Metafore si povestiri terapeutice

Cainele si oglinda

„Ratacind pe ici, pe colo, un câine urias ajunse într-o odaie care avea pe toti peretii oglinzi imense.

Astfel se vazu dintr-odata înconjurat de câini. Se înfurie, începu sa scrâsneasca din dinti si sa mârâie. Fireste,
si câinii din oglinda facura la fel, descoperindu-si coltii fiorosi.

Câinele nostru începu sa se învârta vertiginos într-o parte si în alta pentru a se apara de atacatori, dupa care,
latrând cu furie, se arunca asupra unuia dintre presupusii sai adversari.

În urma puternicei izbituri în oglinda, cazu la pamânt fara suflare si plin de sânge.

Daca ar fi dat din coada prieteneste o singura data, toti câinii din oglinda ar fi raspuns în acelasi fel. Si
întâlnirea lor ar fi fost o sarbatoare.”

Despre laude si critici

Intr-una dintre cele mai simpatice povesti este vorba despre o batrana broasca testoasa care avea doi
prieteni buni, doi batlani. Ei au trait in armonie pana cand a venit o seceta cumplita care a secat balta
langa care locuiau, obligandu-i sa caute solutii ca sa se salveze. Pentru batlani era simplu: isi luau zborul si
nu se opreau pana nu gaseau un loc bun, dar cu broasca ce sa faca? S-au hotarat sa gaseasca o tija solida
pe care sa o tina fiecare de cate un capat, iar broasca sa se prinda cu gura de mijloc. Si asa…

“O ora mai tarziu, cei trei prieteni si-au luat zborul. Desprinderea de pamant a fost putin cam dificila. Cei
doi batlani nu erau obisnuiti cu aceasta greutate, dar, curand, au adoptat un ritm regulat, desfacandu-si la
unison aripile puternice. Zburau astfel peste pamantul pustiit: campuri de bumbac devastate, orezarii
abandonate si, ici si colo, corpuri de animale moarte. Pe la amiaza, pe masura ce inaintau spre nord,
peisajul devenea mai verde, mai vesel. Pe la mijlocul dupa-amiezii, taranii care lucrau la camp au zarit
acele zburatoare ciudate.

- Vedeti ce inteligenta este testoasa! au exclamat ei. E transportata de doi batlani! Pi-Huan s-a ferit sa
raspunda, dar, in timp ce strangea batul in gura, savura complimentele. Acum treceau pe deasupra unui
oras, cu temple, gradini, pagode cu acoperisuri aurite, iar vorbele de lauda, rostite la adresa ei, o imbatau
pe doamna Pi-Huan ca o mireasma puternica de tamaie.

- Sa fie oare regina testoaselor? Ati remarcat cam ce bidivii are? Ce mod inteligent de a calatori! Cei doi
batlani si-au continuat zborul, dar oboseala incepea sa le ingreuneze aripile. Erau nerabdatori sa gaseasca
un rau, un lac linistit, unde sa coboare. Cand treceau pe deasupra unei pajisti, cativa ciobanasi au aratat
spre ei cu degetul. Doamna Pi-Huan, care nu se mai satura de complimente, a tras cu urechea.
- Uitati-va la batlanii aceia doi, a spus un baiat. O poarta pe testoasa aceea; probabil ca sa o manance la
masa de seara. Cat sunt de inteligenti!

- Ciobani prostanaci! Nu intelegeti nimic! a vrut sa strige Pi-Huan. Dar, cum a deschis gura, a scapat batul,
s-a prabusit la pamant si carapacea s-a spart. Cei doi batlani au coborat in zbor planat si au smuls o pana
cenusie si una alba din aripi in semn de doliu. S-au rotit o clipa deasupra sarmanei lor prietene, apoi au
disparut in departare.
Inteleptul, spune maestrul zen, primeste la fel laudele si dispretul. Nimeni nu ne poate agresa moral fara
consimtamantul nostru, noi suntem cei care deschidem ecluzele supararii. Nici o injurie nu ar fi trebuit sa o
faca pe broasca-testoasa sa dea drumul batului. Insulta, dispretul, anatema reprezinta opinia celui care o
profereaza, e problema lui, nu a noastra. Este posibil, la urma urmelor, ca blamul sa fie indreptatit, il
acceptam ca atare. Cine e perfect? Si se mai poate ca sa fie gresit, partinitor, nedrept; il lasam in gura celui
care l-a pronuntat. Pacea noastra sufleteasca, destinul nostru se afla in mainile noastre. “Intre dintii
nostri”, bombane fantoma testoasei!”

ERAU ODATĂ DOI PĂRINŢI ORBIŢI DE DORINŢELE LOR

Uneori suntem dezarmaţi în faţa copiilor noştri, uneori nu suntem în stare să îi ajutăm, suntem prea închişi
în înlănţuirea haotică a aşteptărilor noastre, a dorinţelor şi a fricilor noastre.

Era odată un cuplu de părinţi foarte fericiţi. Da, încă mai există astfel de cupluri în care cei doi sunt în
armonie şi împărtăşesc tot ceea ce este mai bun în ei. Trăiesc împreună, au un proiect de viaţă comună şi
sunt suficient de atenţi şi de respectuoşi unul faţă de celălalt pentru a se împlini reciproc. Trăiau într-o
armonie perfectă şi îşi juraseră că, atunci când vor deveni părinţi, vor asigura fericirea copilului lor.
Probabil, o să mă întrebaţi; "Dar cum este posibil să promiţi ceva atât de nesigur precum fericirea
care va veni?" Cum este posibil să prevezi astfel viaţa unui copii şi să eviţi toate obstacolele, toate bolile,
suferinţa, disperarea legata de o pierdere sau toate incidentele ce pot să apară în viaţa cuiva, pentru ca acel
copil să se poată simţi fericit, în fiecare moment al vieţii?"
Părinţii aceia erau sinceri, chiar dacă încă nu ştiau că de fapt erau orbiţi. Credeau că s-au gândit la
toate acestea. Şi cum, fiecare dintre ei trăise o serie de dificultăţi în propria sa copilărie, doreau să evite
aceleaşi încercări şi greutăţi în cazul copilului lor. Dorinţa de a-1 proteja, de a veghea ca fiul lor să nu
cunoască suferinţa şi violenţa care existase în copilăriile lor, reprezenta motivul care îi împingea să aştearnă
parcă un covor roşu la picioarele copilului, pe care îl considerau comoara lor cea mai de preţ.
Însă a face o promisiune este un lucru şi a o respecta este altceva. A promite fericirea înseamnă să
uiţi că fericirea este imprevizibilă, aproape insesizabilă şi, mai ales, foarte trecătoare. Fericirea nu se lasă nici
cumpărată, nici sedusă, nici îmblânzită. Tot ce putem face este să o primim atunci când trece foarte aproape
de noi sau rămâne pentru o clipă.
Probabil, vă daţi seama că acei părinţi se angajaseră într-o sarcină aproape imposibilă, îşi atribuiseră
o misiune care putea să absoarbă nu doar esenţialul din timpul lor, ci şi toate gândurile lor. Promisiunea pe
care o făcuseră copilului lor îi ţinea ocupaţi în fiecare moment al vieţii lor. Mai ales pe mamă, care, încă de
când se trezea dimineaţa îşi imagina cum ar putea fi ziua copilului ei, cum ar trebui să se desfăşoare. Şi,
chiar înainte de a se trezi, începea să stabilească în minte o listă întreagă cu ce avea de făcut, pentru a nu
uita, mai ales pentru a nu uita. Soţul ei, care era mai ocupat în afara familiei, îi spunea în fiecare dimineaţă:
"Dacă e nevoie să mă suni, o să vin imediat..." Seara, când se întorcea acasă, o întreba imediat: "Cum a fost
ziua de azi pentru el?" se gândea, bineînţeles la ziua copilului lui!
Şi vă puteţi imagina cum putea fi o zi din viaţa acelui copil! Trebuia să dea socoteală pentru orice,
era asaltat cu întrebări: "A fost bine, când ai mers la şcoală? Şi în clasă? Şi în pauză? Cum e noul tău
prieten? Şi la sport, nu a fost prea greu pentru tine? La tine în cameră nu e prea frig? Şi ţi-a plăcut ce ai
mâncat aseară, nu te-a durut stomacul? Ghiozdanul nu e prea greu pentru tine?"
Vă puteţi imagina avalanşa de întrebări care îi invadau viaţa şi, în spatele acelor întrebări, toate
temerile care erau astfel transferate asupra lui. Şi foarte devreme a înţeles că trebuia să îi asigure, să îi
protejeze pe părinţii lui. Trebuia să le dea răspunsurile pe care ei le aşteptau, trebuia să le calmeze angoasa şi
să aibă grijă de ei.
Şi foarte repede, în viaţa lui de copil a învăţat să aibă o existenţă dublă. O viaţă de copil cuminte şi
perfect, pentru a corespunde aşteptărilor, dorinţelor şi fricilor părinţilor lui şi o viaţă doar pentru el, în care
putea să respire mai liber, să fie aşa cum era cu adevărat, să-şi asum riscuri, să descopere plăcerile
necunoscutului, ale imprevizibilului. O viaţă pe care să o trăiască doar pentru el însuşi.
E inutil să vă mai spun că nu a întâlnit prea des fericirea! Nu credea deloc că tot acel confort ca într-o
conservă, în care se simţea închis, ar corespunde cu ceea ce îşi imagina el că este fericirea.
Oare de câţi ani va avea nevoie mai târziu acel copil pentru a-şi trăi viaţa din plin? Cât curaj îi va
trebui pentru a se afirma, a se poziţiona, a se defini în funcţie de propriile sale dorinţe şi nevoi, fără să se
gândească mereu să-i asigure şi să-i protejeze pe părinţii lui? Cum va reuşi să găsească distanţa potrivită faţă
de ei şi să crească cu adevărat? Pentru că în acest lucru constă esenţialul trecerii de la copilărie la viaţa de
adult: a accepta să creşti din interior pentru a te despărţi de dorinţa şi de fricile părinţilor, pentru a-ţi putea
înfrunta propria existenţă.

POVESTEA MICULUI PONEI CARE NU ŞTIA

CUM SĂ SE POARTE CU FERICIREA

Fericirea nu este nici un drept, nici o obligaţie. Este o stare provizorie, adesea efemeră, care îşi are rădăcinile
în câteva ancore sacre:a trăi în prezent, a accepta să te iubeşti, a-l primi pe celălalt ca pe un cadou, a
întâmpina miracolele imprevizibilului.

A fost odată un pui de ponei, care încă de când era foarte mic a început să maltrateze fericirea.

Să nu credeţi că a fost un lucru uşor pentru el, deoarece fericirea iubeşte copiii, se apropie de ei fără precauţii
şi chiar încearcă să rămână puţin alături de cei care îi zâmbesc, lucru foarte frecvent în ţara poneilor.

Însă, puiul despre care vorbeam avea detestabilul obicei de a nu trăi în prezent. Era tot timpul înaintea
prezentului şi se repezea asupra momentului care venea cu viteza unui fulger.

Astfel încât, fericirea, care aşa cum ştie toată lumea, vrea să fie recunoscută, mângâiată, alintată, nu avea nici
o şansă să fie primită de către acel pui de ponei, pe care îl chema, am uitat să vă

spun, Ilfoke.

Mai târziu, devenit un frumos ponei adolescent, făcea în aşa fel încât să descalifice orice moment de fericire
posibilă cultivând insatisfacţia, amărăciunea şi resentimentele şi, mai ales atribuindu-şi injuncţii: "Trebuie să
fac asta, trebuie să fac aia..."

Viaţa nu era niciodată aşa cum ar fi trebuit să fie, ceilalţi nu se comportau cu el aşa cum ar fi trebuit, tot ceea
ce i se întâmpla avea un gust de ceva insuficient şi deja cunoscut. Pe scurt, fericirea, imediat ce îl zărea pe
Ilfoke, se abătea din drum, fiindcă trebuie să ştiţi că fericirile, oricare ar fi vârsta şi calităţile lor, nu suportă
violenţa şi devalorizările.

Astfel, de-a lungul vieţii lui de adult, poneiul care trăia într-o superbă crescătorie de cai, pe un platou înalt,
înconjurat de multă dragoste şi atenţie, bucurându-se de o mare libertate, avea o serie de atitudini şi de
comportamente care descurajau orice fericire ce trecea pe lângă el, oricât de perseverentă ar fi fost. Era ca şi
cum Ilfoke îi interzicea fericirii să se apropie de el, ca şi cum

i-ar fi spus: "Nu am încredere în tine."

Poate o să îmi spuneţi că, privind în jurul lui şi-a dat seama cât de diferiţi sunt ceilalţi, simţea când mergeau
pe păşune, la plimbare, alături de ceilalţi ponei masculi sau femele sau pui, faptul că ei ştiau să primească
fericirea.
Nu era deloc aşa. El credea pur şi simplu că există noroc, care vine la anumiţi privilegiaţi, dar el, oricum nu
putea conta pe aşa ceva. "Eu nu mă bazeze pe noroc, ca şi alţii, mă bazez doar

pe mine însumi!", îi plăcea lui să le spună tuturor.

Printre altele, nu ştia că, mai târziu, partenera lui şi copiii pe care i-au avut, îl numeau între ei "Domnul
Singur". Astfel Ilfoke, sau "Domnul Singur" îşi petrecu viaţa cultivându-şi insatisfacţia cu perseverenţă.
"Dificultăţile, spunea el, le cunosc, nu mă deranjează, am trăit cu ele toată viaţa, doar nu o să mă părăsească
acum!" Ar fi putut să spună altfel: "Am o mare abilitate în a-mi activa şi a intreţine dificultăţile, cred că îmi
este foarte greu să renunţ la această abilitate, să nu mă mai plâng mereu, să nu mai cred că sunt un persecutat
al vieţii".

Nu ştia încă faptul că era posibil să se schimbe, să vadă altfel lucrurile, să fie mai deschis în faţa
imprevizibilului întâlnirilor, să primească prezentul, ca pe un dar - ca pe un cadou. Pentru că prezentul poate
fi un cadou, dacă ştim cum să îl primim!

Nu, nu ştia deocamdată cum să facă acest lucru, iar povestea aceasta îi este dedicată lui.

POVESTEA LUI MALLODO CEL NEINTELES

Mallodo era fiinţa cea mai neînţeleasă care se născuse vreodată pe planeta Tăcerii.

Poate l-aţi întâlnit sau l-aţi zărit în drumul vostru, pentru că Mallodo este peste tot. De obicei este discret, nu
se manifestă decât prin semne de durere relativ suportabilă. Alteori însă ţipă, urlă, se blochează şi refuză clar
să mai facă vreo mişcare.

Trebuie să încercăm să îl înţelegem puţin pe Mallodo. Este neînţeles şi nu se poate exprima decât prin
violenţă. în adâncurile lui, este o persoană care nu prea are încredere în sine. Crede că pentru a fi iubit,
pentru a fi acceptat trebuie să facă ceva pentru ceilalţi.

Pentru că, vedeţi voi, viaţa lui Mallodo este plină de o mulţime de injuncţii pe care şi le atribuie el singur:

"Trebuie să faci asta şi asta." "Nu trebuie să faci cutare sau cutare lucru".

La toate acestea se adaugă multe alte "Trebuie să", toate acele fraze care îi umplu existenţa.

Încă de dimineaţă, chiar înainte de a deschide ochii are deja pregătite mai multe fraze în

minte: "Trebuie să...".

Mallodo are sentimentul că nu există decât cu acordul sau aprobarea celorlalţi. Bineînţeles, încearcă să se
afirme uneori, dar după cum am spus, într-un mod violent. Deoarece suferă, ajunge să ţipe foarte tare.
Limbajul lui preferat se bazează pe oboseală, laşitate, suferinţe împrăştiate din cap până în picioare.

Dar, în anumite momente refuză orice, totul se blochează. Atunci e imposibil să-1 faci să se mişte.

Mallodo a avut o copilărie, nu atât nefericită, cât plină de neînţelegeri. De exemplu, când încerca să
vorbească despre el, să exprime ceea ce simţea, în nouă cazuri din zece nu era înţeles.

O să vă dau un exemplu simplu, pe care voi îl veţi înţelege cu uşurinţă.

Când Mallodo era mic şi nu îi plăcea supa, încerca să îi spună mamei sale:
- Mamă, nu îmi place supa, nu vreau să o mănânc...

Mama lui îi răspundea imediat:

- Dar este foarte bună supa, o să-ţi dau şi puţin lapte sau puţină smântână să pui în ea...

Ea îi vorbea despre supă şi smântână în timp ce el vorbea despre el însuşi. Se crea astfel o neînţelegere
îngrozitoare. Era înspăimântător sentimentul acela de a nu fi înţeles când vorbea, atunci când vorbea despre
el! Cu siguranţă credeţi că exagerez, dar ascultaţi urmarea poveştii.

Câţiva ani mai târziu, când încerca să spună:

- Mamă, mă plictisesc la şcoală, copiii nu se poartă frumos cu mine...

Mama lui îi răspundea:

- Cum adică, nu se poartă frumos! Sunt sigură că Nicolas şi Naomi vor să se joace cu tine atunci când şi tu
eşti drăguţ cu ei. Şi apoi, ştii că şcoala este foarte importantă pentru tine, pentru viitorul tău, eu dacă nu mi-
aş fi continuat studiile...

Şi astfel se crea o nouă neînţelegere. Mama îi vorbea despre alţii, despre Nicolas, despre Naomi, despre
şcoală... în timp ce el încerca pur şi simplu să vorbească doar despre el şi să se facă înţeles în sentimentele
lui: plictiseală, dezamăgire, tristeţe... şi nu era niciodată înţeles.

Şi toate acestea au continuat de-a lungul întregii vieţi a lui Mallodo:

-Mamă, tată, aţi văzut bicicleta lui George, un Pegas nou nouţ, cu zece viteze, din oţel şi titan etc.

-Iar începi cu bicicleta lui George, ai văzut cum arată bicicleta ta? E nouă nouţă, ai primit-o la ultimul
Crăciun ....

Şi tatăl lui ţinea un discurs întreg despre bicicleta copilului, în loc să-1 asculte pe cel care vorbea, pe fiul său
Mallodo! Este destul de greu să încerci să-ţi înţelegi copilul atunci când acesta îţi vorbeşte despre el însuşi!

Voiam să vă mai spun că, în ziua aceea Mallodo ştia cum primise George bicicleta sa din oţel- titan. Făcând
economii timp de paisprezece luni, pentru a reuşi să o cumpere "singur". Mallodo

ar fi vrut ca părinţii lui să nu-i mai facă daruri "gata făcute", "cadouri afective", cum le numeau ei, cei
crescuţi în anii 60. Mallodo ar fi vrut mai degrabă ca părinţii săi să-i dea bani de ziua lui de naştere sau de
sărbători, deoarece, Mallodo calculase şi aflase că, economisind treisprezece luni, ar fi putut să-şi ofere el
"singur" o bicicletă frumoasă! Dorinţa lui cea mai arzătoare de atâta timp.

Dar cum să-i facă să înţeleagă toate acestea, când adulţii din jurul lui Mallodo confundau totdeauna
"subiectul": cel care vorbeşte, cel care vrea să spună ceva, cu "obiectul", despre care se vorbeşte! într-adevăr,
trăim într-o civilizaţie a obiectelor, după cum spun ziarele cunoscute, foarte cunoscute, se gândea Mallodo!

Adulţii şi în primul rând părinţii se grăbesc, se aruncă, cu capetele înainte, cu urechile astupate, cu ochii larg
deschişi, asupra a ceea ce cred ei că au înţeles.

-Tată, sunt invitat la ziua de naştere a Silviei, sunt foarte fericit...

-Cine mai e şi Silvia asta şi la ce oră se termină petrecerea? Te gândeşti că mâine mergi la şcoală?
Cine l-ar fi întrebat pe Mallodo "ce reprezintă pentru el acea petrecere şi mai ales ce înseamnă Silvia pentru
el" ?

Nu vă dau decât câteva detalii, dar puteţi să vă imaginaţi că aceste lucruri se repetau de o sută de ori pe zi, în
trei sute cincizeci şi cinci de zile pe an, trei sute şaizeci şi şase, în anii bisecţi şi

timp de zece, cincisprezece, douăzeci sau treizeci de ani. E un lucru exasperant pentru un copil şi mai apoi
pentru un adult, să trăiască pe planeta Tăcerii, planeta neînţelegerii!

Fiindcă majoritatea oamenilor de pe acea planetă funcţionează aşa. Chiar şi Mallodo, de altfel, deoarece
nimeni nu îl învăţase să comunice. Nimeni nu îl învăţase ce înseamnă "să pui în comun

ceva". Cum aţi vrea să nu se simtă neînţeles? Nimeni nu îl învăţase să nu confunde subiectul şi obiectul în
materie de comunicare.

Dar ceea ce era cel mai îngrozitor pentru Mallodo era faptul că, devenit adult, credea că este înţeles cel puţin
de cea pe care o iubea şi de care se simţea iubit. Şi dintr-o dată, lucrurile au început să meargă foarte prost.
În sensul că Mallodo nu înţelegea de ce nu era înţeles.

Într-o seară, întorcându-se acasă (ce cuvânt frumos!), a îndrăznit să spună:

-Nu mi-e cald, mi-e cam frig la spate... Şi iubita lui i-a răspuns:

-Dar aerul condiţionat este fixat la 24° C.

Ceea ce însemna că ar fi trebuit să-i fie cald, deoarece termometrul arăta o temperatură ridicată.

Totul se întâmpla în viaţa lui Mallodo ca şi cum nu ar fi fost posibil să-şi exprime propriile sentimente,
trăirile sale, fără să stârnească o respingere, un refuz, o neînţelegere, pe scurt, o lipsă de comunicare.

În acelaşi timp şi el îşi dădea seama că funcţiona la fel, după acelaşi sistem.

Seara, când îşi dorea să facă dragoste cu soţia sa, nu suporta ca ea să nu vrea acelaşi lucru.

- Nu este normal, înseamnă că nu mă iubeşti, nu ai chef niciodată, eşti frigidă, eşti la fel ca mama ta...

Nici el, în astfel de momente nu ştia să asculte şi să înţeleagă ceea ce simţea celălalt.

O dată au petrecut împreună un week-end de trei zile la Veneţia. El s-a bucurat foarte mult.

Iar când a vrut să povestească despre asta în faţa prietenilor, soţia sa a spus:

- Nu m-am plictisit niciodată atât de mult, bătea un vânt umed, nu a fost soare decât în ziua în care am
plecat, eu aveam chef să rămân la hotel şi să citesc, departe de copiii mei, în sfârşit în linişte, iar el mă ţâra
după el pe jos şi în gondolă prin toate colţurile Veneţiei, o după-amiază întreagă am stat pe o insuliţă să ne
uităm la morminte ... A fost oribil!

Auzind cele spuse de soţia sa, lui Mallodo nu-i venea să creadă.

Şi în cazul multor altor evenimente, fiecare dintre ei avea sentimente diferite, dar nu accepta să recunoască
trăirile celuilalt, atât erau de diferite de cele personale.
Nu voi insista mai mult asupra vieţii lui Mallodo cel neînţeles. Cred că voi m-aţi înţeles. Dacă nu, risc să am
dureri în zona lombară.

Într-adevăr, Mallodo este însoţitorul nostru cel mai familiar. Trăieşte în fiecare dintre noi şi apare în
momentul în care nu ne mai respectăm pe noi înşine.

De fapt, am putea să-1 considerăm pe Mallodo un prieten. De fiecare dată când apare, încearcă să ne spună,
în felul său:

- Atenţie, există un conflict în tine, nu un conflict cu celălalt, ci un conflict cu tine însuţi. Fie nu te-ai
respectat, fie ai vrut să-i faci pe plac celuilalt, renunţând la propria ta plăcere, uitând propriul tău proiect.

Mallodo foloseşte o mulţime de trucuri foarte iscusite, dureroase de altfel, pentru a ne spune:

- Asumă-ţi riscul de a te afirma, renunţă la nevoia ta bolnăvicioasă de a fi aprobat, de a căuta acordul

celuilalt în tot ceea ce faci sau nu faci. Asumă-ţi riscul de a fi mai mult tu însuţi...

Vă spun toate acestea pentru că l-am cunoscut bine, la fel de bine ca şi pe vărul său, Maldedo.

Vă transmit în încheiere mesajul cel mai important al lui Mallodo cel neînţeles:

- Îndrăzneşte să te respecţi rămânând în acelaşi timp în acord cu tine însuţi.

Sa risti ...

Două seminţe stăteau una lângă alta în pământul fertil de primăvară.

Prima sămânţă spuse: “Vreau să cresc! Vreau să-mi trimit rădăcinile cât mai adânc în pământ, şi să-mi
înfig spre lumină mugurii prin scoarţa pământului…Vreau să-mi desfac bobocii mei gingaşi ca un semn că
primăvara a venit… Vreau să simt căldura soarelui pe faţă şi binecuvântarea stropilor de rouă dimineaţa pe
petalele mele!“
Şi ea crescu.
Cea de-a doua sămânţă spuse: “Mie mi-e frică. Dacă îmi trimit rădăcinile dedesubtul meu, nu ştiu ce voi
întâlni în întuneric. Dacă îmi fac loc prin pământul tare şi răzbesc la suprafaţă pot să-mi rănesc mugurii
delicaţi…Dacă îmi las mugurii să se deschidă şi un melc încearcă să-l mănânce? Şi dacă ar fi să-mi deschid
bobocii, un copil poate să mă smulgă din pământ. Nu, e mai bine să aştept până este mai sigur.“
Şi aşteptă.
O găină începu într-o zi de primăvară să scurme pământul în căutare de ceva de mâncare, găsi sămânţa care
aştepta şi o înghiţi imediat.
Morala poveştii:
Aceia care refuză să rişte şi să crească vor fi înghiţiţi de viaţă.

REGELE TĂCERII
Există o mare diferenţă între a împărtăşi şi a avea un schimb. Într-un schimb, fiecare dă
şi primeşte. Într-o împărtăşire, există cineva care dă şi altcineva care primeşte. Pot exista însă şi
împărtăşiri reciproce...

Încă din şcoala primară i se spunea "Regele tăcerii", nu doar pentru că era foarte

zgârcit cu cuvintele, ci şi pentru că tăcerea lui avea o calitate aparte, care îl incita pe celălalt

să vorbească, să se exprime, să spună lucruri pe care le purta demult în el, fără să fi îndrăznit

vreodată să le spună... Era un copil subţire, cu pieptul puţin adâncit şi cu gesturi neîndemânatice,

care nu avea rezultate prea bune la gimnastică, unde era ultimul din clasă.

Mai târziu, devenit adult, nimic special nu îţi atrăgea atenţia asupra lui. Ai fi putut spune,

fără nici o ezitare că trecea mai degrabă neobservat şi stârnea foarte puţin interes într-un grup.

La început, fetele îl ignorau, parcă nu îl vedeau şi, totuşi, de fiecare dată când era prezent şi el, se

întâmpla ca una dintre ele să îi vorbească, nu pentru a-i cere ceva sau pentru a-i face o invitaţie,

ci pentru a sta de vorbă cu el. Pentru a se exprima, a i se confesa, a spune uneori lucruri pe care

nu le spusese nimănui înainte. Putea să îi povestească o amintire din copilăria ei, un vis, un

proiect sau un eveniment care o marcase.

Jean, cum se numea băiatul, avea un fel foarte particular de a asculta. Mai întâi, privea

buzele celui care vorbea, apoi, propriile lui buze schiţau câteva aprobări sau confirmări, în

tăcere, o mimică foarte sumară, pentru a-i lăsa celuilalt impresia că era ascultat. După aceea,

îşi privea interlocutorul, cam despura nasului, între ochi şi continua să schiţeze o mimică

aprobatoare. Şi, mai ales, ştia să încline capul exact la momentul potrivit. Acea uşoară înclinare

din cap, puţin spre stânga, îl făcea pe cel care vorbea să aibă dintr-o dată mai multă încredere în

el.

Nu avea nevoie să pună întrebări, să facă comentarii, să aprobe sau să discute ceea ce

spunea celălalt. El doar primea. Până în momentul în care cel sau cea care i se confesa spunea,

cu un aer distrat: "Bine, te las acum, trebuie să plec." Iar el îi răspundea mereu, cu aceleaşi

cuvinte: "Să fii plin de viaţă!"

În perioada aceea, la liceu, când îl vedeam des, nu i se mai spunea "regele tăcerii",

ci "Plindeviaţă". Dar, după ceva timp, toţi erau miraţi pentru că, chiar dacă li se părea simpatic,

nu îl considerau nici prea dinamic, nici prea însufleţit.

Dacă v-aş spune că fostul "rege al tăcerii", cel căruia i se spunea "Plindeviaţă" a devenit
psiholog şi, mai târziu, chiar psihanalist, probabil că nu vă voi surprinde. Era foarte bun în

profesia lui şi reuşise câteva terapii spactaculoase, chiar dacă mulţi dintre pacienţii lui nu mai

veneau la el la cabinet, deoarece aceştia aveau nevoie de ceva în plus decât o ascultare în tăcere,

oricât de călduroasă şi de binevoitoare ar fi fost ea!

Când "Plin de viaţă" s-a căsătorit, disponibilitatea lui pentru a-i asculta pe ceilalţi nu s-

a diminuat deloc, chiar dacă îşi consacra mult timp relaţiei de cuplu, apoi familiei, însă nu a

devenit astfel mai vorbăreţ.

Neînţelegerea care a apărut foarte repede între el şi soţia lui consta în faptul că ea dorea

să aibă în faţa ei pe cineva căruia nu doar să îi vorbească, dar care să vrea să vorbească şi de el,

care să accepte să exprime ceea ce simţea, care să-şi dorească să împărtăşească entuziasmul şi

îndoielile, care să îndrăznească să vorbească despre gândurile şi visele sale. Ea îi spunea adeseori

soţului ei: "Aş vrea să te ascult, să te înţeleg, astfel aş putea să primesc, să împărtăşesc cu tine, să

fie un schimb reciproc..."

Paradoxul acestei situaţii, era faptul că "Plindeviaţă", care ştia atât de bine să îi asculte

pe ceilalţi, trăia cu o femeie care nu reuşea să îi suporte tăcerea, oricât de stimulantă ar fi fost.

Astfel, treptat, fără ca măcar să îşi dea seama, a început să se închidă şi ea în tăcere. "Nu mai

vreau să fiu doar eu cea care vorbeşte, am nevoie ca şi tu să vorbeşti despre tine." Îşi exprima

astfel o cerere reală, importantă pentru ea, care se pare că există la multe dintre femei, la cele

care au o adevărată dorinţă de a comunica, de a pune în comun.

Nu ştiu dacă vă puteţi imagina continuarea poveştii. Într-o zi, soţia lui s-a hotărât să îl

părăsească...

Povestea aceasta nu are nici o morală, poate doar reflectă una dintre neînţelegerile cele

mai acute şi cele mai durabile dintre o femeie şi un bărbat: nevoia de a vorbi despre sine, din

partea unuia şi dificultatea de a se exprima a celuilalt.

POVESTEA ÎNŢELEPTULUI CARE AFLASE SINGUR DRUMUL SPRE LIBERTATE

În acea ţară se răspândise un zvon, mai întâi mai răzleţ, apoi tot mai insistent. Erau o mulţime de vorbe
care circulau între oameni. Cineva spunea că cunoaşte un înţelept care "descoperise singur calea spre
libertate".
Într-o zi, un adolescent plecă la drum ca să afle mai multe. I s-a spus să meargă într-o direcţie, iar pe
drumul pe care a luat-o, a întâlnit iubirea unei femei care nu avea nevoie de libertate, ci de a fi iubită. A
iubit-o şi atunci când a fost sigură că este iubită, 1-a părăsit. Există astfel de iubiri, de nevoie, care se
sfârşesc atunci când nevoia este împlinită.
Tânărul rămase singur. Îşi continuă drumul şi întâlni o femeie care 1-a iubit şi care s-a lăsat iubită. A
crescut în acea iubire, până într-o zi când a devenit suficient de mare pentru a-şi părăsi iubita. Există astfel
de iubiri pepiniere care ne permit să creştem.
Îşi continuă drumul şi timp de câţiva ani a trăi în singurătate.
Într-o dimineaţă se trezi având o dorinţă, aceea de a întâlni o altă dorinţă. O întâlni şi atunci a fost o
sărbătoare. Sărbătoare a durat o mie de zile şi o mie de nopţi.
Într-o noapte însă s-au despărţit, fiecare dintre ei fiind atât de minunat de celălalt, încât îşi imaginau că
nimic mai frumos nu se mai putea întâmpla între ei. Astfel, fiecare dintre ei, avea să multiplice întâlnirile. El
avea să găsească multe, foarte multe.
Într-o zi, însă, îşi continuă drumul. Iar pe drum, a întâlnit o femeie care 1-a întrebat cu ardoare:
- Te rog, vreau să fiu împlinită, dăruieşte-mi un copil.
El i-a dăruit cinci. Credea în generozitatea vieţii. Câţiva ani mai târziu, într-o după-amiază însorită, îşi
reluă drumul.
Nu mai era tânăr acum, era un bărbat plin de cicatrice, în acelaşi timp vulnerabil şi puternic, care înainta
pe drumul libertăţii. Au mai fost apoi alte şi alte întâlniri, alte rătăciri, entuziasme şi descoperiri, până când a
ajuns în sfârşit să-1 întâlnească pe înţeleptul care găsise drumul spre libertate.
Când a ajuns în faţa lui, bărbatul 1-a întrebat pe înţelept despre secretul lui, despre învăţătura lui, despre
rigoarea căutării, despre numele maeştrilor pe care îi avusese, despre suferinţele şi terapiile pe care le făcuse.
Înţeleptul nu răspunde însă la nici o întrebare. Îi spuse doar atât.
- Singurul lucru pe care l-am aflat este legat de descoperirea pe care am făcut-o: astăzi ştiu să spun da sau
nu, fără să mă rănesc.
Astfel se încheie povestea omului care a încercat mult timp, foarte mult timp, să caute drumul spre
libertate.
Câteva cuvinte apoi pleacă...
Cuvintele însă nu pleacă, rămân fixate sau continuă să călătorească în vibraţii subtile, în invitaţii tăcute.
Esenţa unei poveşti constă într-un cuvânt invizibil, strecurat între alte două cuvinte scrise sau spuse...

POVESTE FĂRĂ SFÂRŞIT

Suntem fiinţe de rostiri şi de tăceri, care înaintăm uneori pe acelaşi drum, foarte aproape unii de
alţii, dar mult mai rar ne aflăm in acelaşi timp pe cele patru drumuri care se numesc: A îndrăzni să ceri, A
şti să dai, A putea să primeşti şi A-ţi asuma riscul de a refuza.
Era odată, pe o planetă foarte apropiată de a noastră, o femeie pe care o chema Da Deacord şi care
făcea parte din tribul Spunetot. Un trib înrudit cu tribul Măsimtbineînpieleamea, Sănătoşii, veri cu
Câtimpnuamîncercatcontinui şi cu Reuşescoricum. Şi încă multe altele, precum faimosul trib
Amîncredereînmine, unde copiii, foarte devreme învaţă să îndrăznească să îşi exprime sentimentele, să îşi
arate emoţiile, să vorbească despre ceea ce simt, să se poziţioneze, să se afirme în faţa celorlalţi, fără nici o
reţinere.
 Într-o zi, Da Deacord a întâlnit un bărbat pe care îl chema Anxiosul, din tribul foarte renumit
Nimicdezis.
Foarte repede, şi-a dat seama că avea pentru el sentimente de iubire şi chiar dorinţa de a merge mai
departe în acest sens. Şi, cum se părea că şi el o iubea, chiar dacă nu se exprimase niciodată clar, îşi dorea să
stea mult cu ea, fără să îi spună niciodată ce dorea de fapt, astfel încât a îndrăznit ea să facă primul pas.
Astfel, între Da Deacod şi Anxiosul au fost mai multe întâlniri care apoi s-au trans format în întâlniri
amoroase. Întâlniri, care, în spiritul lui Da Deacord trebuiau să se transforme într-o relaţie de cuplu si, de ce
nu, într-o căsătorie! Astfel, Anxiosul a acceptat atunci când ea i-a vorbit despre dorinţa ei de a trăi cu el şi,
cine ştie, poate de a forma apoi o familie, de a avea o casă a lor.
Tribul lui Anxiosul, Nimicdezis, care nu era doar cunoscut, ci şi foarte numeros, conţinea de
asemenea mai multe clanuri, toate înru dite între ele, de sute de ani, precum clanul Nuîndrăznesc, clanul
Nueuşor, Mi-efrică, Nucontează, Nupotfacenimic, Nureuşesc, Nueştigenul meu. Toţi membrii acestor
clanuri, bărbaţi, femei, copii aveau o caracteristică generală: nu aveau încredere nici ei între ei, nici în alţii,
din afara clanului. Acest lucru se traducea printr-o dorinţă de a nu spune absolut nimic despre sine, de a nu
exprima ceea ce simţeau, de a nu vorbi despre ceea ce gândeau, de a nu lăsa să se vadă emoţiile pe care le
aveau. Toate astea de frică să nu pară slabi. Nu cred că e nevoie să mai spun că, printre membrii acelor
triburi, bărbaţii, în primul rând erau incapabili să îşi exprime senti mentele pe care le aveau, în cazul în care
aveau sentimente... Lucru care se întâmpla însă foarte rar!
Cred că aţi înţeles faptul că Da Deacord a avut o dificultate. A descoperit foarte repede, după câteva
luni de viaţă în comun, că iubirea nu era suficientă pentru a menţine împreună două persoane, în timp lung şi
mai e nevoie de ceva în plus: să îndrăzneşti să comu nici, adică să accepţi să împărtăşeşti, să pui în comun,
să vorbeşti despre tine şi să ai sentimentul că eşti ascultat de celălalt...
Avea sentimente foarte puternice pentru Anxiosul, pe care ar fi vrut să le împărtăşească sau măcar să
le exprime. Ar fi vrut să îi vor bească despre gândurile ei, despre copilăria ei, despre amintirile ei fericite.
Uneori se întreba: "oare cum pot să îi spun că îl iubesc, fără să se simtă deranjat, fără să considere acest lucru
drept o intruziune în viaţa lui intimă, o agresiune sau o provocare? Cum aş putea să îl invit să vorbească
despre el, despre tinereţea lui, despre familia lui, despre visele sau despre proiectele sale fără să considere
acest lucru drept o violare a intimităţii? Cum să îndrăznesc să stârnesc un schimb, fără să mă confrunt cu
mutismul partenerului meu, care de obicei nu are nimic de spus, nu vrea să împărtăşească nimic (în afara
întâlnirilor pe plan fizic)? Un bărbat curajos, dinamic, care se simte bine aşa cum e, dar care nu vrea să
schimbe nimic în relaţia ei? Pentru Anxiosul era bine aşa cum era, nu era necesar să vorbească despre asta.
De altfel, imediat ce Da Deacord încerca să vorbească, el se ridica, începea să se agite, părea că tot timpul
avea ceva de făcut, ceva urgent.
Da Deacord, după câteva tentative de a-1 face să vorbească, care au eşuat, a înţeles că tot ceea ce era
legat de relaţiile umane consti tuia un schimb delicat, uneori chiar îl deranja. Astfel a început să se teamă să
nu îl sperie, să nu îl forţeze şi atunci a renunţat să mai vor bească despre ea, despre ceea ce simţea. Ea, care
totuşi făcea parte din tribul Spunetot, un trib în care fiecare ştia să vorbească foarte bine. Un trib în care cu
toţii, mari şi mici îşi vorbeau cu o mare uşurinţă şi libertate, despre tot ceea ce li se întâmpla în viaţă. Da
Deacord s-a trezit în mod paradoxal în situaţia de a nu mai putea să vorbească despre ea, de a-şi interzice să
mai spună ceva despre relaţia lor. Astfel, a început să cenzureze comunicarea, adică posi bilitatea de a
împărtăşi şi de a pune în comun.
După câţiva ani, relaţia lor consta în a se despărţi dimineaţa, pen tru a merge la serviciu, fiecare în
altă direcţie, apoi a se reîntâlni seara, spunându-şi bună seara, a ieşi uneori să se plimbe în tăcere, unul lângă
altul sau a merge la restaurant doar pentru a mânca, apoi stăteau în faţa televizorului şi priveau doar
emisiunile pe care el voia să le vadă (se uita în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la ser viciu, în program
pentru a şti la ce să se uite seara!)
 Apoi mergeau să se culce, unul după altul, foarte rar în acelaşi timp, pentru că ei îi plăcea să mai
rămână să citească. Uneori, bineînţeles, făceau dragoste, (de obicei o dată sau de două ori pe săptămână), în
linişte.
Anxiosul adormea apoi imediat. Uneori adormeau unul lângă altul, după ce potriveau ceasul să sune
la ora 6:45, când el se trezea. După ce se trezea alerga puţin şi apoi îşi lua micul dejun, citind ziarul.
Da Deacord a fost foarte repede atinsă, fără să îşi dea seama, de un simptom numit "Represie
imaginară". Simptom, care apoi se poate transforma într-o boală serioasă, antirelaţională, care ne face să nu
îndrăznim să spunem ceva pentru noi înşine, deoarece ne gândim înainte că acel lucru ar putea să îi facă rău
celuilalt sau că celălalt nu va fi de acord sau ne va judeca sau ne va respinge şi nu ne va mai iubi dacă ne
exprimăm esenţa gândurilor şi vorbim despre ceea ce simţim atunci când simţim acel lucru!
Exista un antidot foarte puţin cunoscut împotriva acelei boli, însă eficient, care se numea: "Nu o să
mai gândesc în locul celuilalt". Insă Da Deacord nu se simţea pregătită să ia acel antidot. Ea credea, în mod
naiv, că într-o zi, partenerul ei se va trezi, că se va schimba, va înţelege şi va începe să vorbească, să
comunice cu ea!
Îşi pusese multe speranţe în el, însă fără să ţină cont de condiţiile în care a fost crescut Anxiosul, de
educaţia pe care a primit-o în tribul lui. In tribul Nimicdezis "Nu se vorbea, nu se pierdea timpul cu discuţii
inutile! Nu era nevoie să îţi povesteşti mereu viaţa! Oricum, cuvintele nu folosesc la nimic, decât la a
produce suferinţă... când cei doi parteneri îşi dau seama că nu se mai înţeleg, a vorbi este o pierdere de timp,
între bărbaţi se poate discuta, glumi, însă cu femeile devine totul foarte serios, vor tot timpul să ştie ce
simţim, daca le iubim, dacă ne este bine..."
Cu toate acestea, Da Deacord nu voia să se descurajeze, credea că iubirea ei, răbdarea ei, atenţia faţă
de partenerul ei, îl vor face să înţeleagă faptul că, într-un cuplu era important ca cei doi să îşi vor bească, să
comunice, să împărtăşească ceea ce simt...
Însă timpul care trecea, nu îi confirma deloc acest lucru. Şi până la urmă ea a fost cea care s-a
schimbat. Atunci când a descoperit că nu mai cânta, ea care cânta atât de des la începutul relaţiei cu
Anxiosul. Ea, care fusese tânăra atât de veselă, relaxată, care râdea tot timpul, din orice, simţea că a devenit
nervoasă, crispată, supărată.
Şi atunci Da Deacord s-a gândit să sosise timpul să se respecte, să nu îşi mai consume toate resursele
şi să încerce să păstreze vie încrederea ei în viaţă. A făcut o ultimă tentativă cu partenerul ei. Într-o seară,
după masă, după ce a stins televizorul, i-a întins un sim bol, o sârmă ruginită, pe care i-a spus să o ţină de un
capăt. Ea ţinea în cealaltă mână o eşarfă de mătase. "Sârma aceea ruginită sim bolizează relaţia noastră, cea
pe care o avem astăzi. Pentru mine această relaţie nu mai este bună şi prefer să renunţ la ea." Şi a dat drumul
capătului de sârmă pe care îl ţinea în mână. "Nu mai vreau această relaţie, nu m-am căsătorit cu tine pentru a
trăi aceste lucruri" Apoi i-a arătat eşarfa: "Această eşarfă reprezintă relaţia pe care aş vrea să o am cu tine.
Înseamnă că am nevoie de o relaţie în care să existe reciprocitate, în care să poată circula mesaje de la mine
înspre tine şi mesaje care vor veni dinspre tine spre mine, pe care să le pot accepta fără să ezit, fără
reticenţă".
Povestea mea nu mai spune mai departe ce a făcut Anxiosul. Oare a acceptat noua relaţie pe care i-o
oferea soţia lui şi a renunţat la cea veche? Ceea ce ştiu însă este că Da Deacord a hotărât să se respecte pe
sine şi este pregătită să meargă pe drumul pe care simte că va fi cel mai bine pentru ea. A avut nevoie de
mulţi ani pentru a descoperi că era foarte important să se respecte şi să îşi asume riscul de a renunţa la o
relaţie, chiar dacă era foarte importantă pentru ea, când acea relaţie nu mai era destul de hrănitoare pentru a
îi permite fiecăruia să împărtăşească ceea ce era mai bun în ei.

NIMIC NU ESTE CEEA CE PARE !

Doi îngeri calatori s-au oprit sa-si petreaca noaptea în casa unei familii înstarite.

Familia a fost rea si a refuzat sa-i lase pe îngeri sa înnopteze în camera de oaspeti. În schimb, le-a oferit o
camaruta în subsol.

În timp ce îsi faceau paturile, îngerul cel batrân a vazut o gaura în perete si a reparat-o imediat.

Când îngerul cel tânar l-a întrebat de ce, celalalt înger i-a raspuns: " Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce
par a fi ".

În noaptea urmatoare îngerii au ajuns sa se odihneasca în casa unui om foarte sarac, dar foarte ospitalier,
taran ce locuia împreuna cu sotia lui.

Dupa ce au împartit cu ei putina mâncare ce o aveau, i-au lasat pe îngeri sa doarma în patul lor, unde se
puteau odihni în voie.

Când s-au trezit a doua zi, îngerii i-au gasit pe taran si pe sotia lui plângând. Singura lor vaca al carei lapte
era unicul lor venit, murise pe câmp.

Îngerul cel tânar s-a înfuriat si l-a intrebat pe cel batrân, cum se poate întampla un asemenea lucru?

" Primul om avea tot… si totusi l-ai ajutat ", a spus el.

" A doua familie avea atât de putin, dar era în stare sa imparta totul, si tu i-ai lasat vaca sa moara ".

" Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi ", i-a raspuns îngerul cel batrân.

"Când am stat în subsol am observat ca în gaura din perete era depozitat aur. De vreme ce stapânul era orbit
de lacomie si era incapabil sa-si împarta bogatia cu altcineva, am astupat zidul ca sa nu o mai gaseasca.
Noaptea trecuta când am dormit în patul familiei de tarani, îngerul mortii a venit dupa sotia lui. I-am dat în
schimb vaca. Lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Uneori chiar asa se intampla când lucrurile nu se
desfasoara asa cum ar trebui."

Morala
Daca reusesti sa pastrezi o atitudine pozitiva, sa nu iei orice lucru la modul personal, vei vedea ca absolut
orice situatie poate sa te ajute în cresterea ta.

În facultate aveam un profesor ( domnul Eugen Iordanescu) care avea o vorba: Orice picior dat în fund este
un pas înainte. ;)

Înca din leagan am fost învatati ca orice lucru are o dubla polaritate. Ca el este ori bun, ori rau. Lucrurile
sunt mai complexe decât atât. Important este sa te adaptezi, sa crezi cu tarie ca orice întâmplare este în
avantajul tau.

Povestea celor 1000 de bile

" Pe măsură ce înaintez în vârstă, îmi plac din ce în ce mai mult dimineţile de sâmbătă. Poate că din
cauza liniştii pe care o simt atunci când mă trezesc primul, sau poate că este doar bucuria neascunsă că nu
trebuie să fiu la serviciu. Oricum ar fi, primele ore ale dimineţilor de sâmbătă sunt cât se poate de plăcute.
 Acum câteva săptămâni, savurând liniştit prima cafea a unei astfel de dimineţi de sâmbătă, am pornit
radioul. Ceea ce a urmat a devenit una din acele lecţii pe care viaţa ţi le dă din când în când.

Iată despre ce e vorba: La radio rula o emisiune matinală interactivă, cu păreri exprimate telefonic de
ascultători pe tema emisiunii, punctate din când în când de anunţuri ale crainicului prin care îi asigura pe
aceştia că le stă la dispoziţie în fiecare zi a săptămânii, inclusiv în dimineţile de sâmbătă până la prânz.

La un moment dat a intrat în direct un ascultător care dorea să povestească, oricui dorea să
asculte, povestea celor 1000 de bile, ceea ce mi-a captat atenţia. Avea o voce gravă, fermă, dar deosebit de
calmă.

Şi iată povestea lui, spusă crainicului radio: Se pare că eşti tare ocupat cu acest serviciu la postul de
radio: să ai o emisiune zilnic, inclusiv sâmbăta dimineaţa, nu e un lucru uşor. Sunt convins că te plătesc bine
dar cred că e o ruşine că te ţin departe de familie atât de mult timp. E foarte dureros că în aceste sâmbete în
care ai lucrat ai pierdut primul concurs de dans al fiicei tale, primul meci de fotbal al fiului tău, şi câte
altele... Dă-mi voie să-ţi spun ceva ce pe mine m-a ajutat să-mi stabilesc şi să-mi urmăresc priorităţile. Este
povestea celor 1000 de bile.

Vezi tu, într-o dimineaţă de sâmbătă ca şi aceasta, m-am aşezat la masă şi am făcut puţină aritmetică:
un om trăieşte în medie 75 de ani. Ştiu că unii trăiesc mai mult iar alţii mai puţin, dar media este asta -75 de
ani; am înmulţit 75 cu 52 şi am obţinut 3900, adică numărul de zile de sâmbătă pe care le trăieşte în medie
un om; deoarece la acel moment aveam deja 55 de ani, am socotit câte zile de sâmbătă trăisem deja, adică
55x52, adică aproape 2900 de sâmbete; am socotit apoi că dacă voi trăi 75 de ani, mi-au mai rămas
aproximativ 1000 de sâmbete.

După ce am terminat cu aritmetica, am trecut prin 3 magazine de jucării şi am cumpărat 1000 de bile
de sticlă, din acelea cu inserţii colorate, cu care se joacă copiii. Şi am trecut prin 3 magazine pentru că nici
unul nu avea 1000 de bile. Oricum, până la urmă le-am cumpărat, le-am dus acasă şi le-am pus într-un vas
mare şi transparent..

De atunci, în fiecare sâmbătă dimineaţă, am scos câte o bilă şi am aruncat-o. Am realizat că observând cum
se micşorează numărul bilelor din vas am devenit tot mai concentrat pe lucrurile care contează cu adevărat în
viaţă.

Nimic nu te motivează şi nu te ajută mai mult în a-ţi stabili priorităţile în viaţă decât simpla imagine a
timpului tău scurgându-se.

Şi acum, dă-mi voie să-ţi mai spun un singur lucru înainte de a închide şi a merge să-mi trezesc
familia pentru a lua împreună micul dejun: în această dimineaţă am scos din vas ultima bilă. Mă gândesc că
dacă apuc sâmbăta următoare, sau şi pe cealaltă... pur şi simplu mi s-a dat puţin timp în plus. Şi singurul
lucru pe care orice om îl va accepta, este puţin timp în plus. Mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine şi sincer, îţi
doresc să ai parte de mai mult timp cu familia ta. Iar mie îmi doresc să mai fiu pe-aici şi să ne mai întâlnim
pe acest post de radio.

Bună dimineaţa şi ... la revedere!

Alegerea

Un om care se simtea vesnic împovarat de greutatile vietii i se plânse unui maestru spiritual vestit.
- Nu mai pot! Viata mi-e un chin!
Maestrul lua o mâna de cenusa si o lasa sa cada într-un pahar plin cu apa curata, buna de baut, pe care-l avea
pe masa, spunând:
- Acestea sunt suferintele tale.
Toata apa se tulbura si se murdari. Maestrul arunca apa, lua o alta mâna de cenusa la fel cu cea dinainte, i-o
arata omului nostru, se apropie apoi de fereastra si o arunca în mare.
Cenusa se împrastie într-o clipa, iar marea ramase la fel ca înainte.
- Vezi?, îl lamuri înteleptul. “În fiecare zi trebuie sa alegi între a fi un pahar de apa sau marea.”

Prea multe inimi neîncapatoare, prea multe suflete sovaitore, prea multe minti nepricepute si brate închise.
Una dintre lipsurile majore ale timpului nostru este curajul. Nu îndrazneala prosteasca, temeritatea
inconstienta, ci adevaratul curaj, care în fata fiecarei probleme spune linistit: ”Exista cu siguranta o
solutie pe undeva, iar eu o voi gasi .”

… iar cand in viata ta exista momente in care te plangi de starea jalnica in care se afla lumea, societatea
sau cand esti tentat(a) sa arati acuzator spre altii, raspunde-ti la o singura intrebare:“Sunt parte din
problema sau din solutie?”

Tot ceea ce spui vorbeste despre tine !

Odata, pe inserate, un taran se aseza pe pragul modestei sale case, bucurandu-se de racoarea serii. In
apropiere, serpuia un drumeag care ducea spre sat; un om care trecea il vazu pe taranul nostru si se gandi:
“Omu’ asta e fara gres un mare lenes, sta de pomana si cat e ziua de mare lancezeste pe pragul casei…”
La putina vreme, aparu un alt trecator. Acesta se gandi:

“Omu’ asta e un Don-Juan. Sade aici ca sa se poata uita la fetele care trec, ba poate le mai si necajeste…”

In fine, un strain care se indrepta spre sat isi zise:

“Omu’ asta e de buna seama un mare muncitor. A trudit toata ziua, iar acum se bucura de odihna bine
meritata…”

La drept vorbind, nu putem sti prea multe despre taranul asezat pe pragul casei. Putem spune insa multe
despre cei trei oameni care se indreptau spre sat: primul era un lenes, al doilea un om rau, iar al treilea un
mare muncitor.Tot ceea ce spui vorbeste despre tine… mai ales cand vorbesti despre altii!

Nu totul dintr-o data !

Mullahul, un predicator, intra într-o sala , unde vru sa tină o predica. Sala era goala, cu exepţia unui tanar
grajdar, aşezat în primul rând. Mulahul, cumpanind daca sa vorbeasca sau nu, in cele din urma ii zice
grajdarului :”Esti numai tu singur aici. Crezi ca ar trebui sa vorbesc sau nu ?" Grajdarul îi spuse:
"Invatatorule, eu nu sunt decât un om simplu si nu înţeleg lucrurile acestea. Dar, daca aş intra in grajduri si
aş vedea ca toţi caii au fugit si a mai rămas doar unul, l-aş hrani totuşi."
Mullahul puse la inima acestea si incepu as predice. Vorbi mai mult de doua ore. Dupa aceea, se simti in
culmea fericirii si vru ca audienţa sa ii comfirme cat de buna fusese predica lui. Întreba: "Ti-a plăcut predica
?" Grajdarul raspunse :"Ţi-am spus deja că sunt un om simplu si nu înţeleg foarte bine aceste lucruri.Totuşi,
daca as intra in grajduri si aş afla ca toti caii au disparut, cu exeptia unuia, l-aş hrani, dar nu i-as da tot
nutreţul pe care il am."