Drept internațional privat

Fișe de curs

PARTEA GENERALĂ

TEMA I

NOȚIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND DREPTUL

INTERNAȚIONAL PRIVAT

1.1 Noțiune

Dreptul internaţional privat este acea ramură a sistemului nostru de drept, cuprinzând
totalitatea normelor juridice, care reglementează soluţionarea conflictelor de legi, a conflictelor
de jurisdicţii, precum şi condiția juridică a străinului în țara noastră.
Trăsături care definesc şi individualizează dreptul internațional privat:
 ramură de drept ce aparține sistemului de drept intern al fiecărui stat.
 normele dreptului internațional privat sunt cunoscute sub denumirea de norme
conflictuale, deşi această ramură de drept operează şi cu norme materiale - cum sunt, de exemplu,
cele care reglementează condiţia juridică a străinului sau normele (materiale) uniforme incluse în
diferite tratate sau convenţii internaţionale;
 în domeniul său intră conflictul de legi, conflictul de jurisdicții, condiția juridică a
străinului și cetățenia.
 reglementează numai o parte din relațiile de drept privat cu element de extraneitate:
raporturile de drept civil, de dreptul familiei, dreptul muncii, procedură civilă şi alte raporturi
conexe cu acestea.

1.2 Obiectul de reglementare

 Relațiile juridice caracterizate prin aceea că au în componență un element străin, ce

constituie principalul factor de diferențiere față de raporturile juridice de drept intern.

1.3 Raportul juridic de drept internațional privat

Activitatea personelor fizice sau juridice se desfășoară nu numai în cadrul intern al fiecărui
stat, ci și în cadrul relațiilor internaționale, ceea ce conduce la nașterea unor raporturi juridice în
care unul sau mai multe elemente sunt ”străine” sau de ”extraneitate”, în sensul că prezintă
legătură cu două sau mai multe state.

Exemple:
- un contract încheiat între o societate română şi un partener german, a cărui loc de
executare a obligaţiilor este Germania;
- o căsătorie perfectată între un cetăşean român şi un cetăţean francez pe teritoriul
Statelor Unite ale Americii;

1
- masa succesorală se află pe teritoriul unui alt stat;
- moștenirea lăsată de un cetățean străin cu ultimul domiciliu în România;
- adopţia unui copil minor român realizată de o familie din Anglia;
- faptă cauzatoare de prejudiciu produsă pe teritoriul altui stat;

Existența unor asemenea elemente determină ca raporturile juridice să vină în

contact cu mai multe sisteme de drept.
Raporturile juridice de drept internațional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum
și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate [art. 2557 alin. (2) Cod Civil].

Trăsăturile caracteristice raportul juridic de drept internațional:

- raportul juridic de drept internațional privat conține un element străin, prin care are
legătură cu mai multe sisteme de drept. Prin intermediul elementului străin al raportului juridic,
poate să ia naștere un conflict de legi;
- raportul juridic de drept internațional privat ia naștere în domeniul dreptului privat în
sens larg;
- subiectele raportului juridic de drept internațional privat sunt persoane fizice sau persoane
juridice. În calitatea sa și de subiect de drept civil, statul poate fi parte într-un raport juridic cu
element străin.
Nu orice raport juridic cu element de extraneitate formează obiect de reglementare a dreptului
internatțonal privat, ci numai raporturile de drept civil, în sens larg.
Nu intră în această categorie raporturile cu element străin din domeniul dreptului
administrativ, dreptului financiar, dreptului penal sau dreptului procesual penal.

1.4 Elementul de extraneitate

Elementul străin sau de extraneitate  simplă împrejurare de fapt datorită căreia

raportul juridic este legat de mai multe tări şi prin aceasta de mai multe sisteme de drept.
Trăsăturile caracteristice elementului de extraneitate:
✓ nu este un element de structură al raportului juridic de drept international privat, în
sensul că nu este un al patrulea element, alături de subiecte, conţinut şi obiect. Este doar un fapt
juridic care se referă la unul sau mai multe din cele trei elemente de structură (ex: faptul că
persoana fizică – subiect al raportului juridic – are cetățenia străină sau domiciliul în străinătate;
obiectul vânzării se află pe teritoriul altei țări, locul delictului este în străinătate, contractul se
încheie în altă țară, etc).
✓ este calificat ca fiind element străin prin raportare la un anumit sistem de drept.
Elementul de extraneitate este analizat ca fiind "străin" prin raportare la sistemul de drept al
forului. Determinarea elementelor de extraneitate și efectele produse de acestea diferă de la un
sistem de drept la altul. De exemplu, pentru determinarea legii naționale a persoanei fizice, unele
sisteme de drept consideră că elementul de extraneitate il constituie cetățenia iar altele consideră
că îl constituie domiciliul persoanei fizice.
✓ nu este, în toate cazurile, element internațional, în sensul dreptului comerţului
internațional. Raporturile juridice de drept privat cu element străin pot constitui obiect de
reglementare și a altor ramuri ale dreptului privat. Astfel, dreptul comerţului international
reglementează raporturi comerciale cu element de extraneitate, element care este întotdeauna
internaţional, raportat la particularităţile operaţiunii comerciale (de exemplu, elementul de
extraneitate apare ca element internaţional, în sensul propriu al termenului, în cuprinsul Legii
uniforme asupra vânzării internaţionale a obiectelor mobile corporale, adoptată prin Convenţia
de la Haga din 1 iulie 19643 ). În acest sens, «pentru determinarea caracterului internațional al
unui raport juridic sunt luate în considerare şi unele elemente de extraneitate ale acestuia. Dar
nu orice element de extraneitate adăugat unui raport juridic din dreptul intern îl poate
transforma în raport de dreptul comerțului internațional, deci în raport „internațional”, ci

2
numai acele elemente de extraneitate care, pentru acel raport, sunt socotite că au o importanță
deosebită, cum ar fi faptul că părțile contractante au domiciliul sau sediul în tări diferite sau
faptul că marfa, obiectul contractului, este destinată să treacă dintr-o țară în alta».
Rolul de a identifica elementele de extraneitate care conferă caracterul internațional (în
acceptiunea dreptului comerţului international) revine fie legii interne, fie convențiilor
internaționale.
✓ constituie premisa aplicării unor norme juridice diferite. Ca regulă, elementul de
extraneitate determină fie conflictele de legi (caz în care îşi găsesc aplicabilitatea normele
conflictuale), fie atrage aplicarea normelor materiale interne sau a normelor materiale unificate.
✓ prezența elementului de extraneitate distinge raporturile de drept internațional
privat de toate celelalte raporturi de drept privat. Elementul de extraneitate constituie
diferența specifică a raporturilor de drept internațional privat.

ELEMENTE DE EXTRANEITATE

în legătură cu În legătură cu În legătură cu

SUBIECTUL OBIECTUL CONȚINUTUL
raportului juridic raportului juridic raportului
juridic

- cetățenia, - locul situării - locul nașterii

- domiciliul bunului imobil raportului juridic
- reședința - locul situării - locul încheierii
- religia bunului mobil actului,
- sediu - incidenta unei legi - locul executării
- naționalitatea străine supra asupra prestației
- fondul de comerț obiectului; caracteristice
- locul savârșirii
delictului
- locul producerii
prejudiciului
- locul producerii
evenimentului
(deces, naștere etc).

Temă de lucru:
1) identificați raporturi juridice care au în conținutul lor un element străin;
2) identificați raporturi juridice ce nu pot forma obiectul dreptului internațional privat;
3) identificați alte elemente de extraneitate decât cele enumerate în tabel și stabiliți cu care
din elementele de structură a raportului juridic au legătură.

1.5 Metoda de reglementare

Raportul juridic cu element de extraneitate poate fi reglementat fie cu ajutorul normelor

conflictuale, care indică legea competentă a se aplica raportului juridic, fie cu ajutorul normelor
materiale, care se aplică direct și nemijlocit raportului juridic cu element străin.

Analiza metodelor de reglementare

3
 1.5.1 Metoda conflictuală (conflictualistă)

Potrivit acestei metode, legea competentă a reglementa raportul juridic cu element de

extraneitate se determină cu ajutorul normei conflictuale. Legea competentă astfel determinată,
poate fi cea locală (legea instantei sesizate, numită legea forului), cea straină, sau ambele (fiecare
din legi, reglementănd un anumit aspect al raportului juridic).
Caracteristici ale metode conflictuale:
▪ presupune alegerea legii competente întrucât, în principiu, norma conflictuală este
bilaterală;
▪ judecătorul forului aplică propria normă conflictuală;
▪ legea aplicabilă desemnată de norma conflictuală, este fie legea forului fie legea unei țări
străine.

1.5.2 Metoda utilizării legilor de aplicație imediată.

Constituie o formă particulară a metodei conflictuale, ce presupune existența unei

categorii speciale de legi, anume cele de aplicație imediată, aplicarea normei conflictuale fiind
condiționată de împrejurarea ca, în materia respectivă, să nu existe o asemenea lege.
Aspecte specifice:
▪ legile de aplicație imediată prezintă o importanță deosebită și au un caracter de
imperativitate ce exclude de la aplicare legea străină, înlăturând în același timp, incidența metodei
conflictuale;
▪ legile de aplicație imediată ridică o problemă de determinare a aplicării lor în spațiu, în
sensul că, în timp ce la metoda conflictuală se pornește de la situația juridică pentru a se determina
legea aplicabilă, în cazul utilizării normelor de aplicație imediată, se pleacă de la aceste legi
pentru a se vedea dacă ele se aplică sau nu raportului juridic;
▪ legile de aplicație imediată au un caracter unilateral, în vreme ce normele conflictuale
sunt, de regulă, bilaterale;
▪ normele de aplicație imediată se aseamănă cu normele conflictuale, ambele având un
punct de legătura cu țara forului, însă, în timp ce normele conflictuale stabilesc numai competența
unui sistem de drept în a cârmui raportul juridic, normele de aplicație imediată rezolvă nemijlocit
raportul juridic cu element străin.

1.5.3 Metoda normelor materiale

Această metodă se caracterizează prin aplicarea directă, nemijlocită a normelor materiale

raportului juridic cu element străin.
Norma materială presupune fie o normă care se declară aplicabilă raportului juridic cu
element de extraneitate, fie o normă materială care înlătură posibilitatea conflictului de legi, în
măsura în care acesta conține o reglementare comună pentru două sau mai multe țări, situație în
care norma materială se aplică direct raportului juridic.

1.5.4 Metoda proper law

Este, de asemenea, o variantă a metodei conflictuale și presupune ca pentru fiecare

situație juridică, determinarea legii aplicabile să se realizeze în raport de totalitatea împrejurărilor
de fapt și a particularităților pe care le prezintă.
În cazul acestei metode, rolul celui chemat să aplice legea este important, întrucât, spre
deosebire de metoda conflictuală ce presupune aplicarea unor reguli generale tuturor cauzelor de
același fel, determinarea legii aplicabile potrivit metodei proper law se realizează de la speță la
speță, chiar dacă ele se referă la aceeași materie, ținându-se cont de particularitățile de fapt ale
fiecăreia, astfel încât legea stabilită sa fie cea mai indicată pentru cazul respectiv.
Aceasta metoda presupune:

4
 - gruparea și aprecierea punctelor de legătură pentru stabilirea legii aplicabile indicată de cele
mai puternice puncte de legatură;
- cercetarea conținutului legilor aflate în conflict pentru a determina scopul pe care acestea îl
au, aplicându-se legea care are cel mai mare interes în a reglementa situația juridică respectivă;
- aplicarea aceleia dintre legile aflate în conflict care este cea mai favorabilă părții ce trebuie
protejată, exprimând ideea de justiție, astfel cum o concepe judecatorul respectiv.
In sistemul de drept român, metoda proper law este reglementată în art. 2.565 Cod Civil, care
permite în mod excepţional înlăturarea legii determinate prin metoda conflictualistă, dacă,
datorită circumstanţelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege,
caz în care, urmează a se aplica legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.
Metoda proper law nu se aplică însă în materie de stare civilă, capacitatea persoanerlor, precum
şi atunci când părţile asu ales legea aplicabilă (art.2.565 Cod Civil)

5
 TEMA II
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1.1 Noțiunea de domeniu al dreptului internațional privat

Constituie domeniu al dreptului internațional privat materiile privind conflictul de legi, conflictul
de jurisdicții, condiția juridică a străinului și cetățenia.

1.2 Analiza domeniului dreptului internațional privat

1.2.1 Conflictul de legi

Definiție: Conflictul de legi este acea situație în care raportului juridic cu element de extraneitate
îi sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe sisteme de drept aparținând unor state diferite, cu
care raportul prezintă legătură prin elementul străin.

Exemplu practic:
Doi soți, cetățeni ruşi cu reşedinţa obişnuită comună în România, a căror căsătorie a fost celebrată
în țara lor de origine (Rusia), solicită instanței române desfacerea căsătoriei prin divorț.
Elemente de extraneitate: cetățenia și locul încheierii căsătoriei.
Conflictul de legi apare între: legea română (legea reşedinţei obişnuite comune) și legea rusă (legea
națională comună a celor doi soți dar și legea locului încheierii căsătoriei)
Problema ce revine judecătorului competent spre soluţionare este aceea de a stabili care dintre cele
două sisteme de drept în prezență se aplică în cauză, în lipsa alegerii de către soţi a legii aplicabile
divorţului.
Soluția conflictului de legi: se va aplica legea română ca a statului pe teritoriul căruia soţii au
reşedinţa obişnuită comună la data introducerii cererii de divorţ [art.2600 alin. (1) lit. a) din Codul Civil]

Elementele esențiale ale conflictului de legi sunt:

▪ izvorul conflictului de legi este elementul de extraneitate.
▪ raportul juridic este susceptibil de a i se aplica unul sau mai multe sisteme de drept diferite,
respectiv sistemul de drept român și sistemul de drept al altui stat, cu care are legătură prin elementul
străin;
▪ conflictul de legi nu implică un conflict de suveranități între statul român și cel străin, cu care
elementul de extraneitate are legatură.
Clasificare. Potrivit doctrinei există mai multe tipuri de conflicte de legi :
 în funcție de aplicarea legilor în spațiu și timp:
- conflict de legi în spațiu - când sistemele de drept în prezență conțin norme conflictuale care
reglementeaza în mod diferit raportul juridic cu element de extraneitate;
- conflict de legi în timp - între două legi succesive aparținând aceluiași sistem de drept, din care una
în vigoare și cealaltă abrogată;
- conflictul de legi în timp și spațiu - când un raport juridic se naște într-o țară, conform legilor acesteia,
și urmează să producă efecte sau sa fie invocat într-un alt stat;
 în funcție de sistemul de drept competent a reglementa raportul juridic cu element de
extraneitate:
- conflict pozitiv de legi – când fiecare normă în conflict trimite la propriul sistem de drept;
- conflict negativ - când nici una din normele conflictuale în prezență nu consideră aplicabil propriul
sistem de drept, trimițând fie la sistemul de drept al celuilalt stat, fie la sistemul de drept al unui stat terț.
 în funcție de nivelul unde apare conflictul de legi:

6
 - conflict propriu – zis de legi - apare între normele în conflict a două sisteme de drept diferite;
- conflict aparent de legi – apare între normele conflictuale aparținând aceluiași sistem de drept (în
cazul legilor federale sau interprovinciale);
 în funcție de unele situații speciale ce pot declanșa conflicte de legi:
- conflictul de legi în cazul statelor nerecunoscute - aplicarea legii statului nerecunoscut este
justificată de următoarele argumente: nerecunoașterea unui stat de catre altul nu înseamnă ca acesta nu
există sau că ordinea sa de drept nu are o existență independentă de orice atitudine din afară;
- conflictul interpersonal - situație în care în unele țări, legea aplicabilă unui raport juridic se
determină dupa criteriul confesiunii, în sensul că cei aparținând aceluiași cult sunt supuși normelor
religioase proprii cultului respectiv. Conflictul apare atunci când norma conflictuală a forului trimite la
sistemul de drept al unui stat ce diferă raportat la criteriul confesiunii. În soluționarea problemei trebuie
stabilit cărei religii aparține partea sau părțile raportului juridic, în funcție de aceasta stabilindu-se care
normă se aplică pentru soluționarea pe fond a cauzei. Conflictele interpersoanle apar cu frecvență în statele
nelaice, unde distincția se face potrivit confesiunii indivizilor. Conflictele de legi interpersoanale intrevin
în probleme de familie, succesiuni sau proprietate.

1.2.2 Conflictul de jurisdicții

Conflictul de jurisdicții vizează norme privind:

▪ competența jurisdicțională;
▪ procedura aplicabilă proceselor de drept internațional privat;
▪ efectele hotărârilor judecatorești și arbitrale străine.
Normele care soluționează conflictele de jurisdicții sunt norme de drept material, substanțial.
Ele se aplică în mod direct, nemijlocit, raportului juridic.

1.2.3 Condiția juridică a străinului

Definiție: Instituție a dreptului internațional privat care include ansamblul normelor juridice prin care
se determină capacitatea de folosință a străinului (persoana fizică sau juridică), adică existența și
întinderea drepturilor și obligațiilor acestuia într-o anume țară.
Condiția juridică a străinului este determinată de legea statului în care se găsește, sau cu jurisdicția
căruia are legatură.
Condiția juridică a străinului în România este supusă exclusiv legii române.
Condiția juridică a străinului are legatură atât cu ceea ce se cheamă conflictul de legi – în măsura în
care se recunoaște străinului un anumit drept – cât și cu conflictul de jurisdicții (interesează aspecte
privind: capacitatea procesuală a străinului; asistența juridică, etc).

1.2.4 Cetățenia

Prin cetățenie se înțelege ansamblul normelor juridice care reglementează legătura politico –
juridică dintre persoana fizică și un stat, în temeiul căreia persoana fizică, în calitate de cetățean, este
titularul anumitor drepturi și obligații care constituie statutul ori condiția sa juridică.
Cetățenia constituie în dreptul internațional privat, un criteriu pentru determinarea legii aplicabile.

2 Delimitarea dreptului internațional privat de alte ramuri de drept

2.1.1 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul civil

Obiectul de reglementare a dreptului internațonal privat este mai vast decât al dreptului civil,
întrucât include atât raporturile de drept civil propriu zis, cât și pe cele din dreptul familiei, dreptul muncii,
dreptul comercial, etc.

7
 Raporturile de drept civil → strict interne
Raporturile de drept internațional privat → conțin întotdeauna un element de extraneitate.

2.1.2 Corelația intre dreptul internațional privat și dreptul penal

Aplicarea legii penale române poate fi condiționată de aplicarea legii civile străine, lato sensu. De
exemplu, pentru infracțiunea de bigamie trebuie să existe două căsătorii în care se află o persoană, fiind
avută în vedere inclusiv de legea străină.
Hotărârea penală străină poate produce și unele consecințe de drept civil, ca de exemplu răspunderea
pentru repararea prejudiciului cauzat prin infracțiune, aceste consecințe fiind determinate potrivit legii
civile aplicabile, care poate fi o lege străină.

2.1.3 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul administrativ

Uneori, dispozițiile legii administrative pot fi luate în considerare pentru determinarea regimului unui
raport juridic.
De exemplu, într-o acțiune în nulitatea căsătoriei bazată pe necompetența organului instrumentator,
această competență se determină după normele administrative din dreptul străin.

2.1.4 Corelația între dreptul internațional privat și dreptul fiscal

În anumite condiții, aspecte ale dreptului internațional privat se împletesc cu cele ale dreptului
financiar, de exemplu, atunci când se invocă de către o societate comercială faptul că are naționalitate
străină, în scopul de a nu plăti impozite decât în țara sa de origine.

8
 CAPITOLUL III

CONȚINUTUL DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Normele conflictuale

1.1 Definiţie: Normele conflictuale, specifice dreptului internațional privat, sunt

acele norme care au o structură proprie, diferită de cea a normelor juridice de drept
intern, având rolul de a soluționa conflictele de legi.
Normele conflictuale nu reglementează direct un raport juridic cu element de
extraneitate ci doar stabilesc care din sistemele de drept în prezență - susceptibile de
a guverna raportul juridic - urmează a se aplica acestuia.
Rolul normei conflictuale  de trimitere sau de fixare (determină în prealabil
norma materială competentă a soluționa pe fond problema raportului juridic).
Natura normelor conflictuale  norme instrument.
Izvoarele normelor de conflict: a) legea internă, b) convenţiile internaţionale şi c)
regulamentele Uniunii Europene.

1.2 Structura normei conflictuale

Elemente de structură ale normei conflictuale:

➔ Conţinut → parte a normei care cuprinde raporturile de drept la care se
referă.
Raporturile juridice sunt descrise într-o manieră abstractă, « pe categorii ».
Exemple:

Raporturile de drept la care se

Conținutul normei referă
conflictuale conținutul normei

Art. 2.613 din Codul Civil - posesie

- dreptul de proprietate
”Posesia, dreptul de - celelalte drepturi reale (dr. de uz,
proprietate și celelalte uzufruct, abitație, dr. de folosință, etc)
drepturi reale asupra - garanțiile reale (ipotecă, gaj,
bunurilor, inclusiv etc).
cele de garanții reale, sunt
cârmuite de ....”.

Art. 2.626 din Codul Civil - formele de publicitate efectuate

”Formele de publicitate, în momentul nașterii, transmiterii,
realizate în orice restrângerii sau stingerii drepturilor
mod, referitoare la bunuri sunt reale imobiliare și a garanțiilor reale
supuse..... imobiliare

9
 Art. 2.586 din Codul Civil
”Condițiile de fond cerute
pentru încheierea
căsătoriei sunt determinate de
.....”
- vârsta minimă legală;
- consimțământul la încheierea
căsătoriei;
- impedimentele la căsătorie;
etc

➔ Legătură → parte a normei care indică legea competentă a cârmui

raportul respectiv.

Exemple privind structura normei:

Art 2.587 alin. 1 din Codul Civil

CONȚINUT LEGĂTURĂ

Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul

căruia se celebrează

Art 2.625 din Codul Civil

CONȚINUT LEGĂTURĂ

Nașterea, conținutul și sunt supuse legii statului unde s-a

stingerea dreptului de efectuat depozitul ori înregistrarea sau
proprietate industrială unde s-a depus cererea de depozit sau de
înregistrare

Legătura normei conflictuale se poate prezenta într-unul din următoarele feluri:

 indicare directă
 indicare generală

Temă de lucru:
Identificaţi conţinutul şi legătura normelor conflictuale conținute în art. 2.589 alin.
(1), art.2.605, art. 2.614 şi art. 2.627 din Codul Civil.

1.3 Punctele de legătură

10
 Punctul de legătură → criteriu prin intermediul căruia se asigură localizarea
raportului juridic în cadrul unui sistem de drept aplicabil – lex causae.
Acest criteriu poate fi, după caz :
- un criteriu de fapt ( de exemplu: locul în care s-a produs faptul juridic ilicit –
ex delicto, locul unde se situează bunul – locus rei sitae)
- un criteriu juridic (de exemplu : cetățenia, domiciliul).

Principalele puncte de legătură

admise de legea română - cetătenia
- domiciliul sau reședința
- sediul social
- fondul de comerț
- locul situării bunului
- locul încheierii actului juridic
- locul executării contractului
- locul unde s-a produs faptul cauzator de
prejudiciu
- voința părților
- autoritatea care examinează valabilitatea actului
- instanța sesizată

Punctele de legătură se clasifică în două categorii :

▪ puncte de legatură fixe (nu suferă schimbări).

Exemple: locul situării bunului imobil, locul în care s-a produs fapta
cauzatoare de prejudicii sau locul producerii prejudiciului, locul unde s-a
incheiat actul, etc.

▪ puncte de legătură mobile (se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul).

Exemple: domiciliul, reședința obişnuită, sediul social, locul în care se află

bunul mobil, locul executării contractului, cetățenia etc.

Concursul punctelor de legătură

Uneori, în cadrul aceleiaşi norme conflictuale, sunt indicate mai multe puncte de
legătură fapt ce generează aşa zisul concurs la punctelor de legătură. Acest concurs este
de mai multe tipuri:
- concurs succesiv, atunci când punctele de legătură de află într-o raport de
subsidiaritate, ceea ce înseamnă că numai dacă primul punctul de legătură indicat nu
există sau nu se poate aplica, urmează a se aplică cel secundar, ş.a. [art. 2.585 şi art. 2600
Cod Civil];

11
 - concurs alternativ, ipoteză în care nu se stabileşte o anumită ordine de preferinţă
între punctele de legătură indicate în normă, existând libertate în alegerea unuia dintre
ele, în funcţie de rezultatul practic la care acesta conduce [art.2.642, art. 2.635 şi art.
2.639 alin. (2) Cod Civil];
- concurs cumulativ, întâlnit ori de câte ori elementul de legătură unic, trimite la
două sau mai multe sisteme de drept diferite (criteriul cetăţeniei). Este cazul, spre
exemplu, a legii aplicabile filiaţiei din afara cărătoriei [art. 2.605 C.civil]

1.4 Clasificarea normelor conflictuale.

Criterii de clasificare:
• dupa conținut:
- norme conflictuale cu privire la persoanele fizice sau juridice;
- norme conflictuale cu privire la bunuri;
- norme conflictuale cu privire la moștenire;
- norme conflictuale cu privire la contracte;
- norme conflictuale cu privire la actul juridic;
- norme conflictuale cu privire la fapte juridice; etc
• dupa felul legăturii:
- norme coflictuale unilaterale sau cu legătura directă → indică numai cazurile în
care raportului juridic cu element de extraneitate i se aplica legea română, fără a indica
și cazurile când este competentă legea străină.

Exemple:
art.2.576 alin. (3) Cod civil - « ocrotirea impotriva actelor de încălcare a
dreptului la nume, săvârșite în România, este asigurată potrivit legii române »,
art.149 - « instanțele judecătorești române sunt competente dacă .... »

- norme conflictuale bilaterale sau cu indicare generală - arată în același timp, atât
cazurile în care competența aparține legii locale (legea forului) cât și cazurile când este
competentă legea străină.

Exemple:
art. 2.576 - « numele persoanei este cârmuit de legea sa națională », art.2.578
alin. (1) şi (3), 2.580 Cod Civil.

1.5 Sistemul de drept caruia ii aparțin normele conflictuale.

Regula: Normele conflictuale aparțin sistemului de drept al instanței sesizate (lex

fori). Regula este exprimată prin formula « normele conflictuale sunt ale forului ».
Această regulă este valabilă atât pentru instanțele române, care vor aplica norma
conflictuală română sau comunitară ca lex fori, cât și pentru instanțele din străinătate care
aplică norma conflictuală proprie pentru determinarea legii competente.
Excepții :

12
 - în arbitrajul internațional ad – hoc unde nu există lex fori, dacă părțile nu indică
legea aplicabilă fondului litigiului, arbitrii vor aplica legea desemnată de norma
conflictuală pe care ei o vor consideră mai potrivită în speță.
- în cazul retrimiterii de gradul I, când norma conflictuală română trimite la sistemul
de drept al unui alt stat, iar sistemul de drept străin prin norma sa conflictuală retrimite
la dreptul român, instanța română aplică norma conflictuală străină, întrucât dreptul
forului admite retrimiterea de gradul I.

13
 CAPITOLUL IV
IZVOARELE DREPTULUI INTERNAȚIONAL PRIVAT
1. Aspecte preliminare

În mod tradițional, izvoarele dreptului internațional privat sunt împărțite, atât în literatura
noastră de specialitate cât și în cea străina, în două categorii: izvoare interne și izvoare
internaționale.
După intrarea României în Uniunea Europeană, dreptul comunitar a devenit un nou
izvor de drept, cu caracter de prioritate față de ansamblul normelor dreptului național.
Izvoarele dreptului internațional privat conțin atât norme conflictuale cât și norme
materiale sau substanțiale.

2. Izvoarele interne

Acte normative specifice:

- Noul Cod civil. În cadrul dispozițiilor noului cod, structurate pe șapte cărți, normele ce
guvernează raporturile juridice de drept internațional privat sunt cuprinse în Cartea a VII-a -
Dispoziţii de drept international privat.
- Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat
în domeniul insolvenței, cu modificările şi completarile ulterioare;
- OUG nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente
comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeana1;
- Legea 203/1999 privind permisele de muncă, republicată, OUG nr.194/2002 privind
regimul juridic al străinilor în România, etc.

Acte normative nespecifice :

- Constituția României, care conține, de exemplu, norme cu privire la cetățenie (art. 5),
norme referitoare la românii din străinătate (art. 7 şi 17), norme privitoare la cetățeni străini
și apatrizi (art. 18), norme referitoare la libera circulație (art. 25), la protecția proprietății
private (art. 41) etc;
- Codul de procedură civilă (cap. X privind arbitrajul internațional, capitolul XI privind
recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine);
- Legea nr. 399/2005 privind Codul aerian cu modificările şi completările ulterioare;
- Regulamentul privind organizarea şi functionarea Curtii de Arbitraj Comercial
International de pe lângă Camera de Comert şi Industrie a României;
- Legea nr. 357/2003 privind regimul străinilor;
- Legea nr. 31/1990 privind societătile comerciale, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea nr. 241/1998 regimul stimularea investitiilor directe;
- Legea nr. 44/1998 privind privatizarea societătilor comerciale,
- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea cetăteniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare ;
- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă;
- Ordonanta Guvernului nr.102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în
România, ș.a.

14
 - Legea nr. 157/2011 regimului juridic aplicabil cetăţenilor străini;
- OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;
- OUG nr. 56/2007 privind încadrarea în munca şi detaşarea străinilor pe teritoriul
României;
- OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin
reorganizarea Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi
modificarea şi completarea unor acte normative;
- OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României;

3. Izvoare internaționale

În rândul izvoarelor internaționale ale dreptului internațional privat includem : tratatele,

convențiile și acordurile internaționale, având caracter bi- sau multilateral, ratificate de statul
român, desigur, în măsura în care conțin norme de drept internațional privat.
Pot fi mentionate:
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi
în materie de căsătorie,
- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi
şi de jurisdicții în materie de divorț și de separație de corp (Decretul – lege nr.873/1904);
- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la conflictele de legi relative la
efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra
averilor soților ( Decretul – lege nr.1007/1912);
- Conventia Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare înternațională de
mărfuri, adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ( Legea nr.24/1991);
- Conventia privind procedura civilă (Decretul nr. 81/1971);
- Conventia cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine
(Legea nr. 52/2000);
- Convenția privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și
extrajudiciare în materie civilă sau comercială (Legea nr. 124/2003);
- Convenţia privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau
comercială (Legea nr. 175/2003);
- Conventia privind facilitarea accesului internațional la justiție (Legea nr.
215/2003) ;
- Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974, modificată prin Protocolul de modificare a
convenției de la Viena din 11 iunie 1980 (Legea nr. 24/1992);
- Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strassbourg în
1967 (ratificată în 1993) ;
- Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga in 1993 (Legea nr.84/1994) ș.a.

În caz de concurență între izvoarele interne și cele internaționale ale dreptului

internațional privat, vor prevala cele din urmă.

4. Izvoarele comunitare

La nivelul Uniunii Europene au fost adoptate mai multe reglementări, având rolul de
a favoriza compatibilitatea normelor privind conflictul de legi și de competență, aplicabile
în statele membre. Normativa comunitara în materie constituie unul din izvoarele importante
ale dreptului internațional privat român.

15
 Dintre aceste reglementari pot fi enumerate:
- Regulamentul nr. 44/2001/CE al Consiliului cu privire la competența judiciară,
recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială;
- Regulamentul nr. 1346/2000/CE al Consiliului, referitor la procedurile
aplicabile în caz de insolvabilitate;
- Regulamentul nr. 1348/2000/CE al Consiliului cu privire la notificarea în statele
membre a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă și comercială;
- Regulamentul nr. 1206/2001/CE al Consiliului cu privire la cooperarea
instantelor din statele membre în vederea obținerii probelor în materia dreptului civil si
comercial;
- Regulamentul nr. 805/2004/CE al Consiliului cu privire la crearea unui titlu
executoriu european pentru creanțe necontestate;
- Regulamentul nr. 2201/2003/CE al Consiliului, privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești;
- Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului european și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale (Roma II) ;
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), ș.a.

5. Cutuma internațională și uzanța internațională

Cutuma internațională și uzanța internațională constituie izvoare ale dreptului

internațional privat în măsura în care completează sau interpretează normele juridice.
Cutuma - exprimă o practică cu caracter general, relativ îndelungat și repetată, acceptată
de către state ți considerată de ele a avea caracter obligatoriu. Este definită ca fiind « o regulă
de conduită stabilită în practica vieții sociale și respectată un timp îndelungat în virtutea
deprinderii, ca o normă socotită obligatorie. »
Cutuma presupune îndeplinirea a două elemente:
o elementul obiectiv - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere:
inveterata, longa, diuturna, consuetudo
o elementul subiectiv sau psihologic - convingerea că o anumită conduită este
obligatorie, are valoare juridică (opinio juris sive necesitatis).

Uzanța - conduită aplicată un timp îndelungat ca o deprindere fără a mai fi necesar și

elementul subiectiv.
Partile acceptă aplicarea uzanțelor având convingerea că nu este vorba de o normă
juridică, ci o anumită practică.
Uzanțele comerciale pot deroga numai de la normele supletive, nu și de la cele
imperative.

6. Practica judiciară și practica arbitrală

Practica judiciara nu este izvor de drept, dar contribuie, prin diferite forme concrete, la
formarea si perfecționarea dreptului.
Practica arbitrală, si anume practica Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe
lângă Camera de Comerț și Industrie a României, căreia îi vin spre soluționare cele mai
variate probleme ridicate de relațiile de comerț exterior, de cooperare economică si tehnico
știintifică, ajută la cunoașterea normelor noastre conflictuale în domeniul acestor relații.

16
17
 CAPITOLUL V
CALIFICAREA ȘI CONFLICTELE DE CALIFICĂRI
1. Calificarea

1.1 Noțiune

Calificarea → operațiune logico – juridică de interpretare a normei conflictuale, pentru a

determina conținutul și sensul noțiunilor folosite atât în conținutul normei cât și în legătură acesteia.

1.2 Conflictul de calificări

Conflictul de calificări este acea situație ce apare atunci când noțiunile din conținutul și legătura
normei conflictuale au înțelesuri diferite în sistemele de drept susceptibile a fi aplicate unui raport
juridic.

Exemple:
a) conflicte de calificări privind conținutul normei conflictuale :
➢ incapacitatea unui minor de a încheia un act juridic, ține de capacitate sau poate privi forma
actului;
➢ remiterea materială a lucrului poate fi socotită ca o problemă de formă sau poate fi calificată
ca fiind o problemă ce ține de statutul real;
➢ prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune este calificată în anumite sisteme de
drept ca o problemă de fond, avand efecte pe planul actelor juridice, iar în alte sisteme de drept ca fiind
o chestiune de procedură, caz in care se aplică lex fori;
➢ dreptul statului de a culege succesiunea vacantă existentă pe teritoriul său poate fi calificată
ca un drept la moștenire, supus legii succesiunii (lex succesionis), sau ca un drept originar al statului, ce
decurge din suveranitatea sa, caz în care se aplică legea locului situării bunului (lex rei sitae);
➢ leziunea poate fi calificată ca o problemă ce ține de obiectul contractului și atunci intră în
conținutul normei conflictuale lex contractus, sau un viciu de consimțământ, supus legii personale (lex
personalis).
➢ celebrarea căsătoriei religioase poate fi calificată ca o condiție de fond la încheierea
căsătoriei, caz în care se aplică legea personală (lex personalis) a viitorilor soti, sau o problemă de formă
a încheierii căsătoriei, supusă legii statului pe teritoriul căruia se încheie potrivit regulii locus regit actum.
b) conflicte de calificări privind legătura normei conflictuale:
➢ domicilul persoanei fizice are înțelesuri diferite în sistemele de drept. În dreptul român
domiciliul este adresa din localitatea în care persoana își are locuința statornică, în timp ce în dreptul
englez domiciliul este o noțiune complexă și are un caracter mult mai stabil decât astfel cum este el înțeles
în dreptul continental. Potrivit dreptului englez, un cetățean nu-și pierde domiciliul din Anglia chiar dacă
locuiește în străinătate un timp mai îndelungat.
➢ sediul social poate fi calificat ca fiind sediul real sau sediul statutar al persoanei juridice.
➢ locul executării contractului este diferit după cum plata este portabilă sau cherabilă.

1.2 Importanța calificării.

Este dată de efectul acesteia, care diferă în funcție de elementul normei conflictuale ce se califică,
astfel:
▪ prin calificarea noțiunilor din conținutul normei conflictuale, se determină însăși norma
conflictuală aplicabilă;

18
 ▪ prin calificarea legăturii normei conflictuale se determină sistemul de drept aplicabil și
deci soluția în spetă.

1.4 Legea dupa care se face calificarea

1.4.1 Calificarea după lex fori.

Regula: calificarea se face după legea instanței sesizate (lex fori).

Art. 2.558 alin. (1) din Noul Cod Civil: « Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea
ce urmează să fie dată unei instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea
juridică stabilită de legea româna ».

Argumente în favoarea acestei soluții:

→ normele conflictuale au caracter național. Ele fac parte din sistemul de drept intern al unui
stat, astfel că interpretarea acestora nu poate fi realizată decât în cadrul sistemului de drept din care
fac parte;
→ calificarea reprezintă o parte a raționamentului juridic, o etapă intermediară în aplicarea
normei conflictuale.
→ calificarea dupa altă lege decât după lex fori ar conduce la lipsa exercitării unui control privind
aplicarea legii străine în țara forului, ceea ce nu poate fi admis.
→ argumentul cercului vicios, în sensul că nu se poate face calificarea dupa o lege străină, cât
timp nu se știe dacă această lege este competentă sau nu a se aplica raportului juridic.

1.4.2 Excepții

▪ Calificarea prin voința părților

În situațiile în care părțile pot decide clauzele contractuale și alegerea legii, calificarea se va face
după voinţa părților, potrivit principiului autonomiei de voinţă.
Excepţia este consacrată în Codul Civil în art. 2.558 alin. (5) potrivit căruia « [...] când părţile
au determinat ele însele înţelesul noţiunilor dintr-un act juridic, calificarea acestor noţiuni se face
prin voinţa părţilor”.
▪ Calificarea legală
Uneori, noţiunile din normele dreptului internaţional privat sunt definite de legiuitor în chiar
cuprinsul normei. Spre exemplu, în art. 2613 alin. (2) Cod civil sunt calificate ca bunuri imobile,
platformele şi alte instalaţii durabile de exploatare a resurselor situate pe platorul continental al unui
stat.
▪ Calificarea potrivit tratatelor internaționale
Atunci când tratatele internaționale conțin norme conflictuale, a căror termeni și noțiuni sunt
explicate, interpretarea se va face portivit sensului dat de acestea.
▪ Calificarea secundară
Calificarea secundară reprezintă o problemă de drept intern și se face dupa lex causae fiind
subsecventă calificării principale. Ea nu influențează legea aplicabilă, dar afectează soluția pe fond.

Exemple:
- calificarea naturii mobiliare sau imobiliare. Art 2.558 alin. (2) din Noul Cod Civil dispune că
« natura mobiliară sau imobilară a bunurilor se determină potrivit legii locului unde acestea se află sau,
după caz, sunt situate»
- calificarea cetățeniei. Art.2.569 din Codul Civil prevede că determinarea ca și proba cetățeniei se
face în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se invocă.
- calificarea răspunderii administratorilor unei societăți comerciale ca fiind contractuală sau
delictuală se face dupa lex societatis, care este lex causae în speță.

19
 ▪ Calificarea instituțiilor necunoscute de lex fori.
În acest caz, calificarea se realizează după legeă străină care o reglementează. De exemplu,
instituțiile cunoscute în dreptul anglo - saxon sub denumirea de « trust » și « agency ».
▪ Calificarea în caz de retrimitere
Când lex fori admite retrimiterea, noțiunile juridice din norma conflictuală străină (care retrimite)
se califică după acel sistem de drept străin.
▪ Calificarea pe care o fac arbitrii în arbitrajul internațional ad hoc
În arbitrajul internațional ad hoc lipsește o lege a forului, drept urmare, arbitrii au libertatea de a
realiza calificarea după sistemul de drept pe care îl consideră cel mai portivit în speță.

20
 TEMA VI
CONFLICTUL ÎN SPAŢIU AL NORMELOR CONFLICTUALE.
RETRIMITEREA

1. Generalităţi privind conflictul în spaţiu al normelor conflictuale

Vorbim de un conflict în spațiu al normelor conflictuale atunci când sistemele de drept în prezență
coexistă și au puncte de legătură diferite.
Conflictul în spațiu al normelor conflictuale poate fi:
➔ conflict pozitiv
➔ conflict negativ

Conflict pozitiv → apare atunci când fiecare din norma conflictuală trimite la propriul sistem de
drept.

Exemplu: atunci când se pune problema stării civile a unui cetățean român cu domiciliul în Anglia. Dacă
problema apare în fața instanțelor engleze, aceastea vor aplica norma conflictuale engleză, lex domicilii care
trimite la dreptul englez; dacă problema se pune în fața instanțelor române, aceasta, conform normei
conflictuale lex patriae (art.2.572 Cod Civil), vor aplica dreptul român, dacă prin dispoziţii speciale nu se
prevede altfel.

Conflictul negativ → apare atunci când normele conflictuale din sistemele de drept în prezență
nu declară nici una ca fiind aplicabil propriul său sistem de drept, ci fie retrimit la sistemul de drept al
celuilalt stat, fie retrimiterea se face la dreptul unui stat tert.

2. Retrimiterea

2.1 Noțiune: situația juridică apărută în cazul în care norma conflictuală a forului trimite la un
sistem de drept străin, în întregul său (deci inclusiv la normele sale conflictuale), iar acesta din urmă,
prin norma sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea, ci fie trimite înapoi la dreptul statului
forului, fie trimite mai departe, la dreptul unui stat terț.

2.2 Condiții

▪ să existe un conflict negativ;

▪ norma conflictuală a forului să admită retrimiterea (în sensul de a trimite la întregul sistem
de drept străin, deci inclusiv la normele sale conflictuale).
Daca norma conflictuală a forului trimite direct la normele materiale ale sistemului de drept străin,
este exclusă retrimiterea, în acest caz urmând a se aplica aceste norme.

21
 Speța Forgo
Un cetățean bavarez pe numele său Forgo, copil din afara căsătoriei, se mută la varsta de 5 ani Franța
unde, deși a trăit tot restul vieții sale, nu a îndeplinit formalitățile legale prevăzute de legea franceză pentru
a fi considerat ca având domiciliul în Franța. Când a murit, la vârsta de 68 de ani, a lăsat o importantă
moștenire mobiliară, pentru care nu a facut testament.
Conform legii franceze, devoluțiunea succesiunii mobiliare ab intestat cade sub incidența legii țării
ultimului domiciliu al defunctului (legea bavareză); aceasta lege prevedea un drept de moștenire în favoarea
rudelor colaterale după mamă, însă tot legea bavareză în normele sale conflictuale, prevedea că succesiunea
mobiliara este supusă legii domiciliului de fapt al defunctului (legea franceză). Legea bavareză, la care
trimitea legea forului, făcea deci la randul ei trimitere la legea franceză.
Instanța franceză a admis retrimiterea dispusă de norma conflictuală bavareză și a aplicat legea
succesorală franceză, potrivit căreia rudele colaterale după mamă nu aveau nici un drept la moștenire,
condiție în care succesiunea fiind vacantă, a fost culeasă de statul francez, pe teritoriul căruia se aflau
bunurile mobile respective.

2.3. Formele retrimiterii

Există două forme ale retrimiterii:

➢ retrimitere de gradul I (retrimitere simplă) → când norma conflictuală străină retrimite la
sistemul de drept al forului;
➢ retrimitere de gradul II (retrimitere complexă) → când norma conflictuală străină trimite
la sistemul de drept al unui stat terț.

Regula: în dreptul internațional privat român se admite retrimiterea de gradul I

art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la dreptul român [...] se aplică se aplică
legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».

Excepții: Retrimiterea de gradul I nu este admisă:

→ când părțile au ales legea aplicabilă contractului potrivit principiului autonomiei lor de vointa
(lex voluntatis) – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
→ în cazul legii străine aplicabile formei actelor juridice – art. 2.559 alin. (3) Cod Civil;
→ în cazul determinării legii străine aplicabile obligaţiilor extracontractuale – art. 2.559 alin. (3)
Cod Civil;
→ când se aplică regula locul regit actum – 2.613 alin. (1) Cod Civil;
→ când se determină cetățenia unei persoane.
Retrimiterea poate fi înlăturată şi în alte cazuri speciale prevăzute de convenţiile internaţionale la
care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.

2.4 Retrimiterea de gradul II

Dreptul internațional privat român nu admite retrimiterea de gradul II.

art.2.559 alin.2 din Codul Civil: « dacă legea străină retrimite la [...] dreptul altui stat, se aplică se
aplică legea română, dacă nu se prevede în mod expres altfel ».

În cazul retrimiterii de gradul II, se va aplica legea română. Trimiterea la legea unui stat terţ nu va
fi aşadar luată în considerare, ea urmând a fi înlăturată prin aplicarea dreptului material al forului.

22
 TEMA VII
ORDINEA PUBLICĂ ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Noțiune și caracterele ordinii publice în dreptul internațional privat

În noțiunea de ordine publică de drept internaționa privat intră normele fundamentale ale
sistemului de drept al instanței, care nu permit aplicarea regulilor străine, deși acestea sunt
competente conform normelor conflictuale ale instanței.
Elemente definitorii ale ordinii publice de drept internațional privat:
→ apare ca un corectiv excepțional în aplicarea legii străine normal competente;
→ are un caracter diferențiat, în sensul ca ordinea publică diferă de la o țară la alta, în funcție
de valorile protejate prin principiile fundamentale de drept ale statului instanței sesizate.
→ pe plan procedural se concretizează în excepția de ordine publică de drept internațional
privat, excepţie de fond ce poate fi invocată de orice parte interesată sau de instanță din oficiu.
→ relevă vocația subsidiară de aplicare a legii forului.
→ este variabilă atât în timp, în cadrul aceleiași țări, cât și în spațiu, de la o țară la alta.

Caracterele juridice ale ordinii publice de drept international privat:

caracter național se interpretează în conformitate cu legea

forului

se ia în considerare conținutul ordinii publice

caracter actual din momentul litigiului și nu cel din momentul
nașterii raportului juridic
este o excepție de la regula potrivit căreia
caracter de excepție dreptul străin, normal competent, trebuie să se
aplice raportului juridic cu element de extraneitate
(ordinea publică este de strictă interpretare)

2. Domeniul ordinii publice de drept internațional privat

Principiile și normele juridice de ordine publică pot apare în orice materie a dreptului
internațional privat.
Există însă, anumite domenii ale raporturilor cu element de extraneitate susceptibile, într-o
mai mare măsură, să ridice probleme de ordine publică.
Domeniul de drept material cel mai vizat este cel privitor la starea civilă, capacitatea și
relațiile de familie ale persoanelor fizice.
Domeniul de drept procesual este acela al încălcării competenței exclusive a jurisdicției
române.

Exemple legislative și de practică judiciară privind ordinea publică de drept internațional

privat român:
● Prevederi din acte normative interne
De regulă, actele normative interne nu stabilesc conținutul ordinii publice, ci prevăd, în mod
abstract, posibilitatea aplicării acesteia în domeniile reglementate. De exemplu:
a) drepturile câștigate în țară străină, sunt respectate în România, afară numai dacă sunt
contrare ordinii publice de drept internațional privat român;
b) persoanele juridice străine fără scop patrimonial pot fi recunoscute în România, în
condițiile prevăzute de lege, printre care și cerința ca scopurile lor statutare să nu contravină ordinii
sociale și economice din România;

23
 În unele cazuri, legea stabilește conținutul concret al ordinii publice, în domeniul respectiv
de reglementare, în sensul că indică normele juridice a căror încălcare justifică aplicarea excepției de
ordine publică de drept internațional privat. În acest caz, există două variante:

A. legea stabilește numai conținutul ordinii B. legea ocrotește ordinea publică a

publice de drept internațional privat român cărui sistem de drept este aplicabil în speță

Art.2.586 alin. (2) Cod Civil - existența, în Art. 2.639 alin. (3) Codul Civil – forma
legea străină a unui impediment la căsătorie care, solemnă cerută sub sancţiunea nulităţii pentru un
potrivit dreptului român, este incompatibil cu act juridic în sistemul de drept aplicabil fondului
libertatea de a încheia o căsătorie. actului.

Art.2.600 alin.(2) Cod Civil – existența în

legea străină, a unei dispoziții care nu permite
divorțul ori îl admite în condiții deosebit de
restrictive.

În sistemul de drept român, ordinea publică de drept internaţional privat este prevăzută în
art. 2564 alin. (1) Cod Civil, conform căruia, legea străină se înlătură dacă încalcă ordinea publică
de drept internaţional privat român. Are loc o astfel de încălcare, în măsura în care prin aplicarea
legii străine, s-ar ajunge la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului
român ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu drepturile fundamentale ale omului.
În locul legii străine înlăturate, se va aplica legea română.
● Prevederi în convenții internaționale la care România este parte
În aceste cazuri ordinea publică este prevazută, de regula, în mod abstract.
De exemplu :
- Convenția de la New York din 1958 pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale
străine prevede că recunoașterea și executarea unei sentințe arbitrale străine poate fi refuzată, printre
altele, dacă este contrară ordinii publice a statului solicitat;
- Statutul Fondului Monetar Internațional prevede că contractele de schimb valutar care
privesc moneda unui stat membru și care sunt contrare reglementărilor din acel stat referitoare la
schimb vor fi neexecutorii pe teritoriul oricărui stat membru.
● Practica judiciară în materie
În practică s-a decis, spre exemplu, ca este de ordine publică pentru operațiunile de
import/export ale firmelor române, cerința licenței pentru asemenea operatiuni, refuzându-se
recunoașterea unei hotărâri arbitrale străine, care obliga o firmă română ce nu avea licență să
plătească petiționarei din străinătate prețul mărfii livrate și câștigul nerealizat.

3. Efectele aplicării ordinii publice de drept internațional privat

Ordinea publică de drept internațional privat are două efecte:

Efectul pozitiv – constă în aplicarea legii române [art.2.564 alin.(1) din Codul Civil: « în
cazul înlăturării legii străine, se aplică legea română »].
Efectul negativ – constă în înlăturarea de la aplicare a legii străine [art.2.564 alin.(1) din
Codul Civil: « aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internațional
privat român »]

24
 TEMA VIII

FRAUDA LEGII ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL PRIVAT

1. Noțiune

Frauda la lege - operațiunea prin care părțile unui raport juridic, uzând de mijloacele legale
de drept internațional privat, își creează în mod voit condiții pentru a se sustrage de sub incidența
legii normal competente, recurgând la dispozițiile altei legi, convenabile lor.

Speță: Cazul Beauffremont

Prințesa de Beauffremont, de cetățenie franceză, era separată de soțul său și dorea să divorțeze,
însă legea franceză nu permitea divorțul. Ea și-a fixat domiciliul în ducatul german Saxa – Altenbourg,
unde obține cetățenia. Fiind considerată divorțată, merge la Berlin pentru a se căsători cu prințul
Bibescu, de cetățenie română. Prințul de Beauffremont cheamă pe soția sa în judecată la Tribunalul
Seine, solicitând să se constate ca naturalizarea în ducatul german, divorțul și recăsătorirea sunt fără
efect în Franța. El nu putea invoca ordinea publică deoarece Curtea de Casație consacrase deja (din
1860) efectul atenuat al ordinii publice, admițând că putea produce efecte în Franța divorțul a doi soți
străini, domiciliați în străinătate.
Curtea a judecat că prințesa nu poate invoca cetățenia sa germană și aplicarea legii germane
care îi permite recunoașterea divorțului, deoarece noua cetățenie fusese obținută cu intenție frauduloasă,
respectiv voința de a se sustrage legii franceze normal aplicabile. În consecință, cetățenia, divorțul și
recăsătorirea au fost considerate fără efect în Franța.

Frauda la lege, în dreptul român, este reglementată de art. 2.564 alin. (1) Cod civil care
specifică : « aplicarea legii străine se înlătură dacă [...] legea străină respectivă a devenit
competentă prin fraudarea legii române”.

2. Condiţii

Pentru existenţa fraudei la lege în dreptul internaţional privat trebuie să fie îndeplinite, în
mod cumulativ urmatoarele condiții:
• să existe un acord de voință a părților (părții) de a plasa un anumit raport juridic sub
incidența unei anumite legi, prin schimbarea punctului de legatură.

implică o activitate volitivă, frauduloasă a părților, de schimbare a punctului de legătura;

schimbarea punctului de legătură trebuie să fie efectivă;
intervine doar în acele situații în care normele conflictuale au puncte de legătură mobile
(schimbarea cetățeniei sau domiciliului; schimbarea sediului social, schimbarea locului unde se află bunul
mobil)
poate să apară doar în acele materii în care parțile pot să își manifeste voința, cum ar fi:
forma și conținutul actelor juridice, pavilionul navelor comerciale etc.

• părțile sa utilizeze mijloace licite, permise de lege, dar prin care se ajunge la ocolirea legii.

25
 Exemple: persoana juridică își schimbă sediul social într-un alt stat, acțiune licită care face
incidentă o normă conflictuală care, prin punctul său de legătură atrage aplicarea unui alt sistem de drept
decât cel normal competent să se aplice raportului juridic respectiv.

• scopul urmărit de părți sa fie ilicit.

• rezultatul obținut de părți sa fie ilicit, care să contravină normei conflictuale

competente.

3. Modalități

De regulă, fraudarea legii în dreptul internațional privat se realizeaza în două

modalități:

➢ în cadrul unui raport juridic de drept intern se introduce, în mod fraudulos un element de
extraneitate, care declanșează în mod artificial un conflict de legi, iar prin aplicarea normei
conflictuale, se trimite la un sistem de drept, altul decât cel intern.

Exemplu: o societate comercială română, pentru a beneficia de un regim juridic mai favorabil din
punct de vedere fiscal, își stabilește sediul social în străinătate.Se creează astfel un conflict artificial de
legi (elementul de extraneitate fiind sediul social aflat în străinătate) iar prin aplicarea normei conflictuale
normal competente lex societatis [art.2.580 alin.(1) Cod Civil] se face aplicabil societății sistemul de
drept străin, în locul celui român.

➢ într-un raport juridic de drept internațional privat părțile schimbă, în scop fraudulos, punctul
de legătură, făcând aplicabil acelui raport juridic, prin intermediul normei conflictuale aplicabile
pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal aplicabil conform normei
conflictuale inițiale.

Exemplu: schimbarea cetăţeniei, cu scopul de a determina aplicarea unei alte legi decât cea normal
competentă.

4. Materiile în care poate interveni fraudarea legii în dreptul internațional privat

• statutul persoanei fizice: stare civilă, capacitate și relații de familie. De regulă, în această
materie, frauda constă în schimbarea cetățeniei, domiciliului ori reședinței;

Speță: Cazul Bertola

Doi cetățeni intalieni domiciliați în România au cerut divorțul în fața instanțelor române, care au
respins acțiunea, pentru ca legea italiană competentă nu permitea divorțul. Pentru a frauda legea
italiană, soții au făcut demersuri pentru pierderea cetățeniei italiene, devenind apatrizi. După aceea, au
introdus o nouă cerere de divorț, de data aceasta, acțiunea a fost admisă, făcându-se aplicarea legii
române, competentă în situația apatrizilor. Prin aceste demersuri, a fost fraudată legea italiană.

26
 Speța Mihăiescu
Dna. Mihăiescu, cetățean român a avut în Franța, un copil din afara căsătoriei, cu un cetățean
francez. În fața instanțelor franceze a fost introdusă o primă acțiune, pentru stabilirea paternității din
afara căsătoriei, permisă de legea franceză, dar interzisă la acea vreme de legislația română. Întrucât
copilul figura în cadrul acțiunii ca cetățean român, prin aplicarea legii personale a acestuia acțiunea a
fost respinsă. Mai inainte de a ajunge procesul în căile de atac, mama copilului a obținut pentru acesta
cetățenia franceză. Prin aceasta, s-a obținut ca instanța superioară să aplice legea franceză (comună
atât pretinsului tată cât și copilului) și ca acțiunea să fie admisă. În acest mod, s-a fraudat legea română,
care interzicea stabilirea paternității din afara căsătoriei.

• statutul persoanei juridice: frauda poate consta, de exemplu, în mutarea sediului social, de
pe teritoriul statului forului pe cel al unui stat considerat « paradis fiscal » (precum Monaco,
Liechtenstein, Panama, Liberia etc), în scopul evaziunii legilor fiscale ale forului, cu precizarea că
persoana juridică respectivă continuă să funcționeze pe teritoriul statului forului, ca persoană juridică
străină;
• regimul juridic al bunurilor mobile: frauda constă – în această materie – în schimbarea
locului situării bunului mobil într-un alt stat (schimbarea pavilionului navei sau aeronavei într-un stat
considerat « paradis fiscal »);
• forma exterioară a actelor juridice : frauda constă, de regulă, în faptul că se încheie un act
juridic într-un alt stat și, prin efectul normei conflictuale « locul regit actum » se aplică acelui act o
lege mai favorabilă pentru părți decât cea normal competentă a se aplica în cauză. De exemplu, părțile
beneficiază de condiții mai ușoare pentru încheierea căsătoriei.
În prezent, această formă de fraudă este exclusă în temeiul 2.639 alin. (3) Cod Civil conform
căruia, în cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub sancțiunea
nulității, o anumită formă solemnă, nici una din celelalte legi care pot cârmui forma sa (anume: legea
locului unde a fost întocmit, legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a
consimțit, legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorității care examinează
validitatea actului) nu poate să înlăture această cerință, chiar dacă actul a fost întocmit în străinătate.
• succesiunile: de exemplu, atunci când partea dorește să aibă o cotitate disponibilă mai mare
decat îi permite legea sa personală, schimbă cetățenia, dobândind alta, a unui stat a cărui legislație îi
permite o cotitate disponibilă mai mare.

5. Dovada fraudei la lege

Frauda la lege în dreptul internațional privat este o situație de fapt ce poate fi probată prin
orice mijloc de probă.
Dificultatea constă în aceea ca trebuie dovedit elementul subiectiv, adică intenția frauduloasă
a părților.

6. Delimitarea față de alte instituții juridice

6.1 Comparație cu frauda la lege din dreptul intern

• Asemănări:

Condițiile fraudei la lege (atât de drept intern cât și de drept internațional)

act de voință al părților un mijloc licit un scop ilicit rezultatul ilicit

27
 • Deosebiri:
Obiectul fraudei

în dreptul intern în dreptul internațional privat

o lege internă în favoarea altei legi interne o normă conflictuală a forului, și prin
aceasta, un sistem de drept în
favoarea altuia

Mecanismul fraudei

în dreptul intern în dreptul internațional privat

se schimbă conținutul faptic al raportului juridic se schimbă conținutul faptic conflictual care
duce în mod fraudulos ceea ce conduce la fraudarea
la aplicarea altei legi sistemului de drept normal competent

6.2 Comparație cu ordinea publică de drept internațional privat

• Asemănări:
- în ambele cazuri, nu se aplică sistemul de drept normal competent ci se aplică legea română.
- constituie excepții de la aplicarea legii competente în mod firesc raportului juridic respectiv;
• Deosebiri:

FRAUDA LA LEGE ORDINEA PUBLICĂ

Cauza pentru care nu se aplică legea normal competentă

- are natură subiectivă (voința părților) - are natură obiectivă (legea străină este
înlăturată ca urmare a rezultatului incompatibil
cu principiile fundamentale ale dreptului român
ori ale dreptului Uniunii Europene şi cu
drepturile fundamentale ale omului, la care s-ar
ajunge prin aplicarea ei)

28
 Sancțiunea aplicabilă

se înlătură legea pe care părțile au facut-o se înlătură efectele legii străine și se aplică
aplicabilă prin fraudă, iar în locul ei se aplică legea legea forului
corect competentă

Rolul instanței de judecată

dacă se invocă frauda la lege, instanța nu este
obligată să cunoască conținutul legii străine,
deoarece ceea ce se sancționeaza este activitatea
frauduloasă a părților
dacă se invocă excepția de ordinea publică,
instanța este obligată să cunoască conținutul
legii străine, numai astfel putând aprecia, daca
legea străină încalcă sau nu principiile
fundamentale ale dreptului forului.

6.3 Comparaţie cu simulaţia

• Asemănări:
- ambele implică un act de voință al părților;
- în ambele cazuri se creează sau se modifică, în mod artificial, un conflict de legi;
- mijloacele folosite sunt, prin ele însele, licite;
- consecința față de terți este, în principiu, aceeași și anume inopozabilitatea actului
fraudulos;
• Deosebiri:
- frauda la lege presupune existența unui singur act juridic, cel fraudulos, în vreme ce simulația
implică două acte juridice (cel real și cel aparent);
- frauda la lege implică o operațiune materială, de deplasare a punctului de legătură dintr-un
sistem de drept în altul, în timp ce la simulație, operațiunea este fictivă, adică este exprimată prin
actul aparent, dar contrazisă prin contra-înscris;
- frauda la lege presupune existența unui scop ilicit, în vreme ce la simulație scopul poate fi și
licit;
- uneori, produc consecințe diferite față de părți. Astfel, în cazul fraudei, dacă se constată frauda,
actul fraudulos nu mai produce efecte noi între părți, pe când în cazul simulației contra-înscrisul este
valabil între părți și față de succesorii lor universali și cu titlu universal, dacă nu s-au fraudat drepturi
născute de lege direct în favoarea lor.

6. 4 Comparație cu abuzul de drept

Abuzul de drept, constă în folosirea unui drept subiectiv civil în alt scop decât cel pentru care
legea îl recunoaște, și anume satisfacerea unor interese legitime ale titularului său.
În cazul fraudei la lege, scopul urmărit este acela de a nu se aplica legea unei anumite țări, în
vreme ce, în cazul abuzului de drept scopul urmărit este altul decât cel recunoscut de lege titularului
său.

7. Sancțiunea fraudei la lege în dreptul internațional privat

În raport de obiectul fraudei distingem două situații:

1) când dreptul român este fraudat în favoarea dreptului străin. Efecte:
▪ unul negativ - înlăturarea de la aplicare a legii străine;
▪ unul pozitiv - aplicarea legii române în golul rămas de înlaturarea legii străine.
2) când dreptul străin normal competent conform normei conflictuale române, este
fraudat în favoarea dreptului român sau a dreptului unui stat terț.

29
 Legislatia română nu conține prevederi pentru această situație, dar fraudarea legii străine
trebuie sancționată în același mod ca și frauda legii române, față de urmatoarele argumente:
- dreptul străin este element de drept, ca și dreptul forului, și trebuie deci să i se acorde aceeași
protecție;
- fraudarea dreptului străin competent constituie o încălcare a normei conflictuale române;
- ceea ce se sancționează, în toate cazurile este intenția frauduloasă a părților (fraus omnia
corumpit).

30
 TEMA IX

CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

( RESPECTAREA DREPTURILOR CÂŞTIGATE ÎN ŢARĂ STRĂINĂ)

1. Noţiune

Există conflict de legi în timp şi spaţiu, atunci când efectele juridice ale unui raport născut sub
imperiul unei legi străine, se cer a fi recunoscute într-un alt stat.

ÎN TIMP între naşterea raportului juridic sub

incidenţa unui sistem de drept şi
invocarea lui, în cadrul sistemului de
drept al altui stat, trece un interval de
timp

CONFLICT

ÎN SPAŢIU cele două sisteme de drept în prezenţă

coexistă din punct de vedere spaţial

Conflictul de legi în timp şi spaţiu = « teoria recunoaşterii drepturilor câştigate în ţară străină » sau
« teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate ».

Conflictul de legi în timp si spatiu poate apare:

➢ în domeniul dreptului material, cu privire la un drept subiectiv dobândit în temeiul unei legi
străine;
➢ în domeniul dreptului procesual, cu privire la un drept dobândit în baza unei hotărâri străine,
caz în care se pune problema recunoaşterii efectelor acelei hotărâri.

2. Comparaţie cu conflictul de legi în spaţiu

▪ ambele forme de conflict sunt « în spaţiu » (sistemele de drept în prezenţă coexistă

spaţial)
▪ la conflictul de legi în spaţiu sistemele de drept în prezenta sunt susceptibile de aplicare
simultan, în timp ce la conflictul de legi în timp şi spaţiu, sistemele de drept se aplică succesiv (dreptul
câştigat într-un stat urmează a fi recunoscut într-un alt stat).

Exemple:
- conflict de legi în spaţiu: doi cetăţeni, unul român şi unul francez, soţi, cu domiciliul comun în
România, solicită desfacerea căsătoriei prin divorţ, situaţie în care se pune problema legii aplicabile
divorţului.
- conflict de legi în timp şi spaţiu: doi soţi, unul cetăţean român şi celalalt cetăţean francez,
divorţează în Franţa, iar cetăţeanul român se reîntoarce în România şi solicită pensie de întreţinere de la fostul
soţ, situaţie în care se pune cu prioritate problema recunoaşterii divorţului pronunţat în Franţa.

31
 3. Forme

➔ Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în dreptul intern al unei ţări şi apoi se invocă în
altă ţară → conflictul se naşte în momentul în care se invocă în ţara forului.

Exemplu:
Un cetăţean englez ce deţine în proprietate un imobil aflat pe teritoriul României încheie un testament în
Anglia prin care lasă acest imobil unei fundaţii. După decesul cetăţeanului englez, fundaţia solicită în
România recunoaşterea efectelor testamentului.

➔ Raportul juridic se naşte (modifică sau stinge) în cadrul dreptului internaţional privat al
unei ţări, iar ulterior se invocă într-o altă ţară → apare un conflict succesiv: un conflict de legi în
spaţiu, la momentul naşterii raportului juridic şi un conflict în timp atunci când se invocă într-un alt
stat.

Exemple:
Un cetaţean olandez şi unul irlandez se căsătoresc în Olanda şi apoi vin în România şi cer să li se
recunoască efectele acestei căsătorii - în această situaţie în momentul naşterii sale, raportul juridic nu are
legătură cu ţara forului, întrucât nici unul din elementele de extraneitate nu priveau dreptul român.
Se pronunţă divorţul dintre un cetăţean român şi unul străin în străinătate, iar ulterior, se cere recunoaşterea
acestei hotărâri în România - în momentul naşterii sale, raportul juridic avea legătură cu ţara forului, prin
faptul că, cel puţin unul din elementele sale de extraneitate priveau dreptul român.

4. Recunoaşterea în România a drepturilor dobândite în străinătate

4.1 Temeiul juridic al recunoaşterii în România a drepturilor dobândite în străinătate

• art. 2.567 Cod Civil care prevede « Drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate
în România afară numai dacă sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat ».

4.2 Condiţiile recunoaşterii

- dreptul să fie corect născut (modificat sau stins) conform legii străine competente;

Pe planul dreptului material, dreptul subiectiv născut în străinătate va fi recunoscut în

România dacă s-a născut valabil potrivit legii străine aplicabile, conform normei
conflictuale a sistemului de drept străin. De exemplu, posibilitatea unei societăţi străine
de a-şi deschide o reprezentanţă în România, este condiţionată, printre altele, de
dovedirea « existenţei sale legale » în ţara în care s-a constituit.
Pe planul dreptului procesual, o hotărâre străină va fi recunoscută în România daca
este valabilă potrivit legii statului unde a fost pronunţată.

- dreptul (raportul juridic) a cărui eficacitate se pretinde, este cel care s-a dobândit şi nu altul
care ar fi substituit acestuia.

32
 Exemplu:
Hotărârea străină a carei recunoaştere se solicită a fost modificată în timp.

Dreptul dobândit într-o anumită ţară produce efecte în altă ţară numai dacă între timp nu s-a creat în ţara
unde se invocă, un drept nou care îl include pe acela creat în străinătate: depozitarul înstrăinează un bun mobil
într-o ţară în care legea acordă proprietarului dreptul de a-l revendica de la subdobânditor, apoi bunul este
transportat într-o altă ţară a carei lege prevede ca posesia de bună – credinţă valoreaza titlu de proprietate,
astfel că proprietarul nu va mai putea revendica bunul de la noul proprietar.

- dreptul dobândit în străinătate să nu fie contrar ordinii publice de drept internaţional privat
român.

condiţia se aplică atunci când dreptul s-a născut în cadrul intern al

unui stat, cât şi în cazul în care s-a născut în cadrul internaţional, iar
ulterior este invocat în România. Spre exemplu, o hotărâre străină prin
care se face o discriminare între soţi pe criteriu de rasă, naţionalitate,
religie etc, nu poate fi recunoscută în România, chiar dacă nu priveşte
un cetăţean român.

Exemplu:
- dreptul dobândit în străinătate nu va fi recunoscut în România dacă priveşte starea civilă şi capacitatea unui
cetăţean român căruia i s-a aplicat o altă lege decât cea română, iar dreptul diferă de cel care i s-ar fi acordat
potrivit legii române.
- hotărârea străină prin care s-au încălcat dispoziţiile privitoare la competenţa exclusivă a jurisdicţiei române
nu va putea fi recunoscută în România.

4.3 Efectele dreptului subiectiv dobândit potrivit legii străine

Acestea sunt:
➢ dreptul dobândit produce, în principiu, toate efectele admise de legea străină respectivă, dacă
în statul unde se invocă nu s-a constituit între timp un drept nou care îl include pe cel sin străinătate.

Exemplu:
- o căsătorie religioasă între doi cetăţeni străini, valabil încheiată în străinătate, va produce în România toate
efectele juridice, pe care legea străină i le recunoaşte.

➢ un drept dobândit conform legii străine nu poate produce în România mai multe efecte juridice
decât în ţara în care a fost dobândit.

Exemplu:
- o hotărâre străină poate fi executată în România în termenul de prescripţie a dreptului la executare silită din
dreptul român, dar numai dacă nu se implinise prescripţia în statul străin, în care a fost pronunţată hotărârea.

➢ dreptul dobândit conform legii străine nu poate produce efecte în altă ţară dacă ar contraveni
ordinii publice de drept internaţional privat.

33
 TEMA X
CONFLICTUL MOBIL DE LEGI

1. Noţiune

Conflictul mobil de legi reprezintă situaţia în care un raport juridic este supus succesiv, la
doua sisteme de drept diferite, ca urmare a deplasării punctului de legătura al normei conflictuale
aplicabile.

Exemplu:
- un cetaţean italian dobândeşte cetăţenia engleză, situaţie în care se pune problema dacă
statutul său personal şi actele încheiate anterior schimbării cetăţeniei vor fi supuse uneia
sau alteia dintre cele două legi.

Particularităţi:
▪ afectează legea aplicabilă, nu numai norma conflictuală avută în vedere;
▪ apare urmare a schimbării punctelor de legatură, prin voinţa părţilor şi nu a schimbării normei
conflictuale sau a legii aplicabile datorită voinţei legiuitorului.

2. Domeniul in care poate interveni conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi poate apărea în domeniile în care raporturilor juridice le sunt
aplicabile norme conflictuale cu puncte de legatură variabile.
Astfel:
➢ statutul personal al persoanei fizice (stare civilă, capacitate, relaţii de familie) prin
schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului;
➢ statutul organic al persoanei juridice, prin schimbarea sediului social;
➢ statutul real mobiliar, prin deplasarea bunului mobil în altă ţară;
➢ în materia drepturilor creditorilor asupra patrimoniului debitorului, când debitorul îşi
schimbă cetăţenia sau domiciliul într-o altă ţară ( având în vedere că drepturile creditorilor ar putea
fi supuse legii domiciliului debitorului);
➢ în privinţa formei testamentului, dacă testatorul îşi schimbă cetăţenia înainte de deces, iar
forma testamentului este supusă legii naţionale a testatorului;

3. Comparaţie cu alte situaţii juridice

3.1 Comparaţie cu conflictul de legi în timp şi spaţiu

▪ ambele forme de conflict presupun coexistenţa, în spaţiu, a două sisteme de drept, precum şi
incidenţa succesivă, în timp, a acestora, cu privire la acelaşi raport juridic ;
▪ deosebirea esentială constă în faptul că schimbarea punctului de legatură se produce doar în
cazul conflictului mobil de legi.

3.2 Comparaţie cu conflictul în timp al legilor interne

▪ ambele conflicte implică aplicarea, cu privire la un raport juridic concret, a două legi, în mod
succesiv ;
▪ conflictul mobil de legi există între sisteme de drept aparţinând unor state diferite, spre
deosebire de conflictul în timp al legilor interne care se manifestă în cadrul aceluiaşi sistem de drept ;
▪ în cazul conflictului mobil, ambele legi rămân în vigoare, în vreme ce, în cazul conflictului
de legi interne, numai una dintre ele este în vigoare.

4. Soluţionarea conflictului mobil de legi

34
 Regula: conflictul mobil de legi se soluţionează conform dispoziţiilor normelor conflictuale
sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al forului.s
În sistemul de drept român conflictul mobil de legi se solutionează diferit de la caz la caz:
Uneori se dă prioritate legii vechi
Alteori se dă prioritate legii noi
În unele situaţii se indică până când se produc
efectele legii vechi şi de când se aplică legea
nouă.
În unele cazuri se aplică principiul legii mai
favorabile (melior lex).
În lipsa unei reglementări legale, conflictul
mobil de legi se soluţionează prin aplicarea prin
analogie a dispoziţiilor privind rezolvarea
conflictului mobil de legi în timp din dreptul
tranzitoriu intern, ţinând însă seama de
particularităţile contextului juridic internaţional
în care acest conflict apare.
Exemple:
- art. 2.596 alin. (3) Cod Civil - « [....] dacă soţii
au ales legea aplicabilă regimului matrimonial,
ea rămâne aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă
reşedinţa obişnuită sau cetăţenia».
- art. 2.603 alin. (2) Cod Civil – “dacă înainte de
naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat
sau a fost desfăcută, se aplică legea care, la data
încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele ».
- art.2.574 Cod Civil: « declararea morţii,
stabilirea decesului şi a datei prezumata a morţii,
precum şi prezumţia că cel dispărut este în viaţă,
sunt cârmuite de ultima lege naţională a
persoanei dispărute. Dacă această lege nu poate
fi identificată, se aplică legea româna ».
- art. 2.633 Cod Civil – « moştenirea este supusă
legii statului pe teritoriul căruia defunctul avea,
la data morţii, reşedinţa obişnuită ».
- art.2.591 alin. (3) Cod Civil: « Soţii pot alege
oricând o altă lege aplicabilă regimului
matrimonial, [...]. Legea nouă produce efecte
numai pentru viitor dacă soţii nu au dispus altfel,
şi nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile
terţilor”.
- art. 2.596 alin. (2) Cod Civil: « Dacă ambii soţi
îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz,
cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe obişnuite
sau a noii cetăţenii se aplică matrimonial numai
pentru viitor, dacă soţii nu au convenit altfel, şi,
în niciun caz, nu poate prejudicia drepturiel
terţilor ”.
- art.2.575 Cod Civil: « schimbarea legii
naţionale a persoanei nu aduce atingere
majoratului dobândit potrivit legii aplicabile la
momentul dobândirii »
- art.2.605 alin.1 Cod Civil : « filiaţia copilului
din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii
naţionale a copilului de la data naşterii. Dacă
copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea
română, se aplică legea cetăţeniei care îi este mai
favorabilă ».
35
 TEMA XI

CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR CONFLICTUALE ALE

FORULUI
CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR MATERIALE STRĂINE
ŞI CONFLICTUL ÎN TIMP AL CONVENŢIILOR
INTERNAŢIONALE

1. Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului

1.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor conflictuale există în cazul schimbării normei conflictuale în
cadrul aceluiaşi sistem de drept.
În sistemul de drept internaţional privat român, o asemenea situaţie a apărut, de exemplu, prin
intrarea în vigoare a Noului Cod Civil care a abrogat dispoziţiile Legii 105/1992, cu excepţia celor ce
reglementează conflictul de jurisdicţii.
1.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului
Se aplică, prin analogie, regulile de rezolvare a conflictului de legi în timp din dreptul intern,
valabil pentru soluţionarea conflictului în timp între normele materiale care reglementează materia ce
intră în conţinutul normei conflictuale respective, cu respectarea principiului constituţional al
neretroactivităţii legii şi numai în măsura în care legea nouă nu prevede în mod expres o altă modalitate
de soluţionare a conflictului.

2. Conflictul în timp al normelor materiale străine

2.1 Noţiune
Conflictul în timp al normelor materiale străine apare în situaţia modificării dispoziţiilor
materiale străine, între momentul naşterii raportului juridic şi cel al litigiului.
2.2 Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale străine
Acest conflict se soluţionează potrivit principiilor dreptului tranzitoriu al sistemului juridic
căruia îi aparţin legile succesive.

3. Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale

3.1 Noţiune
Conflictul în timp al convenţiilor internaţionale apare în cazul în care o convenţie de acest gen
este înlocuită cu alta.
3.2 Soluţionarea conflictului în timp al convenţiilor internaţionale
În absenţa unor prevederi exprese privind soluţionarea chestiunilor tranzitorii, se aplică regulile
dreptului tranzitoriu intern, adaptate raportului juridic internaţional respectiv.

36
 TEMA XII

APLICAREA LEGII STRĂINE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

PRIVAT

1. Noţiunea de lege străină

➔ În sens larg - întregul sistem de drept străin, respectiv: actele normative, cutuma, uzanţele, practica
judiciară (sistemul common law), etc;
➔ În sens restrâns - legea propriu – zisă.
Dreptul internaţional privat are în vedere sensul larg al noţiunii de lege străină, şi anume întregul
sistem de drept.

2. Titlul cu care se aplică legea străină

În dreptul internaţional privat român legea străină la care norma conflictuală trimite se aplică în
calitate de element de drept. Legea străină se bucură de aceeaşi consideraţie ca şi legea naţională.

3. Moduri de aplicare a legii străine

3.1 Aplicarea legii străine ca lex causae

Atunci când norma conflictuală română trimite la sistemul de drept al altui stat, aplicarea dreptului
străin devine obligatorie. Raportul juridic va fi supus legii străine declarată competentă, lege ce se va
aplica ca lex causae în virtutea normei conflictuale române.

3.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae

3.2.1 Condiţia reciprocităţii
Prin reciprocitate se înţelege o identitate de reglementare între cele două sisteme de drept în prezenţă,
şi anume, dreptul român respectiv cel străin.
Regula → aplicarea legii străine nu este condiţionată de principiul reciprocitatii şi nu depinde de
faptul dacă statul străin aplică legea forului în acelaşi domeniu (nici la nivelul normelor conflictuale, nici
a celor materiale) – art. 2.561 Cod Civil.
Excepţia: → condiţia reciprocităţii este cerută atunci când este prevăzută fie de dispoziţiile Codului
Civil fie de alte legi speciale.
Important: pentru a opera principiul reciprocităţii, normele conflictuale trebuie să aibă aceleaşi
puncte de legatură.
Aplicarea legii materiale străine atunci când operează condiţia reciprocităţii, este condiţionată de
aplicarea simetrică a legii forului.

Exemple în care legea română cere expres condiţia reciprocităţii:

• Codul Civil
- art. 2.582 alin. (2) Cod Civil - recunoaşterea persoanelor juridice străine fără scop lucrativ
• Legea 105/1992
- art.162 alin.(3) din Legea 105/1992 - scutirea de supralegalizare a actelor oficiale sau legalizate de o
autoritate străină
- art.163 alin.(2) din Legea 105/1992 - scutiri sau reduceri de taxe şi cheltuieli de procedură, precum şi de
asistenţă juridică gratuită în cazul proceselor purtate în faţa instanţelor române
- art.163 alin.(3) din Legea 105/1992 - obligaţia depunerii cauţiunii sau a altei garanţii
- art.167 alin.(1) lit.(c) din Legea 105/1992 - recunoaşterea hotărârilor judecătoreşti şi a autorităţii de lucru
judecat.
• O.G. nr.26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată, cu modificări, prin Legea nr. 246/2005

37
 - art.76 – recunoaşterea persoanele juridice străine fără scop patrimonial

Reciprocitatea poate fi, în principiu, de trei feluri:

➢ legislativă - izvorul reciprocităţii este norma din sistemul legislativ străin, respectiv
român ;
➢ diplomatică - izvorul reciprocităţii este convenţia internaţională la care România este
parte;
➢ de fapt - reciprocitatea este aplicată în practica autorităţilor competente din statele
respective.
De subliniat - în cazul existenţei reciprocităţii, legea străină nu este aplicată cu titlu de lex causae,
ci reprezintă o condiţie a aplicării legii forului.

3.2.2 Încorporarea contractuală a legii străine

Recepţiune contractuală sau încorporarea legii străine – situaţia în care părţile unui contract
fac trimitere la o lege străina, nu în scopul de a se aplica contractului cu titlu de lex causae, ci pentru a
servi ca mijloc de interpretare sau completare a respectivului contract.
Legea străina la care părţile fac trimitere prin contract, devine parte din cuprinsul acestuia,
reglementându-i conţinutul.
Deosebiri între aplicarea legii străine ca lex causae si încorporarea contractuală a acesteia:

Aplicarea legii străine ca lex causae Încoporarea contractuală

• legea străină nu este privită ca un întreg sistem de

• legea este privită ca ansamblul sistemului drept. Se aplică doar norma la care părţile fac
de drept străin; trimitere;

• legea străină îşi păstrează tipologia de • legea străină are valoare juridică de clauză
element de drept; contractuală (element de fapt);

• se aplică legea în vigoare la momentul în • se aplică legea străină în vigoare la momentul

care norma conflictuală trimite la ea incorporării ei, fără a interesa dacă a fost între timp
abrogată sau a suferit modificări

4. Proba legii străine

4.1 Sarcina probei

Sarcina probei revine atât judecătorului cât şi părţii
Art.2.562 alin. (2) Cod Civil: « partea care invoca o lege strănă poate fi obligată să facă dovada
conţinutului ei ».
În situaţia în care aplicarea dreptului străin este obligatorie, instanţa va lua toate măsurile şi va
depune toate diligenţele pentru a stabili conţinutul şi înţelesul legii străine, putând dispune din oficiu
administrarea mijloacelor de probă necesare.
Instanţa poate cere concursul părţilor sau sprijinul autorităţilor abilitate: Ministerul de Justiţie,
Ministerul Afacerilor Externe, etc, pentru a primi informaţiile necesare despre legea străina.
Regula împărţirii sarcinii probei este aplicabilă şi în litigiile supuse arbitrajului comercial
internaţional.

4.2 Mijloacele de probă

Mijloace de probă directe: culegeri de acte normative, culegeri de jurisprudenţă;
Mijloace de probă indirecte procurate de la autorităţile competente din statul străin ori de la
organismele reprezentative ale acestuia în România: certificate eliberate de Ministerul Justiţiei din statul
respectiv, certificate de cutumă sau alte atestări emise de notarii publici sau Camera de Comerţ din acel
stat, certificate eliberate de ambasadele sau consulatele statelor respective în România, informaţii de la
organizaţiile de cult corespondente în Romania etc.

38
 Art. 2.562 alin. (1) din Codul Civil consacră principiul libertăţii instanţei şi a părţilor în
alegerea mijloacelor de dovadă a legii străine ( « conţinutul legii străine se stabileşte de instanţa
judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau
în alt mod adecvat »)
Instanţa poate cere sprijinul autorităţilor, respectiv Ministerul de Justitie, care transmite ori
primeşte de la ministerele de justitie din alte ţări, informaţii privind dreptul intern în materie civilă şi
comercială, precum şi în domeniul procedurii civile şi comerciale şi al organizării judiciare (aspecte
reglementate de Legea nr.189/2003 privind asistenţa juridică internaţională în materie civilă şi comercială)
Forţa probantă a mijloacelor de dovada provenind din străinătate – asimilată, în pirncipiu, celei
prevăzute de legea româna.

5. Consecinţele imposibilităţii de probare a legii străine

Atunci când există imposibilitate de a stabili conţinutul legii străine, se aplică legea româna (Art.
2.562 alin. (3) din Codul Civil: « în cazul imposibilităţii de a stabili, în termen rezonabil, conţinutul legii
străine, se aplică legea româna »).
Argumente :
a) litigiul nu poate ramâne nesoluţionat pe motivul necunoaşterii legii străine sau pe motiv ca
dispoziţiile acesteia sunt neîndestulatoare. În caz contrar, judecătorul ar fi culpabil de denegare de
dreptate.
b) se prezumă relativ că, odată stabilită competenţa instanţelor române, părţile au acceptat
aplicarea subsidiară a legii române, dacă nu pot determina conţinutul legii străine.

6. Interpretarea legii străine

« Interpretarea legii străine » = lămurirea înţelesului noţiunilor şi termenilor utilizaţi de legea

străina.
Interpretarea legii străine competente se face conform regulilor de interpretare existente în
sistemul de drept a statului care a edictat-o. Legea străina trebuie aplicată asa cum este aplicată în ţara de
origine.

39
 TEMA XIII
CONDIŢIA JURIDICĂ A STRĂINILOR

1. Noţiuni generale

Străin → persoană care nu are cetăţenia statului pe al teritoriul cărui se află.

Condiţia juridică a străinului → totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care o persoană fizică
sau o persoană juridică străină le are la un moment dat pe teritoriul unui stat.
Sediu materiei : OUG nr.194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi
completările ulterioare, convenţiile şi tratatele internaţionale la care România este parte, alte acte
normative.

2. Condiţia juridică a străinului şi conflictele de legi

Nu trebuie confundată condiţia juridică a străinilor cu conflictele de legi în materia stării şi capacităţii
persoanei. Problema acestei distincţii apare atunci când statul în care se află străinul nu îi recunoaşte un
drept pe care acesta îl are în ţara sa de origine.
Pentru delimitarea condiţiei juridice a străinului de conflictele de legi în domeniul stării şi capacităţii
persoanei, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
▪ normele referitoare la condiţia juridică a străinului sunt norme materiale sau substanţiale, în timp
ce normele prin care se soluţionează conflictele de legi sunt norme conflictuale;
▪ condiţia juridică a străinului cuprinde complexul de drepturi şi obligaţii din toate ramurile de drept
ale forului, în timp ce conflictul de legi se referă doar la raporturi juridice cu element de extraneitate din
domeniul dreptului civil în sens larg;
▪ condiţia juridică a străinului se referă la capacitatea de folosinţă în timp ce conflictul de legi
trimite la capacitatea de exerciţiu.

3. Formele condiţiei juridice a străinilor

Regimul juridic al străinilor cuprinde mai multe forme de tratament:

a) regimul naţional;
b) regimul reciprocităţii;
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
d) regimul special;
e) regimul mixt

4. Regimul juridic al străinilor în România

Regimul priveşte următoarele aspecte:

➢ intrarea străinilor în ţară;
➢ şederea străinilor în România;
➢ ieşirea străinilor din ţară;
➢ drepturile străinilor în România
➢ situaţia specială a refugiaţilor

40
 PARTEA SPECIALĂ

TEMA XIV
NORME CONFLICTUALE PRIVIND STAREA ŞI CAPACITATEA
PERSOANEI FIZICE

1. Statutul persoanei fizice

Statutul persoanei fizice include:

➢ Starea civilă
➢ Capacitatea civilă
➢ Relaţiile de familie

2. Normele conflictuale privind starea şi capacitatea persoanei

Regula → starea şi capacitatea persoanei fizice, care împreuna cu relaţiile de familie formeaza
statutul persoanei fizice, sunt guvernate de legea naţională, cu excepţia situaţiilor în care, prin
dispoziţii speciale, se prevede altfel [art. 2.572 alin. (1) din Codul Civil].
Lege naţională = legea statului a cărui cetăţenie o are persoana respectivă ( lex patriae).
Cetaţenia - punctul de legatură pentru norma conflictuală în al cărei conţinut intră starea şi
capacitatea persoanei fizice.
Argumente in favoarea aplicării legii naţionale:
➢ cetăţenia reprezintă legătura politico – juridică dintre individ şi stat;
➢ cetăţenia are caracter de stabilitate, în sensul ca se dobândeşte şi se pierde în condiţii
strict reglementate de lege;
➢ cetăţenia este o stare de drept şi se probeaza cu documente oficiale emise de autorităţile
statului despre a cărui cetăţenie este vorba;
➢ legea naţională ţine cont de specificul naţiunii respective, de obiceiurile şi tradiţiile
acesteia, fiind mai bine adaptata particularităţilor persoanelor fizice aparţinând naţiunii respective;
➢ noţiunea de « cetăţenie » are acelaşi conţinut în toate sistemele de drept fiind mai uşor
de probat;
Dezavantaje ale aplicării legii naţionale:
➢ cetăţenia nu este întotdeauna un criteriu adecvat de determinare a legii personale în
cazul apatrizilor sau pentru cetăţenii aparţinând unor state cum sunt federaţiile, confederaţiile sau cele
cu reglementări regionale diferite, deoarece reglementările statutului personal diferă de la o regiune la
alta;
➢ în cazul în care membrii unei familii au cetăţenii diferite, aplicarea legii naţionale
presupune că statutul personal al acestora urmează să fie cârmuit de legi diferite, în timp ce domiciliul
este comun;
➢ există dificultăţi în determinarea legii naţionale în cazul persoanelor care au dublă
cetăţenie.

41
 Proba cetăţeniei - se face potrivit legii statului a cărui cetăţenie se invocă (art.2.569 Cod
Civil). Se consacră astfel o excepţie de la regula calificării instituţiilor juridice dupa legea forului
[art.2.558 alin. (1) Cod Civil].

Cetăţeni români - se aplică legea română, chiar dacă aceştia au dublă sau multiplă cetăţenie, cât timp nu au
pierdut cetăţenia română, conform dreptului romăn.
Străin cu mai multe cetăţenii - legea sa naţională este legea aceluia dintre state a cărui cetăţenie o are şi de
care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită.

Excepţii - în cazul apatrizilor se aplică legea reşedinţei obişnuite [art.2.568 alin. (3) Cod Civil].
Legea reşedinţei obişnuite se aplică şi refugiaţilor.

Legea naţionala (lex patriae), legea domiciliului (lex domicilii) sau legea reşedinţei obişnuite compun
noţiunea de lege personală (lex personalis) a persoanei fizice.
Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice – statul în care persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a
îndeplinit formalităţile legale de înregistrare. Pentru persoana care acţionează în exerciţiul activităţii sale
profesionale, reşedinţa obişnuită este locul unde îşi are stabilimentul său principal – 2.570 alin. (1) Cod Civil.

Caracterul normelor conflictuale privind statutul persoanei fizice imperativ.

3. Domeniul de aplicare a legii personale în privinţa statutului persoanei fizice.

3.1 Starea civilă

Sunt supuse normei conflictuale lex personalis urmatoarele:
1) aspectele privind filiaţia (este sau nu stabilita filiaţia; filiaţia este legitimă sau nelegitimă;
filiaţia este din căsătorie sau din afara căsătoriei, etc);
2) aspecte privind căsătoria ( persoana este: căsătorită, celibatară, divorţată, văduvă, etc);
3) aspecte cu privire la adopţie ( calitatea de adoptat, cea de adoptator, condiţiile adopţiei, etc);
4) aspecte cu privire la rudenie ( există sau nu calitatea de rudă, condiţii etc);
5) aspecte cu privire la afinitate ( persoana este sau nu afin, condiţii etc);
6) folosinţa stării civile (posesia de stat);
7) acţiunile de stare civilă.

3.2. Capacitatea civilă

 Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice – este supusă legii naţionale, care determină
începutul, conţinutul şi încetarea personalităţii.
Pentru persoana fizică străină în România, determinarea drepturilor şi obligaţiilor ce intră în
conţinutul capacităţii de folosinţă, presupune luarea în considerare a legii naţionale a străinului dar şi a
legii materiale române, lege care stabileşte regimul străinului în România.
Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii şi prezumţia că cel
dispărut este în viaţă, sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această lege
nu poate fi identificată se aplică legea română.
 Incapacităţile de folosinţă - sunt supuse unor norme conflictuale diferite:
- incapacităţile cu caracter de sancţiune civilă (ex: decăderea din drepturile parintesti) – sunt
supuse legii naţionale a persoanei fizice respective.
- incapacităţile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile
acelui raport juridic.

incapacităţile absolute
- incapacitatea minorului sub 16 ani de a dispune sunt supuse legii naţionale a persoanei ocrotite
prin donaţie sau testament;

42
- incapacitatea minorului peste 16 ani de a dispune
prin testament de mai mult de jumătate din ceea ce
ar fi putut dispune dacă ar fi fost major

incapacităţile relative sunt supuse legii actului prohibit ( lex contractus sau
- incapacitatea minorului de a dispune prin lex succesionis)
testament sau donaţie în favoarea tutorelui său;
- incapacitatea medicilor, farmaciţtilor şi preoţilor
de a primi donaţii sau legate din partea persoanelor
pe care le-au îngrijit de boala de care au murit;
- incapacitatea soţilor de a încheia între ei contracte
de vânzare – cumpărare

 Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice - este supusă legii naţionale.

 Incapacităţile de exercitiu - sunt guvernate de legea naţionala a incapabiliului. Aceasta va
determină, în special următoarele:
a) categoria de acte juridice pe care nu le poate face persoana incapabilă;
b) sancţiunea încălcării incapacităţii.

* De reţinut:
- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii
care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod Civil.

Măsurile de ocrotire a majorului

Măsurile de ocrotire instituite pentru persoana cu capacitate deplină de exerciţiu sunt guvernate
de legea statului unde aceasta îţi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei sau data luării altei
măsuri de ocrotire.
Excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice, se poate aplica
sau lua în considerare şi legea statului cu care situaţia juridică prezintă cele mai strânse legături. Această
lege poate fi: legea naţională, legea reşedinţei obişnuite, legea statului unde sunt situate bunurile, în
ceea ce priveşte măsurile de ocrotire cu privire la bunuri.
Domeniul de aplicare al legii aplicabile măsurilor de ocrotire: existenţa, întinderea,
modificarea şi stingerea puterii de reprezentare încredinţate de persoana cu capacitate deplină de
exerciţiu, pentru situaţia în care nu se va putea îngriji de interesele sale.
Măsurile care se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile acestuia, sunt supuse legii
statului ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.

- apartenenţa unei persoane la o nouă lege naţională nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii
care îi era anterior aplicabilă – 2.575 Cod Civil.

4. Teoria interesului naţional. Excepţie de la aplicarea legii personale normal

competente cu privire la capacitatea persoanei fizice

Persoana care, potrivit legii naţionale sau legii domiciliului său, este lipsită de capacitate sau
are capacitate de exerciţiu restrânsă, nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui care l-a
considerat, cu bună credinţă, ca fiind deplin capabil potrivit legii locului unde a fost întocmit actul -
art.2.579 alin. (1) Cod Civil.
De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii persoanei
fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună – credinţă s-a încrezut în această calitate, potrivit legii
locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenţi şi pe teritoriul aceluiaşi stat -
art.2.579 alin. (2) Cod Civil.

43
 Speţă lider : « Speţa Lizardi »
Cauza a fost soluţionaţă în anul 1861 în faţa instanţelor franceze. În cauză, un cetăţean mexican pe numele
sau Lizardi, care locuia la Paris, a cumpărat de la un bijutier francez bijuterii de valoare, pe care urma să le
plătească prin cambiile pe care le-a emis cu acea ocazie. Când aceste cambii au fost prezentate spre plată,
mexicanul, prin tutorele său, a invocat nulitatea contractului pentru incapacitatea sa, arătând că, deşi la data
asumării obligaţiei prin cambii, el implinise vârsta de 21 de ani, deci era capabil potrivit legii franceze din
acel timp, nu era capabil potrivit legii sale naţionale, conform căreia capacitatea deplină de exerciţiu se
dobândeşte la vârsta de 25 de ani, aceasta din urmă lege fiind aplicabilă în speţă, în temeiul normei conflictuale
franceze care, pentru capacitatea persoanei, trimitea la legea naţionala (lex patriae).
Instanţele franceze au validat însă contractul de vânzare – cumpărare a bijuteriilor, considerând că, atunci
când incapacitatea unui străin, dată de legea sa naţionala, duce la lezarea interesului naţional francez, prin
prejudicierea unui cetăţean naţional care a acţionat cu bună credinţă, legea naţionala a străinului trebuie
înlăturată şi înlocuită cu legea locală, care îl declară capabil pe respectivul străin. În speţă, în cazul în care
contractul de vanzare – cumpărare ar fi fost anulat, vânzătorul francez (bijutierul) ar fi fost prejudiciat prin
faptul că bijuteriile nu ar mai fi putut fi restitutite, fiind înstrăinate între timp de către cumpărătorul mexican.

Pentru aplicarea teoriei interesului naţional trebuie întrunite următoarele condiţii:

➢ persoana fizică străină să fie incapabilă potrivit legii sale personale sau după caz, să
existe o lipsă a calităţii de reprezentant;
➢ aceasta persoana sa fie considerată pe deplin capabilă potrivit legii forului sau, după
caz, având toate prerogativele calităţii de reprezentant;
➢ actul să fie întocmit în ţara forului, iar în cazul reprezentantului, în prezenţa tuturor
părţilor;
➢ cocontractantul să fie de bună credinţă, adică să nu fi cunoscut şi, în mod rezonabil,
nici să nu fi putut cunoaşte cauza de nevalabilitate a actului juridic, rezultând din starea de incapacitate
a străinului sau din lipsa reprezentantului;
Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, legea personală (lex patriae sau lex domicilii) este
înlocuită cu legea locului încheierii actului (lex loci actus).
Teoria interesului naţional nu se aplică actelor juridice referitoare la: a) familie; b) moştenire;
c) drepturile reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului.

5. Normele conflictuale privind numele şi reşedinţa obişnuită a persoanei fizice

5. 1. Normele conflictuale privind numele persoanei fizice

Regula: Numele persoanei fizice → este guvernat, in principiu, de legea sa personală ( lex
personalis).
Legea personală este :
legea naţională a persoanei fizice [art. 2.576 alin. (1) Cod Civil].
legea reşedinţei obişnuite, pentru persoana fizică apatrid sau pentru refugiaţi în
condiţiile art. 2.568 alin. (4) Cod Civil.

Excepţii:
a) stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a cărui
cetăţenie comună o au părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut şi locuieşte de
la naştere;
b) schimbarea numelui pe cale administrativă este supusă regulii locus regit actum ;
c) stabilirea şi modificarea numelui ca efect al încheierii căsătoriei, filiaţiei, adopţiei, etc, sunt
supuse legii care le guvernează efectele.
Pseudonimul este supus legii naţionale a persoanei în cauză.
Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este
asigurată potrivit legii române (art.2.576 alin. 3 Cod Civil).

5. 2 Normele conflictuale privind reşedinţa obişnuită a persoanei fizice

44
 Reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în care aceasta îşi are locuinţa principală,
chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de înregistrare.
Pentru persoana fizică care acţionează în exerciţiul activităţii sale profesionale, reşedinţa
obişnuită este locul unde aceasta îşi are stabilimentul principal.
Determinarea locuinţei principale se realizează prin luarea în considerare a circumstanţelor
personale şi profesionale care indică legături durabile cu un anumit stat sau intenţia de a stabili
asemenea legături.

45
 TEMA XV
NORME CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA JURIDICĂ

1. Normele conflictuale privind statutul organic al persoanei juridice

Statutul organic al persoanei juridice - este guvernat de legea naţională a persoanei juridice
[art. 2.580 alin. (1) Cod Civil].
- statutul organic → constituie conţinutul normei conflictuale
- naţionalitatea persoanei juridice → este punctul de legatură al normei.
- sistemul de drept aplicabil  legea personală (lex personalis), desemnată şi prin
noţiunea de lex societatis.
- norma conflictuală este imperativă

2. Naţionalitatea persoanei juridice

2.1 Noţiune
Naţionalitatea persoanei juridice = apartenenţa acesteia la un anumit stat (noţiune similară
cetăţeniei pentru persoana fizică).
2.2. Criterii pentru determinarea naţionalităţii
Naţionalitatea persoanei juridice se determină după legea forului.
În sistemele de drept se folosesc, în general, urmatoarele criterii:
1) criteriul voinţei fondatorilor persoanei juridiceş
2) criteriul sediului social sau al teritorialităţii conducerii;
3) criteriul locului de înregistrare a statutului persoanei juridice;
4) criteriul plasării centrului activităţii economice a persoanei juridice ;
5) criteriul controlului (naţionalitatea se determină fie după apartenenţa conducătorilor
persoanei juridice, fie după cetăţenia asociaţilor sau naţionalitatea capitalului social ori cetăţenia
persoanelor în interesul cărora se desfaşoară activitatea persoanei juridice);
6) criterii mixte.
2.3 Determinarea naţionalităţii în dreptul român
În România, determinarea naţionalităţii persoanei juridice se face pe baza unui criteriu
comun precum şi pe baza unor criterii speciale.
Criteriul de drept comun - sediul social [art. 2.571 alin. (1) Cod Civil]
Dacă persoana juridică are sedii în mai multe state - naţionalitatea se determină după sediul
statutar real.

Sediul real - locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a activităţii statutare,
chiar dacă hotărârile organelor de conducere sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acţionari
sau asociaţi din alte state.
Dacă dreptul străin determinat potrivit sediului real, retrimite la dreptul statului în conformitate cu
care a fost constituită persoana juridică, se aplică dreptul acestui din urmă stat.

Criteriile speciale - stabilite de convenţii internaţionale pentru situaţii speciale. Acestea

nu privesc naţionalitatea persoanei juridice în ansamblul său, ci numai anumite aspecte legate de
naţionalitatea acesteia, în funcţie de obiectul de reglementare a respectivei convenţii.

Exemple:

46
 ➢ criteriul locului constituirii persoanei juridice sau criteriul încoprorării este aplicat
în toate acordurile privind evitarea dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale (ex : Acordul
încheiat cu Grecia, ratificat prin Legea 25/1992, Acordul cu China ratificat prin Legea 5/1992, Tratatul
dintre România si Polonia privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice civile, etc;
➢ criteriul controlului, conform căruia persoana juridică poate fi considerată ca
aparţinând unui stat străin datorită controlului care se exercită asupra ei de către interese străine (ex:
acordurile privind promovarea şi protejarea reciprocă a investiţiilor încheiate de Guvernul României
cu guvernele altor state);
➢ criteriul mixt al locului constituirii şi sediului social (ex :Tratatul pentru comerţ şi
navigaţie încheiat cu Japonia în 1970, ratificat prin Decretul nr.22/1970);
➢ criteriul mixt al locului constituirii şi cel al controlului (ex : Acordul privind relaţiile
comerciale dintre Guvernul României şi Guvernul SUA, ratificat prin Legea 50/1992);
➢ unele tratate folosesc alternativ două criterii – criteriul mixt al sediului şi cel al
constituirii şi, alternativ, cel al controlului (ex: Acordul privind promovarea şi protejarea reciprocă a
investiţiilor încheiat cu Franţa, ratificat prin Legea 88/1995), sau folosesc criterii diferite pentru fiecare
stat în parte al acordului.

3. Domeniul de aplicare a legii statutului organic al persoanei juridice

Legea aplicabilă statututui organic guvernează, în special:

1) capacitatea persoanei juridice;
2) modul de dobândire şi pierdere a calităţii de asociat;
3) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
4) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale
persoanei juridice;
5) reprezentarea persoanei juridice prin organele proprii;
6) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
7) modificarea actului constitutiv;
8) dizolvarea şi lichidarea.

4. Legea aplicabilă statutului organic al sucursalelor şi filialelor.

Legea aplicabilă entităţilor exogene societăţii mamă – sucursale si filiale – este:

▪ pentru filiale - legea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul sediu;
▪ pentru sucursale - legea naţională a societăţii mamă.

5. Legea aplicabilă în cazul fuziunii unor persoane juridice de naţionalitate

diferită.

Fuziunea unor persoane juridice având naţionalităţi diferite poate fi realizată, numai dacă
sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevazute de legile naţionale aplicabile statutului organic
pentru fiecare din persoanele juridice fuzionare (cerinţe de fond, formă şi publicitate - art.2.584
Cod Civil).

6. Recunoaşterea persoanei juridice străine

Recunoaşterea este un act declarativ de drepturi prin care se constată existenţa persoanei
juridice şi se recunosc efectele extrateritoriale ce decurg din personalitatea juridică.
Modalităţi de recunoaştere
Persoana juridică cu scop lucrativ este recunoscută de plin drept în România.
Condiţii pentru a opera recunoaşterea:
 să fie valabil constituită conform dispoziţiilor prevăzute de legea ei naţională;

47
 să aibă calitatea de subiect de drept;
 să nu fi încălcat ordinea publică de drept internaţional privat.
Persoana juridică fără scop lucrativ (de ex: asociaţii, fundaţii) poate fi recunoscută în
România, dacă sunt îndeplinite urmatoarele condiţii:
 să existe aprobarea prealabilă a Guvernului;
 să existe reciprocitate în privinţa recunoaşterii;
 să fie valabil constituită în ţara a cărei naţionalitate o are;
 scopurile statutare urmărite să nu contravină ordinii sociale şi economice din România.
Recunoaşterea persoanei juridice fără scop lucrativ → prin hotărâre judecatorească.

48
 TEMA XVI

NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA DREPTULUI FAMILIEI

1. Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie

1.1 Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie – sunt

determinate de legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii căsătoriei. Aceste
condiții trebuie îndeplinite la data promisiunii.
1.2 Efectele promisiunii de căsătorie precum şi consecinţelor încălcării sunt guvernate de
una din următoarele legi, în ordine:
- legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie;
- legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au reşedinţă obişnuită în acelaşi
stat;
- legea română, în lipsa legii naţionale comune.
Ne aflăm în prezenţa unui concurs subsidiar al punctelor de legătură, în funcție de soluţionarea
căruia se determină şi legea aplicabilă efectelor promisiuni de căsătorie.

2. Legea aplicabilă căsătoriei

2.1 Încheierea căsătoriei
2.1.1 Condiţiile de fond şi impedimentele la căsătorie
Calificarea condiţiilor cerute pentru încheierea căsătoriei ca fiind de fond, de formă sau
impedimente la căsătorie se face dupa lex fori.
Legea aplicabilă:
 Legea naţională a fiecăruia dintre viitori soţi pentru condiţiile de fond la încheierea
căsătoriei [art.2.586 alin.(1) Cod Civil].
Dacă legea naţională a oricăruia dintre viitorii soţi este o lege străină, iar aceasta prevede un
impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia
o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este
cetăţean român şi căsătoria se încheie pe teritoriul României.
2.1.2 Condiţiile de formă ale căsătoriei
Legea aplicabilă:
 Legea statului pe teritoriul căruia se celebrează căsătoria [art. 2.587 Cd Civil].
Se aplică principiul locus regit actum.
Cetăţeanul român aflat în străinătate se poate căsători :
▪ în faţa autorităţii locale de stat competente – forma căsătoriei va fi guvernată de
legea statului pe teritoriul căruia s-a celebrat căsătoria;
▪ în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular fie al României - forma
căsătoriei va fi guvernată de legea română (conform regulii auctor regit actum).
▪ în faţa agentului diplomatic sau funcţionarului consular al statului celuilalt viitor
soţ - forma căsătoriei va fi guvernată de legea statului celuilalt viitor soţ.
Căsătoria unui cetățean român în străinătate va fi recunoscută în România numai dacă a fost
celebrată în fața unei autorități de stat. Prin urmare, chiar dacă legea statului străin dă efecte căsătoriei
încheiate în fața organelor confesionale, o astfel de căsătorie, atunci când este încheiat de un cetățean
român, nu va fi recunoscută valabilă pe teritoriul României.

Proba căsătoriei este supusă legii locului încheierii căsătoriei.

49
 2.2 Efectele căsătoriei
Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse mai multor legi, care se aplică succesiv, astfel:
 Legea reşedinţei comune a soţilor;
 Legea cetăţeniei comune - dacă soţii nu au reşedinţă comună;
 Legea statului pe teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată - dacă soţii nu au nici
reşedinţă comună şi nici cetăţenie comună.
Legea se aplică atât efectelor personale cât şi a efectelor patrimoniale ale căsătoriei de la
care soţii nu pot deroga, indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.
Excepţii
Drepturile soţilor asupra locuinţei familiei, precum şi regimul unor acte juridice asupra
acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde ea este situată.

2.3 Regimul matrimonial

2.3.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial
Legea aplicabilă regimului matrimonial se poate stabili în conformitate cu voința părților sau
după criterii obiective.
2.3.1.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial conform voinței comune a părților.
În baza principiul autonomiei de voinţă, soţii au libertarea de a alege, prin convenţie, legea
care să guverneze regimul lor matrimonial (lex voluntatis). Libertatea de alegere nu este una deplină,
ci este limitată la una din următoarele legi, în mod expres specificate în art. 2950 alin. (2) Cod civ:
 legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data
alegerii;
 legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
 legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună, după celebrarea
căsătoriei.
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia în trei
momente diferite: anterior celebrării căsătoriei, la momentul încheierii căsătoriei sau în timpul
căsătoriei.
Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile regimului matrimoniale sunt
guvernate fie de legea aleasă a se aplica regimului matrimonial fie de legea locului încheierii
convenţiei de alegere. Dacă legea aplicabilă este legea română, urmează a fi respectate condiţiile de
formă pe care această lege le cere pentru validitatea convenţiei matrimoniale.
Indiferent de legea aplicabilă, convenţia de alegere trebuie să fie expresă şi constatată printr-
un înscris semnat şi datat de soţi, sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele convenţiei
matrimoniale.
Soţii au libertatea de a alege oricând o altă lege aplicabilă regimului lor matrimonial, noua
lege urmând a-şi produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au dispus altfel, şi fără a prejudicia
drepturile terţilor.
Condiţiile de formă ale convenţiei matrimoniale sunt guvernate de legea aplicabilă
regimului matrimonial sau legea locului unde aceasta se încheie.
2.3.1.1 Legea aplicabilă regimului matrimonial potrivit criteriului obiectiv
În lipsă de alegere – regimul matrimonial este supus legii aplicabile efectelor generale ale
căsătoriei (art.2592 Cod civ.).

2.3.2 Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial

Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
- condiţiile de validitate ale convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia
capacităţii;
- admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei mkatrimoniale, cu excepţia
capacităţii;
- limitele regimului matrimonial;
- posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
- conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum şi
regimul datoriilor soţilor;

50
 - încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala
bunurilor comune.
Formarea loturilor şi atribuirea bunurilor sunt supuse legii statului unde bunurile sunt
situate la data partajului - art. 2.593 alin. (2) Cod Civil.

2.3.3 Ocrotirea terţilor

Măsurile de publicitate şi opozabilitate a regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse
legii aplicabile regimului matrimonial.
Dacă la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ aceştia avea reşedinţa obişnuită
pe teritoriul aceluiaţi stat, se aplică legea acelui stat, cu excepţia următoarelor cazuri:
- au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă
regimului matrimonial;
- terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu
imprudenţă din partea sa;
- au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe teritoriul
căruia este situat imobilul.

2.3.4 Soluționarea conflictului mobil de legi

Atunci când unul dintre soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea reşedinţei
obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să reglementeze efectele
căsătoriei.
Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia, legea comună a noii reşedinţe
obişnuite sau a noii cetăţenii a soţilor se aplică efectelor căsătoriei numai pentru viitor, dacă soţii
nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejuducia drepturile terţilor.
În caz de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial, aceasta rămâne aplicabilă, chiar
dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.

2.4 Desfacerea căsătoriei

Desfacerea căsătoriei este guvernată de principiul libertăţii de voinţă a soţilor. Trebuie
subliniat însă că libetatea de voință a soților este admisă doar în anumite limite. Aceștia au
posibilitatea să aleagă de comun acord una din următoarele legi aplicabile divorţului:
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei
de alegere a legii aplicabile;
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită comună, dacă cel
puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
 legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
 legea română.
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în formă scrisă, semnată
şi datată de soţi. Ea poate fi încheiată sau modificată cel mai târziu până la data sesizării autorităţii
competente să pronunţe divorţul.
În cazul în care a fost sesizată instanţa de judecată, aceasta poate lua act de acordul soţilor
cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

În lipsa acordului comun al soților privind legea aplicabilă divorțului, aceasta va fi

determinată după criterii obiective. Conform art. 2600 nalin. (1) Cod civ. divorţului i se va aplica una
din următoarele legi:
 legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data
introducerii cererii de divorţ;
 în lipsa reşedinţei, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut reşedinţa obişnuită
comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul acestui
stat la data introducerii cererii de divorţ;

51
  în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia dintre soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut
ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data
introducerii cererii de divorţ;
 legea română, în toate celelalte cazuri.
Dacă una dintre legile astfel determinate nu permite divorţul sau îl permite în condiţii
deosebit de restrictive, se aplică legea română, dacă unul dintre soţi este, la data cererii de divorţ,
cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România [art.2.600 alin. (2) Cod Civ.]. Această regulă
se aplică şi atunci când divorţul este cârmuit de legea aleasă de soţi.
Totodată, în situația în care un cetățean român divorțează în străinătate, instanța străină
trebuie să ia în considerare normele de drept internațional privat român. Dacă soluția pronunțată este
diferită de cea la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, conform art. 1082 alin. (2) C. proc. civ.
hotărârea de divorț străină nu va fi recunoscută în țara noastră.

2.5 Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală

Sistemul nostrru de drept nu cunoaște instituția desfaceri căsătoriei prin denunțare
unilaterală.
Ca regulă, un act întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a soțului de a
desface căsătoria (repudiul) fără ca legea străină să recunoască un drept egal și femeii, nu poate fi
recunoscut în România.
Totuși art. 2601 Cod civ. stabilește condițiile specifice în care poate fi admis repudiul ca
motiv de divorț și anume:
a) actul să fi fost întocmit cu respectarea condițiilor de fond și de formă prevăzute de
legea străină aplicabilă;
b) femeia să fi acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a
căsătoriei;
c) nu există nici un alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii
prin care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

2.6 Nulitatea căsătoriei

Legea aplicabilă nulităţii şi efectelor acestei nulităţi este:
 Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei.
Astfel, nulitatea căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de fond este supusă legii naționale
a fiecăruia dintre viitorii soți la încheierea căsătoriei [art.2586 alin. (1) Cod civ.] iar nulitatea
căsătoriei pentru încălcarea condițiilor de formă este supusă legii locului încheierii căsătoriei sau
a legii agentului dimplomatic ori funcționarului consular în fața căruia a fost celebrată.
(art.2587).
Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea cerinţelor de formă poate fi
admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română. Se instituie
așadar, condiția dublei reglementări a sancțiunii nulității.

3. Legea aplicabilă filiaţiei

3.1 Filiaţia copilului din căsătorie
Legea aplicabilă:
 Legea care, la data când s-a născut copilul, guvernează efectele generale ale
căsătoriei părinţilor săi. Filiația copilului din căsătorie va fi așadar guvernată de una din următoarele
legi: legea reședinței obișnuite comune a soților; legea cetățeniei comune a soților; legea statului pe
teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
Dacă anterior naşterii copilului căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, legea
aplicabilă este legea care, la data încetării sau desfacerii, cârmuia efectele generale ale căsătoriei
părinţilor săi.
Legea aplicabilă filiaţiei copilului din căsătorie guvernează şi tăgăduirea paternităţii acestuia
precum şi dobândirea numelui de către acest copil.

52
 Atunci când părinţii sunt îndreptăţiţi să procedeze la legitimarea prin căsătorie a copilului
născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se aplică efectelor
generale ale căsătoriei.
În domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie, intră, în special:
stabilirea filiației copilului față de mamă și față de tată, efectele filiației, tăgăduirea paternității
copilului născut din căsătorie, dobândirea numelui de către copilul.
Nu intră în domeniul de aplicare a legii aplicabile filiației copilului din căsătorie: competența
jurisdicțională, procedura de judecată și administrarea probelor care urmează regulile lui lex fori.
Proba filiației precum și puterea doveditoare a actului de stare civilă sunt reglementate de
legea locului încheierii actului.

3.2 Filiaţia copilului din afara căsătoriei

Legea aplicabilă:
 Legea naţională a copilului, de la data naşterii sale.
Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea cetăţeniei care
îi este mai favorabilă [art.2605 alin. (1) Cod civ.].
Calificarea noțiunii de lege mai favorabilă, se realizează de către instanța sau altă autoritate
a statului forului.
Legea aplicabilă, guvernează în special: recunoaşterea filiaţiei, efectele filiaţiei şi contestarea
recunoaşterii filiaţiei.
Dreptul mamei de a solicita tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă de cheltuielile
din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei
(art. 2.606 Cod Civ.).

4. Legea aplicabilă adopţiei

4.1 Condiţiile de fond

Legea aplicabilă:
 Legea naţională a adoptatorului şi a celui ce urmează a fi adoptat [art.2.607 alin.
(1) Cod civ.].
Condiţiile de fond ale adopţiei sunt supuse cumulativ legii naţionale a adoptatorului şi a celui
ce urmează a fi adoptat. Atât adoptatorul cât şi adoptatul trebuie să îndeplinească condiţiile care sunt
obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale arătate.
Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care
cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă
copilul celuilalt [art.2.607 alin. (2) Cod civ.]
4.2 Condiţiile de formă
Legea aplicabilă:
 Legea statului pe teritoriul căruia se incheie adopţia (locus regit actum).
Proba adopţiei este supusă legii aplicabile locului încheierii ei.
4.3 Efectele adopţiei
Legea aplicabilă efectelor adopţiei şi relaţiilor dintre adoptator şi adoptat:
 Legea naţională a adoptatorului.
 Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei, în cazul în care soţii adoptă un
copil.
4.4 Desfacerea adopţiei
Legea aplicabilă desdfacerii adopţiei este :
 Legea aplicabilă efectelor adopţiei
4.5 Nulitatea adopţiei
Legea aplicabilă:
 Legea aplicabilă condiţiilor de fond la adopţie, în cazul nerespectării condiţiilor
de fond;
 Legea aplicabilă condiţiilor de formă la adopţie, în cazul nerespectării condiţiilor
de formă.

53
 5. Autoritatea părintească. Protecția copilului

5.1. Legea aplicabilă autorităţii părinteşti. Protecţia copilului

Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind
protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007 (art.2.611 Cod
civ.).
Conform Convenției de la Haga (art.15), autoritățile competente aplică legea națională,
atunci când exercită atributele ce le revin în luarea măsurlor de protecție a persoanei sau bunurilor
copilului. În ipoteza în care protecția copilului o impune, se poate aplica sau lua în considerare și
legea altui stat, cu care situația respectivă prezintă cea mai strânsă legătură.
Autoritatea sau încetarea răspunderii părintești este reglementată de legea statului unde
copilul are reședința obișnuită (art.16).

5.2 Domeniul de aplicare al Convenției de la Haga

Convenția de aplică numai copiilor minori, din momentul nașterii acestora și până la împlinirea
vârstei de 18 ani.
În înțelesul Convenției ”răspunderea părintească” include autoritatea părintească sau orice relație
similară acestei autorități, prin care se determină drepturi, puteri și obligații ale părinților, tutorelui
sau altui reprezentant legal în legătură cu persoana sau bunurile copilului.
În cadrul obiectului său de reglementare, conform art. 3, intră:
(a) atribuirea, exercițiul și restrângerea, totală sau parțială, a răspunderii părintești, precum și la
delegarea acesteia;
(b) dreptul de încredințare, inclusiv dreptul privind ocrotirea persoanei copilului și, în special,
dreptul de a hotărî asupra locului de reședință a copilului, precum și dreptul de vizită, prin care se
înțelege inclusiv dreptul de a lua copilul, pentru o perioadă determinată, într-un alt loc decât reședința
sa obișnuită;
(c) tutela, curatela și instituții similare;
(d) desemnarea și atribuțiile oricărei persoane sau organism care are sarcina să se ocupe de
persoana copilului sau de bunurile acestuia, să îl reprezinte ori să îl asiste;
(e) plasamentul copilului la familia substitutivă, într-o formă de protecție instituționalizată,
protecție prin „kafala” ori o instituție similară;
(f) supravegherea de către autoritățile publice a ocrotirii copilului acordată de către orice persoană
căreia acesta i-a fost încredințat;
(g) administrarea, conservarea sau acte de dispoziție privind proprietatea copilului.
Convenția nu se aplică pentru:
(a) stabilirea sau contestarea filiației;
(b) deciziile privind adopția, măsurile pregătitoare pentru adopție, anularea ori revocarea
adopției;
(c) numele și prenumele copilului;
(d) obținerea capacității depline de exercițiu;
(e) obligațiile de întreținere;
(f) legate sau succesiuni;
(g) securitatea socială;
(h) măsurile publice de natură generală în domeniul educației și sănătății;
(i) măsurile luate ca urmare a unor infracțiuni săvârșite de copil;
(j) deciziile privind dreptul de azil și privind imigrația.

5.3 Conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi apare atunci reședința obișnuită a copilului se schimbă în alt stat
contractant. Pentru o astfel de situație, art. 17 din Convenție prevede că exercitarea răspunderii
părintești este reglementată de legea statului de la noua reședință obișnuită.

54
 6. Obligația de întreținere

6.1 Legea aplicabilă

6.1.1 Reguli de determinare a legii aplicabile

Legea aplicabilă obligației de întreținere se determină potrivit reglementărilor dreptului
Uniunii Europene (art.2612 Cod civ.).
La nivelul Uniunii Europene, obligațiile de întreținere sunt reglementate în mod uniform și
unitar de Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența,
legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de
întreținere.
Regulamentul face trimitere în ceea ce privește obligațiile de întreținere la Protocolul de la
Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere (art.15).
Conform Protocolului, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere
este următoarea → se aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.
În cazul în care creditorul își schimbă reședința obișnuită în alt stat, legea statului în care se
află noua sa reședință obișnuită se va aplica din momentul în care intervine schimbarea [art.3 alin.
(2) din Protocol].
Reguli speciale:
➔ Reguli speciale care favorizează anumiți creditori
Regulile speciale prevăzute de art. 4 din Protocol se referă la obligațiile de întreținere datorate
de: părinți copiilor; alții decât părinții persoanelor care nu au împlinit încă douăzeci și unu de
ani, copii părinților.
Pentru aceste categorii de creditori, dacă în temeiul legii reședinței obișnuite nu se poate
obține întreținere de la debitor, se va aplica legea forului.
Legea forului se va aplica și atunci când creditorul sesizează autoritatea competentă din statul
în care debitorul își are reședința obișnuită. Dacă potrivit acestei legi, întreținerea nu se poate obține
de la debitor, se va aplică legea statului în care creditorul își are reședința obișnuită.
Pentru situațiile în care creditorul nu poate obține întreținere de la debitor în baza nici uneia
din legile menționate, se va aplica legea statului a cărui cetățenie comună o au ambii, în cazul în
care aceștia au aceeași cetățenie.
➔ Regula specială cu privire la soți și foști soți
În cazul unei obligații de întreținere între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost
anulată, regula generală privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere nu se aplică în cazul în
care una dintre părți obiectează, iar legea unui alt stat, în special cea a statului ultimei lor reședințe
comune, are o legătură mai strânsă cu căsătoria. În acest caz se aplică legea celuilalt stat (art.5 din
Protocol).
➔ Regula specială privind apărarea
În cazul altor obligații de întreținere decât cele pentru copii, care decurg din relația părinte-
copil, între soți, foști soți sau părți la o căsătorie care a fost anulată, debitorul poate contesta creanța
creditorului pe motiv că nici legea din statul în care debitorul își are reședința obișnuită și nici legea
statului a cărui cetățenie o au ambele părți, în cazul în care aceștia au aceeași cetățenie, nu prevăd o
obligație de întreținere în ceea ce îl privește (art.6 din Protocol).

6.1.2 Desemnarea legii aplicabile

În scopul unei proceduri speciale într-un anumit stat, creditorul și debitorul întreținerii pot
desemna în mod expres legea statului în cauză ca fiind legea aplicabilă unei obligații de întreținere.
O desemnare anterioară începerii unei astfel de proceduri se efectuează sub forma unui acord
semnat de ambele părți, în scris sau înregistrat pe orice suport, al cărui conținut este accesibil astfel
încât să poată fi utilizat pentru trimiteri ulterioare.
În baza principiului autonomiei de voință a părților, creditorul și debitorul întreținerii pot
desemna oricând una dintre următoarele legi ca fiind legea aplicabilă unei obligații de întreținere:
(a) legea oricărui stat a cărui cetățenie o are una dintre părți la data desemnării;
(b) legea statului reședinței obișnuite a uneia dintre părți la data desemnării;

55
 (c) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt regimului
de proprietate al bunurilor lor;
(d) legea desemnată de părți ca fiind aplicabilă sau legea care se aplică în fapt divorțului
sau separării lor legale.
Acordul de desemnare a legii aplicabile se încheie în scris sau înregistrat pe orice support. În
acest fel, informațiile conținute în acord sunt accesibile și pot fi utilizate pentru trimiteri ulterioare.
Acordul se semnează de ambele părți.
Principiul autonomiei de voință nu se aplică obligațiilor de întreținere cu privire la o persoană
sub vârsta de optsprezece ani sau la un adult care, din cauza unei deficiențe sau a unei insuficiențe a
capacităților personale, nu își poate apăra interesele.
Totodată, posibilitatea creditorului de a renunța sau nu la dreptul său la întreținere se
stabilește în temeiul legii statului în care creditorul își are reședința obișnuită la data desemnării.
Cu excepția cazurilor în care la data desemnării părțile au fost informate pe deplin și
conștiente de consecințele desemnării stabilite de ele, legea desemnată de părți nu se aplică atunci
când aplicarea respectivei legi ar avea în mod evident consecințe incorecte sau inechitabile pentru
oricare dintre părți [art.8 alin.(5) din Protocol].

6.2 Domeniul legii aplicabile obligațiilor de întreținere

Conform art. 11 din protocol, legea aplicabilă obligației de întreținere stabilește între părți
(intre alia): dacă, în ce măsură și de la cine poate solicita creditorul întreținere; măsura în care
creditorul poate solicita retroactiv întreținere; baza de calcul pentru valoarea întreținerii și pentru
indexarea acesteia; cine are dreptul de a introduce o acțiune privind obligația de întreținere, cu
excepția chestiunilor legate de capacitatea procedurală și de reprezentarea în justiție; termenele de
prescripție sau de decădere; cuantumul obligației unui debitor de întreținere, atunci când un organism
public solicită rambursarea prestațiilor furnizate creditorului în locul întreținerii.

56
 TEMA XVII
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND MOȘTENIREA

1. Legea aplicabilă moștenirii

Regula → legea aplicabilă moștenirii este legea statului pe teritoriul căruia persoana care
a decedat avea, la data morții, reședința obișnuită (art.2633 Cod civ.).
Prin derogare de la regula generală → în aplicarea principiului autonomiei de voință, o
persoană poate desemna ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei, legea statului a cărei
cetățenie o are [art.2634 alin.(1) Cod civ.].
Legea desemnată a guverna moștenirea trebuie să fie prevăzută de testator într-o declarație
de alegere.
Existența și validitatea consimțământului exprima prin declarația de alegere a legii aplicabile,
sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea.[art.2634 alin. (2) Cod. Civ.]
Declarația de alegere, trebuie să îndeplinească condițiile de formă a unei dispoziții pentru
cauză de moarte. Regula se aplică în în ceea ce privește condițiile de formă pentru modificarea sau
revocarea de către testator a desemnării legii aplicabile [art. 2634 alin. (3) Cod civ.].

2. Situația moștenirii testamentare

2.1 Condițiile de fond ale testamentului

Cu privire la condițiile de fond ale testamentului deosebim următoarele soluții:
⬧ capacitatea de a dispune și de a primi prin testament, precum și incapacitățile speciale de
folosință, având ca scop ocrotirea persoanei incapabile, sunt supuse legii personale ( lex personalis);
⬧ incapacitățile relative de a dispune, sau, dupa caz, de a primi prin testament sunt supuse
legii aplicabile succesiunii;
⬧ consimțământul și viciile de consimțământ sunt supuse legii succesiunii;
⬧ obiectul testamentului – legatul – este supus legii succesiunii;
⬧ cauza testamentului este reglementată de legea succesiunii;
⬧ interpretarea dispozițiilor succesorale se face după legea succesiunii;
3.3 Condițiile de formă ale testamentului
Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului dacă respectă condițiile de formă
aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului,
conform oricăreia din următoarele legi:
a) legea naționala a testatorului;
b) legea reședinței obișnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat (locus regit actum);
d) legea locului situației imobilului ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor
moștenite (lex fori sau lex auctor regit actum).

57
 Sub aspect temporal, intocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt valabile dacă
actul juridic respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau
revocat, fie la data decesului testatorului. Prin aceste dispoziții se rezolvă și eventualele conflicte
mobile de legi.

3. Domeniul de aplicare a legii moștenirii

Enumerarea principalelor elemente incluse în sfera de aplicare a legii moștenirii, din art. 2636
Cod civ. este doar exemplificativă.
Legea succesorală se aplică în urmatoarele aspecte:
- momentul și lcul deschiderii moștenirii;
- persoanele cu vocație de a moșteni;
- calitățile cerute pentru a moșteni;
- exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
- condițiile și efectele opțiunii succesorale;
- întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
- condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții testamentare,
precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;
-partajul succesoral;
În cazul în care succesiunea este vacantă, bunurile situate sau aflate pe teritoriul țării noastre
sunt preluate de statul român în temeiul dispozițiilor legii române aplicabile în materie. Statul culege
moștenirea vacantă, în virtutea suveranității sale, avțnd un drept de desheredență.

58
 TEMA XVIII
NORME CONFLICTUALE CU PRIVIRE LA BUNURI

1. Noțiunea de statut real

Statut real  ansamblul elementelor care configurează regimul juridic aplicabil bunurilor.

2. Legea aplicabilă statutului real

2.1 Regula care guvernează statul real

Statutul real → este supus, ca regulă, legii locului situării bunului (lex rei sitae sau lex situs).
Regula este instituită de art. 2613 Cod civ. : « posesia, dreptul de proprietate și celelalte
drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde
acestea sunt situate sau se află, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel ».

2.2 Conținutul și punctul de legătură al normei conflictuale aplicabilă statutului real

Conţinutul normei conflictuale lex rei sitae  statutul real.
Punctul de legătură  « locul unde se află » bunul mobil sau « locul unde este situat » bunul
imobil.

2.3 Justificarea aplicării lex rei sitae (lex situs)

Prin aplicarea legii locului situării bunurilor cu privire la regimul juridic al acestora se asigură
realizeaza urmatoarelor principii:
➢ principiul suveranității (teritorialității)  constă în interesul statului de a guverna, prin
norme proprii, regimul juridic al bunurilor aflate pe teritoriul său, având în vedere faptul că bunurile
constituie valori sociale foarte importante;
➢ principiul generalității  legea locului situării bunului asigură aplicarea unui regim
juridic unic pentru toate bunurile aflate pe același teritoriu;
➢ principiul siguranței circuitului civil privind bunurile  este asigurat atât în relațiile
dintre părți cât și în relațiile față de terți (competența jurisdicțională aparține în majoritatea cazurilor,
în mod imperativ, locului situării bunului, formele de publicitate se desfășoară tot la locul situării
bunului, regimul probator - expertiza, cercetarea la fața locului – este și el strâns legat de locul situării
bunului).

2.4 Caracterul normei conflictuale lex rei sitae

Norma conflictuală are, în principiu, un caracter imperativ.

2.5 Determinarea lex rei sitae

Ca regulă, nu există dificultăți în a determina locul situării bunului și, implicit, legea aplicabilă.
Cu titlu de excepție:

59
 ⬧ constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care și-a schimbat
așezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic
care a generat, modificat sau stins dreptul respectiv (art.2617 Cod civ.).
⬧ condițiile și efectele ce decurg din rezerva dreptului de proprietate referitoare la un bun
destinat exportului sunt cârmuite de legea statului statului exportator, dacă părțile nu au convenit altfel
(art.2619 Cod civ.).
⬧ uzucapiunea mobiliară este supusă legii statului unde se afla bunul la începerea termenului
de posesie, prevăzut în acest scop (art.2616 Cod civ.).

2.6 Domeniul de aplicare a legii situației bunurilor

Legea locului situării bunului (lex rei sitae) reglementează următoarele elemente care formează
statutul real:
- bunurile asupra cărora se pot exercita drepturi reale și clasificarea lor (mobile și imobile,
corporale și incorporale, fungibile și nefungibile etc).
Potrivit art.2558 alin. (3) Cod civ. natura mobiliară sau imobiliară a unui bun se determină
potrivit legii locului unde acestea se află sau, după caz, sunt situate.
Pentru anumite categorii de bunuri norma realizează o calificare legală.Astfel, art. 2613 alin.
(2) Cod civ. prevede că platformele și alte instalații durabile de exploatare a resurselor submarine situate
pe platoul continental al unui stat sunt considerate ca bunuri imobile.
- bunurile care se găsesc sau care nu se află în circuitul civil;
- drepturile reale care pot exista asupra acestor bunuri și clasificarea acestor drepturi;
- modurile și condițiile de constituire (dobândire), transmitere și stingere a drepturilor reale;
- formele de publicitate privind bunurile, în anumite cazuri;
- conținutul drepturilor reale, adică prerogativele pe care aceste drepturi le conferă titularilor
lor, precum și modul de exercitare a acestor prerogative;
- mijloacele de apărare a drepturilor reale;
- posesia și acțiunile posesorii;
- obligațiile propter rem;
- modurile de urmărire și executare silită asupra bunurilor;
- sarcinile fiscale asupra bunurilor (impozite, taxe). Acestea sunt supuse legii locului unde sunt
percepute, care coincide cu lex rei sitae, cu excepția cazului în care printr-o convenție internațională
(de ex : evitarea dublei impuneri), se prevede altfel.

2.7 Limitele aplicării legii statutului real

Pentru anumite categorii de bunuri nu se aplică regula lex rei sitae.
Fac parte din aceasta categorie urmatoarele:
1) patrimoniul de afectațiune  este supus legii statului cu care masa patrimonială are cele
mai strânse legături;
2) mijloacele de transport - legea aplicabilă depinde de destinația mijlocului de transport.
Navele și aeronavele  guvernate de legea pavilionului pe care îl abordează nava (lex
pavilionis) sau legea statului de înmatriculare a aeronavei (lex banderae) [art.2.620 alin. (1) lit. a) Cod
civ.];
Legea pavilionului navei sau legea statului de înmatriculare a aeronavei reglementează
îndeosebi:
- puterile, competențele și obligațiile comandantului navei și aeronavei;
- contractul de angajare a personalului navigant, dacă părțile nu au ales o altă lege;
- răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele și actele
comandantului și echipajului;
- drepturile reale și de garanție asupra navei și aeronavei, precum și formele de publicitate
privitoare la actele prin care se constituie, se transmit și se sting asemenea drepturi.
Vehiculele feroviare și rutiere  guvernate de legea statutului organic al întreprinderii din
patrimoniul căreia fac parte mijloacele de transport [art.2.620 alin. (1) lit. b) Cod civ.];
Legea aplicabilă mijloacelor de transport reglementează:
a) constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport
[art.2.620 alin. (1) Cod civ.];

60
 b) regimul bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică [art.2.620 alin.
(2) lit. a) Cod civ.];
c) creanțele care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnică, întreținerea,
repararea sau renovarea mijlocului de transport.
3) bunurile aflate în curs de transport (res in tranzitu)  sunt supuse legii statului unde au
fost expediate (art.2618 Cod civ).
Excepții:
⬧ legea determinată prin voința părților interesate, dacă există un acord privind legea aplicabilă
[art.2.618 alin. (1) lit. a) Cod civ.];
⬧ legea locului unde bunul se află temporar dacă bunul este depozitat într-un antrepozit sau este
pus sub sechestru în temeiul unor măsurii asiguratorii sau sau ca urmare a unei vânzări silite [art.2.618
alin. (1) lit. b) Cod civ.];
⬧ legea națională a pasagerului pentru bunurile care fac parte din categoria celor personale ale
acestuia [art.2.618 alin. (1) lit. c) Cod civ.];
4) titlurile de valoare - regimul titlurilor de valoare este supus unor reglementări diferite,
astfel:
- emisiunea titlurilor de valoare (acțiuni sau obligațiuni, nominative sau la purtător)  este
reglementată de legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente [art.2.622 alin. (1)
Cod civ.];
- condițiile și efectele transmiterii titlurilor de valoare  sunt supuse, în funcție de felul titlului,
unor legi diferite:
a) legea aplicabilă statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește titlul
nominativ;
b) legea locului de plată a tilului la ordin;
c) legea locului unde se află titlul la purtător în momentul trasmiterii, în raporturile dintre
posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele persoane.
- titlul reprezentativ al mărfii (încorporează în drept real asupra unei cantități de mărfuri
determinate, aflată în depozit sau îmbarcată pe o navă, în scop de transport : conosament, warant,
recipisă de depozit)  legea menționată expres în cuprinsul titlului de valoare stabilește dacă acesta
întrunește condițiile pentru a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică (legea voinței
emitentului se aplică în virtutea principiului autonomiei de voință).
În lipsa unei legi menționate expres în cuprinsul titlului de valoarea, se aplică legea sediului
întreprinderii emitente.
Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se va aplica, în calitatea sa de bun mobil, cârmuiește
drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică [art.2.623 alin. (2) Cod civ.];
5) titlurile de credit (sunt o categorie de valori ce constau în înscrisuri sau documente care
încorporează dreptul patrimonial prevăzut în ele, astfel încât persoana care le deţine este şi titulara
dreptului. Principalele titluri de credit sunt cambia, cecul și biletul la ordin)  sunt supuse unor legi
diferite în funcție de aspectele ce se reglementează:
a) legea aplicabilă capacității persoanei care semnează titlul de credit  legea națională a
subscriitorului. De la această regulă, art. 2.647 Cod civ. instituie o excepție, conform căreia, persoana,
care potriciti legii sale naționale, este lipsită de capacitatea de a angaja prin cambie, bilet la ordin sau
cec, se obligă totuși valabil, printr-un asemenea titlu, dacă semnătura sa a fost dată într-un stat a cărui
lege îl consideră valabil pe subscriitor. Soluția adoptată de legiuitor reflectă caracterul de literalitate al
titlului de credit;
b) legea aplicabilă celorlalte condiții de fond ale fiecărui angajament asumat prin titlul de
credit  legea locului unde se naște angajamenul respectiv;
c) legea aplicabilă condițiilor de formă ale fiecărui angajament asumat prin titlul de credit 
legea statului unde angajamentul a fost subscris.
În materie de cec, este suficientă îndeplinirea condițiilor de formă prevăzute de legea locului
plății [art.2.648 alin. (1) Cod civ.].
Dacă un angajament asumat printr-un titlu de credit este nevalabil din punct de vedere al formei,
potrivit legii statului unde acesta a fost subscris, dar se conformează legii statului unde are loc
subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a primului angajament nu infirmă
validitatea celui ulterior. Așadar, îndeplinirea condițiilor de formă a angajamentului se verifică în baza

61
propriei legi, fără ca neregularitatea să poată afecta valabilitatea angajamentului ulterior [art.2.648 alin.
(2) Cod civ.].
d) legea aplicabilă acțiunii în regres  termenele stabilite pentru exercitarea acțiunii în regres
sunt determinate, față de orice semnatar, de legea statului unde titlul a luat naștere( art.2.649 Cod civ.).
Prescripția acțiunilor în regres este supusă legii locului emiterii cambiei, cecului sau biletului la ordin;
e) legea aplicabilă protestului  forma și termenele de protest, precum și condițiile de formă
ale unor acte necesare pentru exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de cambie, bilet la ordin
sau cec, sunt reglementate de legea statului unde s-a întocmit protestul.
Pentru cambie și bilet la ordin Codul civil determină legea aplicabilă efectelor obligațiilor,
dobândirii creanței, acceptării titlului, pierderii sau furtului titlului de credit.
i) Efectele obligațiilor:
- efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet la ordin  sunt
supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile (lex loci solutionis) [art.2.651 alin. (1) Cod civ.].
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: obligațiile trasului acceptant față de posesorul
cambiei, obligațiile trasului față de trăgător, obligațiile acceptantului prin intervenție, obligațiile
semnatarului biletului la ordin.
- efectele pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie sau bilet la ordin 
sunt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile [art.2.651 alin. (2) Cod
civ.]. Așadar, pentru fiecare obligație în parte se va aplica legea locului subscrierii (lex loci actus).
În domeniul legii aplicabile sunt cuprinse: efectele girului, drepturile și obligațiile avaliștilor,
efectele obligațiilor celorlalți angajați din titlu.
ii) Dobândirea creanței
Legea locului unde titlu a fost instituit  stabilește dacă posesorul cambiei dobândește creanța
care a dat loc emisiunii titlului (art.2652 Cod civ.).
iii) Acceptarea cambiei
Legea statului unde este plătibilă cambia  stabilește dacă accetarea poate fi restrânsă la o
parte din sumă, precum și dacă posesorul titlului este sau nu obligat să primească o plat parțială
(art.2653 Cod civ.).
iv) Pierderiea sau furtul titlului de credit
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile  determină măsurile ce pot fi
luate în caz de pierdere sau furt al titlului (art.2654 Cod civ.).
În ceea ce privește cecul, Codul civil determină legea aplicabilă premiselor, efectelor
obligațiilor precum și plății titlului.
1) Premisele emiterii cecului
Legea statului unde cecul este plătibil  determină persoanele asupra cărora poate fi tras un
asemenea titlu (art.2655 Cod civ.).
În ipoteza în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză ca a fost tras asupra unei
persoane neîndreptățite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror legi nu
cuprind o asemenea restricție, sunt valabile (art.2656 Cod civ.). Norma prevede că valabilitatea și
efectele fiecărui angajament ce decurge din titlu, sunt supuse legii locului subscrierii. Câtă vreme
obligațiile din titlu sunt independente, nevalabilitatea cecului nu afectează angajamentele considerate
valabile potrivit legii aplicabile acestora.
2) Efectele cecului
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec  determină
efectele acestor obligații (art.2657 Cod civ.).
3) Plata cecului
Legea locului plății cecului  reglementează toate aspectele referitoare la plata cecului,
precum și consecințele neplății titlului.
Legea statului unde cecul este plătibil reglementează îndeosebi:
a) dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere,
precum şi efectele postdatării;
b) termenul de prezentare;
c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat şi care sunt efectele produse de
aceste menţiuni;
d) dacă posesorul poate cere şi dacă este obligat să primească o plată parţială;

62
 e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza plătibil în cont ori o expresie
echivalentă şi care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii echivalente;
f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului şi care este natura lor;
g) dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziţie la plata acestuia;
h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
i) dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru conservarea dreptului de
regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi celorlalţi obligaţi.
6) drepturile de creanță (bunuri mobile incorporale)  sunt supuse, în principiu, legii care
guvernează izvorul lor (legea actului juridic, legea delictului etc).
Cesiunea de creanță este supusă, dacă părțile nu au convenit altfel, legii contractului (lex
contractus).
7) bunurile aparținând statului străin aflate pe teritoriul altui stat  sunt supuse, în
principiu, legii statului căruia îi aparțin (cf. principiului imunității statului și a bunurilor sale).
8) bunurile culturale scoase ilicit de pe teritoriul unui stat  sunt supuse unui regim special
prevăzut de două convenții internaționale la care România este parte: Convenția O.N.U. adoptată la
Paris în 1970 și Convenția UNIDROIT privind bunurile culturale furate și exportate ilegal, adoptată la
Roma în 1995.
9) drepturile asupra creației intelectuale
Noţiunea de proprietate intelectuală include: dreptul de autor şi dreptul de proprietate
industrială.
Dreptul de proprietate intelectuală priveşte : invenţiile, inovaţiile descoperirile ştiinţifice,
modele de utilitate, know – how, desenele şi modelele industriale, mărcile, denumirile de origine şi
indicaţiile de provenienţă, etc.
Legea aplicabilă dreptului de autor
Art.2624 Cod civ. face o distincţie între :
 dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului şi
 dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată.
Dreptul de autor asupra unei opere aduse la cunoştinţa publicului (naşterea, conţinutul şi
stingerea drepturilor de autor) → este supus legii statului unde opera a fost pentru prima dată adusă la
cunoştinţa publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat.
Dreptul de autor asupra unei opere de creaţie intelectuală nedivulgată → este supus legii
naţionale a autorului.
Dacă transmiterea dreptului de autor se face pe cale contractuală se aplică lex contractus, iar
dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de autor, vizează:
 modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
 raporturile dintre subiectele dreptului de autor;
 conţinutul dreptului de autor;
 obiectul dreptului de autor;
 limitele exercitării dreptului de autor;
 stingerea dreptului de autor.
Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială
Dreptul de proprietate industrială (naşterea, conţinutul şi stingerea drepturilor de proprietate
industrială) → este supus legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus
cererea de depozit ori de înregistrare (locus regit actum).
Dacă transmiterea dreptului de proprietate industrială se face pe cale contractuală se aplică lex
contractus, iar dacă se face pe cale succesorală se aplica lex succesionis.
Domeniul legii aplicabile dreptului de proprietate industrială vizează:
 modurile şi condiţiile de naştere a acestui drept;
 raporturile dintre subiectele dreptului de proprietate industrială;
 obiectul şi conţinutul dreptului de proprietate industrială;
 condiţiile de forma ale protecţiei dreptului;
 regimul titlurilor de protecţie;
 limitele exercitarii dreptului de proprietate industrială;

63
  aparărea dreptului de proprietate industrială;
 stingerea dreptului de proprietate industrială.
Ocrotirea dreptului de proprietate intelectuală
Drepturile de autor ca şi cele de proprietate industrială sunt ocrotite pe teritoriul României, conform
legii române, normelor Uniunii Europene şi convenţiilor internaţionale la care România este parte.

De exemplu:
a) Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii industriale din 20 mai 1883, completată
şi revizuită, ratificată de România in 1968;
b) Convenţia de la Berna pentru protecţia operelor literare şi artistice din 9 septembrie 1886,
completată şi revizuită, la care România a aderat prin Legea nr.77/1998;
c) Acordul TRIPS parte a acordurilor multilaterale ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului,
care cuprinde un set de reguli ce asigură recunoaşterea nivelului protecţiei proprietăţii intelectuale.
d) Directiva nr.2004/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind respectarea
drepturilor de proprietate intelectuală, care a stat la baza O.U.G. nr.100/2005;
e) Regulamentul Consiliului (EC) nr.1383/2003 cu privire la acţiunile la vamă împotriva
bunurilor suspectate de a încălca anumite drepturi de proprietate intelectuală şi măsurile ce trebuie
luate împotriva bunurilor găsite a încălca aceste drepturi.

3. Ipotecile mobiliare
3.1 Legea aplicabilă în materie de ipoteci mobiliare
Ipoteca mobiliară este o garanţie reală, accesorie şi indivizibilă, constituită pentru garantarea
unei creanţe, opozabilă terţilor prin publicitate, care produce efectele specifice (drept de preferinţă,
urmărire, inspecţie) de la data la care creanţa garantată ia naştere.
Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare  sunt supuse legii locului
unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară (art. 2627 Cod civ.).
Excepții:
i) se aplică legea locului unde se află debitorul, în cazul:
a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinaţiei sale, este utilizat în mai multe state, dacă
prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel;
b) unui bun mobil incorporal;
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu toate acestea, în
cazul acţiunilor, părţilor sociale şi obligaţiunilor se aplică legea statutului organic al emitentului, cu
excepţia cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacţionate pe o piaţă organizată, caz în care
se aplică legea statului în care funcţionează piaţa respectivă.
Noțiunea de ”locul unde se află debitorul” este calificată de art. 2628 alin. (2) Cod civ. în
sensul că urmează a se înțelege: locul reşedinţei sale obişnuite sau, după caz, a sediului social la data
încheierii contractului de ipotecă mobiliară.
ii) se aplică legea locului unde se află exploatarea pentru condițiile de validitate, publicitatea
și efectele ipotecii asupra resurselor minerale, petrolului sau gazelor ori asupra unor creanțe rezultate
din vânzarea acestora la sursă, care se naște la data extragerii bunurilor sau de la data la care sumele
obținute din vânzare sunt virate în cont.
3.2 Publicitatea ipotecii mobiliare
Ipoteca este opozabilă terților din ziua înscrierii ei în registrele de publicitate, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri  sunt supuse legii
aplicabile la data și la locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziții speciale se prevede
altfel.
Formele de publicitate, precum și cele cu efect constitutiv referitoare la un bun imobil 
sunt supuse legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic al nașterii,
transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanției reale s-a constituit prin aplicarea
altei legi.

64
 Pentru a-și conserva rangul de prioritate în alt stat, este necesar ca ipoteca mobiliară să
îndeplinească formele de publicitate prevăzute de legea statului respectiv. În conformitate cu art.
2630 alin. (1) Cod civ., formele de publicitate se vor efectua:
a) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data
constituirii ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul respectiv sau
în termen de 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
Aceleași prevederi se aplică și în cazul în care ipoteca a fost înregistrată potrivit legii locului
unde se află debitorul. Termenele se vor calcula de la data la care debitorul își stabilește reședința
obișnuită ori sediul social în statul respectiv sa de când creditorul a cunoscut acest fapt [art.2.630
alin. (2) Cod civ.].
Ipoteca mobiliară nu va fi totuși opozabilă terțului care a dobândit cu titlu oneros un drept
asupra bunului ipotecat fără să fi cunoscut existența garanției și mai înainte ca aceasta să îi fi devenit
opozabilă prin îndeplinirea fornalităților de publicitate [art.2.630 alin. (3) Cod civ.].
Rangul ipotecii mobiliare  dacă legea străină care reglementează rangul ipotecii mobiliare
nu prevede formalități de publicitate și bunul nu este în posesia creditorului, atunci se aplică
următoarele reguli:
- ipoteca mobiliară are rang inferior asupra unei creanțe constând într-o sumă de bani plătibilă
în România ;
- ipoteca mobiliară are rang inferior ipotecii asupra unui bun mobil corporal, care a fost
constituită atunci când bunul se afla în România, sau asupra unui titlu negociabil.
- ipoteca mobiliară își păstrează rangul dacă a fost înregistrată, potrivit legii române, înaintea
constituirii ipotecii cu care vine în concurs.

3.3 Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare

Operațiunile asimilate ipotecilor mobiliare sunt supuse acelorași reglementări ca și cele
privind ipotecile mobiliare. Conform art. 2632 alin. (1) Cod civ. publicitatea și efectele acesteia se
vor aplica, în mod corespunzător, ținând seama de natura bunurilor mobile, și operațiunilor asimilate,
potrivit legii, ipotecii mobiliare.
Legea aplicabilă se determină după criteriul obiectiv al datei încheierii operațiunilor asimilate
ipotecii mobiliare [art.2.632 alin. (2) Cod civ.].

65
 TEMA XIX

NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND CONDIȚIILE DE FOND ȘI CONDIȚIILE DE

FORMĂ ALE ACTULUI JURIDIC

1. Normele conflictuale privind condițiile de fond ale actului juridic

Noțiune: Prin condiții de fond ale actului juridic se înțelege ansamblul aspectelor de
fond privind încheierea actului, efectele, executarea, transmiterea și stingerea obligațiilor
rezultate din actul juridic respectiv.
1.1 Legea aplicabilă
 Legea actului (lex actus) – în cazul actului juridic unilateral;
 Legea contractului (lex contractus) – în cazul actelor bi - și multilaterale.
Regula: lex actus si lex contractus este aleasă de părți prin clauza electio juris, fiind
desemnată prin noțiunea de lex voluntatis. Art. 2637 alin. (1) Cod civ. prevede că legea
aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după
caz, de autorul său.
În lipsă de alegere legea aplicabilă fondului actului juridic va fi determinată în funcție
de criterii obiective, stabilite de lege.
Excepţii: obligaţiile derivând din contractele civile şi comerciale ce intră în
domeniul de aplicare a Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi
al Consiliului urmează a fi analizate la Capitolul VIII.
2.1 Noțiunea de lex voluntatis
Lex voluntatis  reprezintă transpunerea în planul dreptului internațional privat a
principiului autonomiei de voință a părții/părților.
Partea/părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei părți a actului juridic
[art.2.637 alin. (3) Cod civ.].

2.2 Obiectul voinței părților

➔ Este legea aplicabilă, adică sistemul de drept al altui stat (aplicabil ca lex causae).
Dacă partea/părțile face/fac referire la o anumită lege din cadrul unui sistem de drept
sau la uzanțele internaționale, acestea nu constituie lex voluntatis, ci, eventual, au ca scop a
preciza sau completa contractul, prin mecanismul încorporarii contractuale.

2.3 Modalități de exprimare a voinței părților

Alegere expresă a legii aplicabile → fie prin inserarea unei clauze în actul juridic
principal fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).
Valabilitatea clauzei de alegere se determină în raport de legea aleasă de părți privind
actul juridic principal ( lex voluntatis).
Daca această lege declară nevalabilă alegerea astfel convenită, contractul principal
va fi guvernat de legea care rezultă din localizarea obiectivă a acestuia.

66
 Alegerea expresă poate fi directă - când părțile și-au exprimat explicit
voința

indirectă – când părțile au făcut referire în

contractul lor, la un contract tip, la condiții generale, uzanțe codificate etc, care cuprind o
clauza de alegere.

Alegere tacită a legii aplicabile → trebuie să rezulte în mod neîndoielnic, fie din
cuprinsul actului juridic, fie din circumstanțe.

Exemple:
Pot fi considerate indicii intrinseci contractului, de apreciere a vointei tacite a părţilor :
• referirea părților în cadrul contractului, la o uzanță, contract tip, condiții generale etc, aplicabile doar
într-o anumită țară;
• utilizarea de către părți, în contract, a unor instituții juridice sau noțiuni specifice unui anumit sistem
de drept;
• inserarea de către părți, în contract, a unei clauze compromisorii (alegere de jurisdicție) în favoarea
organelor de jurisdicție a unui anumit stat ;
Pot fi socotite indicii extrinseci contractului:
• invocarea de către reclamant, ca temei juridic al acțiunii sale, a legii unui anumit stat și acceptarea
implicită a acesteia de către pârât;
• atitudinea părților ulterior încheierii contractului, prin referirea pe care o fac la legea unui anumit stat
într-un act adițional la contract.

Părțile pot modifica ulterior înțelegerea privind alegerea legii aplicabile. Modificarea
are efect retroactiv, fără însă să poată infirma validitatea formei acestuia sau să aducă
atingere drepturilor dobândite între timp de către terți [art.2.637 alin. (4) Cod civ.].

2.4 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite generale dar și limite
speciale.
Limite generale: excepția de ordine publica, frauda la lege, etc.
Limite speciale: legea desemnată ulterior ca fiind aplicabilă declară contractul
principal nevalabil sau aduce atingere drepturilor dobândite între timp de către terți.
;

2. Determinarea legii aplicabile actului juridic dupa criterii obiective

(localizarea obiectiva a actului juridic)

2.1 Caracterul subsidiar al localizării obiective

Legea aplicabilă după criterii obiective are un caracter subsidiar, în sensul că
intervine doar în lipsă de lex voluntatis (art. 2638 Cod civ.)

2.2 Criteriul principal după care se realizează localizarea obiectivă

În lipsă de lex voluntatis, actul juridic este supus, în principal, legii statului cu care
acesta prezintă legăturile cele mai strânse.
Noțiunea « legăturile cele mai strânse » este calificată în două moduri:
➢ se consideră că există legăturile cele mai strânse cu legea statului în care debitorul
prestației caracteristice, sau după caz autorul actului are, la data încheierii actului, după caz,
reședința obișnuită, fondul de comerț sau sediul social;
➢ contractul referitor la un drept imobiliar sau la un drept de folosință temporară asupra
unui imobil are legăturile cele mai strânse cu legea statului unde acesta se află situat. Aceasta

67
constituie o prezumție absolută ce face aplicabilă lex rei sitae. Ea vizează: contractele de
vânzare – cumpărare, de schimb, donație, concesiune, locațiune, comodat, ipotecă etc.

2.3 Criteriul subsidiar după care se realizează localizarea obiectivă

Se aplică numai în situația în care nu poate fi identificată legea statului cu care actul
juridic prezintă legăturile cele mai strânse.
Actul juridic va fi supus legii locului unde a fost încheiat (lex loci actus, respectiv lex
loci contractus).

În cazul în care părțile aflate în străinatate au negociat prin schimb de scrisori, telegrame sau telefon,
contractul se consideră încheiat în țara reședinței obișnuite sau sediului părții de la care a pornit
oferta fermă de contractare ce a fost acceptată. Așadar, în cazul contractului încheiat între absenți,
locul încheierii este la reședința obișnuită sau sediul ofertantului.
Prin excepție, în cazul contractului care prin natura lui ori la cererea beneficiarului impune o executare
imediată a prestației caracteristice, întrucât se consideră încheiat la momentul în care debitorul a
început executarea, locul încheierii contractului va fi reședința obișnuită sau sediul acceptantului
ofertei.

3. Legea aplicabilă actelor juridice accesorii

 Legea care se aplică fondului actului juridic principal, în lipsa unei

manifestări de voință diferită (conf. principiului accesorium sequitur principale).
Soarta actului accesoriu depinde de cea a actului principal numai în măsura în care:
➢ partea sau părțile prin manifestarea lor de voință expresa sau tacită nu au ales
un alt sistem de drept care să se aplice actului accesoriu;
➢ nu există o dispoziție legală care să supună actul accesoriu unui alt sistem de
drept decât cel aplicabil actului principal.

Ex : contractul de ipotecă imobiliară este supus lex rei sitae, indiferent de legea aplicabilă contractului
principal [art. 2626 alin. (2) Cod civ.]

4. Raportul dintre legea aplicabilă contractului și retrimiterea

Retrimiterea este înlaturată în cazul în care legea aplicabilă actului juridic, desemnată
ca lex voluntatis, este legea străină [art.2.559 alin. (3) Cod civ.].
În acest caz, se vor aplica direct normele materiale din respectivul sistem de drept, cu
excluderea normelor sale conflictuale.

5. Domeniul de aplicare a legii actului juridic

Legea aplicabilă fondului actului juridic se aplică:
- interpretării naturii juridice a actului și a clauzelor pe care le cuprinde;
- executării obligațiilor contractuale;
- consecințelor neexecutării totale sau parțiale a acestor obligații, precum și evaluării
prejudiciului pe care l-a cauzat;
- modului de stingere a obligașiilor izvorâte din contract;
- cauzelor de nulitate a contractului și consecințelor acesteia.

6. Normele conflictuale privind forma actului juridic

6.1. Aplicarea, în principal, a legii fondului cu privire la forma actului juridic

Condițiile de formă ale actului juridic (act juridic unilateral sau contract) sunt guvernate,
în principal, de legea aplicabilă fondului (adică lex voluntatis, sau legea stabilită dupa criterii
obiective).

68
 Dacă legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune sub sancțiunea nulității, o
anumită formă solemnă, nici o altă lege nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul
întocmirii actului [art. 2639 alin. (3) Cod civ.]
De exemplu:
- contractul de ipotecă încheiat în străinătate cu privire la un imobil din România trebuie să
îmbrace în mod obligatoriu formă autentică, chiar dacă legea străină aplicabilă în locul în care s-a
încheiat permite și o altă formă.
- un cetățean român nu poate face o donație în străinătate sub forma înscrisului sub semnătură
privată chiar dacă legea străină ar permite, întrucât, legea română aplicabilă condițiilor de fond ale
contractului de donație, ca lege națională a donatorului, impune cerința formei autentice ad validitatem.

6.2 Aplicarea, în subsidiar, a altor legi

Actul se consideră totuși valabil din punct de vedere al formei, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de una din următoarele legi:
 Legea locului întocmirii actului (locus regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.a)
Cod civ.].
 Legea cetățeniei sau legea reledinței obișnuite a persoanei care a
consimțit actul juridic. Această soluție vizează numai actele juridice unilaterale [art.2.639
alin. (2) lit.b) Cod civ.].
 Legea alicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care
examinează validitatea actului juridic (auctor regit actum) [art.2.639 alin. (2) lit.c) Cod
civ.].

7. Caracterul normelor conflictuale privind forma actului juridic

 Caracter imperativ - părțile nu pot alege o altă lege aplicabilă decat cele enumerate
în Codul Civil. Normele sunt însă alternative, în sensul că parțile pot opta pentru fiecare dintre
variantele prevăzute de lege.
Excepții: de exemplu, regula locus regit actum poate fi inlocuită cu lex voluntatis în
materia mijloacelor de proba, dar este imperativă în ceea ce privește aspectele probatorii ale
stării civile.

8. Domeniul legii aplicabile formei actului juridic

Legea aplicabilă formei actului juridic stabilește îndeosebi:
- forma în care trebuie exteriorizat actul juridic;
- condițiile de redactare a actului juridic;
- mijloacele de probă și forța probantă a actului juridic;
- condițiile de formă ale convenției asupra probelor;
- durata valabilității actului juridic;
- sancțiunile aplicabile în cazul nerespectării condițiilor de formă.

69
 TEMA XX
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAŢIILE CONTRACTUALE ÎN
MATERIE CIVILĂ ŞI COMERCIALĂ
1. Normele conflictuale aplicabile obligaţiilor contractuale

În materia raporturilor contractuale, cu începere 17 decembrie 2009, se aplică Regulamentul

(CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului, din 17.06.2008 privind legea
aplicabilă obligaţiilor contractuale (Roma I).
Art. 2640 Cod civ. consacră această regulă, în sensul că menționează ca lege aplicabilă
obligațiilor contractuale reglementările dreptului Uniunii Europene.

1.1 Domeniu de aplicare al Regulamentului (CE) nr. 593/2008

➔ Obligaţiile contractuale în materie civilă şi comercială, în situaţiile în care există
conflict de legi.
Regulamentul nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă.
Nu intră în domeniul său de aplicare:
 aspectele privind starea sau capacitatea persoanelor fizice;
 obligaţiile rezultate din relaţii de familie şi din relatiile care, în conformitate cu legea
care le este aplicabilă, sunt considerate ca având efecte comparabile, inclusiv obligaţii de întretinere;
 obligaţiile rezultate din aspectele patrimoniale ale regimurilor matrimoniale, din
aspectele patrimoniale ale relatiilor care sunt considerate, în conformitate cu legea care le este
aplicabilă, ca avand efecte comparabile cu cele ale căsătoriei, precum şi obligaţiile care decurg din
testamente şi succesiuni;
 obligaţiile rezultate din cambii, cecuri şi bilete la ordin, precum şi alte instrumente
negociabile, în măsura în care obligaţiile care decurg din astfel de instrumente negociabile derivă din
caracterul lor negociabil;
 convenţiile de arbitraj şi convenţiile privind alegerea instanţei competente;
 aspectele reglementate de dreptul societăţilor comerciale şi al altor organisme,
constituite sau nu ca persoane juridice, precum constituirea, prin înregistrare sau în alt mod,
capacitatea juridică, organizarea internă sau dizolvarea societăţilor şi a altor organisme, constituite
sau nu ca persoane juridice, şi raspunderea personală a asociaţilor şi membrilor acestora pentru
obligaţiile societăţii sau ale organismului;
 chestiunea de a şti dacă un reprezentant poate angaja faţă de terţi răspunderea
persoanei pe seama căreia pretinde că acţionează sau dacă un organ al unei societăţi sau al altui
organism, constituit sau nu ca persoană juridică, poate angaja faţă de terţi raspunderea respectivei
societăţi sau a respectivului organism;
 constituirea de trusturi şi raporturile dintre fondatorii, administratorii şi beneficiarii
acestora;
 obligaţiile care decurg din înţelegeri care au avut loc înainte de semnarea unui
contract;
 contractele de asigurare ce decurg din activităţi desfăşurate de organizaţii, altele
decât întreprinderile menţionate la articolul 2 din Directiva 2002/83/CE a Parlamentului European şi
a Consiliului din 5 noiembrie 2002 privind asigurarea de viaţă, al caror obiect este de a plăti
indemnizaţii persoanelor angajate sau liber-profesioniste care aparţin unei întreprinderi sau grup de

70
întreprinderi, ori unui sector profesional sau interprofesional, în caz de deces, supravieţuire,
întrerupere sau reducere a activităţii, sau în caz de boală profesionala sau provocată de accidente de
muncă.

1.2 Libertatea de alegere

Contractul → este guvernat de legea aleasă de către părţi (lex voluntatis).
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
▪ alegere expresă a legii aplicabile → fie prin inserarea unei clauze în actul juridic principal
fie printr-un act separat (pactum de lege utenda/clauza de electio juris).
▪ alegere tacită a legii aplicabile → trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de certitudine,
din clauzele contractuale sau din imprejurarile cauzei.
Prin alegerea lor, părţile pot desemna legea aplicabilă întregului contract sau numai unei
părţi din acesta.
Părţile vor putea conveni, în orice moment, să supună contractul altei legi decât cea care îl
guverna anterior.
Orice modificare efectuată de către părţi cu privire la legea aplicabilă, care intervine ulterior
încheierii contractului, nu va aduce atingere validităţii formei contractului şi nu va afecta în mod
negativ drepturile terţilor.

1.3 Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:
nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord, atunci
când elementele relevante ale situaţiei respective se află la data alegerii în acea ţară, chiar dacă părţile
au desemnat o altă lege ca fiind aplicabilă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile de drept comunitar de la care nu se poate deroga prin
convenţie, atunci când elementele relevante ale situaţiei respective se află la momentul alegerii în
unul sau mai multe state membre, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui stat
terţ.

1.4 Legea aplicabilă în absenţa alegerii

În lipsă de lex voluntatis, legea aplicabilă contractului se determină după criteri obiective,
după cum urmează:
 contractul de vânzare – cumpărare de bunuri → este supus legii ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită vânzătorul
 contractul de prestări servicii → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită prestatorul de servicii;
 contractul privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locaţiune asupra unui
imobil → este supus legii ţării în care este situat imobilul;
 contractul de locaţiune având drept obiect folosinţa privată şi temporară a unui imobil
pe o perioadă de maximum şase luni consecutiv → este reglementat de legea ţării în care îşi are
reşedinţa obişnuită proprietarul, cu condiţia ca locatarul sa fie o persoana fizică şi să isi aibă
reşedinţa obişnuită în aceeaşi ţară;
 contractul de franciză → este supus legii ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită
beneficiarul francizei;
 contractul de distribuţie → este reglementat de legea ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită distribuitorul;
 contractul de vânzare-cumpărare de bunuri la licitaţie → este reglementat de legea
ţării în care are loc licitaţia, dacă se poate stabili care este acest loc;
 orice contract încheiat în cadrul unui sistem multilateral, care reuneşte sau facilitează
reunirea de interese multiple de vânzare-cumpărare de instrumente financiare ale terţilor, astfel cum
sunt definite la articolul 4 alineatul (1) punctul 17 din Directiva 2004/39/CE, în conformitate cu

71
normele nediscreţionare, şi care este reglementat de o lege unică → este reglementat de legea
respectivă.
 când legea aplicabilă nu poate fi stabilită prin încadrarea contractului într-unul din
tipurile specificate mai sus → se aplică legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită partea
contractantă care efectuează prestaţia caracteristică.
 când legea aplicabilă nu poate fi stabilită nici ca fiind legea ţării în care partea care
trebuie să efectueze prestaţia caracteristică din contract îşi are reşedinţa → se aplică legea ţării în
cu care contractul are cele mai strânse legături.

1.5 Legea aplicabilă condiţiilor de validitate a contractelor

▪ Existenţa consimţământului şi validitatea contractului sau a oricărei clauze contractuale
→ sunt supuse legii care l-ar reglementa conform regulamentului, dacă contractul sau clauza
respectivă ar fi valabile.
Prin excepţie: pentru a dovedi faptul ca nu şi-a dat consimţământul, o parte poate invoca
legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din circumstanţe reiese faptul că nu ar fi
rezonabil să se stabilească efectul comportamentului său în conformitate cu legea aplicabilă potrivit
regulamentului.

1.6 Legea aplicabilă condiţiilor de formă a contractelor

▪ Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai acestora,
care se află în aceeaşi ţară în momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau
→ legii ţării în care se încheie contractul
▪ Condiţiile de formă ale contractului încheiat între persoane, sau reprezentanţi ai acestora,
care se află în ţări diferite la momentul încheierii sunt supuse:
→ legii care reglementează condiţiile de fond, în conformitate cu regulamentul, sau
→ legii oricărei ţării în care se află oricare dintre părţi sau reprezentanţii acestora sau
→ legii ţării în care, la data respectivă, îşi avea reşedinţa obişnuită oricare dintre părţile
contractante.
▪ Actul juridic unilateral menit să producă efecte juridice aflat în legătură cu un contract
încheiat sau care urmează să se încheie este considerat valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă
prevăzute de:
→ legea care reglementează sau ar reglementa contractul pe fond în conformitate cu
regulamentul sau
→ legea ţării în care a fost încheiat actul sau
→ legea ţării în care autorul actului îşi avea reşedinţa obişnuită.
▪ Contractul privind un drept real imobiliar sau un drept de locaţiune asupra unui imobil
este supus condiţiilor de formă prevăzute de:
→ legea ţării în care se află situat imobilul în măsura în care:
a) condiţiile în cauză sunt aplicate indiferent de ţara în care este încheiat contractul şi
indiferent de legea care îl reglementează;
b) de la dispoziţiile respective nu se poate deroga prin convenţie.

1.4 Excluderea retrimiterii

Retrimiterea este exclusă de art. 20 Regulamentului (CE) nr. 593/2008, care prevede că :
● prin legea determinată ca fiind aplicabilă, se înţelege întregul sistemul de drept al statului
respectiv, cu excepţia normelor de drept internaţional privat, excluzandu-se acele situaţii în care însaşi
regulamentul dispune altfel.

1.5 Legea aplicabilă interpretării contractului

72
 Interpretarea contractului se realizează după regulile legii aplicabile contractului. Art. 12 alin.
(1) lit. a) din Regulament prevede că legea aplicabilă contractului reglementează și interpretarea
acestuia.

1.6 Legea aplicabilă efectelor contractului

Efectele contractului sunt reglementate de lex contractus. Legea contractului guvernează :
drepturile și obligațiile părților contractante, principiile efectelor contractelor, riscul contractului,
excepția de neexecutare și rezolușiunea contractului.

1.7 Legea aplicabilă executării contractului

Executarea obligațiilor născute din contract este reglementată, în principiu, de legea
contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. b) din Regulament.
De la regula aplicării lex contractus, se admite o excepție, în ceea ce privește modalitatea de
executare și măsurile care pot fi luate în cazul unei executări defectuoase, situație în care se va aplica
legea țării în care are loc executarea [art. 12 alin. (2) din Regulament].

1.8 Legea aplicabilă răspunderii contractuale

Răspunderea contractuală este guvernată de lex contractus [art.12 alin. (1) lit. c) din
Regulament]. Legea contractului se aplică consecințelor neexecutării totale sau parțiale a
obligațiilor, inclusiv evaluării prejudiciului în măsura în care aceasta este reglementată de
norme de drept, în limitele competenței conferite oinstanței sesizate de legea sa procedurală.
Legea contractului reglementează: consecințele neexecutării sau executării
necorespunzătoare a contractului, condițiile răspunderi contractuale, regimul forței majore și a
celorlalte cauze de exonerare de răspundere, evaluarea prejudiciului generat de neexecutarea
sau executarea necorespunzătoare a contractului.

1.9 Legea alicabilă stingerii obigațiilor contractuale și prescripției

Stingerea obligațiilor contractuale ca și prescripția, sunt cărmuite de legea
contractului, conform art. 12 alin. (1) lit. d) din Regulament potrivit căruia, lex contractus se
aplică diferitelor moduri de stingere a obligațiilor, precum și prescripției și decăderii din
drepturi.

1.10 Legea aplicabilă modului de transmitere, transformare și stingere a

obligațiilor contractuale și subrogației
Cesiunea de creanță reprezintă mijlocul specific de transmitere a obligațiilor
constând în acordul de voință prin care creditorul numit cedent transmite în mod voluntar,
cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul său de creanță unei alte persoane numită cesionar
care va deveni astfel creditor în locul său, și care va putea încasa creanța cedată de la debitor.
În sensul Regulamentului, noțiunea de cesiune include: transferurile de creanțe pure
și simple, transferurile de creanțe cu titlu de garanție, precum și gajul sau alte drepturi de
garanție constituite asupra creanțelor.
Raporturile dintre cedent și cesionar cu privire la o creanță față de un terț debitor în
cadrul unei cesiuni de creanță sunt reglementate de legea care se aplică, în temeiul
Regulamentului, contractului dintre cedent și cesionar.
Legea care reglementează creanța cedată sau cu privire la care a avut loc subrogația
determină caracterul cesionabil al acesteia, raporturile dintre cesionar și debitor, condițiile în
care cesiunea sau subrogația îi este opozabilă debitorului, precum și caracterul liberator al
prestației executate de către debitor.
Subrogația este acel mod de transmitere a obligațiilor care constă în înlocuirea
creditorului dintr-un raport juridic obligațional cu o altă persoană care, plătind datoria

73
debitorului, devine creditor ale acestuia din urmă, dobândind toate drepturile creditorului
plătit. În funcție de izvorul ei, subrogația este: convențională sau legală.
Conform art. 14 alin. (1) din Regulament, în materia subrogației convenționale,
raporturile dintre creditor și subrogat cu privire la o creanță față de un terț debitor, sunt
reglementate de legea care se aplică, în temeiul Regulamentului, contractului dintre creditor
și subrogat.
Subrogația legală intervine de drept, în anumite cazuri, independent de voința
creditorului și a debitorului. În cadrul unor asemenea raporturi, dacă creditorul, are o creanță
față de o altă persoană (debitor) și dacă un terț are obligația de a-l dezinteresa pe creditor sau
l-a dezinteresat pe creditor în executarea obligației respective, legea care reglementează
obligația terțului de a-l dezinteresa pe creditor determină dacă terțul este îndreptățit să
exercite, în tot sau în parte, împotriva debitorului, drepturile pe care creditorul le avea în
temeiul legii aplicabile raporturilor dintre aceștia.

1.11 Legea aplicabilă unor contracte speciale

1.11.1 Contractele de transport
Contractele de transport
Legea aplicabilă contractului de transport de mărfuri
În principal → contractul de transport de mărfuri este guvernat de legea aleasă de părţi (lex
voluntatis).
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de mărfuri peste supus legii țării în care
își are reședința obișnuită transportatorul, cu condiția ca locul de încărcare sau cel de livrare sau
reședința obișnuită a expeditorului să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. Dacă aceste cerințe
nu sunt îndeplinite se va aplica legea țării în care este situat locul de livrare convenit de părți – art.5
alin. (1) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
Legea aplicabilă contractului de transport de pasageri
În principal → contractul de transport de pasageri este guvernat de legea aleasă de părţi
(lex voluntatis). Libertarea de alegere este însă limitată. Potrivit art. 5 alin. (2) din Regulament, părțile
pot alege ca lege aplicabilă contractului de transport de pasageri numai una din următoarele legi:
- legea țării în care se află reședința obișnuită a pasagerului; sau
- legea țării în care se află reședința obișnuită a transportatorului; sau
- legea țării în care se află sediul administrației centrale al transportatorului;
Sau
- legea țării unde este situat locul de plecare; sau
- legea țării este situat locul de sosire.
În unele cazuri, în lipsa unei alegeri a legii aplicabile, poate rezulta fără echivoc din ansamblul
circumstanțelor cauzei că respectivul contract are în mod vădit o legătură mai strânsă cu o altă țară
decât cea menționată anterior, caz în care se ca aplica legea din acea altă țară.
În lipsă de lex voluntatis → contractul de transport de pasageri peste supus legea aplicabilă
este legea țării în care își are reședința obișnuită pasagerul, cu condiția ca locul de plecare sau cel
de sosire să fie, de asemenea, situate în țara respectivă. Dacă aceste cerințe nu sunt îndeplinite se va
aplica se aplică legea țării în care își are reședința obișnuită transportatorul.– art.5 alin. (2) din
Regulamentul (CE) nr. 593/2008;

1.11.2 Contractele încheiate cu consumatorii

Contractele cu consumatorii au natură diferită (vânzare – cumpărare, prestări servicii, etc),

însă ceea ce le caracterizează este calitatea de consumator a uneia dintre părți.
Contractul încheiat de o persoană fizică într-un scop care poate fi considerat ca neavând
legătură cu activitatea sa profesională („consumatorul”) cu o altă persoană, care acționează în
exercitarea activității sale profesionale („profesionistul”) → este reglementat de legea statului în
care își are reședința obișnuită consumatorul.

74
 Pentru ca legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul să fie aplicabilă,
trebuie îndeplinite următoarele cerințe :
a) profesionistul să-și desfășoare activitatea comercială sau profesională în țara în
care își are reședința obișnuită consumatorul
sau
b) profesionistul să-și direcționeze prin orice mijloace activitățile către țara în cauză
sau către mai multe țări, printre care și țara în cauză,
și
c) ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.
Dacă cerințele specificate sunt îndeplinite, în aplicarea principiului autonomiei de voință,
părțile au libertatea de a alege și o altă lege aplicabilă contractului decât cea a reședinței obișnuite
a consumatorului (în conformitate cu art. 3 din Regulament). Cu toate acestea, o astfel de alegere nu
poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga
prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă contractului.
Dacă cerințele specificate nu sunt respectate, legea aplicabilă unui contract încheiat între un
consumator și un profesionist se stabilește potrivit regulilor generale ale Regulamentului.
Din domeniul de aplicare a legii aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii sunt
excluse:
(a) contractele de prestări servicii în temeiul cărora serviciile sunt prestate consumatorului
exclusiv într-o altă țară decât în cea în care acesta își are reședința obișnuită;
(b) contractele de transport, altele decât contractele privind pachetele de servicii turistice
(c) contractele privind un drept real imobiliar sau privind dreptul de locațiune asupra unui
bun imobil, altele decât contractele referitoare la dreptul de folosință pe o perioadă determinată;
(d) drepturile și obligațiile care constituie un instrument financiar și drepturilor și obligațiilor
care constituie clauzelefinanciar și drepturile și obligațiile care constituie clauzele și condițiile care
reglementează emisiunea sau oferta publică și ofertele publice de preluare de valori mobiliare
negociabile și subscrierea și răscumpărarea de unități ale organismelor de plasament colectiv cu
condiția ca aceste activități să nu constituie prestări de servicii financiare;
(e) contractele încheiate în cadrul unui sistem multilateral, care reunește sau facilitează
reunirea de interese multiple de vânzare – cumpărare de instrumente financiare ale terților.

1.11.3 Contractele de asigurare

Prin contractul de asigurare asiguratul se obligă să plateasca o prima asiguratorului, iar acesta
se obligă ca, la producerea unui anume risc, să plătească asiguratului sau beneficiarului, despăgubirea
sau suma asigurată, denumită indemnizație, în limitele și în termenele convenite.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri majore → se aplică legea aleasă de
părți în conformitate cu regulile generale din Regulament. Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de
părți → se va aplica legea țării în care își are reședința obișnuită asigurătorul. Atunci când din
ansamblul circumstanțelor cauzei rezultă fără echivoc faptul că respectivul contract are în mod vădit
legături mai strânse cu o altă țară, se aplică legea acelei alte țări.
În cazul altor contracte de asigurare, autonomia de voință a părților este limitată, în sensul că
ele pot alege ca lege aplicabilă contractului de asigurare, numai una dintre următoarele legi:
→ legea oricărui stat membru în care este situat riscul în momentul încheierii contractului;
→ legea țării în care își are reședința obișnuită titularul poliței de asigurare;
→ în cazul asigurărilor de viață, legea statului membru al cărui cetățean este titularul poliței
de asigurare;
→ pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri limitate la evenimente care survin într-
un alt stat membru decât cel în care este situat riscul, legea respectivului stat membru;
→ în cazul în care titularul poliței dintr-un contract căruia i se aplică prezentul alineat exercită
o activitate comercială sau industrială ori o profesie liberală, iar contractul de asigurare acoperă două
sau mai multe riscuri legate de respectivele activități și sunt situate în state membre diferite, legea
oricăruia dintre statele membre în cauză sau legea țării în care își are reședința obișnuită titularul
poliței.

75
 Dacă legea aplicabilă nu a fost aleasă de părți → se aplică legea statului membru în care este
situat riscul în momentul încheierii contractului.
Pentru contractele de asigurare care acoperă riscuri pentru care un stat membru impune
obligativitatea asigurării li se aplică următoarele norme suplimentare:
contractul de asigurare nu îndeplinește obligația de asigurare, decât în cazul în care
respectă dispozițiile specifice stabilite în legătură cu asigurarea respectivă de statul membru care
impune obligația. În cazul în care legea statului membru în care este situat riscul conține dispoziții
contrare celor ale legii statului membru care impune obligația de a încheia o asigurare, prevalează
cea din urmă. Prin derogare, un stat membru poate stabili ca reglementarea contractului de asigurare
să se realizeze în conformitate cu legea statului membru care impune obligația de asigurare.
contractul de asigurare care acoperă riscuri situate în mai multe state membre se
consideră a constitui mai multe contracte, fiecare având legătură cu un singur stat membru. Potrivit
Regulamentului țara în care este situat riscul se determină în conformitate cu articolul 2 litera (d) din
a Doua Directivă 88/357/CEE a Consiliului din 22 iunie 1988 de coordonare a actelor cu putere de
lege și actelor administrative privind asigurarea generală directă, alta decât asigurarea de viață, de
stabilire a dispozițiilor destinate să faciliteze exercitarea efectivă a libertății de a presta servicii (1),
iar, în cazul asigurărilor de viață, țara în care este situat riscul este țara angajamentului în sensul
articolului 1 alineatul (1) litera (g) din Directiva 2002/83/CE.

1.11.4 Contractele individuale de muncă

Contractul individual de muncă este internaţional dacă:
 angajatorul este o întreprindere cu sediul în România, iar angajatul este cetăţean
străin sau persoană cu domiciliul în străinătate;
 angajatorul este o întreprindere română, iar angajatul este cetăţean român dar locul
muncii este în strainatate;
 angajatorul este o întreprindere străina, iar angajatul este cetăţean străin, dar locul
muncii este în România.
Legea aplicabilă contractului de muncă :
În principal → contractul individual de munca este guvernat de legea aleasă de părţi (lex
voluntatis).
Alegerea nu poate priva însă angajatul de protecţia acordată de dispoziţiile de la care nu se
poate deroga în virtutea legii prin convenţie, ale legii statului ce ar fi competent aplicabilă în absenţa
alegerii - art. 8 alin (1) din Regulamentului(CE) nr. 593/2008.
În lipsă de lex voluntatis contractul individual de muncă este supus:
- legii statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea
(lex loci laboris) – art.8 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 593/2008;
- legea ţării în care este situată unitatea angajatoare, atunci când legea aplicabilă nu poate
fi determinată după criteriul locului în care angajatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea;
- legea ţării cu care contractul individual de muncă are o legătură mai strânsă atunci când
din circumstanţele cazului respectiv rezidă că există o legătură mai strânsă cu această lege decât cu
legea statului pe al cărui teritoriu salariatul îşi desfăşoară în mod obişnuit activitatea sau cu legea ţării
în care este situată unitatea angajatoare.

1.12 Fiducia
1.12.1 Determinarea legii aplicabile
Fiducia este operațiunea juridică prin care un constituitor transferă drepturi patrimoniale unui
fiduciar, care le exercită cu un scop determinat, în folosul unui beneficiar.
Operațiunea fiduciei este expresă și se realizează în temeiul legii sau a unui contract.
Contractul de fiducie se încheie în formă autentică.
Fiducia → este supusă legii alese de constituitor.
Condițiile de fond ale contractului de fiducie sunt guvernate de lex contractus [art.2659 alin.
(2) Cpd civ].

76
 În lipsa alegerii legii aplicabile precum și în cazul în care legea aleasă nu cunoaște instituția
fiduciei → se aplică legea statului cu care fiducia prezintă cele mai strânse legături. În determinarea
acestor legături, art. 2660 stabilește mai multe criterii, statuate cu titlu exemplificativ, și anume:
a) locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;
b) locul situării bunurilor fiduciare;
c) locul unde fiduciarul îşi are reşedinţa obişnuită sau, după caz, sediul social;
d) scopul fiduciei şi locul unde acesta urmează să se realizeze.

1.12.2 Domeniul legii aplicabile

Legea aplicabilă fiduciei reglementează condițiile de validitate, interpretarea, efectele
fiduciei, precum și administrarea ei.
Domeniul legii aplicabile vizează în special:
a) desemnarea, renunţarea şi înlocuirea fiduciarului, condiţiile speciale pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi desemnată fiduciar, precum şi transmiterea puterilor fiduciarului;
b) drepturile şi obligaţiile dintre fiduciari;
c) dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligaţiilor sale sau
exercitarea puterilor care îi revin;
d) puterile fiduciarului de a administra şi de a dispune de bunurile din masa patrimonială
fiduciară, de a constitui garanţii şi de a dobândi alte bunuri;
e) puterile fiduciarului de a face investiţii şi plasamente;

f) îngrădirile cu privire la durata fiduciei, precum şi cele cu privire la puterile fiduciarului de

a constitui rezerve din veniturile rezultate din administrarea bunurilor;
g) raporturile dintre fiduciar şi beneficiar, inclusiv răspunderea personală a fiduciarului faţă
de beneficiar;
h) modificarea sau încetarea fiduciei;
i) repartizarea bunurilor ce alcătuiesc masa patrimonială fiduciară;
j) obligaţia fiduciarului de a da socoteală de modul cum a fost administrată masa patrimonială
fiduciară.
Dacă un element al fiduciei este susceptibil de a fi izolat, în special administrarea acestuia, atunci
el poate fi supus unei legi distincte.

2. Normele conflictuale privind contractele comerciale internaţionale în general

2.1 Condiţiile de fond ale contractului

În principal → se aplică lex voluntatis.
Autonomia de voinţă a părţilor poate fi restrânsă când există clauze prestabilite (ex: contracte
tip, contracte de adeziune, condiţii generale, etc) ceea ce se întamplă relativ des în materia
contractelor bancare, de transport, asigurare.
Dacă părţile au facut trimitere în contractul încheiat la uzanţele comerciale internaţionale,
acestea trebuie considerate, în principiu, ca recepţionate contractului.
În domeniul comerţului internaţional, în scopul simplificării operaţiunilor comerciale şi
pentru a evita apariţia situaţiilor conflictuale generate de unele aspecte ce nu au fost suficient
reglementate prin acordul părţilor, au fost stabilite clauze tip care sunt inserate, de regulă, în
contractele de comerţ exterior.

77
 Camera Internationala de Comert de la Paris a edictat in 1936 Regulile INCOTERMS (International
Commercial Terms) modificate şi completate ulterior, ce cuprind explicarea clauzelor utilizate în mod
frecvent în contractele de comerţ exterior şi exprimate prin simboluri. Daca părţile unui contract
intenţionează să utilizeze o anumita clauză tip, vor indica simbolul respectiv însoţit de cuvântul
INCOTERMS şi anul codificării, simplificând astfel conţinutul contractului.
De exemplu :
- dacă într-un contract se stipulează că marfa urmează să fie vândută « FOB Constanţa », părţile au
vrut să spună că: vânzatorul trebuie să încarce şi să expedieze marfa până în portul Constanţa; să suporte
cheltuielile de încărcare; să expedieze marfa folosind transportul maritim; să suporte riscurile până în
momentul îmbarcării, în timp ce cumpărătorului îi incumbă următoarele obligaţii: să plătească cheltuielile
de navlosire, să suporte riscurile din momentul îmbarcării mărfii.

Tot în planul relaţiilor comerciale internaţionale, se admite şi posibilitatea ca un contract să

nu fie supus niciunui sistem de drept al vreunui stat. In acest caz, se consideră ca aplicabila lex
mercatoria care exprimă, în esenţă, ansamblul de uzanţe comerciale internaţionale practicate de
comunitatea comercianţilor.
În lipsă de elegere → contractul este supus legii statului cu care prezintă legăturile cele
mai strânse.
Se consideră ca există atare legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice,
are la data încheierii contractului, domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul
statutar.
2.2 Condiţiile de formă ale contractului
Regula → forma contractului comercial internaţional este supusă legii aplicabile condiţiilor
de fond ale acestuia.
Contractul se consideră totuşi valabil din punct de vedere al formei dacă:
a) părţile care se găsesc la data când l-au încheiat în state diferite, au îndeplinit condiţiile de
formă prevăzute de legea unuia dintre aceste state;
b) reprezentantul părţii a îndeplinit condiţiile de formă ale statului unde s-a aflat în momentul
încheierii contractului.

78
 TEMA XXI
NORMELE CONFLICTUALE PRIVIND OBLIGAȚIILE
EXTRACONTRACTUALE

1. Noţiune

▪ Faptele juridice, stricto sensu → evenimente naturale, produse fără intervenţia

omului, care dau naştere la efecte juridice, în temeiul legii.
▪ Fapte juridice, lato sensu → acte şi fapte juridice stricto sensu.
Faptele juridice pot fi :
- licite ( îmbogatirea fără justă cauză, gestiunea de afaceri, plata nedatorată) şi
- ilicite (delictul civil)
Faptele juridice, atât cele licite cât şi cele ilicite (delicte civile) pot prezenta elemente
de extraneitate, aducând astfel în prim plan problema soluţionării unor conflicte de legi.
Legea aplicabilă obligaţiilor extracontractuale, rezultate din fapte juridice licite sau
ilicite este reglementată de Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului European şi
al Consiliului, privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale (Roma II) [art. 2641
alin. (1) Cod civ.] iar în pentru materiile care nu intră sub incidenţa reglementărilor Uniunii
Europene se aplică legea care cârmuieşte fondul raportului juridic preexistent între părţi, dacă
nu se prevede altfel prin convenţii internaţionale sau prin dispoziţii speciale [art. 2641 alin. (2)
Cod civ.].

2. Normele conflictuale privind faptele juridice licite

2.1 Legea aplicabilă îmbogăţirii fără justă cauză

a) Obligaţia necontractuală care decurge din îmbogăţirea fără justă cauză, ce se referă
la un raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită → este
supusă legii statului care reglementează raportul respectiv.
b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul a)→
se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la momentul
producerii faptului cauzator al îmbogăţirii fără justă cauză.
c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele a)
şi b)  se aplică legea ţării în care s-a produs îmbogăţirea fără justă cauză.

79
 d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală
rezultată din îmbogăţirea fără justă cauză are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea
determinată potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea acelei ţări.
2.2 Legea aplicabilă plăţii nedatorate
În cazul plăţii nedatorate se aplică legea incidentă îmbogăţirii fără justă cauză.
2.3 Legea aplicabilă gestiunii de afaceri
a) Obligaţia necontractuală care decurge din gestiunea de afaceri, ce se referă la un
raport existent între părţi, fie că este rezultat dintr-un contract sau faptă ilicită, raport strâns
legat de respectiva obligaţie necontractuală → este supusă legii statului care
reglementează raportul în cauză.
b) Când legea aplicabilă nu poate fi stabilit potrivit criteriului menţionat la punctul a)→
se aplică legea reşedinţei, dacă părţile au reşedinţa obişnuită în acelaşi stat la momentul
producerii faptului cauzator de prejudicii.
c) Dacă legea nu poate fi stabilită în baza celor două criterii menţionate la punctele a)
şi b) → se aplică legea ţării în care are loc gestiunea de afaceri.
d) Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că obligaţia necontractuală
rezultată din gestiunea de afaceri are în mod vădit legătură cu o altă ţară decât cea
determinată potrivit criteriilor de la punctele a), b) şi c) → se aplică legea acelei ţări.
2.4 Culpa in contrahendo
➢ Culpa in contrahendo  concept autonom, comunitar, ce include nerespectarea
obligației de informare şi întreruperea negocierilor contractuale.
Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din înțelegerile la care se ajunge
înainte de semnarea unui contract, indiferent dacă respectivul contract a fost efectiv semnat
sau nu, este:
 legea aplicabilă contractului în cauză sau legea care ar fi fost aplicabilă
contractului dacă acesta ar fi fost încheiat.
Dacă legea aplicabilă nu poate fi stabilită potrivit criteriului mai sus menționat, se aplică:
 legea statului în care s-a produs prejudiciul, indiferent în ce țară are loc faptul
cauzator de prejudicii şi indiferent de țara sau țările în care se manifestă efectele
indirecte ale respectivului fapt; sau
 legea țării în care părțile au reședința obișnuită, în cazul în care acestea şi au
reşedința obişnuită în aceeaşi țară în momentul producerii faptului cauzator de prejudicii, sau
 în cazul în care reiese clar, din toate circumstanțele referitoare la caz, că obligația
necontractuală rezultată din înțelegerile la care se ajunge înainte de semnarea unui contract
are în mod vădit mai multă legătură cu o altă țară decât cea prevăzută prevăzută după criteriile
de mai sus, se aplică legea acelei alte țări.

3. Normele conflictuale privind faptele juridice ilicite

3.1 Norma generală privind legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale rezultând

din fapte ilicite.
 Obligaţiile necontractuale rezultând din fapte ilicite → sunt supuse legii statului pe
teritoriul căruia s-a produs prejudiciul (lex loci laesionis), indiferent în ce ţară are loc
faptul cauzator de prejudicii şi indiferent de ţara sau ţările în care se manifestă efectele
indirecte ale respectivului fapt.
 Dacă persoana a cărui răspundere este invocată şi persoana care a suferit
prejudiciul au reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat în momentul producerii
prejudiciului → se aplică legea acestei ţări.
 Atunci când din circumstanţele referitoare la caz, rezultă că fapta ilicită are în mod
vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea determinată potrivit criteriilor de mai sus →
se aplică legea acelei ţări.
3.2 Legea aplicabilă răspunderii pentru produse defectuoase
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din prejudicii cauzate de un
produs este:

80
 a) legea ţării în care persoana care a suferit prejudiciul şi-a avut reşedinţa
obişnuită în momentul producerii prejudiciului, în condiţiile în care produsul a fost
comercializat în ţara respectivă, sau
b) legea ţării în care s-a achiziţionat produsul, dacă produsul a fost comercializat
în ţara respectivă; sau,
c) legea ţării în care a fost cauzat prejudiciul, dacă produsul a fost comercializat în
ţara respectivă.
d) legea ţării în care îşi are reşedinţa obişnuită persoana a cărei răspundere
este invocată, dacă această persoană nu putea să prevadă, în mod rezonabil,
comercializarea produsului respectiv sau a unui produs de acelaşi tip în ţara a cărei legislaţie
este aplicabilă în temeiul criteriilor de la punctele a), b) şi c).
e) în cazul în care, din toate circumsţantele referitoare la caz, reiese clar că fapta ilicită
are în mod vădit mai multă legătură cu o altă ţară decât cea menţionata la punctele a) –d), se
aplică legea acelei ţări.
3.3 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale care decurg din acte de
concurență neloială sau din restrângerea concurenței
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg dintr-un act de concurență
neloială este:
 legea țării în care sunt sau pot fi afectate relațiile concurențiale sau interesele
colective ale consumatorilor.
 legea determinată potrivit regulii generale aplicabile în materia obligaţiilor
necontractuale (art.4 din Regulament) dacă actul de concurență neloială afectează exclusiv
interesele unui anumit concurent.
Legea aplicabilă obligaţiilor necontractuale care decurg din restrângerea concurenței
este:
 legea țării în care piața este sau poate fi afectată.
 legea instanței sesizate de la domiciliul pârâtului, în cazul în care piața este sau
poate fi afectată în mai multe țări, cu condiția ca piața din respectivul stat membru să fie printre
cele afectate direct şi substanțial de restrângerea concurenței din care decurge obligația
necontractuală pe care se întemeiază cererea reclamantului.
3.4 Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale prejudicii aduse mediului sau din
prejudicii suferite de persoane sau bunuri, ca urmare a unor prejudicii aduse mediului

 legea stabilită în conformitate cu regula generală (articolul 4 alin.1 din

regulament), cu excepția cazurilor în care persoana care pretinde despăgubiri pentru aceste
prejudicii doreşte să-şi întemeieze acțiunea pe legea țării în care a avut loc faptul cauzator
de prejudiciu.

4. Libertatea de alegere

Părțile au posibilitatea de a alege, de comun acord, legea care să reglementeze

obligațiile necontractuale născute între ele:
- printr-un acord încheiat ulterior producerii faptului cauzator de prejudicii;
sau
- printr-un acord liber negociat anterior producerii faptului cauzator de prejudicii, în cazul
în care toate părțile implicate desfăşoară o activitate comercială.
Modalităţi de exprimare a libertăţii de voinţă:
▪ alegere expresă a legii aplicabile;
▪ alegere tacită a legii aplicabile, trebuie să rezulte, cu un grad rezonabil de
certitudine, din circumstanțele referitoare la caz și nu poate aduce atingere drepturilor terților.

5. Limitele libertății de alegere a legii aplicabile

Libertatea de alegere a legii aplicabile cunoaște anumite limite:

81
 nu pot fi înlăturate dispoziţiile legii ţării care nu permit derogarea prin acord, atunci
care toate elementele relevante pentru situația respectivă, în momentul în care are loc faptul
cauzator de prejudicii, se află în acea țară, alta decât aceea a cărei lege a fost aleasă.
nu pot fi înlăturate dispoziţiile imperative de drept comunitar de la care nu se poate
deroga prin convenţie, atunci când toate elementele relevante ale situaţiei respective, în
momentul în care a avut loc faptul cauzator de prejudicii, se află în unul sau mai multe state
membre la momentul alegerii, chiar dacă părţile au desemnat ca fiind aplicabilă legea unui
stat terţ.

6. Domeniul legii aplicabile obligațiilor necontractuale

Legea aplicabilă obligațiilor necontractuale, reglementată de Regulamentul (CE) nr.

864/2007, reglementează în special:
• temeiul şi întinderea răspunderii, inclusiv identificarea persoanelor care pot răspunde
delictual pentru faptele lor;
• motivele de exonerare de răspundere, de limitare şi de partajare a răspunderii;
• existența, natura şi evaluarea prejudiciului invocat sau a despăgubirilor solicitate;
• în limitele competenței conferite instanței prin codul său de procedură, măsurile
asigurătorii pe care le poate adopta o instanță pentru a preveni sau înceta vătămarea sau
prejudiciul sau pentru a asigura acordarea de despăgubiri;
• posibilitatea sau imposibilitatea transmiterii dreptului de a invoca prejudiciul sau a
pretinde despăgubiri, inclusiv prin succesiune;
• persoanele care au dreptul la despăgubiri pentru prejudicii personale;
• răspunderea pentru fapta altuia;
• modalități de stingere a obligațiilor şi normele care reglementează prescripția şi
decăderea, inclusiv regulile cu privire la începerea, întreruperea şi suspendarea termenelor
de prescripție şi decădere.

7 Excluderea retrimiterii

Retrimiterea este exclusă de art. 24 din Regulamentul (CE) nr. 864/2007, care prevede
că :
● Aplicarea legii oricărei țări menționate în regulament înseamnă aplicarea normelor
de drept în vigoare în țara respectivă, cu excepția normelor sale de drept internațional privat.
 Trimiterea se realizeaza la dreptul material sau substanțial al statului a cărei lege
se declară competentă potrivit regulamentului.

Bibliografie

Nicoleta Diaconu, Drept internațional privat, Ed. Universitară, 2013

Diana Ungureanu, Dan Lupașcu, Drept internațional privat, Ed. Universul

Juridic, 2012,

Ioan Macovei, Drept internțional privat, Ed. C.H.Beck, București, 2011,

I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de drept internaţional privat, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007

A. Fuerea, Drept international privat, ed.a II-a, ed. Universul Juridic, Bucuresti
2005.

Legislație avută în vedere

82
 1. Izvoarele interne

Acte normative specifice:

- Noul Cod civil. În cadrul dispozițiilor noului cod, structurate pe șapte cărți, normele ce
guvernează raporturile juridice de drept internațional privat sunt cuprinse în Cartea a VII-a -
Dispoziţii de drept international privat.
- Legea nr. 637/2002 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat
în domeniul insolvenței, cu modificările şi completarile ulterioare;
- OUG nr.119/2006 privind unele măsuri necesare pentru aplicarea unor regulamente
comunitare de la data aderării României la Uniunea Europeana1;
- Legea 203/1999 privind permisele de muncă, republicată, OUG nr.194/2002 privind
regimul juridic al străinilor în România, etc.

Acte normative nespecifice :

- Constituția României, care conține, de exemplu, norme cu privire la cetățenie (art. 5),
norme referitoare la românii din străinătate (art. 7 şi 17), norme privitoare la cetățeni străini
și apatrizi (art. 18), norme referitoare la libera circulație (art. 25), la protecția proprietății
private (art. 41) etc;
- Codul de procedură civilă (cap. X privind arbitrajul internațional, capitolul XI privind
recunoașterea și executarea hotărârilor arbitrale străine);
- Legea nr. 399/2005 privind Codul aerian cu modificările şi completările ulterioare;
- Regulamentul privind organizarea şi functionarea Curtii de Arbitraj Comercial
International de pe lângă Camera de Comert şi Industrie a României;
- Legea nr. 357/2003 privind regimul străinilor;
- Legea nr. 31/1990 privind societătile comerciale, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea nr. 26/1990 privind registrul comertului, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea nr. 241/1998 regimul stimularea investitiilor directe;
- Legea nr. 44/1998 privind privatizarea societătilor comerciale,
- Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere, cu modificările şi completările
ulterioare;
- Legea cetăteniei române nr. 21/1991, cu modificările şi completările ulterioare ;
- Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă;
- Ordonanta Guvernului nr.102/2000 privind statutul și regimul refugiaților în
România, ș.a.
- Legea nr. 157/2011 regimului juridic aplicabil cetăţenilor străini;
- OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România;
- OUG nr. 56/2007 privind încadrarea în munca şi detaşarea străinilor pe teritoriul
României;
- OUG nr. 55/2007 privind înfiinţarea Oficiului Român pentru Imigrări prin
reorganizarea Autorităţii pentru străini şi a Oficiului Naţional pentru Refugiaţi, precum şi
modificarea şi completarea unor acte normative;
- OUG nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României;

2. Izvoare internaționale

- Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi

în materie de căsătorie,

83
 - Convenția de la Haga din 12 iunie 1902 pentru reglementarea conflictelor de legi
şi de jurisdicții în materie de divorț și de separație de corp (Decretul – lege nr.873/1904);
- Convenția de la Haga din 4 iulie 1905 privitoare la conflictele de legi relative la
efectele căsătoriei asupra drepturilor şi datoriilor soților în raporturile lor personale și asupra
averilor soților ( Decretul – lege nr.1007/1912);
- Conventia Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare înternațională de
mărfuri, adoptată la Viena la 11 aprilie 1980 ( Legea nr.24/1991);
- Conventia privind procedura civilă (Decretul nr. 81/1971);
- Conventia cu privire la suprimarea cerinței supralegalizării actelor oficiale străine
(Legea nr. 52/2000);
- Convenția privind notificarea și comunicarea în străinătate a actelor judiciare și
extrajudiciare în materie civilă sau comercială (Legea nr. 124/2003);
- Convenţia privind obținerea de probe în străinătate în materie civilă sau
comercială (Legea nr. 175/2003);
- Conventia privind facilitarea accesului internațional la justiție (Legea nr.
215/2003) ;
- Convenția asupra prescripției în materie de vânzare internațională de mărfuri,
încheiată la New York la 14 iunie 1974, modificată prin Protocolul de modificare a
convenției de la Viena din 11 iunie 1980 (Legea nr. 24/1992);
- Convenția europeană în materia adopției de copii, încheiată la Strassbourg în
1967 (ratificată în 1993) ;
- Convenția asupra protecției copiilor și cooperării în materia adopției
internaționale, încheiată la Haga in 1993 (Legea nr.84/1994) ș.a.

În caz de concurență între izvoarele interne și cele internaționale ale dreptului

internațional privat, vor prevala cele din urmă.

3. Izvoarele comunitare

- Regulamentul nr. 44/2001/CE al Consiliului cu privire la competența judiciară,

recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială;
- Regulamentul nr. 1346/2000/CE al Consiliului, referitor la procedurile
aplicabile în caz de insolvabilitate;
- Regulamentul nr. 1348/2000/CE al Consiliului cu privire la notificarea în statele
membre a actelor judiciare si extrajudiciare în materie civilă și comercială;
- Regulamentul nr. 1206/2001/CE al Consiliului cu privire la cooperarea
instantelor din statele membre în vederea obținerii probelor în materia dreptului civil si
comercial;
- Regulamentul nr. 805/2004/CE al Consiliului cu privire la crearea unui titlu
executoriu european pentru creanțe necontestate;
- Regulamentul nr. 2201/2003/CE al Consiliului, privind competența,
recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia
răspunderii părintești;
- Regulamentul (CE) nr. 864/2007 al Parlamentului european și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale (Roma II) ;
- Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului european și al Consiliului
privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), ș.a.

84