COPIII SALVATORI!

Psiholog drd, MD, Elena Anghel

Psihoterapeut SPER

Copilul este un simptom al întregului context familial. De cele mai multe ori
dezechilibrele sale emoţionale sau tulburările comportamentale semnalează faptul că se
întâmplă ceva cu părinţii lui. Când aceştia din urmă decid să-şi aducă copilul la terapeut, se
aduc, de fapt, pe ei înşişi. Fin observator al dinamicii relaţionale de cuplu, copilul le spune
indirect, prin comportamentul său, că diada parentală nu mai funcţionează într-un echilibru
adaptativ. De aceea, el îşi aduce părinţii la consiliere sau psihoterapie. Valenţele
diagnosticului de tip experienţial, eficacitatea tehnicilor de tip artterapeutic şi psihodramatic
integrate intr-o terapie de familie bine închegată, facilitează atât îmbunătăţirea stării de bine a
fiecărui membru al familiei cât şi restabilirea unui nou echilibru funcţional al întregului sistem
familial. Aşadar, psihoterapia copilului, este, de cele mai multe ori, integrată în sfera
psihoterapiei de familie.

The child is the symptom of the whole family. His emotional or behavioural difficulties sign
their parents’ distress. When the parents decide to see a therapist for the child, they actually
see him or her for themselves. Very good observer of the couple dynamic, the child indirectly
tells them that the parental couple do not function effectively anymore. That is why he or she
brings the parents to counselling or psychotherapy. The advantages of experiential diagnosis,
the efficacy of arttherapy and psychodrama well adjusted to family therapy techniques
increases each member’s well-being and establishes a new balance in the family system.
Thus, child psychotherapy is very often integrated in family psychotherapy.

1
 COPIII SALVATORI!

Psiholog drd, MD, Elena Anghel

Psihoterapeut SPER

Copiii vin pe lume puri, inocenţi conţinând în ei întreaga bogăţie a resurselor umane
care să le permită o adaptare sănătoasă în noua lor viaţă. Când sunt mici ei nu fac altceva
decât să se joace tot timpul, să râdă tot timpul. Imaginaţia lor este extrem de puternică şi ei
îşi trăiesc viaţa ca pe o aventură a explorării. Când întâlnesc un obstacol, ei reacţionează şi
se apără, dar apoi uită şi trăiesc la fel de intens momentul următor, îşi reîncep jocul,
explorarea şi amuzamentul. Ei trăiesc în permanenţă în clipa prezentă. Nu se ruşinează de
trecutul lor, nu sunt îngrijoraţi de viitor. Copiii mici exprimă exact ceea ce simt şi nu se tem să
iubească. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât sunt înconjuraţi de părinţi tandri, afectuoşi şi
bucuroşi de familia şi viaţa lor. Mecanismul care explică această legătură foarte strânsă
dintre copii şi părinţii lor este cel al identificării, al loialităţii emoţionale din nevoia de
siguranţă. Necazul este că, cel mai adesea adulţii din jurul copiilor răspund într-un mod
„alterat” solicitărilor mediului, în funcţie de propriile identificării cu proprii părinţi, de normele şi
prescripţiile sociale, din aceeaşi nevoie de siguranţă şi acceptare. Procesele de identificare
sunt însă absolut necesare în dezvoltarea copilului ca fiinţă umană. Chantal Rialland
considera că aceste procese se construiesc pe cinci planuri. Mai întâi copilul absoarbe
inconştient proiecţiile părinţilor săi la nivelul său. Astfel copilul „ştie” dacă este dorit sau
respins, dacă sexul său este acceptat sau nu, etc. Puţin câte puţin, copilul integrează ceea
ce el percepe ca fiind atenţii, urări, dorinţe ale celor mari pentru el. Astfel el va trebui să fie
liniştit, să nu deranjeze, să fie politicos, să înveţe la şcoală, să-şi dezvolte anumite calităţi, să
fie sportiv, să fie atent, etc. Încet, încet copilul se apropie şi se identifică cu etichetele pe care
cei din anturajul său i le pun. Inocenţa sa îl face să ia de bun tot ceea ce îi spun toţi cei pe
care-i iubeşte, creionându-şi în felul acesta propria imagine despre sine. Astfel el ajunge să
creadă că este înţelept sau insuportabil, inteligent sau prost, bun sau rău, frumos sau urât,
etc. La fel, copilul se identifică conştient sau inconştient, prin imitaţie şi prin „dorinţă”
transgeneraţională cu părinţii săi sau cu alte persoane semnificative din viaţa lui. În cazul cel
mai simplu el trebuie să semene absolut cu anumite persoane şi nu cu altele. Dacă părinţii
sunt în conflict, aceste „obligaţii” sunt contradictorii. Pentru a fi iubit de mamă va trebui să
semene cu persoane pe care aceasta le iubeşte, le apreciază, le venerează şi nu cu tatăl cu
care ea se află în conflict şi vice-versa pentru câştigarea iubirii tatălui. Şi, în sfârşit, copilul
asimilează conştient sau inconştient scenarii de familie ca o unică şi singură realitate. Efectul
acestor procese de identificare este cel al „alterării”, micuţilor, al distrugerii naturaleţii şi
echilibrului lor emoţional. Şi cum adeseori vedem, datorită minunatului fenomen al proiecţiei,
ceea ce nu ne place mai degrabă la cei din jur, părinţii responsabili şi grijulii observă că ceva
nu este în regulă cu copilul lor: este absent sau foarte agitat, râde sau e trist, aparent fără
motiv, vorbeşte mult, sau dimpotrivă tace, se joacă cu ceilalţi sau se izolează. Dacă ar fi la fel
de atenţi cu ei şi pentru o clipă ar privi în interiorul lor, ar putea observa că cei mici sunt nişte
oglinzi foarte clare ale propriilor lor stări şi atitudini. Si de cele mai multe ori, dacă sunt atenţi
la ceea ce ei spun, sau fac, adeseori părinţii pot obţine rezolvări la problemele lor, copiii fiind
creatorii soluţiilor salvatoare pentru părinţii lor.

Sorina, o fetiţă de 9 ani, a cărei mamă nu putea accepta moartea soţului său, care se
produsese cu cinci ani în urmă şi cu care aceasta fusese intr-o relaţie de tip simbiotic, îi
spune mamei constant „râzi!”, „fii veselă!” şi refuză prezenţa bunicilor din partea tatălui.
Sorina încearcă să-i sugereze mamei să lase în urmă trecutul, să se desprindă de soţul ei şi
să trăiască în prezent, în condiţiile în care aceasta mai păstrează încă în baie periuţa de dinţi
a soţului ei şi vorbeşte despre el la timpul prezent, ca şi când ar fi încă în viaţă. Când fetiţa
2
primeşte la şcoală diploma de cel mai trist copil din clasă, mama se hotărăşte să vină la
terapie.

Copiii sunt aşadar un simptom al întregului context familial. De cele mai multe ori
dezechilibrele lor emoţionale sau tulburările comportamentale semnalează faptul că se
întâmplă ceva cu părinţii lor. Când aceştia din urmă decid să-şi aducă copilul la terapeut, se
aduc, de fapt, pe ei înşişi. Fin observator al dinamicii relaţionale de cuplu, copilul le spune
indirect, prin comportamentul său, că diada parentală nu mai funcţionează într-un echilibru
adaptativ. De aceea, el îşi aduce părinţii la consiliere sau psihoterapie.

În aceste condiţii psihodiagnoza copilului nu este suficientă. Întregul sistem familial

trebuie evaluat pentru a putea realiza un plan eficient de intervenţie terapeutică.

În ceea ce mă priveşte îmi ofer ca perioadă de evaluare un număr de trei şedinţe.

Obişnuiesc să solicit celor care mă contactează să vină la cabinet împreună cu toţi membrii
familiei nucleare din nevoia de a observa dinamica intra-familială, atitudinea fiecăruia faţă de
simptomul copilului şi dorinţa de a obţine complianţa la terapie a acestora.
Cea de-a doua şedinţă o dedic psihodiagnozei copilului. Utilizarea tehnicilor proiective
ca elemente de provocare a copilului permit realizarea unei complexe evaluări a acestuia prin
intermediul diagnosticului de tip experienţial. Realizarea poveştilor pe baza desenelor şi
dramatizarea acestora şi apoi corelarea lor cu ceea ce se întâmplă în viaţa de zi cu zi a
copilului, completează informaţiile oferite de testele proiective şi datele obţinute prin
anamneză în prima întâlnire. Jocul cu marionetele permite surprinderea temerilor sau
conflictelor interne ale copiilor. Spre exemplu, Maria, o fetiţă în vârstă de 6 ani, este adusă la
terapie de mama ei datorită unei puternice inhibiţii apărute în cadrul unei examen de limba
germană. În condiţiile în care cunoştea foarte bine această limbă, Maria nu rosteşte un
cuvânt la examenul în urma căruia urma să fie admisă în clasa I, la o şcoală cu predare în
limba germană. Pentru a o pregăti pentru acest examen, mama a trimis-o pe fiica sa la
bunica, in Germania, unde copilul a făcut 2 ani de şcoală pregătitoare. Bunica, o persoană
foarte exigentă, profesoară de sport şi fostă sportivă de performanţă, i-a cerut fetiţei să scrie
foarte mult, rupându-i foile ori de cate ori greşea sau scria urât. În jocul cu marionete, Maria
se identifică cu Clementina cea certată şi urâtă de părinţi şi bunici pentru că „este ridicolă” şi
care suferă foarte mult pentru că „m-am chinuit până mi-a dat sângele să scriu şi voi tot nu
sunteţi mulţumiţi” şi sfârşeşte prin a pleca de acasă pentru a proba iubirea tuturor celor din
familie, aşteptându-se ca aceştia să o caute şi să o implore să se întoarcă. Din acest simplu
joc a reieşit foarte clar teama fetei de a merge la şcoală unde se aştepta să fie din nou
chinuită şi apoi respinsă de cei dragi. Nevoile ei de afecţiune, acceptare şi siguranţă şi
valorizare reies foarte clar şi din desenele realizate în care apar inimioare peste tot şi
personaje „legate” unele de altele.
Cea de-a treia întâlnire o dedic în exclusivitate părinţilor pentru a obţine mai multe
date despre copil, începând din perioada prenatală şi până în momentul prezent şi pentru a
le face cunoscute rezultatele evaluării copilului şi a conştientiza posibile cauze ale
simptomului acestuia. De cele mai mult ori aceasta este şedinţa în care părinţii
conştientizează că o posibilă explicaţie a problemei copilului se află chiar în propriul
comportament: „Poate că problema sunt chiar eu”, „Poate că noi suntem devină”, „Poate că
intr-adevăr eu am greşit, dar nu ştiu cum să fac altfel”, „Pentru copilul meu vreau să fac orice,
chiar dacă asta înseamnă să mă schimb şi eu.” Este momentul în care pot obţine deplina
implicare a părinţilor în actul terapeutic evitând astfel şi sabotarea actului terapeutic de către
unul dintre aceştia. Schimbările produse în lumea adulţilor vor determina schimbări implicite
şi în lumea copiilor, iar marea majoritate a simptomelor copiilor se ameliorează după ce
părinţii îşi lucrează ei înşişi problemele lor în procesul terapeutic. Treptat se va ajunge la un
alt echilibru familial, care va oferii o stare de bine tuturor membrilor.

3
 În cea de-a patra întâlnire, reunesc din nou întreaga familie pentru a stabili împreună
obiectivele întâlnirilor noastre şi modalităţile de lucru.
Sunt unele cazuri în care în paralel cu evaluarea sistemului familial am şi intervenţii
centrate exclusiv pe simptom pentru ameliorarea acestuia şi obţinerea complianţei la terapie.
Ulterior reiau în terapie lucrul asupra simptomului în vederea eliminării acestuia.

Voi reda în continuare câteva cazuri în care iniţial părinţii şi-au adus copiii la terapie,
având diferite motivaţii şi apoi au participat la procesul terapeutic după ce au conştientizat
faptul că manifestările copiilor se datorează propriilor probleme.

Alin, un băieţel trist, în vârstă de 8 ani, este adus la terapie deoarece de mai bine de o
lună de zile el refuză să mai iasă afară să se joace cu copii şi stă permanent în preajma
mamei sale. Ca simptomatologie copilul manifestă ticuri polimorfe şi enurezis nocturn. Deşi
mama susţine că în familie totul funcţionează normal şi nu înţelege care ar putea fi motivele
pentru care copilul manifestă astfel de comportamente, în urma diagnozei copilului şi a
familiei reiese faptul că relaţia tată fiu este aproape inexistentă, iar relaţia conjugală este pe
cale să se destrame. Mama conştientizează, în urma aplicării testului familiei ei şi copilului
său că a refuzat să vadă această realitate, deoarece îi provoacă o mare tristeţe, tristeţe pe
care copilul se pare că a ales s-o trăiască în locul ei. Tatăl conştientizează şi el că fiul său are
nevoie să fie cu el, iar soţia sa, de asemenea. Prins în capcana transgeneraţională a
propriului scenariu de viaţă, tatăl, carenţat în copilărie de orice suport emoţional şi mai ales
material din partea propriului tată, alege, adult fiind, să devină un tată responsabil în ceea ce
priveşte oferta financiară pentru familia sa, stând la serviciu foarte multe ore pe zi şi fiind
aproape inexistent acasă. În felul acesta el are un mare beneficiu acela al puterii de a oferi
familiei sale ceea ce el n-a avut în copilăria sa, dar şi un beneficiu secundar cel al lipsei
confruntării cu neştiinţa de a împărtăşi afecţiune, căldură, sprijin emoţional soţiei şi fiului său.
În lucrul terapeutic, tatăl a învăţat să se relaţioneze cu fiul său, să-l asculte şi să fie receptiv
la nevoile sale. Abordarea dificultăţilor resimţite la nivelul relaţiei de cuplu a fost un alt
obiectiv principal al terapiei acestei familii. Lucrul terapeutic cu ajutorul genogramei a facilitat
conştientizarea şi înţelegerea unor patternuri comportamentale care au adus relaţia
conjugală în pragul destrămării. Apoi tehnicile artterapeutice şi psihodramatice utilizate în
manieră experienţială au permis punerea relaţiei de parteneriat pe noi fundamente, care au
determinat şi aducerea zâmbetului pe faţa copilului şi ieşirea lui din starea depresivă. Lucrul
direct asupra simptomelor copilului a constat în împletirea unor tehnici cognitiv-
comportamentale cu cele experienţiale: desenul, modelajul, jocul cu marionete fiind utilizate
în mod frecvent. După aproape doi ani de terapie, sistemul familial a atins un nivel de
funcţionare eficient pentru fiecare membru al său.

Cristina, fetiţa singuratică, este elevă în clasa a şasea şi este adusă la terapie de către
părinţi deoarece este excesiv de timidă în afara casei, nu socializează, nu se joacă cu ceilalţi
şi are permanent o faţă tristă, în timp ce acasă este uneori deosebit de obraznică. În terapie
s-a dovedit faptul că izolarea îi deranjează numai pe părinţi, care la rândul lor sunt foarte
izolaţi: nu prea au prieteni, nu fac vizite altor familii şi se limitează doar la contactele din
interiorul familiei lor (ei trei şi o bunică de 84 de ani, mama mamei) şi acestea suficient de
rare datorită faptului că amândoi lucrează foarte mult, tatăl chiar mai mut decât mama fetiţei.
Cristina stă toată ziua alături de bunică şi o bonă de 75 de ani, iar părinţii se vaită de faptul
că fiica lor are o atitudine „bătrânicioasă”, timp în care îi interzic fetei să iasă singură în parc
cu colegii sau copiii din faţa blocului. Cea care pune cele mai aspre interdicţii este chiar
mama care are o atitudine ambivalentă faţă de Cristina. O aduce la terapie pentru că nu
socializează, iar pe de altă parte nu-i dă voie să iasă afară singură, să se plimbe cu copiii de
vârsta ei în parc pentru că nu are încredere că aceasta s-ar putea descurca şi îi este frică să
nu i se întâmple ceva rău. Această ambivalenţă a mamei se regăseşte şi la fiică, care este
când timidă, când obraznică, când iubitoare când plină de ură faţă de propria mamă.
4
Hiperprotecţia de care dă dovadă mama şi lipsa de încredere în fiica sa sunt moştenite,
transgeneraţional de la mama ei, care a avut aceiaşi atitudine faţă de ea. Soţul pe care l-a
ales este după modelul propriului tată: mai tăcut, mai sever, iar fiica sa suferă de aceeaşi
lipsă de implicare a tatălui său în viaţa de familie. Acest lucru este dureros pentru Cristina, şi
cu siguranţă a fost şi pentru mama sa, deoarece se află la vârsta la care îşi construieşte
identitatea psihosexuală şi are nevoie de aprecierea şi valorizarea propriului tată. Centrarea
terapiei pe identificarea şi rezolvarea problemelor mamei şi apoi pe problemele de relaţii ale
părinţilor Cristinei, a rezolvat implicit şi o parte din problemele pentru care această familie a
ales să-şi aducă copilul la terapie. Un alt pas important în terapie a fost apoi şi lucrul pe
relaţiile fiică – mamă şi fiică – tată. Un exerciţiu interesant pentru atingerea acestor obiective
pe care l-am utilizat în terapie a fost „Copacul Necazurilor şi Grădina Bucuriilor”, în care
fiecare membru al familiei a aşezat pe o foaie de hârtie împărţită în două jumătăţi atât
supărările, nemulţumirile cât şi bucuriile relaţiei. Pornind de la acestea au descoperit şi
negociat împreună noi modalităţi de relaţionare. Ţinând cont de faptul că tatăl şi fiica nu au
avut ocazia să se cunoască foarte bine din cauza puternicei implicări profesionale a tatălui şi
acaparării Cristinei de către mama sa, timp de două şedinţe le-am oferit ocazia să se
descopere reciproc în spaţiul terapeutic utilizând o serie de mijloace artterapeutice: desenul,
modelajul, meloterapia cu ajutorul instrumentelor de percuţie. Apoi acţiunea a fost continuată
de către aceştia în afara spaţiului terapeutic prin participarea la o serie de activităţi comune.
Astăzi, Cristina este mult mai comunicativă şi mai independentă depăşind cu mult spaţiul
casei sale şi având câţiva prieteni.

5
 Alex şi lupta cu fantasmele. Alex este un băiat în clasa a IV-a, în vârstă de 11 ani,
crescut de mama, M. şi bunica sa, mama mamei. Provenit dintr-o relaţie de concubinaj, Alex
a fost adus pe lume numai la alegerea mamei sale, tatăl, T., nedorindu-şi acest copil. Foarte
îndrăgostită fiind de acest bărbat, mama l-a mai căutat după naşterea fiului său pentru a-i
cere să recunoască acest copil cu speranţa că într-o zi acesta se va întoarce la ea. De
recunoscut l-a recunoscut, dar niciodată n-a reluat relaţia, în schimb mama s-a legat prin
„probleme” ce ţin de dreptul de paternitate de acest bărbat, „total iresponsabil şi incapabil să-
şi facă o familie”. Cu un an înainte de a-l aduce pe Alex în terapie, mama a fost nevoită să-l
contacteze pe T, cu ocazia plecării copilului într-o excursie în afara ţării pentru a obţine
acordul şi semnătura acestuia pe paşaport, moment în care cei doi s-au văzut pentru prima
oară. Neştiind care va fi reacţia fiului său şi temându-se de posibilele urmări negative ale
unei astfel de întâlniri, M. a decis să-l prezinte pe T. ca fiind un amic, minţindu-şi în felul
acesta copilul. Principala problemă pentru care M îşi aduce fiul la terapie este că acesta a
început să mai mintă, să nu mai asculte, să refuze apropierea ei, să se joace mai mult şi să
înveţe mai puţin. Copilul îşi respinge astfel mama şi are un comportament disimulat, care
pune în evidenţă ambivalenţa trăirilor faţă de aceasta. În urma şedinţei de evaluare a
copilului reiese faptul că el se simte un copil trist, foarte supărat pe tatăl său, dar iubit de
mama şi bunica, un copil care preferă să se joace mai mult pentru „a avea mai multă
bucurie”. Refuză să-şi cunoască tatăl, fiind încă supărat pe acesta pentru că nu l-a vrut şi nu
s-a interesat de el, temându-se în acelaşi timp că dacă l-ar cunoaşte s-ar putea ca mama să
se supere pe el. Apare astfel pericolul unui nou abandon, care întreţine comportamentul
disimulat al copilului, cuprins totuşi de curiozitatea de a-şi cunoaşte tatăl şi de nevoia de a
avea un tată. Pericolul abandonului este resimţit de copil şi datorită faptului că mama, nu şi-a
încheiat această relaţie, menţinându-şi atâţia ani un mare grad de agresivitate faţă de toţi
bărbaţii şi, implicit, faţă de fiul ei, bărbat în devenire, Apare astfel, din nou, problema
inautenticităţii mamei care se oglindeşte atât de bine în comportamentul copilului. Lucrul
terapeutic pe genograma mamei a permis identificarea scenariului de viaţă al acesteia şi
descoperirea interferenţelor cu scenariul de viaţă al copilului. M., cea de-a doua născută în
familia părinţilor săi, nu a fost un copil dorit deoarece a venit într-o perioadă în care certurile
dintre cei doi parteneri de cuplu se accentuaseră, relaţia mergând spre destrămare (nici fiul
ei nu a fost un copil dorit). În acea perioadă a fost dată legea care interzicea producerea
avorturilor, motiv pentru care ai ei au fost nevoiţi să păstreze copilul şi „să se suporte” în
continuare. M. afirmă că o dată cu venirea ei pe lume relaţia dintre părinţii ei s-a înrăutăţit,
motiv pentru care s-a simţit mereu vinovată pentru acest lucru. În terapie clienta
conştientizează că toată viaţa ei a fost prinsă în capcana fantasmei copilului de a-şi păstra
familia unită, chiar şi în condiţiile în care părinţii ei au ales să divorţeze, fără a-şi încheia
vreodată „afacerile emoţionale”. Mama lui M a rămas toată viaţa ei singură, cu o ură
fantastică faţă de bărbaţi datorită nenumăratelor şi dureroaselor bătăi pe care le-a primit din
partea soţului ei, ură pe care a preluat-o şi fiica ei prin contagiu emoţional şi şi-a amplificat-o
în urma relaţiei pe care a avut-o cu tatăl copilului care a făcut-o „să-şi încalce toate principiile
morale” prin păstrarea copilului din flori. Din păcate, datorită acestui fenomen de identificare
cu propria mamă şi datorită nevoii ei de a avea o familie pe care a proiectat-o asupra
propriului copil, M. îşi dă seama că 11 ani a stat departe de orice bărbat şi a trăit într-o
fantasmă, aceea a căsătoriei cu tatăl copilului. Acesta a fost un moment cheie în terapie,
care a produs mari schimbări în M, atât psihologice cât şi fiziologice. A urmat apoi realizarea
travaliului de separare din relaţie cu T., lucrul asupra redescoperirii şi afirmării propriei
feminităţi şi evident lucrul pe relaţia cu fiul său, care i-a dat mamei sale un feed-back
extraordinar după un an şi jumătate de terapie: „mamă este prima oară când cu tine simt că
comunic şi mi-e bine.” Acum, M este deschisă la contactele cu bărbaţii din jurul său, şi
priveşte cu oarecare detaşare cum fiul său îşi construieşte o bună relaţie cu antrenorul
echipei de fotbal la care joacă. Şi dacă mama i-a făcut fiului său cadou şansa de a se naşte
şi evolua spiritual în această viaţă, după 11 ani, acesta îi oferă mamei sale un cadou
asemănător: şansa de a renaşte şi a se transforma.
6
7