Analiză critică din perspectiva Tradiției ortodoxe a consumismului ca ideologie

dominantă în contextul societății contemporane

Prof. dr. Ilie Bădescu

Institutul de Sociologie al Academiei Române

Cultura captivității trupești, cultura libertății și pedagogia trezviei

Consumerismul1 (invocat de către unii ca prim argument al puterii de dezvoltare a

modernității) înseamnă consum peste pragul critic al nevoilor de bază. A consuma peste un atare
prag a fost considerat un factor al progresului capitalist, iar în perioadele de criză ciclică, relansarea
consumului este interpretată ca factor prim al ieșirii din criză. Este, deci, cu atât mai necesară
examinarea critică a teoriilor consumerismului pentru a conveni asupra unei concluzii rezonabile ca
răspuns la întrebarea: este consumerismul un factor al progresului și deci al dezvoltării durabile ori
este doar un factor al risipirii, cum îl prezintă Vance Packard, și deci al unui declin pervers însoțit
de epuizarea resurselor și deci de compormiterea oricărei șanse de dezvoltare durabilă. Ipoteza
noastră este că un fenomen de rază globală, precum este consumerismul, reprezintă mai degrabă un
factor de istovire și deci de risipire a resurselor dezvoltării, fiind, totodată, un factor al
dezorganizării forțelor morale din om și din societate și pregătind mediul pentru o cultură a
captivității trupești îndreptată împotriva culturii libertății și a învierii. Așadar, ce este
consumerismul și care sunt, de fapt, înțelesurile sale în raport cu sistemul de referință al teoriei
dezvoltării umane?
Consumerismul, s-a spus, este un tip de ordine socială și economică promovată de noile
clase de mijloc2 a căror ascensiune este principala operă a modernității. Aceasta este viziunea
neutralistă asupra consumerismului, deși unul dintre cei dintâi cercetători și teoreticieni ai
consumerismului3 a fost și cel mai teribil critic al acestuia. În vederile noastre, consumerismul este
mai degrabă un tip de subordine socio-morală care camuflează cu mare dificultate o dezordine
spirituală gravă prin adâncimea și raza ei de cuprindere. La o privire de suprafață, consumersimul
poate fi asimilat unei „ideologii care încurajează achiziția de bunuri și servicii în exces”. 4 Sub
această accepție, consumerismului i se asociază încă un sens neutralist. Conceptul este folosit
pentru a desemna pur și simplu un „nivel înalt de consum”.5 În sens antropologic, consumerismul
desemnează acele „comportamente de vânzare-cumpărare de bunuri și servicii peste pragul nevoilor

1
Elaborarea acestui material a beneficiat și de susținerea proiectului: „Pluri şi interdisciplinaritate în programe
doctorale şi posdoctorale”, (numărul de identificare a contractului: POSDRU /159/1.5/S/141086), ca parte a unui
support de curs (nepublicat), cu tema „Dezvoltarea durabilă și obstacolele ei”
2
Cf. Veblen, Thorstein (1899): The Theory of the Leisure Class: an economic study of institutions, Dover Publications,
Mineola, N.Y., 1994.
3
Ibidem: Th Veblen este și primul critic radical al consumerismului în care identifică trăsăturile claselor de loisir
(leisure class), adică a acelor tipuri de clase sociale care fac din consum și nonocupare o trăsătură a distincției sociale.
4
http://en.wikipedia.org/wiki/Consumerism
5
Swagler, Roger (1997). "Modern Consumerism". In Brobeck, Stephen. Encyclopedia of the Consumer Movement.
Santa Barbara, Calif.: ABC-Clio. pp. 172–173, which is based on Swagler, R. (1994). "Evolution and Applications of
the Term Consumerism: Theme and Variations". Journal of Consumer Affairs 28 (2): 347–360

1
de bază”.6 Chestiunea tulburătoare este că de la un prag istoric încoace, consumerismul a devenit un
mod de viață cu largă îmbrățișare (de rază planetară), asociat unui tip de societate pe care sociologii
au denumit-o societate de consum. Fără a merge în direcția unei analize strict sociologice vom
reține doar faptul acesta elementar că cele patru componente, capitalismul, consumerismul,
explozia demografică și ecospasmul sunt ilustrări pentru fenomenul convergențelor induse de
modernitate și pentru legea „succesiunilor coexistente”7. Accepțiunile asupra termenului sunt
multiple și abordările revin în actualitate cu o anume cicilicitate. Definițiile noțiunii de
consumerism sunt de cele mai multe ori contradictorii deși se poate distinge un continuum
definițional de la polul definițiilor legitimiste (care leagă fenomenul de „intersele consumatorilor” 8)
la polul definițiilor critice.9 În lumina definițiilor critice, consumerismul desemnează o forță a pieței
care „distruge individualitatea și rănește societatea”.10 Consumerismul are rădăcini greu de smuls
încât cel ce ar dori să caute căi de îndreptare pentru cel dependent de patimile împachetate sub
cuvântul acesta – consumerism – trebuie să știe cu ce se luptă, cel fel de inamic îl împresoară.
Aceasta este cea dintâi trăsătură aparentă a consumersimului: este un dușman al libertății umane
care vine prin împresurare, de unde și dificultatea luptei contra lui și a dezrobirii din ghearele sale.
Trebuie să reținem, apoi, faptul simplu că ceea ce numim consumerism acoperă un mod de viață,
tipuri de predispoziții prin care este desemnată calea spre ceea ce teoreticienii numesc „bunăstare”
materială. Calea spre bunăstare materială prin recurgerea la acele „practici definitorii ale
consumerismului” preschimbă acest fenomen într-una dintre „forțele sociale globale dominante,
care operează peste diferențele de religie, de clasă, de gen, de etnicitate, etc”11. La acest nivel
definițional suntem încă în spațiul accepțiunilor blânde asupra fenomenului. În vederile sociologilor
creștini, pe care îi vom invoca de-a lungul acestui material, consumerismul este o forță ambivalentă,
deopotrivă anarhizantă și compulsivă, capabilă, altfel spus, să inducă o constrângere blândă,
polimorf-perversă, asupra întregului comportament uman, pe care-l atrage în zona obscură a
„idolatriei obiectelor”12. Într-o atare viziune mult mai cuprinzătoare13, consumerismul se reazemă
(incluzându-le) pe suma de înclinații exagerate și deformatoare pentru făptura umană, pe care, în
mod obișnuit le denumim vicii, iar, în terapia duhovnicească le numim patimi, adică expresii ale
căii spre viață împătimită, în care domină păcatul și păcătoșenia (viața păcătoasă). Prima trăsătură a
patimilor este, precum știm cu toții, deviația. A doua este dependența. A treia este totala
dependență numită și livrare de sine, adică idolatrie, închinarea la idol. Consumersimul, vom arăta

6
http://en.wikipedia.org/wiki/Consumerism
7
Tudorel Postolache, Vers un ideal pratiquable, editura Academiei, 2008
8
ibidem
9
ibidem
10
Barber, Benjamin R. (Spring 2008). "Shrunken Sovereign: Consumerism, Globalization, and American Emptiness".
World Affairs. Retrieved 23 April 2013
11
James, Paul; Szeman, I (2010). Globalization and Culture, Vol. 3: Global-Local Consumption. London: Sage
Publications. p. x.: „the pursuit of the 'good life' through practices of what is known as 'consumerism' has become one
of the dominant global social forces, cutting across differences of religion, class, gender, ethnicity and nationality. It is
the other side of the dominant ideology of market globalism and is central to what Manfred Steger calls the 'global
imaginary”
12
David A Fraser, Tony Campolo, 1992, Sociology Through the Eyes of Faith, Apollos, Harper San Francisco (a
division of HarperCollins Publishers), p 239
13
Vezi și Glickman, Lawrence B. (2012). Buying power : a history of consumer activism in America (Paperback ed.
ed.). Chicago: University of Chicago Press. p. 265. Unul dintre cei ce-au înclinat balanța definițională a
consumerismului spre înțelesul său negativ a fost vance Packard în viziunea căruia consumerismul acoperă deopotrivă
materialismul excesiv și risipa. Cf și http://en.wikipedia.org/wiki/Consumerism

2
mai încolo, este una dintre formele idolatriei moderne. Vom analiza fiecare trăsătură în parte. Ca să
obținem o definiție mai cuprinzătoare a consumersimului să căutăm, mai întâi, răspunsul la
întrebarea privitoare la căile ivirii sale.
Fenomenul consumerist nu are rădăcini strict individuale, adică nu se ivește sub forma strict
limitată a unei deviații individuale, ci sub forma unei deviații colective (pe care un teoretician
american o raportează la un tip special de capitalism, descris de economia americană14). Această
deviație transformă tendința firească spre consum în consumerism, conferindu-i deopotrivă
generalitate și persistență. Consumul este calea fiziologică spre conservarea vieții din trup și în trup.
Consumersimul este calea deviată spre robia trupului15. El induce dependența și robia trupească și
sufletească sau adicția, adică pierderea libertății, ba chiar și falsificarea căii fiziologice naturale
numită hrană și hrănire, grijă firească de trebuințele firești ale trupului. Consumerismul nu este un
fenomen de o zi, ci este un fenomen de epocă și deci de termen lung și de acceptare globală16.
Consumerismul, deci, este un tip de comportament colectiv. Marea masă îl adoptă, face din
el stil de viață. Partea încă mai rea a consumersimului este că întunecă vederea, îndreptățind
patimile trupești și amorțind forțele sufletești. Ca să înțelegem lucrurile să ne întoarcem împreună
cu doi sociologi creștini americani, David A. Fraser și T Campolo, la cele patru tipuri de factori
distorsionanți „care întunecă abilitatea persoanei umane de a vedea lucrurile clar”17, adică așa cum
sunt ele. Între ochii minții și cei trupești ai omului, pe de o parte, și peisajul existenței, pe de alta, se
interpun întotdeauna, ne spune Fr Bacon, asemenea factori care distorsionează, deviază vederea,
întunecă abilitatea numită „vedere clară”. Acești factori acționează ca un fel de forțe capabile să ne
facă, în felurite moduri, captivi ai unei vederi străine, eronate și deci să preia conducerea proceselor
noastre mentale (intelectuale, simțuale și sufletești).
Privite din afară, forțele distorsiunii comportamentului nostru ni se înfățișează sub forma
unor tendințe ale gândirii, a unor predispoziții durabile, cu rădăcini adânci, pe care numai o
pedagogie a trezviei le poate readuce sub control, adică le poate domestici, ba chiar le poate folosi
în diverse strategii mentale drepte (ca singură alternativă la strategia vicleană a consumerismului).
Pedagogia trezviei se întemeiază pe o altfel de forță, curată și luminătoare, pe care Dumnezeu a
sădit-o în sufletul omenesc, numită libertate sau liber arbitru. Bacon, descendent al unui curent
pragmatic și al unei înclinații spre naturalismul metodologic, supra-accentuează rolul forțelor
trupești, care au caracter mai degrabă înrobitor, dacă sunt ridicate la rang de forțe conducătoare ale
făpturii, motiv pentru care Bacon le și denumește, așa de sugestiv, idoli. În fapt, trăsătura dominntă
a acestor forțe obscure constă în puterea lor de a devia rațiunea minții omenești spre direcții
persistent greșite, scufundând omul în confuzie, risipire, în înlănțuiri de tot felul, în patimi a căror
plată este pierderea libertății și deci moartea sufletului (confirmând adevărul Scripturii care ne

14
Cf. Eriksson, Kai (20 November 2012). "On self-service democracy: Configurations of individualizing governance
and self-directed citizenship". European Journal of Social Theory. Retrieved 1 November 2014, apud
http://en.wikipedia.org/wiki/Consumerism
15
Această viziune este preluată din antropologia paulină a distincției dintre corpul interior (dominat de forța
organizatoare a sufletului) și corpul exterior, dominat de facultăți râvnitoare, de nevoi și de toate determinațiile
exterioare. Cf Ilie Bădescu (2005), Noopolitica. Sociologie nologică, Teoria fenomenelor asincrone, Ed Ziua
16
Pentru definițiile asupra consumerismului vezi: Swagler, Roger (1997). "Modern Consumerism". In Brobeck,
Stephen. Encyclopedia of the Consumer Movement. Santa Barbara, Calif.: ABC-Clio. pp. 172–173, which is based on
Swagler, R. (1994). "Evolution and Applications of the Term Consumerism: Theme and Variations". Journal of
Consumer Affairs 28 (2): 347–360.
17
David A Fraser, Tony Campolo, 1992, Sociology Through the Eyes of Faith, Apollos, Harper San Francisco (a
division of HarperCollins Publishers)

3
previne că plata păcatului este moartea). După cădere, omul a pierdut armonia paradiziacă dintre
suflet și trup, dintre forțele libertății sufletești și forțele captivității trupești (în grecește, ești izbit de
aproape homofonia dintre sema – mormânt și soma – trup). Facem aceste precizări ca să putem
întâmpina adecvat antropologia baconiană care ne ajută să înțelegem rădăcinile consumerismului ca
fenomen al dependenței, ca tip de adicție (adică de confiscare împătimită și pătimitoare a forțelor
trupești spre a le folosi autodistructiv, împotriva forțelor sufletești). Consumerismul își trage
rădăcina din ruptura trupului de suflet, a culturii captivității trupești de cultura libertății sufletești.
O atare ruptură nu survine individual, ci pe căile rătăcitoare postalapsariene, pe care omenirea le-a
tot parcurs de la cădere încoace, și pe care numai forța dumnezeiască a lui Hristos Întrupat (istoric)
și Restaurator (euharistic) le-a readus la direcția dintâi, preschimbând calea rătăcită în Calea cea
bună, dreaptă și adevărată (”Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât
prin Mine”, îi răspunde Mântuitorul lui Toma18 cel îndoit). Toată cultura omenească de după
Hristos poate fi înțeleasă prin lupta continuă dintre calea greșită și Calea cea bună, dintre
antipedagogia rătăcirii și pedagogia trezviei, care ne învață calea bună, salvatoare în lume și dincolo
de capătul lumii acesteia. Forțele căii mincinoase, ale rătăcirii și risipirii umane, au îmbrăcat în
epoca modernă forma împachetată a consumersimului. Dar acesta nu apare din simpla funcțiune a
consumului, ci dintr-o utilizare eronată a energiilor noastre trupești și sufletești, sub îndrumarea
respectivelor forțe obscure pe care antropologia și epistemologia baconiană ne îndrumă să le
cunoaștem. Cea dintâi trăsătură a acestor forțe este, precum s-a precizat, caracterul lor împătimitor,
puterea de a induce dependențe așa de mari, încât putem asemăna consumersimul cu un straniu
drog clectiv. Dependențele pe care ni le induce sunt atât de grave încât pedagogia trezviei și cultura
libertății, pe care se întemeiază această pedagogie, trebuie să revină între armele de luptă ale
preotului, ale duhovnicului.

Antropologia consumerismului

Dar să revenim la rădăcinile acestui flagel antropologic, care împătimește marile

colectivități și pe cele mici, adică popoarele și familiile, făcându-le robi ai banului și ai unei
conduite ruptă de orice grijă pentru suflet. Aceasta este a doua trăsătură a consumerismului:
anihlilează în om grija pentru suflet și deci pentru cele sufletești, eclipsate fiind cu totul de grija
obsesivă pentru trup și pentru subcultura „îmbuibării”. Perfidia consumerismului constă în faptul că
îi robește și pe cei bogați și pe cei săraci, încât răspunsul la loviturile vieții și la amărăciunile
sărăciei este căutat exclusiv în abundența de bunuri oricât ar fi ele de falsificate și degradate. Grija
de suflet este complet înecată de apele mâloase, de mlaștina consumeristă. Datorită acestei
particularități, Bacon a numit acești factori distorsionanți, aceste forțe obscure ale devierii, robirii și
risipirii sufletești, idoli, grupându-i în patru clase. Prima clasă ține de acele tendințe sau
predispoziții ale gândirii adânc fixate în felul de a fi, zice filosoful britanic, al speciei umane. În
temeiul acestor predispoziții obscure, omul se arată înclinat să „creadă (în) ceea ce-i procură plăcere
și să nu creadă în ceea ce-i displace” (de unde și binecunoscuta zicală populară: „bogatul nu crede
săracului”). Plăcerea devine testul de realitate a ceea ce ne înconjoară, după principiul „este real

18
Ioan, 14, 6

4
(adevărat, bun) ceea ce-ți place”. Acesta este omul hedonist. Puterea lui este hedonismul19, care
devine și cauza cumplitei sale neputințe, a unei dezarmări ontologice pe care tocmai consumersimul
o produce. Bacon crede că această forță obscură care pune semnul egalității între real și plăcut este
universală (idolum tribus, idola tribus). Nu vom discuta semnificația distorsionantă a tabloului
antropologic baconian spre a ne concentra doar asupra funcției ajutătoare a unui atare tablou în
raport cu nevoia noastră de înțelegere a fenomenului consumerist. Această primă sursă a devierii
umane este un avocat permanent al consumerismului și aliatul cel mai sigur al supermarketurilor, al
mall-urilor, în genere, al acelei așa numite culturi a consumului. Consumersimul ca tip de „cultură”
accentuează o atare tendință, deposedând omul de libertate, fiindcă ridică plăcerea la rang de
combatant al luptei pentru năruirea libertății umane. Epocile de declin spiritual și de anarhie au
supralicita recursul la tipul acesta de cultură hedonistă. Școli hedoniste20 au apărut în toate marile
civilizații tocmai în atari perioade. Televiziunile moderne, cu explozia reclamelor televizuale, cu
anticultura pornografiei exaltă principiul hedonist, ridică plăcerea la rang de principiu al vieții.
Omul hedonist își are rădăcinile în natura umană, desigur, dar nu putem pune semnul egalității înre
cele două, fiindcă deși plăcerea ține de felul natural de a fi, exagerarea ei, absolutizarea ei,
deformează natura omenească, distruge forțele sufletești ale omului ca făptură teandrică, divino-
umană, creată după chipul și întru infinită asemănare cu Dumnezeu. Însă acești idola tribus, aceste
predispoziții ale omului specific pot să devină adăpostul unei tendințe durabile, unui mod de a fi
general, pe care-l desemnăm prin termenul de consumerism. Este evident, iată că o atare tendință se
leagă și de cealaltă rădăcină, de calitatea omului ca ființă colectivă, ca membru ale unei colectivități
cu care împărtășește multe, inclusiv tendințele negative, distructive.
În mod firesc (prin firescul creației), omul este membru al unei culturi native, al unei etnii,
împărtășind tradiții comune cu ceilalți și acceptând ordinea bazată pe aceste tradiții. Modernitatea a
adus, însă, o destrămare a ordinii tradiționale dar predispoziția insividului de a se comporta ca
membru al unui grup particular s-a păstrat. Această predispoziție este una de tip prestabilit (Bacon o
numește idola specus) și chiar dacă specificul culturii grupului de apartenență se schimbă, funcția
persistă. Epoca secularismului a răspândit indiferența de cele sufletești și insensibilitatea față de
cele dumnezeiești. Pe fondul slăbirii vechii ordini tradiționale care permitea o preluare selectivă a
oricăror influențe, noul tip de cultură cotidiană a fost adoptat de marile colectivități la scara lor.
Odată distrus filtrul tradiției, a devenit cu putință fenomenul acesta de altoire a unei subculturi
consumeriste pe trunchiul societății, în golul lăsat de prăbușirea ordinii tradiționale. Din momentul
în care cultura tradițională a lăsat locul subculturii seculariste, al cărei pilon este consumersimul,
cultul consumului, a reintrat în funcțiune mecansimul dependenței de grup doar că de data aceasta
pe latura ei negativă. Mă port ca ceilalți, fac și eu ce fac ei – iată esențialmente sensul acestui
mecanism, al dependenței de grup, al afilierii la grup ca idola specus, ca preluare a modului colectiv
de acțiune și de gândire în spațiul gândirii și al manifetărilor noastre. Astfel apare una dintre
producțiile cele mai reprezentative ale consumerismului, subcultura mall-ului. Apartenența și
identificarea cu grupul au devenit, iată, forțele consumersimului. „Toți fac așa, fac și eu ca ei”.

19
Hedonism, 2004-04-20 Stanford Encyclopedia of Philosophy. Pe temeiul acestei forțe antichitatea grecească, printr-
unul dintre studenții lui Socrate a creat hedonismul etic cf șihttp://en.wikipedia.org/wiki/Hedonism (hedone, în
grecește, înseamnă plăcere: ibidem)
20
C. Rowe & M. Schofield (eds.), Greek and Roman Political Thought, Cambridge 2005. Cf și Tim O'Keefe, Epicurus
on Freedom, Cambridge University Press, 2005. Și: http://books.google.es/books/about/
Manifiesto_hedonista.html?id=75OJV9DAGegC

5
Consumerismul este cea mai perfidă formă de degradare a aparteneneți și a idetificării cu grupul.
El are, de acum, în spatele lui nu o deviație individuală, ci o deviere colectivă, o adicție camuflată
de generalitatea ei. E ca și cum, un alcoolic și-ar legitima patima invocând răspânirea acestui viciu
nenorocit.
Însă consumersimul este susținut, de acum, și prin celalată forță de spate (backstage, cum o
califică Goffman) și anume prin desacralizarea lingvistică (A Toynbee) și deci prin legitimarea sa
din chiar mediul limbajului zilnic. Cuvintele pe care le folosim zilnic sunt impregnate de sensuri
desacralizate, de semasiologia consumerismului, astfel că actul comunicării, prieteniile și deci
parteneriatele devin mediul său de răspândire. Mecansimul profund al vehiculării acestui gen de
dependență neconștientă este ceea ce tot Bacon numea idola fori (idoli ai pieței, în sensul ei, de loc
al schimbului de cuvinte, de bunuri, de servicii etc.). Este învederată, iată, idolatria pieței (în
genere, dar mai cu seamă în epocile dominate de consumerism). În fine, din momentul în care
cultura consumeristă a devenit familiară, una a simțului comun, caracterul ei idolatru se extinde
devoalându-și cea de-a patra fațetă a ei, comprehensibilă prin ceea ce Bacon numea idola theatri,
predispoziția omului de a considera familiarul sau comunul drept lucru bun, adevărat, legitim etc.
Între familiaritatea unui mod nefiresc de viață și validitatea lui se pune, fără a sesiza, semnul
egalității.
Consumersimul, așadar, este forța combatantă cea mai puternică, dat fiind caracterul ei de
forță colectivă, în cadrul luptei pentru crearea și generalizarea unei civilizații secularizate, bazată
pe o „credință noncreștină”, un fel de „religie pozitivă”, cum o numea A Comte, adică o religie
fără Dumnezeu, bazată pe credința de tip religios în puterea științei ruptă de religie, în puterea
obiectelor de a furniza viață bună, fericire și libertate, în materialism, în imanentism etc.
Gândirea iluministă și forțele secularismului, între care, cea mai puternică – având caracter
de masă – este consumerismul, „au degradat legăturile cu Dumnezeu ori au transformat așa de
radical ideea de Dumnezeu pentru a reuși să creeze o credință noncreștină (anticreștină, n.n. IB) ca
suport al unei civilizații secularizate”21.
Într-una dintre cărțile celebre ale Occidentului, The Secular City, autorul ei, Harvey Cocs,
subliniază că „modernii nu mai au nevoie de noțiunile supranaturale și alte noțiuni religioase.
Modernii sunt complet secularizați, zice el”22. Dacă pentru elite, secularizarea se propagă sub
formele idolatriei ideologice, ale unor pseudo-doxologii precum este cunoscuta teologie a „morții
lui Dumnezeu”, pentru omul comun, cel mai vajnic stâlp al secularismului este consumerismul. În
fine, consumerismul deritualizează societatea și viața. Ritualul este, precum se știe, mijlocul prin
care „cineva trece din spațiul profan în spațiul sacru”23. Hedonismul și forma sa cotidiană,
consumerismul, desacralizează viața, începând cu ritualurile legate de cultura consumului și de
artele culinare. Doar popoarele păstrătoare de tradiții, precum japonezii, au reușit să-și conserve
unele ritualuri străvechi precum sunt cele legate de arta ceaiului, păstrându-se astfel într-o zonă de
bună armonie a sacrului cu profanul. Tocmai această armonie este masiv și adânc distrusă de
consumerism. Chestiunea devine inteligibilă dacă înțelegem esența idolatră a consumerismului.
Este locul să explicăm în ce sens consumerismul este idolatrie a obiectelor, cum l-au definit o serie
de sociologi creștini, în frunte cu Stan D. Gaede24, David Fraser, Tony Campolo etc.

21
Fraser și Campolo, op.cit.
22
Ibidem, p 43
23
ibidem
24
Gaede, S, Where Gods May Dwell: Understanding the Human Condition, 1985

6
 Esența idolatră a consumerismului

Pentru lămurirea chestiunii vom urma îndeaproape sinteza ideilor lui Gaede datorată
sociologilor americani citați mai sus, Fraser și Campolo. Omul, precizează Gaede este o „ființă
relațională”, adică a fost creat de Dumnezeu spre a se afirma ființial în și printr-o rețea relațională
cu ceilalți oameni, cu natura și cu Dumnezeu. Atât armonia cât și plenitudinea relațională au fost
sădite în destinul omenesc prin design-ul divin la creație. Din momentul în care omul prin cădere a
respins planul creațional al lui Dumnezeu s-a produs și marea dizarmonie relațională. Relațiile
tripartite cu semenii, cu natura și cu Dumnezeu și-au pierdut atât armonia cât și plenitudinea
paradisiacă. Din făptură destinată armoniei în toate cele trei planuri relaționale25 omul a căzut într-o
realitate dominată de multiple rupturi și distorsiuni. Armonia și plenitudinea nu i-au fost retrase ci
doar virtualizate, adică accesibile prin străduințe pe orizontala vieții și prin ascensiune pe verticala
ei, adică în relația cu Dumnezeu. Realitatea dintâi și realitatea secundă de după cădere s-au rupt în
fenomenalitatea existenței nu și în virtualitatea ei. Din clipa în care omul a respins, „planul
creațional al lui Dumnezeu”, prin neascultare și deci prin amăgitoarea trufie (pe care i-a strecurat-o
în suflet vicleanul șarpe), intimitatea, totalitatea armonioasă și plenitudinea relațională s-au
virtualizat. Sociologia creștină numește acest fenomen prima alienare umană pe care păcatul, calea
greșită a păcătoșeniei, volatilizează intimitatea, destramă armonia, debilitează plenitudinea,
preschimbând destinul paradiziac în tragica înstrăinare pământească. „Păcatul îl înstrăinează pe om
de Dumnezeu, de semenii săi și de natură”26.
Înstrăinarea nu este tot una cu ruperea totală de planul creațional al lui Dumnezeu, ci
virtualizarea acestuia, preschimbarea sa în suma de „nevoi profunde” pe care le resimte făptura care
tânjește istovitor spre armonia și totalitatea dintâi. „Design-ul creațional și ruptura prin păcat” se
instalează în sufletul omenesc sub forma abisului acestor „nevoi profunde”. În ciuda acestor nevoi
pe care nimic nu le poate „stinge”, omul experiază „o continuă inabilitate de a forja acele relații
dintâi”, cu armonia și plenitudinea lor. Gaede numește această neconcordanță tragică dintre planul
relațional trăit și planul relațional năzuit (tânjit) „dilemă relațională”. El încearcă „să rezolve
această dilemă în mai multe moduri”, unul dintre acestea fiind modul substitutiv: a face dintr-un tip
de relaționare substitut pentru un alt tip de relaționare. În această dinamică a substituirilor la care
este împins de imperativul practic al soluționării dilemei relaționale, se nasc idolatriile, între care
cea mai teribilă este consumerismul, ca idolatrie a obiectelor. Idolatria se ivește, așadar, în câmpul
tendinței umane de a pune în locul unei realități mai înalte una mai coborâtă asupra căreea sunt
trecute atributele celei dintâi. „Dacă oamenii tratează mai-puțin-divinul ca divin, ei se implică într-o
relație idolatrizantă”.27 Gaede face diagrama28 posibilităților substitutiv relaționale, după cum
urmează:

25
Asupra relațiilor tripartite, cu omul, cu natura și cu Dumnezeu, vezi și I C Bădescu, I Bădescu, Conversiunea
sistemelor. Pustiul postmodern și deformarea lumii. Probleme epistemologice ale teoriei conversiunii, Mica Valahie,
2014
26
Fraser și Campolo, op. Cit., p 239
27
ibidem
28
Gaede, apud ibidem

7
 OBIECTELE TRATATE CA
Dumnezeu Umanitate Creație
Creație a.Idolatrie d.Umanism g. Normativ
creațională creațional
Umanitate b.Idolatrie e. Normativ h.Utilitarism
umanistică umanistic
Dumnezeu c .Normativ f.Umanism i.Utilitarism
teologic teologic

Pozițiile c, e, g sunt poziții adecvate sau corecte (a trata Dumnezeirea ca Dumnezeire, umanitatea
ca umanitate și creația ca creație). „Dacă cineva se raportează (îl tratează pe) la Dumnezeu ca
Dumnezeu, el îi recunoaște lui Dumnezeu statutul care-I este propriu locului și ființei lui Dumnezeu
în univers”.29 „Idolatria emerge în două moduri. Oamenii pot trata oamenii ca și cum ar fi niște
ființe ultime în univers (poziția b). Sau pot trata creația ca și cum ar fi divină în status nu doar în și
prin origine (poziția a). Oamenii își caută salvarea în bunurile relaționale mai-puțin-decît-divine,
salvare care poate veni doar de la Dumnezeul cel adevărat și viu”30.
În fine, „a-L trata pe Dumnezeu ca și cum n-ar fi mai mult decât omul (poziția f) reprezintă
esența umanismului”31 ca idolatrie. Totul este joc al substituirilor cu efecte de subestimare ori de
supraestimare ontologică. A pune un nivel de realitate în locul altuia înseamnă implicit a-l
subestima ori a-l supraestima și acesta este câmpul în care emerg idolatriile de toate tipurile (cea de
tip religios fiind una și cea mai gravă). Într-un atare dinamsim se naște și idolatria
consumerismului. În cadrul acesteia, „oamenii conferă obiectelor și bunurilor materiale o așa de
mare putere și un status așa de înalt încât induc o idolatrie a lucrurilor materiale”32. Fenomenul
acesta nu este unul de tip volatil, ci unul bine consolidat, adică fixat prin ierahiile și mecanismelele
ordinii sociale. „Ordinea socială modernă ordonează oamenii pe baza posesiunilor lor. Cultura este
activată printr-o neostenită alergare după acumulare a celor mai prestigioase bunuri materiale, de la
mașini, la case și haine”33. Toată energia omenească este absorbită de această alergare după bunuri,
încât sufletul se sufocă de-a dreptul și deopotrivă intimitatea, opririle reflexive dispar într-o
precipitare spre marele templu al obiectelor numit supermarket sau Mall. Ritmul zilnic, săptămânal,
ori fixat după ciclurile marilor sărbători induce adevărate „pelerinaje” comerciale spre aceste bizare
temple ale consumerismului.
Cultul obeictelor, la rândul său, se folosește de adevărate servicii cultice, între care cele mai
cunoscute sunt moda și reclamele. Acestea furnizează motive, imagini etc., pe temelia cărora este
zidită apoi definția vieții bune și a căii spre fericire. Obiectul rar și scump devine cel mai teribil
idol, atât de teribil încât până și banul văduvei este absorbit de fluxul energetic al unei asemenea
perverse idolatri. Banul bogatului și banul săracului nu se mai întorc la Dumnezeu, ca ofrandă și
instrument de slăvire a lui Dumnezeu, ci se aruncă cu frevoare religioasă la picioarele acestui idol
feroce care este obiectul de consum, în polimorfa și perversa lui replicație idolatră. Epoca toată se
îneacă în această liturghie pe dos, care macină puterile creatoare și vântură avântul spre sfințenie al

29
Ibidem, 240
30
ibidem
31
ibidem
32
ibidem
33
Ibidem, p 240-241

8
marii mase, de la popoare la mase civilizaționale. Consumerismul distorsionează, iată, deopotrivă
ordinea societăților moderne cât și organizarea sufletească a persoanei umane. Toate energiile sale,
de la sex la obscura tentație a cerului sunt amestecate de acest libido al obiectelor, devenit un
nemilos libido dominandi de rază planetară.
„Efecetele unei societăți care adoptă posesiunile materiale ca puteri centrale și scopuri ale
vieții se transmit ramificate în tot felul de aranjamente sociale (denumite poate, mai degrabă,
deranjamente)…Chiar și bisericile devin stratificate după avere și capital cultural derivat din aceste
idolatrii”34. Această categorie a sociologiei creștine devine, iată, una dintre cele mai prețioase
contribuții la știința societății și a omului. Abordarea consumerismului în lumina acestei categorii
ne ajută să înțelegem deopotrivă condiția omului modern și totodată să găsim calea cea bună către o
pedagogie a libertății și a plenitudinii în câmpul tripartiției relaționale pe care Dumnezeu l-a făcut
dar de mare răspundere ucenicilor Lui, celor chemați să răspundă deopotrivă de starea lumii, de
echilibrul naturii și de condiția teandrică, divino-umană a făpturii, adică de planul colaborării cu
Dumnezeu în tot și în toate spre mântuirea omului și, prin el, spre salvarea a toată creatura, care
participă și ea la planul salvator al lui Dumnezeu, cum ne învață minunata bijuterie lirică a
creștinismului cosmic românesc: „Câte flori sunt pe pământ//toate merg la crezământ/ Numai
floarea soarelui// șade-n `naltul cerului/ și judecă florile/unde li-s miroasele”.
Hiperfinanciarizarea lumii, supraîndatorarea, idolatria consumului aduc lumea în serviciul
banilor nicidecum banii în serviciul lumii. Aceasta este o manifestare idolatră, este expresia
idolatriei ofensive și agresive, care amenință echilibrul ordinii eclesiale a lumii. Agenții
dezechilibrului, în egolatria lor speculativă, își investesc banii în plasamente speculative nu în
sisteme productive, purtând cu ei suprafinaciarizarea economiilor emergente, bancherism viclean,
superconsumerism, adică stimularea consumului pe credite, în contul unei munci viitoare deja
amanetate, cumpărate (care poate fi pretinsă oricând, oriunde, căci efectul datoriei se traduce mai
departe în sarcina generală a contribuabililor unei țări plus datoria familiilor debitoare etc.). Iată
esența conversiunii consumeriste a lumii, a răsturnării logicii naturale a sistemului prin
artificializarea speculativă a sistemului însuși și a lumii prinsă în capcanele sistemului. Lumea este
adusă să slujească banului fără rest (esența idolatriei), cu bătrânii cărora li se reduc pensiile, cu
bugetarii cărora li se taie salariile, cu contribuabilii care plătesc sine die o datorie mereu umflată, cu
copiii care vor plăti și ei mâine factura datoriei, a creditului contractat de părinții lor, care n-au mai
putut acoperi acele datorii și au trecut totul în sarcina lor fără ca măcar să-i fi consultat în vreun fel
etc. Aceasta induce o gravă demoralizare a lumii în contul zilei de azi și de mâine, adică pe seama
unui alt mare „talant” divin, timpul însuși. Cineva se joacă cu sufletul omenesc și cu timpul lumii.
Aceasta ne permite să vorbim despre o contradicție dintre sistemul mondial și cultura lumii, dintre
eonomia sistemului și cultura sistemului. Altfel spus, elitele sistemului au creat un sistem incult și
idolatru, adică au creat un sistem al economiei mondiale bazată pe cele trei rele: supraîndatorare,
consumerism, hiperfinaciarizare specultivă, fără să fi reușit să creeze și o cultură a vieții de aceeași
măsură, ba chiar au deficitat sistemul și lumea lui de cultură și deci de cult. Am numit, în altă parte,
fenomenul acesta contradicție dintre sistem și civilizație, care la vârf este o contradicție dintre
sistem și religie, dintre organizarea idolatră a sistemului și ordinea eclesială a lumii. Sistemul a
forțat economiile naționale să intre în sistem și în logica lui monovalentă, centrată pe logica banului
și a consumului în formulă idolatră, adică sub expresia celor două idolatrii: a banului și a

34
Ibidem, p 241

9
consumismului. Același sistem însă nu putea și nu poate forța culturile, religiile și civilizațiile să
intre în logica sistemului, pentru faptul că, Mamona, idolul banului și al minciunii, pe de o parte, și
Dumnezeul adevărat și al adevărului, pe de alta, nu se pot împăca și nici nu sunt echipolenți.
Sistemul a procedat în singurul mod care-i era la îndemână, care decurgea din logica lui: a
suprimat elementul reactiv, adică religia și cultura, încercând să creeze o alter-cultură și o lume
după chipul și asemănarea lui. Logica religiozității nu este de tip monovalent ci de tip bivalent,
astfel că omul credincios știe să împace pe A cu nonA, pe când omul economic al conversiunii
sistemice deviate nu știe: el nu știe să împace bogăția cu sărăcia, acumularea cu bunăstarea,
motivația lumii acesteia cu motivația pentru lumea de dincolo, fericirea de pe pământ cu mântuirea
din cer, așa cum ne învață Sf Vasile cel Mare în Omilia a VII-a, când comentează pericopa
evanghelică a bogatului cu jitnițele pline. Evoluția lumii în imananța ei cheamă, iată, Biserica să-și
asume degrabă misiunea sa noopolitică (de la nous = spirit și polis = cetate: cetatea modelată
spiritual), adică să se manifeste noopolitic, să intervină în lume nu doar liturgic ori filantropic, ci
de-a dreptul noopolitic și terapeutic, dând expresie astfel acelei manifestări misionare pe care o
denumim noopolitică și terapie eclesială.

10