Sunteți pe pagina 1din 7

GERONTOLOGIE, GERIATRIE SI NURSING SPECIFIC

CURS 1
ÎMBĂTRÂNIREA UMANĂ

1. CE ÎNSEAMNĂ A FI BĂTRÂN?

"A îmbătrâni înseamnă a trăi".

Dicţionarul explicativ ne spune că bătrân înseamnă cel care trăieşte de mulţi ani, antic,
trecut, învechit, imemorial, venerabil, innobilat de timp, pensionar, matur senil. Toţi aceştia
sunt termeni statici şi doar puţini au conotaţiile dorite.
Definiţiile îmbătrânirii includ scăderea energiei, declin ireversibil cauzat de trecerea
timpului şi probabilitatea crescândă a morţii.
Îmbătrânirea poate fi considerată ca o "educaţie" a vieţii. Oamneii învaţă să trăiască şi
cu cât trăiesc mai mult cu atât pot învăţa mai mult şi îi pot învăţa şi pe alţii. O persoană în
vârstă este o carte de istorie ambulantă, o experienţă culturală, o sursă de strategii de adaptare
şi putem afirma " că un bătrân care moare echivalează cu o bibliotecă care arde".
Bătrâneţtea aduce omul mai aproape de moarte. Dorinţa de a evita moartea, de a o
separa de experienţa de viaţă şi de a-i nega existenţa, poate fi un factor major care contribuie
la sentimentele negative faţă de bătrân. Pentru a trăi omul trebuie să se confrunte cu sensul
vieţii şi al morţii, cu sursele de putere şi cu tehnici de supravieţuire, cu începutul şi sfârşitul şi
cu raţiunea de a trăi.
Cea mai mare problemă a asistentelor va fi aceea de a fi mereu informate şi dedicate
îmbunătăţirii vieţi celor bătrâni.
Caracteristica ultimelor decenii ale secolului nostru, este creşterea numerică a
populaţiei vârstnice în structura populaţiei, adică îmbătrânirea demografică, fenomen mai
accentuat în ţările dezvoltate economic, dar prezent şi în ţara noastră. Prognozele
demografice apreciază că şi în continuare populaţia vârstnică va creşte mai rapid decât cea
nevârstnică.
În ţara noastră, în perioada 1930 - 1975, ponderea persoanelor de peste 60 de ani a
crescut cu circa 110% (de la 5,9% la 14,3%). în anul 2000 se estimează atingerea unei
ponderi de 17%. în anul de faţă se apreciază existenţa unui procent de 15% populaţie
vârstnică.
În 1988, O.M.S. a inclus problemele îmbătrânirii, printre primele cinci probleme de
sănătate ale lumii, alături de inimă, cancer, SIDA şi alcool. Iată de ce cunoştinţele de
gerontologie şi de geriatrie sunt o necesitate.
Gerontologia, ca termen se defineşte ca ştiinţa proceselor de îmbătrânire, iar
Geriatria, drept o ramură a medicinii, care cercetează aspectele patologice ale îmbătrânirii.
Geriatria presupune cunoştinţe în primul rând din domeniul medical, dar şi din alte domenii
ca: psihologie, sociologie etc. Geriatria a devenit astfel o ştiinţă de sine stătătoare, cuprinzând
într-o medicină internă a vârstei înaintate, capitole importante din cardiologie, psihiatrie şi
neurologie, care reprezintă substanţa sa fundamentală.
Cauzele care explică fenomenul de îmbătrânire a populaţiei sunt: scăderea natalităţii,
progresele medicinii şi creşterea nivelului de trai, care măresc rata de creştere numerică a
populaţiei vârstnice, prin ameliorarea morbidităţii şi mortalităţii.
Se apreciază că denumirea de "persoane ale vârstei a treia" este mai proprie decât
aceea de persoană în vârstă (O.M.S.), deoarece evocă sectorul populaţiei care a depăşit
mijlocul vieţii.
Spre deosebire de îmbătrânire (proces dinamic indiferent de vârsta cronologică), Se-
mescenţa, cuprinde ultima perioadă a vieţii. în cadrul acesteaia se delimitează Senilitatea,
care este o perioadă finală, cu deteriorări biologice severe. Senescenţa nu este o boală, este un
proces fiziologic, chiar dacă îmbătrânirea se asociază de regulă, deşi nu obligatoriu cu
îmbolnăvirile. Diversele modificări fiziologie par să fie în raport direct cu îmbătrânirea, dar
multe persoane vârstnice îşi conservă capacităţile lor funcţionale, cu toată degenerescenta
organică aparentă. Se consideră astăzi ca prag al bătrâneţii vârsta de 60 -65 de ani.
O caracteristică în procesul demografic al îmbătrânirii, este creşterea proporţiei
populaţiei feminine, cu deosebire în ţările industrializate, având drept cauză principală supra
mortalitatea masculină. Durata medie a vieţii arată deja, în unele ţări dezvoltate, diferenţe de
8 - 9 ani, în favoarea femeilor (feminizarea populaţiei, după cum s-a spus).
Prin creşterea populaţiei vârstnice, apar unele consecinţe nedorite. Creşte indicele de
dependenţă economică, adică raportul dintre populaţia inactivă şi cea activă. Din ansamblul
populaţiei vârstnice, se pot reliefa unele grupe cu risc crescut: Persoanele foarte în vârstă (80
- 90 de ani), vârstnicii care trăiesc singuri sau care nu au copii, bătrânii cu afecţiuni sau
handicapuri grave, cupluri în vârstă din care unul sau ambii sunt grav bolnavi, femeile în
vârstă, bătrânii care trăiesc în instituţii colective (cămine de bătrâni, cămine spital) etc. Pentru
protecţia acestora s-a elaborat, carta drepturilor bătrânului.
Consecinţelor demografice, li se adaugă şi consecinţe socio-familiale: creşterea
numărului familiilor cu copii puţini sau fără copii, creşterea numărului bătrânilor fără copii,
uneori dezinteres şi lipsă de afecţiune pentru bătrâni din partea familiei etc. De aici decurg
sarcini grele economice pentru societate.
Dar aspectul cel mai important îl constituie implicaţiile medicale. Se apreciază că
după 65 de ani (începutul vârstei a treia), 50% dintre bătrâni au nevoie de îngrijiri medicale,
ambulatorii sau spitaliceşti. în timp ce vârstnicii reprezintă circa 15% din totalul populaţiei, ei
consumă 50% din prestaţiile medicale. Asistăm de fapt la o geriatri-zare a medicinei. Din
această cauză este necesară pregătirea tuturor cadrelor medico sanitare, indiferent de
specialitate, dar în deosebi a omnipracticianului, medicul gene-ralist, cu cunoştinţe referitoare
la asistenţa medicală a vârstnicului. Dacă se are în vedere că asistenţa geriatrică, implică nu
numai consultaţii dar în special îngrijiri, de obicei complexe, se înţelege că rolul medicului şi
al cadrelor medii, devine foarte important.
O clasificare curentă a persoanelor în vârstă distinge:
- între 65 (60) - 75 ani, trecerea spre bătrâneţe, sau perioada de vârstnic.
- între 75 - 85 (90) de ani, perioada de bătrân.
- peste 85 (90) de ani, marea bătrâneţe sau perioada de longeviv.
în afară de această clasificare cronologică, se foloseşte şi o clasificare medicală:
- "îmbătrânirea fiziologică", armonioasă, în care vârsta cronologică se identifică cu
vârsta biologică.
- "îmbătrânirea nefiziologică", care poate fi:
- prematură, când începe de timpuriu, sau
- accelerată, când ritmul de îmbătrânire se accelerează la un moment dat (după
pensionare, după decesuri în familie, după internări etc).
Îmbătrânirea nefiziologică este o îmbătrânire patologică (C. Bogdan), dar aceasta nu
înseamnă că bătrâneţea este o boală.
Asistenţa vârstnicului nu este numai medicală, deoarece implică şi aspecte
psihosociale care cunoscute, creează o perspectivă mai favorabilă procesului de înţelegere şi
îngrijire a vârstnicului. Astfel vârstnicul, prin încetarea activităţii profesionale, mai ales când
aceasta este bruscă, fără pregătire, îşi pierde sentimentul de utilitate socială, prestigiul social,
responsabilitatea, roluri şi statuturi în familie, uneori fenomenul fiind resimţit ca o adevărată
dramă, o moarte socială (C. Bogdan). Stressul devine nociv. Se descrie chiar o patologie a
retragerii, a pensionării. Dacă se adaugă "izolarea" se poate înţelege dimensiunea problemei.
în timp ce vechile civilizaţii apreciau şi utilizau înţelepciunea bătrânilor, societatea modernă
priveşte cu neîncredere utilitatea lor. Se dezvoltă o cultură a tinereţii şi adolescenţei, în care
bătrânul îşi găseşte din ce în ce mai greu locul. în concluzie, societatea modernă generează
bătrâneţe, dar tinde să o respingă şi o izolează.
Pentru combaterea acestui fenomen, pentru ameliorarea condiţiilor, de viaţă a
vârstnicului, în interesul acestuia dar şi al societăţii, sunt necesare eforturi. Trebuie edificată o
concepţie realistă despre îmbătrânire. Aceasta trebuie să se desfăşoare demn, ferită de griji şi
de boli. Este ceea ce s-a numit "pregătirea pentru îmbătrânire". Corpul medico sanitar,
chemat prin specificul profesiei, să îngrijească şi această categorie de populaţie, trebuie să
ofere bătrânilor respinşi de societate, şi uneori de propria familie, un sprijin nu numai
profesional dar şi moral (C. Bogdan).
Pentru a ajuta populaţia vârstnică, trebuiesc cunoscute bine modificările fiziologice
care apar la vârstnic. Astfel, facultăţile de percepţie sunt în regresie la bătrâni (auzul, vederea
dar şi gustul, mirosul). Senzaţiile dureroase şi termice diminua. Adesea la bătrâni apare
infarcte miocardice, ulcere perforate sau chiar fracturi, fără durere. Patologia bătrânului este
diferită de a adultului. Claudicaţia intermitentă, (durerea în molet, la arteritici în mişcare),
angorul sau dispneea, pot fi mascate de restrângerea activităţii. Polipatologia este regula, iar
tablourile atipice sunt foarte frecvente. Modificările psihice ca apatia, depresia, teama de
spitalizare, confuzia, sunt obişnuite. Ele pot masca o suferinţă somatică, organică.
Incontinenţa urinară sau de materii fecale, poate însoţi unele boli acute sau iatrogene
(medicamentoase). Cele mai frecvente boli care apar la bătrâni sunt: Cardiopatii
aterosclerotice ischemice, hipertensiunea arterială, tulburările de ritm şi conducere, arterita cu
celule gigante, anemia pernicioasă, leucemia limfatică cronică, diverticuloza digestivă, hernia
hiatală, ischemiile digestive, diabetul zaharat, mixedemul, tireotoxicoza, ateroscleroza
cerebrală, boala Parkinson, demenţele, depresiile, stările confuzionale, glaucomul, cataracta,
osteoporoza, poliartrozele, guta, fractura capului femural, cancerul cutanat, pruritul etc.
Încheiem acest capitol cu o problemă de termitologie. Termenul "senil" a căpătat o
nuanţă peiorativă. De aceea el trebuie utilizat rar, în cazul de decrepitudine, stări degenerative
ireversibile etc. în locul tradiţionalului senil, se preferă termenul "involuţional", mai nuanţat.

2. NOŢIUNI GENERALE
2.1. Bătrâneţea etapă fiziologică, nu boală.
O.M.S., defineşte starea de sănătate ca "o stare completă de bine, fizic, mintal şi
social...". La bătrâni, capacităţile fizice regresează, are loc o deteriorare intelectuală şi o
dezangajare socială cu marginalizare. Totuşi bătrâneţea nu trebuie privită ca o boală. De
altfel, raportarea la normal se face de obicei luând ca referinţă normalul adultului, fapt care
nu corespunde realităţii. Această situaţie ţine şi de faptul că învăţământul medical se axează
în general pe medicina adultului, deşi practica îl confruntă pe practician mai ales cu bolnavi
vârstnici (C. Bogdan). De aici decurge necesitatea cunoaşterii modificărilor principalelor
funcţii, induse de bătrâneţe.
Declinul aptitudinilor psihomotorii, începe de la vârsta de 25 - 35 de ani. Totuşi
posibilităţile intelectuale, se prelungesc uneori mult peste 70 de ani. Uzura organelor este
inegală. Modificările de îmbătrânire apar mai ales în sistemele cardiovascular, respirator şi
locomotor. Modificările legate de înaintarea în vârstă, între anumite limite, aparţin unei
îmbătrâniri normale. Aceste modificări sunt: scăderea activităţii vizuale şi auditive, slăbirea
vocii, scăderea forţei musculare, diminuarea somnului, constipaţia edentaţia, modificarea
pielii şi fenerelor etc. Valoarea tensiunii arteriale creşte cu vârsta. Astfel valori de 160 mm
pentru maximă şi 95 pentru minimă pot fi considerate normale la bătrâni. în practică» se
consideră hipertensiunea arterială orice depăşire a valorilor de 150/90 mm Hg. Glicemia
depăşeşte valorile considerate normale la adult. Valori de 130 mg% şi chiar până la 150 mg
pot fi considerate fiziologice la bătrâni. Colesteroemia depăşeşte frecvent valorile normale.
Viteza de sedimentare a hematiilor atinge un maximum în al V-lea şi al VI-lea deceniu,
ajungând chiar 15 mm la oră la 70 de ani. Ureea, acidul uric şi creatinina au volori superioare
normalului adultului, în timp sideremia şi proteinemia au valori mai scăzute.
2.2. Schimbari normale în îmbtrânire
- Părul, unghiile: părul devine slab, rar, cărunt, unghiile îngroşate
- Pielea: ridată subţiată, uscată, fragilitate vasculară, transpiraţie redusă, pigmentare
tegumentară
- Simţurile:
vederea: creşte opacificarea lentilei, corneea devine cenuşie, scade secreţia lacrimală, cad
pleoapele, se instalează capacitatea de a se concentra asupra obiectelor apropiate.
auzul: reducerea uşoară a auzului.
tactil: scade capacitatea de diferenţiere între căldură şi răceală, scade simţul
tactil.
mirosul: se reduce mirosul nasului devine proeminent.
gustul: gura este uscată, salivă redusă, se reduc papilele gustative.
- Sistemul osteomuscular: musculatura devine flască, energia este redusă, oboseală frecventă,
mersul mai încet şi mai scurt, se reduce mişcarea mâinilor, poziţia corpului devine
încovoiată, se reduce înălţimea, se reduc cartilajele articulare, se rarefiază şi se reduce
greutatea oaselor şi se limitează mişcarea articulaţiilor.
- Sistemul cardio-respirator: se reduce capacitatea vitală, scade amplitudinea mişcărilor toracice,
pulsul devine bradicardic, creşte tensiunea arterială sistolică, apare dispneea la eforturi.
- Sistemul gastro-intestinal şi genito-urinar: scade motilitatea sistemului gastro-intestinal, scade
secreţia de enzime digesstive şi acizi, stomacul se umple mai lent, se reduce capacitatea de
filtrare a rinichilor, apare poliuria, mucoasa vaginală devine uscată, se măreşte în volum
prostata la bărbaţi.
- Sistemul nervos: se atrofiază celulele creierului, încetinesc reflexele, scade ritmul ideativ,
spontaneitatea şi flexibilitatea gândirii, scade memoria de scurtă durată şi conservă memoria
de lungă durată, ceea ce stimulează frecvente întoarceri în trecut sau detalieri din experienţa
de mult dobândită.
De asemenea se poate produce deshidratarea vârstnicului fie prin aport insuficient de
lichide, fie prin modificarea structurilor cerebrale când este atins centrul setei şi vârstnicul
pierde senzaţia de sete.
Apare hipofuncţionalitatea sistemului imunitar, slăbesc reacţiile de apărare şi
reactivitatea organismului scade. Sistemul imunitar nu-şi mai recuoaşte propriile structuri
şi fabrică anticorpi împotriva lor.
Se alterează funcţia de termoreglare, vârstnicul capăta aversiune faţă de frig şi nu se
mai poate adapta la frig.
2.3. Îmbătrânirea psihologică
Dacă la baza acestui fenomen stau modificările de vârstă suferite de diferitele organe
şi sisteme, unele evenimente care intervin în existenţa vârstnicului o precipită (retragerea din
activitate, îmbolnăviri diferite, plecarea copiilor, decesul partenerului, dispariţia vechilor
prietenii etc.). Criza de adaptare la noile condiţii are mari implicaţii psihologice. Examinarea
unui bătrân implică câteva funcţiuni psihice: nivelul de conştientă, orientarea, starea afectivă,
gândirea, comportamentul, integrarea în familie şi societate, limbajul etc. Se disting în
psihologia senescenţei, trei aspecte generale:
- Caracter diferenţial, adică diferenţe semnificative de la o persoană la alta şi chiar la
aceeaşi persoană de la un organ la altul.
- Nivelul îmbătrânirii depinde mai puţin de vârstă şi mai mult de particularităţile
genetice, somatice, morale şi sociale.
- Caracterul relativ al deficienţelor, datorită rezervelor compensatorii şi echilibrării
complexe. Un exemplu: Maximul inteligenţei se situează între 16 şi 25 de ani. Totuşi de
multe ori se obţin performanţe mai mari şi după această perioadă. Aceasta se datoreşte
organizării activităţii, perfecţionării schemelor de generalizare, sinteză şi abstractizare. Iată
de ce se spune că vârsta a treia, devine o vârstă a înţelepciunii.
Este evident că în psihologia senescenţei, involuţia este inegală, cu diferenţe
individuale, în înbătrânire, apar frecvent: depresia, anxietatea, instabilitatea emoţională, ideile
de persecuţie, logoreea, insomnia cu fragmentarea somnului noaptea, şi somnolenţa diurnă
intermitentă.
Senescenţa senzorială apare constant. Scade acuitatea vizuală, auditivă, sensibilitatea
tactilă, mirosul şi gustul. Diminua atenţia şi memoria (frecvente întoarcerii în trecut, la
experienţa de mult dobândită). Scade spontaneitatea gândirii cu inerţii şi stereotipuri, dar se
conservă şi chiar cresc funcţiile de sinteză, generalizare şi schematizare, aplicate din păcate
cunoştinţelor de multă vreme acumulate. Limbajul reflectă dificultăţile gândirii. Scade fluxul
verbal, apare lentoarea ritmului şi a vocabularului. Afectivitatea este compromisă adeseori.
Comportamentul este emoţional, apare irascibilitate şi labilitate emoţională. Şi
personalitatea reflectă deteriorările prezentate.