ION CREANGĂ

(1839 – 1889)
Debutul şi întreaga activitate literară a lui Ion Creangă sunt legate de Junimea. El nu şi-ar fi
descoperit vocaţia dacă nu ar fi asistat la şedinţele Junimii, la îndemnul lui M. Eminescu. Opera sa,
redactată între anii 1875- 1883, este redusă ca proporţii, dar însemnată ca valoare, şi cuprinde poveşti,
basme, povestiri, o nuvelă (Moş Nechifor Coţcariul) şi volumul Amintiri din copilărie.

POVESTEA LUI HARAP-ALB

Povestea lui Harap- Alb a fost publicată mai întâi în revista Convorbiri literare (1 aug. 1877), iar
Eminescu reproduce basmul în ziarul Timpul, în mai multe numere succesive.
Basmul este o specie a genului epic, în versuri sau în proză, popular sau cult, în care sunt
prezentate întâmplări fantastice realizate de personaje cu puteri supranaturale.
Se observă că subiectul basmului lui Creangă respectă tiparele basmului, cu competiţia dintre bine
şi rău şi comprimarea acţiunii, care străbate distanţele cu viteza vântului şi a gândului.
Tema basmului este triumful binelui asupra răului. Motive narative specifice sunt: superioritatea
mezinului, împăratul fără urmaşi, călătoria, supunerea prin vicleşug, muncile, demascarea răufăcătorului
(Spânul), pedeapsa, căsătoria.
În linii mari, subiectul este următorul: Verde-Împărat îi cere fratelui său să-i trimită pe cel mai
vrednic dintre nepoţi ca să-l lase urmaş după ce n-o mai fi. Craiul, tatăl băieţilor, îi supune unei probe a
curajului, la care nu rezistă decât mezinul. Acesta, povăţuit de Sfânta Duminică, pe care o milostivise, îşi
alege un cal năzdrăvan, care în aparenţă este o mârţoagă, şi pleacă la drum, nu înainte de a asculta
sfaturile tatălui său – să se ferească de „omul roș, iar mai ales de omul spân”.
În ciuda poveţelor, este păcălit de Spân. Cele trei apariții ale Spânului îl determină să încalce
sfatul părintesc și, crezând că se află în „țara spânilor”, îl tocmește ca slugă. Fiind naiv, îi mărturisește ce
l-a sfătuit tatăl său și coboară în fântână, fără a se gândi la urmări. Spânul îl obligă să mărturisească
scopul călătoriei, apoi fac schimb de identități (spânul se va da drept fiul craiului, iar fiul craiului drept
sluga sa), iar spânul îi impune să jure pe paloș că îi va da „ascultare întru toate [...] și atâta vreme să ai a
mă sluji, până când îi muri și iar îi învie”.
Ajunşi la casa lui Verde-Împărat, spânul se dă drept nepotul moştenitor şi din orgoliu nemăsurat îl
supune pe adevăratul nepot unor încercări deosebite, poruncindu-i, pe rând, să aducă sălăţile din grădina
ursului, pietrele nestemate din pădurea cerbului şi pe fata împăratului Roş. Ajutat de felurite personaje,
povăţuit de cal, Harap-Alb se descurcă în toate împrejurările.
În final, impostorul este demascat şi pedepsit şi, după câteva peripeţii care ne prelungesc emoţiile,
eroul este răsplătit, primind binecuvântarea împăratului Verde, împărăţia şi pe fiica împăratului Roş.
Aşa cum se poate observa, întâlnim toate trăsăturile basmului popular: eroul trebuie să
treacă mai multe probe, este ajutat de animale fantastice (crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor, calul
vorbitor), de fiinţe fabuloase (Ochilă, Setilă, Gerilă), de oameni înţelepţi (Sfânta Duminică). Apar
lucruri magice (apa vie, apa moartă), cifre simbolice (trei feciori de împărat, trei încercări). Probele prin
care trece eroul sunt numeroase şi au semnificaţii multiple. Destoinicia fiilor e probată mai întâi de crai,
deghizat în ursul de la pod; este o probă a bărbăţiei/ a calităţilor războinice, condiţie iniţială, obligatorie
pentru cei care aspiră la tronul împărătesc. O altă probă este rătăcirea în pădurea- labirint, simbol
ambivalent, loc al morţii şi al regenerării, căci pentru tânăr se va încheia o etapă şi va începe alta. Ajunşi
la curtea împăratului Verde trece alte trei probe, iar în timpul ultimei (vizita la împăratul Roş)- încă o
serie: proba focului (casa de aramă), proba pământului şi a apei (în timpul ospăţului), alegerea macului de
nisip, straja nocturnă la odaia fetei şi prinderea fetei, transformate în pasăre, ghicitul fetei (motivul
dublului). Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având semnificaţia coborârii în
Infern/ a morţii iniţiatice.
Şi la nivel formal se poate observa prezenţa formulelor iniţiale (Cică era odată într-o ţară),
mediane (ca cuvântul din poveste, înainte mult mai este) şi finale (Şi a ţinut veselia ani întregi, şi acum
se mai ţine încă; cine se duce acolo be şi mănâncă. Iar pe la noi, cine are bani bea şi mănâncă, iar cine
nu, se uită şi rabdă).

1
 Meritul lui Creangă este că, prin poveştile sale, a scos basmul din circuitul folcloric şi i-a dat un
alt statut. Respectând schema tradiţională, Creangă devine original prin abundenţa detaliilor specifice,
prin insistenţa asupra aspectului particular, prin nuanţarea mişcărilor, a gesturilor, a vieţii sufleteşti. În
felul acesta, personajele şi acţiunile lor nu mai sunt schematice, ci capătă individualitate, devin de
neconfundat.
Eroul, deşi seamănă cu Făt- Frumos din alte basme, nu este lipsit de individualitate psihologică şi
morală. El plânge când îl dojeneşte părintele său, este păcălit de Spân pentru că era boboc de feliul lui la
trebi de aiestea, se dovedeşte slab de înger şi fricos ca o femeie când se duce în grădina cerbului, se
olicăieşte de belelele în care îl vâră Spânul etc.
Suferinţele prin care trece Harap-Alb nu sunt simple aventuri; ele au o funcţie educativă,
pregătesc un conducător. Întreaga aventură este una iniţiatică. Concepută ca un lung şir de peripeţii şi
încercări le care este supus un tânăr pentru a-şi dovedi vrednicia, curajul, puterea şi înţelepciunea,
povestea cuprinde o idee morală fundamentală: aceea că binele şi adevărul triumfă în ciuda tuturor
piedicilor, că meritele omului sunt preţuite şi răsplătite. Privit din această perspectivă, eroul, Harap- Alb,
este un personaj simbolic, reprezentând binele care are menirea de a pedepsi răul.
Numele personajului reflectă condiţia duală: rob, slugă (Harap) de origine nobilă (Alb), iar
sugestia cromatică alb- negru, traversarea unei stări intermediare (iniţierea), între starea de inocenţă,
naivitate (negru) şi învierea spirituală a celui ce va deveni împărat (alb).
Spânul nu este doar o întruchipare a răului, ci are şi rolul iniţiatorului, este un rău necesar. De
aceea calul năzdrăvan nu-l ucide înainte ca iniţierea eroului să se fi încheiat.
Aşa cum am precizat, specific basmelor culte este modul în care se individualizeză personajele.
Cu excepţia eroului, al cărui caracter evoluează pe parcurs, celelalte personaje reprezintă tipologii umane
reductibile la o trăsătură dominantă. Prin portretele fizice ale celor cinci tovarăşi ai eroului, se ironizează
defecte umane (frigurosul, mâncăciosul etc.), dar aspectul lor grotesc ascunde bunătatea şi prietenia.
Specifică basmului cult este împletirea naraţiunii cu dialogul şi descrierea.
Registrele stilistice popular, oral şi regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al
naratorului popular prin specificul integrării termenilor, al modului de exprimare.
În opinia mea, „Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, în care miraculosul și fantasticul sunt
estompate în favoarea verosimilității. Astfel, discursul literar ilustrează viziunea autorului despre lume,
acesta integrând în opera sa doar elementele care pot sugera un scop moralizator și o perspectivă realistă.
Prin Harap-Alb autorul evidențiază destinul unui personaj care, deși nu are puteri supranaturale (cum se
întâmplă, de obicei, cu protagonistul din literatura populară), izbutește să parcurgă drumul inițiatic,
devenind din tânăr neinițiat, un împărat „iubit”, „slăvit” și „puternic”.

Caracterizarea personajului principal

Personajele din basmul cult Povestea lui Harap-Alb sunt purtătoare ale unor valori simbolice:
binele şi răul în diversele lor ipostaze.
Eroul basmului, mezinul craiului, contrazice într-o oarecare măsură aşteptările cititorului de
basme. El nu are puteri supranaturale şi nici însuşiri excepţionale (vitejie, dârzenie, isteţime), asemenea
unui Făt-Frumos din basmele populare. El are calităţi şi defecte, sugerate şi de oximoronul din numele
său. Prin trecerea probelor la care îl supune Spânul, pe parcursul călătoriei iniţiatice, fiul cel mic al
craiului va dobândi calităţile necesare unui viitor împărat (milă, bunătate, generozitate, înţelegere faţă de
cei mai slabi decât el, simţul responsabilităţii, al curajului, al prieteniei, capacitatea de a-şi respecta
cuvântul dat). Din acest punct de vedere, basmul poate fi considerat un bildungsroman1.
Iniţial, mezinul craiului este timid, ruşinos. Când tatăl său îi mustră pe fraţii mai mari pentru că s-
au întors din drum de frica ursului, el nu are curajul de a da glas dorinţei de a merge să-şi încerce şi el
norocul. Reacţia sa este evidenţiată de narator prin intermediul caracterizării directe: Fiul craiul cel mai
mic, făcându-se atunci roş [...] iese afară în grădină şi începe a plânge în inima sa, lovit fiind în adâncul
sufletului de apăsătoarele cuvinte ale părintelui său.
1
Bildungsroman = roman care prezintă procesul de formare a unui caracter
2
 Incapabil să distingă esenţa de aparenţă, tânărul o respinge de două ori pe bătrâna cerşetoare, fără
să bănuiască măcar înţelesul ascuns al cuvintelor ei. În cele din urmă, deşi nu le înţelege semnificaţia,
este totuşi fărmăcat de vorbele babei şi o miluieşte cu un bănuţ. Milostenia îi este imediat răsplătită, căci
bătrâna îl învaţă cum să-şi înduplece tatăl: să ceară calul, armele şi hainele cu care tatăl său a fost mire şi
să aleagă calul cu ajutorul unei tăvi cu jăratic.
Cu ajutorul calului va trece de ursul de la pod. Trecerea podului reprezintă un act de curaj –
afundarea în necunoscut.
Apoi crăişorul se rătăceşte prin pădurea-labirint, dovedind astfel că mai are multe de învăţat. În
plus, uită de sfaturile craiului şi îşi ia drept călăuză un spân, care i se arată de trei ori sub diferite
înfăţişări, acest fapt conducându-l la naiva concluzie: asta-i ţara spânilor. Naivitatea este scoasă în
evidenţă în mod direct de către narator: Fiul craiului, boboc în felul său la trebi de aieste. Spânul îi va
da fiului de crai numele de Harap-Alb. Până în momentul în care este botezat de Spân nu se precizează
numele mezinului, pentru că el nu are o identitate proprie, ci se afirmă doar ca fiu al cuiva.
Harap (arap) înseamnă om cu pielea şi cu părul de culoare neagră. Prin tradiţie, în Orient, oamenii
cu pielea neagră erau robi din naştere, astfel încât harap a devenit sinonim cu rob, sclav. A fi rob este
pentru erou punctul cel mai de jos în care l-a adus lipsa de experienţă.
Dintre procedeele de caracterizare indirectă se utilizează caracterizarea prin fapte, limbaj,
relaţii cu alte personaje, nume.
Fiecare probă prin care trece eroul scoate în evidenţă câte o calitate a acestuia. Prima probă
(aducerea salăţilor din grădina ursului) îi solicită curajul, iar a doua (aducerea pielii cerbului cu pietrele
scumpe de pe ea), mai dificilă, pe lângă curaj îi solicită stăpânirea de sine şi respectarea jurământului, în
pofida ispitei de a se îmbogăţi.
A treia probă este mai complexă şi necesită mai multe ajutoare. Drumul spre împăratul Roş începe
cu trecerea unui pod. Cum pe pod tocmai trece o nuntă de furnici, tânărul se dovedeşte responsabil şi
hotărăşte să protejeze viaţa acestora, punând-o în pericol pe a sa şi pe a calului, deoarece alege să treacă
înot o apă mare. Pentru aceasta este răsplătit de crăiasa furnicilor; apoi de crăiasa albinelor pentru că face
un stup roiului hoinar.
Ceata de monştri îl însoţeşte spre a-l ajuta, pentru că s-a arătat prietenos şi comunicativ: Gerilă,
Flămânzilă, Setilă, Ochilă, şi Păsări-Lăţi-Lungilă.
La curtea împăratului Roş, Harap-Alb reuşeşte să treacă peste probele la care este supus şi fata
acestuia îl însoţeşte la curtea împăratului Verde. Pentru erou, drumul acesta este cea mai dificilă
încercare, pentru că se îndrăgosteşte de fată, dar, credincios jurământului făcut, nu-i mărturiseşte
adevărata sa identitate.
Fata îl demască pe Spân, care îl acuză pe Harap-Alb că a divulgat secretul şi îi taie capul. În felul
acesta îl dezleagă de jurământ, semn că iniţierea este încheiată, iar rolul Spânului a sfârşit. Calul este
acela care distruge întruchiparea răului. Decapitarea eroului este ultima treaptă şi finalul iniţierii, având
semnificaţia coborârii în Infern/ a morţii iniţiatice. Învierea este realizată de fata de împărat cu ajutorul
obiectelor magice aduse de cal. Eroul reintră în posesia paloşului şi primeşte recompensa: pe fata
împăratului Roş şi împărăţia. Nunta şi schimbarea statutului social (devine împărat) confirmă maturizarea
eroului. Deznodământul constă în refacerea echilibrului şi răsplata eroului.
Harap-Alb parcurge o fascinantă aventură inițiatică, depășind limitele realului și ale imposibilului.
El își depășește, în fond, propriile limite, dar învinge și forțele demonice (Spânul, Împăratul Roș).
Ilustrând forțele binelui, protagonistul împrumută din înțelepciunea lumii în evoluția sa. Experiențele
parcurse de erou ilustrează un destin excepțional.