 DEFINIŢIE:

“tacticã sportivã este un sistem de planuri de

acţiune alternative şi distincte, unele faţã de
celelalte, care, pentru a atinge un obiectiv şi
respectând nişte reguli, vizeazã dominarea unui
adversar sau a unei echipe”.

„Tactica sportivã se bazeazã pe abilitãţi tehnice,

abilitãţi cognitive şi aptitudini psiho-fizice” (mai
concret pe pregãtirea tehnicã, pregãtirea teoreticã,
pregãtirea fizicã şi pregãtirea psihologicã.)(R. Manno)
 SISTEMATIZAREA TACTICII DE ECHIPÃ
 Momentele de atac şi apãrare în care se gãsesc cele douã
echipe, pe parcursul unui ciclu de joc complet sunt
urmãtoarele:

1° Efectuarea serviciului şi aşezarea echipei într-un

dispozitiv care sã-i permitã sã aplice sistemul de apãrare
preconizat (tacticã mixtã)-Echipa A.

2° Preluarea serviciului şi dispozitivele de aranjare a

echipei în vederea efectuãrii acesteia şi a trecerii, cât mai
rapide şi eficiente, în atac (tacticã de apãrare)-Echipa B.
3°Combinaţiile în atac realizate cu circulaţie de jucãtori şi cu
diversitatea traiectoriei mingii şi a direcţiei acesteia (tacticã de
atac)-Echipa B.
4°Respingerea atacului sau preluarea lui din cu totul alte
dispozitive, numite sisteme de apãrare, cu sarcini şi locuri în
teren precise pentru fiecare jucãtor (tacticã de apãrare)-Echipa
A.
5°Presupunând cã atacul va fi respins de cãtre blocajul
echipei adverse (A), jucãtorii care nu intrã în combinaţie se vor
aranja în alt dispozitiv, pentru dublarea atacului propriu (tacticã
mixtã)- Echipa B.
  TACTICA ÎN ATAC
Echipa care are posesia mingii este consideratã
întotdeauna în atac.

Tactica în atac, este reprezentatã în volleyball de:

1°-sistemul de atac sau formula de echipã

2°-acţiunile colective sau combinaţiile de atac.

 1. Sistemul de atac
-sistemul de atac reprezintã schema generalã de
dispunere în teren a trãgãtorilor şi ridicãtorilor şi
raportul cifric care existã între ei, precum şi relaţiile
ce se pot stabili între aceştia, în funcţie de
posibilitãţile lor tehnico- tactice şi de calitãţile lor
fizice, pãstrând un oarecare echilibru al potenţialului
echipei la fiecare rotaţie.
Sistemele de atac utilizate sunt urmãtoarele:
1  6T6R 4  3T+3R
2  1T+5R 5  4T+2R
3  2T+4R 6  5T+1R
o Caracteristici: - sistemul fãrã specializare pe posturi,
cei şase jucãtori fiind deopotrivã şi ridicãtori şi
trãgãtori, fiecare dintre ei, atunci când ajunge în zona
2(sau 3), datoritã rotaţiei, îndeplinind rolul de
ridicãtor.
- utilizat în cazul începãtorilor, înainte de a se
ajunge la specializarea pe posturi.
- randamentul acestui sistem este redus şi el
urmãreşte în special obişnuirea cu construcţia celor 3
lovituri într-un teren şi mai puţin eficacitatea atacului
Este sistemul cu cel mai redus potenţial de atac.
Dezavantaje:
numãrul foarte mic de combinaţii posibile în atac;
orientarea blocajului advers preconceput la acest
trãgãtor.
- singurul trãgãtor care existã acţionând timp de trei
rotaţii în linia I-a, iar alte trei în linia a II-a
- solicitãrile la care este supus acest trãgãtor îl vor
epuiza şi randamentul lui va scãdea pe mãsurã ce trece
timpul de joc
 - acest sistem este superior celui precedent cel
puţin prin creşterea potenţialului de atac.
- aşezarea celor 2T pe diagonalã face ca repartizarea
forţei de atac a echipei sã fie mai echilibratã, tot
timpul existând în linia I-a câte un trãgãtor;
Dezavantaje:
- combinaţiile de atac rãmân în continuare reduse
- finalizarea se petrece, în cea mai mare parte, din
ridicãri înalte
În sistemul de faţă, datoritã rotaţiei trãgãtorii sunt
intercalaţi cu ridicãtorii, fiecare trãgãtor îşi are
ridicãtorul sãu.
Dezavantaje: tot la douã rotaţii se ajunge cu un singur
trăgãtor în linia I-a, exact ca în sistemul precedent
Avantaje: tot la douã rotaţii se ajunge cu 2T pe fileu.
Unul din cele mai „echilibrate” sisteme de atac,
el fiind utilizat şi astãzi, de un numãr foarte mic
de echipe (în special la echipele de juniori)

Este sistemul care indiferent de rotaţie pãstreazã o

simetrie perfectã în ce priveşte raportul dintre
numãrul trãgãtorilor din cele douã linii, mai mult de
atât, „forţa” de atac pe ansamblu este mult crescutã
 sistemul are în componenţă 2 R; 2 TP, 2 TS aşezaţi pe
diagonală

Pentru a fi eficient sistemul trebuie să îndeplineascã

câteva condiţii:
cei 2R sã fie şi buni trãgãtori de linia I-a, altfel
combinaţiile cu intrarea ridicãtorului din linia a II-a îşi
pierd din eficienţã, sau chiar nu îşi au rostul.
trãgãtorii sã fie şi buni apãrãtori, preluând şi din
sarcinile de apãrare ale ridicãtorului din linia II-a,
creându-i acestuia condiţii de „intrare” şi în faza a II-a.
a fost introdus cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Mexico
City (1968) de către antrenorul japonez JATSUTAKA
MATSUDEIRA.
Sistemul 5T+1R a readus superioritatea atacului prin
urmãtoarele avantaje:
uniformizarea ridicãrii prin utilizarea unui singur
ridicãtor;
timp de 3 rotaţii, cât R este în linia II-a existã 3
trãgãtori la fileu;
crearea unui post nou, aflat în diagonalã cu ridicãtorul,
denumit trãgãtor-ridicãtor, cu sarcini în principal de
atac, şi de mare randament, iar în secundar de
ridicare.

• la acest sistem au apãrut douã noutãţi tehnico-tactice,

care sunt:
atacul din linia II-a utilizat sistematic mai ales când
R este în linia I-a;
postul de trãgãtor-ridicãtor cu mare randament în
atac, dar care are şi sarcini de ridicãtor
• dezavantaje:
timp de 3 rotaţii sunt numai 2 trãgãtori la fileu;
misiunea mai grea pentru R atunci când se gãseşte în
linia II-a, când trebuie sã-şi apere zona repartizatã. De
cele mai multe ori el este preocupat mai mult de
„intrare” şi mai puţin de apãrare;
posibilitãţi mai reduse, sau chiar deloc, de realizare a
combinaţiilor în atac, atunci când R intervine la prima
minge, jucãtorul TR, care devine în acest caz ridicãtor,
fiind în principal atacant.
Pentru a fi eficient sistemul trebuie să îndeplinească
urmãtoarele condiţii:

 1°existenţa unui ridicãtor de excepţie, care sã aibã

şi talie, necesarã unui blocaj eficient, dar şi o
îndemânare foarte bunã. Apoi sã fie un tip de vitezã şi
sã reziste la un volum mare de efort, intervenţia lui la
minge fiind prezentã, cel puţin o datã, la lovitura doua,
în aproape fiecare celulã de joc.

 2°preluare foarte precisã, mai ales din serviciu,

uşurând astfel misiunea ridicãtorului;
 3°este necesar ca în lotul echipei sã existe şi un
al doilea ridicãtor, foarte apropiat ca valoare de
primul, altfel în orice situaţie în care ridicãtorul
titular este în imposibilitate de a juca (accident,
boalã, lipsa formei sportive, etc.) echipa se va gãsi în
mare dificultate;

 4°trãgãtorul-ridicãtor trebuie sã fie un bun

atacant din linia II-a, pentru a compensa, timp de 3
rotaţii, prezenţa R în linia I-a şi existenţa la fileu a
numai 2T.
 2. Acţiunile colective de atac (combinaţiile de atac)
O combinaţie de atac este, o acţiune colectivã
desfãşuratã între ridicãtor şi trãgãtori, cu scopul de a
deruta apãrarea adversã şi în special blocajul
acesteia, în vederea realizãrii unui atac eficient.

La realizarea atacului intervin douã aspecte legate de:

1–tactica de echipă în atac, număr de combinaţii, în
vederea derutării adversarului,
2–tactica individuală specifică loviturii de atac, date
de „bagajul” tehnico-tactic al jucătorilor executanţi şi
de aptitudinile fizice şi intelectuale ale acestora.
  Relaţia atac-blocaj în finalizarea unei combinaţii
Un jucãtor poate finaliza o combinaţie de atac în
urmãtoarele condiţii:
1–atac fãrã blocaj, când blocajul advers este fie „ţinut la
sol”, fie „fãcut” sã sarã la alţi atacanţi decât cel care
finalizeazã;
2–atac „unu la unu”, când blocajul advers este format
dintr-un singur jucãtor, ceilalţi urmãrindu-şi adversarii
direcţi;
3–atac „unul contra doi”, când blocajul advers reuşeşte
sã se organizeze în blocaj colectiv de 2 jucãtori;
4–atac „unul contra trei”, când la blocaj participã toţi
jucãtorii adverşi care au acest drept în momentul
respectiv (întreaga linie I).
  Gradarea eficienţei combinaţiilor

Finalizarea oricãrei combinaţii de atac poate crea

pentru adversar diverse grade de dificultate în ce
priveşte continuarea jocului, aceste grade sunt în
numãr de patru:
1–finalizare decisivã, combinaţia respectivã încheindu-
se fãrã „replicã” din partea adversarului;

2–finalizare reuşitã, când adversarul reuşeşte sã salveze

mingea, dar nu ajunge sã-şi creeze, la rândul lui,
posibilitãţi de atac prin combinaţie;
3–finalizare slabã sau nereuşitã, când mingea este fie
trimisã uşor la adversar şi acesta reuşeşte sã-şi
construiascã atacul printr-o combinaţie, fie este
respinsã de blocajul advers;

4–finalizare greşitã, când, fie mingea este trimisã în

afara terenului sau în fileu, fie atacantul nu reuşeşte
sã se întâlneascã cu mingea, sau, în ultimã instanţã,
se produce o greşealã de regulament (atingerea
fileului, depãşirea liniei de centru, etc. ).
 Factorii care condiţioneazã o combinaţie

Factorii care intervin în derularea unei combinaţii de atac

sunt:
1–calitatea preluãrii, materializatã prin precizia
acesteia. Orice imperfecţiune a acesteia creeazã
probleme, în primul rând ridicãtorilor, iar în al doilea
rând trãgãtorilor care intrã în combinaţie,

2–calitatea ridicãrii sau zborul mingii în combinaţie,

care are întotdeauna o anumitã traiectorie, direcţie şi
vitezã şi, bineînţeles, precizie, dar care depind de
valoarea ridicãtorului.
Referitor la traiectorie, ridicarea poate fi:
• înaltã,
• mijlocie sau „semi”
• întinsã
• scurtã
3–circulaţia jucãtorilor. În cadrul unei combinaţii cu
mai mulţi jucãtori, aceştia se deplaseazã pe diferite
trasee pentru a deruta în special blocajul advers sau
pentru a-l forţa sã se deplaseze la rândul lui. Aceste
trasee pot fi fãcute astfel:

3°.1- în cadrul zonei pe care-o ocupã fiecare jucãtor

3°.2-cu trecere dintr-o zonã într-alta, cu încrucişãri sau
fente de încrucişãri (fig.3.12 şi fig.3.13);
 Încrucişãrile pot avea loc :
-între ridicãtor şi trãgãtor(i) (fig.3.14);
-numai între trãgãtori (fig.3.12);
-ambele variante deodatã (fig.3.15).
4–numãrul jucãtorilor participanţi în combinaţie şi
timpii de atac
O combinaţie este cu atât mai eficientã cu cât în
desfãşurarea ei intrã mai mulţi jucãtori, fiecare având
un anumit moment în care ar putea ataca
existã trei situaţii de corespondenţã între aceştia şi
numãrul jucãtorilor participanţi:
4°.1–fiecãrui jucãtor sã-i corespundã un timp de atac
şi atunci atacul se petrece „în scarã” sau consecutiv;
4°.2–pe acelaşi timp sã efectueze sãritura mai mulţi
jucãtori (în general doi) şi numai unul sã primeascã
mingea şi sã atace, iar atacul se va numi atac simultan;
4°.3–combinarea celor douã variante de atac, în care 2
jucãtori efectueazã atac simultan, iar al treilea,
eventual şi al patrulea, efectueazã atac în scarã.

5gradul de perfecţionare a abilitãţilor tehnico-

tactice şi de dezvoltare a aptitudinilor fizice.
gradul de complexitate şi de eficienţã a combinaţiilor
de atac sunt dependente de nivelul de pregãtire al
executanţilor
  Combinaţiile propriu-zise de atac

1°.Combinaţia într-un timp, cu urmãtoarele

variante:
 1°.1 Cu un singur atacant, ridicãtorul sau un alt
jucãtor ridicând mingea unui coechipier fãrã nici un
fel de fentã de atac;
 1°.2 Cu 2 atacanţi, aceştia sãrind simultan în
douã locuri diferite, dar numai unul primeşte mingea
(fig.3.17);
 Considerãm o echipã în apãrare pe tot parcursul
jucãrii mingii de cãtre adversar, în orice moment
existând „pericolul” trecerii ei peste fileu pentru a
prinde pe „picior greşit” echipa aflatã în apãrare.

 Există douã momente foarte clare de trecere a

mingii peste fileu de cãtre adversar şi ele sunt:
execuţia serviciului şi
execuţia loviturilor de atac din lovirea a 3-a (a 4-a)
 Numărul jucătorilor cu sarcini de preluarea serviciului
diferă de la începători la avansaţi, de la feminin la
masculin.
 Dispozitivele de aşezare în teren la primirea serviciului se
deosebesc unele de altele prin:
zona în care se gãseşte ridicãtorul conform ordinii la
rotaţie;
numãrul jucãtorilor activi la preluare (5, 4, 3 sau 2);
numãrul jucãtorilor „pasivi” sau „ascunşi” (1, 2, 3 sau
4), printre aceştia numãrându-se şi ridicãtorul.
 Pentru ascunderea jucãtorilor „pasivi” de serviciul
advers existã trei posibilitãţi:

1aşezarea acestor jucãtori lângã fileu (fig.3.23-1);

2plasarea lor în spatele unor jucãtori
activi(fig.3.23-2);
3aşezarea lor lângã linia de fund a terenului,
(fig.3.23-3).
 Aşezarea la primirea serviciului în 5 jucãtori se
aseamãnã cu un „W” indiferent în ce zonã se
gãseşte ridicãtorul.
• la începãtori, unde nu s-a fãcut încã specializarea pe
posturi, la fiecare rotaţie jucãtorul ajuns în zona 2 va
fi ridicãtor şi va sta foarte aproape de fileu, pentru a
nu-l „gãsi” serviciul advers, ceilalţi cinci jucãtori
acoperind tot terenul, jucãtorul din zona 1 preluând şi
cea mai mare parte a zonei lãsatã liberã de …
ridicãtor.
• la avansaţi, cunoscând faptul cã sistemul de atac
5T+1R este cel mai utilizat, echipa aflatã la primirea
serviciului trebuie sã asigure de fiecare datã
„acoperirea” ridicãtorului, pentru a-i da acestuia
posibilitatea de a interveni numai la lovirea a II-a,
indiferent în ce zonã se va gãsi, „ascundera” lui
fãcându-se fie „dupã” fileu, atât timp cât este în linia
I-a, fie în spatele corespondentului din linia I -a, atât
timp cât se gãseşte în linia II-a
 În ordinea desfãşurãrii lucrurilor pe teren, sarcinile
de apãrare sunt urmãtoarele:
 1°.-blocajul  specific prin regulament, doar
jucãtorilor din linia I, valabil pentru orice fel de atac;

 2°.-autodublarea  specificã jucãtorilor care sar la

blocaj, utilizatã împotriva atacurilor liftate sau care
sar din blocaj;
 3°.-dublarea  care poate fi efectuatã, în funcţie
de sistemul de apãrare utilizat, fie de jucãtori din
linia I-a, fie de jucãtori din linia II-a, şi este necesarã
împotriva loviturilor de atac liftate;

 4°.-preluarea din atac  efectuatã de restul

jucãtorilor, care pot sã fie numai din linia II-a sau din
ambele linii, în funcţie de acelaşi sistem de apãrare
ea reprezentând o actiune individualã împotriva
atacurilor plasate şi în forţã.
 Sistemele de apãrare posibile în jocul de volei sunt
urmãtoarele:

1°. 114 3°. 2–1–3 5°.2–0–4

2°. 1–2–3 4°. 2–2–2 6°.3–0–3

- prima cifrã reprezintã numãrul jucãtorilor care participã

la blocaj şi, eventual, la autodublare,
- a doua cifrã reprezintã jucãtorul sau jucãtorii care
efectueazã dublarea blocajului,
- a treia cifrã este numãrul jucãtorilor rãmaşi pentru
preluarea din atac.
– Autodublare = acţiune tacticã de acoperire a
terenului din spatele blocajului şi în imediata
apropiere a acestuia (1-2 m) de cãtre jucãtorii (sau
numai unul dintre ei) care efectueazã blocaj.

– Dublare = acţiune tacticã de acoperire a terenului

din spatele blocajului, rãmas liber prin participarea la
blocaj a unui (unor) jucãtor(i), de cãtre unul sau doi
dintre ceilalţi coechipieri.
 1. Sistemele de apãrare 1-1-4 şi 1-2-3
- se utilizeazã atât la începãtori, înainte de a se însuşi
blocajul colectiv, cât şi la avansaţi, în situaţii în care
manevrele de atac nu dau posibilitatea cuplãrii
blocajului colectiv.
- are doua variante:
 Jucãtorul de la blocaj poate fi corespondentul
atacantului
 varianta blocajului cu jucãtorul din zona 3 „peste
tot”, dublarea fiind fãcutã de cel (cei) mai apropiat(i)
coechipier(i), ceilalţi 4 sau 3 jucãtori aşezându-se în
semicerc pentru preluarea din atac
- sistemul de apãrare 1-2-3 este o adaptare a
sistemului 1-1-4, pentru situaţia în care adversarul
atacã din zona 3, blocajul, fiind fãcut pe centru, lasã
o zonã prea mare liberã în lateral stânga şi dreapta şi
în spatele acestuia, iar pentru acoperirea ei este
nevoie de 2 jucãtori.
 2. Sistemele de apãrare 2-1-3 şi 2-2-2

 Sistemul de apãrare 2-1-3 este sistemul cu cea mai

largã utilizare datoritã avantajului pe care îl dã
blocajul cu doi jucãtori, dintre care unul este,
obligatoriu, jucãtorul din zona 3.
 Utilizarea sistemului cunoaşte mai multe variante,
date de jucãtorul de la dublare sau mai concret de zona
din care acesta „vine”:
a.) dublarea efectuatã de jucãtorul din zona 6 sau
sistemul cu C2 avansat, cum i se spune în mod
tradiţional
 b.) dublarea efectuatã cu extrema din linia II-a
corespunzãtoare blocajului;
c.) dublarea este efectuatã de jucãtorul din linia I-a
care nu participã la blocaj

 Sistemul de apãrare 2-2-2 este o variantã a

sistemului de mai sus, adaptatã pentru situaţia în care
atacul are loc în zona 3 adversã, folosindu-se foarte
mult atacul liftat înspre lateral stânga sau dreapta.
 este acţiunea individualã cea mai periculoasã pentru adversar
este reprezentatã de totalitatea procedeelor de trimitere a mingii în
terenul advers prin lovirea ei cu o mânã de deasupra nivelului
fileului de cãtre un jucãtor aflat în sãriturã.

 este acţiunea specificã prin care se finalizeazã o celulã de joc, în a

3-a sau a 4-a loviturã.
Procedee de execuţie:
1°.lovitura de atac procedeu drept;
2°.lovitura de atac procedeu întors;
3°.lovitura de atac procedeu rotativ;
4°.lovitura de atac procedeu liftat
  Este o acţiune determinatã de:

- imposibilitatea de a construi atac, regulamentul nu

acceptã atingerea mingii mai mult de 3(4) ori într-un
teren.

 Mingea este trimisã la adversar cu dificultate

 redusã, prin procedee mai puţin specifice atacului.

(lovitură de atac de pe sol)
Greşeli de execuţie (G.E.)
–elan prea mic sau inexistent, în special din cauza
retragerii târzii sau insuficiente de la fileu;
–ultimul pas prea mic sau prea mare;
–bãtaia pe vârfuri;
–lipsa avântãrii braţelor sau braţul neîndemânatic
rãmâne lângã corp;
–coordonarea greşitã a întâlnirii cu mingea;
–lovirea mingii de jos în sus;
–braţul de lovire nu se retrage dupã lovire;
–aterizarea dezechilibratã şi durã etc..
 În lupta directã cu adversarul lovitura de atac are de
învins, în ordine:
- blocajul,
- autodublarea,
- dublarea blocajului şi (sau)
- preluarea din atac.
 în lupta directã cu blocajul, un trãgãtor poate
avea douã posibilitãţi:

1lovitura de atac sã treacã de blocaj, fie cã este

atins sau nu;
2lovitura de atac sã fie respinsã de blocaj.
Aceste douã posibilitãţi sunt dependente de
calitatea ridicãrii, calitãţile trãgãtorului şi
eficacitatea blocajului.
1°.Trecerea loviturii de atac de blocajul advers
Organizarea blocajului advers impune următoarele
variante de depãşire a lui
1°.1atac peste blocaj;
1°.2atac pe lângã blocaj;
1°.3atac prin blocaj.
2°.Respingerea loviturii de atac de cãtre blocajul
advers creeazã situaţii mai puţin plãcute pentru un
trãgãtor, în care mingea atacatã de el se întoarce în
terenul propriu, cu sau fãrã posibilitatea de a mai fi
preluatã de coechipieri şi de a continua jocul
 Respingerea unui atac de cãtre blocajul advers poate
lua douã forme:
–respingere în terenul propriu al atacantului, mingea
jucându-se în continuare;
–respingere în afara terenului acestuia, cãreia i se mai
zice şi „bloc-out”, mingea lãsându-se sã cadã pe sol.

B. Lupta cu autodublarea şi cu dublarea blocajului

 În funcţie de tactica în apãrare a adversarului şi de

sistemul de apãrare utilizat, la dublarea blocajului va
exista sau nu un jucãtor.
 Atacurile pentru a fi eficiente trebuie sã fie
executate pe direcţii cât mai departe de jucãtorul
de la dublare.

 dacã adversarul dubleazã cu zona 6 sau cu extrema

din linia I-a mingile se vor plasa înspre marginea
lateralã a terenului,

 dacã dubleazã cu extrema din linia II-a mingile se

vor plasa mai spre centru, iar în ultimã instanţã în
zona rãmasã liberã prin plecarea jucãtorului care
dubleazã.
se recomandã:
 trimiterea mingii în spaţiile mai libere, direcţia
atacului fiind spre zona din care a „plecat” un
jucãtor, conform sistemului de apãrare aplicat
 la începuturile de seturi se poate utiliza o mare
varietate de acţiuni şi procedee de atac, depistând
astfel pãrţile „forte” ale atacului propriu şi
slãbiciunile apãrãrii adversarului,
 în finaluri de set se vor utiliza acele atacuri care
au dat cel mai mare randament.
Tactica individualã la trecerea uşoarã a mingii
peste fileu
recomandări:
 trimiterea mingii spre linia de fund a terenului
advers, pentru a da timp echipei proprii sã se
organizeze cât mai bine în apãrarea care va urma;

 trimiterea mingii cu traiectorie înaltã, din acelaşi

motiv;
 imprimarea unei rotaţii mingii printr-o lovire
tangenţialã a acesteia, care sã-i dea un oarecare efect
de ... „tãiere”

 dacã ridicãtorul este în linia a II-a, trimiterea mingii

sã se facã spre zona 1 sau zona 6 (în funcţie de zona
pe care este specializat ridicãtorul) pentru a-l forţa sã
intervinã la prima lovire şi, astfel, sã fie „scos” de la
ridicare şi, deci, de la construcţia atacului prin
combinaţii;

 evitarea ridicãrii mingii deasupra fileului şi a oferirii

posibilitãţii de atac direct adversarului.
  lovirea mingii
 elanul
Exerciţii fără minge:

Exerciţii cu minge: - în afara fileului; la perete

- peste fileu;
Joc cu efectiv redus
Complexe de exerciţii
 Blocajul
“acţiunea tehnicã individualã sau colectivã de
apãrare, specificã jucãtorilor din prima linie, care,
prin plasarea palmelor deasupra fileului, pe direcţia
loviturii de atac, încearcã sã respingã mingea înapoi
în terenul atacantului sau, eventual, sã amortizeze
forţa cu care aceasta a fost lovitã”.
- pentru loviturile de atac în forţã blocajul este cea mai
importantã acţiune de apãrare, oricare sistem de
apãrare bazându-se, în primul rând, pe eficienţa
acestei acţiuni.
 este format dintr-un singur jucãtor şi respectã
„paritatea” de 1-1 cu jucãtorul atacant advers.
 la blocajul individual se ajunge în douã situaţii
distincte legate de gradul de pregãtire al executanţilor:
1°.în cazul începãtorilor, care nu cunosc încã
blocajul colectiv sau nu-l au încã perfecţionat;
2°.în cazul avansaţilor, unde rapiditatea unei
combinaţii de atac nu lasã timp jucãtorilor din linia I-a
adversã sã se grupeze în cel puţin un blocaj de doi.
 Blocajul individual se executã în general la un atac
efectuat de corespondentul din partea cealaltã a
fileului, respectiv 4 blocheazã la 2, 3 la 3 şi 2 la 4.

 În faza de iniţiere, blocajul individual se poate folosi

şi în varianta cu „jucãtorul central (zona 3) peste
tot”(joc simplu fără combinaţii, predomină pasele
înalte)
 Descriere tehnica:

P.A.(poziţia ca loc ocupat în teren); P.I.; D., E.P. (bătaia,

faza aeriană, aterizarea); P.F.
Deplasarea:
 Conform regulamentului numărul jucătorilor care pot
efectua blocaj colectiv este de 2 sau de 3 jucători cu
participarea obligatorie a jucătorului de centru (zona 3)
 Blocajul colectiv de 2 jucãtori
 este format întotdeauna din jucãtorul central şi un
jucãtor extremã, în funcţie de zona din care se atacã
(jucătorul corespondent)
 2 blocaje individuale, sincronizate şi alipirea lor în
săritură
 Coordonarea acţiunilor vizeazã în primul rând
deplasarea, care poate da urmãtoarele situaţii:

1°–Numai un jucãtor se deplaseazã, celãlalt sãrind de pe

loc; iar acest lucru este valabil în urmãtoarele
ipostaze:
1°.1.-jucãtorul central se deplaseazã spre extremã, la
un atac advers efectuat din zonele 2 şi 4;
1°.2.-jucãtorul extremã se deplaseazã spre centru, la
un atac efectuat din zona 3.
2°–Ambii jucãtori se deplaseazã în acelaşi timp, şi într-
o astfel de situaţie se întâlnesc alte douã ipostaze:

2°.1.-jucãtorii se deplaseazã unul spre celãlalt, când

aşezarea lor iniţialã este mai „largã” şi atacul se
petrece între zone;

2°.2.-jucãtorii se deplaseazã în aceeaşi direcţie, când

aşezarea lor iniţialã este mai spre centru şi atacul
advers se finalizeazã pe la extremele fileului
Greşeli de execuţie (G.E.)
– lipsa jocului de picioare;
– ultimul pas al deplasãrii prea scurt şi apariţia
posibilitãţii de a „intra” în coechipierul cel mai
apropiat;
–balansul prea mare al braţelor, care conduce la
creşterea riscului de a atinge fileul;
–braţele nu se întind complet;
–între palme se lasã un spaţiu prea mare;
–între braţe şi fileu se lasã un spaţiu prea mare;
–lipseşte acţiunea de „capac”;
–retragerea braţelor prea târzie;
–aterizarea dezechilibratã şi durã.
 este legatã de acţiunea care precede lovitura de atac,
de ridicare, aceasta dând semnalul pentru deplasare
la blocaj şi a momentului sãriturii:
- dacã ridicarea este mai departe de fileu, cum este
cazul atacului din linia II-a, se va sãri mai târziu
decât atacantul.
- dupã o preluare imprecisã a adversarului jucãtorii
de la blocaj „pleacã” preconceput spre atacantul spre
care se ştie cã se va orienta ridicarea
 În momentul atacului, blocajul va ţine cont de
cunoaşterea unor direcţii preferate ale trãgãtorului
respectiv, aflate din alte jocuri sau pe parcursul jocului
în cauzã.
 atenţia va fi îndreptatã, în special, spre trãgãtorul cel
mai periculos aflat în atac şi, în secundar, spre ceilalţi
trãgãtori.
 În funcţie de posibilitãţile de vitezã în deplasarea
jucãtorilor, cât şi în mişcãrile de braţe, stânga-dreapta,
în sãriturã, avem blocajul la minge, palmele fiind
„aşezate” exact în faţa mingii, sau blocajul la zonã,
palmele fiind aşezate pe o direcţie previzibilã a atacului
şi acoperind o anumitã zonã a terenului propriu, sub
forma unui trunchi de con din umbra blocajului.
  Succesiunea metodică în învăţarea
blocajului individual şi colectiv

Exerciţii fără minge: - de pe loc

- din deplasare

Exerciţii cu minge: - în afara fileului ( la perete)

- peste fileu;
Joc cu efectiv redus
Complexe de exerciţii
 Tactica individualã la preluare

 În funcţie de acţiunea prin care adversarul trimite

mingea şi de „tãria” acesteia, jucãtorii din apãrare vor
avea posibilitatea de a da sau nu preluãrii şi un caracter
tactic.
 Vom avea tactica individualã la:
1.preluarea din serviciu.
2.preluarea din atac.
3.preluarea din blocaj.
1.Tactica individualã la preluarea serviciului

o Preluarea din serviciu, efectuatã în general cu

douã mâini de jos,
o Direcţionarea preluãrii din serviciu se face la toate
echipele spre zona 2 sau între 2 şi 3,
o traiectoria şi viteza mingii diferã în funcţie de
tactica adoptatã în atac, existã douã variante în
acest sens:
1.preluare din serviciu cu traiectorie întinsã şi vitezã
mare;
2.preluare înaltã cu vitezã redusã.
2.Tactica individualã la preluarea din atac
În funcţie de modul de rezolvare a atacului de cãtre
adversar, preluarea atacului se diversificã în:
1preluarea atacului în forţã;
2preluarea în cadrul dublãrii;
3preluarea la autodublare;
4preluarea mingilor uşoare (trecute peste fileu fãrã
loviturã de atac).
2.1.Preluarea atacului în forţã necesitã o bunã intuiţie,
jucãtorul care preia plasându-se anticipat pe o
posibilã direcţie a atacului, şi într-o poziţie cât mai
joasã, dupã o deplasare în întâmpinarea mingii.
 Aspectul tactic al preluãrii din astfel de atacuri se
reduce de cele mai multe ori la salvarea cu orice preţ a
mingii şi mai puţin direcţionarea ei pe un traseu
preconizat şi precis, intervenţiile ulterioare ale
celorlalţi coechipieri fiind decisive în continuarea
fazei.
 plasamentul jucãtorilor, la atacul advers din linia II-a,
utilizat foarte frecvent în volleyball-ul actual, se va
realiza mai aproape de linia de fund a terenului decât
de fileu, iar la o ridicare mai apropiatã de fileu, aceştia
se vor plasa mai avansat.
 În cazul plasamentului mai retras, braţele vor fi
orientate oblic spre înainte, iar la un plasament mai
avansat, mai aproape de fileu, braţele se vor apropia de
orizontalã pentru ca mingea sã sarã pe o direcţie
apropiatã verticalei.
2.2.Preluare în cadrul dublãrii.
- un plasament corect al acestui jucãtor şi poziţia mai
joasã sunt singurele condiţii pentru o preluare a
acestor mingi, deoarece cele mai multe dintre ele
sunt în cãdere liberã. Plasamentul celor care
dubleazã este în apropierea liniei de 3 m sau chiar la
nivelul acesteia.
 2.3.Preluarea la autodublare
 Preluarea mingilor din imediata apropiere a
blocajului de cãtre unul din jucãtorii participanţi la
blocaj se poate petrece în douã moduri:
-lovirea mingii în timpul cât jucãtorul este încã în aer;
-lovirea mingii dupã aterizarea jucãtorului pe sol.
2.4.Preluarea mingilor trecute uşor
 are loc atunci când adversarul nu reuşeşte sã
construiascã atac prin combinaţii şi cu finalizare prin
loviturã de atac, trecerea mingii peste fileu fãcându-se
cu douã mâini de sus sau de jos, traiectoria mingii
având şi o fazã ascendentã.
 Preluarea acestor mingi uşoare se va putea face şi
sub forma unor ridicãri directe, din care ridicãtorul
va ataca din a doua loviturã, dacã este în linia I-a,
sau va efectua o fentã de atac urmatã de ridicare,
dacã este în linia a II-a.
2.3.Tactica individualã la preluarea din blocaj
 poziţia jucãtorilor sã fie foarte joasã, uneori cu un
genunchi pe sol, iar braţele sã fie ţinute la orizontalã,
jucãtorul de la dublare aşteptând mai mult sã fie
„lovit” de minge şi mai puţin sã reacţioneze la
diversele direcţii ale acesteia.
 “este o acţiune individualã reprezentatã de
încercarea unui jucãtor de a corecta o altã acţiune
individualã, efectuatã de un coechipier în mod greşit
prin trimiterea mingii în plasã”
 preluarea din plasã poate îndeplini funcţii diverse:
 dacã mingea a intrat în fileu din blocaj, echipa mai are
dreptul la 3 lovituri, iar preluarea din plasã este o
acţiune de apãrare
 dacã mingea ajunge în fileu dintr-un atac direct
sau dintr-o preluare imprecisã, echipa respectivã
mai are dreptul la 2 lovituri, iar preluarea din plasã
se va transforma într-o ridicare;

 dacã mingea ajunge în fileu dintr-un atac din

ridicare directã echipa respectivã mai are dreptul la
o singurã loviturã, iar aceasta va fi o trecere uşoarã
a mingii peste fileu.
 Procedeele de execuţie sunt în general procedeele de
preluare cunoscute, efectuate cu plonjon sau fãrã, din
poziţie foarte joasã, jucãtorul aflându-se fie cu faţa la
fileu, fie lateral de acesta.

 Lovirea mingii se face în general cu o mânã sau cu

douã mâini de jos, sau în cazul unei ridicãri pentru atac,
se recomandă lovirea cu douã mâini de sus din plonjon
pe spate.
Greşeli de execuţie (G.E.)
- plasament greşit;
- aprecierea greşitã a traiectoriei, vitezei şi direcţiei
mingii;
- poziţie prea înaltã;
- aprecierea greşitã a locului de contact al mingii cu
fileul;
- necunoaşterea elasticitãţii reale a fileului
Tactica individuală la preluarea din plasă

 O minge care intră în fileu va fi respinsã de acesta

în mod diferit, în funcţie de câţiva factori:

- viteza cu care mingea intrã în fileu;

- unghiul dintre fileu şi direcţia de intrare a mingii în
fileu;
- direcţia din care mingea se îndreaptã spre fileu;

- elasticitatea fileului şi locul de contact al fileului cu

mingea.

- direcţionarea preluãrii din plasã, depinde de numãrul

loviturilor pe care le mai are echipa pânã la trecerea
mingii peste fileu.
Exerciţii fără minge: - de pe loc
Exerciţii cu minge: - în afara fileului (de pe loc , din
deplasare)
- la fileu;
Joc cu efectiv redus
1. BÂC, O. (1999) - Volleyball, Editura Universităţii din Oradea
2. BÂC, O., SZABO, MARIANA, SZABO, P. (2002) –Volleyball-ul în
kinetoterapie, Editura Universităţii Oradea
3. CROITORU, DOINA (2000) - Volei, Editura ANEFS, Bucureşti
4. MÂRZA, D., GRAPĂ, F., (2007), Volei în învăţământ, ediţia a II a,
Editura PIM, Iaşi
5. MITITELU, C., ŞERBAN, M. (2002) - Volei-Studiu interdisciplinar,
Editura Semne, Bucureşti
6. NICULESCU, M. (2002) – Volei : de la teorie la practică, Editura
Universităţii din Piteşti
Adrese internet:
http://www.cev.lu/
http://www.fivb.org/
http://www.frvolei.ro/index.html