Sfintele pomeniri și parastase

Sf. Nectarie din Eghina

- parastasele și slujbele pentru cei adormiți fac parte din Tradiția Bisericii (5)
- cei care pleacă de pe pământ se mută la cer („Unde sunt Eu, acolo va fi și slujitorul Meu –
Ioan 12, 26; „Mă voi duce și vă voi găti loc … ca să fiți și voi unde sunt eu – Ioan 14, 3) și
„continuă să fie în legătură duhovnicească cu Biserica de pe pământ prin iubirea lui Hristos,
care le ține pe toate laolaltă, unind neîncetat și inseparabil pe toți credincioșii de pe pământ cu
cei ce își au petrecerea în ceruri” (5-6)
- ar fi o lipsă de logică să cerem de la Dumnezeu tot felul de lucruri care țin de viața aceasta
trecătoare, dar să nu cerem mântuire pentru cei care s-au mutat din această viață (7)
- rugăciunea pentru cei adormiți se bazează pe milostivirea lui Dumnezeu. Cei care au ajuns
în iad nu mai pot face nimic pentru păcatele lor. Chiar dacă și acolo este pocăință, ea nu mai
este lucrătoare. De aceea, rugăciunea Bisericii se săvârșește mai ales pentru cei care s-au îngrijit
de sufletele lor încă din această viață, dar care, din pricina slăbiciunii firii omenești, nu au
reușit să lepede cu totul păcatul. Biserica se roagă și pentru cei care L-au scos cu totul pe
Dumnezeu din viața lor, dar în sensul ușurării pedepsei lor, aceștia neavând nădejde de
mântuire, pe baza alegerii lor încă din această viață: „Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui
și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă
la pocăință? Dar după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua
mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui
(Romani 2, 4-5) (10-11).
- Biserica îi cheamă în rugăciunea pentru cei adormiți și pe Sfinți, știind că „mult poate
rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacov 5, 15) (12)
- „În acord cu Părinții Bisericii, Sfânta Tradiție este și ea, asemenea cuvântului dumnezeiesc
consemnat în scris, izvorul adevărurilor și religiei creștine, fiindcă, prin însăși însemnătatea ei,
Tradiția se bucură de aceeași cinste precum cuvântul dumnezeiesc scris” (15)
- Texte scripturistice care atestă valoarea Tradiției: 2 Tesaloniceni 2, 15; 1 Corinteni 11, 2; 1
Corinteni 11, 23; 1 Corinteni 15, 3; 1 Timotei 6, 20; 1 Tesaloniceni 4, 1-2 (15-16)
- înainte de fixarea în scris a canonului Noului Testament, Sfânta Tradiție a fost singura
învățătură apostolică specifică Bisericii creștine (16)
- mărturii patristice privind importanța și autoritatea Sfintei Tradiții – pp. 15-46.
- parastasele se fac sâmbăta pentru că ziua a șaptea este ziua sfârșitului lumii acesteia și a
morții noastre (49-50).
- mărturii privind parastasele: Constituțiile Apostolice, cartea a VIII-a. În cap. 42 se spune: „Să
se săvârșească parastasul de trei zile cu psalmi și cu citiri [din cărțile sfinte] și rugăciuni în
cinstea Celui ce a înviat a treia zi; parastasul de nouă zile – întru comemorarea celor vii și a
celor adormiți; cel de patruzeci de zile – în chipul cel străvechi (căci așa l-a jelit poporul israelit
pe Moise, vreme de patruzeci de zile) – și acela de un an, spre pomenirea sa; și să se dea din
bunurile sale săracilor pentru a lui pomenire”. „Acestea le spunem avându-i în vedere pe cei
binecredincioși, pentru că privitor la cei necredincioși, chiar de vei da pentru ei toate de pe
lume, nu le va aduce nici un folos; căci celui căruia Dumnezeu i-a fost vrăjmaș cât a trăit, îi va
fi și după moarte vrăjmaș” (52)
„Cercetate și dintr-o perspectivă morală, sfintele parastase sunt foarte necesare întrucât oferă
celor încă în viață un mare folos; prin mijlocirea lor, Biserica își învață fiii adevărata
înțelepciune creștină și le amintește principiile fundamentale ale creștinismului;
propovăduiește «cu glas înalt» (Pild. 9, 3) nemurirea sufletului și începutul după moarte al
unui nou stadiu al vieții, nesfârșit și nemărginit. Propovăduiește de asemenea prezența
perpetuă a lui Hristos în lume, relația și comuniunea noastră cu cei adormiți și, spre a înțelege
pe scurt întreaga încărcătură duhovnicească a parastaselor, Biserica își învață fiii cu ajutorul
lor că omul este cetățean și locuitor al cerului, că se mută din sânurile Bisericii luptătoare la
cea triumfătoare din ceruri, al Cărei cap este Hristos, Care ascultă rugăciunile și cererile
tuturor” (60-61).
„Cu ajutorul parastaselor, Biserica mai întâi îi adună laolaltă pe credincioși, încurajându-i să-
și arate față de fratele mutat dragostea cuvenită, să-i ierte acestuia datoriile față de ei, să se
roage pentru el Domnului celor vii și al celor morți, să-I ceară Acestuia iertarea pentru greșelile
săvârșite de cel răposat, belșugul harului dumnezeiesc și moștenirea Împărăției cerurilor; apoi,
adunarea cuprinsă de întristare a credincioșilor aduce mângâiere inimilor celor întristați, care,
martore ale arătării dragostei și compasiunii întregii Biserici, își află ușurare și alinare, pentru
că astfel împărtășirea suferinței celui întristat [de către ceilalți] îi aduce consolare, așa cum
asumarea poverii [de către un altul] aduce ușurare celui împovărat; iar în al treilea rând, cu
ajutorul parastaselor și pomenirilor ni se amintește de moarte, de zădărnicia lucrurilor din
această lume, de viața vremelnică și de cea veșnică, suntem îndrumați către virtute și viețuire
virtuoasă, suntem încurajați spre fapte de generozitate și binefaceri și, în general, spre sporirea
în virtute și înaintarea spre desăvârșire” (62-63).
Sf. Grigorie de Nyssa: „Faptul de a face pomenirea celor adormiți întru dreapta credință în
timpul dumnezeieștii și prealuminatei mistagogii (scil. a Dumnezeieștii Liturghii) este
folositor și plăcut lui Dumnezeu. Și aceasta întrucât cuvintele «Tu vei răsplăti fiecăruia după
faptele lui» (Psalmul 6, 7) și altele asemenea au fost negrești spuse despre A Doua Venire și
Judecata înfricoșătoare de atunci și despre sfârșitul lumii. Firește, atunci nu se va mai afla nici
un prilej de ajutorare, ci fiecare cerere se va arăta zadarnică. Căci la spartul târgului pentru
nicio marfă nu ne vom mai putea tocmi. Unde vor fi atunci săracii? Unde vor fi slujitorii
bisericești? Unde vor fi psalmodiile? Unde vor fi ajutorările? Unde vor fi facerile de bine? De
aceea, să ne ajutăm unul pe altul înainte de vremea aceea și să-I aducem lui Dumnezeu,
Iubitorul de frați, de oameni și de suflete, faptele iubirii de frați. Căci primește cu mulă bucurie
– până și pentru cei ce au murit oarecum nepregătiți – ofrandele răscumpărătoare aduse de
dragul acelora, socotindu-le ca pe fapta și lucrarea lor” (70-71).
„Bărbații luminați de Dumnezeu ne spun într-adevăr că faptele oamenilor în ultima clipă a
vieții lor sunt încercate ca și cum s-ar afla pe un cântar și e lămurit că cel al cărui taler drept
este mai sus decât cel stâng își va da sufletul Îngerilor de-a dreapta. Iar dacă cele două talere
ale cântarului sunt la fel, biruie neîndoielnic iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, după
părerea celor ce teologhisesc, chiar și când cântarul înclină puțin spre stânga, milostivirea lui
Dumnezeu va întregi pe cât e nevoie cele lipsă și de data asta” (89).
Sf. Dionisie Areopagitul: „Apoi, venind dumnezeiescul ierarh, face o rugăciune sfântă pentru
cel adormit; iar rugăciunea este adresată Bunătății celei dumnezeiește-începătoare spre a ierta
celui adormit toate cele săvârșite din slăbiciune omenească și a-l așeza întru lumină în
locașurile celor vii, în sânurile lui Avraam, Isaac și Iacov, în locul de unde a fugit toată durerea
și întristarea și suspinul” (96).
Sf. Chiril al Ierusalimului: „Apoi ne rugăm și pentru cei mai dinainte adormiți Sfinți Părinți și
Episcopi, și, într-un cuvânt, pentru cei adormiți dintre noi, cu credința că de mare folos vor
avea parte sufletele celor pentru care se înalță rugăciunea Jertfei celei sfinte și
preaînfricoșătoare a Aducerii-înainte. Și vreau să vă încredințez de asta printr-un exemplu.
Cunosc pe muți care grăiau așa: «Ce folos are sufletul după slobozirea din lumea aceasta, cu
păcate sau fără, dacă este pomenit la rugăciune?». Dacă un împărat i-ar exila pe cei care au
greșit față de el, iar apoi prietenii acestora ar împleti pentru cei pedepsiți o cunună de laude,
oare împăratul nu le-ar micșora pedepsele? La fel și noi, prin rugăciuni pentru cei adormiți,
chiar dacă sunt păcătoși, nu împletim o cunună de laude, ci aducem pe Însuți Hristos, Cel
junghiat pentru păcatele noastre, spre a-L face să Se îndure atât de noi, cât și de ei” (100)
Sf. Ioan Gură de Aur: „Chiar dacă a plecat un păcătos dintre noi, ar trebui să te bucuri, fiindcă
așa s-a pus capăt săvârșirii și sporirii păcatelor și răutății; însă și pe el, așa cum o fi fost, ar
trebui să-l ajuți, nu cu lacrimi, ci cu rugăciuni, cereri, milostenii, ofrande [...]” (Omilia XLI
Comentariul la Epistola I către Corinteni; 108)
Simeon al Tesalonicului: „Sufletul (fiind) nematerial este luat de Îngeri nematerialnici, dintr-o
dreaptă și cuvenită rațiune, ba mai degrabă potrivit cu firea sa, fiindcă Îngerii se înrudesc cu
cele nemateriale și sunt asemănători acestora. Iar sufletele se duc, după învățătura Sfinților, în
locuri vrednice de viața și petrecerea lor pe pământ” (110).
Sf. Grigorie Teologul: „Am încredere în celor [cu adevărat] înțelepți că fiecare suflet virtuos și
iubitor de Dumnezeu, de îndată ce se desface din legăturile trupului cu care a fost unit, ajunge
neîntârziat la simțirea și vederea duhovnicească a bunătăților viitoare, întrucât s-a lepădat sau
curățit de ceea ce-l împiedica sau, în sfârșit, s-a întâmplat cu el ceva ce nouă ne scapă. Cu o
stare de desfătare și veselie minunate, pornește împăcat spre Domnul său, ca și cum, prin
plecarea din viața aceasta, a scăpat dintr-o temniță cumplită, lepădând legăturile, care-l
îngreunau și-i trăgeau în jos aripile minții, și bucurându-se deja de fericirea care-l așteaptă
într-un chip asemenea celui oferit de imaginație; mai târziu, când își va primi înapoi trupul,
ruda sa, împreună cu care a cercetat sub semnul iubirii de înțelepciune cele din viața sa
[petrecută] pe pământul care i-a dat trupul și căruia [mai apoi] și-a încredințat trupul, într-un
chip pe care Dumnezeu, Cel Care a unit [sufletul și trupul] și le-a despărțit, îl știe, moștenește
dimpreună cu el slava de acolo” (182-183).
„Dar Dumnezeu, trecând cu vederea veacurile neștiinței, vestește acum oamenilor ca
toți de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a hotărât o zi în care va să judece lumea întru
dreptate, prin Bărbatul pe care L-a rânduit, dăruind tuturor încredințare, prin Învierea Lui din
morți” (Faptele Apostolilor 17, 30-31).

„Pentru aceea, oricine ai fi, o, omule, care judeci, ești fără cuvânt de răspuns, căci, în ceea ce
judeci pe altul, pe tine însuți te osândești, căci același lucruri faci și tu care judeci. Și noi știm
că judecata lui Dumnezeu este după adevăr, față de cei ce fac unele ca acestea. Și socotești tu,
oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci și tu, că tu vei scăpa de judecata
lui Dumnezeu? Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui
răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar după învârtoșarea
ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui
Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: Viață veșnică celor ce, prin stăruință în
faptă bună, caută mărire, cinste și nestricăciune, iar iubitorilor de ceartă, care nu se supun
adevărului, ci se supun nedreptății: mânie și furie. Necaz și strâmtorare peste sufletul oricărui
om care săvârșește răul” (Romani 2, 1-9)