Sunteți pe pagina 1din 69

VOLEI

FUNDAMENTE
ȘTIINȚIFICE

Lect.univ.dr. Szabo-Alexi Mariana


Intrebări????

 Ce este voleiul?

 Cum se joacă?

 Structură?

 Variante?
I Istoricul jocului de volei
1.1. Apariţia jocului de volei
 anul apariţiei 1895,
Oraşul: Holyoke, din statul Massachusetts(S.U.A)
 inventatorul: directorul pentru educaţie fizicã de la
universitatea din localitate, WILLIAM G. MORGAN,
 numele jocului: MINTONETTE,
 1896 primeşte “unda verde” pentru a fi introdus în
şcoli şi universităţi la Conferinţa profesorilor de
educaţie fizicã, care s-a ţinut la Colegiul din oraşul
Springfield,
A.T.HALSTED, director al colegiului din
Springfield dă denumirea actuală a jocului:
VOLLEYBALL, de la expresia „to volley the ball,
W.G. Morgan 1895 YMCA Team

http://www.fivb.org/en
/volleyball/History.asp
1.2. Competiţia în volleyball
• în 1913 are loc prima competiţie internaţionalã de
volleyball care s-a desfãşurat în cadrul „Jocurilor estului
îndepãrtat”, desfãşurate la Manila(Filipine),
• în 1946 prima competiţie internaţionalã din Europa şi s-a
numit Campionatele Balcanice, iar ele s-au ţinut la
Bucureşti
• în 1916 în Uruguay se înfiinţează prima federaţie
naţională de specialitate din lume, iar din Europa, în
Cehoslovacia, în 1924, dar ea coordona douã sporturi în
acelaşi timp şi se numea Federaţia Cehoslovacã de Baschet
şi Volei
• 1947, s-a înfiinţat la iniţiativa a 14 state, printre care şi
România, Federaţia Internaţionalã de Volleyball
(F.I.V.B.)
• 1948, în Italia, primul Campionat European,
• în 1949, în Cehoslovacia, primele Campionate Mondiale,
dar numai pentru echipele masculine
• Pentru echipele feminine în 1949, se organizează primul
Campionat European în Cehoslovacia , iar în 1952, la
Moscova, prima ediţie a Campionatelor Mondiale,
• Evoluţiile urmãtoare ale acestor competiţii au dus la
creşterea popularitãţii acestui sport, ceea ce a determinat
C.I.O. sã-l primeascã în rândul sporturilor olimpice, dar
numai începând cu ediţia Tokio a J.O., din 1964.
1.3. Regulamentul de joc -evoluţie în timp
•1900-Încheierea unui set la 21 de puncte realizate de una
din echipe; înãlţimea fileului fixatã la 213 cm;
•1912-Numãrul jucãtorilor într-o echipã a fost limitat la 6
(dupã ce la început a fost nelimitat, apoi s-a fixat la 5,
dupã care s-a mãrit la 14 de unde a scãzut la 9); înãlţimea
fileului a fost ridicatã la 228 cm;
•1916-Un set se va încheia când una din echipe realizeazã
15 puncte; câştigãtorul va fi „cel mai bun din trei seturi”;
rotaţia devine obligatorie; atingerea fileului cu mingea din
serviciu devine greşealã; un jucãtor nu mai are voie sã
joace mingea de douã ori consecutiv; „ţinerea” mingii se
va sancţiona;
•1917-Fileul se ridicã la 243 cm;
•1920-Mingea va putea fi jucatã cu orice parte a corpului
mai sus de centurã; dimensiunile terenului se fixeazã la
18x9 m (dupã ce a fost 18,28 x 10,66); jocul într-un teren
se limiteazã la maximum 3 lovituri;
•1922-Se defineşte noţiunea de „dublã” (douã atingeri
consecutive ale mingii de cãtre acelaşi jucãtor); apare linia
de centru şi se interzice depãşirea ei;
•1925-Se fixeazã o diferenţã de cel puţin douã puncte
pentru obţinerea victoriei într-un set; se introduc douã
timpuri de odihnã de echipã, pe set;
•1935-Nu se mai admite atingerea fileului cu vreo
parte a corpului;
•1938-Jucãtorii din linia 1 se pot opune loviturii de
atac adverse prin blocaj, fãrã a depãşi planul fileului;
•1953-Se introduce linia de 3m, pentru a delimita
posibilitãţile de atac ale jucãtorilor din linia a 2-a;
•1964-Blocajul se poate face cu depãşirea planului
fileului;
•1968-Jucãtorilor care au atins mingea la blocaj li se
permite jucarea mingii a doua oarã consecutiv;
•1978-Serviciul poate fi interceptat (blocat) deasupra
fileului;
•1982-Serviciul nu poate fi blocat sau atacat de jucãtorii
echipei adverse;
•1989-Este modificatã regula diferenţei de cel puţin douã
puncte pentru victorie în set, ea fiind valabilã pânã la
maximum 17-15; dacã se ajunge la 16-16 setul se va
încheia la 17-16; setul 5 se va desfãşura sub formã de tie-
break, cu regula de dinainte valabilã;
•1992-Se modificã regula tie-break-ului, care se va
încheia la o diferenţã de cel puţin 2 puncte (nu se mai
limiteazã la 17 puncte); mingea va putea fi jucatã cu orice
parte a corpului (deci şi cu piciorul) în orice moment al
jocului în afarã de serviciu;
•1994-Zona de serviciu se lãrgeşte la nivelul lãţimii
terenului de joc; mingea va putea fi jucatã cu orice parte a
corpului( deci şi cu piciorul) şi în orice moment al jocului
în afarã de serviciu;
•1996-Linia de 3 m se prelungeşte în afara terenului de joc
cu douã „mustãţi” întrerupte, fiecare având 1,50 m şi o linie
trasatã în prelungirea liniei laterale de pe partea arbitrului
secund va delimita o zonã de menţinere a încãlzirii în timpul
jocului, pentru jucãtorii de rezervã din fiecare echipã
•1998-în toate seturile scorul se va ţine sub formã de tie-
break, fiecare minge pusã în joc încheindu-se cu punct
pentru echipa care o câştigă, schimbarea de serviciu
menţinându-se. Seturile I-IV se vor încheia la 25, iar setul V
la 15 cu diferenţã de cel puţin 2 puncte; se introduce „libero-
ul”.
1.4. Etapizarea evoluţiei volleyball-ului pe plan
mondial

Etapa de început (1895-1915)


•cuprinde anul inventãrii jocului,
• se caracterizeazã prin încercãrile de a-i gãsi un nume, şi
prin rãspândirea jocului în lume.
•un mare numãr de ţãri, din aproape toate continentele,
adoptã acest joc, pe care îl introduc în programele de
pregãtire fizicã din şcoli, universitãţi şi armatã, pentru ca
apoi sã devinã un sport competiţional, dar cu prevederi
regulamentare proprii şi de moment
Etapa anarhicã (1916-1946)
•începe cu anul 1916 când Uruguayul înfiinţeazã prima
federaţie naţionalã de volleyball, urmându-i în 1924
Cehoslovacia, aceasta, la rândul ei, fiind prima ţarã din
Europa.( în aceastã ţarã federaţia înfiinţatã conducea douã
sporturi, volleyball şi basketball, model preluat imediat şi
de alte ţãri, printre care şi România).
•O caracteristicã importantã a acestei etape este
accentuarea diferenţelor dintre regulamentele proprii
fiecãrei ţãri „adoptive”, ceea ce îngreuna disputarea unor
jocuri internaţionale, dar toatã lumea era în aşteptarea unui
for diriguitor universal.
Etapa clasicã (1947-1963)
• În anul 1947 ia fiinţã, Federaţia Internaţionalã de Volley-
Ball(F.I.V.B.), rezolvându-se astfel problema unui
regulament unic şi desfãşurarea unor întâlniri internaţionale
în baza acestui regulament.
•Rolul principal în dezvoltarea volleyball-ului îl va avea de-
acum F.I.V.B., numãrul ţãrilor afiliate crescând an de an.
Acest lucru a dus la înfiinţarea unor Confederaţii zonale,
care sunt în numãr de 5:
1° Confederaţia Europeanã;
2° Confederaţia Nord-Centro-Americanã şi Caraibe;
3° Confederaţia Asiaticã;
4° Confederaţia Sud Americanã;
5° Confederaţia Africanã şi Malgaşã.
În fruntea F.I.V.B. s-au remarcat câteva personalitãţi de
care se leagã direct evoluţia volleyball-ului într-o
anumitã perioadã, şi anume :
• polonezul R. Wirszylla, susţinãtor principal al înfiinţãrii
federaţiei,
•francezul P. Libaud
•2008, mexicanul Ruben Acosta Hernandez, cel care a „semnat”
introducerea beach-volleyball-ului în circuitul internaţional
•2008-2012 chinezul Jizhong Wei
•2012- dr. Ary S. Graça
Etapa modernã (1964-1991)
•au avut loc douã evenimente, de mare importanţã:
1°.primirea volleyball-ului între disciplinele olimpice, cu
ocazia ediţiei Tokio a J.O.;
2°.modificarea regulii blocajului, prin acceptarea trecerii
mâinilor peste fileu,
•Alte modificări se referă la:
1°.regula celor trei lovituri, maximum într-un teren,
devine regula celor 3 sau 4 lovituri, dacã mingea atinge şi
blocajul;
2°.regula de interzicere a jucãrii mingii de douã ori
consecutiv de cãtre acelaş jucãtor se completeazã cu
acceptarea celor douã loviri consecutive, dar numai în cazul
în care prima lovire este blocajul.
Etapa „contemporanã” (1992-?)
•În anul 1992, odatã cu congresul F.I.V.B., ţinut la Barcelona
cu ocazia J.O.,se modificã „regula lovirii mingii cu orice
parte a corpului mai sus de centurã”, prin coborârea
contactului posibil cu mingea la nivelul genunchilor,
•în 1994, cu ocazia Campionatelor Mondiale de la Atena, se
acceptă lovirea mingii cu orice parte a corpului, deci şi cu
piciorul.
•1998, se introduc douã reguli noi, una care priveşte scorul
în seturi, desfăşurate toate sub formã de tie-break şi
încheiate primele patru la 25 şi al cincilea la 15 puncte,cu
diferenţã de douã puncte, iar a doua modificare vizeazã
posibilitatea neobligatorie a utilizãrii unui jucãtor numai
pentru linia a II-a, numit LIBERO
1.5. Volleyball-ul în România

Etapa pionieratului (1920-1930)


• anul introducerii în România 1920
 şcolari bucureşteni care ar fi „încins” un joc
între ei;
misionari ai armatei americane, aflaţi în acea
perioadã în ţara noastrã, care au jucat cu câţiva militari
români;
studenţii români aflaţi la studii în Franţa, care
sosiţi în vacanţã s-au recreat jucând acest joc, practicat
de ei deja pe malurile Senei.
Etapa de „tandem”(1931-1947)
• În 1931 ia fiinţã Federaţia Românã de Baschet şi
Volleyball (F.R.B.V.),. (cu specializare şi legitimare
pentru ambele sporturi, fie la acelaşi club, fie la cluburi
diferite);
•1931 are loc primul campionat masculin, dar numai
între echipe din Muntenia,
•1932 se organizeazã şi primul campionat feminin,
•în 1931, prof. N.Duţescu întocmeşte primul regulament
intern.
•Pe plan internaţional se organizeazã la Bucureşti prima
Balcaniadã de volleyball masculin şi feminin (1946),
consideratã prima competiţie internaţionalã din Europa,
titlurile fiind câştigate de România.
Etapa de „interimat”(1948-1957)
•În 1948 cele douã jocuri se despart, pentru volleyball
luând fiinţã Comisia Centralã de Volei, care va avea
câteva realizãri notabile.
organizarea primelor campionate, cu adevãrat
naţionale, la masculin în 1949, iar la feminin în 1950.
obţinerea la C.M. de la Paris(1956) a celor mai
rãsunãtoare succese ale volleyball-ului românesc,
titlurile de vicecampioni mondiali, atât la masculin cât
şi la feminin.
echipa masculinã a României ocupã locul 2 la
C.E. de la Bucureşti 1955.
selecţionata femininã studenţeascã obţine titlul
de campioanã a Universiadei (1954).
Etapa marilor succese(1958-1981)
•înfiinţarea, la 23 ianuarie 1958, a FEDERAŢIEI
ROMÂNE DE VOLEI,

•Se obţin o serie de rezultate notabile:


1°. Jocurile Olimpice:
locul 4 cu ambele echipe naţionale la prima ediţie a
J.O. cu volleyball, Tokio-1964.
locul 3, echipa masculinã, Moscova-1980.
.
2°. Campionatele Mondiale:
locul 3, echipa masculinã, Rio de Janeiro-
1960 si .Moscova-1962.
locul 2, echipa masculinã, Praga-1966.
locul 3, echipa masculinã, Helsinki-1977.
3°. Campionatele Europene:
locul 2, echipa masculinã, Praga-1958.
locul 1, echipa masculinã, Bucureşti-1963.
locul 3, echipa femininã, Bucureşti-1963.
- locul 3, echipa masculinã, Milano-1971
Etapa declinului(1981-1994)
Cauze:
- Dispariţia echipelor stundenţeşti din „crema” volleyball-
ului românesc,
Dispariţia ridicãtorilor de mare valoare prin reducerea
bazei de selecţie, datoratã impunerii sistemului de atac
5T+1R şi la nivelul juniorilor.
Desfiinţarea claselor speciale de volleyball din diverse
şcoli din ţarã.
Dispariţia unor baze sportive importante
Reducerea numãrului antrenorilor de copii şi juniori,
Absenţa unui sistem de stimulare a antrenorilor care au
depistat şi crescut jucãtori de mare valoare şi, în ultimã
instanţã, chiar a stimulãrii jucãtorilor respectivi
•Etapa … renaşterii (?) (1995-?)
•1995 - calificarea echipei naţionale la C.M. de la Atena
•ascensiunea echipei „U” Ardaf Cluj-Napoca în Cupa
Cupelor, la ediţia din 1996,
•în 1997 s-a calificat pentru turneul final al C.E. şi echipa
naţionalã femininã.
CLASAMENT JOCURI
PUNCTE
Loc Echipa T C C P P

1 Slovenia 6 6 0 0 0 18

2 Grecia 6 4 0 0 2 12

3 Romania 6 2 0 0 4 6

4 Ungaria 6 0 0 0 6 0
JOCURI
Loc
Echipa T C C P P PUNCTE

1 Bulgaria 6 5 1 0 0 17

2 Romania 6 3 0 0 3 9

3 Muntenegru 6 2 0 1 3 7

4 Elvetia 6 0 1 1 4 3
II CONŢINUTUL JOCULUI DE VOLLEYBAL şi
SISTEMATIZAREA LUI

•tehnica jocului = totalitatea acţiunilor individuale şi


colective specifice volleyball-ului, şi procedeele lor de
execuţie, iar modul în care acestea se leagã între ele,
pentru a forma frânturi de joc sau structuri de maximum
3(4) lovituri, şi modul în care acestea sunt finalizate prin
trecerea mingii la adversar, dau împreunã tactica jocului
Tehnica şi tactica jocului alcãtuiesc conţinutul
jocului, exprimarea acestuia fãcându-se pe mai
multe niveluri:
nivelul 1jocul, sau meciul, sau partida;
nivelul 2setul;
nivelul 3ciclul de joc;
nivelul 4faza de joc;
nivelul 5celula de joc;
nivelul 6acţiunea individualã;
nivelul 7procedeul de execuţie.
1. Meciul sau partida
• Un joc de volleyball oficial se poate desfãşura
între douã echipe de acelaşi sex şi de aceeaşi
categorie, în final învinge echipa care a câştigat
primul 3 seturi.
• un joc se disputã dupã sistemul „3 din 5 seturi”.
2. Setul
„parte dintr-o întâlnire sportivã între douã
echipe, limitatã de epuizarea unui anumit timp
sau de realizarea unui scor convenţional”
• Tie-break-ul
3.Ciclul de joc
•“totalitatea acţiunilor individuale şi colective, în
ordinea lor logicã şi legicã, realizate de la punerea
mingii în joc şi pânã la cãderea ei pe sol, sau pânã la
fluierul unui arbitru de oprire a jocului”
•cicluri scurte (nu vor trece mai departe de construirea
fazei a II-a o singurã datã)
• cicluri lungi (vor avea loc cu repetarea fazei a II-a de
cel puţin douã ori (câte o datã la fiecare echipã).
•cicluri complete (vor avea în componenţã toate cele 4
tipuri de celule, construite cel puţin o datã fiecare.
•cicluri incomplete (se vor încheia înainte de a se putea
construi fiecare tip de celulã mãcar o datã)
4.Faza de joc
“ înlãnţuirea acţiunilor de joc din momentul ,,sosirii” mingii
în terenul propriu şi pânã la trecerea ei înapoi la adversar”,
faza de joc fiind parte componentã a ciclului de joc.
•Faza I-a începe cu preluarea din serviciu, efectuatã dintr-un
dispozitiv de aşezare în teren caracteristic fiecãrei echipe în
parte şi diferit de la o rotaţie la alta.
•Faza a II-a începe cu preluarea din atac (precedatã uneori
de atingerea blocajului), iar dispozitivul de aşezare în teren
al echipei este unul din sistemele de apãrare.
!!!! Deoarece faza I-a porneşte de la preluarea din serviciu,
iar serviciul într-un ciclu de joc se executã o singurã datã,
înseamnã cã aceastã fazã este unicã, pe când faza a II-a se
poate repeta de n ori, alternativ de la o echipã la alta, pânã la
încheierea ciclului de joc.
5.Celula de joc
“un ansamblu sau o structurã de maximum 3 sau 4 lovituri,
înscrise într-o succesiune logicã a jocului între douã
atingeri ale mingii de cãtre adversar”.
•Celulele de joc sunt componente ale fazelor de joc, fiecare
fazã este formatã din douã tipuri de celule diferite şi
specifice.
•Celula I (preluare din serviciu, ridicare şi loviturã de
atac)
•Celula II (preluare din blocaj, ridicare şi loviturã de atac).
•Celula III (este prima structurã de maximum 3 sau 4
lovituri a fazei a II-a şi este formatã din preluare din
atac (precedatã sau nu de atingerea blocajului),
ridicare şi lovitura de atac. Este singura celulã de joc,
care poate avea în compunere şi 4 lovituri.
•Celula IV (preluarea din blocaj, ridicare şi loviturã
de atac.
6.Acţiunea de joc
“ este unitatea funcţionalã de bazã a volleyball-
ului, prin care un jucãtor intervine la minge, cu toate
capacitãţile sale psiho-motrice de care dispune, în
vederea realizãrii unei sarcini parţiale şi specifice de
joc”
Componentele unei acţiuni de joc sunt:
sarcina parţialã de joc;
analiza situaţiei;
deplasãri specifice;
luarea deciziei;
lovirea mingii sau procedeul de execuţie;
replierea şi pregãtirea pentru o altã acţiune.
7. Procedeul de execuţie
“Execuţia propriu-zisã a unei acţiuni de joc şi se
materializeazã prin modul în care se ia contactul cu
mingea”
• Diversitatea procedeelor de execuţie a unei acţiuni de
joc este rezultatul activitãţii creatoare a unor antrenori
sau jucãtori, dar în cadrul acestei diversitãţi putem vorbi
mai ales de stilul personal, care poate deveni model
ideal de execuţie, atunci când executantul este o
personalitate puternic afirmatã în volleyball-ul de
performanţã.
III TEHNICA VOLLEYBALL-ULUI

• În vederea atingerii scopurilor jocului voleibaliştii fac uz de


o serie de acţiuni individuale sau colective (blocajul),
reprezentate de un set de deprinderi motrice sau abilităti tehnice
nenaturale, care la rândul lor se înscriu într-un mecanism tactic
propriu fiecărei echipe.

• R. Manno defineşte tehnica sportivă ca „un ansamblu de


procedee, învăţate prin intermediul exerciţiului, în scopul de a
rezolva cât mai economic, cât mai raţional şi cu maximum de
eficacitate o anumită sarcină pe bază de mişcare (o problemă
motrică)”.
 Sistematizarea tehnicii jocului se realizează în funcţie de
cele două momente ale jocului, care se succed continuu şi alternativ
– atacul şi apărarea –
1. Acţiuni individuale de atac, prin care se realizează trimiterea
mingii la adversar cât mai dificil posibil, în scopul obţinerii
punctelor.
-serviciul
-lovitura de atac.
-trecere uşoară a mingii la adversar
2. Acţiuni individuale şi colective de apărare, prin execuţia
cărora se urmăreşte fie respingerea mingii în terenul advers din
primul moment (în cazul atacului advers), fie salvarea mingii
prin preluare (atât din atacul advers, cât şi din serviciu şi blocaj)
şi crearea celor mai bune condiţii de construcţie a unui atac de
către propria echipă.
blocajul;
preluarea din serviciu;
preluarea din atac;
preluarea din blocaj.
3.Acţiunile individuale intermediare
sunt realizate între momentul apărării şi momentul
atacului şi ele fac legătura între cele două compartimente,
îndeplinind sarcini mai mult spre atac (ridicarea) sau mai mult
spre apărare (preluarea din plasă), în funcţie şi de gradul de
precizie al preluării.

ridicarea pentru atac;


preluarea din plasă, cu specificarea că o preluare din
plasă poate deveni, la un moment dat, o ridicare.
Ajungând la descrierea unei acţiuni specifice volleyball-
ului vom urmări în ordine definiţia şi enumerarea procedeelor de
execuţie, care vor fi prezentate conform schiţei de mai jos:
1poziţia de aşteptare (P.A.).
2deplasare (D.).
3poziţia iniţială (P.I.).
4execuţia propriu-zisă (E.P.).
5poziţia finală (P.F.).
6greşeli de execuţie (G.E.).
Acţiunile individuale specifice atacului

1. Serviciul
Serviciul este o acţiune individuală, prima dintr-un ciclu
de joc, şi reprezintă punerea mingii în joc conform
regulamentului, prin procedee de execuţie specifice
În realizarea diversităţii procedeelor de serviciu două au fost
direcţiile principale pe care s-a acţionat:
1creşterea forţei de lovire.
2plutirea mingii.
Celelalte posibilităţi de diversificare a execuţiei
serviciului sunt legate de poziţia executantului faţă de fileu (cu
faţa la fileu sau lateral) şi de înălţimea punctului de lovire a
mingii.
1.1. Serviciul de jos din faţă
-este un procedeu uşor, atât ca execuţie cât şi pentru
preluare,
-execuţia ca atare vizând în principal punerea mingii în
joc,
-procedeul se recomandă începătorilor, şi în special
fetelor.
•Descriere tehnica:P.I.; E.P.; P.F.;
1.2. Serviciul de sus din faţă în forţă
- este un procedeu care se pretează la toate eşaloanele
valorice ale jocului,
- eficacitatea lui este dependentă de indicii de forţă ai
executanţilor, dar şi de talia şi anvergura acestora.

•Descriere tehnica:P.I.; D.; E.P.; P.F.;


1.3. Serviciul de sus din faţă planat sau plutitor

- este procedeul cel mai utilizat, cel puţin la turneul olimpic


din 1992 (Barcelona),
- este un procedeu mai puţin riscant, dar cu efect, în partea
finală a traiectoriei, mingea primind imprevizibile oscilaţii care
îngreunează preluarea.
- eficacitatea lui este dată de distanţa de la care se serveşte,
unii jucători folosind la maximum „adâncimea” zonei libere.

•Descriere tehnica:P.I.; E.P.; P.F.;


• Greşeli de execuţie (G.E.)
1poziţia necorespunzătoare;
2aruncarea greşită a mingii;
3nesincronizarea între aruncare şi lovire;
4mobilizare insuficientă a grupelor musculare necesare
execuţiei şi în special ale trunchiului;
5cursă incompletă a braţului de lovire;
6efectuarea serviciului fără nici o sarcină tactică;
7întârzâierea intrării în teren şi în joc;
•Tactica individuală la serviciu

Tactica la execuţia serviciului se manifestă prin varietate, iar


aceasta este dată de:
1alegerea procedeului de execuţie;
2alegerea locului de execuţie;
3traiectoria serviciului;
4direcţia serviciului;
5intensitatea serviciului;
6modul de utilizare a celor 8 secunde;
7scorul în set şi numărul setului;
8condiţiile atmosferice (în special în cazul beach-
volleyball-ului);
9raportul dintre risc şi siguranţă.
•Succesiunea metodică în învăţarea serviciului

Exerciţii fără minge:

Exerciţii cu minge: - în afara fileului; la perete


- peste fileu; sub formă de concurs

Joc cu efectiv redus


Complexe de exerciţii.
Acţiunile individuale intermediare

• din aceastã subdiviziune a acţiunilor individuale


intermediare fac parte:
1° ridicarea pentru atac;
2° preluarea din plasã.
Ridicarea pentru atac

- este o acţiune individualã specificã lovirii a


doua (a treia) din construcţia unei celule de joc,
intercalându-se ca un intermediar între o acţiune de
apãrare (în general preluarea) şi o acţiune de atac
(lovitura de atac).
• Procedee de execuţie mai des utilizate:
1° ridicarea (pasa) de sus cu douã mâini spre
înainte;
2° ridicarea (pasa) de sus cu douã mâini peste cap;
3° ridicarea (pasa) cu douã mâini din sãriturã.
1. Ridicarea sau pasa spre înainte

• este cel mai cunoscut procedeu de lovire a mingii


• specific ridicãtorilor
• este prima acţiune care se învaţă în jocul de volei
Descriere tehnică: P.A.; D., P.I; E.P.; P.F.;
 Greşeli de execuţie (G.E.)

– locul de întâlnire cu mingea ales greşit;

– braţele sau (şi) picioarele sunt întinse;

– impulsul picioarelor este pe o altã direcţie faţã de


impulsul braţelor;
– coatele sunt fie prea apropiate, fie prea depãrtate;
– degetele sunt apropiate, iar policele este orientat
spre înainte;
– lipsa flexiei dorsale la mâini înainte de lovirea
mingii;
– lipsa flexiei palmare în finalul acţiunii.
Succesiunea metodică în învăţarea ridicării

Exerciţii fără minge: - de pe loc


- din deplasare

Exerciţii cu minge: - de pe loc


- din deplasare
- în afara fileului ( la perete)
- peste fileu;
Joc cu efectiv redus:
 Acţiuni individuale şi colective de apărare
Preluarea
•este o acţiune individualã de apãrare prin care un jucãtor
de volleyball, utilizând o serie de procedee de lovire a
mingii, încearcã sã salveze o minge trimisã de adversar
peste fileu, şi care a trecut de blocajul coechipierilor, iar,
dacã se poate, sã direcţioneze aceastã minge spre
ridicãtor sau spre zona lui de intrare .
•este specificã primei lovituri din cele trei sau celei de-a
doua din cele patru, cât admite regulamentul.
•Alãturi de blocaj este şi ea o acţiune executatã cu
dificultate mare, ambele fiind dependente de acţiunile de
atac ale adversarului
•execuţia preluãrii depinde de urmãtorii factori:
–zona din care acţioneazã adversarul;
–zona în care se gãseşte ridicãtorul;
–viteza cu care vine mingea;
–dacã mingea are sau nu efect de rotaţie;
–zona proprie din care se executã preluarea şi
depãrtarea faţã de fileu;
–poziţia corpului în momentul preluãrii;
–traiectoria care trebuie datã preluãrii.
Poziţia fundamentală utilizată la lovirea mingii
cu două mâini de jos:
- înaltă - medie - joasă.
 Procedeele de execuţie ale preluãrii
1°–preluare cu douã mâini de sus;
2°–preluare cu douã mâini de jos;
3°–preluare cu o mânã de sus sau cu pumnul;
4°–preluare cu o mânã de jos;
5°–preluare cu piciorul;
6°–preluare cu alte pãrţi ale corpului (cap, umãr,
coapsã, etc.);
7°–preluare acrobaticã.
 Descriere tehnica: P.A; D; P.I.; E.P.; P.F.;
Greşeli de execuţie (G.E.)
–plasament greşit sau inexistent;
–aprecierea greşitã a traiectoriei mingii şi a
vitezei cu care vine;
–poziţie prea înaltã sau dezechilibratã;
–braţele nu se împreuneazã la nivelul palmelor;
–umerii nu se împing spre înainte;
–coatele nu sunt întinse;
–lipsã acţiunea picioarelor;
–balans prea mare al braţelor;
–linia umerilor nu se înclinã la mingile laterale;
–bazinul executã o mişcare de recul în momentul
lovirii mingii
Succesiunea metodică în învăţarea preluării

Exerciţii fără minge: - de pe loc


- din deplasare

Exerciţii cu minge: - în afara fileului ( la perete)


- peste fileu;

Joc cu efectiv redus


BIBLIOGRAFIE

BÂC, O, COSTEA, ALINA, SZABO P. (2000) –Beachvolleyball,


1. Editura Universităţii Oradea
2. BÂC, O. (1999) - Volleyball, Editura Universităţii din Oradea
BÂC, O., SZABO, MARIANA, SZABO, P. (2002) –Volleyball-ul în
3. kinetoterapie, Editura Universităţii Oradea
4. CROITORU, DOINA (2000) - Volei, Editura ANEFS, Bucureşti
MÂRZA, D., GRAPĂ, F., (2007), Volei în învăţământ, ediţia a II a,
5. Editura PIM, Iaşi
MITITELU, C., ŞERBAN, M. (2002) - Volei-Studiu interdisciplinar,
6. Editura Semne, Bucureşti
NICULESCU, M. (2002) – Volei : de la teorie la practică, Editura
7. Universităţii din Piteşti
Adrese internet:
http://www.cev.lu/
http://www.fivb.org/
http://www.frvolei.ro/index.html