William Shakespeare este deseori asociat cu scriitorul national al Angliei , considerat cel mai mare

dramaturg din lume.

Acesta a trait intre anii 1564 si 1616. S-a nascut in Stratford-upon-Avon.

La varsta de 18 ani, acesta s-a casatorit cu Anne Hathaway, cu care a avut trei copii.

Cariera sa a inceput cu scrieri precum comedii si drame istorice, continuand cu tragedii

binecunoscute precum Hamlet,Regele Lear,Macbeth,considerate unele dintre cele mai stralucite
opere din limba engleza.

Shakespeare a fost respectat si iubit de insasi regina Elisabeta . Acesta a colaborat cu teatrul The
Globe, unul dintre cele mai populare teatre ale epocii Elisabetane, a carui deviza era ”Totus mundus
agit histrionem” , metafora reluata si in piesa ”Cum va place”, metafora a lumii ca scena de teatru .
"All the world's a stage, / And all the men and women merely players: They have their exits and their
entrances" („Lumea întreagă este o scenă iar bărbații și femeile sunt actorii ei, ei intră și ies pe rînd
din ea”).

DESPRE MOARTEA LUI SHAKESPEARE

Rowe a fost primul biograf care nu a luat în considerare legenda potrivit căreia Shakespeare s-ar fi
retras la Stratford cu puțini ani înainte să moară, întrucât retragerea de la întreaga sa muncă ar fi fost
neobișnuită la acel timp. În același timp, Shakespeare a continuat sa viziteze Londra. În 1612, el a fost
chemat ca martor la Curtea de Instanță privind acordul căsătoriei fiicei lui Mountjoy, Mary.

După anii 1606-1607, Shakespeare a scris puține piese de teatru și nici una nu îi mai este atribuită
după 1613. Ultimele trei piese ale sale au fost colaborări, probabil cu John Fletcher, care i-a succedat
ca dramaturg pentru "Oamenii regelui".

Shakespeare a murit la 23 aprilie 1616. Susanna s-a căsătorit cu un medic, John Hall, în 1607, iar
Judith s-a căsătorit cu Thomas Quiney, un podgorean, cu două luni înainte de moartea lui
Shakespeare.

HENRIC AL VIII-LEA

Cele mai cunoscute două lucruri despre Henric al VIII-lea sunt faptul că a avut şase soţii, dintre care
şi-a executat două, şi faptul că a separat biserica Angliei de papalitate.

Cea mai surprinzătoare acţiune a regelui Henric al VIII-lea, şi cea care a avut cele mai mari efecte pe
durată lungă, a fost ruperea legăturilor cu Roma. În anii 1530, el a anulat jurisdicţia papală şi s-a
autodeclarat şef suprem al Bisericii pe pământ. Desigur, în multe privinţe biserica Angliei era mai
strâns legată de monarh decât de papă – episcopii erau nominalizaţi de rege din rândul consilierilor şi
diplomaţilor săi. Dar un act atât de îndrâzneţ precum proclamarea supremaţiei regale în faţa Papei
era nemaivăzut în toată Europa.

Fiica lui Henric, Maria, a revenit la legăturile cu Papalitatea în timpul scurtei sale domnii. Dar după
moartea ei, în 1558, Elisabeta a continuat politica de respingere a autorităţii papale. De atunci,
biserica engleză a rămas independentă, fapt ce a afectat atitudinea şi relaţiile Angliei cu ţările
Europei continentale. Nicio altă acţiune a vreunui monarh Tudor nu a influenţat atât de mult istoria
ţării.
Henry nu s-a limitat la a rupe relaţiile cu Roma. Se vedea pe sine ca un rege profet asemenea celor
din Vechiul Testament, chemat de Dumnezeu să purifice biserica. În anii ’30 mănăstirile engleze au
fost închise, iar practica pelerinajului interzisă. Ambele măsuri au avut consecinţe importante. O
societate cu bărbaţi şi femei care, cel puţin în principiu, se devotează exclusiv venerării lui Dumnezeu
diferă foarte mult de o societate fără călugări, adică o societate a cărei populaţie este toată activă (şi
contribuabilă).

Regele s-a implicat direct şi în codificarea a ceea ce creştinii ţării sale trebuiau să creadă. Deşi s-a
despărţit de Roma, a dizolvat mănăstirile şi a interzis pelerinajul, el a respins şi doctrina luterană. El a
autorizat publicarea şi citirea în biserică a Bibliei în limba engleză, acţiune cu multe implicaţii pe
termen lung. De fapt, biserica anglicană a fost un hibrid între cea catolică şi cea protestantă. Probabil
că o foarte mică parte din locuitorii ţării erau complet de acord cu regele;majoritatea poate că ar fi
preferat să rămână catolici, în timp ce doar o minoritate a acceptat, fără niciun dubiu, reforma.

În multe privinţe, influenţa lui Henric s-a dovedit a fi decisivă atunci când Elisabeta a trebuit să decidă
pe cale o va lua biserica regatului ei. Ea alege calea protestantă, dar doctrina şi ritualurile păstrează
acea ambivalenţă caracteristică perioadei lui Henry. Biserica Anglicană nu trebuia să fie catolică, dar
nici protestantă în adevăratul sens al cuvântului.

Henric al VIII-lea a fost şi un rege războinic. În 1513, 1523 şi la mijlocul anilor ’40 a lansat invazii în
Franţa şi a continuat să pretindă că el este adevăratul rege al Franţei. Ambiţios, el a cheltuit o avere
pentru campaniile militare din Scoţia şi Franţa. De asemenea, regele a fost un pasionat constructor.
Puţini monarhi au investit atât de mult în palate grandioase şi cabane de vânătoare.

Apoi, mai e şi chestiunea celor şase soţii, cea mai răspândită şi discutată problemă cu privire la Henric
al VIII-lea. Mai întâi, Caterina de Aragon, soţia pe care a repudiat-o atunci când s-a îndrăgostit de
Anne Boleyn;Anne, mama viitoarei Elisabeta I, executată trei ani după căsătorie pentru adulter;a
treia soţie, Jane Seymour, care moare la scurtă vreme după ce dă naştere singurului fiu al regelui,
Edward;Anne de Cleves, în urma unei căsătorii aranjate din motive diplomatice şi anulată cât s-a
putut de repede deoarece regele o considera respingătoare din punct de vedere fizic;apoi foarte
tănâra Catherine Howard, şi ea executată, tot pentru adulter;şi, în sfârşit, ultima căsătorie, cu
Katherine Parr.

Imaginea cel mai des asociată cu Henric al VIII-lea este cea a regelui dedicat mai mult plăcerilor, şi nu
muncii. Această imagine nu este însă şi una conformă realităţii. Regele a fost înconjurat de mai mulţi
consilieri foarte bine pregătiţi – Thomas Wolsey, Thomas More, Thomas Cromwell, cu ajutorul cărora
şi-a adminstrat foarte bine regatul. Henry se pricepea foarte bine la a-i lăsa pe miniştrii săi să-şi
asume responsabilitatea pentru politicile nepopulare – de la impozite la dizolvarea mănăstirilor. De
fapt, niciun alt monarh din dinastia Tudorilor nu a avut atât de mult succes în a lăsa impresia că alţii
erau responsabili, într-atât încât unii credeau că regele era de fapt influenţat şi manipulat de alţii.
Apoi, Henric al VIII-lea nu a şovăit când şi-a eliminat, inclusiv fizi, cei mai apropiaţi sfetnici, atunci
când aceştia îşi serviseră scopul şi nu-i mai erau utili.

În faţa opoziţiei şi refuzului de a se supune, niciun alt rege (sau regină) Tudor nu a fost atât de
nemilos. Departe de a fi un rege influenţabil, manipulat, Henric al VIII-lea a fost un monarh
implacabil, devenit – în anii 1530 – un tiran, dar unul care a schimbat definitiv faţa Angliei.
***slide-uri***

Piesa începe cu prologul care ne specifică faptul că urmează o operă serioasă.

Mai multe persoane importante intră pe scenă și are loc un conflict între cardinalul Wolsey și
Buckingham . Cel din urmă este supărat deoarece regele ține cont foarte mult de Wolsey care este
foarte ambițios și neloial. Domnii îl sfătuiesc pe Buckingham să își țină părerea pentru el, însă chiar
atunci acesta este arestat pentru trădare de către un gardian.

La audiere, regele află că dacă acesta moare fără moștenitor, Buckingham va fi cel care va prelua
tronul, iar acest lucru îl enervează și îl condamnă la moarte, considerându-l necredincios. De
asemenea,regina crede că martorul minte și că Buckingham este credincios.

La o petrecere la casa lui Wolsey, regele merge deghizat și se întâlnește cu Anne Bullen, fiind
impresionat de frumusețea sa.

Pe stradă, mai mulți oameni vorbesc despre procesul în care Buckingham s-a apărat foarte bine, însă
a fost oricum condamnat la moarte. Poporul îl urăște pe Wolsey. Se face o analogie cu modul în care
a murit tatăl lui Buckingham, de asemenea, ucis la comanda regelui căruia îi era loial.

Se vorbește despre faptul că regele vrea să divorțeze de soția sa. Anne aude acest lucru și îi pare rău
pentru Katherine. Menționează că nu ar vrea niciodată să fie regină, însă după aceea primește un
nou titlu și bani de la rege, ca un semn al dragostei sale pentru ea.

Un cardinal din Roma sosește cu decizia Papei privind divorțul regelui. Katherine îi cere împăratului
să nu divorțeze , ea fiindu-i loială timp de 2 decenii. Mai mult decât atât, îl acuză pe Wolsey de
trădare și refuză să se supună voinței lui.

Regele enumeră motivele pentru care crede că trebuie să divorțeze de Katherine. Deși toți încearcă
să o convingă pe Katherine să fie de acord cu regele, aceasta îi blesteamă .

Înainte ca poporul să elaboreze o schemă care să îl tragă pe Wolsey în jos, Henric interceptează o
listă cu posesiuni confiscate de către Wolsey de la diferiți nobili și o scrisoare în care îi cere Papei să
nu accepte divorțul regelui cât timp acesta umbă cu Anne. Henric se confruntă cu Wolsey pe care îl
întreabă dacă a fost un slujitor bun, iar acesta îi spune că da. Regele îi arată ce a descoperit, iar
cardinalul este rușinat .

Regele anunță căsătoria sa cu Anne, iar poporul se îngrămădește să vadă încoronarea noii regine.
Katherinei i se ia titlul, acum fiind ”prințesă” . Aceasta se așteapă ca odată cu acest titlu să îi vină și
moartea.

Este prezentat un alt proces, procesul lui Cranmer, un prieten al regelui. Regele îl ajută pe acesta la
proces.

Piesa se termină cu botezul fiicei lui Henric. Cranmer o botează, numind-o ”Elizabeth” și vorbește
despre viitorul ei și despre personalitatea marcantă pe care o să o aibe.