel
Mare, statul a luat parte la disputele religioase şi le-a condus aşa cum a crezut de
cuviinţă. În multe cazuri, evident, interesele statului nu au corespuns cu cele ale
Bisericii.
Pentru mai multe secole, centrul cultural al Răsăritului a fost oraşul egiptean
Alexandria, unde activitatea intelectuală a erupt într-un curent puternic. Destul de
natural, noile tendinţe dogmatice şi-au avut obârşia în Alexandria, care „a devenit
centrul evoluţiei teologice în Răsărit şi a dobândit în lumea creştină faima
particulară de biserică filosofică, neobosită în studierea problemelor înalte de
teologie şi ştiinţă”4. Chiar dacă a existat un preot alexandrin, Arie, care a dat
numele său celei mai importante învăţături eretice a epocii lui Constantin, doctrina
aceasta îşi avea rădăcinile în a doua jumătate a secolului al III-lea în Antiohia, unde
Lucian, unul din cei mai instruiţi oameni ai timpului, fondase o şcoală de exegeză
teologică. „Această şcoală este pepiniera doctrinei ariene, iar Lucian, capul ei,
este Arie înainte de Arie”5.
Nici nu acordase de multă vreme liberate religioasă tuturor cultelor şi
persoanelor, că împăratul Constantin se vede implicat în controversele religioase,
iar pacea imperială este tulburată de o erezie devenită foarte ameninţătoare. Deşi
împăratul Constantin cel Mare a tolerat toate cultele păgâne, „atenţia sa a fost
atrasă de schisma din Biserică, simţindu-se responsabil personal de această
problemă”6. Din această cauză impăratul se vede astfel invitat să fie arbitru în
disputele eclesiale.
La sfârşitul anului 324, luptând ca un adevărat campion al creştinismului, el
l-a învins pe împăratul Licinius la Chrysopolis, la 19 septembrie 324 şi a adus
4
A.A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-
Laurenţiu Nazâru, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, p. 99;
5
Ibidem, p. 99;
6
Adrian Ignat, Cele Trei Rome – evoluţia istorico-politică şi cultural-bisericească a unui concept, Ed. Universitară,
Bucureşti, 2012, p. 191;

6
unitatea politică a întregului Imperiu Roman. Cu greu a ajuns în Răsărit şi s-a
aşezat la Nicomidia, atunci capitală administrativă a Răsăritului, pentru ca mai apoi
să afle că Biserica Răsăritului s-a divizat din cauza unor probleme doctrinare. Este
vorba despre apariţia şi promovarea ereziei ariene. Această dispută şi-a pus
amprenta asupra discuţiilor doctrinare existente în Răsărit, în acel moment. Nicolae
Chifăr spunea despre această problemă următoarele: „Disputele ariene au trezit
rivalităţi între Orient şi Occident, între Constantinopol şi Roma, iar pe de altă
parte, au constituit subiect de discuţie pentru alte sinoade”7.
Constantin cel Mare, care avea deja o experienţă prin implicarea în cearta
donatistă din nordul Africii încă din toamnă anului 312 şi convocarea sinoadelor de
la Roma din 313 şi Arelate 314, a înţeles marele pericol al schismei ce putea să
apară în Biserică şi a trimis imediat o scrisoare către Alexandru al Alexandriei şi
către Arie prin consilierul său, Osius de Cordoba, în care le cerea acestora să revină
la unitatea credinţei şi deplângea faptul că s-au certat din cauza unor pricini care nu
erau atât de importante. Neînţelegerea mizei teologice a disputei dintre cei doi nu l-
a ajutat pe Constantin să aplaneze cearta, iar prin aceasta să scutească Biserica de
un episod dramatic al existenţei ei. „Dar această acţiune nu a avut nici un rezultat
pozitiv. Nici Alexandru, dar nici Arie nu au fost influenţaţi de intervenţia
imperială, în timp ce nebunia şi conflictele dintre creştini se înteţeau”8.

I.2. Sfântul Împărat Constantin cel Mare


Un rol important l-a avut Constantin cel Mare în convocarea primului
Sinod Ecumenic al Bisericii. Este adevărat, împăratul a convocat la Niceea pe
toţi episcopii din imperiu pentru a-le anunţa că este important, ca toată lumea
să contribuie la a apăra imperiul împotriva barbarilor pentru ca Biserica să
7
Nicolae Chifăr, Teologie şi spiritualitate patristică, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002, p. 51;
8
Kostas V. Karastathis, Marele Constantin, învinuiri şi adevăr – studiu istoric, trad. de Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu,
Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013, p. 137;

7
aibă linişte şi să se dezvolte. Le-a făcut cunoscut episcopilor rolul şi
importanţa lor asupra creştinilor al căror nume creştea din ce în ce. „Prin
convocarea Sinodului la Niceea în 325 Constantin cel Mare urmărea unitatea
imperiului atât politic cât şi religios, prilej favorabil de a se discuta erezia lui
Arie, stabilindu-se adevărata învăţătură a Bisericii, deofiinţimea Fiului cu
Tatăl”9. Împăratul a dorit ca această învăţătură nouă să pună capăt certurilor şi
să fie linişte în imperiu, să se producă unitatea generală. Pentru aceasta a
participat şi condus lucrările Sinodului având rolul de a arbitra disputele
teologice. El a întreţinut material pe episcopi pe timpul lucrărilor, fiind
deschizător de drumuri pentru Biserică, de a fixa adevărata învăţătură creştină.
N-a putut pune capăt certurilor după Sinodul de la Niceea fiind influenţat de
Eusebiu de Nicomidia, dând câştig de cauză arienilor, aducându-i din exil.
Iată exemplul cel mai de seama cum un împărat este dus în eroare de un episcop
semi-arian, care îl va boteza pe patul de moarte. Nu i se poate reproşa această
faptă a botezului pe patul de moarte, deoarece se practica în acea perioadă.
Desigur, mulţi cercetători au protestat în decursul secolelor faţă de
convocarea trimisă de împărat pentru întrunirea acestui Sinod Ecumenic, afirmând
că aceasta trebuia să fie făcută de autoritatea bisericească. „În acest mod,
consideră ei, s-a produs o implicare periculoasă a autorităţii imperiale în cadrul
Bisericii, fapt care a condus la o primă manifestare a cezaro-papismului. Acest
concept desemnează pretenţia conducerii seculare de a conduce în egală măsură
şi treburile bisericeşti”10. Cu toate acestea, în Imperiul Bizantin, manifestările de
acest gen au fost rare şi, de regulă, conducătorii respectivi au fost ei înşişi acuzaţi
de acţiuni nepotrivite, fie că vorbim de Leon al V-lea Armeanul sau Constantin al
V-lea Copronimul. Sfântul Constantin cel Mare nu poate fi acuzat de introducerea
9
Adrian Ignat, op. cit., p. 193;
10
Pr. Emanoil Băbuş, Împăratul Constantin cel Mare în Istoria Bizanţiului, pe http://www.crestinortodox.ro/sfintii-
constantin-si-elena/sfantul-imparat-constantin-mare-istoria-bizantului-69658.html, accesat la data de 22.03.2014;

8
imperialismului în Biserică, nici de pretenţii exagerate cu privire la implicarea sa în
deciziile acesteia. De vreme ce el nu a impus nici o hotărâre eparhiilor bisericeşti,
ci a făcut simple propuneri dintre care unele au fost acceptate, iar altele refuzate,
nu vedem în ce mod poate fi acuzat de cezaro-papism şi implicare neavenită. Aşa
cum afirmă Eusebiu de Cezareea: „Asemenea cunună - prinsă cu legătura păcii -
din veac numai împăratul Constantin I-a putut-o închina lui Hristos, Mântuitorul
său, ca un dar cu adevărat vrednic să fie primit de Dumnezeu pentru biruinţa sa
asupra vrăjmaşilor şi potrivnicilor săi: chiar în zilele noastre, imaginea unui
sobor apostolic”11.

II. Primul Sinod Ecumenic al Bisericii

Primul Sinod Ecumenic a fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare,


pe 20 mai 325. Sinodul s-a întrunit la Niceea, în provincia Bitinia din Asia Mică,
fiind deschis oficial chiar de către Constantin.
11
Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin şi alte scrieri, în colecţia PSB, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012,
p. 128;

9
Sinodul Ecumenic a stabilit dispoziţii referitoare la organizarea şi disciplina
bisericească, Simbolul de credinţă, cu cele şapte articole ale sale, a alcătuit şi a
aprobat 20 de canoane, care fac referire în special la Biserică şi la Preoţie, a stabilit
ziua prăznuirii pascale şi duminica drept zi nelucrătoare şi a combătut învăţătura
lui Arie, aducând pace în Biserică şi apărând credinţa cea dreaptă de dezbinarea
acesteia care avea să urmeze.

II.1. Sfinţii Părinţi – contribuţia lor la formarea învăţăturii de credinţă


Sfinţii Părinţi, nemaiputând rabda hulele lui Arie împotriva Mântuitorului şi
a Preasfintei Treimi, au cerut ajutorul drept credinciosului împărat Constantin cel
Mare, ca să contribuie cu puterea sa imperială la liniştirea Bisericii lui Hristos şi
condamnarea învăţăturii hulitoare a lui Arie şi a discipolilor săi. Inspirat de Duhul
Sfânt, marele împărat creştin a hotărât să organizeze primul Sinod Ecumenic pe
cheltuiala imperiului, fiind invitaţi toţi marii ierarhi ai Bisericii creştine din Răsărit
şi din Apus. Astfel au luat parte 318 Sfinţi Părinţi la care s-a adăugat şi o delegaţie
a Papei Silvestru I al Romei.
În tabăra ortodocşilor erau adunaţi 317 cuvioşi arhierei şi clerici. „Printre
aceştia se distingeau sfinţii, Nicolae şi Alexandru, care era încă preot, Episcopul
Antiohiei Eusthatie, Pafnutie din Tebaida, Athanasie cel Mare, pe atunci diacon al
Bisericii Alexandrine, Episcopul Trimitundei, Spiridon şi mulţi alţii”12.
Sinodul de la Niceea a fost deschis chiar de Sfinţii Împăraţi Constantin şi
Elena şi a durat toată vara. În timpul sinodului, la care a fost de faţă şi ereticul Arie
cu ai lui, Sfinţii Părinţi s-au ostenit mult să întoarcă pe eretici la ortodoxie, dar ei
n-au vrut să asculte. „În timpul discuţiilor, Sfântul Ierarh Nicolae să-i dea o palmă
lui Arie căci nu putea răbda hulele lui. Atunci Sfântul Constantin cel Mare a
poruncit să i se ia omoforul şi Evanghelia şi să fie aruncat în temniţă pentru că a
12
Kostas V. Karastathis, op. cit., p. 139;

10
îndrăznit să lovească. Noaptea însă i s-a arătat Mântuitorul în temniţă şi i-a dat
din nou Evanghelia în mâini, iar Maica Domnului i-a pus omoforul pe piept.
Dimineaţa, auzind împăratul acestea, l-a adus pe Sfântul Nicolae iarăşi la sinod şi
îşi cereau iertare toţi de la el, văzând râvnă şi răbdarea lui pentru credinţă”13.
Episcopii adunaţi la Sinodul de la Niceea au întărit învăţătura Bisericii, şi
anume că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, deci este Dumnezeu. În lămurirea acestei
învăţături, un rol important l-a avut şi episcopul Trimitundei, Spiridon. Fără a se
folosi de un limbaj sofisticat, a demonstrat celor prezenţi cum Dumnezeu este unul
în fiinţă, dar întreit în persoane. A luat o cărămidă în mâna stângă şi le-a spus că
deşi este un singur obiect, ea este alcătuită din trei elemente: pământ, apă şi foc.
Apoi cu mâna dreaptă a făcut semnul crucii şi a zis: În numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh. După aceasta, strângând cărămida, în partea de sus a cărămizii s-
a aprins foc, apa a început să curgă din partea de jos, iar lutul a rămas în mâinile
lui. Această minune l-a convins pe un filozof, adept al învăţăturii lui Arie, să
devină ortodox, motivând că „atâta vreme cât era vorba de dispute, aduceam cu
uşurinţă cuvinte împotriva cuvintelor. Dar când, în locul cuvintelor, a ieşit din
gura acestui bătrân puterea şi facerea de minuni, nimic nu mai pot cuvintele
împotriva puterii”14. La Niceea l-a cunoscut pe Sfântul Nicolae, episcopul din Mira
Lichiei, între cei doi legându-se o strânsă prietenie.
În timpul sinodului cei 318 Sfinţi Părinţi au dat anatema pe ereticul Arie şi
învăţăturile sale hulitoare de Dumnezeu. Părinţii au dogmatisit că cele trei
persoane ale Preasfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, sunt de o fiinţă şi
nedespărţite. Tot la acest sfânt sinod s-a întocmit partea întâi a Crezului, primele
şapte articole despre Tatăl şi Fiul. Ultimile cinci articole despre Sfântul Duh aveau

13
http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin_sf_parinti_sinod_1_ec.html, accesat la data de
23.03.2014;
14
Bogdan Dedu, Sinodul I Ecumenic şi cărămida Sfântului Spiridon, în Ziarul Lumina din data de 9 decembrie
2007, p. 7;

11
să se întocmească la Sinodul II Ecumenic din anul 381. Crezul cuprinde pe scurt
dogmele credinţei ortodoxe, şi se rosteşte zilnic în biserici şi prin casele creştinilor
că o mărturisire a dreptei credinţe apostolice.

II.2. Învăţătura Bisericii despre Sfânta Treime şi formularea ei în cadrul


Sinodului
Părinţii Sinodului s-au împărţit în trei direcţii: unii, în frunte cu Alexandru,
Osiu, diaconul Atanasie şi alţii, susţineau credinţa adevărată ortodoxă că Iisus
Hristos este şi Dumnezeu şi om; alţii, ca Secund al Ptolemaidei, Teonas al
Marmaricii şi încă vreo 20 de episcopi, erau de partea lui Arie, iar alţii, în frunte cu
Eusebiu de Nicomidia, ţineau calea de mijloc. Acesta a prezentat în Sinod o
formulă de credinţa în care raportul dintre Tatăl şi Fiul era numit cu termenul
omiousios asemănător după fiinţă cu Tatăl în loc de omousios deofiinţa cu
Tatăl, cum afirma doctrina ortodoxă. Aceasta însemna menţinerea ereziei ariene
sub o formulă camuflată.
Membrii Sinodului I Ecumenic au respins formula. La sfârşitul dezbaterilor,
Părinţii sinodali au hotărât că învăţătura despre Sfânta Treime formulată în Sinod
să fie redactată într-un Simbol de credinţă, care are 7 articole.
În Simbolul niceean, s-a fixat învăţătura despre Dumnezeirea Fiului, în
partea întâi, se recunoaşte că Fiul, Domnul nostru Iisus Hristos, este „Dumnezeu
adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, nu făcut, deofiinta cu Tatăl, prin care
toate s-au făcut”15, iar în partea a doua, se anatematizeaza ideile principale ale lui
Arie şi anume: că Fiul a fost creat în timp din nimic, că este creat din altă substanţa
sau fiinţă decât Tatăl şi este schimbabil.
Simbolul de credinţă niceean, care în prima parte mărturiseşte dumnezeirea
Fiului şi egalitatea şi consubstanţialitatea Lui cu Tatăl, iar în a doua parte
15
***, Acatistier, Ed. Biserica Ortodoxă Alexandria, p. 7;

12
anatematizează ideile principale ale ereziei lui Arie, constituie „primul document
scris care trebuie respectat şi crezut, după Sfânta Scriptură, pentru că prezintă
adevărul revelat de Dumnezeu într-o formă precisă şi concisă. Tradiţia orală
începe să devină Tradiţie scrisă, prin expresii mai precise, despre adevărul revelat
în Sfânta Scriptură”16.
Astfel formulat, Simbolul de credinţă trebuia să fie pecetluit cu semnăturile
episcopilor. Împăratul Constantin cel Mare a hotărât ca cei care nu vor subscrie
acestui document, indiferent de treapta clericală pe care o deţin, să fie exilaţi,
încredinţând lui Philumenos punerea în aplicare a acestui ordin.
Crezul niceo-constantinopolitan are o valoare imensă pentru teologia
ortodoxă, deoarece a reuşit să sintetizeze într-o formulare precisă întreaga taină a
Preasfintei Treimi. Jaroslav Pelikan a reuşit să formuleze în mod magistral
însemnătatea hotărârilor primelor două Sinoade Ecumenice pentru învăţătura de
credinţă a Bisericii: „Punctul culminant al dezvoltării doctrinei Bisericii primelor
veacuri creştine l-a constituit dogma Treimii. Prin această dogmă Biserica a
confirmat monoteismul, care se aflase la originea disputelor cu iudaismul, şi s-a
împăcat cu conceptul de Logos, pe marginea căruia purtase polemici cu
păgânismul. Legătura dintre creaţie şi mântuire, pe care Biserica o apărase în faţa
lui Marcion şi a altor gnostici, a fost ridicată la rang de crez în afirmarea relaţiei
dintre Tatăl şi Fiul; iar doctrina Duhului Sfânt, al cărei caracter ambiguu fusese
accentuat de conflictul cu montanismul, a fost inclusă în mărturisirea de credinţă.
Doctrina afirmată şi propovăduită de Biserică în secolele al II-lea şi al III-lea a
condus şi ea la cristalizarea dogmei Treimii, căci prin această dogmă creştinismul
trăgea o linie de demarcaţie între el şi credinţa păgână în forţele supranaturale şi
îşi reafirma caracterul de religie a mântuirii”17.
16
Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului,…, p. 141;
17
Pr. Conf. Dr. Daniel Benga, Primul crez sinodal ecumenic al Bisericii, în Ziarul Lumina din data de 3 noiembrie
2010, p. 3;

13
Doctrina creştină este ceea ce Biserica lui Iisus Hristos crede,
propovăduieşte şi mărturiseşte prin cuvânt şi faptă, în vederea transformării acestei
lumi, aşteptând împlinirea nădejdii sale în viaţa de apoi. Fundamentată în Sfânta
Scriptură, învăţătura Bisericii a avut nevoie de-a lungul veacurilor de aprofundări
şi precizări noi, formulările Sinoadelor Ecumenice fiind fundamentale în acest
sens. Pe lângă Sfânta Scriptură, Crezul niceo-constantinopolitan „reprezintă
unitatea simplă care recapitulează numeroasele şi variatele sensuri ale Scripturii,
constituindu-se în regulă fundamentală a interpretării lor”18. Interpretarea
adecvată a revelaţiei în Hristos şi fixarea acesteia în Simbolul credinţei s-au
realizat prin demontarea diferitelor obiecţii ridicate de raţiunea umană, prin aceasta
Biserică reuşind să evite derapajele eretice de la adevărul revelat.
Cu excepţia episcopilor Secundus de Ptolemaida, Theonas de Marmarica şi a
preotului Arie, toţi părinţii sinodali au semnat Simbolul de credinţă. Chiar şi
episcopii Eusebiu de Nicomidia, Theognis de Niceea şi Maris de Calcedon, care au
încercat să se sustragă, semnând un alt text care definea raportul dintre Fiul şi Tatăl
prin termenul asemănător după fiinţă, de teama împăratului au semnat până la
urmă.
Arie şi cei doi episcopi egipteni împreună cu alţi preoţi şi diaconi depuşi din
funcţii pentru apartenenţa la arianism au fost exilaţi în Illyricul Occidental, în
apropiere de Singidunum (Belgrad), unde au reuşit să atragă la arianism pe
episcopii Ursacius de Singidunum şi Valens de Mursa (Osiec). Aceştia vor avea un
rol important în disputele ariene din Illyric în secolul al IV-lea.

II.3. Terminologie trinitară


Formularea dogmei Sfintei Treimi de către Sfinţii părinţi a fost strâns legată
şi de către precizarea şi lămurirea terminologiei trinitare. Aceştia au întâmpinat
18
Ibidem, p. 3;

14
mari probleme în a reda corect adevărul unităţii divine şi al Treimii Persoanelor şi
a evita riscurile ereziei de o parte şi de alta din cauza impreciziei sensului
termenilor folosiţi în uzul lor obişnuit. „Pentru a exprima dogma despre
Dumnezeu unul în Fiinţă şi întrei în Persoane, în cele două aspecte ale sale, ei s-
au folosit de o serie de termeni luaţi din filosofia greacă sau latină (unitate,
treime, fiinţă, esenţă, natură, fire, substanţă, ipostas, persoană), a căror sens l-au
precizat apoi mai bine chiar decât în uzul din filosofia antică”19. Termenii aceşti nu
s-au impus chiar de la început, în senslu în care îi avem astăzi. Au existat foarte
multe controverse în Biserică până s-a stabilit definitiv ce anume trebuie să se
înţeleagă prin fiecare dintre ei. Aceşti termeni erau folosiţi de unii pentru a exprima
Fiinţa divină, iar de alţii pentru a exprima Persoanele dumnezeieşti. „Abia mai
târziu s-a stabilit sensul, general acceptat în Biserică, al termenilor ousia, fisis,
esenţă, care se referă la Fiinţa divină, ipostatis, prosopon sau persoană la
Persoanele treimice”20.
Astfel termenii de ousia, fiinţă, esenţă, indică fondul naturii comune a mai
multor indivizi de aceeaşi specie, ceea ce face ca un lucru să fie el şi nu altceva sau
o realitate şi existenţă în sine, căci nu există o fiinţă sau o esenţă abstractă, decât
existenţa în anumiţi indivizi de aceeaşi specie.
Dacă Sfinţii Părinţi ar fi aplicat la Sfânta Treime cuvintele ousia, esenţă,
fiinţă, ca fiinţă individuală existând concret, ar fi ajuns la triteism, învăţând că
existenţa individuală este esenţa lui Dumnezeu, adică că există trei Dumnezei şi nu
unul. Pe de altă parte, „dacă ei ar fi luat termenul de ousia în înţeles de esenţă sau
fiinţă abstractă, ar fi trebuit să admită că cele trei Persoane treimice participă la
esenţa divină sau numai parţial, ca indivizii aceleiaşi specii şi în acest caz esenţa
divină s-ar împărţii între Persoane, sau complet, în sensul că o Persoană ar avea
19
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Ortodoxă – manual pentru Seminariile
Teologice, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 110;
20
Ibidem, p. 110;

15
esenţa divină întreagă, cu excluderea celorlalte, şi atunci nu ar mai avea toate
Persoanele treimice Fiinţa în comun”21. Sfinţii Părinţi analizând toate aceste
consecinţe care rezultă din cuvântul ousia în înţelesul obişnuit, au respins
triteismul, învăţând că cele trei Persoane au aceeaşi Fiinţă divină, întreagă şi
deodată fiecare Persoană, şi de aceea este un singur Dumnezeu şi nu trei. Un timp
Sfinţii Părinţi au folosit amestecat cuvântul ousia în sens de fiinţă concretă şi
ipostatis ca echivalenţi, ceea ce a dat naşteri la neînţelegeri, cum rezultă dintr-o
anatemă a Sinodului I Ecumenic, în care sunt condamnaţi cei ce învaţă că Fiul este
de un alt ipostas sau esenţă decât Tatăl.
Primul Sinod ecumenic de la Niceea nu a oferit o mărturisire de credinţă
care să exprime tradiţia unică a Bisericii, pur şi simplu pentru că nu exista o
singură tradiţie teologică, iar terminologia folosită nu era nici pe de parte clară
pentru teologii Bisericii. Acesta este motivul pentru care Sinodul a devenit
normativ pentru întreaga Biserică doar către sfârşitul secolului al IV-lea. Confuzia
care a apărut imediat după Sinod este vizibilă în încercarea mai multor sinoade
ulterioare de a evita termenul homoousios şi de a adopta o nouă terminologie care
să evite implicaţiile sabeliene ale acestuia.
III. Importanţa Sinodului I Ecumenic în viaţa Bisericii

Primul Sinod ecumenic s-a ocupat şi de problema serbării Paştilor, dar


această problemă nu e amintită în cele douăzeci de canoane ale acestui sinod. Cei
318 Părinţi adunaţi la Sinodul de la Niceea erau preocupaţi şi de problema datei
serbării Sfintelor Paşti, datorită numeroaselor controverse care au avut loc în
diferitele comunităţi religioase.
Chiar împăratul Constantin cel Mare, care a cunoscut realitatea problemelor
bisericeşti din acea epocă, şi care a convocat şi patronat acest sinod ecumenic, era
21
Ibidem, p. 111;

16
şi el preocupat de rezolvarea acestei arzătoare probleme. Părinţii întruniţi în acest
sinod intenţionau să formuleze hotărâri care să fie universal valabile, obligând pe
creştini să le observe şi să le ducă la îndeplinire. „Nu cunoaştem în amănunt
dezbaterile referitoare la data serbării Sfintelor Paşti, ci consemnam numai
rezultatul acestor dezbateri pe care îl avem sintetizat în enciclica sinodului şi în
scrisoarea circulară a împăratului”22.
În enciclica sinodului adresată Bisericilor din Alexandria, Egipt, Libia şi
Pentapole, se spune că: „Vă vestim vestea cea bună a unităţii care a fost restabilită
cu privire la Paşti. De fapt, la rugămintea voastră, noi am dezlegat în mod fericit
această problemă”23.
Prin scrisoarea circulară a împăratului, se face cunoscut tuturor celor care
n-au participat la sinod că: „Atunci când se va pune problema cu referire la ziua
Paştilor, să cugete toţi că este un lucru convenabil ca toată lumea să
sărbătorească învierea în aceeaşi zi. De fapt, ce ar putea fi mai frumos şi mai
drept, decât să vedem această sărbătoare, care ne dă nădejdea nemuririi,
celebrata de către toţi într-o înţelegere deplină şi în acelaşi chip”24.
În continuarea scrisorii circulare, împăratul arată că este un lucru ruşinos că
pentru această sărbătoare, care este cea mai sfântă dintre, toate, să fie urmat
obiceiul evreilor. „Având convingerea că în cursul timpului creştinătatea a
sărbătorit învierea Mântuitorului conform datinei bisericeşti, primită, păzită şi
transmisă nealterată, începând chiar cu primele zile ale patimilor, trebuie
îndepărtat obiceiul evreilor, fiindcă nu avem nimic comun cu acest popor.
Împăratul considera că o problemă atât de importantă nu poate crea deosebiri
pentru că Mântuitorul nu ne-a lăsat decât o zi de sărbătoare care este ziua
22
Pr. Liviu Claudiu Moisiu, Data serbării Sfintelor Paşti-hotărâri canonice, pe
http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/data-serbarii-sfintelor-pasti-hotarari-canonice-71143.html, accesat
la data de 23.03.2014;
23
Ibidem;
24
Ibidem;

17
răscumpărării noastre, adică a Sfintelor Sale Patimi, şi n-a voit decât o singură
Biserica”25.
În concluzie, Constantin cel Mare afirma că hotărârea unanimă a Sfinţilor
Părinţi este că Sfânta sărbătoare a Paştilor să fie ţinută de către toţi în aceeaşi zi.
Împăratul însă nu spune lămurit în care zi trebuie sărbătorită Învierea Domnului.
Din enciclica sinodului, ca şi din scrisoarea împăratului Constantin, se desprinde
totuşi faptul că sinodul a convenit că Sfintele Paşti să fie sărbătorite în legătură cu
cele două fenomene astronomice, în vederea unei uniformizări a datei Paştilor în
întreaga creştinătate, adică echinocţiul de primăvară şi luna plină.
În perioada Sinodului I ecumenic de la Niceea, noţiunea de echinocţiu de
primăvara a câştigat o adâncă semnificaţie teologică. După o mărturie din secolul
IV, echinocţiul de primăvară era icoana reprezentativă a timpului primordial prin
care Dumnezeu a separat lumina de întuneric, poruncind în ziua a patra a creaţiei
ca această lumină să fie dată de soaire, pentru zi, şi de lună, pentru noapte. Din
hotărârea Sinodului I ecumenic, ca şi din scrisoarea împăratului Constantin, nu
putem afirma că sinodul ar fi stabilit o anumită metoda sau regulă pentru
sărbătorirea Paştilor, dar putem reconstitui hotărârile sinodului cu privire la data
Paştilor anume: „această sărbătoare trebuie să fie celebrata în aceeaşi Duminică
de către toate Bisericile; trebuie să se ţină seama de lună plină care urmează
echinocţiului de primăvară; bisericile din Orient care se bazau pe calculul
evreilor din acea vreme trebuie să abandoneze această practică”26.
Pe lângă stabilirea datei de serbare a Paştelui s-au mai fixat la Sinod şi 20 de
canoane care au o importanţă foarte mare pentru Biserică.

25
Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului,…, p. 143;
26
Pr. Liviu Claudiu Moisiu, Data serbării Sfintelor Paşti-hotărâri canonice, pe
http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/data-serbarii-sfintelor-pasti-hotarari-canonice-71143.html, accesat
la data de 23.03.2014;

18
Canoanele Sinodului I Ecumenic au încercat să reglementeze raporturile
dintre diferite scaune episcopale existente în Imperiul roman. De remarcat este
faptul că raporturile erau stabilie pe baza împărţirii administrativ-teritoriale din
Imperiu. Excepţie de la această regulă o constituie cazul celor mai vechi şi mai
importante oraşe ale Imperiului roman şi creştinismului: Roma, Alexandria şi
Antiohia. „În timpul perioadei pre-constantinopolitane nu existau norme juridice
ce guvernau relaţiile dintre Bisericile locale. Aceste relaţii erau determinate în
ultimă instanţă de conştiinţa tuturor creştinilor că aparţin unui Domn şi unei
Biserici Catolice”27.
Sinodul primise însărcinarea să restabilească pacea şi unitatea, aşa încât el s-
a ocupat să elaboreze, cu autoritatea sa universală, o întreagă legislaţie disciplinară.
„Părinţii de la Niceea au profitat de întrunirea lor pentru a discuta un număr de
puncte privind disciplina bisericească. Intenţia nu era aceea de a institui o lege
nouă, ci doar de a reaminti regulile, uneori neglijate sau contestate, spre a rezolva
probleme ivite din situaţii concrete. Ei au confirmat, mai degrabă decât au creat, o
formă organizatorică a Bisericii prin consfinţirea sistemului mitropolitan”28.
Canoanele reţin, sub forma unor procese verbale ale acestor dezbateri, deciziile
adoptate de majoritate. Pe scurt, cele 20 de legi bisericeşti, numite canoane,
cuprindeau modul de comportare faţă de clericii mutilaţi prin violenţă; normele
relaţiilor de convieţuire ale clerului cu femeile; reguli cu privire la alegerile
episcopale, la excomunicare; pedepse pentru cei ce nu rezistaseră persecuţiilor lui
Licinius sau îl ajutaseră pe acesta în războiul împotriva creştinilor; cei care
apostaziaseră de bunăvoie, fără a fi ameninţaţi, erau obligaţi la 12 ani de penitenţă
înainte de a fi admişi la sfânta comuniune; pedepse de 3 ani de penitenţă pentru
catehumenii care slăbiseră în credinţă sub persecuţii; interdicţia episcopilor,

27
Adrian Ignat, Cele Trei Rome...,p. 192;
28
http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=47&a=3854, accesat la data de 23.03.2014;

19
preoţilor şi diaconilor de a se muta de la o biserică la alta; prevederea ca în
perioada pascală, rugăciunile să fie făcute stând în picioare.
Cele 20 de canoane pot fi clasificate potrivit tematicii: canoanele 1, 2, 9 şi
10 tratează despre condiţiile hirotonirii; canoanele 4, 5, 6, 7 se ocupă de structurile
ierarhice; canoanele 3, 15, 16, 17 tratează despre viaţa şi statutul clericilor;
canoanele 11, 12, 13, 14 privesc pedepsele şi reconcilierea lapşilor; canoanele 8 şi
19 fixează modalităţile de primire a dizidenţilor, iar canoanele 18 şi 20
reglementează două puncte privind disciplina liturgică.
Două dintre canoanele stabilite se refereau la readmiterea ereticilor
schismatici. În primul rând erau vizaţi ultimii reprezentanţi ai schismei începute la
Roma cu 75 de ani înainte, de către anti-papa Novatian. „Secta se ivise în mijlocul
secolului al III-lea în legătură cu persecuţia pornită de împăratul Decius.
Novaţian, preot în Roma, l-a acuzat pe papa Corneliu de laxitate în privinţa
creştinilor lapşi, adică a acelora care s-au lepădat de credinţă în timpul
persecuţiei. Novaţian era dintre cei care considerau că Biserica era mult prea
blândă cu cei care păcătuiau în mod repetat şi a sfârşit prin a nega puterea
Bisericii de a ierta pe cei care cedaseră în timpul persecuţiilor”29. Novaţian
socotea că este necesar să refuze împăcarea lapşilor spăşiţi cu comunitatea creştină,
chiar dacă aceştia încercaseră să se cureţe de păcat printr-o perioadă de căinţă şi
penitenţă. El s-a despărţit de Biserică şi a dobândit sfinţirea ca episcop în
circumstanţe dubioase. Novaţianismul a atras aderenţi aproape pretutindeni, în
special pe cei care favorizau un astfel de rigorism. Susţinătorii săi, care se auto-
intitulau cei puri sau curaţi, extinseseră această incapacitate asupra tuturor
păcatelor (idolatrie, păcate sexuale sau crimă), aşa încât, în viziunea lor, oricine se
făcea vinovat de asemenea acte nu mai putea fi niciodată iertat şi reprimit în
comunitate. Se pare că în 325 mulţi dintre novaţieni se găseau în Asia Minor; mai
29
Ibidem;

20
mult, canonul 8 presupunea că în anumite regiuni existau oraşe şi sate unde se
aflau numai clerici din aceasta sectă. Iar conciliul oferea prin acelaşi canon 8 o
iertare generoasă celor care doreau să fie reprimiţi în Biserică, cu condiţia să-şi
schimbe părerile faţă de penitenţi. Clerului novaţian i se cerea să dea o declaraţie
scrisă de acceptare a doctrinei şi practicii Bisericii universale, privind recăsătoria şi
asupra reconcilierii lapsilor. Episcopii novaţieni aveau garantat numai un statut
preoţesc.
În privinţa învăţăturilor dogmatice, „novaţienii nu diferă de ortodoxie, chiar
în problema dogmei Sfintei Treimi, ei manifestându-se mereu ca fiind ostili
arienilor. Tocmai pentru că nu exista nici o deosebire în privinţa doctinei trinitare,
şi certurile lor cu Biserica vizau numai cele două aspecte legate de disciplină,
refuzul de a-i reprimi pe lapsii penitenţi şi condamnarea celei de-a doua căsătorii,
Sinodul nu a cerut rebotezarea novaţienilor, ca în cazul paulienilor”30. Părinţii de
la Niceea erau convinşi că această schismă putea fi vindecată şi în acest scop ei
oferă clericilor novaţieni condiţii onorabile prin canonul 8, în cazul în care aceştia
acceptau să se întoarcă în Biserică
Privitor la cei care se numesc curaţi, dacă vor vreodată să intre în Biserica
universală şi apostolică, pare drept şi cuviincios Sfântului şi Marelui Sinod ca
aceştia, după ce au primit punerea mâinilor, abia atunci să rămână în cler. „Dar
mai întâi este important ca ei să făgăduiască în scris că primesc să urmeze
rânduielile Bisericii universale, adică se vor împărtăşi cu cei care s-au căsătorit a
doua oară şi cu cei care au renunţat la credinţă în timpul persecuţiei şi pentru care
s-a stabilit o perioadă (de pocăinţă) şi s-a fixat o dată (pentru reconciliere). Prin
urmare, este necesar ca ei să urmeze pe deplin regulile Bisericii apostolice şi
universale”31.

30
Nicolae Chifăr, Istoria Creştinismului,…, p. 146;
31
http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-sinoadelor-ecumenice.html, accesat la data de 23.03.2014;

21
În consecinţă, când în oraşe sau în sate sunt numai clerici hirotoniţi de aceşti
curaţi, să-şi păstreze starea lor; pe de altă parte, unde există episcop sau preot de-al
Bisericii universale, dacă vreunii dintre aceşti curaţi vor să fie admişi, este clar că
episcopul Bisericii trebuie să-şi păstreze demnitatea de episcop. Cât despre
persoana care poartă numele de episcop printre aşa numiţii curaţi, el să aibă rangul
de preot, dacă nu cumva episcopul consimte să-i permită să primească cinstea
propriului titlu. Dar dacă el nu este dispus la aceasta, episcopul să-i dea un loc de
horepiscop sau de preot, astfel încât să poată apare ca integru în cler. Fără această
rezervă, ar fi doi episcopi într-un oraş.
Părinţii de la Niceea, după ce au rânduit că ierarhia novaţiană trebuie să
lepede toate erorile ei şi apoi să primească o punere a mâinilor ce avea o natură
sacramentală, s-au exprimat precis asupra mijloacelor de a-i integra pe aceşti
clerici în rândul clericilor ortodocşi.
Sfântul Grigore de Nazianz, Sfântul Ambrozie al Milanului şi episcopul
Pacian din Barcelona au adoptat atitudini personale energice contra învăţăturilor
acestor dizidenţi. Novaţienii par să se fi menţinut însă până în secolul al-VII-lea,
deoarece patriarhul melkit din Alexandria, Evloghie, a socotit util să scrie
împotriva lor, fiind şi ultima atestare documentară a existenţei acestora.
Pentru o a doua clasă de schismatici a fost arătată aceeaşi generozitate.
Aceasta era secta înfiinţată de cunoscutul episcop al Antiohiei, Paul de Samosata,
devenit episcop de Antiohia în jurul anului 260 şi depus în 268 pentru învăţăturile
sale eretice privitoare la Trinitate. „Eterodoxia lui Paul de Samosata, oricare a fost
izvorul ei, era de necontestat, el mărturisind un monarhianism strict, care însemna
după el că există numai o singură persoană divină, Tatăl. Hristologia sa era de tip
adopţionist, iar Iisus era un simplu om căruia Dumnezeu i-a dat o treaptă foarte

22
înaltă a harului Său. Cuvântul şi Duhul nu erau realităţi concrete, ci numai
cuvinte descriind lucrarea dumnezeiască”32.
Paulinienii nu au constituit niciodată un grup larg răspândit, ei găsindu-se
numai în Antiohia şi în ţinuturile imediat înconjurătoare. Cu toate că ei au dispărut
aproape imediat după Sinodul de la Niceea, doctrina lui Paul de Samosata pare că a
influenţat pe unii membri ai clerului şi mai târziu.
Dar susţinătorii săi trebuiau rebotezaţi, învăţătura lor trinitară fiind complet
eretică, aşa cum demonstrează clar Sfântul Atanasie şi Sfântul Inocenţiu (papă al
Romei) iar cei ce oficiaseră slujbe puteau fi introduşi în cler, dacă episcopul de
care depindeau acum considera acest lucru potrivit.
Canonul 19: „Cu privire la paulienii care se reîntorc la Biserica universală,
s-a adoptat o hotărâre potrivit căreia aceştia trebuie absolut botezaţi din nou.
Dacă vreunii dintre ei au fost membri ai clerului lor, pot, după ce au fost
rebotezaţi, să fie hirotoniţi de episcopul din Biserica universală, însă cu condiţia
ca ei să fie fără pată şi fără reproş. Doar dacă o cercetare arată că sunt
neacceptabile, trebuie pe drept să fie depuşi. Acelaşi principiu trebuie respectat în
privinţa diaconiţelor şi, în general, pentru toţi membrii clerului”33.
Zece canoane se refereau la diferitele aspecte ale vieţii clericale. Clericii nu
aveau voie să se ocupe de împrumuturi băneşti şi pentru această ofensă puteau fi
depuşi. Nimeni nu putea fi numit preot dacă era castrat sau dacă abia se convertise
la creştinism. Sfântul Ieronim era nemulţumit de uşurinţa cu care proaspeţii
convertiţi reuşeau să acceadă în fruntea comunităţilor creştine, exprimându-se
foarte clar împotriva rapidităţii cu care aceştia săreau imediat de la ritualurile
păgâne la acelea creştine, atât de profunde:

32
http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=47&a=3854, accesat la data de 23.03.2014;
33
http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-sinoadelor-ecumenice.html, accesat la data de 23.03.2014;

23
În sfârşit, două canoane se refereau la scaunele din Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim. „Conciliul confirma străvechiul obicei care dădea episcopului din
Alexandria jurisdicţia asupra episcopilor provinciilor Egipt, Libia şi Pentapolis, şi
în mod similar jurisdicţia Antiohiei asupra celorlalte provincii. Ierusalimul era un
oraş aparte, Oraşul Sfânt prin excelenţă şi, deşi episcopul de aici rămâne, ca şi
până acum subordonat episcopului mitropolitan din Cezareea, i se dă totuşi
dreptul la o mare onoare, dar nu se specifică în ce constă aceasta”34.

Concluzii

Sinodul rezolvase astfel toate problemele pentru care fusese convocat.


Problema arienilor fusese rezolvată, cel puţin în aparenţă, pentru că, de fapt, ea va
continua să tulbure Biserica pentru încă foarte mulţi ani, iar reprezentanţii ei cei
mai de seamă, în frunte cu Arie, fuseseră loviţi de un exil care îi trimitea tocmai în
Ilyric, la cotul Dunării, la sud de Singidunum (Belgrad). Mai fusese rezolvată, de
această dată pentru totdeauna, şi controversata problemă a datei Paştelui,
asigurându-se prin aceasta unitatea şi armonia între toate Bisericile. Poziţia faţă de
diferiţi schismatici fusese şi ea pusă la punct într-un mod cât se poate de
mulţumitor prin reglementări unanim acceptate. Acelaşi gen de reglementări vizau
34
Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, ediţia a-III-a, Sibiu, 2005, p. 42.

24
şi alte mici puncte slabe ce-i nemulţumeau pe reprezentanţii Bisericilor. Însă
Simbolul credinţei era poate cea mai mare realizare a episcopilor adunaţi la Niceea,
aceeaşi formulă păstrându-se, cu unele modificări aduse la Constantinopol în 381,
până astăzi.
Principalul merit al acestui sinod este însă acela de a fi prima iniţiativă de a
aduna laolaltă reprezentanţii celor două lumi creştine, cea din Orient şi cea din
Occident, pentru a hotărî împreună rezolvarea conflictelor ce le tulbură. Protecţia
imperială care începe să se manifeste de acum înainte asupra Bisericii marchează o
nouă etapă în existenţa acesteia, prin intrarea ei într-o legalitate care va avea darul
de a-i anihila, treptat, latura combativă. Efectul nu a fost în totalitate benefic. Fiind
lipsită de un duşman extern, împotriva căruia să-şi concentreze forţele,
comunitatea creştină va fi de acum înainte frământată de conflicte, dispute interne
generate de proprii ei reprezentanţi, în încercarea acestora de a explica raţional
iraţionalul. Din acest moment, Biserica va merge încet, dar sigur, spre o
instituţionalizare rigidă ce o va îndepărta de misiunea ei originară, lăsată de
Apostoli.
Bibliografie

1.   , Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de


grijă a Prea Fericitului Părinte DANIEL – Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe
Române, Bucureşti, 2008;
2. Chifăr, Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. I, Ed. Universităţii „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2007;
3. Idem, Teologie şi spiritualitate patristică, Ed. Trinitas, Iaşi, 2002;

25
4. Eusebiu de Cezareea, Viaţa împăratului Constantin şi alte scrieri, în colecţia
PSB, Ed. Basilica, Bucureşti, 2012;
5. Floca, Arhid. Prof. Dr. Ioan N., Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi
comentarii, ediţia a-III-a, Sibiu, 2005;
6. Ignat, Adrian, Cele Trei Rome – evoluţia istorico-politică şi cultural-
bisericească a unui concept, Ed. Universitară, Bucureşti, 2012;
7. Karastathis, Kostas V., Marele Constantin, învinuiri şi adevăr – studiu
istoric, trad. de Pr. Ion Andrei Gh. Ţârlescu, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2013;
8. Radu, Coord. Pr. Dr. Dumitru, Îndrumări misionare, ediţie colectivă,
E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1986;
9. Todoran, Pr. Prof. Dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica
Ortodoxă – manual pentru Seminariile Teologice, Ed. Renaşterea, Cluj-
Napoca, 2005;
10. Vasiliev, A.A., Istoria Imperiului Bizantin, trad. de Ionuţ-Alexandru
Tudorie, Vasile-Adrian Carabă, Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Ed. Polirom,
Iaşi, 2010;
11. ***, Acatistier, Ed. Biserica Ortodoxă Alexandria;
12. Benga, Pr. Conf. Dr. Daniel, Primul crez sinodal ecumenic al
Bisericii, în Ziarul Lumina din data de 3 noiembrie 2010;
13. Dedu, Bogdan, Sinodul I Ecumenic şi cărămida Sfântului Spiridon, în
Ziarul Lumina din data de 9 decembrie 2007;
14. Băbuş, Pr. Emanoil, Împăratul Constantin cel Mare în Istoria
Bizanţiului, pe http://www.crestinortodox.ro/sfintii-constantin-si-
elena/sfantul-imparat-constantin-mare-istoria-bizantului-69658.html, accesat
la data de 22.03.2014;

26
15. Moisiu, Pr. Liviu Claudiu, Data serbării Sfintelor Paşti-hotărâri
canonice, pe http://www.crestinortodox.ro/paste/sfintele-pasti/data-serbarii-
sfintelor-pasti-hotarari-canonice-71143.html, accesat la data de 23.03.2014;
16. http://comptepv.typepad.fr/canonice/2009/07/canoanele-sinoadelor-
ecumenice.html, accesat la data de 23.03.2014;
17. http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=47&a=3854, accesat la
data de 23.03.2014;
18. http://paginiortodoxe2.tripod.com/predici_cleopa_duminici/dumin_sf
_parinti_sinod_1_ec.html, accesat la data de 23.03.2014;

27

S-ar putea să vă placă și