În 1976 Steve Jobs și Steve Wozniak au pus bazele unei companii de

produse electronice într-un garaj închiriat din orașul Palo Alto, în sudul
Californiei. Acest garaj a fost și punctul de plecare a ceea ce urma să
devină curând zona de înalte tehnologii „Silicon Valley”.
Adevăratul strămoș al computerelor personale nu a fost PC-ul produs de
compania IBM în 1981, așa cum se crede de obicei, ci un alt aparat numit
Altair 8800, care fusese lansat pe piață cu mare succes în 1975 de către
compania Micro Instrumentation and Telemetry Systems (MITS), din
Albuquerque, New Mexico. Altair 8800 putea fi comandat și primit prin
poștă; probleme mari nu avea, dar se livra sub forma unor componente
care trebuiau asamblate de client. Ce se putea face cu această mașinărie?
Nimic, trebuie s-o recunoaștem; asta până când doi hackeri adolescenți, pe
nume Bill Gates și Paul Allen au scris pentru el o versiune de BASIC, cu
care se puteau realiza calcule rudimentare.
Tot în 1975, un tânăr numit Steve Jobs se chinuia să-și afle un țel în viață,
acum că terminase liceul; fusese în India și se întorsese; fusese la o fermă
în Oregon și se întorsese; acum își pierdea timpul la Atari, ca programator
pentru jocuri video și frecventa un club de pasionați ai computerelor, care
își ținea reuniunile într-un parc, pe timpul nopții. Când apăruse Altair,
membrii clubului au fost fericiți că făcuseră rost de o nouă jucărie; Jobs
însă a văzut aici o modalitate de a câștiga ceva bani. Imediat s-a gândit să
facă și el un asemenea computer. Excelentă idee, numai că nu avea
calificarea necesară. De aceea a apelat la un amic - Steve Wozniak (pe
scurt „Woz”) - care tocmai scrisese un limbaj de programare pentru un
microprocesor nou, numit MOS Technology 6502. Spre deosebire de Jobs,
chinuit de probleme existențiale, Woz era un tip retras, care prefera să stea
și să apese pe butoanele tastaturii, în loc să cutreiere lumea în lung și-n lat.
În acest fel, acumulase cunoștințe inginerești, care îi permiseseră să se
angajeze la Hewlett-Packard.
Pentru a pune pe picioare afacerea, Jobs și-a vândut Volkswagen-ul său
vopsit în toate culorile curcubeului, iar Woz s-a despărțit de calculatorul său
programabil. Părinții lui Jobs aveau un garaj în Los Altos, California; acolo
și-au stabilit cei doi cartierul general - garajul le servea drept cameră a
proiectanților, unitate de service și magazin, în același timp. După câtva
timp au realizat 50 de plăci de bază, proiectate de Woz, pe care le-au
vândut amatorilor locali, la prețul de 500 de dolari bucata. Noile jucării au
fost botezate Apple, după numele casei de discuri care producea melodiile
Beatles, grupul preferat al lui Jobs. 1 aprilie este ziua păcălelilor, dar 1
aprilie 1976 a fost și o zi istorică pentru ei, ziua în care s-a vândut primul
Apple.
 Apple II
Vânzările mergeau bine, atât de bine încât cei doi și-au dat seama că nu
mai erau competenți să conducă o afacere care lua proporții; de aceea, l-
au cooptat pe proaspătul pensionar Mike Markkula, care reușise invidiata
performanță de a ieși la pensie la vârsta de 32 de ani (acest lucru fusese
posibil după câteva manevre pline de succes cu acțiunile bursiere ale lui
Intel). Markkula a înțeles imediat că este vorba de o afacere profitabilă; a
obținut un împrumut de la Bank of America, punând la bătaie în plus
91.000 dolari din banii săi. Investiția s-a dovedit rentabilă, deoarece pe 3
ianuarie 1978 mica firmă a celor trei a devenit Apple Incorporated, cu un
capital de 250.000 dolari. În acele zile, sediul firmei s-a mutat la Cupertino,
pe locul unde urma să apară întinsul campus Apple. Nu mult după aceea a
apărut Apple II, care era ceva mai mult decât o simplă placă de bază -
avea cutia sa proprie, sursă de alimentare și o tastatură încorporată. Multe
elemente noi și atractive apăruseră, ca de pildă posibilitatea de a conecta
computerul la un monitor color. Nu e de mirare deci că la West Coast
Computer Fair, în aprilie 1978, Apple II a devenit cea mai populară mașină,
iar vânzările au atins cifra de 300 de milioane de dolari.
Succesul acestui tip de aparate a atras în competiție nenumărate firme.
Atari, Zenith, Commodore, Tandy au început să producă tot felul de
computere similare și incompatibile. Adevărata problemă a apărut însă
atunci când în ring a intrat IBM. Nu cu mult entuziasm, e adevărat - IBM
vindea mainframes cu cel puțin un milion de dolari bucata și avea o cifră de
afaceri de 26 miliarde anual, așa că vânzarea unor mizilicuri de nici 5.000
de dolari nu părea foarte atractivă. Cu toate acestea, piața computerelor
personale era prea dinamică pentru a putea fi neglijată, așa că IBM a scos
în 1981 un aparat destul de slab, numit PC. Pentru Apple, aflat în plin
avânt, acest lucru nu a avut vreo semnificație deosebită; chiar dacă era
IBM, în acel moment nu era decât un competitor printre mulți alții, aflați cu
mult în urma Apple. Și asta deoarece Apple scosese un model revoluționar:
Macintosh.
Diferențele între lumea PC-urilor IBM și a celor produse de Apple se
adânciseră; deși primele se numeau "computere personale", cu greu puteai
găsi aparate mai impersonale și mai neprietenoase. Până și forma lor
colțuroasă contrasta cu rotunjimile Macintosh-urilor. Oricine pornea
computerul dădea de un ecran negru; trebuia să scrii comenzi criptice și
era suficient să greșești o literă, pentru a fi lămurit cu replici pline de înțeles
ca "Bad command or file name". Macintosh-urile erau cu totul altfel; când
porneai calculatorul, dădeai de mutrița veselă a unui Mac. În plus, spre
deosebire de PC-uri computerele Apple aveau o interfață grafică ușor de
folosit, care a fost introdusă în sistemul de operare al PC-urilor abia de
Windows 3.1 (de fapt de la primele versiuni de Windows, dar 3.1 a fost una
din cele mai populare si din care s-a desprins și Windows for workgroups).