Tema 1.

GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL COMERŢULUI

INTERNAŢIONAL

Planul
1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional;
2. Principiile dreptului comerţului internaţional:
2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor
2.2. Principiul libertăţii comerţului
2.3. Principiul concurenţei loiale
2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor
2.5. Principiul libertăţii contractuale
2.6. Principiul bunei-credinţe
3. Obiectul dreptului comerţului internaţional;
4. Raportul juridic de comerţ internaţional:
4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional
4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional
4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional
5. Subiectele dreptului comerţului internaţional:
5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional
5.2. Subiecţii de drept internaţional
5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale
5.4. Subiecţii de drept naţional
6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional:
6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional
6.2. Izvoarele interne
6.3. Izvoarele internaţionale
 1. Noţiunea, caracteristicile şi importanţa dreptului comerţului internaţional.
Progresul tehnico-ştiinţific caracteristic perioadei actuale a contribuit la amplificarea
circuitului mondial de valori materiale şi spirituale şi consolidarea unui climat de colaborare
între popoare la nivel mondial.
Necesitatea conlucrării pe plan legislativ în vederea elaborării şi dezvoltării normelor de
drept adecvate comerţului internaţional, a determinat Organizaţia Naţiunilor Unite să adopte o
definiţie, care consideră dreptul comerţului internaţional ca fiind totalitatea normelor juridice
prin care se reglementează raporturile ce se stabilesc în procesul de iniţiere, desfăşurare şi
finalizare a operaţiunilor de comerţ internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională.
În opinia unor autori, comerţul reprezintă activitatea a cărei finalitate constă în intermedierea
dintre producători şi consumatori în condiţii de avantaj reciproc1.
Savantul Aurel Băieşu defineşte comerţul internaţional ca fiind modalitatea de înfăptuire a
circulaţiei valorilor materiale şi spirituale de la un stat la altul2.
Alţi autori consideră că comerţul internaţional reprezintă modalitatea specifică în care şi prin
care se înfăptuieşte circulaţia bunurilor şi cunoştinţelor de la o ţară la alta; aşezarea lui pe
principiile noii ordini economice internaţionale face ca el să devină un factor autentic, un preţios
instrument de promovare a înţelegerii şi încrederii reciproce între naţiuni şi popoare, indiferent
de poziţia lor geografică sau de nivelul de dezvoltare atins3.
În calitate de obiecte ale comerţului pot figura:
- bunurile materiale, fie acestea mobile sau imobile;
- serviciile;
- rezultatul activităţii intelectuale;
- banii şi titlurile de valoare;
În mod concis se consideră că dreptul comerţului internaţional reprezintă ansamblul normelor
care reglementează relaţiile comerciale internaţionale.
Potrivit profesorului român Dragoş-Alexandru Sitaru, dreptul comerţului internaţional
reprezintă ansamblul normelor care reglementează raporturile patrimoniale, cu caracter de
comercialitate şi internaţionalitate, încheiate între persoane fizice şi/sau juridice care întrunesc

1
Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 154.
2
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 5.
3
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 5.

2
calitatea de subiecte ale dreptului comerţului internaţional, inclusiv între asemenea persoane şi
stat, dacă statul acţionează de jure gestionis, raporturi în care părţile se află pe poziţie de egalitate
juridică4.
Potrivit unor autori, dreptul comerţului internaţional este ansamblul de norme conflictuale,
norme de drept civil, de drept comercial şi norme de drept material uniform, iar în anumite limite
şi norme de drept internaţional public prin care se reglementează raporturile de comerţ
internaţional şi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică stabilite între participanţii la
circuitul mondial de valori şi de cunoştinţe5.
Potrivit autorului rus G.F. Şerşenevici, dreptul comerţului internaţional reprezintă dreptul ce
reglementează, pe de o parte, relaţiile comerciale dintre un stat şi altul şi relaţiile fiecăruia dintre
acestea faţă de cetăţenii celuilalt, iar pe de altă parte, relaţiile dintre cetăţenii diferitor state, în
calitate de entităţi private6.
Autorul V.F. Popondopulo defineşte dreptul comerţului internaţional ca fiind totalitatea
normelor de drept civil generale şi speciale care reglementează relaţiile patrimoniale şi cele
nepatrimoniale conexe celor patrimoniale, ce au loc între străinii care practică activitatea de
comerţ şi se întemeiază pe egalitate, autonomia voinţei şi independenţa patrimonială a
participanţilor la aceste relaţii7.
Dreptul comerţului internaţional constituie o materie juridică pluridisciplinară. În acest sens,
în conţinutul dreptului internaţional sunt incluse şi alte norme juridice, care, prin natura lor,
aparţin altor ramuri de drept, dar care se încadrează în dreptul comerţului internaţional ca urmare
a obiectului lor specific de reglementare şi anume raporturile juridice ce apar în cadrul
comerţului internaţional.
În esenţă, normele dreptului comerţului internaţional au caracter material. Potrivit unor
opinii, normele conflictuale din domeniul comerţului internaţional, deşi interesează dreptul
comerţului internaţional, nu intră în conţinutul acestuia. Normele conflictuale intră în conţinutul
dreptului internaţional privat, şi mai precis al unui domeniu special al acestuia – dreptul
internaţional privat comercial8.
4
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 124.
5
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 13.
6
Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters Kluwer”, 2004, p. 155.
7
Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие. Moscova:
“Omega-L”, 2004, p. 13.
8
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 125-126.

3
 Totodată, trebuie să luăm în considerare faptul că dreptul comerţului internaţional cuprinde şi
norme de drept procesual. Drept exemplu pot servi normele ce reglementează procedura de
arbitraj în comerţul internaţional.
Normelor juridice care reglementează raporturile de drept al comerţului internaţional se le
sunt caracteristice următoarele trăsături:
- formalităţile necesare pentru validitatea actului juridic sunt minime şi uşor de îndeplinit;
- în materie comercială, majoritatea sistemelor de drept naţional nu impun o formulare
specifică pentru punerea în întârziere a debitorului. De regulă, punerea în întârziere poate rezulta
din orice înscris;
- în dreptul comerţului internaţional predomină principiul libertăţii probelor, potrivit căruia
dovada unui contract comercial se poate face prin orice mijloace, chiar prin martori şi prezumţii,
indiferent de valoarea contractului;
- termenele de prescripţie în materie comercială sunt mai scurte decât termenele de
prescripţie în dreptul civil;
- procedura de soluţionare a litigiilor este mai simplificată, datorită instituirii jurisdicţiei
arbitrajului internaţional.
Atât în cazul raporturilor la care participă numai persoanele fizice sau juridice, cât şi atunci
când unul dintre subiecte este statul, acţionând de jure gestionis, poziţia părţilor în cadrul
raporturilor de drept al comerţului internaţional este cea de egalitate juridică.
Atunci când statul acţionează ca titular al suveranităţii (de jure imperii), celelalte subiecte ale
dreptului comerţului internaţional se află pe poziţie de subordonare, raporturile în cauză fiind,
prin natura lor, de drept public.
Importanţa dreptului comerţului internaţional rezultă din următoarele circumstanţe:
a) comerţul internaţional reprezintă un factor important de promovare a colaborării între
naţiuni, contribuind la consolidarea securităţii şi păcii pe întreaga arenă globală;
b) contribuie la unificarea continuă a practicii comerciale;
c) consolidează trecerea continuă de la regimele economice închise la cele de piaţă;
d) instituie garanţii suplimentare în beneficiul creditorului, întru evitarea riscului
neexecutării sau executării necorespunzătoare a prestaţiei datorate de către debitor.

2. Principiile dreptului comerţului internaţional.

2.1. Noţiunea şi trăsăturile principiilor.

4
 Termenul de „principiu” provine de la latinescul principium, care semnifică „început”,
„obârşie”, „element fundamental”. Marea Enciclopedie Britanică, Larousse, precum şi alte
dicţionare enciclopedice definesc principiul drept „izvor primordial”, „cauză primară”, „punct de
plecare”, „bază”, „temei”. Larousse defineşte principiul drept „regulă teoretică generală care
călăuzeşte conduita”.
Immanuel Kant susţinea că principiile sunt produse ale intelectului pur (anticipaţii, postulate)
sau ale raţiunii pure (ideile). În opinia lui Constantin Noica, a cunoaşte principiile înseamnă a
cunoaşte lucrurile, iar în concepţia lui Beaudant „ideile directoare sunt pentru gândire, ceea ce
instinctele sunt pentru animale”.
În domeniul dreptului comerţului internaţional, principiile dau unitatea şi coerenţa necesară
normelor orientate spre dezvoltarea raporturilor comerciale în corespundere cu cerinţele generale
ale progresului economic şi social.
Principiile dreptului comerţului internaţional nu sunt altceva decât o reflectare a unor cerinţe
obiective ale evoluţiei relaţiilor comerciale şi de cooperare economică internaţionale, fiind un
factor care contribuie la stabilirea echilibrului necesar între drepturile unora şi obligaţiile altora.
Astfel spus, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele idei călăuzitoare în
procesul elaborării normelor juridice şi aplicării lor în raporturile comerciale şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică internaţionale, care asigură concordanţa normelor cu cerinţele
dezvoltării obiective şi echilibrate a acestor raporturi.
În acest sens, principiile dreptului comerţului internaţional sunt acele concepţii fundamentale
care călăuzesc crearea şi aplicarea normelor juridice în acest domeniu.
Acţiunea principiilor rezultă în asigurarea certitudinii în structurarea normelor dreptului
comerţului internaţional.
Faptul că la baza normelor dreptului comerţului internaţional se află un set coerent de
principii oferă participanţilor la raporturile comerciale garanţia de care au nevoie contra
imprevizibilităţii unor reglementări adoptate cu ignorarea necesităţilor obiective ale dezvoltării
comerţului internaţional.
În acelaşi timp, principiile sunt conceptele care călăuzesc legiuitorul în acţiunea sa prin care
pune în concordanţă nevoile dictate de oportunitate cu cele de stabilitate, dând congruenţă
sistemului normativ din comerţul internaţional.

5
 2.2. Principiul libertăţii comerţului.
Principiul libertăţii comerţului constituie premisa esenţială pentru desfăşurarea normală a
circulaţiei bunurilor, valorilor şi cunoştinţelor la scară planetară. El dă expresie nevoii obiective
de a se înlătura toate obstacolele – de ordin economic, vamal, fiscal, administrativ sau politic –
de natură să stânjenească această circulaţie sau chiar să o ştranguleze pentru anumite state sau
pentru participanţii la comerţ aparţinând anumitor state9.
„Libertatea comerţului - atrăgea atenţia Charles Montesquieu - nu este un drept acordat
negustorilor de a face ceea ce vor; aceasta ar însemna într-adevăr mai degrabă robia lui”. După
cum argumenta marele gânditor, „ceea ce îl stânjeneşte pe negustor nu înseamnă că stânjeneşte şi
comerţul”. Tocmai „în ţările libertăţii întâmpină negustorul nenumărate piedici” şi „nicăieri nu
este el mai puţin stânjenit de legi decât în ţările sclaviei”. Analizând măsurile adoptate de Anglia
în domeniul comerţului, Montesquieu ajunge la concluzia că ele stânjenesc pe negustor, dar sunt
„în favoarea comerţului”10.
Xenophon arăta că „de încurajări şi stimulări” în comerţ „avem trebuinţă” şi „nu de
restricţii”. Dânsul exprima dorinţa de a se acorda recompense acelor prefecţi ai comerţului care
soluţionau cel mai repede procesele. El considera că este necesar să se elimine „orice piedici” din
calea schimburilor comerciale.
Abatele de Saint Pierre condamna interdicţia impusă unor grupuri sociale să practice
activitatea de comerţ. Referindu-se la unele exemple în particular, acesta insista asupra faptului
că interzicerea practicării comerţului de către nobili „provoacă daune” nu doar comerţului, ci şi
economiei în general.
Charles Montesquieu afirma că „arendaşii impozitelor distrug comerţul prin nedreptăţile, prin
vexaţiile lor şi prin impuneri excesive”. Marele gânditor observa că „arendaşii impozitelor”
distrug comerţul „şi prin obstacolele pe care le ridică şi prin formalităţile pe care le pretind”.
Charles Montesquieu scotea în evidenţă faptul că oamenii cărora li se acordau „privilegii
exclusive” nu se bucurau de nici o încredere, iar comerţul suferea „întreruperi prin schimbarea
necontenită a celor cărora le este încredinţat”. Mai mult, Montesquieu constată că „nimeni nu
practică acest comerţ cu chibzuială şi nu-i pasă dacă îl lasă ruinat celui ce vine după el”. Posibil

9
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 135.
10
Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011, p. 68.

6
ca cea mai gravă consecinţă a „privilegiilor exclusive” să constea în aceea că „profitul rămâne în
mâinile unora, nerăspândindu-se îndeajuns”.
Obiectul vinderii şi revinderii libere - preciza Montesquieu - îl constituie „bunurile fiecărei
naţiuni”. Avuţiile constau în pământuri sau în bunuri mobiliare. „Pământurile fiecărei ţări sunt de
obicei stăpânite de locuitorii săi”. Majoritatea statelor „au legi care îi îndepărtează pe străini de la
dobândirea pământurilor lor”. Pământurile „aparţin deci fiecărui stat în parte”, iar cedarea lor la
insistenţa străinilor slăbeşte sau chiar anulează forţa economică a statelor. Bunurile mobiliare,
însă, precum „banii, biletele de bancă, poliţele, acţiunile companiilor comerciale, corăbiile, toate
mărfurile, aparţin întregii lumi”, iar poporul „care posedă cele mai multe din bunurile mobiliare
ale lumii este cel mai bogat”.
Libertatea de a revinde pentru a câştiga îngăduie ţărilor comerciale să obţină profituri
importante. În aceste ţări, „banii, care au dispărut de acolo dintr-o dată, vin înapoi, pentru că
statele care i-au primit îi şi datorează”, în timp ce în statele care se îndatorează „banii nu vin
niciodată înapoi”.
Astfel spus, libertatea de a revinde pentru a câştiga presupune:
a) dezvoltarea şi amplificarea capacităţilor naţionale pentru ca printr-o industrie proprie să
se poată vinde nu doar materii prime, ci şi produse finite;
b) un echilibru al balanţei comerciale, astfel încât volumul exporturilor să depăşească pe cel
al importurilor;
c) împrumuturile externe să se facă în scopul producţiei şi nu al consumului, astfel încât
banii investiţi să producă profituri, nu pierderi. Dacă asemenea reguli nu se înţeleg şi, mai ales,
nu se aplică în schimburile comerciale, „ţara sărăceşte”, iar poporul respectiv este „aruncat în
robie”;
d) monopolul trebuie evitat.
Libertatea comerţului impune şi un anumit control din partea statului asupra activităţii de
comerţ internaţional, desfăşurată de persoanele fizice şi juridice, subiecte de drept comercial.
Acest control se efectuează, în mare parte, prin mijloace financiar-bancare.
„Unde există comerţ - atrăgea atenţia Charles Montesquieu -, acolo există şi vămi”. Obiectul
comerţului „este exportul şi importul mărfurilor în folosul statului”, iar misiunea vămilor „este
perceperea unei anumite taxe asupra acestui export şi import, de asemenea în folosul statului”.
Marele savant considera, însă, necesar să evidenţieze că vama şi comerţul nu trebuie să-şi „pună
piedici” unul altuia, iar dacă statul va reuşi să promoveze şi să implementeze măsuri adecvate în

7
acest sens, vom putea spune că „atunci acolo există libertatea comerţului”. Cei mai cunoscuţi
analişti în domeniu au ajuns la concluzia că „libertatea comerţului (importul şi exportul) este
asigurată prin taxe vamale moderate”.
Statul are la dispoziţie o gamă variată de mijloace financiar-bancare, cum sunt cele privind
taxele şi impozitele, licenţele de import-export etc., care îi permit să-şi îndeplinească echilibrat şi
echitabil funcţiile în acest domeniu, asigurând libertatea comerţului.
Adept al unei economii liberale, savantul şi politicianul Ion Ghica a pledat pentru
promovarea unei politici financiar-bancare cât mai liberale în domeniul circulaţiei mărfurilor.
„Cercetarea minuţioasă şi raţională a intereselor generale a unei naţii - sublinia eminentul analist
- duce fară doar şi poate la adoptarea principiului liberului schimb”. Taxele vamale şi
protecţionismul „sunt o piedică în calea dezvoltării bunei stări şi a fericirii naţionale”, căci, prin
creşterea preţului obiectelor, scade şi numărul cumpărătorilor, „se micşorează consumaţiunea,
prin urmare se micşorează şi împuţinează mulţumirile”. Consideraţiuni importante face - în
această privinţă - şi Vasile Boerescu în lucrarea „Explicarea Codicei Comerciale Române”.
Acesta demonstrează că se impun politici financiar-bancare „cu caracter stimulativ”, şi că „ în
măsura în care se dezvoltă Comerţul” se dezvoltă „şi economia”, evidenţiind nevoia „de a avea o
concepţie stabilă” şi „ în domeniul comercial”.

2.3. Principiul concurenţei loiale.

Concurenţa în activitatea comercială constituie un factor de progres economic.
Din cele mai vechi timpuri au fost puse în evidenţă atât avantajele, cât şi dezavantajele
concurenţei. Concurenţa - nu de puţine ori caustică între subiectele comerţului internaţional - a
avut un rol decisiv în dezvoltarea meşteşugurilor, în înflorirea unor localităţi şi chiar în
dezvoltarea unor popoare şi regiuni ale lumii.
Concurenţa constituie o competiţie pe piaţă între cei care exercită activităţi similare. Pentru a
pătrunde - şi mai ales pentru a se menţine pe piaţă - ei trebuie să depună eforturi pentru a crea
mereu mai bine şi la preţuri tot mai acceptabile.
Comerţul duce la înflorire, la prosperitate acolo unde este practicat, dispariţia sa având un
impact grav şi negativ asupra economiei zonei sau regiunii respective.

8
 Putem cu siguranţă afirma că istoria comerţului este istoria relaţiilor dintre popoare.
Diferitele lor distrugeri, precum şi anumite fluxuri şi refluxuri de populaţii şi de devastări,
alcătuiesc cele mai importante evenimente ale istoriei.
Astfel spus, istoria relaţiilor dintre popoare conţine, printre componentele sale majore, istoria
competiţiei economice, a confruntării diferitelor produse, pătrunzând cele cu o calitate mai bună
şi fiind condamnate pieirii cele de o calitate mai slabă.
Concurenţa comercială este o confruntare în acele domenii şi sectoare în care diversitatea
agenţilor economici este permisă, dar nu şi în acelea care sunt sustrase concurenţei. Este vorba
despre o confruntare în plan economic, cu mijloace economice. O asemenea confruntare, care
implică competiţia, constituie o cauză majoră a dezvoltării, a unor creşteri economice reale.
Eliminarea confruntării şi a competiţiei din relaţiile comerciale internaţionale, prin mijloace
administrative sau prin alte mijloace, rezultă, aşa cum a demonstrat şi demonstrează şi astăzi
experienţa, în pierderi economice importante, soldându-se cu reducerea sau chiar dispariţia
valorilor.
Dacă concurenţa comercială are un rol important pe piaţa internă, acest rol capătă valenţe şi
dimensiuni accentuate pe o piaţă regională sau chiar la nivelul pieţei mondiale. În comerţul
internaţional, relaţiile de competiţie dintre diverşi agenţi economici vizează nu numai atragerea
de noi clienţi, în condiţiile menţinerii vechii clientele, dar şi cucerirea de noi pieţe pentru
desfacerea mărfurilor, în scopul declarat de realizare a unor profituri corespunzătoare.
Având în vedere miza deosebită a relaţiilor comerciale internaţionale, concurenţa, care ţine
de esenţa acestor relaţii, îmbracă mai multe forme, printre care se numără: concurenţa loială,
concurenţa neloială, convenţia anticoncurenţială.
Se înţelege că atunci când concurenţa comercială internaţională se exercită în conformitate cu
uzanţele comerciale oneste, deci cu bună credinţă, în sensul respectării normelor deontologice ale
profesiei de comerciant, suntem în prezenţa unei concurenţe loiale. O asemenea confruntare,
fiind în acord cu reglementările stipulate în legislaţiile naţionale şi în convenţiile internaţionale,
oferă participanţilor la schimburile comerciale internaţionale avantajele unui profit obţinut prin
mijloace cinstite şi licite. Totalitatea normelor care reglementează concurenţa licită alcătuieşte
dreptul concurenţei. Abolirea corporaţiilor şi consacrarea principiului libertăţii comerţului şi
industriei prin Legea din 17 martie 1791 în Franţa, ca unul din actele fundamentale ale
Revoluţiei din 1789, a reprezentat un moment de referinţă în ansamblul relaţiilor comerciale.

9
Astfel, s-a consacrat principiul liberei concurenţe între cei care desfăşurau aceeaşi activitate. Ori
de câte ori mai multe persoane urmăresc, în activitatea lor economică, acelaşi scop sau un scop
similar, există concurenţă. Normele care reglementează acest domeniu au dat expresie, încă de la
mijlocul secolului al XlX-lea, dreptului concurenţei.
În condiţiile liberalismului comercial şi-au făcut loc acte şi fapte contrare uzanţelor cinstite în
activitatea comercială şi industrială, generate de tendinţa de a obţine profituri cât mai mari cu
orice mijloace, acte şi fapte care definesc concurenţa neloială la care s-a recurs şi continuă să se
recurgă destul de frecvent în raporturile comerciale internaţionale. În aceste condiţii, ca o reacţie
firească, au intervenit unele reglementări restrictive ale libertăţii proclamate iniţial şi, cu timpul,
şi necesitatea de a lupta împotriva exercitării abuzive a libertăţii de concurenţă.
În relaţiile comerciale internaţionale se mai întâlnesc situaţii în care, printr-un contract de
sine stătător sau printr-o clauză de neconcurenţă inclusă în contract, debitorul se obligă,
temporar, să renunţe la competiţia pe piaţă într-un anumit domeniu sau i se impune o altă
interdicţie privind concurenţa. În cazul în care încalcă această obligaţie, debitorul urmează să fie
supus răspunderii contractuale specifice. Suntem în prezenţa unei convenţii anticoncurenţiale,
acceptată numai în măsura în care sunt respectate:
a) principiile libertăţii comerţului şi libertăţii convenţiilor;
b) ordinea publică;
c) bunele moravuri.
Fiind un principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional, concurenţa loială, ca
expresie a liberalismului economic, exercită importante funcţii în evoluţia relaţiilor comerciale
internaţionale. Dintre acestea merită a fi reţinute:
a) funcţia de garantare a desfăşurării economiei de piaţă;
b) funcţia de facilitare a liberei circulaţii a mărfurilor, capitalurilor, serviciilor şi
persoanelor;
c) funcţia de stimulare a iniţiativei participanţilor la schimburile comerciale internaţionale.
Competiţia pe piaţa internaţională constituie o condiţie şi o garanţie a dezvoltării şi
amplificării relaţiilor comerciale, a creşterilor economice regionale şi mondiale.
Principiul libertăţii concurenţei orientează reglementările naţionale şi internaţionale în
direcţia asigurării:
a) libertăţii accesului pe piaţă;
b) libertăţii cererii şi a ofertei;
c) libertăţii economice, în general;

10
 d) prevenirii şi reprimării actelor anticoncurenţiale;
e) reparării prejudiciilor rezultate din abuzul de libertate în relaţiile comerciale
internaţionale.
Analizând desfăşurarea relaţiilor comerciale internaţionale, toţi cercetătorii, din cele mai
vechi timpuri şi până astăzi, au observat şi au evidenţiat rolul important al concurenţei
comerciale în stabilirea unui preţ just al mărfurilor. Charles Montesquieu observa că „numai
concurenţa duce la fixarea unui preţ just al mărfurilor şi stabileşte raporturile reale dintre ele”.
Când mărfurile pe care diferite naţiuni le exportă sunt scumpe, naţiunile importatoare plătesc un
preţ majorat; când sunt, însă, ieftine, naţiunile importatoare plătesc un preţ diminuat. De aceea,
atrage atenţia Montesquieu, este necesar ca naţiunile care exportă mărfurile „să se concureze
unele pe altele”, pentru ca mărfurile pe care le exportă să fie „ întotdeauna ieftine”. Montesquieu
considera că asemenea principii trebuie studiate, fără a fi despărţite de altele, cum ar fi siguranţa
exporturilor; stabilitatea taxelor vamale etc.
Principiul concurenţei orientează desfăşurarea raporturilor comerciale internaţionale în
direcţia obţinerii unor beneficii proporţionale cu aportul cantitativ şi calitativ al participanţilor la
aceste raporturi. Concurenţa comercială este factorul determinant în stabilirea unor preţuri
corespunzătoare, rezultate din raporturile reale dintre mărfuri, împiedicând obţinerea unor
profituri de monopol.
Principiul concurenţei conferă pieţei internaţionale un important grad de libertate în stabilirea
preţurilor prin opţiunile pe care le exercită asupra produselor, absorbindu-le pe unele, considerate
acceptabile, din punct de vedere calitativ, şi respingându-le pe altele, considerate
necorespunzătoare. Acest rol important al concurenţei este realizat în confruntarea pe piaţa
internaţională a comercianţilor care oferă produse şi servicii, ce urmăresc să satisfacă nevoi
similare ale consumatorilor.
Luând în consideraţie faptul că actele şi faptele de comerţ sunt exercitate în scopul obţinerii
de profit, principiul concurenţei joacă un rol important nu doar în stabilirea preţului mărfurilor,
ci, prin efectul preţurilor care se reflectă în beneficii, şi în determinarea unei mai bune organizări
a proceselor complexe ale producerii lor, aşa încât să fie competitive pe o piaţă internaţională tot
mai exigentă.

11
 Orice fapt sau act contrar uzanţelor cinstite în activitatea comercială internaţională constituie
concurenţă neloială. Actele şi faptele de concurenţă neloială reprezintă o încălcare a obligaţiei
comerciantului de a folosi în activităţile comerciale sau industriale procedee oneste.
Concurenţa neloială se caraterizează prin:
a) folosirea unor mijloace condamnabile în activitatea comercială;
b) săvârşirea unor acte dubioase în atragerea clientelei.
Constituie un act de concurenţă neloială orice act de concurenţă contrar uzanţelor cinstite în
materie industrială sau comercială. În rândul actelor de concurenţă neloială se numără şi:
1. orice fapte de natură a crea confuzie, prin orice mijloc, cu întreprinderea, produsele sau
activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
2. afirmaţiile false, în exercitarea comerţului, de natură a discredita întreprinderea,
produsele sau activitatea industrială sau comercială a unui concurent;
3. indicaţiile sau afirmaţiile a căror folosire, în exercitarea comerţului, este susceptibilă să
inducă publicul în eroare, în ceea ce priveşte natura, modul de fabricare, caracteristicile,
aptitudinea pentru întrebuinţare sau cantitatea mărfurilor.
În concluzie, putem cu certitudine afirma că principiul concurenţei loiale orientează
elaborarea şi aplicarea unor asemenea reglementări în comerţul internaţional, care să garanteze
competiţia onestă a participanţilor la relaţiile comerciale şi să descurajeze şi să sancţioneze actele
şi faptele contrare uzanţelor cinstite în materia industrială şi comercială.

2.4. Principiul egalităţii juridice a părţilor.

Raportul de comerţ internaţional are la bază egalitatea juridică a părţilor. Fiecare parte
contractantă este liberă să acţioneze după propria sa voinţă, convenind asupra modului în care
urmează să se deruleze operaţiunile de comerţ exterior în care se angajează.
Este evident faptul că principiul egalităţii juridice îşi găseşte expresia cea mai elocventă în
exprimarea liberă a voinţei părţilor.
Actele şi faptele de comerţ ce se concretizează prin iniţiative, opţiuni şi decizii cu privire la
circulaţia mărfurilor şi serviciilor, implică în mod obligatoriu voinţa părţilor. Orice iniţiativă,

12
opţiune şi, cu atât mai mult, decizie în operaţiunile comerciale internaţionale sunt acte de voinţă
ale părţilor.
Luând în considerare că schimburile de mărfuri şi servicii se realizează cu intenţia de a
obţine un oarecare profit, iniţiativele, opţiunile şi deciziile fiecărei părţi implică un înalt grad de
responsabilitate. Într-un act de comerţ internaţional sunt în joc, nu de puţine ori, valori deosebit
de mari, care obligă la analiză şi evaluare a şanselor şi a riscurilor implicate. Fiecare parte este,
adesea, în situaţia de a pune în joc o bună parte din patrimoniu, dacă nu chiar întregul
patrimoniu. De aceea, orice iniţiativă, opţiune sau decizie, ca acte majore de voinţă ale părţilor,
trebuie să se bazeze pe cunoaşterea cât mai exactă a situaţiei de fapt şi de drept, astfel încât
ambele părţi să dobândească profitul scontat, iar riscurile să fie cât mai mici sau chiar eliminate.
Dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional au atras, în mod
constant, atenţia asupra rolului autonomiei de voinţă a părţilor în negocierea, încheierea şi
executarea contractelor comerciale internaţionale. În opinia reprezentanţilor statelor membre ale
Comisiei, în cazul în care această voinţă nu este expres manifestată şi nu rezultă din conţinutul
contractului comercial internaţional, ea este prezumată.
În condiţiile extinderii relaţiilor comerciale internaţionale, autonomia de voinţă se dovedeşte
a fi un factor tot mai important în elaborarea şi încheierea contractelor, ca una din modalităţile de
exprimare a principiului egalităţii juridice a părţilor.
Raporturile ce iau naştere între agenţii economici din diferite state, în calitatea lor de
participanţi la comerţul internaţional, sunt raporturi de jure gestionis, adică părţille se află pe o
poziţie de egalitate, deoarece acestea acţionează în relaţiile comerciale internaţionale ca subiecte
de drept privat.
În cazul în care statul este implicat într-un contract comercial internaţional sau într-un litigiu
contractual de comerţ internaţional, deşi nu are calitatea de comerciant, statul efectuează acte şi
fapte de comerţ internaţional. Participând la operaţiuni comerciale internaţionale, în care are ca
partener o persoană fizică sau o persoană juridică de drept civil, acţiunea statului este considerată
ca făcând parte din domeniul acţiunilor de jure gestionis, şi nu din domeniul celor de jure
imperii, în acest mod fiind supusă regulilor dreptului comerţului internaţional”.
În acele raporturi în care statul acţionează ca putere suverană, de jure imperii, întru realizarea
politicii comerciale, financiar-valutare, vamale etc., se stabileşte o relaţie de subordonare a
persoanelor fizice şi juridice străine.

13
 Raporturile în care se implică organele statului cu aceste persoane străine nu sunt raporturi de
drept comercial, ci raporturi de drept financiar, administrativ etc., adică raporturi care ţin de
domeniul dreptului public şi nu a celui privat.
Principiul egalităţii juridice a părţilor în raporturile comerciale internaţionale evidenţiază
apartenenţa dreptului comerţului internaţional la domeniul privat. Este cazul participării nu
numai a persoanelor fizice şi juridice, ci şi a statului, ca unul din subiecte, acţionând de jure
gestionis în raporturi de drept al comerţului internaţional pe bază de egalitate juridică.
În literatura de specialitate şi în documente juridice, egalitatea juridică a părţilor este definită
nu numai ca un principiu fundamental al dreptului comerţului internaţional, ci şi ca metodă de
reglementare. În Legea Model asupra Arbitrajului Comercial Internaţional, adoptată de Comisia
Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional se stipulează, în mod expres, egalitatea de
tratament a părţilor. „Părţile - se precizează în Legea Model - trebuie să fie tratate egal şi fiecărei
părţi trebuie să i se ofere posibilitatea să-şi prezinte cazul său”. Prin poziţia de egalitate juridică a
părţilor, ca metodă de reglementare dreptul comerţului internaţional se încadrează cu
preponderenţă în domeniul dreptului privat.

2.5. Principiul libertăţii contractuale.

Libertatea contractuală constă în posibilitatea legală de a încheia contracte, de a le stabili
conţinutul şi efectele, de a le modifica şi desface.
Astfel, conform art. 667 al. (1) Cod Civil RM, părţile contractante pot încheia în mod liber, în
limitele normelor imperative de drept, contracte şi pot stabili conţinutul lor. La fel, art. 1.102 al
Principiilor Dreptului European al Contractelor, elaborate de Comisia pentru Dreptul European
al Contractelor (Comisia Lando), prevede că părţile sunt libere să încheie un contract şi să-i
determine conţinutul, în limitele exigenţelor bunei-credinţe şi a regulilor imperative stabilite de
respectivele Principii.
Prevederi similare se cuprind şi în Principiile aplicabile contractelor comerciale
internaţionale (Principiile UNIDROIT) care, în art. 1.1 menţionează că părţile sunt libere să
încheie un contract şi să determine conţinutul acestuia.
Raporturile juridice de comerţ internaţional se concretizează în contractele comerciale
internaţionale şi titlurile de valoare. Ambele dau expresie voinţei juridice a părţilor, depinzând de

14
întinderea puterii lor de decizie, a căror limite sunt stipulate în dispoziţiile exprese ale legii. în
aceste limite se aplică principiul libertăţii contractuale.
Contractele legal încheiate au putere de lege între părţile contractante. Fiecare subiect de
drept se obligă numai la ceea ce acceptă ca fiind în interesul lui şi numai în măsura în care
doreşte. Această regulă generală, care dă expresie principiului libertăţii contractuale, se
concretizează în dreptul fiecărui participant la raporturile de comerţ internaţional de a-şi alege
partenerii contractuali, de a negocia cu ei condiţiile şi termenele contractului, şi de a stipula în
contract asemenea clauze care să-i protejeze interesele şi să-i garanteze realizarea scopurilor
urmărite.
Comerţul internaţional are o structură specifică, în care se confruntă participanţi specializaţi,
profesionişti în materie, care acţionează în centre bine definite: porturi, burse, pieţe
internaţionale de mărfuri. Aceşti participanţi, în măsura în care libertatea contractuală le permite,
acţionează pe baza unor practici şi obiceiuri comune, nu numai în relaţiile lor reciproce, ci şi în
raport cu terţii, care, uneori, sunt nevoiţi să le accepte şi să le dea curs prin contractele de
adeziune ce li se impun.
Constatând că tehnicile clasice de contractare sunt depăşite, creându-le dificultăţi în circulaţia
bunurilor şi serviciilor, participanţii la relaţiile comerciale internaţionale, marile societăţi,
trusturi, carteluri, grupuri de interese economice, au recurs şi decurg tot mai mult la tehnici
moderne de contractare, iar, într-o măsură tot mai mare, la cele electronice.
După cum evidenţia Comisia Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional, în
ultimul timp „se află în creştere numărul tranzacţiilor din comerţul internaţional prin mijloace
electronice” şi „alte mijloace de comunicare”, la care, în mod obişnuit, ne referim ca fiind
comerţul electronic, care este implicat în folosirea unor metode alternative de comunicare şi
stocare a informaţiilor. În practică şi-au făcut şi îşi fac loc tot mai mult asemenea metode
modeme de contractare, facilitând exercitarea libertăţii contractuale a tuturor participanţilor la
raporturile comerciale internaţionale.
Necunoaşterea acestor metode modeme riscă să dea naştere la dificultăţi în procesele de
contractare şi, ca rezultat, în exercitarea libertăţii contractuale.
Părţile au posibilitatea de a desemna legea contractului lor, opţiune ce le este permisă de
legea forului. În consecinţă, suntem în prezenţa unei autonomii derivate, deoarece ea este
interioară ordinii naţionale, fiind consacrată de această ordine. Astfel, libertatea contractuală

15
apare şi se manifestă în raporturile juridice de comerţ internaţional nu ca o autonomie
primordială, ci ca una derivată.
Concepţia subiectivă cu privire la libertatea contractuală consideră acordul de voinţă al
părţilor ca fiind izvorul principal al drepturilor şi obligaţiilor negociate şi stipulate în contract.
Această concepţie pune accentul pe rolul acordului de voinţă, nerecunoscând validitatea legii,
impactul pe care îl poate avea aceasta asupra raporturilor contractuale.
Concepţia obiectivă susţine prevalarea legii asupra voinţei, susţinând că voinţa individuală nu
poate avea efect creator în afara legii, sau peste lege.
Dacă în trecut, autonomiei de voinţă i se conferea un câmp foarte larg de acţiune,
reglementările mai recente pun accentul pe facultatea de alegere a legii competente, facultate
recunoscută părţilor (lex voluntatis).
Lex voluntatis mai este definit şi ca normă conflictuală fundamentală, prin care condiţiile de
fond şi efectele contractelor de comerţ internaţional sunt guvernate de legea desemnată de părţile
contractante.
Contractele comerciale internaţionale sunt supuse legii alese prin consens de către părţi, iar
condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul.
Practica raporturilor comerciale internaţionale a pus în evidenţă necesitatea uniformizării
normelor conflictuale existente, iar lex voluntatis este comună în cele mai multe sisteme de drept
privat, constituind un element de uniformitate, compatibil cu cerinţele actuale ale siguranţei
schimburilor comerciale internaţionale.
Aspectele esenţiale ale principiului libertăţii contractuale sunt:
- orice contract se încheie prin acordul de voinţă al părţilor;
- fiecare participant la raporturile de comerţ internaţional este liber să-şi aleagă partenerii
contractuali şi să negocieze cu aceştia condiţiile de contractare astfel încât în conţinutul
contractului să se regăsească interesele sale care să fie suficient de bine protejate prin clauzele
stipulate;
- părţile sunt libere să determine, prin acordul lor de voinţă, natura juridică, obiectul şi
conţinutul contractului perfectat de ele;
- pe parcursul executării contractului părţile sunt libere să modifice, prin acordul lor de
voinţă, contractul, precum şi să decidă rezilierea acestuia;
- contractanţii au libertatea să desemneze, de comun acord, legea care să guverneze fondul şi
efecetele contractului de comerţ internaţional încheiat între ei;

16
 - în contractele comerciale internaţionale, părţile au libertatea unei opţiuni şi în ceea ce
priveşte jurisdicţia căreia acceptă să supună eventualele litigii survenite în legătură cu contractul
lor.

2.6. Principiul bunei-credinţe.

Atât în dezbaterile Organizaţiei Mondiale a Comerţului şi Comisiei Naţiunilor Unite pentru
Drept Comercial Internaţional, cât şi în procesul încheierii şi executării contractelor comerciale
internaţionale, în special în ultimii ani, buna credinţă a fost şi este invocată, evidenţiindu-se, de
regulă argumentat, importanţa pe care o are pentru finalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii
în condiţii reciproc avantajoase.
La dezbaterile Comisiei Naţiunilor Unite pentru Drept Comercial Internaţional asupra
finanţării private a proiectelor de infrastructură, reprezentantul unui grup de experţi solicitaţi să
ofere o variantă de text a făcut o remarcă care a stârnit mult interes, fiind îndelung comentată:
„insistenţa fără precedent asupra bunei-credinţe, frecvenţa ei tot mai mare în textele elaborate şi
invocarea ei în practica relaţiilor comerciale internaţionale - arăta dânsul - nu demonstrează că a
crescut gradul în care este respectată, ci, dimpotrivă, că este tot mai puţin respectată şi, nu de
puţine ori, încălcată cu brutalitate”, motiv pentru care s-a considerat că este necesară nu numai
stipularea în texte, ci, îndeosebi, adoptarea de măsuri practice de aplicare la momentul încheierii
contractelor, derularea acestora şi predarea mărfii sau efectuarea serviciilor la nivelul cantitativ şi
calitativ convenit.
În literatura de specialitate s-au acordat şi se acordă importanţă sporită principiului bunei-
credinţe, fiind evidenţiate valenţele sale nu doar morale, ci şi juridice. „Buna-credinţă -
precizează I. Rosetti-Bălănescu, Ovid Sachelarie şi Nicolae G. Nedelcu - este convingerea
posesorului că are asupra lucrului ce posedă un drept de proprietate pe baza unui titlu translativ a
cărui invaliditate o ignoră”.
În tranzacţiile comerciale internaţionale concurenţa are un rol important în obţinerea
profitului. După cum ne-am convins anterior, libertatea de concurenţă îşi are limita în obiceiurile
comerciale cinstite, care presupun buna-credinţă. Aceasta obligă partenerii relaţiilor comerciale
internaţionale să respecte un minimum de moralitate. Buna-credinţă în afacerile comerciale
internaţionale obligă atât comerciantul, cât şi industriaşul, implicaţi în competiţia internaţională
pentru a obţine un profit cât mai mare, să se comporte în limitele moralităţii în derularea şi

17
finalizarea tranzacţiei, precum şi să nu recurgă la acţiuni de natură a frauda interesele
partenerului, deoarece, chiar dacă câştigul este tangibil pe termen scurt, pierderile sunt certe pe
termen lung. Acei participanţi la raporturile comerciale internaţionale, care nu sunt de bună-
credinţă, pierd nu doar clienţii, ci şi piaţa de desfacere a produselor şi, concomitent, îşi fac un
renume cu conotaţii negative.
Astfel spus, concurenţa nu numai că poate, dar şi trebuie exercitată cu respectarea bunei-
credinţe. Este evident că raporturile comerciale internaţionale implică competiţia şi concurenţa
între participanţii la schimburile comerciale în scopul de a obţine un profit. Experienţa
demonstrează, însă, că nu prin fraudă, prin înşelarea partenerilor şi clientelei se obţine un profit
stabilit şi din ce în ce mai mare, ci prin bună-credinţă, prin cinste, loialitate şi corectitudine.
Continuând cele spuse, afirmăm că buna-credinţă este un principiu general care călăuzeşte
atât procesul adoptării normelor dreptului comerţului internaţional, cât şi pe cel al aplicării lor.
În normele privind relaţiile comerciale internaţionale şi în contractele privind tranzacţiile în
acest domeniu se regăsesc stipulate şi răspunderile pentru încălcarea principiului bunei-credinţe.

3. Obiectul dreptului comerţului internaţional.

Obiectul dreptului comerţului internaţional îl constituie raporturile de comerţ internaţional şi
de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică.
Reprezintă obiect al dreptului comerţului internaţional doar acele raporturi patrimoniale care
se caracterizează concomitent prin următoarele două atribute: comercialitatea şi
internaţionalitatea.
Unele elemente extracontractuale, precum răspunderea civilă extracontractuală, faptele licite,
în măsura în care se află în strânsă legătură cu faptele de comerţ internaţional, fac parte
integrantă a obiectului dreptului comerţului internaţional.
Există raporturi de drept naţional care, deşi sunt lipsite de atributul internaţionalităţii, au o
legătură strânsă cu raporturile comerciale internaţionale. Aşa este, de exemplu, statutul juridic al
persoanei juridice şi cel al persoanei fizice, participanţi la raporturile comerciale internaţionale11.
În ceea ce ţine de cooperarea economică şi tehnico-ştiinţifică, principalele forme ale acesteia
sunt:

11
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 11.

18
 a) efectuarea de lucrări şi prospecţiuni, exploatări şi explorări de zăcăminte de minerale utile;
elaborarea de programe comune de cercetare, producţie şi utilizare a resurselor energetice
disponibile în statele contractante;
b) efectuarea de studii, proiectare, construire şi punire în funcţiune de obiective economice în
ţările contractante, precum şi dezvoltarea sau modernizarea unor capacităţi de producţie
existente;
c) cooperarea în producţia de echipamente, maşini, utilaje şi alte produse, subansamble şi
piese de schimb, în vederea satisfacerii necesităţilor interne ale statelor contractante şi exportului
în state terţe;
d) producerea şi comercializarea în comun de mărfuri, inclusiv în statele terţe;
e) prelucrarea de produse utilizând capacităţile disponibile ale statelor contractante;
f) înfiinţarea de birouri tehnice sau societăţi mixte sau proprii de inginerie, consultanţă,
marketing pentru realizarea de proiecte, studii, lucrări de construcţii şi montaj în diferite domenii
de activitate;
g) constituirea de bănci mixte, societăţi mixte de transport şi realizarea de obiective turistice;
h) cooperarea şi prestarea de servicii în domeniile transportului şi telecomunicaţiilor,
porturilor şi zonelor libere din statele contractante şi realizarea de aranjamente corespunzătoare
în acest scop între autorităţile din cadrul statelor contractante;
i) transferul de tehnologie, know-how, documentaţii, publicaţii, informaţii şi cunoştinţe
tehnice şi ştiinţifice, schimbul de experienţă, licenţe şi brevete, trimiterele reciproce de specialişti
şi tehnicieni, pregătirea de personal pentru proiectele care se realizează în cooperare, precum şi
pentru alte activităţi care se vor stabili de comun acord de către partenerii interesaţi din cele două
ţări;
j) cooperarea pe terţe pieţe în toate domeniile în care există interes reciproc, inclusiv
participarea la realizarea în comun de proiecte în ţările în curs de dezvotare, cu finanţarea
băncilor şi organismelor economice şi financiare internaţionale;
k) realizarea activităţior de promovare a cooperării între delegaţii şi organisme economice,
organizarea de târguri şi expoziţii, conferinţe, seminarii şi alte activităţi similare;
l) efectuarea în comun de lucrări de cercetare ştiinţifică pentru crearea de noi tipuri de
maşini, aparate, materiale şi produse, elaborarea de noi procedee tehnologice, perfecţionarea
tehnologiilor şi produselor, inclusiv a celor achiziţionate pe bază de licenţe, livrarea reciprocă de
asemenea produse, schimbul de rezultate ale cercetărilor, de oameni de ştiinţă, cercetători şi alte
categorii de personal tehnic, etc.

19
 În urma celor spuse, reiterăm că dreptul comerţului internaţional are în calitate de obiect
raporturile comerciale internaţionale, raporturile care rezultă din cooperarea economică şi
tehnico-ştiinţifică internaţională, instrumentele juridice de realizare a acestora, raporturile
juridice izvorâte din fapte juridice conexe raporturilor de comerţ internaţional şi de cooperare
economică internaţională, precum şi alte raporturi juridice, care, deşi formal aparţin domeniilor
altor ramuri de drept, prezintă o legătură cu operaţiunile de comerţ internaţional, precum şi
arbitrajul de comerţ internaţional.

4. Raportul juridic de comerţ internaţional.

4.1. Noţiunea şi trăsăturile generale ale raportului juridic de comerţ internaţional.
Raportul juridic de comerţ internaţional reprezintă relaţiile patrimoniale şi de cooperare
economică şi tehnico-ştiinţifică, stabilite între subiecţii ce efectuează acte şi fapte de comerţ,
relaţii ce sunt reglementate de normele de drept al comerţului internaţional.
Raportul de drept al comerţului internaţional este o relaţie comercială, caracterizată prin
existenţa drepturilor şi obligaţiilor juridice corelative în procesul efectuării schimburilor
comerciale. Acest raport poate fi definit prin precizarea specificităţii sale în raport cu genul
proxim, care - în cazul nostru - sunt relaţiile internaţionale, în ansamblul lor. În acest sistem de
relaţii, raportul juridic de drept al comerţului internaţional: a. priveşte sfera relaţiilor comerciale,
b. este reglementat şi de o normă specifică, normă de drept comercial internaţional12.
Raportul juridic de comerţ internaţional apare numai în cazul în care există anumite premise.
Majoritatea specialiştilor consideră că aceste premise sunt:
a) norma juridică de comerţ internaţional;
b) participanţii la raporturile comerciale internaţionale;
c) existenţa unor împrejurări care produc efecte juridice prin realizarea lor.
Conţinutul raportului juridic de comerţ internaţional este format din drepturile dobândite de
subiectul activ şi din obligaţiile asumate de subiectul pasiv.
Raportul juridic de comerţ internaţional are ca obiect numai prestaţii de natură patrimonială.
Obiectul se concretizează fie într-o prestaţie de a da, fie într-o prestaţie de a face sau de a nu
face.

12
Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011, p. 116.

20
 Obligaţiile generate de faptele de comerţ internaţional sunt obligaţii de rezultat. Ca urmare,
în majoritatea cazurilor prestaţia asumată de debitor va fi considerată executată numai când
creditorul va obţine rezultatul scontat.
Trăsăturile raportului juridic de comerţ internaţional sunt13:
1. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport voliţional.
Este cunoscut că instrumentele juridice principale prin care se realizează raporturile juridice
de comerţ internaţional sunt:
- contractele comerciale internaţionale;
- titlurile de valoare.
În ambele situaţii enumerate, rolul hotărâtor revine voinţei juridice a subiectelor de drept.
Orice contract de comerţ internaţional se încheie prin acordul de voinţă al părţilor. În acest
sens, participanţii la raportul juridic de comerţ internaţional determină, prin acordul lor de voinţă,
obiectul şi conţinutul contractelor pe care le convin între ele. Pe parcursul executării contractului,
prin acordul lor de voinţă, părţile la contractul de comerţ internaţional îi pot completa sau
modifica conţinutul sau pot chiar şi să-l rezilieze.
Participanţii la raporturile contractuale de comerţ internaţional au libertatea să opteze şi
asupra legii, fie aceasta moldavă sau străină, care să guverneze fondul şi efectele contractului,
precum şi asupra jurisdicţiei căreia vor supune litigiile ce ar putea să apară pe parcursul
executării contractului.
2. Raportul juridic de comerţ internaţional este un raport valoric, urmărind obţinerea unui
profit.
Participanţii la raporturile juridice de comerţ internaţional urmăresc obţinerea profitului.
Aceasta este o caracteristică a raporturilor de comerţ internaţional din cele mai vechi timpuri.
Vorbind despre „Comerţul celor vechi”, Plinius Secundus observa „bogăţiile care pot fi
acumulate prin schimburi comerciale”, iar Strabon atrăgea atenţia asupra „prosperităţii pe care o
poate aduce comerţul”. La rândul său, Charles Montesquieu constata că „istoria comerţului este
istoria relaţiilor dintre popoare” şi că prin comerţ se poate dobândi bunăstarea, înfloresc
meşteşugurile.
Analizând raporturile juridice de drept comercial, profesorul român Mircea Djuvara constata
că participanţii, îndeosebi societăţile comerciale, „pun în joc, nu o responsabilitate ilimitată a

13
Ionescu M.F.M., op. cit., p. 118-120.

21
componenţilor societăţii”, ci „o responsabilitate limitată”, dând exemplul acţionarului unei
societăţi, care atunci „când cumpără o acţiune, nu înţelege să se facă răspunzător cu toată averea,
ci numai cu suma pe care a pus-o când a cumpărat acţiunea”. În opinia renumitului analist,
„reglementarea acestui mijloc extraordinar de eficace în ziua de astăzi constituie una din părţile
centrale ale dreptului comercial”.
Este evident faptul că în raporturile juridice de comerţ internaţional profitul şi alte beneficii
nu se realizează cu uşurinţă sau de la sine, în condiţiile unei competiţii tot mai puternice şi
avansate. Din aceste considerente, atât la încheierea contractelor de comerţ internaţional, cât şi
pe parcursul realizării clauzelor stipulate, trebuie să se facă tot ce se dovedeşte a fi necesar
pentru ca produsele să fie la nivelul calitativ al pieţei mondiale şi, în orice caz, a celei locale,
unde se efectuează livrarea mărfii, precum şi ca preţurile practicate să fie atractive.
3. Raportul juridic de comerţ internaţional conţine un element de extraneitate.
Elementul de intemaţionalitate este foarte important în determinarea raporturilor juridice de
comerţ internaţional, deosebindu-le de celelalte şi conferindu-le locul şi rolul pe care îl au în
sistemul raporturilor juridice internaţionale. Internaţionalitatea, împreună cu celelalte elemente
caracteristice, precum comercialitatea şi caracterul patrimonial, definesc raporturile juridice de
comerţ internaţional drept raporturi specifice în ansamblul raporturilor juridice.
În acest sens, sediul sau domiciliul ori, în absenţa lor, reşedinţa părţilor constituie elemente
de internaţionalitate pentru raportul juridic de comerţ internaţional determinat de contractul
încheiat între părţi.
În procesul de codificare a dreptului comerţului internaţional se are întotdeauna în vedere, la
elaborarea normelor juridice, caracterul internaţional al raporturilor respective, precizându-se
criteriile care definesc acest caracter pentru a distinge şi circumscrie sfera de cuprindere a acestor
raporturi juridice în comparaţie cu alte raporturi juridice.
Lucrările Congresului de la New York, din martie 1992, asupra Dreptului Comerţului
Internaţional s-au concentrat asupra evoluţiilor şi tendinţelor procesului codificării în acest
domeniu prin elaborarea unor Reguli Uniforme. Delegaţiile participante au notat că normele
convenite în acest domeniu vor guverna tranzacţiile comerciale în anii ce vor veni, dându-le
siguranţă şi stabilitate. Relevând conexiunile cu celelalte raporturi juridice, Congresul a atras
atenţia asupra specificităţii raporturilor juridice de comerţ internaţional, care explică locul ce le
revine în ansamblul relaţiilor internaţionale.

22
 Continuând analiza raporturilor juridice de comerţ internaţional, reiterăm că criteriile de
identificare a acestora sunt: criteriul comercialităţii şi criteriul internaţionalităţii.

4.2. Comercialitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

Primul criteriu, comercialitatea, semnifică calitatea unui raport juridic de a fi comercial,
adică de a cuprinde acte şi fapte de comerţ sau de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională.
Calificarea noţiunii de „comercial” este la discreţia dreptului naţional al fiecărui stat şi se
efectuează după criterii propriu determinate.
De regulă, pentru determinarea comercialităţii, legislaţiile naţionale folosesc două criterii de
distincţie:
a) subiecţii de drept implicaţi în raport;
b) actele sau faptele juridice concret săvârşite.
În cazul primului criteriu, dreptul comerţului se va aplica numai faţă de persoanele care au
calitatea de comerciant. Acest concept este numit subiectiv şi se fondează pe premiza că dreptul
comercial este un drept profesional, un drept al comercianţilor. Conceptul subiectiv este întâlnit
cu preponderenţă în dreptul german şi în sistemele influenţate de el.
În cazul celui de-al doilea criteriu, dreptul comercial se va aplica numai actelor sau faptelor
necesare vieţii comerciale. Cel mai frecvent, actele şi faptele necesare vieţii comerciale ţin de
intermedierea în procesul de circulaţie a mărfurilor, lucrărilor şi serviciilor de la producător,
respectiv executant sau prestator, la beneficiar, în scop de profit.
Acest concept este numit obiectiv şi se regăseşte în dreptul francez şi sistemele influenţate de
acesta. Potrivit conceptului dat, codul comercial este un cod al comerţului şi nu un cod al
comercianţilor.
În concluzie, este important ca actele comerciantului, ca şi cele ale necomerciantului, să fie
analizate de la caz la caz de către instanţa competentă pentru a se stabili corect natura lor
juridică, precum şi regimul juridic care le este aplicabil.
Actele şi faptele de comerţ internaţional sunt acele împrejurări de care norma juridică leagă
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic de comerţ internaţional.
Faptele juridice sunt acele împrejurări, evenimente şi acţiuni, de care normele dreptului
comerţului internaţional ataşează consecinţe juridice.

23
 Actele juridice sunt acte volitive săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice.
Operaţiunea juridică este un mijloc sau o tehnică juridică la care se recurge în scopul realizării
actului comercial internaţional.
În sens restrâns (stricto sensu), faptele juridice de comerţ internaţional nu includ actele
juridice, referindu-se numai la fapte naturale, precum inundaţia, cutremurul, trăznetul etc.; care
au loc independent de voinţa omului, dar produc efecte juridice. În sens larg (lato sensu), faptele
juridice includ şi actele juridice.

4.3. Internaţionalitatea raportului juridic de comerţ internaţional.

Al doiea criteriu, internaţionalitatea, presupune existenţa unui element de extraneitate în
cadrul raportului juridic de comerţ internaţional. Nu orice element de extraneitate existent într-un
raport juridic este de natură să atribuie acestuia caracterul de internaţionalitate. Spre exemplu, în
practica internaţională se consideră că pentru caracterul internaţional al unui raport juridic,
cetăţenia părţilor, ca element de extraneitate, este irelevant. Alternativ, dacă sediul sau domiciliul
părţilor se află în state diferite, având deci caracter de extraneitate, această împrejurare, de
regulă, este luată în consideraţie pentru determinarea caracterului internaţional al contractului
respectiv.
Necătând la aceasta, chiar şi domiciliul, având caracter de extraneitate, nu întotdeauna
conferă raportului juridic atributul internaţionalităţii. Astfel, în situaţia în care un contract de
societate perfectat în Republica Modova între subiecte cu cetăţenii şi sedii diferite, respectiv
domicilii în state diferite, nu poate fi calificat contract internaţional, deoarece societatea
comercială constituită pe această cale, având sediul principal în Republica Moldova, este
persoană juridică din momentul înregistrării la Camera Înregistrării de Stat a Republicii Moldova
şi este supusă legislaţiei naţionale a Republicii Moldova. Cu toate că în structura raportului
juridic respectiv există două elemente de extraneitate, mai exact cetăţenia străină şi sediul sau
domiciliul în străinătate al fondatorilor, nici unul dintre ele nu primeşte semnificaţia de element
de internaţionalitate. Prin consecinţă, nici raportul juridic creat prin contractul de societate nu
este un raport de comerţ internaţional, ci un raport comercial, integrat în ordinea juridică
naţională.
Pentru ca unui raport juridic comercial să i se atribuie caracterul internaţional, este necesar ca
în structura lui să se regăsească şi un alt element de extraneitate susceptibil de a-i conferi valenţe

24
de internaţionalitate. Uneori, în practica de comerţ internaţional, un element de extraneitate este
dublat de un alt asemenea element în raport de specificul şi particularităţile contractului
respectiv. În acest sens, în cazul vânzării internaţionale, pe lângă condiţia ca amplasarea părţilor
să se afle în state diferite, mai e necesar ca obiectul contractului să fie de natură a fi transportat
de pe teritoriul unui stat pe teritoriul altui stat. Numai când ambele aceste cerinţe sunt satisfăcute
contractul respectiv poate fi considerat un contract de vânzare internaţională.
În concluzie, orice element de internaţionalitate este un element de extraneitate, dar nu orice
element de extraneitate are şi valenţele unui element de internaţionalitate de natură să confere
raportului juridic caracterul de raport de comerţ internaţional. Este element de internaţionalitate
numai acel element de extraneitate ce prezintă suficientă relevanţă pentru a da raportului juridic,
în structura căruia se integrează, aptitudinea de a cădea sub incidenţa unor norme juridice de
drept al comerţului internaţional.

5. Subiectele dreptului comerţului internaţional.

5.1. Noţiunea şi clasificarea subiecţilor dreptului comerţului internaţional.
Subiecţi ai dreptului comerţului internaţional sunt părţile care participă la raporturile juridice
cu caracter comercial şi internaţional sau la raporturile de cooperare economică şi tehnico-
ştiinţifică.
În funcţie de ordinea juridică de apartenenţă, subiecţii raporturilor juridice de comerţ
internaţional se clasifică în:
- subiecţi de drept internaţional;
- societăţile transnaţionale sau multinaţionale;
- subiecţi de drept naţional.

5.2. Subiecţii de drept internaţional.

Subiecţii de drept internaţional se clasifică în două subgrupe:
(A) Statele.
Conceptul de stat are ca element definitoriu calitatea de titular de suveranitate. Concomitent,
statul este nu doar titular al suveranităţii, dar totodată şi o persoană juridică.

25
 Statul este un subiect originar al ordinii juridice internaţionale. În toate cazurile el s-a
constituit prin voinţa proprie şi şi-a asumat astfel calitatea de subiect de drept motiv pentru care
nu poate fi asimilat cu nici o altă grupare de persoane juridice14.
Statul deţine o poziţie unică printre ceilalţi subiecţi de drept. În virtutea atributului de
legiferare, care este o consecinţă a suveranităţii, el stabileşte statutul juridic al subiecţilor de
drept naţional, iar ca titular de suveranitate poate participa la întocmirea unor convenţii
internaţionale prin care se creează organizaţii interguvernamentale ca subiecţi de drept
internaţional.
Statul participă uneori şi la raporturi de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică
internaţională în care, de regulă, se implică în dubla sa calitate de titular de suveranitate şi de
subiect de drept civil, asumându-şi anumite obligaţii privind subvenţionarea de investiţii din
străinătate sau garantarea de credite în vederea realizării unor asemenea investiţii de către
participanţii nemijlociţi la raporturile de comerţ internaţional, ori, în fine, garantarea investiţiilor
străine realizate pe teritoriul asupra căruia îşi exercită propria suveranitate.
Raporturile la care statul participă în calitate de titular al propriului patrimoniu şi în
exercitarea gestiunii acestui patrimoniu (de jure gestionis), sunt de drept al comerţului
internaţional.
Vorbind despre principalele domenii în care statul se manifestă ca subiect al dreptului
comerţului internaţional, merită de menţionat următoarele15:
- încheierea de acorduri de împrumut şi cooperare financiară cu bănci străine;
- emiterea de garanţii pentru împrumuturi;
- emiterea titlurilor de valoare ce se lansează pe pieţele externe;
- acordarea de credite diferitelor societăţi comerciale, etc.
(B) Organizaţiile internaţionale de state cu caracter interguvernamental.
Organizaţiile interguvernamentale sunt create prin acordul de voinţă al statelor interesate.
Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvernamentale este determinată prin convenţia de
constituire a lor.
Organizaţiile interguvernamentale sunt entităţi internaţionale lipsite de un teritoriu propriu şi
de o populaţie asupra căreia organele de decizie ale acestora să exercite atribuţii de putere.
Respectiv, acestea sunt lipsite şi de suveranitate.

14
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 52.
15
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 53.

26
 Capacitatea juridică a organizaţiilor interguvernamentale este determinată prin convenţia
internaţională de constituire a lor, convenţie ce cuprinde prevederi şi cu privire la structura şi
finalităţile acestora.
Organizaţiile interguvernamentale au o capacitate juridică internaţională, căreia îi revine
funcţia principală şi o capacitate juridică de drept privat ce are un rol auxiliar şi o funcţie
complementară faţă de cea dintâi.
Asemenea statelor, organizaţiile interguvernamentale figurează în calitate de subiecţi ai
raporturilor de comerţ internaţional doar atunci când acţionează întru gestionarea patrimoniului
atribuit acestora şi doar în măsura în care este necesar pentru atingerea scopurilor lor.

5.3. Societăţile transnaţionale sau multinaţionale.

Societăţile transnaţionale sau multinaţionale sunt societăţile comerciale care, chiar de la
constituirea lor, se fundează pe elemente fără caracter naţional, cum sunt: capitalul ce provine de
la asociaţii din diferite ţări, stabilirea uneori a mai multor sedii principale în ţări diferite etc. şi
care sunt lipsite de o legătură juridică cu un anumit stat, astfel că în privinţa lor nu obţine
aplicare nici una din legile naţionale.
Sub aspect economic, societăţilor transnaţionale contemporane le este caracteristic faptul că
îşi extind mereu activitatea de producţie şi comercializare concomitent pe multiple pieţie în
cadrul unei reţele vaste de implantări proprii, realizate pe calea investiţiilor directe de capital în
străinătate. Indiferent dacă sub aspectul apartenenţei, capitalul lor este naţional sau multinaţional,
de esenţa unor asemenea societăţi este structura internaţională proprie. Prin aceasta ele se
deosebesc de monopolurile şi companiile internaţionale constituite în trecut sub forma unor
înţelegeri între marile firme industriale din diferite ţări în scopul împărţirii pieţelor de
aprovizionare şi desfacere16.
Un exemplu potrivit în acest sens este Societatea „Scandinavian Air System”. Aceasta a fost
constituită cu participarea a trei societăţi comerciale din Danemarca, Norvegia şi Suedia, cu sedii
principale la Copenhaga, Oslo şi Stockholm. Actele de constituire ale „Scandinavian Air System”
nu fac nici o referire la reglementările naţionale din cele trei ţări. Aceste documente conţin
principii şi norme care reglementează funcţionarea ei sub aspect internaţional.
16
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 58.

27
 În cazul unor societăţi multinaţionale, legea naţională a unuia dintre participanţi se aplică
numai în subsidiar. Astfel, „La Societe Internationale de la Mosolle”, înfiinţată în anul 1956
printr-o convenţie încheiată între Germania şi Luxemburg, este supusă, în principal, potrivit
prevederilor convenţiei de constituire, regimului juridic stabilit prin acea convenţie, prin statutele
dezvoltatoare, iar în subsidiar, legii germane referitoare la societăţile comerciale cu răspundere
limitată.
De regulă, societăţile transnaţionale evită jurisdicţia instanţelor naţionale pentru litigiile ce ar
putea apărea în legătură cu interpretarea şi aplicarea actelor de constituire ale acestora. Ele
convin că asemenea litigii să fie atribuite spre soluţionare unor instanţe speciale, precum
tribunalele internaţionale ad-hoc, organele internaţionale de jurisdicţie, tribunalele internaţionale
de arbitraj etc.

5.4. Subiecţii de drept naţional.

Participanţii cel mai des întâlniţi la raporturile juridice de comerţ internaţional sunt subiecţii
de drept naţional – persoanele fizice şi juridice.
(A) Persoanele juridice.
În toate sistemele de drept naţional, societăţilor comericale li se recunoaşte de drept calitatea
de comerciant, ceea ce face ca ele să aibă statutul juridic rezervat comercianţilor.
Pentru desemnarea calităţii de comerciant, legislaţia Republicii Moldova utilizează noţiunea
de antreprenor. În Republica Moldova, activitatea de antreprenor poate fi practicată sub una din
următoarele forme juridice:
- întreprindere individuală;
- societate în nume colectiv;
- societate în comandită;
- societate pe acţiuni;
- societate cu răspundere limitată;
- cooperativă de producţie;
- cooperativă de întreprinzător;
- întreprindere de arendă;
- întreprindere de stat;
- întreprindere municipală.
Oricare ar fi statutul juridic al comercianţilor în diferite sisteme de drept, există, totuşi,
trăsături comune ce caracterizează profesia de comerciant, şi anume:
- practică acte de comerţ obiective prin natura lor sau prin forma lor;

28
 - practică acte de comerţ în mod sistematic, permanent, cu titlu de profesiune obişnuită;
- acţionează în numele şi pe contul său.
Participarea societăţilor comerciale la comerţul internaţional implică din partea acestora o
activitate în afara ţării pe teritoriul căreia îşi au sediul social. Această activitate pune problema
recunoaşterii pe plan internaţional a personalităţii juridice a acestor societăţi.
Legislaţia Republicii Moldova recunoaşte personalitatea juridică a societăţior comerciale
străine. Astfel, în categoria investitorilor străini sunt incluse persoanele fizice şi persoanele
juridice străine, înregistrate în ţara de reşedinţă pentru desfăşurarea activităţii comerciale.
Recunoaşterea personalităţii juridice a societăţilor comerciale străine nu trebuie să creeze
persoanei juridice respective un regim mai favorizat comparativ cu subiecţii de drept similari
existenţi în ordinea juridică naţională a statului de recunoaştere. Din contra, personalităţii
juridice recunoscute i se aduc unele limitări, şi anume:
a) societatea străină nu poate dobândi mai multe drepturi decât i-au fost acordate de lex
societatisi;
b) societatea străină nu poate dobândi drepturi pe care statul de recunoaştere nu le acordă
societăţilor sale naţionale.
Lex societatis este legea care determină dacă societatea respectivă are personalitate juridică
sau nu.
Societatea comercială se înfiinţează printr-un contract, care determină structura originară a
acesteia. În funcţie de forma de constituire, actul constitutiv, va cuprinde, pe lângă contractul de
societate, şi un statut.
Contractul de societate comercială se evidenţiază printr-o serie de particularităţi, unele cu
caracter general, altele specific, pe care le menţionăm în continuare:
a) caracterul sinalagmatic: actul juridic nu se poate încheia valabil decât cu participarea a
cel puţin două persoane. Excepţie de la acest caracter face doar societatea cu răspundere limitată,
fiind singura ce poate funcţiona cu asociat unic.
b) caracterul consensual: actul juridic se consideră valabil încheiat prin acordul de voinţă al
părţilor. Ţinând cont de particularităţile acestui tip de contract, caracterul consensualismului,
valabil pentru majoritatea actelor juridice, comportă în acest caz nuanţe specifice în sensul că
legea cere imperativ ca acordul de voinţă al părţilor să fie exprimat în formă solemnă.

29
 c) caracterul oneros: prin încheierea actului juridic se urmăreşte de către părţi obţinerea
unui profit.
d) caracterul comutativ: se cunoaşte existenţa şi întinderea obligaţiilor ce revin părţilor
chiar din momentul încheierii actului juridic.
e) este un contract cu executare succesivă: acesta se desfăşoară în timp fiind menţionată
durata contractului care poate fi determinată sau nedeterminată.
f) caracterul intuitu personae: acest caracter se manifestă şi se cere în mod expres în cazul
constituirii societăţilor de persoane, în sensul că la asociere se iau în considerare calităţile
personale ale fiecărui asociat, fiind necesară totodată existenţa încrederii reciproce.
g) caracterul comercial: acesta constituie un caracter specific care este dat de obiectul de
activitate al viitoarei societăţi şi care determină practic convertirea actului juridic civil în act de
natură comercială.
(B) Persoanele fizice.
Persoana fizică poate figura şi ea în calitate de comerciant. Condiţia juridică a acestui tip de
participanţi nu a primit o reglementare unitară pe plan internaţional. Legislaţiile din diferite state
au adoptat concepţii diferite în ce priveşte definirea calităţii de comerciant cu referire la
peroanele fizice.
Astfel, legislaţiile de influenţă germană au consacrat o concepţie subiectivă în această
problemă, recunoscând calitatea de comerciant numai persoanelor fizice care îşi înregistrează o
firmă în registrul de comerţ.
Legislaţiile de influenţă franceză consacră o concepţie obiectivă în ce priveşte definirea
calităţii de comerciant. Potrivit acetei concepţii se recunoaşte o atare calitate persoanei fizice
care îndeplineşte cumulativ două condiţii:
- săvârşeşte în nume propriu şi pe cont propriu acte sau fapte de comerţ;
- activitatea comercială astfel exercitată să fie înfăptuită cu titlu profesional, ceea ce
presupune ca ea să aibă caracter de continuitate şi să vizeze ca finalitate asigurarea mijloacelor
de existenţă pentru cel care o realizează.
Concepţia obiectivă nu atribuie înregistrării firmei caracter constitutiv a calităţii de
comerciant. Este deci irelevant, sub acest aspect, dacă cel care exercită activitatea comercială cu
titlu profesional, săvârşind acte sau fapte de comerţ în nume propriu şi pe contul său, are sau nu
are înregistrată o firmă comercială.

30
 Ambele concepţii impun subiectul de drept în cauză să aibă capacitatea de exerciţiu cerută de
lege pentru dobândirea calităţii de comerciant.
Capacitatea de a săvârşi acte sau fapte de comerţ nu este identică cu capacitatea de a fi
comerciant.
Capacitatea de a săvârşi acte sau fapte de comerţ este supusă legii care guvernează
capacitatea civilă. Aceasta este lex personalis ce are ca domeniu de incidenţă toate aspectele care
ţin de statutul personal al subiectului de drept. Cel mai important segment al capacităţii de a
săvârşi acte sau fapte de comerţ pare a fi capacitatea de a contracta şi deci de a-şi asuma obligaţii
contractuale.
Accesul la profesiunea de comerciant este supus, din punct de vedere legal, unor condiţii care
diferă sub anumite aspecte de la o legislaţie naţională la alta, sau chiar în cadrul aceleaşi legislaţii
naţionale de la un domeniu al comerţului la altul. Astfel, pentru comerţul bancar, pentru asigurări
sau pentru transporturi se cere în mod obişnuit şi o autorizare prealabilă dată de o autoritate
publică.

6. Izvoarele dreptului comerţului internaţional.

6.1. Noţiunea şi clasificarea izvoarelor dreptului comerţului internaţional.
Izvor de drept reprezintă actul juridic cu valoare normativă în care sunt cuprinse regulile de
drept.
Respectiv, izvoarele dreptului comerţului internaţional reprezintă totalitatea actelor cu
caracter normativ şi nenormativ care cuprind reguli de drept cu privire la raporturile cu caracter
comercial şi internaţional stabilite între subiecţii comerţului internaţional.
Caracterul interdisciplinar al dreptului comerţului internaţional, situarea sa la punctul de
intersectare a dreptului internaţional public cu sistemele naţionale de drept, categoriile
particulare de raporturi juridice care intră în obiectul său de reglementare, determină ca această
materie să aibă atât izvoare internaţionale cât şi izvoare interne.

6.2. Izvoarele interne.

Printre izvoarele interne se numără:
a)legile interne (care conţin reglementări ale raporturilor comerciale);

31
 b)decretele preşedintelui Republicii Moldova (care conţin reglementări ale raporturilor
comerciale);
c)hotărârile şi ordonanţele Guvernului Republicii Moldova (care conţin reglementări ale
raporturilor comerciale);
d)actele normative ale ministerelor şi departamentelor (care conţin reglementări ale
raporturilor comerciale);
e)uzanţele comerciale interne.
Legile interne cuprind:
a)Constituţia şi legile constituţionale:
- Constituţia Republicii Moldova: art. art. 8, 9, 126, 127, 128, 129.
b)legile organice:
- Codul Civil al Republicii Moldova;
- Legea cu privire la investiţiile în activitatea de întreprinzător nr. 81 din 18.03.2004;
c)legile ordinare:
- Legea vânzării de mărfuri nr. 134 din 03.06.94;
- Legea privind societăţile pe acţiuni nr. 1134 din 02.04.97;
- Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi nr. 845 din 03.01.92.
Uzanţele comerciale sunt în esenţa lor uzanţe profesionale. Formându-se spontan şi
impunându-se în timp prin aplicare repetată, uzanţele comerciale nu-şi dobândesc forţa juridică
prin trecerea unei perioade determinate de timp.
Uzanţele comerciale sunt incluse, de regulă, în conţinutul contractelor comerciale, forţa lor
juridică fiind aceea a unei clauze contractuale.
Temeiul autorităţii lor îl constituie acordul de voinţă expres, tacit sau, cel puţin prezumat al
părţilor.
Invocarea uzanţelor în contractele de comerţ internaţional poate genera conflicte între acestea
sau între ele şi legile civile sau comerciale, care se soluţionează în modul următor:
- conflictul între două uzanţe convenţionale se soluţionează în favoarea celei mai apropriate
de data încheierii contractului;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o uzanţă normativă existentă într-o lege
supletivă, se soluţionează în favoarea uzanţei convenţionale, întrucât aceasta denotă voinţa
părţilor de a deriga în acest sens de la uzanţa normativă;

32
 - conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege supletivă se soluţionează în mod similar,
întrucât legea supletivă poate fi înlăturată prin voinţa părţilor;
- conflictul dintre o uzanţă convenţională şi o lege imperativă se soluţionează în favoarea
acesteia din urmă, întrucât prevederile legale cu caracter imperativ nu pot fi înlăturate prin voinţa
părţilor;
- conflictul între o uzanţă şi o lege comercială imperativă se soluţionează în dependenţă de
caracterul supletiv sau imperativ al legii pe care o completează uzanţa. Dacă legea respectivă are
caracter supletiv, conflictul se soluţionează în favoarea legii imperative. Dacă uzanţa comercială
completează o lege imperativă care este în conflict cu o lege civilă imperativă, va avea prioritate
uzanţa comercială, care are caracter special în raport cu cealaltă. Dacă conflictul uzanţei
normative din legea imperativă se realizează cu o altă lege imperativă din domeniul comercial,
va avea aplicabilitate cea care are caracter special sau dată posterioară.
- Conflictul dintre o uzanţă comercială şi o lege uniformă dă prioritate celei dintâi, întrucât
legile uniforme din domeniul comerţului internaţional au caracter supletiv.
- Conflictul între uzanţele comerciale de orice tip şi convenţia expresă a părţilor, se
soluţionează în favoarea celei din urmă, întrucât părţile pot înlătura uzanţele comerciale.

6.3. Izvoarele internaţionale.

Izvoarele internaţionale sunt:
a)tratatele internaţionale;
b)uzanţele comerciale uniforme internaţionale;
Indiferent de denumirea sa, tratatul este acordul de voinţă a două sau mai multe state prin
care acestea reglementează într-un anumit mod o anumită sferă a relaţiilor internaţionale, creând
sau modificând ori abrogând pe cele existente. Ori de câte ori obiectul de reglementare al
tratatului îl reprezintă relaţii interstatale stabilite în domeniul comerţului internaţional sau al
cooperării economice şi tehnico-ştiinţifice internaţionale, respectivul tratat este şi izvor al
dreptului comerţului internaţional. Dar, au această calitate şi alte tratate internaţionale – politice,
juridice, culturale – care, stabilind raporturi de colaborare şi încredere între state, favorizează şi
dezvoltarea relaţiilor economice dintre acestea, conţinând uneori chiar clauze exprese în acest
sens.
Tratatele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale.

33
 Printre tratatele internaţionale bilaterale se numără, ca exemplu, acordurile privind evitarea
dublei impuneri şi prevenirea evaziunii fiscale, cu privire la impozitele pe venit şi pe capital,
semnate de Republica Moldova cu alte state.
Tratatele internaţionale multilaterale de bază sunt:
- Convenţia ONU asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri din 11 apriie
1980;
- Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale;
- Convenţia europeană de arbitraj comercial internaţional din 21 aprilie 1961;
- Convenţia reglementând raporturile ce decurg din contractul de expediţie sau în legătură cu
acesta din 1956;
- Convenţia pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine din 10 iunie 1958;
- Convenţia privind transportul de mărfuri pe Dunăre din 1955;
- Convenţia reglementând transportul combinat de mărfuri pe calea ferată şi Dunăre din
1959;
- Convenţia ce reglementează unele conflicte de legi în materie de cambie şi bilet la ordin
din 7 iunie 1930;
- Convenţia care reglementează unele conflicte în materia de cec din 19 martie 1931;
- Convenţia asupra legii aplicabile vânzărilor cu caracter internaţional de bunuri mobile
corporale din 15 iunie 1955;
- Convenţia vamală de la Geneva relativă la transportul internaţional de mărfuri sub
acoperirea carnetelor T.I.R. din 1956;
- Convenţia de la Geneva relativă la contractul de transport internaţional al mărfurilor pe
şosele (C.M.R.) din 1956;
- Convenţia vamală de la Geneva relativă la importul temporar al vehiculelor rutiere
comerciale din 1956;
- Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare din 1978;
- Convenţia de la Berna cu privire la transportul de mărfuri pe cale ferată din 1961;
- Convenţia de la Berna cu privire la transporturile internaţionale feroviare din 1980;
- Convenţia de la Chicago de unificare a unor reguli relative la transportul aerian
internaţional din 1929 etc.
Uzanţele comerciale internaţionale sunt practici (atitudini, comportări), în general nescrise,
care prezintă un anumit grad de vechime, repetabilitate şi stabilitate, aplicate între un număr
nedefinit de parteneri comerciali, de regulă pe o zonă geografică sau într-un domeniu de
activitate comercială şi care, în funcţie de natura lor, pot prezenta sau nu caracter de izvor de
drept17.

17
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 186.

34
 Potrivit altor autori, uzanţele comerciale uniforme internaţionale constituie acele reguli prin
folosirea repetată a unor clauze contractuale, în armonie cu obieciurile practicate în diverse
centre comerciale şi pe care practica comercială internaţională le-a pus în valoare, operând o
anumită standardizare şi unificare a lor, realizată prin diverse metode, precum: adoptarea de
condiţii uniforme cu caracter general, elaborarea de contracte model cu privire la grupe speciale
de mărfuri, includerea într-un anumit contract comercial internaţional a unor condiţii generale de
livrare18.
Un rol esenţial în uniformizarea dreptului comerţului internaţional îl joacă organizaţiile
interguvernamentale. Sub acest aspect, poziţia centrală îi revine O.N.U. şi organismelor sale
specializate, care activează la nivel mondial sau regional. Potrivit art. 1 pct. 3 din Carta O.N.U.,
organizaţia îşi propune să realizeze, printre altele, „Cooperarea internaţională în rezolvarea
problemelor cu caracter economic”. Activitatea menţionată este detaliată în Cap. IX din Cartă,
întitulat „Cooperarea economică şi socială internaţională”.
În scopul accelerării şi sporirii eficienţei procesului de unificare a dreptului comerţului
internaţional, Adunarea Generală a O.N.U. a hotărât, prin Rezouţia nr. 2205 (XXI) din 17
decembrie 1966, crearea Comisiei Naţiunilor Unite pentru Dreptul Comercial Internaţional
(UNCITRAL). Principalele sarcini ale acesteia sunt de a favoriza participarea mai largă a statelor
la convenţiile internaţionale deja încheiate şi de a asigura cadrul organizatoric necesar elaborării
unor noi reglementări internaţionale, cu participarea ţărilor reprezentând principalele sisteme
juridice şi economice ale lumii.
O altă organizaţie interguvernamentală cu o îndelungată şi bogată activitate în domeniul
uniformizării dreptului comerţului internaţional este Institutul Internaţional pentru Unificarea
Dreptului Privat (UNIDROIT).
Dintre organismele neguvernamentale, merită a-i fi apreciat rolul esenţial în uniformizarea
dreptului comerţului internaţional Camerei de Comerţ Internaţional din Paris. Principalele
atribuţii ale acesteia sunt reprezentarea comunităţii oamenilor de afaceri care sunt membrii săi la
nivel naţional şi internaţional, de a promova dezvoltarea comerţului internaţional şi a investiţiilor
pe baza principiului liberei şi corectei concurenţe, de a uniformiza regulile şi de a codifica
uzanţele aplicabile în comerţul internaţional şi de a furniza o gamă largă de servicii pentru
cercurile de afaceri. Dintre aceste servicii, un rol important îi revine serviciului de arbitraj
18
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 58.

35
comercial internaţional oferit de Curtea Internaţională de Arbitraj a Camerei de Comerţ
Internaţional din Paris.
Activitatea de uniformizare a dreptului comerţului internaţional se oglindeşte în elaborarea
unor reguli uniforme, contracte model, clauze-tip etc., care sunt, în fapt, cel mai adesea,
codificări de uzanţe în domeniul respectiv de activitate comercială.
Dintre regulile uniforme adoptate de Camera de Comerţ din Paris, merită a fi menţionate
următoarele:
- Regulile uniforme ale C.C.I. din 1978 privind încasările;
- Regulile uniforme ale C.C.I. din 1992 privind garanţiile la cerere;
- Regulile şi uzanţele uniforme ale C.C.I. din 1993 privind creditele documentare;
- Regulile uniforme ale C.C.I. din 1993 privind garanţiile contractuale;
În continuarea gândului, evidenţiem că cele mai importante uzanţe comerciale uniforme
internaţionale standardizate sub egida Camerei de Comerţ din Paris sunt cunoscute sub
denumirea de INCOTERMS – International Rules for the Interpretation of Trade Terms – Reguli
Internaţionale pentru Interpretarea Uzanţelor de Comerţ. Aceste uzanţe au o largă aplicare în
contractele comerciale de vânzare-cumpărare în zona europeană.
Analog acestor reguli, în SUA şi Canada se aplică uzanţele R.A.F.T.D. – The Revised
American Foreign Trade Definitions – Definiţiile Revizuite de Comerţ Exterior American.
Un interes deoebit prezintă practica judiciară. Ca şi în dreptul comun, în dreptul comerţului
internaţional practica judiciară nu constituie prin ea însăşi un izvor de drept. Totuşi, valoarea
acesteia nu poate fi neglijată. Rolul primordial al acesteia constă în interpretarea şi adaptarea
normelor juridice, în special atunci când acestea nu au fost elaborate cu scopul de a reglementa
în mod particular raporturile de drept al comerţului internaţional.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Definiţi dreptul comerţului internaţional.
 Enumeraţi şi caracterizaţi principiile dreptului comerţului internaţional.
 Care raporturi constituie obiectul dreptului comerţului internaţional?
 Definiţi raportul juridic de comerţ internaţional.
 Care sunt trăsăturile raportului juridic de comerţ internaţional?
 Enumeraţi subiectele dreptului comerţului internaţional.
 Explicaţi deosebirile dintre subiecţii de drept naţional şi subiecţii de drept internaţional în
calitate de participanţi la raporturile juridice de comerţ internaţional.
 Enumeraţi izvoarele internaţionale ale dreptului comerţului internaţional.

36
  Argumentaţi importanţa uzanţelor comerciale internaţionale pentru uniformizarea practicii
comerciale internaţionale.

37
 Tema 2. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND CONTRACTELE
COMERCIALE INTERNAŢIONALE

Planul
1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale;
2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale;
3. Forma contractului comercial internaţional;
4. Proba contractelor comerciale internaţionale;
5. Regimul nulităţii contractelor comerciale internaţionale.

1. Noţiunea, particularităţile şi clasificarea contractelor comerciale internaţionale.

După cum a fost remarcat de mai mulţi savanţi, pe bună dreptate, contractele constituie
instituţia centrală a dreptului comerţului internaţional, ele fiind cel mai important instrument
juridic de realizare a operaţiunilor de comerţ exterior şi cooperare economică internaţională19.
Contractul comercial internaţional reprezintă acordul de voinţă realizat între doi sau mai
mulţi participanţi la comerţul internaţional din state diferite prin care se stabilesc, se modifică
sau se sting raporturi juridice de comerţ internaţional.
Potrivit opiniei autorului V.F. Popondopulo, contractul comercial internaţional, cunoscut şi
sub denumirea de contract comercial transnaţional, reprezintă contractul încheiat între subiecţii
diferitor state şi reglementat de normele dreptului comerţului internaţional şi de lex
mercantoria20.
Particularităţile esenţiale ale contractelor comerciale internaţionale:
a) sunt contracte cu titlu oneros, ceea ce semnifică că finalitatea acestora constă în obţinerea
unui profit;
b) sunt contracte sinalagmatice perfecte. În acest sens, contractele de comerţ internaţional
generează drepturi şi obligaţii reciproce între părţi, chiar şi în cazul mandatului, depozitului, sau
a împrumutului, care în dreptul civil au caracter unilateral sub acest aspect. Acest fapt se explică
19
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 476.
20
Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное пособие.
Moscova: “Omega-L”, 2004, p. 93.

38
prin caracterul lor oneros şi lucrativ, întrucât mandantul, deponentul şi respectiv împrumutatul se
obligă la rândul lor să plătească serviciile respective sau dobânda curentă.
De la această regulă face excepţie numai contractul de gaj comercial, care are caracter
sinalagmatic imperfect, întrucât generează obligaţii numai în sarcina celui care primeşte bunul în
gaj.
Existenţa caracterului sinalagmatic perfect determină interdependenţa obligaţiilor şi
posibilitatea oricăreia din părţi de a invoca excepţia de neexecutare sau rezoluţiunea lui în cazul
neîndeplinirii de către partener a prestaţiei asumate;
c) sunt contracte comutative, întrucât existenţa şi întinderea prestaţiilor asumate de părţi sunt
certe şi determinate sau determinabile chiar din momentul încheierii contractului. Există şi
excepţii de la această regulă. Astfel, în unele cazuri, contractele pot fi aleatorii. Aşa sunt, de
exemplu, contractul internaţional de asigurare şi contractul internaţional de reasigurare împotriva
riscurilor, în care existenţa şi întinderea prestaţiior depind de un eveniment viitor şi cert;
d) sunt contracte consensuale.
Contractele de comerţ internaţional se consideră perfectate în momentul realizării acordului
de voinţă, fără a fi necesară îndeplinirea altor formalităţi. Redactarea înscrisului constatator nu
reprezintă o condiţie necesară pentru valabilitatea contractului, adoptându-se totuşi în majoritatea
cazurilor pentru o mai bună probaţiune cu privire la existenţa, întinderea şi condiţiile de
executare a obligaţiilor fiecărei părţi.
Clasificarea contractelor comerciale internaţionale poate fi efectuată după următoarele
criterii:
1. După criteriul efectelor pe care le generează:
a) contracte constitutive de drepturi (ex: contractul de mandat, contractul de comision);
b) contracte translative de drepturi (ex: contractul comercial de vânzare-cumpărare
internaţională);
c) contracte declarative de drepturi (ex: contractul de tranzacţie).
2. În dependenţă de faptul dacă sunt sau nu expres reglementate de lege:
a) contracte numite;
b) contracte nenumite;
c) contracte complexe;
3. După criteriul modului de executare:
a) contracte cu executare instantanee (ex: contractul de vânzare-cumpărare, în situaţia în care
cumpărătorul achită imediat preţul şi ia în primire bunul);
b) contracte cu executare succesivă (ex: contractul de leasing);

39
 4. După criteriul corelaţiei existente între ele:
a) contracte principale;
b) contracte accesorii;
5. După criteriul duratei pentru care se încheie:
a) contracte pe termen scurt (până la 1 an);
b) contracte pe termen mediu (1-5 ani);
c) contracte pe termen lung (peste 5 ani);
Pornind de la specificul contractelor pe termen mediu şi lung, acestea prezintă anumite
particularităţi sub aspectul regimului lor juridic. Astfel, luând în considerare că în momentul
încheierii lor nu pot fi întotdeauna prefigurate cu precizie toate drepturile şi obligaţiile părţilor
pentru diferite etape ulterioare ale executării, contractele de lungă şi medie durată sunt uneori
consemnate în contract-cadru, cu conţinut generic, care apoi sunt completate cu prevederi
specifice, pentru fiecare etapă de executare în parte, prin contracte complementare.
6. După criteriul obiectului obligaţiilor pe care le generează:
a) contracte ce dau naştere la obligaţii de a da (ex: contractul de vânzare-cumpărare);
b) contracte ce dau naştere la obligaţii de a face (ex: contractul de antrepriză, contractul de
transport);
c) contracte care generează obligaţia de a nu face (ex: clauza de neconcurenţă);
7. După criteriul modului în care se exprimă voinţa părţilor:
a) contracte negociate;
b) contracte de adeziune;
c) contracte forţate;
d) contracte autorizate (spre exemplu, potrivit legislaţiei Republicii Moldova, întreprinderea
de stat poate să încheie contracte de locaţiune sau de gaj asupra bunurilor transmise ei în gestiune
operativă numai cu autorizaţia Guvernului sau a autorităţii administrative competente);
8. După criteriul obiectului obligaţiilor, sub aspect preponderent economic:
a) contracte de livrare de mărfuri (ex: contractul de vânzare-cumpărare);
b) contracte de executare de lucrări (ex: contractul de antrepriză pentru lucrări de construcţii-
montaj);
c) contracte de prestare de servicii (ex: mandatul, comisionul, depozitul, transportul,
consultingul, asigurarea, unele contracte de servicii bancare);
9. După criteriul subiecţilor de drept care participă la încheierea contractului:
a) contracte încheiate între subiecţii de drept aparţinând ordinii juridice naţionale din state
diferite (numite contracte obişnuite);

40
 b) contracte încheiate între subiecţi de drept aparţinând ordinii juridice internaţionale şi
subiecţi aparţinând ordinii juridice naţionale din diferite state;
10. După criteriul specificului comercial:
a) contracte comerciale internaţionale propriu-zise;
b) contracte de cooperare economică;
c) contracte de cooperare tehnico-ştiinţifică.

2. Condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale.

Prin condiţii de validitate a unui contract comercial internaţional se înţeleg toate cerinţele
stabilite de legea aplicabilă sau de părţi pentru ca contractul să existe şi să producă efecte
juridice. În cazul în care nu sunt întrunite aceste condiţii, contractul nu poate exista, sau dacă
există, nu este valabil.
Atunci când nu există reglementări speciale, condiţiile de validitate a contractelor comerciale
internaţionale sunt cele de drept comun: capacitatea; consimţământul (acordul părţilor); cauza;
obiectul; forma (atunci când aceasta este prescrisă de lege sub sancţiunea nulităţii).
Capacitatea comercianţilor persoane fizice participanţi la actele de comerţ internaţional este
reglementată de lex personalis. Potrivit legii personale, rezultă următoarele consecinţe:
a) dacă o persoană este capabilă după legea sa personală, ea va fi considerată capabilă în
orice ţară se va duce;
b) dacă o persoană este considerată incapabiă potrivit legii sale personale, ea va fi
considerată astfel în orice altă ţară.
Capacitatea de a contracta a persoanelor juridice, subiecţi de drept naţional, este determinată
de lex societatis.
În ceea ce ţine de organizaţiile interguvernamentale, acestea, fiind create de statele semnatare
a convenţiei de constituire a lor, au calitatea de subiecţi de drept derivaţi a căror capacitate
juridică este subordonată realizării finalităţii avută în vedere la înfiinţarea acestora.
La rândul său, statul, dispunând de un statut juridic special, are capacitate ce cade sub
impactul atât a normelor de drept naţional, cât şi a unor norme de drept internaţional.
Consimţământul este manifestarea exteriorizată de voinţă a persoanei de a încheia un
contract.
Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită.
Condiţiile de valabilitate a consimţământului sunt:

41
 a) să provină de la o persoană cu discernământ;
b) să fie exteriorizat (expres sau tacit);
c) să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice (naşterea, modificarea sau stingerea
drepturilor şi obligaţiilor);
d) să fie cert (subiectul să perceapă şi să pătrundă în esenţa contractului);
e) să nu fie viciat.
Este viciat consimţământul afectat de:
a)eroare, adică reprezentarea falsă a realităţii la încheierea contractului. Eroarea poate fi de
fapt sau de drept. Pentru ca eroarea să constituie temei de anulare a contractului comercial
internaţional, este necesar ca ea să fie considerabilă, în sensul că elementul asupra căruia
reprezentarea este falsă să fie determinant pentru încheierea actului, astfel încât, dacă ar fi fost
cunoscută realitatea, contractul nu s-ar fi încheiat. Pentru ca eroarea să fie considerabilă, este
necesar ca reprezentarea falsă să se refere la următoarele elemente:
- natura contractului;
- calităţile substanţiale ale obiectului contractului (însuşirile materiale, autenticitatea,
apartenenţa, vechimea, aptitudinea de a servi destinaţiei avute în vedere etc.);
- părţile contractului;
O parte nu va putea solicita anularea contractului, dacă şi-a indus starea de eroare din
neglijenţă gravă.
b) dolul, care constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene pentru a o
determina să încheie un contract. Elementele constitutive a dolului sunt: elementul subiectiv;
elementul obiectiv. Elementul subiectiv costă în intenţia de a induce în eroare persoana pentru a
o determina să încheie un contract. Elementul obiectiv se exteriorizează prin utilizarea diferitelor
mijloace viclene pentru realizarea intenţiei de a induce în eroare. Pentru ca dolul să fie temei de
anulare a contractului, este necesar ca eroarea să fie determinantă pentru încheierea acestuia.
c)violenţa, care constă în constrângerea sau ameninţarea persoanei cu un rău injust care îi
produce o temere ce o determină să încheie contractul, pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Elementul
obiectiv al violenţei constă în ameninţarea sau aplicarea unui rău. Elementul subiectiv al
violenţei constă în temerea, ca consecinţă a ameninţării sau constrângerii, care afectează
consimţământul.
Violenţa are calitate de viciu de consimţământ doar atunci când aceasta este neligitimă.

42
 d) leziunea, care constă în prejudiciul material pe care îl suferă una din părţile contractului
din cauza disproporţiei vădite de valoare existente în momentul încheierii actului între prestaţia
la care s-a obligat şi prestaţia pe care ar urma să o primească în locul ei. Elementul obiectiv
constă în disproporţia vădită de valoare între contraprestaţii. Elementul subiectiv constă în
profitarea de starea de nevoie creată de un concurs de împrejurări grele în care se află cealaltă
parte.
Pentru ca leziunea să servească temei pentru anularea contractului, este necesar să fie
întrunite următoarele condiţii:
- starea de necesitate să fie determinantă pentru încheierea contractului;
- contractul să fie încheiat în condiţii nu pur şi simplu nefavorabie, ci extrem de nefavorabile
pentru una din părţi;
- disproporţia dintre contraprestaţii să existe în momentul încheierii contractului şi nu într-un
moment ulterior;
- să se demonstreze că cealaltă parte a profitat de starea de necesitate în care se găsea partea
ce invocă leziunea.
Obiectul contractului comercial internaţional trebuie:
- să fie determinat individual sau generic, sau să fie determinabil.
- să existe;
- să fie posibil;
- să fie licit.
Cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea contractului, fiind acel interes pe care
părţile contractului caută să-l satisfacă.
Pentru a fi valabilă, cauza trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să existe. Actul juridic încheiat fără cauză nu poate avea nici un efect;
- să fie reală. Actul juridic fondat pe o cauză falsă nu poate avea nici un efect;
- să fie licită şi morală. Este ilicită cauza care contravine legii, ordinii publice sau bunelor
moravuri.
Existenţa cauzei este prezumată de lege.
Totodată, principiile UNIDROIT stipulează, în comentariul la art. 3.2., faptul că în
contractele comerciale internaţionale cerinţa cauzei este de o importanţă practică minimă, atât în
cazul „cauzei determinante” din dreptul anglo-saxon, cât şi al cauzei din sistemele de drept
romanist, deoarece în aceste contracte obligaţiile sunt aproape întotdeauna asumate de ambele
părţi.

43
 3. Forma contractului comercial internaţional.
Forma contractului comercial internaţional poate fi verbală, scrisă sau autentică.
Părţile pot atribui forma scrisă oricărui contract, dacă legea nu cere expres o altă formă, de
exemplu, forma autentică.
Există diferite modalităţi ale formei scrise. Contractul poate îmbrăca forma unui înscris
semnat de persoanele care îl încheie sau de persoanele împuternicite pentru aceasta în modul
cuvenit.
De asemenea, contractul poate fi încheiat prin intermediul întocmirii mai multor documente
semnate de părţile care le expediază: prin schimb de scrisori, telegrame, documente electronice
etc.
În literatura de specialitate s-a expus opinia precum că forma nu constituie o condiţie de
validitate în cazul cvasiumanităţii contractelor comerciale internaţionale 21. Alţi autori neagă
veridicitatea acestei afirmaţii, întrucât, atunci când lex contractus este o legislaţie care cuprinde
norme imperative privind cerinţele de formă şi de înregistrare a unor categorii de contracte,
părţile contractului nu pot neglija asemenea prevederi legale. Astfel, un contract internaţional de
gaj comercial, aflat sub incidenţa dreptului Republicii Moldova, va trebui înregistrat în modul
stabilit de legea în cauză, sub pericolul nulităţii lui22.

4. Proba contractelor comerciale internaţionale

În materia comercială internaţională funcţionează principiul libertăţii probelor, care constituie
o formă de manifestare a principiului general al libertăţii contractuale.
Principiile UNIDROIT stipulează, în art 1.2., principiul libertăţii probei în contractele
comerciale internaţionale. Potrivit acestora, „contractul poate fi dovedit prin orice mijloc de
probă, inclusiv martori”.
Fiecare dintre părţi are sarcina de a dovedi faptele pe care îşi întemeiază pretenţiile.
Obiectul probei îl constituie atât existenţa şi întinderea contractului propriu-zis, cât şi alte
fapte juridice care produc efecte pe plan contractual.

21
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 82.
22
Băieşu A. Contractele Comerciale Internaţionale. Suport de curs. Chişinău: “CEP USM”, 2007, p. 55.

44
 Totoată, faptele notorii, de regulă, nu fac obiectul probei. În acest sens, potrivit art. 123 al. (1)
din Codul de Procedură Civilă al Republicii Moldova, „Faptele pe care instanţa le-a declarat
unanim cunoscute (faptele de notorietate publică) nu se cer a fi dovedite”.
Potrivit dreptului comun, pentru a fi admisibile, probele trebuie să fie veridice, pertinente,
concludente şi utile.
Cele mai frecvent utilizate mijloace de probă în litigiile comerciale internaţionale sunt:
a) înscrisurile;
b) martorii;
c) documentele electronice;
d) expertiza.
Înscrisurile constituie cel mai important mijloc de probă atât al contractelor comerciale
internaţionale, cât şi al diferitor aspecte legate de executarea sau încetarea efectelor acestora.
În ceea ce ţine de facturi, forţa probantă a acestora este diferită după cum acestea au fost sau
nu acceptate.Dacă nu a fost acceptată, factura face dovadă numai împotriva emitentului, pentru
toate menţiunile din ea. În situaţia în care a fost acceptată, factura face dovadă şi în favoarea
emitentului.
Pentru a constitui mijloc de probă privind o obligaţie contractuală, factura trebuie să
menţioneze, în cuprinsul ei, numărul contractului la care se referă. În lipsa unei asemenea
menţiuni, partea interesată este obligată să facă dovada suplimentară a legăturii dintre factură şi
contract.
Registrele comerciale, ţinute în modul corespunzător, de asemenea pot servi în calitate de
probă în instanţă.
Înregistrările electronice sunt date informaţionale, care se creează, prelucrează şi stochează
de echipamente electronice, se transmit în reţea şi care se caracterizează prin faptul că nu implică
existenţa unor documente scrise, ci informaţia este stocată pe suporţi electronici23.
Înscrisul electronic poate servi în calitate de probă doar în situaţia în care:
a)este perfectat sub semnătură electronică;
b)are acelaşi efect ca actul autentic.
Comunicarea prin e-mail are forţă probantă doar atunci când îi este ataşată o semnătură
electronică.

23
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 835.

45
 În materia obligaţiilor comerciale internaţionale, proba cu martori poate fi folosită în mod
liber, atunci când organul de jurisdicţie consideră astfel.
Concluziile exprimate în raporturile de expertiză privind operaţiunile comerciale
internaţionale au valoarea unei probe obişnuite, de care instanţa poate ţine cont în tot sau în parte
ori le poate înlătura complet şi dispune o nouă expertiză.

5. Regimul nulităţii contractelor comerciale internaţionale.

În măsura în care un contract nu respectă condiţiile de validitate, acesta este lipsit de efectele
sale prin intermediul nulităţii.
Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei
norme care ocroteşte un interes general, public.
Este relativă acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea contractului, a unei
norme ce ocroteşte un interes particular, individual, personal.
Contractul nul (afectat de nulitatea absolută) nu este valabil nici un moment şi nu produce
nici un efect.
Contractul anulabil (afectat de nulitatea relativă) până nu este anulat îşi exercită toate efectele
sale; din momentul în care nulitatea lui este pronunţată, aceste efecte cad, ele fiind distruse cu
efect retroactiv.
Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată.
Trăsăturile nulităţii absolute sunt:
- instanţa de judecată poate invoca nulitatea absolută din oficiu;
- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmare;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute este imprescriptibilă.
Sancţiunea nulităţii absolute se aplică, de regulă, în următoarele cazuri:
a) lipseşte un element esenţial pentru formarea contractului, precum consimţământul,
obiectul, cauza, forma cerută ad validatem;
b) prin obiectul sau cauza sa contractul contravine normelor imperative, ordinii publice sau
bunelor moravuri;
c) contractul este fictiv sau simulat;
d) contractul este încheiat de o persoană fără capacitate de exerciţiu.

46
 Nulitatea relativă poate fi invocată doar de persoana în al cărei interes este stabilită
sancţiunea nulităţii relative. Totodată, creditorii chirografari ai părţii în al cărei interes este
stabilită nulitatea relativă pot invoca această nulitate pe calea acţiunii oblice.
Trăsăturile de bază ale nulităţii relative sunt:
- instanţa de judecată nu poate invoca din oficiu nulitatea relativă;
- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare de cel care este îndreptăţit s-o invoce.
Printre temeiurile nulităţii relative se numără următoarele:
a) contractul este încheiat cu încălcarea limitei împuternicirilor;
b) contractul este afectat de vicii de consimţământ;
c) contractul este încheiat prin înţelegerea dolosivă între reprezentantul unei părţi şi cealaltă
parte;
d) contractul este încheiat cu interdicţia de a dispune de un bun.
Cât priveşte efectele nulităţii contractului, aceasta are menirea să restabilească, pe cât posibil,
situaţia juridică a părţilor şi a terţilor existentă la momentul încheierii contractului. În acest sens,
nulitatea are efect retroactiv.
Excepţie de la regula retroactivităţii, în dependenţă de circumstanţele concrete, are loc în
cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă. Asemenea contracte pot fi desfiinţate
doar pentru viitor.
Partea şi terţii de bună-credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin contractul
nul.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Definiţi contractul comercial internaţional.
 Clasificaţi contractele comerciale internaţionale după criteriul modului de exprimare a
voinţei părţilor.
 Enumeraţi condiţiile de validitate a contractelor comerciale internaţionale.
 Argumentaţi avantajele formei scrise a contractului comercial internaţional faţă de forma
verbală a acestuia.
 Explicaţi deosebirile dintre nulitatea absolută şi cea relativă a contractelor comerciale
internaţionale.

47
 Tema 3. LEGEA APLICABILĂ CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE

Planul
1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin
acordul părţilor;
2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de
jurisdicţie;
3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional;

1. Generalităţi. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional prin

acordul părţilor.
Consecinţa internaţionalităţii contractelor comerciale constă în faptul că raportul juridic
căruia îi dau naştere acestea iese de sub guvernarea unui anumit sistem de drept naţional,
contractului respectiv fiindu-i aplicabile mai multe izvoare de drept, precum tratatele
internaţionale, uzanţele comerciale uniforme, unul din sistemul de drept naţional etc.
Încă din momentul încheierii unui contract comercial internaţional se pune problema de a şti
care va fi sistemul de drept care va cârmui acest contract, din acest moment şi până la ultimul act
de executare a obligaţiilor pe care le conţine. Aceasta se datorează faptului că raporturile juridice
prin care se realizează comerţul internaţional, prin însăşi natura, structura şi finalitatea lor, au o
aderenţă internaţională, conţin elemente de extraneitate ce pun în prezenţă şi „în conflict” mai
multe sisteme de drept, care, cu titluri juridice, se pretind deopotrivă competente pentru
„cârmuirea” în totalitate sau în parte a acestor raporturi juridice. O atare problemă se ridică nu
numai în cazul în care se iveşte un litigiu cu privire la un contract comercial internaţional şi
atunci când trebuie să se ştie după care lege în prezenţă se va soluţiona litigiul, ci ea se poate
ridica, independent şi înainte de orice contencios între părţi şi tocmai în scopul de a se evita un
eventual litigiu24.

24
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 11-12.

48
 De regulă, desemnarea legii aplicabile contractului de comerţ internaţional se face de către
părţi, prin acordul lor de voinţă. Totuşi, în situaţia în care acestea nu se pronunţă într-o atare
problemă, revine organului de jurisdicţie competenţa de a soluţiona chestiunea.
Din considerentele expuse, încă din momenteul încheierii contractului, părţile trebuie să ia în
considerare nu numai prevederile legii ţării lor (adică legile ţărilor cu care fiecare dintre părţi e
legată prin cetăţenie sau domiciliu), ci şi prevederile altor ţări terţe. Aceasta poate fi legea ţării în
care se realizează acordul de voinţă sau actul juridic, fiindcă, potrivit unor sisteme juridice, actul
respectiv va fi valabil şi îşi va putea produce efectele chiar şi într-o ţară terţă, numai dacă este
încheiat cu respectarea prevederilor acestor legi. Tot astfel, capacitatea părţilor de a contracta
este determinată, în unele sisteme de drept, de legea personală a fiecăreia dintre părţi (lex
personalis), care poate fi legea ţării al cărei cetăţean este partea (lex patriae), legea ţării în care
partea respectivă îşi are domiciliul ori reşedinţa (lex domicilii), legea ţării în care persoana
juridică îşi are sediul principal ori în care a fost constituită (lex societatis).
În privinţa efectelor unui act juridic – adică a drepturilor şi obligaţiilor ce vor decurge din
acesta, ele sunt determinate, în general, de legea aleasă de către părţile contractante, în baza
principiului autonomiei de voinţă – lex voluntatis. Însă, dacă părţile nu au făcut alegerea
respectivă, aceste efecte vor fi guvernate, în funcţie de prevederile legale pertinente, fie de legea
ţării în care se încheie actul (lex loci actus), fie de legea ţării în care acesta urmează să se execute
(lex loci executionis sau lex loci solutionis), fie de o altă lege naţională cu care vor fi stabilite
puncte de legătură relevante.
O problemă esenţială în formarea şi derularea contractelor comerciale internaţionale este de a
determina lex contractus, adică legea competentă să reglementeze majoritatea problemelor
privind condiţiile de fond şi efectele contractului.
Lex contractus poate fi determinată în două moduri: subiectiv, adică prin voinţa părţilor
contractante, şi obiectiv, adică prin criterii obiective de localizare a contractului în spaţiul unui
anumit sistem de drept.
În acest sens, Convenţia de la Roma din 1980 asupra legii aplicabile obligaţiilor contractuale,
dispune, în art. 4, că în lipsa alegerii părţilor, contractul este guvernat de legea ţării cu care el
prezintă legăturile cele mai strânse.
Părţile pot determina legea conflictuală sau legea materială care va reglementa contractul.
Este recomandabilă cea din urmă, deoarece permite evitarea retrimiterii.

49
 În mod obişnuit, determinarea sau alegerea dreptului aplicabil contractului se face prin însuşi
contractul încheiat de către părţi, şi anume printr-o stipulaţie a acestuia, denumită pactum de lege
utenda sau clauza electio juris.
Totodată, părţile sunt libere să introducă în conţinutul propriu-zis al contractului prevederile
normative asupra căruia au convenit. Din momentul introducerii, prevederile se transformă din
normative în convenţionale.
Părţile contractului sunt în drept să convină oricând asupra modificării legii aplicabile.
Determinarea, după încheierea contractului, a legii aplicabile are efect retroactiv şi se consideră
valabilă din momentul încheierii contractului, fără a aduce atingere validităţii formei contractului
sau drepturilor dobândite de către terţi în legătură cu acest contract.
Lex voluntatis este norma conflictuală de drept internaţional privat, în baza căreia părţile
contractante pot să aleagă ca lege competentă a guverna raporturile lor contractuale (lex causae
sau lex contractus) sistemul de drept al unui stat. Prin lex contractus, adică dreptul aplicabil
contractului, se înţelege întregul sistem de drept al ţării respectiv, şi nu doar o anumită lege de
drept material.
Lex voluntatis răspunde cel mai bine necesităţilor comerţului internaţional de securitate şi
previzibilitate. Ea permite părţilor să aleagă ca lex contractus dreptul material al acelei ţări, care
corespunde cel mai bine specificului operaţiunii în discuţie, intereselor părţilor şi care le este
cunoscut acestora.

2. Determinarea legii aplicabile contractului comercial internaţional de către organul de

jurisdicţie.
Dacă părţile nu au desemnat legea aplicabilă contractului comercial internaţional, în cazul
apariţiei unui litigiu, această sarcină îi revine instanţei de judecată sau de arbitraj.
Fiecare ţară îşi are propriile sale reguli conflictuale, ceea ce face incertă desemnarea legii
aplicabile. O serie de convenţii internaţionale impun principii comune statelor semnatare. Unul
dintre cele mai relevante exemple este Convenţia de la Roma asupra legii aplicabile obligaţiilor
contractuale.
Potrivit Convenţiei de la Roma, în măsura în care legea aplicabilă contractului nu a fost
aleasă de părţi, contractul se va supune legii statului de care acesta este mai strâns legat. În

50
consecinţă, legea aplicabilă ar putea să difere de la o cauză la alta în aceeaşi materie, dacă
prezintă particularităţi deosebite.
În principiu, se prezumă că un contract are legăturile cele mai strânse cu statul unde partea
care trebuie să execute prestaţia caracteristică are, la momentul încheierii contractului, reşedinţa
sa obişnuită ori, în cazul unei societăţi, asociaţii sau persoane juridice, îşi are sediul central.
Prin derogare de la principiul enunţat, se prezumă că contractul prezintă legăturile cele mai
strânse cu:
a) statul în care se găseşte imobilul, în măsura în care obiectul contractului este un drept real
imobiliar sau dreptul de a folosi un imobil;
b) statul în care, la momentul încheierii contractului referitor la transportul de bunuri,
transportatorul îşi are sediul său principal de activitate, dacă acest stat coincide cu statul în care
se află locul încărcării sau locul descărcării al expeditorului.
În armonie cu prevederile Convenţiei de la Roma, Convenţia de la Haga cu privire la legea
aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de mărfuri, dispune că vânzarea este guvernată
de legea aleasă de către părţi. În măsura în care părţile nu au ales legea aplicabilă, vânzarea este
guvernată de legea statului în care vânzătorul îşi are sediul la momentul încheierii contractului.
Totuşi, vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi are sediul la momentul
încheierii contractului dacă:
- negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat între părţi prezente în acest stat, sau
- contractul prevede expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia sa de livrare a
mărfurilor pe teritoriul acestui stat, sau
- vânzarea a fost încheiată în condiţiie fixate în principal de cumpărător şi ca răspuns la o
invitaţie pe care acesta a adresat-o mai multor persoane concurente (tender).

3. Domeniul şi limitele legii aplicabile contractului comercial internaţional.

În corespundere cu prevederile Convenţiei de la Roma, legea aplicabilă unui contract se va
referi, în special, la:
a) interpretare;
b) executare;
c) consecinţele încălcării, inclusiv la evaluarea daunelor;
d) diferitele căi de stingere a obligaţiilor, precum şi prescripţia şi limitarea unor acţiuni;
e) consecinţele nulităţii contractului.

51
 Legea contractului este în special aplicabilă executării obligaţiilor care rezultă din contract.
Cât priveşte modul de executare şi măsurile ce urmează a fi luate de creditor în cazul unei
neexecutări, trebuie luată în considerare legea statului în care are loc executarea.
Ca regulă, legea aplicabilă contractului guvernează existenţa şi validitatea sa, precum şi
existenţa şi validitatea oricărei dispoziţii a contractului. Totuşi, pentru a stabili că nu a consimţit,
o parte se poate baza pe legea statului în care îşi are reşedinţa obişnuită, dacă din împrejurări
apare că nu ar fi rezonabil să fie determinat efectul comportării sale în conformitate cu legea
aplicabilă contractului.
Forma contractului este determinată de legea care guvernează fondul (legea aplicabilă
contractului).
În cazul aplicării conform Convenţiei de la Roma a legii unui anumit stat, vor trebui aplicate
dispoziţiile imperative ale legii unui alt stat de care situaţia este strâns legată, dacă şi în măsura
în care, conform legii ultimului stat, aceste reglementări trebuie aplicate indiferent de legea
căreia i se supune contractul. Nimic din Convenţie nu poate restricţiona aplicarea dispoziţiilor
legii forului în situaţia în care acestea sunt obligatorii indiferent de legea aplicabilă contractului.
Convenţia de la Roma consacră regula privind respectarea ordinii publice a instanţei sesizate.
Potrivit art. 16, aplicarea prevederilor legale din orice stat poate fi refuzată dacă o astfel de
aplicare este evident incompatibilă cu ordinea publică a forului.
Art. 1581 din Codul Civil al RM stipulează că norma de drept străin nu se aplică în cazul în
care consecinţele aplicării ei ar contraveni ordinii publice a Republicii Moldova; în cazul
înlăturării legii străine, se va aplica legea respectivă a Republicii Moldova.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Enumeraţi modurile prin care poate fi determinată lex contractus.
 Definiţi lex voluntatis.
 Enumeraţi cazurile când vânzarea este guvernată de legea statului în care cumpărătorul îşi
are sediul la momentul încheierii contractului.
 Care lege guvernează forma contractului?

52
 Tema 4. FORMAREA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE

Planul
1. Aspecte terminologice şi acţiuni precontractuale;
2. Oferta de a contracta;
3. Acceptarea ofertei;
4. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional;
5. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace
electronice.

1. Aspecte terminologice şi acţiuni precontractuale.

Contractele de comerţ internaţional sunt principalele realităţi juridice din arealul comerţului
internaţional. Ele nu reprezintă însă un dat nici în raport cu realităţile economice din acelaşi areal
şi nici în raport cu participanţii la comerţ, ci constituie un rezultat al manifestărilor de voinţă
concordante, exteriorizate a celor participanţi, făcute în scopul stabilirii unor legături juridice
între ei care să le faciliteze afirmarea şi realizarea propriilor interese25.
Contractul de comerţ internaţional reprezintă una din cele mai importante instituţii juridice
ale dreptului comercial internaţional, incluzând orice contract comercial convenit în raporturile
cu străinătatea sau cu pieţele externe.
Consecinţa internaţionalităţii contractelor comerciale constă în faptul că raportul juridic pe
care îl generează iese de sub guvernarea unui anumit sistem de drept naţional, fiindu-i aplicabile
legislaţiile mai multor state, convenţiile internaţionale sau uzanţele comerciale cu caracter
internaţional.
Procesul de formare a contractelor comerciale internaţionale mai este întâlnit în doctrina
juridică şi sub denumirea de „încheiere a contractelor comerciale internaţionale”.

25
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 61.

53
 În timp ce unii autori consideră că noţiunea de „încheiere a contractului” exprimă doar ultima
fază a procesului de formare a contractului, alţii consideră că o asemenea distincţie nu este
necesară, deoarece noţiunea de „încheiere” cuprinde întregul proces care are ca finalitate
naşterea contractului, cele două noţiuni fiind, în esenţă, sinonime26.
Majoritatea autorilor, totodată, recunosc faptul că pentru a realiza încheierea de contracte
comerciale internaţionale în condiţii de maximă eficienţă, comercianţii sunt obligaţi de legile
pieţii să efectueze anumite operaţiuni precontractuale.
În primul rând, comercianţii trebuie să efectueze un studiu al pieţii externe, în scopul
observării cerinţelor acesteia, actuale şi de perspectivă, activitate care intră în conţinutul noţiunii
de marketing internaţional.
În al doilea rând, comercianţii trebuie să participe la târguri şi expoziţii internaţionale,
precum şi să-şi organizeze publicitatea comercială, în ţară sau în străinătate, ceea ce constituie
condiţii indispensabile pentru realizarea unui comerţ internaţional la nivel competitiv.
Negocierea nu face parte, prin natura ei, din categoria acţiunilor precontractuale, deoarece în
marea majoritate a cazurilor ea are loc după emiterea ofertei de a contracta şi chiar după emiterea
acceptării, în cazul în care aceasta nu este pură şi simplă.
Totodată, o parte din aspectele negocierii pot aparţine fazei precontractuale. O asemenea
situaţie are loc, spre exemplu, atunci când se pregăteşte dosarul pentru negocieri, se efectuează
unele studii de marketing, se declanşează companii publicitare şi se emit unele scrisori de
intenţie, mai ales cele care nu conţin angajamente juridice.
Principiile UNIDROIT consacră, în art. 2.1.15, faptul că „o parte este liberă să negocieze şi
nu este răspunzătoare pentru neajungerea la o înţelegere. Totuşi, o parte care negociază sau
întrerupe negocierile cu rea-credinţă este răspunzătoare pentru pierderile cauzate celeilalte părţi.
Este rea-credinţă, în particular, din partea unei părţi, să înceapă sau să continue negocierile atunci
când nu intenţionează să ajungă la o înţelegere cu cealaltă parte”.
În art. 2.1.16 din Principiile UNIDROIT este stipulat că „Atunci când unele informaţii sunt
oferite cu caracter de confidenţialitate de către o parte în cursul negocierilor, cealaltă parte se află
sub obligaţia de a nu dezvălui acea informaţie sau de a o folosi necorespunzător pentru scopurile
sale proprii, chiar dacă un contract este încheiat ulterior sau nu. Atunci când este cazul,

26
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 494.

54
despăgubirea pentru încălcarea acestei obligaţii poate include compensaţii bazate pe beneficiie
obţinute de cealaltă parte”.

2. Oferta de a contracta.
Oferta de a contracta este propunerea, adresată unei sau mai multor persoane, care conţine
toate elementele esenţiale ale viitorului contract şi care reflectă voinţa ofertantului de a fi legat
prin acceptarea ofertei.
Elementele definitorii ale ofertei sunt:
a)Oferta trebuie să fie fermă, adică să fie dată în stare de angajament juridic; astfel, o
propunere pentru încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de clară şi dacă
indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării. În caz contrar, oferta este
fără angajament, numită şi ofertă publicitară sau prospectivă, constituind doar o invitaţie la
viitoare negocieri.
Această condiţie a ofertei este reţinută şi de Principiile UNIDROIT, în art. 2.1.2, care prevede
că „o propunere pentru încheierea unui contract constituie o ofertă dacă este suficient de clară şi
dacă indică intenţia ofertantului de a fi ţinut de aceasta în cazul acceptării”. În comentariu se
remarcă, în mod corect, că o asemenea intenţie, fiind rareori declarată expres, trebuie dedusă din
circumstanţele fiecărui caz analizat în mod individual.
Oferta fermă, mai ales sub forma comenzii ferme, este adresată, în principiu, unei persoane
determinate. Oferta fără angajament se adresează, de regulă, unor persoane nedeterminate, dar
poate fi adresată şi uneia sau mai multor persoane determinate.
Cu cât mai detaliată este propunerea, cu atât mai mari sunt şansele ei de a fi considerată ca
ofertă.
b) Oferta trebuie să fie precisă şi completă; în acest sens, oferta trebuie să cuprindă toate
elementele necesare pentru realizarea acordului de voinţă, astfel încât contractul să fie încheiat
prin simpla acceptare a ei.
c) Oferta trebuie să fie univocă; oferta nu va fi univocă atunci când este făcută cu rezerve,
fie exprimate expres de autorul ei, fie care rezultă din natura contractului.
d) Oferta trebuie să fie adresată uneia sau mai multor persoane determinate; propunerea
adresată publicului, în legislaţia a majoritatea statelor, constituie o ofertă fără angajament.

55
 Formele ofertei pot fi cele mai variate. Ea poate fi făcută în scris sau prin acţiuni ce exprimă
intenţia de a încheia un contract. Asemenea acţiuni pot cuprinde publicarea unui anunţ în ziar,
revistă, la radio sau televiziune, plasarea unei propuneri pe un site internet etc.
Oferta poate deveni caducă în următoarele cazuri:
- dacă nu a fost acceptată în termenul stabilit în ofertă sau, în lipsa acestuia, în termenul
necesar pentru ca destinatarul să poată exprima acceptarea şi ca răspunsul să ajungă la ofertant
conform circumstanţelor cazului, practicii stabilite între părţi şi uzanţelor;
- dacă oferta este respinsă, expres sau implicit.
Oferta se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine persoanei căreia i-a
fost adresată oferta înaintea acceptării sau concomitent cu ea.
În cazul contractelor unilaterale, oferta devine irevocabilă de îndată ce a ajuns la cunoştinţa
destinatarului ei. În comerţul internaţional, această dispoziţie nu prezintă interes practic,
deoarece contractele unilaterale sunt extrem de rare.

3. Acceptarea ofertei.
Acceptarea ofertei reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane de a încheia un contract
în condiţiile ofertei care i-a fost adresată.
Forma acceptării poate fi expresă (scrisă, verbală sau printr-un gest – în cazul licitaţiilor
publice) sau tacită. Tăcerea şi inacţiunea nu valorează acceptarea dacă din lege, din practica
stabilită între părţi şi din uzanţe nu reiese altfel.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea:
a) Acceptarea trebuie să fie conformă ofertei; orice modificare, limitare ori condiţionare a
ofertei va fi considerată nu ca o acceptare, ci ca o nouă ofertă, care va face caducă oferta iniţială;
b) Acceptarea trebuie să fie neîndoielnică.
c) Acceptarea trebuie să parvină de la justa persoană; dacă oferta a fost adresată unei
anumite persoane, numai această persoană o poate accepta. Dacă însă este cazul unei oferte
publice, oferta poate proveni de la orice persoană care doreşte să încheie contractul.
d) Acceptarea trebuie să fie făcută înainte ca oferta să fi devenit caducă sau să fi fost
revocată. În acest sens, oferta făcută unei persoane prezente poate fi acceptată doar pe loc,
imediat. Această regulă se aplică şi atunci când oferta este făcută prin mijloace de
telecomunicaţie instantanee (ex: prin telefon).

56
 În cazul în care oferta este făcută unei persoane absente, adică care nu se află în acelaşi loc şi
este transmisă prin poştă, fax, telex, curier, e-mail, radio, televiziune etc. sunt posibile două
situaţii:
- dacă ofertantul a stabilit un termen pentru acceptarea ofertei, acceptarea poate fi făcută
doar în termen;
- dacă oferta nu conţine un termen pentru acceptare, ea poate fi acceptată doar până în
momentul în care ofertantul se poate aştepta, în condiţii normale, având în vedere mijloacele de
comunicare folosite de ofertant, la parvenirea răspunsului.
Acceptarea ofertei se consideră revocată dacă înştiinţarea despre revocare parvine
ofertantului înaintea acceptării sau concomitent cu ea.
Se consideră tardivă acceptarea expresă care ajunge la ofertant după expirarea termenului
prestabilit de el sau, în lipsa unui asemenea termen, într-o perioadă de timp rezonabilă ca durată
considerată de la data expedierii ofertei.
Este considerată tardivă şi acceptarea care a fost expediată de destinatarul ofertei înăuntrul
termenului de acceptare dacă aceasta ajunge la cunoştinţa ofertantului ulterior expirării acelui
termen, indiferent de circumstanţa care a ocazionat întârzierea sosirii comunicării: o dereglare în
funcţionarea serviciului poştal cauzată de o grevă a funcţionarilor poştali, o culpă a oficiului
poştal de expediere sau de destinaţie etc27.
După regulile generale, acceptarea tardivă a ofertei echivalează cu o nouă ofertă. Totuşi,
acceptarea tardivă poate produce efecte, dacă ofertantul comunică neîntârziat acceptantului că el
consideră acceptul parvenit în termen.

4. Momentul şi locul încheierii contractului comercial internaţional.

Se consideră moment al încheierii contractului acel moment în care se întâlnesc oferta şi
acceptarea, fiind astfel format acordul de voinţă.
Importanţa determinării momentului încheierii contractului se manifestă sub următoarele
aspecte:
- în funcţie de momentul încheierii contractului se apreciază capacitatea părţilor de a
contracta;

27
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1995, p. 82.

57
 - în raport cu acest moment se pot constata cauzele de nulitate a contractului, inclusiv
existenţa viciilor de consimţământ;
- momentul încheierii contractului constituie criteriul după care se va stabili legea aplicabilă
în caz de conflict de legi în timp;
- momentul încheierii contractului este punctul de plecare al tuturor efectelor acestuia, dacă
legea sau părţile nu fixează alt termen;
- în funcţie de momentul încheierii contractului se determină preţul în contractele în care se
stipulează că acesta ete cel curent din ziua încheierii contractului;
- momentul încheierii contractului constituie momentul din care încep să curgă anumite
termene legale şi convenţionale, cum este, de exemplu, termenul de prescripţie extinctivă;
- după momentul încheierii contractului revocarea ofertei sau acceptării nu produce efecte
juridice;
- momentul încheierii contractului determină şi locul încheierii acestuia.
Determinarea momentului încheierii contractului se face în funcţie de de două ipoteze:
(A)Încheierea contractului între prezenţi.
În acest caz, stabilirea momentului încheierii contractului nu prezintă careva probleme
deosebite. Momentul încheierii contractului va fi acela în care ofertantul şi acceptantul, aflându-
se faţă în faţă, cad de acord asupra încheierii contractului, operaţiune care deseori se
materializează prin semnătura aplicată de către părţi. În mod similar se determină momentul
încheierii contractului prin telefon, deoarece părţile îşi percep, direct şi nemijlocit, declaraţiile de
voinţă.
(B) Încheierea contractului între absenţi.
Dificultatea stabilirii momentului încheierii contractului constă în faptul că momentul
manifestării acceptării de către destinatarul ofertei nu coincide cu cel al cunoaşterii acceptării de
către ofertant. În legislaţiile diferitelor ţări s-au conturat mai multe sisteme:
- sistemul emisiunii acceptării; acest sistem este consacrat în special în sistemele de
common law. Potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul acceptării
ofertei de către destinatar, chiar dacă nu a comunicat această acceptare.
- sistemul expedierii acceptării; potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în
momentul în care acceptantul a expediat răspunsul său pozitiv.
- sistemul recepţiei acceptării; potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în
momentul în care acceptarea parvine ofertantului, indiferent dacă acesta a luat cunoştinţă de
conţinutul ei.

58
 - sistemul informării; potrivit acestui sistem, contractul se consideră încheiat în momentul
în care ofertantul a luat efectiv cunoştinţă de acceptare.
Sistemul caracteristic Republicii Moldova este sistemul recepţiei acceptării.
Locul încheierii contractului este locul unde s-a realizat acordul de voinţă al părţilor.
Determinarea acestuia prezintă importanţă din următoarele considerente:
- este un criteriu pentru determinarea legii aplicabile contractului cu elemente de
extraneitate;
- ajută la stabilirea uzanţelor în funcţie de care se interpretează clauzele contractuale
echivoce;
- prezintă interes pentru determinarea competenţei teritoriale a instanţelor judecătoreşti în
litigiile internaţionale;
Determinarea locului încheierii contractului se face în corelaţie cu sistemul adoptat pentru
stabilirea momentului încheierii lui.
Astfel, locul încheierii contractului între prezenţi este locul unde se află părţile. În cazul
contractului încheiat prin telefon se consideră că locul încheierii este acela unde se află
ofertantul.
În cazul contractelor încheiate între absenţi, în sistemul recepţiei acceptării şi cel al
informării, contractul se consideră încheiat la domiciliul sau la sediul ofertantului, dacă în
contract nu este indicat un alt loc. Pe de altă parte, potrivit sistemului emisiunii şi cel al
expedierii acceptării, contractul se consideră încheiat la locul aflării domiciliului sau sediului
acceptantului.

5. Particularităţile încheierii contractelor comerciale internaţionale prin mijloace

electronice.
Comerţul electronic reprezintă activitatea de întreprinzător a persoanelor fizice şi juridice de
vânzare a bunurilor, executare a lucrărilor sau prestare a serviciilor, efectuată cu utilizarea
comunicărilor electronice şi/sau a contractelor electronice.
Contractul electronic reprezintă totalitatea documentelor electronice ce constituie contractul
de drept civil, urmărind stabilirea, modificarea sau sistarea unor drepturi şi obligaţii civile, al
căror obiect îl pot constitui bunurile, lucrările sau serviciile.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, nu pot fi încheiate sub formă de contract electronic:

59
 a) contractele în baza cărora apar sau se transmit drepturile asupra bunurilor imobile, cu
excepţia contractelor de locaţiune sau arendă;
b) contractele a căror încheiere necesită, conform legislaţiei, participarea instanţelor de
judecată, autorităţilor publice sau a demnitarilor publici;
c)contractele de fidejusiune şi de gaj al valorilor mobiliare, executate de persoane ce
acţionează în scopuri nelegate de activitatea lor comercială;
d) contractele ce sunt reglementate de dreptul familial sau dreptul succesoral.
Subiecţi ai contractului electronic pot fi persoane fizice şi juridice, inclusiv străine, indiferent
de tipul de proprietate şi forma de organizare juridică, precum şi statul ca subiect de drept, care
participă la comerţul electronic.
Părţile contractului electronic sunt agentul comerţului electronic, pe de o parte, şi
cumpărătorul sau beneficiarul, pe de altă parte.
Obiecte ale contractului electronic pot fi:
a) bunurile ce pot fi înstrăinate conform prevederior legale;
b) lucrările;
c) serviciile.
Cât priveşte forma, după puterea juridică şi cea probatoare, contractul electronic se
echivalează cu contractul întocmit în formă scrisă şi semnat de părţi, inclusiv autentificat cu
ştampilele părţilor.
Conţinutul contractului electronic trebuie să conţină următoarele clauze obligatorii:
a) modul şi etapele de încheiere a contractului;
b) modul de aplicare a semnăturii digitale;
c) limba în care se întocmeşte contractul;
d) modul de prezentare şi retragere a ofertei şi acceptării;
e) principalele drepturi şi obligaţii ale părţilor;
f) natura, caracteristicile şi preţul bunului, tariful lucrării sau serviciului;
g) modul de efectuare a achitărilor între părţi;
h) condiţiile de renunţare la actul juridic;
i) modul şi termenele de executare a obligaţiilor;
j) modul de modificare a clauzelor contractuale;
k) clauzele ce se includ în contract cu referinţă la documentele electronice şi comunicările
electronice şi modul de acces la asemenea referinţe;
l) clauzele de încetare a contractului;
m) adresele juridice şi electronice şi elementele de identificare bancare ale părţilor;
n) alte clauze coordonate între părţi.
Mecanismul încheierii contractului electronic constă din îmbinarea celor două elemente
esenţiale: oferta şi acceptarea.

60
 Oferta şi acceptarea se consideră primite din momentul expedierii de către destinatar a
înştiinţării, în formă de comunicare electronică, despre primirea lor, dacă părţile nu au convenit
altfel.
Momentul încheierii contractului electronic se consideră momentul primirii de către ofertant
a acceptării expediate de către destinatar, dacă contractul electronic nu prevede altfel.
Locul încheierii se consideră locul unde se află agentul comerţului electronic, ofertant, dacă
contractul nu prevede altfel.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Argumentaţi importanţa negocierii ca etapă premergătoare formării contractului comercial
internaţional.
 Definiţi oferta de a contracta.
 Enumeraţi condiţiile pe care trebuie să le întrunească acceptarea pentru a fi validă.
 Argumentaţi importanţa determinării momentului încheierii contractului comercial
internaţional.
 Explicaţi deosebirile dintre sistemul emisiunii acceptării, sistemul expedierii acceptării,
sistemul recepţiei acceptării şi sistemul informării.
 Definiţi contractul electronic.

61
 Tema 5. CONŢINUTUL CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE

Planul
1. Clauzele esenţiale (necesare) şi accesorii (opţionale) ale contractului;
2. Clauzele exprese şi clauzele implicite;
3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip);
4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj);
5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile:
5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii
5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului
5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări
6. Clauza penală.

1. Clauzele esenţiale (necesare) şi accesorii (opţionale) ale contractului.

În funcţie de importanţa şi impactul clauzelor contractuale asupra existenţei înseşi a
contractului, se disting clauze esenţiale (necesare) şi clauze accesorii (opţionale).
Clauzele esenţiale sunt acele prevederi, a căror existenţă este determinantă pentru oricare
contract şi de a căror prezenţă în contract depinde însăşi valabilitatea lui.
Clauzele accesorii nu sunt absolut indispensabile pentru constituirea şi desfăşurarea
raporturilor contractuale, părţile fiind libere să le includă în contract sau să le omită.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, sunt esenţiale clauzele care sunt stabilite ca atare prin
lege, care reies din natura contractului sau asupra cărora, la cererea uneia din părţi, trebuie
realizat un acord.
În cazul în care se iscă dubii în privinţa caracterului esenţial al unei clauze, instanţa de
judecată va determina dacă aceasta este esenţială sau accesorie reieşind din natura contractului,
circumstanţele în care a fost încheiat, interpretarea care este dată acestuia de către părţi sau care
poate fi dedusă din comportamentul lor, precum şi de uzanţe.

62
 Clauza esenţială, comună unui ansamblu mai mare de contracte, este obiectul contractului.
Orice contract are în calitate de obiect crearea de obligaţii, al căror obiect, la rândul său, este
întotdeauna o prestaţie. Prestaţia va consta în a da, a face ori a nu face.
Toate clauzele contractuale care nu sunt calificate ca esenţiale sunt clauze accesorii. Clauzele
accesorii prezente în majoritatea absolută a contractelor comerciale internaţionale sunt:
a) Clauza cu privire la calitatea prestaţiei. În cazul în care calitatea prestaţiei nu este
expres determinată de contract, debitorul este obligat să execute prestaţie de cel puţin o calitate
medie. Principiile UNIDROIT reglementează cerinţa includerii în contract a clauzelor de calitate
şi modalitatea de determinare a calităţii prestaţiilor în cazul în care aceasta nu este stabilită prin
contract, în art. 5.1.6.
b) Clauza ce vizează ambalarea şi marcarea. Cu privire la ambalaj, părţile trebuie să
stipuleze o clauză din care să rezulte felul acestuia, dacă el trece în proprietatea cumpărătorului
sau rămâne în proprietatea vânzătorului, iar pentru această ultimă ipoteză să se arate termenul de
returnare şi în sarcina cui se află cheltuielile ocazionate de o asemenea operaţiune. Totodată,
clauza în discuţie va cuprinde menţiuni şi cu referire la preţul ambalajului, precum şi măsurile de
protecţie a mărfii care se livrează neambalată.
c) Clauza cu privire la cantitate. Părţile trebuie să indice cantitatea de marfă care face
obiectul contractului, precizând unitatea de măsură, locul, momentul şi modul de determinare a
cantităţii, precum şi actul care atestă cantitatea. Ţinând cont de particularităţile mărfii şi ale
mijloacelor de transport, părţile pot insera în contracte clauze de toleranţă cantitativă sau
perisabilităţi.
d) Clauza cu privire la termenul contractului.
e) Clauza cu privire la preţ. Acesta poate fi determinat sau determinabil. Atunci când un
contract nu fixează sau nu conţine prevederi pentru determinarea preţului, se consideră că părţile,
în absenţa oricărei indicaţii contrare, s-au referit la preţul general stabilit la momentul încheierii
contractului pentru prestaţii executate în circumstanţe comparabile în sectorul comercial în
cauză, sau, dacă un asemenea preţ nu există, la un preţ rezonabil.
f) Clauza prin care se stabilesc obligaţia de livrare a mărfii şi termenele de livrare.
Predarea mărfii către cumpărător fiind principala obligaţie a vânzătorului, este necesar ca în
conţinutul contractului de comerţ internaţional să se stipuleze clauze precise cu privire la
executarea acestei obligaţii. Astfel, se vor menţiona: termenele de livrare, iar dacă aceasta
urmează a se face în tranşe vor fi arătate termenele intermediare, ca şi termenul final de livrare.

63
Totodată, trebuie precizate condiţiile în prezenţa cărora devine posibilă modificarea termenelor
de livrare convenite precum şi documentele prin care se confirmă efectuarea livrării şi data la
care aceata a avut loc. Vor fi menţionate condiţiile în care livrarea poate fi refuzată de către
cumpărător.

2. Clauzele exprese şi clauzele implicite.

Contractul încheiat legal obligă părţile nu numai la ceea ce au stipulat expres în cadrul
acestuia, dar şi la tot ceea ce rezultă din natura lui în conformitate cu legea, cu uzanţele sau cu
principiile echităţii.
Sursele obligaţiilor implicite sunt:
a) natura şi scopul contractului;
b) practicile stabilite între părţi şi uzanţele;
c) buna-credinţă;
d) ceea ce este rezonabil.
Clauzele implicite se clasifică, la rândul lor, în:
a) clauze implicite de fapt: acele prevederi care nu au fost expres stipulate de către părţi
din motivul că sunt atât de evidente, reieşind din natura sau scopul contractului, precum şi din
principiile echităţii şi bunei-credinţe, încât părţile le consideră în vigoare fără a le menţiona.
b) clauze implicite în puterea legii;
c) clauze implicite în virtutea uzanţelor.

3. Clauzele contractuale standard (clauzele-tip).

Clauzele standard reprezintă acele prevederi care sunt pregătite în avans pentru uzul general
şi repetat de către o parte şi care sunt folosite de fapt fără negociere cu cealaltă parte.
Caracterele esenţiale ale clauzei standard:
a) clauza este formulată anticipat;
b) clauza este destinată utilizării repetate, pentru o multitudine de contracte;
c) clauza este prezentată de către utilizator celeilalte părţi – aderentului – fără a fi, de fapt,
negociată.
Nici o prevedere conţinută într-o clauză standard, care este de aşa natură încât cealaltă parte
nu s-ar fi aşteptat în mod rezonabil la aceasta, nu este valabilă decât dacă a fost acceptată în mod
expres de acea parte.

64
 Drept criteriu pentru determinarea caracterului neobişnuit al clauzei vor constitui aşteptările
unui aderent cu discernământ şi diligenţă medie, aflat în raporturi contractuale similare. Protecţia
contra clauzelor neobişnuite nu poate fi invocată dacă dispoziţia în cauză a fost acceptată de
aderent în mod expres.
În caz de conflict între o clauză standard şi o clauză care nu este standard, ultima prevalează.
O clauză standard este lipsită de efect dacă prejudiciază disproporţionat, contrar principiilor
bunei-credinţe, cealaltă parte a contractului. Pentru ca o clauză să fie nulă, ea trebuie să
întrunească cumulativ următoarele condiţii:
a)clauza vizată trebuie să prejudicieze cealaltă parte a contractului;
b)prejudiciul cauzat trebuie să fie disproporţionat, contrar bunei-credinţe.
În cazul în care clauzele contractuale standard nu au devenit parte integrantă a contractului
ori sunt nule în tot sau în parte, contractul este valabil în partea rămasă.
Totodată, merită a fi evidenţiată şi importanţa pe care o prezintă pentru comerţul internaţional
clauzele standard:
a) aceste clauze permit părţilor să facă o importantă economie de timp, deoarece simplifică
procesul de negociere, creând o bază de discuţie pentru părţi, şi favorizează încheierea mai
rapidă a contractului;
b) prin încheierea contractului pe bază de formular se obţine o considerabilă economie de
spaţiu contractual;
c) clauzele standard sunt formulate, de regulă, într-o manieră completă şi clară, fiind
rezultatul muncii unor specialişti în materie şi, de aceea, ele sunt de natură a reduce riscul unor
omisiuni esenţiale sau al unor formulări inadecvate şi, implicit, al izbucnirii unor litigii ulterioare
între părţi privind interpretarea şi aplicarea acestor clauze;
d) fiind, de regulă, tipărite, documentele conţinând clauze prestabilite pot fi utilizate ca atare
într-un număr nelimitat de contracte, aigurând, în felul acesta, o uniformizare a practicii
contractuale internaţionale şi, prin aceasta, a înuşi dreptului comerţului internaţional.

4. Clauza de arbitraj (convenţia de arbitraj).

Conceptul de arbitraj comercial internaţional este susceptibil de mai multe accepţiuni, şi
anume28:

28
Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina Lex”, 1994, p. 148.

65
 Într-o primă accepţiune, acest concept desemnează mijlocul corespunzător de a reglementa
rapid şi echitabil litigiile internaţionale care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul
schimburilor de bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială.
Într-o altă accepţiune, conceptul la care ne referim poate fi definit ca metodă de soluţionare a
litigiilor născute din relaţiile comerciale internaţionale.
În fine, arbitrajul comercial internaţional se analizează ca jurisdicţie specială şi derogatorie
de la dreptul comun procesual, menită să asigure rezolvarea litigiilor izvorâte din raporturile
comerciale internaţionale şi totodată să faciliteze participarea statului la diviziunea mondială a
muncii.
Convenţia de arbitraj este un acord al părţilor de a supune arbitrajului toate sau unele litigii
care apar sau care vor apărea îmtre ele în legătură cu relaţiile lor comerciale. Convenţia de
arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat.
Clauza de arbitraj mai e cunoscută şi sub denumirea de „clauză compromisorie”.
Arbitrajul poate fi instituţionalizat sau ad-hoc.
Preferinţa părţilor la contractele de comerţ internaţional pentru arbitrajul comercial este
ghodată de asemenea raţiuni precum simplitatea procedurii, caracterul confidenţial al
dezbaterilor, cheltuieli de arbitrare reduse, rapiditatea rezolvării, specializarea arbitrilor etc.
Arbitrajul comercial internaţional oferă în plus posibilitatea egală de informare pentru ambele
părţi la contract cu privire la procedura ce urmează a fi urmată, fiind mai accesibil şi mai
apropiat părţilor care pot alege arbitrii, fapt de neconceput cu privire la judecători.
Faptul că arbitrajul comercial internaţional este calea cea mai adecvată de soluţionare a
litigiilor dintre partenerii la raporturile de comerţ exterior este aceentuat şi în diverse documente
internaţionale multilaterale. În acest sens, Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare
în Europa menţionează: „arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa rapid şi
echilibrat litigiile care pot să rezulte din tranzacţiile comerciale în domeniul schimburilor de
bunuri şi de servicii şi din contractele de cooperare industrială”, statele semnatare recomandând
„organismelor, întreprinderilor şi formelor din ţările lor să includă, dacă este cazul, clauze de
arbitraj în contractele comerciale şi în contractele de cooperare industrială sau în convenţiile
speciale.”
Devine evident faptul că arbitrajul este metoda cea mai adecvată de rezolvare a litigiilor în
domeniul relaţiilor comerciale internaţionale.

66
 Noţiunea de arbitraj „comercial internaţional” consacrată atât în legislaţiile naţionale cât şi de
convenţiile internaţionale, presupune unele precizări privind elementele sale definitorii.
Caracterul arbitral este determinat de faptul că părţile convin să supună litigiul dintre ele unor
persoane particulare pe care le desemnează în acest scop, acceptând hotărârea pe care acestea o
vor pronunţa. Având puterea de a soluţiona litigiul, arbitrajul se deosebeşte atât de expertiză, care
se finalizează doar prin emiterea unui raport, cât şi de conciliere sau tranzacţia părţilor, metode
de reglementare amiabilă a unui litigiu.
Caracterul comercial internaţional rezultă din faptul că litigiile supuse acestui arbitraj se nasc
în legătură cu operaţii de comerţ internaţional, având totdeauna un element de extraneitate, deci
implicând legătura cu un sistem de drept străin. Deşi, cel mai adesea, soluţionarea litigiilor
decurgând din operaţii de comerţ internaţional se realizează de arbitraje naţionale, caracterul
internaţional al arbitrajului persitsă, fiind determinat de caracterul „internaţional” al litigiilor
marcate de prezenţa unui element străin, internaţional.
Importanţa instituţiei arbitrajului comercial pentru soluţionarea litigiilor decurgând din
operaţiile de comerţ internaţional şi în ultimă instanţă, implicit, pentru asigurarea certitudinii şi
stabilităţii acestor operaţii comerciale a determinat statele lumii să-şi intensifice preocupările
pentru elaborarea de reglementări uniforme acestei instituţii. Efortul statelor în acest domeniu s-a
materializat în adoptarea de către acestea – de regulă în cadrul unor organizaţii internaţionale – a
unei serii de instrumente internaţionale de reglementare. Printre acestea se numără:
a) Protocolul de la Geneva din 1923 privind clauzele de arbitraj, adoptată în cadrul
Societăţii Naţiunilor. Aceasta se referă atât la contractele încheiate în materie comercială, cât şi la
cele din orice altă materie susceptibilă de a fi supusă arbitrajului, statele semnatare dosăunând de
posibilitatea ca, pe cale de rezervă, să restrângă aplicabilitatea numai cu privire la contractele
considerate drept comerciale de către legislaţia lor naţională.
Prin acest Protocol, statele părţi se obligă să recunoască valabilitatea compromisului sau a
clauzei compromisorii prin care părţile la un contract – supuse jurisprudenţei unor state diferite,
semnatare ale protocolului – sunt de acord ca eventualele litigii decurgând din contractul încheiat
să fie supuse unui arbitraj, chiar dacă acesta s-ar desfăşura pe teritoriul altui stat decât acela de
care depinde, din punct de vedere jurisdicţional, una din părţile la contract.
Procedura de arbitrare şi constituirea completului arbitral sunt supuse voinţei părţilor şi legii
statului unde are loc arbitrajul.

67
 Statele se obligă, totodată, să faciliteze întocmirea pe teritoriul lor a actelor de procedură
necesare, în conformitate cu prevederile legislaţiei lor privind procedura de arbitraj; ele îşi asumă
şi obligaţia de a asigura, prin intermediul autorităţilor lor şi potrivit dispoziţiilor legislative,
executarea hotărârilor arbitrale pronunţate pe teritoriul lor.
b) Convenţia de la Geneva din 1927 pentru executarea sentinţelor arbitrale străine a
fost adoptată tot în cadrul Societăţii Naţiunilor fiind deschisă ratificării ori aderării numai statelor
părţi la protocolul din 1923. Prin această convenţie statele părţi se angajează să recunoască pe
teritoriul lor autoritatea unei hotărâri arbitrale pronunţate în temeiul unui acord de arbitraj
valabile conform legislaţiei statului respectiv, precum şi, să accepte executarea acesteia în
conformitate cu regulile procedurale în vigoare în ţara unde se invocă hotărârea, cu condiţia ca ea
să fi fost pronunţată pe teritoriul unui stat parte la convenţie, între persoane supuse jurisdicţiei
uneia din părţile contractuale şi obiectul sentinţei să fi fost susceptibil de reglementare arbitrală
în raport de legislaţia ţării unde se invocă hotărârea. Potrivit Convenţiei, recunoaşterea sau
executarea sentinţei presupune ca ea să emane de la un tribunal arbitral prevăzut de convenţia de
arbitraj sau de clauza de arbitraj, să fi rămas definitivă în ţara unde a fost pronunţată, iar
recunoaşterea sau executarea să nu fie contrară ordinii publice sau principiilor de drept public din
ţara unde hotărârea a fost invocată.
c) Convenţia de la New York privind recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale
străine a fost adoptată la 10 iunie 1958, în cadrul O.N.U., pornind de la un proiect elaborat în
1956 în cadrul E.C.O.S.O.C. Această convenţie reprezintă un pas înainte faţă de reglementările
adoptate la Geneva în sensul că se referă la recunoaşterea şi executarea hotărârilor arbitrale
străine, adică pronunţate pe teritoriul altui stat decât acela unde se solicită recunoaşterea şi
executarea, inclusiv într-un stat care nu este parte la Convenţie, deşi, în legătură cu acest aspect,
statele pot face rezerve, în momentul aderării, în sensul că respectiva convenţie să nu se aplice
decât recunoaşterii şi executării hotărârilor pronunţate pe teritoriul altui stat contractant, precum
şi ca ea să se aplice numai litigiilor născute din raporturi de drept contractual, considerate
comerciale de către legea naţională. Convenţia de la New York este importantă şi prin aceea că
ea clarifică valoarea hotărârilor pronunţate de arbitrajele permanente pe care le pune pe acelaşi
plan cu sentinţele pronunţate de arbitrajele ad-hoc, recunoscând, implicit, arbitrajele
instituţionalizate ca modalitate de soluţionare a litigiilor de comerţ internaţional.

68
 În privinţa convenţiei sau clauzei de arbitraj, Convenţia de la New York formulează o normă
uniformă de o deosebită valoare, în sensul că cere obligatoriu încheierea convenţiei de arbitraj în
formă scrisă (alin. 1 şi 2 al art. II).
Deosebit de importantă este şi prevederea potrivit căreia dovada existenţei unui motiv de
respingere a recursului sau executării hotărârii arbitrale străine trece asupra pârâtului de îndată ce
reclamantul a prezentat hotărârea invocată şi convenţia arbitrală scrisă, care a investit completul
de arbitraj, în lumina Convenţiei de la New York, hotărârea arbitrală continuând, în mâinile
aceluia care a obţinut-o, un titlu căruia trebuie să i se acorde credit.
Convenţia de la New York are şi meritul de a fi consacrat principiul lex voluntatis în
determinarea legii care reglementează validitatea convenţiei arbitrale, în sensul că, această
convenţie trebuie să fie valabilă în temeiul legii alese de părţi, şi, numai în cazul tăcerii părţilor,
în temeiul legii ţării pe teritoriul căreia hotărârea a fost pronunţată. Potrivit Convenţiei de la New
York, părţile în litigiu pot să prevadă în convenţia de arbitraj, atât modalitatea de constituire a
tribunalului arbitral, cât şi procedura arbitrală, în lipsa altor prevederi aplicându-se legea ţării
unde are loc arbitrajul.
d) Convenţia europeană privind arbitrajul comercial internaţional a fost încheiată la
Geneva, la 21 aprilie 1961, în cadrul O.N.U., pe baza unui proiect elaborat prin eforturile
Grupului special de lucru de la Geneva pentru arbitraj, constituit de Comitetul pentru dezvoltarea
comerţului al Comisiei Economice pentru Europa.
Textul Convenţiei cuprinde numeroase precizări referitoare la organizarea arbitrajului,
regulile procedurale de urmat în soluţionarea cauzei, competenţa instanţei arbitrale, motivarea
hotărârii, anularea acesteia, recunoaşterea şi executarea hotărârii arbitrale străine.
Spre deosebire de convenţiile anterioare, Convenţia de la Geneva cuprinde dispoziţii speciale
referitoare la dreptul aplicabil fondului litigiului. În acest sens, art. VII precizează că părţile au
posibilitatea de a alege legea aplicabilă fondului litigiului şi că, în tăcerea părţilor, arbitrii vor
aplica legea competentă indicată de norma conflictuală pe care o vor considera potrivită cauzei,
în ambele cazuri însă, arbitrii trebuind să ţină seama de stipulaţiile contractului şi de uzanţele
comerciale. Potrivit §2 al art. VII, arbitrii pot să judece în calitate de „amiables compositeurs”,
dacă părţile au convenit în acest sens şi dacă legea care guvernează arbitrajul permite aceasta.
Ca inovaţie adusă de Convenţia de la geneva, reţine atenţia crearea unui comitet special
căruia i se poate adresa reclamantul când nu convine cu pârâtul asupra desemnării arbitrului.

69
 Preocupări în direcţia codificării regulilor aplicabile arbitrajului comercial internaţional au
fost evidenţiate şi de alte organizaţii internaţionale (organizaţiile Pieţei Comune şi Consiliului
Europei), de alte organisme O.N.U. (C.E.A.E.O., UNIDROIT, UNCITRAL), de instituţii
neguvernamentale cu caracter ştiinţific (I.L.A., Consiliul interamerican de jurisconsulţi); la
acestea trebuie adăugat aportul contractelor – tip care conţin clauze de arbitraj, al condiţiilor
generale elaborate de comisiile ECOSOC, al clauzelor de arbitraj tip, al regulamentelor
diferitelor instituţii permanente de arbitraj pentru comerţul internaţional.
Trăsăturile esenţiale ale convenţiei de arbitraj sunt:
- existenţa, validitatea sau menţinerea în vigoare a convenţiei de arbitraj nu depind de soarta
contractului principal la care această convenţie se referă; declararea contractului principal
inexistent, anularea, rezoluţiunea, rezilierea lui nu afectează convenţia de arbitraj.
- legea aplicabilă convenţiei de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului
principal.
Convenţia de arbitraj, indiferent de forma ei, este ea însăşi un contract comercial
internaţional supus principiului lex voluntatis. Dacă părţile nu cu precizat legea care să
guverneze convenţia de arbitraj, aceasta va fi supusă, în lumina aceloraşi convenţii
internaţionale, legii în vigoare în ţara unde urmează să se pronunţe hotărârea. Convenţia de la
Geneva din 1961 reţine şi o a treia soluţie. Astfel, în 7§2 din articolul VII, după ce arată că atunci
când trebuie să se pronunţe asupra existenţei sau valabilităţii unei convenţii de arbitraj,
tribunalele statelor contractante vor hotărî, în ceea ce priveşte capacitatea părţilor, potrivit legii
care le este aplicabilă, iar în ceea ce priveşte celelalte probleme: a) conform legii căreia părţile au
supus convenţia de arbitraj şi b) în lipsa unei indicaţii în această privinţă, conform legii ţării unde
hotărârea trebuie să fie pronunţată. Convenţia de la Geneva precizează că: „în lipsa indicaţiilor
asupra legii la care părţile au supus convenţia şi dacă, în momentul în care problema este supusă
unei instanţe judecătoreşti nu este posibil să se prevadă care este ţara în care se va pronunţa
hotărârea, se va decide conform legii competente în virtutea normelor conflictuale ale
tribunalului sesizat.” (art. VI, § 2 c).
Condiţiile de formă ale convenţiei de arbitraj sunt precizate în convenţiile internaţionale
amintite, ambele impunând forma scrisă.
Efectele convenţiei de arbitraj sunt:
a) obligaţia părţilor de a supune arbitrilor soluţionarea litigiilor;

70
 b) fondarea competenţei tribunalului arbitral de a soluţiona litigiile vizate de convenţia de
arbitraj; în acest sens, o contestare a existenţei sau validităţii convenţiei de arbitraj nu împiedică
tribunalul arbitral să continue procedura, să se pronunţe asupra competenţei sale şi, în cazul
afirmării competenţei sale, să se pronunţe asupra fondului litigiului fără a aştepta soarta unei
eventuale acţiuni în anulare în faţa jurisdicţiilor statale competente;
c) principiul incompetenţei jurisdicţiior statale de a soluţiona litigiile vizate de o convenţie
de arbitraj.
În convenţia de arbitraj, părţile urmează să se refere la:
- litigiile care urmează a fi soluţionate de instanţa de arbitraj;
- structura instanţei de arbitraj;
- locul arbitrajului;
- limba procedurii arbitrale;
- dreptul aplicabil.
Conform Convenţiei de la New York din 1958, recunoaşterea şi executarea sentinţei vor fi
refuzate dacă se dovedeşte, în faţa autorităţii competente a ţării unde sentinţa este invocată, una
din următoarele împrejurări (art. 5);
- părţile la convenţia de arbitraj erau, potrivit legii aplicabile, lipsite de capacitate, ori
convenţia amintită nu este valabilă în virtutea legii alese de către părţi ori, în lipsa unei alegeri,
pe baza legii ţării unde sentinţa a fost dată;
- partea împotriva căreia se invocă sentinţa nu a fost informată în modul cuvenit despre
desemnarea arbitrilor sau despre procedura de arbitraj, ori a fost imposibil pentru un alt motiv să-
şi pună în valoare mijloacele sale de apărare;
- sentinţa se referă la un diferend care nu este menţionat în compromis sau care nu se
cuprinde în prevederile clauzei compromisorii sau conţine hotărâri care depăşesc prevederile
convenţiei de arbitraj;
- constituirea instanţei arbitrale ori procedura de arbitraj nu a fost conformă cu convenţia
părţilor sau, în lipsa unei asemenea convenţii, cu legea ţării unde a avut loc arbitrajul;
- sentinţa nu a devenit obligatorie pentru părţi ori a fost anulată sau suspendată de o autoritate
competentă a ţării în care s-a arbitrat sau după legea căreia a fost dată sentinţa.
Recunoaşterea şi executarea sentinţei arbitrale vor putea fi, de asemenea, refuzate dacă
autoritatea competentă a ţării unde se cere exequaturul constată că, potrivit legii acestei ţări,

71
obiectul litigiului nu este susceptibil de a fi rezolvat pe cale arbitrală sau sentinţa contravine
ordini publice.

5. Clauzele asiguratorii menite să contracareze riscurile.

5.1. Caracteristica generală a clauzelor asiguratorii.
Incertitudinea pertinentă pe unele pieţe şi alte condiţii specifice în care se desfăşoară
operaţiunile comerciale internaţionale impun părţile să stipuleze în contracte clauze asigurătorii
împotriva riscurilor valutare şi nevalutare, riscuri care, în cazul când se realizează, pot afecta
obligaţia cel puţin a uneia dintre părţi, perturbând echilibrul stabilit la încheierea contractului.
Clauzele asigurătorii au menirea de a minimaliza riscurile:
- social-politice: războaie, greve etc;
- politico-administrative: instituirea embargourilor, introducerea regimurilor speciale ale
operaţiilor de import-export etc;
- economice: fluctuaţiile cursurilor de schimb ale valutelor naţionale etc;
- evenimente naturale: secete, inundaţii, cutremure şi alte calamităţi.
Particularităţile riscurilor în contractele comerciale internaţionale sunt:
a) ricul este un eveniment, adică un fapt material, în momentul în care se produce;
b) riscul este un eveniment posibil de a se realiza. În acest sens, realizarea riscului este o
probabilitate, nu şi o certitudine;
c) producerea ricului este semnificativă din punct de vedere juridic dacă are loc între
momentul încheierii şi cel al finisării executării contractului;
d) producerea riscului trebuie să fie independentă de culpa vreuneia dintre părţi, adică să se
producă din cauză străină. Dacă evenimentul s-a produs din culpa vreuneia dintre părţi, este
exclusă ideea riscului şi intervine răspunderea contractuală a părţii în culpă;
e) în cazul în care se produce, riscul are drept consecinţă imposibilitatea executării
contractului sau un prejudiciu pentru una sau chiar pentru ambele părţi contractante.
Clauzele asigurătorii au drept scop:
- menţinerea valorii contractului;
- adaptarea contractului la noile condiţii.
Clauzele asigurătorii sunt caracteristice preponderent contractelor pe termen mediu sau lung,
dar pot apărea şi în contractele încheiate pe termen scurt, atunci când împrejurările o impun.

5.2. Clauze de menţinere a valorii contractului.

72
 Clauzele de menţinere a valorii contractului includ:
a) Clauzele de consolidare valutară: stipulaţiile contractuale care urmăresc ca scop
protejarea părţilor contractului comercial internaţional împotriva riscului aferent devalorizării
monedei de plată. Clauzele vizate presupun stabilirea de către părţi a două monede – una de
plată, iar alta de cont.
Moneda de cont, considerată mai stabilă, este cea în care se exprimă preţul, adică cea în care
se măsoară valoarea prestaţiei pecuniare pe care debitorul o datorează creditorului. Aceasta
constituie etalonul pentru stabilirea cantităţii de monedă de plată necesară pentru stingerea
datoriei.
Moneda de plată, fiind mai puţin stabilă, este cea care indică natura semnelor monetare în
care se emite factura şi se efectuează plata.
Părţile pot conveni, la propria discreţie, asupra oricărei monede de cont şi de plată pentru a se
aplica în contractul lor.
O situaţie generică în acest sens ar suna în felul următor: un vânzător cu sediul în Republica
Moldova vinde unui cumpărător german un bun, al cărui preţ este evaluat în Euro, pe baza unei
parităţi determinate astfel: 1 Euro = 16 lei. La momentul executării contractului, însă, valoarea
monedei Euro s-a diminuat până la 15 lei. În acest caz, vânzătorul are o pierdere de schimb de 1
leu pentru fiecare Euro.
În scopul de a evita asemenea situaţie, părţile contractante au posibilitatea fie să se refere la o
paritate fixă, prevăzută în contract: „Preţul este de ... lei. Părţile aleg ca monedă de cont Euro. La
momentul încheierii contractului paritatea dintre Euro şi leu este, potrivit cursului oficial, stabilit
de BNM, de 1 Euro = 16 lei. În cazul în care paritatea 1 Euro = 16 lei va suferi modificări mai
mari de 15%, preţul se va schimba în aceeaşi proporţie.”
Condiţia esenţială pentru ca clauza de consolidare valutară să fie eficientă, ca modalitate de
menţinere a valorii contractului, este ca moneda de calcul, pe cât posibil, să fie stabilă.
b) Clauza de revizuire a preţului, care poate fi de două feluri:
- clauza de revizuire cu indexare unică: presupune ataşarea sumelor prevăzute în contracte
de produse de primă necesitate, exprimate prin unităţi de măsură (1kw pe oră, 1 tonă de
cărbune). În baza clauzei de indexare unică, variaţia de preţuri se calculează automat, fără
intervenţia părţilor ori a instanţei. Pentru a repartiza între părţile contractante riscurile ce derivă

73
din fluctuaţiile preţurilor, primele au posibilitatea de a stabili o legătură de unitate de valoare cu
unul dintre elementele ce urmează:
1. dolarul SUA (în asemenea caz, există riscul că fiecare parte să-şi vadă moneda naţională
fluctuând în raport cu dolarul, precum şi valoarea dolarului variind în raport cu aurul);
2. moneda unei ţări terţe (în asemenea caz, ambele părţi suportă riscul provocat prin variaţia
cursului, atât a monedei fiecăreia din părţile contractante, cât şi a monedei ţării terţe);
3. aurul monetar (în asemenea caz, există riscul pentru fiecare dintre părţile contractante de a
vedea moneda sa naţională variind în raport cu aurul). Această clauză mai este cunoscută în
doctrină şi sub titlul de „clauza aur”29. Conform clauzei aur, preţul contractual, exprimat într-o
valută care are o paritate oficială în aur la momentul încheierii contractului, se va modifica în
mod corespunzător dacă această paritate va creşte sau va scade până la data plăţii preţului.
Spre exemplu, părţile pot prevedea că preţul mărfii e stabilit în dolari SUA, indicându-se în
miligrame de aur fin paritatea oficială în aur a unui dolar la data încheierii contractului. În
continuare, părţile stipulează că, dacă până la momentul plăţii acest conţinut în aur al doarului se
va modifica, preţul se va rectifica în mod corespunzător, astfel încât echivalentul în aur al
preţului să rămână neschimbat.
În dreptul intern al unor ţări, clauza-aur este interzisă, iar stipulaţia dintr-un contract potrivit
căreia plata ar urma să se facă în aur este nulă, ea fiind contrară ordinii publice a ţării respective.
4. moneda creditorului (în asemenea caz, creditorul nu este supus riscului de schimb);
5. moneda debitorului (în asemenea caz, debitorul nu este supus la nici un risc de schimb; el
se află în situaţia în care ar fi încheiat un contract cu vreun resortisant din ţara sa fără clauză de
menţinere a valorii contractului).
- clauza de revizuire cu indexare cumulativă.
Clauza dată este binevenită în situaţia în care preţul contractual depinde de valoarea unei
multitudini de elemente, precum: forţa de muncă, materia primă etc; indexarea cumulativă
presupune existenţa unei formule de calcul indicată de părţile contractante.
c) Clauza de opţiune a monedei liberatorii.
În acest caz, părţile care au exprimat preţul contractual în două sau mai multe monede de
plată, având în vedere cursul de schimb dintre aceste monede la data contractării, prevăd că, la
scadenţă, creditorul sau, mai rar, debitorul, are dreptul de a alege în care anume dintre monedele
respective i se va face plata.
29
Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004, p. 608.

74
 Această clauză este cunoscută în literatura de specialitate şi sub denumirea de clauză de
monede multiple30.
Funcţia clauzei date este de a menţine valoarea contractului deoarece, dacă la momentul
plăţii a intervenit o schimbare a cursului de schimb dintre monedele de plată, una din ele suferind
o devalorizare, creditorul va opta, desigur, pentru plata preţului în cealaltă monedă, al cărei curs
s-a menţinut cât mai aproape de cel din momentul contractării, raportul preţ-marfă rămânând
aşadar relativ acelaşi.
Clauza de opţiune a monedei liberatorii poate fi formulată în modul următor: „Debitorul se
obligă să plătească la scadenţă 100000 Euro sau 125000 dolari SUA”.
d) Clauza de opţiune a locului de plată.
Prezenta clauză presupune o stipulare în conţinutul contractului, potrivit căreia preţul va fi
plătit în unul sau în altul din locurile de plată menţionate în contract.
Clauza de opţiune a locului de plată poate fi formulată în modul următor 31: „Debitorul se
angajează să plătească, la scadenţă, 10000 lire sterline la Londra, Dublin sau Cairo”. În acest
sens, moneda de cont este lira sterlină. Plata, însă, se va putea face în lire sterline engleze,
irlandeze sau egiptene, valoarea creanţei rămânând nemodificată.

5.3. Clauze de adaptare a contractului la noile împrejurări.

Clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări includ:
a) Clauza ofertei concurente.
Prin această clauză, o parte contractantă (beneficiarul clauzei) dobândeşte dreptul ca, în cazul
în care pe parcursul executării contractului un terţ îi face o ofertă de contractare în condiţii mai
favorabile decât cele din contractul în curs de executare, să obţină adaptarea acestui contract în
spiritul ofertei terţului sau, dacă cealaltă parte (promitentul) nu acceptă, contractul să se suspende
sau să fie reziliat, direct sau în temeiul unei hotărâri judecătoreşti.
Scopul acestei clauze este de a preveni riscurile nevalutare, raţiunea formulării de către terţ a
ofertei concurente fiind tocmai survenirea unor schimbări de conjunctură pe piaţa internaţională,
de natură a crea interesul acestuia să propună unei părţi contractante încheierea unui contract în
condiţii mai avantajoae pentru ea decât cele stabilite prin contractul în curs de executare.

30
Sitaru D.A, op. cit., p. 623.
31
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 129.

75
Beneficiarul clauzei are interesul de a o include în contract tocmai pentru a profita de aceste
eventuale modificări ulterioare ale conjuncturii, obţinând adaptarea contractului la noile condiţii
ale pieţei.
Clauza ofertei concurente poate fi formulată în modul următor32: „Dacă, în cursul executării
respectivului contract, cumpărătorul îi comunică vânzătorului despre primirea unei oferte
concurente ce emanează de la un furnizor cunoscut şi în ofertă se conţine un preţ mai mic decât
cel din contract, vânzătorul trebuie în termen de ... să se alinieze la condiţiile ofertei concurente.
În caz contrar, cumpărătorul este liber să încheie contract cu terţul furnizor, iar contractul în
cauză încetează să producă efecte juridice după expirarea termenului sus-menţionat”.
Clauza ofertei concurente poate fi stipulată, mai rar, şi în favoarea vânzătorului. În aceste
cazuri, vânzătorul este în drept să ceară de la cumpărător ca acesta să plătească preţul pe care
primul l-ar putea obţine pentru aceeaşi marfă de la cumpărătorii terţi.
Mecanismul clauzei ofertei concurente implică stabilirea unei proceduri de notificare
conform căreia părţile urmează să-şi comunice în scris, eventual în anumite termene, existenţa
ofertei concurente, hotărârea de a accepta sau nu condiţiile din ofertă, intenţia de a rezilia sau
suspenda contractul. Întrucât clauza ofertei concurente poate duce la încetarea raporturilor
contractuale iniţiale, i s-au adus în practică unele corective precum stabilirea unui interval de la
încheierea contractului în cadrul căruia nu poate fi invocată, sau a frecvenţei cu care poate fi
invocată (inclusiv în ce perioadă a anului), ca şi a unui minim de avantaje pe care trebuie să le
cuprindă oferta eventuală a terţului pentru a negocia adaptarea contractului.
b) Clauza clientului celui mai favorizat.
Prin această clauză, o parte contractantă (promitentul) se obligă ca, în situaţia în care pe
parcursul executării contractului pe termen lung va încheia cu un terţ un contract similar prin
care va acorda acestuia condiţii mai favorabile decât cele înscrise în contractul în curs de
executare, să aplice aceste condiţii şi în favoarea celeilalte părţi contractante (beneficiarul
clauzei), contractul fiind astfel adaptat în mod corespunzător.
Clauza clientului celui mai favorizat poate fi formulată în felul următor 33: „În cazul în care
furnizorul va consimţi la alţi clienţi condiţii care, în ansamblul lor, ar fi mai favorabile decât cele

32
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 130.
33
Băieşu A., op. cit., p. 131.

76
prevăzute în prezentul contract, pentru o cantitate şi o calitate comparabilă, furnizorul se obligă
să le consimtă şi clientului, din ziua în care se vor aplica terţului”.
Clauza clientului cel mai favorizat are o aplicaţiune automată cât priveşte pe cocontractantul
în favoarea căruia se stipulează; din momentul în care au fost acordate unui terţ – printr-un
contract similar – condiţii mai favorabile (preţ sau termene de livrare mai avantajoase, calitate
sau cantitate superioară), aceste condiţii urmează să se aplice, din acelaşi moment, şi partenerului
din contractul iniţial.
Procedura de punere în aplicare a clauzei clientului cel mai favorizat impune stabilirea
modului de notificare către beneficiarul clauzei, a modului de control asupra momentului şi
condiţiilor de încheiere cu terţul a contractului nou cu condiţii mai avantajoase, precum şi a
modului de soluţionare a eventualelor divergenţe dintre părţi în legătură cu aprecierea condiţiilor
considerate mai favorabile. În practică, părţile pot aduce corective clauzei clientului cel mai
favorizat precizând – spre pildă – minimul de diferenţe ce trebuie să existe între condiţiile
comparate, ori spaţiul teritorial de provenienţă al clienţilor terţi ce pot fi luaţi în considerare.
c) Clauza „hardship” (impreviziune).
Clauza dată este definită în Principiile UNIDROIT. Potrivit acestora, există hardship atunci
când apariţia unor evenimente alterează fundamental echilibrul contractului fie datorită faptului
că cheltuielile executării obligaţiilor unei părţi au crescut, fie datorită faptului că valoarea
contraprestaţiei pe care o parte o primeşte s-a diminuat, astfel: a) evenimentele apar sau au
devenit cunoscute părţii dezavantajate după încheierea contractului; b) evenimentele nu ar fi
putut fi luate în considerare în mod rezonabil de către partea dezavantajată la momentul
încheierii contractului; c) evenimentele sunt în afara controlului părţii dezavantajate; d) riscul
evenimentelor nu a fost asumat de partea dezavantajată.
Potrivit art. 623 din Codul Civil al Republicii Moldova, dacă împrejurările care au stat la
baza încheierii contractului s-au schimbat în mod considerabil după încheierea acestuia, iar
părţile, prevăzând această schimbare, nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte
condiţii, se poate cere ajustarea contractului în măsura în care nu se poate pretinde unei părţi,
luând în considerare toate împrejurările acelui caz, în special repartizarea contractuală sau legală
a riscurilor, menţinerea neschimbată a contractului.

77
 Pentru ca o situaţie să poată fi calificată ca hardship şi, prin urmare, să poată servi ca temei
pentru ca una din părţile contractului să fie îndreptăţită să ceară ajustarea contractului, trebuie să
fie îndeplinite următoarele condiţii:
1. împrejurările care au stat la baza încheierii contractului trebuie să se schimbe în mod
considerabil ulterior încheierii contractului. Contează nu atât gravitatea evenimentului, ci
impactul acestuia asupra raporturilor contractuale.
2. împrejurările s-au schimbat sau au devenit conuscute după încheierea contractului.
3. schimbarea împrejurărilor era imprevizibilă la momentul încheierii contractului.
4. partea afectată nu şi-a asumat expres riscul modificării împrejurărilor.
5. trebuie să fie inechitabil ca efectele situaţiei în cauză să fie suportate exclusiv de către
partea afectată.
Situaţia de hardship se aseamănă cu cea de forţă majoră. Elementul lor comun este
imprevizibilitatea. Totodată, între instituţia de hardship şi cea de forţă majoră există următoarele
deosebiri:
a) insurmontabilitatea: în timp ce evenimentul de hardship face doar mult mai oneroasă
executarea obligaţiei de către una din părţi, evenimentul de forţă majoră atrage, de regulă,
imposibilitatea executării contractului;
b) scopul urmărit de părţi: invocarea situaţiei de hardship are ca scop ajustarea contractului la
noile împrejurări, pe când în cazul de forţă majoră scopul este de a reglementa suspendarea sau
încetarea efectelor contractului şi a exonera de răspundere partea aflată în imposibilitate de
executare.
Cât priveşte mecanismul ajustării contractului la noile împrejurări, părţile sunt obligate, în
primul rând, de a proceda la renegocierea contractului. Procedura renegocierii începe cu
depunerea de către partea îndreptăţită a cererii de ajustare a contractului. Cererea în cauză trebuie
să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie făcută fără întârziere;
- să fie motivată;
În rezultatul renegocierii contractului se pot crea situaţii diferite:
- părţile izbutesc să găsească soluţiile ajustării contractului la noile împrejurări şi perfectează
modificările respective la contract;
- negocierile eşuează din cauza că cealaltă parte neagă existenţa situaţiei de hardship sau nu
răspunde la cererea de ajustare, fie din orice alt motiv.

78
 Instanţa de judecată care constată existenţa unui caz de hardship poate adapta contractul în
vederea restabilirii echilibrului prestaţiilor. Dacă ajustarea contractului la noie împrejurări este
imposibilă sau nu se poate impune uneia dintre părţi, partea dezavantajată poate cere
rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea lui.
Prevederile legale ale sistemelor juridice care consacră instituţia de hardship au caracter
supletiv, astfel încât părţile pot reglementa prin clauze contractuale obligaţia părţilor de a
proceda la modificarea conţinutului contractului atunci când pe parcursul executării sale se
produc, fără culpa părţilor, evenimente ce nu puteau fi prevăzute la momentul încheierii
contractului, dar care, schimbând substanţial elementele avute în vedere de părţi la momentul
contractării, creează pentru unul din contractanţi o îngreunare substanţială a executării
contractului şi care, deci, ar fi inechitabil să fie suportată numai de partea afectată.
d) Clauza primului refuz (de preemţiune).
Prin această clauză, o parte, numită promitent, se obligă ca, în ipoteza în care decide să
încheie în viitor un anumit contract, să acorde preferinţă celeilalte părţi, numită beneficiar, în
condiţii egale cu cele oferite de terţe persoane aflate într-o situaţie comparabilă, şi numai dacă
beneficiarul refuză să încheie contractul – are, aşadar, dreptul primului refuz -, promitentul poate
să-l încheie cu un terţ.
Promisiunea este afactată de o condiţie suspensivă, deoarece promitentul se obligă să acorde
preferinţă beneficiarului numai dacă, în viitor, se decide să încheie acel contract. Decizia lui
trebuie să intervină în termenul convenit de părţi sau, în lipsa acestuia, într-un termen rezonabil.
Această caracteristică a promisiunii pe care o conţine clauza primului refuz o deosebeşte esenţial
de promisiunea unilaterală de a contracta.
Aplicarea clauzei primului refuz presupune, printre altele, convenirea între partenerii la
contractul iniţial a unei proceduri de comunicare a intenţiei de a contracta o nouă operaţiune, a
deciziei beneficiarului clauzei de a accepta sau nu oferta de contractare, ca şi a criteriilor de
comparare a condiţiilor negociate cu un terţ.
În cazul în care, ignorând clauza primului refuz, ofertantul ar contracta operaţia comercială
nouă cu un terţ, beneficiarul clauzei care nu a fost consultat are dreptul la despăgubiri egale cu
câştigul nerealizat din cauza neîncheierii cu el a contractului nou.
e) Clauza de forţă majoră.

79
 În practica internaţională se confruntă trei tipuri de definiţii ale cazurilor de forţă majoră34:
a) O definiţie sintetică, potrivit căreia prin caz de forţă majoră se înţeleg împrejurările
imprevizibile şi insurmontabile care au împiedicat partea să execute contractul.
b) O definiţie analitică, cuprinzând toate situaţiile imaginabile care ar putea constitui cazuri
de forţă majoră, fapte exoneratoare de răspundere sau scuze. Această definiţie, caracteeristică
practicii anglo-saxone, se regăseşte şi în unele din condiţiile generale elaborate sub egida
Comisiei Economice pentru Europa a Naţiunilor Unite, ca de pildă în „Condiţiile generale nr.
188 A” privind furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import şi la export după care
„sunt considerate cauze de exonerare, dacă intervin după încheierea contractului şi împiedică
executarea acestuia, conflictele de muncă şi orice altă împrejurare, ca: incendiu, mobilizare,
rechiziţie, embargo, interdicţia transferului de devize, insurecţie, lipsa mijloacelor de transport,
lipsa generală de aprovizionare, restricţia utilizării energiei, când aceste împrejurări sunt
independente de voinţa părţilor”.
c) O definiţie mixtă, care cuprinde atât o formulare sintetică, cât şi o enumerare. Această
definiţie este expresia unei prudenţe mărite şi de aceea demnă de consacrat în contracte.
Bineînţeles că împrejurările care pot constitui cazuri de forţă majoră diferă în raport cu obiectul
contractului.
Clauza de forţă majoră poate fi considerată o clauză de adaptare în măsura în care în ea se
prevede că, în caz de forţă majoră, contractul va fi suspendat, urmând ca în perioada de
suspendare el să continue în noile condiţii care vor fi negociate între timp.
O formulare a clauzei de forţă majoră poate fi efectuată în modul următor 35: „...în caz de forţă
majoră, contractul se suspendă şi urmează să continue în noile condiţii, care vor fi negociate în
sau după perioada de suspendare”.
Indiferent de specificul contractului, împrejurările ce constituie forţă majoră se caracterizează
prin următoarele particularităţi comune:
- prezintă caracter imprevizibil şi insurmontabil;
- prezintă caracter exterior celui care o invocă;
- intervine ulterior încheierii contractului;
- împiedică ori face imposibilă executarea contractului;
- se produce fără culpă din partea debitorului.

34
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 124.
35
Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998, p. 136.

80
 Clauza referitoare la forţa majoră trebuie să prevadă şi mijloacele prin care se va face dovada
acestei împrejurări. Dovada poate fi certificată de un organ al statului respectiv.
Împiedicarea cauzată de forţa majoră poate fi totală sau parţială. În cazul în care împiedicarea
este totală, debitorul se exonerează integral de la plata unor daune sau penalităţi. Atunci, însă,
când împiedicarea este parţială, exonerarea de răspundere a debitorului este direct proporţională
cu efectele specifice ale împiedicării.
Se cere ca debitorul să aibă o comportare activă faţă de evenimentele invocate, în sensul nu
numai de a-l aviza pe creditor, dar chiar ca, în virtutea principiului colaborării dintre părţile
contractante, să depună eforturi spre a readuce relaţiile contractuale la situaţia normală ori cel
puţin să se mai salveze ceva.

6. Clauza penală.
În contractele de comerţ internaţional, părţile sunt libere să convină asupra mărimii
despăgubirilor datorate de debitorul care nu şi-a onorat obligaţiile contractuale creditorului. În
cazul în care părţile stipulează o clauză contractuală sau încheie un acord suplimentar ulterior
perfectării contractului, dar înainte ca prejudiciul să se fi produs, prin care se determină anticipat
cuantumul acestor prejudicii, este vorba de clauza penală.
Obiectul clauzei penale îl constituie, de regulă, o sumă de bani, determinată sau
determinabilă, numită penalitate. Clauza penală poate fi stipulată în mărime fixă sau sub forma
unei cote din valoarea obligaţiei garantate prin clauza penală sau a părţii neexecutate.
Forma clauzei penale trebuie întotdeauna să fie scrisă.
Fucţiile clauzei penale sunt: de garanţie, de evaluare, de compensare, de sancţionare, de
stimulare.
Principalele caractere ale clauzei penale:
- caracterul accesoriu, astfel încât validitatea obligaţiei principale constituie o condiţie
esenţială pentru existenţa clauzei penale;
- parvine doar atunci când neexecutarea poate fi imputabilă vinei debitorului;
- are forţă obligatorie între părţile contractului;
Tipurile de clauze penale:
- clauza penală inclusivă: creditorul poate pretinde repararea prejudiciului în partea
neacoperită prin clauza penală;

81
 - clauza penală alternativă: creditorul poate pretinde sau despăgubiri, sau penalitate;
- clauza penală punitivă : creditorul poate pretinde repararea prejudiciului peste penalitate;
- clauza penală exclusivă: creditorul poate pretinde doar penalitatea.
În cazuri excepţionale, luându-se în consideraţie toate împrejurările, instanţa de judecată
poate dispune reducerea clauzei penale disproporţionat de mari.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Comparaţi clauzele esenţiale cu clauzele accesorii.
 Care sunt sursele obligaţiilor implicite?
 Clasificaţi clauzele implicite.
 Definiţi convenţia de arbitraj.
 Enumeraţi clauzele de adaptare a contractului la noile împrejurări.
 Explicaţi deosebirile dintre clauza de hardship şi clauza de forţă majoră.
 Care sunt funcţiie clauzei penale?

82
 Tema 6. EFECTELE CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE

Planul
1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional;
2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi;
3. Interpretarea contractului comercial internaţional;
4. Executarea contractului comercial internaţional;
5. Modificarea contractului comercial internaţional;
6. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului comercial internaţional;

1. Principiul forţei obligatorii a contractului comercial internaţional.

Principiul forţei obligatorii a contractului (pacta sunt servanda) şi-a găsit formula clasică în
Codul civil francez: „Convenţiile legal formate ţin locul legii pentru cei care le-au încheiat”.
Principiul în cauză se manifestă prin două laturi: pozitivă şi negativă. Sub aspect pozitiv,
acest principiu semnifică că părţile trebuie să respecte riguros obligaţiile asumate. Sub aspect
negativ, acest principiu se exprimă prin aceea că părţile nu pot desfiinţa în mod unilateral ceea ce
a fost convenit de către acestea de comun acord.
În acest sens, consecinţele forţei obligatorii a contractului comercial internaţional sunt:
1. părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai prestaţiile la care s-au obligat.
2. obligaţiile contractuale trebuie să fie executate cu bună-credinţă. Buna-credinţă se exprimă,
în primul rând, prin aceea că debitorul este obligat să execute în mod loial şi onest şi complet
prestaţiile sale şi, în al doilea rând, prin aceea că părţile au obligaţia de a colabora în executarea
obligaţiilor lor, atunci când, în mod rezonabil, se poate aştepta la aceasta.
3. Contractul nu poate fi modificat sau desfiinţat prin simpla voinţă a uneia din părţile
contractante.

2. Efectele contractului comercial internaţional faţă de terţi.

83
 În dreptul comerţului internaţional operează principiul relativităţii efectelor contractului,
potrivit căruia contractul nu poate produce efecte decât între părţile contractante, în sensul că el
nu poate genera drepturi şi obligaţii în folosul şi, respectiv, în sarcina altor persoane.
Ca excepţie de la principiul menţionat, printr-un contract, părţile pot prevedea drepturi în
folosul unei alte persoane: este cazul contractului în folosul terţei persoane.
În dreptul comerţului internaţional această instituţie este întâlnită, ca exemplu:
a) în cazul contractului internaţional de transport de mărfuri, atunci când expeditorul
convine cu transportatorul ca cel din urmă să predea încărcătura destinatarului, care nu este parte
la contract;
b) în cazul contractului internaţional de asigurare, atunci când asiguratul stipulează că
asigurătorul trebuie să plătească suma asigurată ori despăgubirea unui terţ.
Pe lângă condiţiile de validitate a oricărui contract, contractul în folosul unui terţ trebuie să
îndeplinească şi unele condiţii specifice:
a) voinţa de a stipula în favoarea unei terţe persoane trebuie să fie certă, neîndoielnică;
b) persoana beneficiarului trebuie să fie determinată sau, cel puţin, determinabilă.
Beneficiarul este oricând în drept să renunţe la un drept care i-a fost conferit.
Revocarea sau modificarea stipulaţiei poate fi făcută numai de stipulantul însuşi; succesorii
sau creditorii stipulantului nu au dreptul de revocare sau de modificare a stipulaţiei. Revocarea
sau modificarea drepturilor conferite beneficiarului pot fi făcute doar atâta timp cât beneficiarul
nu le-a acceptat sau nu a acţionat în baza acestora în mod rezonabil.
În cazul în care promitentul nu-şi execută obligaţiile faţă de beneficiar, stipulantul este
îndreptăţit la următoarele:
- să acţioneze în justiţie pe promitent pentru a fi obligat să execute prestaţia pe care o
datorează beneficiarului;
- să invoce excepţia de neexecutare a contractului;
- să efectueze rezoluţiunea sau rezilierea contractului cu consecinţele ce decurg din acest
fapt;
- să pretindă despăgubiri, în măsura în care va dovedi producerea în patrimoniul propriu a
unui prejudiciu datorat neexecutării de către promitent a obligaţiei către beneficiar.
Beneficiarul nu suportă eventuala insolvabilitate a stipulantului, deoarece dreptul nu face
parte din patrimoniul stipulantului.

84
 Dacă beneficiarul decedează înainte de a fi acceptat dreptul, acesta se transmite
moştenitorilor săi, deoarece dreptul făcea parte din patrimoniul său.
Din contractul încheiat în folosul terţului, între acesta şi promitent se naşte un raport
obligaţional. Terţul beneficiar are calitatea de creditor, iar promitentul are calitatea de debitor.
Prin urmare, în realizarea dreptului său, el se poate folosi de toate mijloacele juridice pe care le
are orice creditor.
Contractul în folosul unui terţ nu creează, prin el însuşi, raporturi între stipulant şi beneficiar,
scopurile urmărite de stipulant fiind exterioare contractului.

3. Interpretarea contractului comercial internaţional.

Interpretarea contractului este operaţia logico-juridică prin care se determină conţinutul
concret al contractului, existenţa, sensul şi întinderea exactă a obligaţiilor contractuale, prin
cercetarea manifestării de voinţă a părţilor.
Principiile esenţiale de interpretare a contractelor comerciale internaţionale sunt principiul
cooperării părţilor contractante şi principiul bunei credinţe şi al loialităţii comerciale.
Regulile de bază ale interpretării sunt:
a) interpretarea contractelor este supusă legii contractului;
b) interpretarea este dominată de principiul bunei-credinţe;
c) prioritatea voinţei reale a părţilor; astfel, interpretarea trebuie să se facă pornindu-se de la
voinţa reală a părţilor şi nu de la cuvintele în care acest acord a fost exprimat. Totuşi, până la
proba contrarie, se prezumă că voinţa declarată în contract reflectă voinţa reală a părţilor. Dacă
nu poate fi stabilită intenţia părţilor, contractul va fi interpretat conform înţelesului dat acestuia
de orice persoană rezonabilă din aceeaşi categorie ca şi părţile, în circumstanţe identice;
d) efectele nestipulate (implicite): interpretarea contractului comercial internaţional se face
pornindu-se de la consideraţia că acesta produce nu numai efecte stipulate expres de părţi, dar şi
efecte care, conform naturii contractului, rezultă din lege, din uzanţe sau din principiul echităţii;
e) interpretarea coordonată a clauzelor; în acest sens, clauzele oricărui contract alcătuiesc un
întreg. De aceea, clauzele şi expresiile utilizate de părţi nu trebuie să fie privite izolat, ci făcând
parte integrantă din contextul general;
f) interpretarea utilă; astfel, clauzele contractului se interpretează în sensul în care pot produce
efecte, dar nu în sensul în care nu ar produce nici un efect, deoarece nu se poate concepe că
părţile au stipulat o clauză, fără să fi urmărit să producă efecte;

85
 g) interpretarea contractului în folosul părţii defavorizate; în acest sens, în caz de neclaritate,
clauzele unui contract se interpretează, de regulă, împotriva părţii care le-a propus;
h) interpretarea termenilor polisemantici; astfel, când un termen utilizat în contract poate primi
două înţelesuri, ambele susceptibile de a produce efecte, el se interpretează în înţelesul care se
potriveşte mai mult naturii contractului;
i) discrepanţe lingvistice; atunci când un contract este redactat în două sau mai multe versiuni
de limbă care au forţă egală, se va prefera, în caz de discrepanţă între versiuni, interpretarea
conformă versiunii în care a fost redactat iniţial contractul.

4. Executarea contractului comercial internaţional.

În ceea ce ţine de momentul executării obligaţiei, soluţia consacrată de numeroase sisteme
juridice este că orice obligaţie pură şi simplă, adică neafectată de un termen sau o condiţie,
trebuie executată la momentul naşterii raportului juridic obligaţional.
Obligaţiile cu termen devin exigibile numai la expirarea termenului.
Obligaţiile afectate de o condiţie suspensivă devin exigibile doar la realizarea acesteia.
În oricare alte situaţii, obligaţiile urmează a fi executate în cadrul unei perioade rezonabile de
timp după încheierea contractului.
Dacă termenul de executare a obligaţiei este determinat, se consideră că creditorul nu poate
cere executarea înainte de termen. Debitorul, însă, poate executa obligaţia înainte de termen,
dacă creditorul nu are nici un motiv temeinic pentru a refuza executarea.
În ceea ce ţine de locul executării obligaţiei, dacă acesta nu este fixat şi nu este determinabil
din contract, executarea obligaţiei se face astfel:
a) obligaţia de a plăti o sumă de bani se execută la sediul creditorului;
b) orice altă obligaţie se execută la sediul debitorului.
Potrivit principiului indivizibilităţii executării, creditorul poate să respingă o ofertă de
executare parţială a contractului la momentul scadenţei, indiferent de faptul dacă această ofertă
este însoţită ori nu de asigurarea executării integrale a obligaţiilor, cu excepţia situaţiei în care
creditorul nu justifică nici un interes legitim pentru aceasta.
Ordinea de executare depinde de tipul contractului. În contractele sinalagmatice obligaţiile
părţilor trebuie executate, de regulă, simultan.
Costurile executării vor fi suportate de fiecare parte în măsura în care acestea sunt necesare
pentru executarea propriilor obligaţii.

86
 Cu referinţă la imputaţia plăţilor, un debitor care datorează mai multe sume de bani aceluiaşi
creditor paote specifica, în momentul plăţii, datoria la care se referă plata. Totuşi, plata se impută
mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzii datorate şi, la sfârşit, asupra debitului
principal. Dacă debitorul nu face nici o specificare, creditorul poate, într-o perioadă de timp
rezonabilă după plată, să indice debitorului obligaţia asupra căreia se impută plata, cu condiţia ca
obligaţia să fie scadentă şi să nu facă obiectul unui litigiu.
Particularităţile executării obligaţiei pecuniare:
- plata poate fi făcută prin orice modalitate folosită în mod normal în relaţiile comerciale, la
locul plăţii;
- părţile contractului comercial internaţional sunt libere să decidă asupra monedei în care se
efectuează plata. Plata în moneda locului plăţii trebuie efectuată conform cursului de schimb care
prevalează acolo, în vigoare la data scadenţei. Cu toate acestea, dacă debitorul nu a achitat la
data la care obligaţia devine scadentă, creditorul poate cere achitarea conform cursului de schimb
care prevalează la data scadenţei plăţii sau la data plăţii efective;
- dacă plata este efectuată prin decontare bancară, atunci momentul executării, care îl
liberează pe debitor de obligaţia sa, constituie momentul când transferul către instituţia
financiară a creditorului este efectuat.
- dacă modalitatea de plată este incasso-ul documentar, termenul de plată stabilit prin
contractul de vânzare-cumpărare începe să curgă de la data când factura şi documentele de
expediţie şi transport au fost remise cumpărătorului, prin banca de la sediul lui.
- în cazul în care plata se face prin acreditiv documentar, obligaţia de a-l deschide într-un
anumit termen se consideră îndeplinită, de regulă, la data înscrisă ca atare pe acreditiv de către
banca emitentă.

5. Modificarea contractului comercial internaţional.

Executarea în bune condiţii şi cu bună-credinţă a contractelor comerciale internaţionale
revine ca o obligaţie de seamă a societăţilor comerciale şi, ca regulă generală, ele se derulează
potrivit clauzelor stabilite. Cu toate astea, uneori intervin situaţii în care unele clauze se impun a
fi modificate.
Modificarea contractului comercial internaţional poate fi de două tipuri: modificare legală şi
modificare convenţională.

87
 În ceea ce priveşte modificarea legală, legislaţiile naţionale reglementează diferite situaţii în
care una din părţile contractului este îndreptăţită să ceară modificarea unui contract în curs de
desfăşurare. Un exemplu de asemenea situaţie poate servi circumstanţa de „hardship”.
Cel mai frecvent, contractul comercial internaţional este modificat prin acordul de voinţă
privind modificarea contractului iniţial. Modificarea convenţională poate avea loc în următoarele
moduri:
1. prin manifestarea expresă a voinţei de către ambele părţi (încheierea unui act adiţional la
contract);
2. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului (clauză de revizuire), prin care părţile se
obligă ca, la survenirea anumitor împrejurări, sau la anumite intervale de timp, să reexamineze
contractul şi să procedeze la ajustarea lui;
3. printr-o clauză inserată în cuprinsul contractului, care oferă uneia din părţi dreptul de a
modifica în mod unilateral, în sensul şi în limitele convenite, anumite clauze ale contractului.
Modificările operează, de regulă, pentru viitor. Însă, nu este exclus ca, în unele situaţii,
modificarea să aibă putere retroactivă.
În contractele cu executare succesivă, conform regulii generale, perioada anterioară
modificării contractului nu este pusă în cauză, părţie nefiind în drept să ceară restituirea
prestaţiilor executate.
Cât priveşte contractele cu executare instantanee, retroactivitatea efectelor modificării
contractului depinde de faptul dacă contractul a fost sau nu executat. Astfel, nu poate fi modificat
un contract cu executare instantanee care a fost deja executat. Aceasta reiese din faptul că, în
acest caz, contractul, asemenea obligaţiilor ce rezultă din el, încetează prin executare. Din aceste
considerente, nu se poate modifica ceea ce nu mai există.
De regulă, modificarea contractelor comerciale internaţionale se realizează prin protocoale,
noi anexe semnate de părţi sau prin corespondenţă. Semnarea acestor instrumente juridice trebuie
făcută de acele persoane care au competenţa să încheie contractele respective. Cu alte cuvinte, un
contract care este supus aprobării organului colegial din societate nu poate fi modificat fără
aprobarea acestuia.

6. Rezoluţiunea (rezilierea) contractului comercial internaţional.

Modalităţile de desfiinţare a contractului sunt: rezoluţiunea şi rezilierea.

88
 Rezoluţiunea reprezintă desfiinţarea retroactivă a contractului cu executare instantanee şi
repunerea părţilor în situaţia existentă anterior încheierii lui.
Rezilierea constă în desfiinţarea contractului cu executare succesivă, având efecte numai pe
viitor.
În comerţul internaţional, rezoluţiunea este mult mai rar întâlnită decât rezilierea, din
considerentul că majoritatea contractelor comerciale internaţionale sunt pe termen mediu sau
lung şi, în acest mod, se execută prin prestaţii succesive.
Rezoluţiunea şi rezilierea pot avea loc în două moduri: legal şi convenţional.
Rezoluţiunea şi rezilierea legală a contractului survine, de cele mai dese ori, în calitate de
sancţiune a neexecutării contractului comercial internaţional aplicată debitorului obligaţiei
neexecutate.
Legea reglementează unele situaţii în care un contract cu executare succesivă poate fi reziliat
printr-o manifestare unilaterală de voinţă, fără existenţa unei neexecutări a contractului:
- în materia contractului de locaţiune, rezilierea contractului încheiat fără termen poate avea
loc la cererea oricărei părţi;
- în materia contractelor de antrepriză şi de prestări servicii, beneficiarul este în drept să
rezilieze contractul oricând până la realizarea completă a lucrării sau a prestaţiei;
- în materia contractului de transport, pasagerul este în drept să rezilieze contractul în orice
moment;
- în materia contractului de mandat, părţile sunt în drept să rezilieze unilateral mandatul în
orice moment;
- în materia contractului de comision, comitentul este în drept să rezilieze contractul în orice
moment;
- în materia contractului de prestări de servicii turistice, înainte de începutul călătoriei,
turistul poate rezilia contractul oricând;
- în materia contractului de franchising, dacă durata nu este determinată sau depăşeşte 10
ani, oricare din părţi are dreptul să rezilieze contractul cu respectarea unui termen de preaviz de
un an;
- în materia contractului de intermediere, oricare din părţi este în drept să rezilieze contractul
încheiat pe termen nedeterminat;
- în materia contractului de cont curent bancar, contractul încheiat pe un termen
nedeterminat poate fi reziliat în orice moment de titularul contului, cu condiţia unui preaviz;
- în materia contractului de credit bancar, debitorul este în drept de a rezilia în orice moment
un contract de credit cu dobândă fluctuantă;

89
 - în materia contractului de asigurare, în cazul contractelor încheiate pe un termen nelimitat,
ambele părţi sunt îndreptăţite să rezilieze contractul, respectând un termen de preaviz de cel
puţin o lună şi de cel mult 3 luni.
Un caz particular de rezoluţiune (reziliere) a contractului este situaţia de hardship. Dacă
ajustarea la noile împrejurări este imposibilă sau nu se poate impune uneia din părţi, partea
dezavantajată poate cere rezoluţiunea lui. În cazul contractelor cu executare succesivă în timp, în
locul rezoluţiunii se recurge, din motive temeinice, la rezilierea contractului.
În ceea ce ţine de rezoluţiunea şi rezilierea convenţională a contractului, menţionăm că
acordul de rezoluţiune sau reziliere poate fi realizat printr-un act juridic separat, intervenit într-un
moment ulterior încheierii contractului sau poate fi încorporat nemijlocit în contract. O asemenea
clauză se numeşte clauză rezolutorie sau pact comisoriu.
Este important de a face deosebire între clauza rezolutorie şi condiţia rezolutorie. În cazul
condiţiei rezolutorii, desfiinţarea contractului depinde de un eveniment viitor şi incert, exterior
comportamentului părţilor. În cazul clauzei rezolutorii, rezoluţiunea se datorează
comportamentului culpabil al debitorului.
Pactele comisorii pot fi sinalagmatice şi unilaterale. În cazul pactului sinalagmatic, oricare
dintre părţile contractului poate să utiizeze acest pact pentru desfiinţarea contractului prin
rezoluţiune în cazul în care cealaltă parte nu îşi execută obligaţiile sale contractuale. Pactul
comisoriu este unilateral atunci când în contract este inserată o clauză prin care se prevede că în
caz de neexecutare numai una din părţi poate rezolvi contractul. Nimic însă nu se opune ca
cealaltă parte să obţină rezoluţiunea sau rezilierea contractului, invocând temeiurile prevăzute de
lege.
Rezoluţiunea contractului comportă următoarele efecte:
- contractul este desfiinţat şi părţile sunt eliberate de obligaţia de a presta în viitor;
- părţile sunt repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituind una alteia
prestaţiile executate şi veniturie realizate în temeiul contractului desfiinţat – restitutio in
integrum.
Există cazuri în care restituirea prestaţiei în natură, din diferite motive, nu este posibilă.
Atunci, repunerea părţilor în situaţia anterioară are loc prin oferirea compensaţiei în bani.
Legislaţia naţională enumeră cazurile când se procedează la asemenea înlocuire:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;

90
 b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă
destinaţiei nu se ia în considerare.
Obligaţia compensării în bani în locul restituirii prestaţiei în natură se exclude în următoarele
cazuri:
a) atunci când viciul care dă drept la rezoluţiune iese la iveală doar în timpul prelucrării sau
transformării bunului;
b) în măsura în care creditorul răspunde de deteriorarea sau pieirea bunului;
c) atunci când deteriorarea sau pieirea s-ar fi produs chiar şi în cazul îm care bunul s-ar fi aflat
la creditor;
d) dacă, în cazul unui drept de rezoluţiune conferit de lege, deteriorarea sau pierderea s-a
produs la cel îndreptăţit să ceară rezoluţiunea, deşi acesta a dovedit dilgenţa unui bun proprietar,
îmbogăţirea urmând să fie restituită.
Pe lângă restituirea în natură sau prin echivalent bănesc a prestaţiilor primite, debitorul este
obligat să restituie şi veniturile realizate din fructificarea bunului care constituie obiect al
prestaţiei. În cazul în care, contrar regulilor bunei administrări, debitorul nu obţine beneficii de
pe urma bunului, deşi acest lucru i-ar fi fost posibil, el este obligat faţă de creditor la
compensarea valorii veniturilor ratate. Totodată, debitorul este îndreptăţit la restituirea
cheltuielilor necesare făcute în legătură cu bunul.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Enumeraţi consecinţele forţei obligatorii a contractului comercial internaţional.
 La ce acţiuni legale este îndreptăţit stipulantul în cazul în care promitentul nu-şi execută
obligaţiile faţă de beneficiar?
 Enumeraţi regulile de bază ale interpretării.
 Enumeraţi particularităţile executării obligaţiei pecuniare.
 Explicaţi deosebirile dintre rezoluţiune şi reziliere.

91
 Tema 7. NEEXECUTAREA CONTRACTELOR COMERCIALE
INTERNAŢIONALE

Planul
1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional;
2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale;
3. Rezoluţinea;
4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor;
5. Daunele-interese.

1. Noţiunea de neexecutare a contractului comercial internaţional.

În dreptul francez, noţiunea de neexecutare a contractului, în sens larg, desemnează faptul de
a nu onora în orice mod o obligaţie născută din contract; neexecutarea presupune nu numai lipsa
totală sau parţială a executării, dar şi executarea defectuoasă, atât sub aspectul calităţii, cât şi al
termenului. Neexecutarea include atât nerespectarea unei obligaţii principale, cât şi a unei
obligaţii accesorii.
Neexecutare poate fi atât culpabilă (din vina debitorului), cât şi datorită unei imposibilităţi
(neimputabilă debitorului).
Neexecutarea neimputabilă debitorului se poate datora uneia dintre următoarele cauze:
a)forţa majoră;
b)fapta unui terţ;
c)fapta creditorului;
În common law, neexecutarea contractului este definită ca fiind situaţia când o parte, fără a
beneficia de o exonerare legitimă, nu este în stare sau refuză să execute ceea ce datorează în baza
unui contract, execută defectuos sau se lipseşte pe sine însăşi de capacitatea de a executa.
În Convenţia de la Viena, exercitarea drepturilor părţilor în cazul neexecutării obligaţiilor
contractuale de către contractant este legată de o noţiune de bază – „încălcarea contractului”.

92
 La rândul său, încălcarea contractului are loc atunci când debitorul contractului nu execută un
act la care s-a obligat, atunci când el comite un act sau contribuie la un rezultat pe care el a
convenit să-l omită sau să-l evite; culpa lui neavând în această privinţă nici o importanţă.
Convenţia de la Viena nu face distincţie între executarea imperfectă, întârziere, defectele
bunului sau evicţiune.
Totodată, Convenţia menţionată a instituit o gradaţie în ceea ce priveşte recurgerea la diferite
mijloace acordate părţilor pentru cazurile de încălcare a contractului, în funcţie de gravitatea
încălcării în cauză. Astfel, unele mijloace pot fi utilizate în orice împrejurări, pe când recurgerea
la altele (spre exemplu - rezoluţiunea) poate avea loc doar în ipoteza unor încălcări mai grave.
Acest sistem se bazează pe deosebirea dintre „încălcarea esenţială” (essential breach) şi
încălcarea neesenţială.
Încălcarea esenţială conţine două elemente de bază:
1. prejudicierea substanţială a creditorului. Pentru ca încălcarea să fie considerată „esenţială”
trebuie ca ea să afecteze conţinutul esenţial al contractului: livrarea mărfii sau plata preţului, ceea
ce comportă o atingere gravă a scopului economic urmărit de părţi. Aceste circumstanţe trebuie
să ducă la faptul că partea lezată să nu mai aibă nici un interes faţă de executare, întrucât
încălcarea diminuează substanţial valoarea contractului;
2. previzibilitatea prejudiciului. În acest sens, prejudiciul trebuie să fie previzibil pentru
partea care a comis încălcarea sau pentru orice persoană rezonabilă plasată în aceeaşi situaţie.
La rândul lor, Principiile UNIDROIT, în art. 7.1.1, definesc neexecutarea obligaţiilor din
contractele comerciale internaţionale ca fiind încălcarea din partea unei părţi a oricăreia dintre
obligaţiile sale contractuale, inclusiv executarea defectuoasă sau executarea cu întârziere.

2. Executarea silită în natură a obligaţiilor contractuale.

În legislaţia franceză francez, dreptul la executarea în natură a obligaţiilor contractuale
constituie efectul direct al principiului forţei obligatorii a contractului enunţat în art. 1134 al. (1)
din Codul Civil francez.
În common law, în cazul încălcării obligaţiei de către cocontractant, partea prejudiciată poate
cere instanţei de judecată să oblige partea în culpă la una din următoarele acţiuni:
a) Executarea silită în natură. Conform concepţiei tradiţionale, executarea silită în natură nu
va fi ordonată de judecătorul englez atunci când, în opinia acestuia, daunele interese reprezintă în

93
speţă un remediu adecvat. Sarcina probei faptului că acordarea daunelor-interese nu reprezintă un
remediu adecvat îi revine reclamantului.
b) Interdicţia. Acest remediu se aplică în cazul încălcării unor obligaţii negative, ca, de
exemplu, a celor cuprinse în clauzele de neconcurenţă sau în clauzele de confidenţialitate.
În Convenţia de la Viena, dreptul de a cere executarea obligaţiilor cocontractantului este
situat pe primul loc în lista remediilor prevăzute pentru fiecare din părţi.
Art. 7.2.2 al Principiilor UNIDROIT acordă creditorului unei obligaţii, alta decât plata unei
sume de bani, dreptul de a cere executarea în natură, inclusiv corectarea unei executări
defectuoase.
Din cele expuse, conchidem că în sistemele de drept de tradiţie romanistă executarea în
natură se consideră, tradiţional, cel mai adecvat remediu, întrucât permite finalmente de a asigura
realizarea obiectivelor pe care le urmăreau părţile atunci când au contractat; în timp ce, în
sistemele common law, acest remediu este pronunţat de instanţele de judecată doar cu titlu
excepţional.

3. Rezoluţinea.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, pentru exercitarea rezoluţiunii, trebuie îndeplinite
următoarele condiţii:
1. Una din părţi să nu fi executat obligaţiile sale.
Nu orice neexecutare a obligaţiilor dă temei pentru rezoluţiunea contractului. Pentru
rezoluţiune, neexecutarea trebuie să fie esenţială. Cu referire la contractele sinalagmatice,
legea precizează că atunci când neexecutarea obligaţiei se limitează la o parte din prestaţie,
creditorul poate rezolvi contractul integral doar în cazul în care nu are nici un interes în
executarea parţială a prestaţiei. Dacă, însă, executarea parţială prezintă interes pentru creditor, el
poate s-o accepte, iar în ce priveşte partea neexecutată, el are dreptul de opţiune: fie să ceară
executarea silită a părţii neexecutate, fie să rezoluţioneze parţial contractul.
Potrivit legislaţiei naţionale, criteriile în baza cărora se determină dacă neexecutarea este
esenţială sunt:
a) neexecutarea privează substanţial creditorul de ceea ce se aştepta de la executarea
contractului;
b) executarea întocmai a obligaţiilor ţine de esenţa contractului;
c) neexecutarea este intenţionată sau din culă gravă;

94
 d) neexecutarea dă temei creditorului să presupună că nu poate conta pe executarea în viitor a
contractului.
2. Neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia.
În ceea ce priveşte particularităţile rezoluţiunii contractelor sinalagmatice, Codul Civil al
Republicii Moldova, în art. 709 al. (1), prevede că dacă una din părţi nu execută sau execută în
mod necorespunzător o prestaţie scadentă decurgând dintr-un contract sinalagmatic, cealaltă
parte poate, după expirarea fără rezultat a unui termen rezonabil pe care l-a stabiit pentru
prestaţie sau remediere, să rezoluţioneze contractul dacă debitorul trebuia să-şi dea seama, în
baza termenului de graţie, de iminenţa rezoluţiunii.
Art. 710 din Codul Civil al Republicii Moldova enumeră cazurile în care nu este necesară
stabilirea unui termen de graţie sau somaţia: debitorul a respins în mod cert şi definitiv
executarea; încălcarea obligaţiei constă în faptul că prestaţia nu a avut loc într-un anumit termen
stabilit prin contract şi creditorul a legat prin contract interesul său pentru prestaţie de executarea
ei în termen; datorită unor împrejurări speciale, luându-se în considerare interesele ambelor părţi,
rezilierea imediată este justificată etc.
Creditorul este îndreptăţit să rezoluţioneze contractul chiar şi înainte de scadenţă dacă este
evident că premisele dreptului de rezoluţiune se vor realiza.
Notificarea debitorului cu privire la rezoluţiunea contractului trebuie făcută fără întârziere.
Dacă prestaţia este oferită cu întârziere sau nu corespunde în alt fel prevederilor contractului,
creditorul pierde dreptul de rezoluţiune dacă nu notifică cealaltă parte într-un termen rezonabil de
la data la care a aflat sau trebuia să afle despre executarea necorespunzătoare.

4. Neexecutarea şi reducerea propriilor obligaţii de către creditor.

În cazul în care debitorul nu execută obligaţia sa, creditorul este îndreptăţit:
a) să refuze executarea propriei sale obligaţii, atâta timp cât debitorul nu o execută pe a sa
(excepţia de neexecutare);
b) să reducă proporţional obligaţia sa corelativă.
În dreptul francez, excepţia de neexecutare este definită ca fiind regula, potrivit căreia într-un
raport sinalagmatic fiecare din părţi nu poate cere de la cealaltă parte executarea angajamentelor
sale, dacă din partea sa ea nu execută sau nu oferă executarea propriilor sale angajamente.
În Convenţia de la Viena, remediile pentru neexecutare se manifestă prin două modalităţi:

95
 a) excepţia de neexecutare;
b) reducerea preţului.
Principiile UNIDROIT prevăd că excepţia de neexecutare este dreptul unei părţi de a
suspenda executarea propriei obligaţii până când cealaltă parte nu îşi va executa obligaţia ce îi
incubă.

5. Daunele-interese.
Legislaţia Republicii Moldova consacră regula potrivit căreia în cazul în care nu execută
obligaţia, debitorul este ţinut să-l despăgubească pe creditor pentru prejudiciul cauzat astfel dacă
nu dovedeşte că neexecutarea obligaţiei nu-i este imputabilă.
În dreptul francez, regula generală privind daunele-interese dispune că debitorul care a cauzat
prin neexecutarea contractului un prejudiciu cocontractantului său, este ţinut să-i repare
pierderile suportate şi câştigul de care acesta a fost lipsit. Daunele-interese pot fie să înlocuiască
cu titlu principal prestaţia neexecutată, fie să completeze alte sancţiuni: rezoluţiunea, excepţia de
neexecutare, executarea silită în natură.
În common law, acordarea daunelor-interese este remediul obişnuit în cazul încălcării
contractului.
Convenţia de la Viena şi Principiile UNIDROIT stabilesc ca principiu general faptul că
creditorul trebuie să fie pus, pe cât este posibil, în situaţia în care el s-ar fi aflat dacă contractul ar
fi fost executat în modul cuvenit. Această condiţie presupune că creditorul are dreptul la
repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suportat din cauza neexecutării; acest prejudiciu
cuprinde pierderea pe care a suferit-o şi beneficiul de care a fost lipsit.
Pentru aplicarea sancţiunii sub formă de daune-interese, este necesară prezenţa următoarelor
circumstanţe:
(A) Neexecutarea contractului.
În toate sistemele naţionale de drept şi în instrumentele de drept uniform neexecutarea
contractului este condiţia de bază a aplicării daunelor-interese, ca sancţiune pusă la dispoziţia
creditorului prejudiciat. În dreptul Republicii Moldova, precum şi în dreptul francez, culpa
debitorului este o condiţie necesară pentru survenirea răspunderii prin plata daunelor-interese. În
common law, precum şi potrivit Principiilor UNIDROIT, culpa nu este cerută ca condiţie pentru
survenirea răspunderii contractuale.

96
 (B) Prejudiciul.
Una dintre trăsăturile comune ale sistemelor juridice naţionale şi ale instrumentelor de drept
uniform este faptul că daunele-interese se acordă numai atunci când, şi în măsura în care,
creditorul a suferit un prejudiciu în rezultatul neexecutării contractului. Scopul daunelor-interese
este repararea integrală a prejudiciului. O manifestare a caracterului reparator al daunelor-
interese este regula general acceptată în toate sistemele, potrivit căreia creditorul nu trebuie să se
îmbogăţească fără just cauză din contul daunelor-interese; el nu trebuie să primească mai mult
decât a pierdut.
Pentru a fi reparabil, prejudiciul trebuie să prezinte un grad suficient de certitudine. Este cert
prejudiciul care s-a produs deja sau care se va realiza cu siguranţă; el se contrapune prejudiciului
pur eventual, ipotetic. Totodată, majoritatea sistemelor juridice şi instrumentelor de drept
uniform prevăd posibilitatea acordării daunelor-interese pentru pierderea unui câştig viitor, care
nu întotdeauna este absolut cert, sau pentru pierderea unei şanse.
Totuşi, prejudiciul viitor, chiar dacă este cert, nu poate fi reparat înaintea survenirii sale,
decât dacă el poate fi deja evaluat. În caz contrar, se va aştepta ca evaluarea să fie posibilă înainte
ca să fie ordonată repararea.
Potrivit Convenţiei de la Viena şi Principiilor UNIDROIT, poate fi reparat numai prejudiciul
pe care partea care a încălcat contractul „l-a prevăzut sau trebuia să-l prevadă la momentul
încheierii contractului, luând în considerare faptele pe care ea le cunoştea sau trebuia să le
cunoască, ca fiind consecinţele posibie ale încălcării contractului”.
Prejudiciul poate fi patrimonial sau nepatrimonial.
(C) Legătura de cauzalitate între neexecutarea contractului şi prejudiciu.
Potrivit legislaţiei Republicii Moldova, cât şi dreptului francez, este reparabil numai
prejudiciul care reprezintă efectul nemijlocit al neexecutării.
În Convenţia de la Viena şi în Principiile UNIDROIT necesitatea existenţei legăturii de
cauzalitate rezultă din formulările potrivit cărora este reparabil prejudiciul care constituie
„rezultatul”, „consecinţa” neexecutării contractului.
Potrivit sistemului common law şi a Convenţiei de la Viena, partea care invocă încălcarea
contractului trebuie să ia măsurile rezonabile, ţinând cont de împrejurări, pentru a limita
pierderea, inclusiv câştigul ratat rezultând din încălcare. Dacă ea neglijează s-o facă, partea care

97
a comis încălcarea poate cere o reducere a daunelor-interese egală cu suma pierderii care trebuia
să fie evitată.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Definiţi neexecutarea contractului şi enumeraţi formele acesteia.
 Enumeraţi condiţiile necesare a fi îndeplinite, potrivit legislaţiei Republicii Moldova,
pentru exercitarea rezoluţiunii.
 Care sunt criteriile definite de legislaţia naţională în baza cărora se determină dacă
neexecutarea este esenţială?
 Care sunt circumstanţele necesare a fi prezente pentru aplicarea sancţiunii sub formă de
daune-interese?

98
 Tema 8. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
INTERNAŢIONALĂ

Planul
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare
internaţională;
2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri;
3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională;
4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri:
4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă
4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului de vânzare-cumpărare

internaţională.
Categorie economică complexă, piaţa de mărfuri constituie expresia totalităţii tranzacţiilor de
vânzare-cumpărare încheiate într-un anumit spaţiu geografic; determinant pentru caracterizarea
unei anumite pieţe de mărfuri este modul de producţie, forma de proprietate asupra mijloacelor
de producţie, elemente care fac să se manifeste cu o intensitate deosebită funcţia ei principală:
corelarea producţiei cu consumul, prin intermediul ceererii şi a ofertei, finalizate prin contracte
de vânzare-cumpărare36.
Contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională reprezintă un contract în temeiul
căruia una dintre părţi, numită vânzător, se obligă să predea mărfurile, să transfere proprietatea
acestora şi, după caz, să remită documentele referitoare la marfă celelilalte părţi, numită
cumpărător, iar acesta din urmă se obligă la plata preţului şi preluarea mărfii predate. Părţile
contractante trebuie să aibă sediul în state diferite.
Contractului de vânzare-cumpărare îi sunt specifice caracterul comercial şi caracterul
internaţional.

36
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 63.

99
 În ceea ce ţine de caracterul comercial al contractului, Convenţia Naţiunilor Unite asupra
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la Viena din 11 aprilie 1980 prevede în art. 1
al. (3) că „Nici naţionalitatea părţilor, nici caracterul civil sau comercial al părţilor, sau al
contractului nu sunt luate în considerare pentru aplicarea prezentei convenţii”.
În privinţa caracterului internaţional al vânzării, Convenţia de la Viena din 1980, în art. 1 al.
(1) prevede că „Prezenta convenţie se aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părţi, care
îşi au sediul în state diferite:
a)când aceste state sunt contractante, sau
b)când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea legii unui stat contractant”.
Prin urmare, singurul criteriu care determină caracterul internaţional al contractului îl
constituie stabilimentul părţilor în state diferite.
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare internaţională sunt:
- este un contract sinalagmatic;
- este un contract consensual;
- este un contract comutativ;
- este un contract translativ de proprietate;
În Republica Moldova, contractul de vânzare-cumpărare este reglementat de Codul Civil şi
de Legea vânzării de mărfuri nr. 134-XIII din 3 iunie 1994.
Potrivit art. 11 din Convenţia de la Viena, „Contractul de vânzare nu trebuie să fie încheiat
nici constatat în scris şi nu este supus nici unei alte condiţii de formă. El poate fi probat prin
orice mijloace, inclusiv prin martori”.
Subiecţii contractului de vânzare-cumpărare internaţională sunt exportatorul, în calitate de
vânzător şi importatorul în calitate de cumpărător.
Obiectul material al contractului îl constituie bunurile, de regulă mobile, care urmează a fi
transmise cumpărătorului în schimbul achitării preţului.

2. Efectele contractului de vânzare-cumpărare internaţională de mărfuri.

În temeiul contractului comercial de vânzare-cumpărare internaţională, vânzătorul are
următoarele obligaţii:
- să predea mărfurile;
- să transfere proprietatea acestora;
- să remită documentele referitoare la marfă, dacă este cazul;
- marfa predată trebuie să corespundă stipulaţiilor contractuale;

100
 - să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie a unui terţ;
Predarea mărfii constituie transmiterea materială a mărfii, adică punerea acesteia la dispoziţia
cumpărătorului la locul convenit în contract.
Conform prevederior Convenţiei de la Viena din 1980, art. 31, dacă vânzătorul nu este ţinut
să predea mărfurile într-un loc special, obligaţia de predare constă:
a) când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor – în remiterea mărfurilor
primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului;
b) când, în cazurile nevizate de precedentul alineat, contractul se referă la un bun individual
determinat sau la un bun determinat prin caractere generice, care trebuie prelevat dintr-o masă
determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când, în momentul încheierii contractului,
părţile ştiau că mărfurile se găseau, sau trebuiau fabricate ori produse într-un loc special – în
punerea mărfurior la dispoziţia cumpărătorului în acel loc;
c) în celelalte cazuri – în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului în locul în care
vânzătorul avea sediul său la momentul încheierii contractului.
Dacă vânzătorul este obligat să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie
contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut cu mijloacele de
transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport. Dacă
vânzătorul nu este obligat să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului, el trebuie să
furnizeze cumpărătorului, la cererea acestuia, toate informaţiile de care dispune şi care-i sunt
necesare încheierii acestei asigurări.
Vânzătorul este obligat să predea mărfurile la data prevăzută în contract. Dacă este fixată o
perioadă de timp ori aceasta este determinată prin referire la contract, vânzătorul poate să predea
marfa la orice moment în cursul acelei perioade, cu excepţia cazului în care din împrejurări nu
rezultă că alegerea datei revine cumpărătorului. În toate celelalte cazuri, vânzătorul trebuie să
predea mărfurile într-un termen rezonabil, calculat de la încheierea contractului.
În situaţia în care obligaţia de predare a vânzătorului depinde de o faptă a cumpărătorului,
termenul predării începe să curgă din momentul când cumpărătorul şi-a îndeplinit această
obligaţie.
Pe lângă documentele de plată pe care trebuie să le prezinte pentru încasarea preţului,
vânzătorul trebuie să remită cumpărătorului documentaţia tehnică, astfel încât să se asigure
folosirea normală a maşinilor sau utilajelor livrate, punerea lor în funcţiune, reparaţii curente etc.

101
 Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund celor
prevăzute în contract şi al căror ambalaj sau condiţionare corespunde celui prevăzut în contract.
De regulă, modalităţile de determinare a calităţii mărfii sunt:
a) determinarea calităţii prin documentaţii tehnice, caiete de sarcini sau descrieri;
b) determinarea calităţii prin mostre;
c) determinarea calităţii prin indicarea tipului de marfă. Această modalitate se utilizează
doar pentru determinarea calităţii bunurilor fungibile;
d) determinarea calităţii prin clauze uzuale internaţionale;
e) vânzarea după catalog;
f) alte modalităţi de determinare a calităţii mărfurilor (ex: văzut-plăcut, de gustare, etc.).
Modalitatea de determinare a cantităţii se stabileşte prin înscriere în contract a unităţii de
măsură şi cu menţionarea care urmează să ateste cantitatea efectiv livrată.
Convenţia de la Viena din 1980 prevede că în lipsă de dispoziţie contrară, mărfurile sunt
conforme contractului dacă:
a) sunt adecvate folosinţei cărora servesc în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;
b) sunt adecvate oricărei folosinţe speciale, care a fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa
vânzătorului la momentul încheierii contractului, în afară de cazul în care rezultă din împrejurări
că cumpărătorul le-a lăsat la competenţa ori aprecierea vânătorului, sau că era rezonabil din
partea lui s-o facă;
c) posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion
sau model;
d) sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau, în
lipsa unui mod obişnuit, într-o manieră adecvată pentru a le conserva şi proteja.
În toate cazurile menţionate vânzătorul nu este răspunzător pentru o lipsă de conformitate pe
care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora în momentul încheierii contractului.
Vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există la momentul
transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă acest defect apare ulterior.
Cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt, ţinând
seama de împrejurări, iar dacă contractul implică transportul mărfurilor, examenul poate fi
amânat până la sosirea lor la destinaţie.
Cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsă de conformitate, dacă nu o
denunţă vânzătorului într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar

102
fi trebuit să-l constate şi în cel mult doi ani de la data când mărfurile i-au fost efectiv predate, cu
excepţia cazului când acest termen ar fi incompatibil cu durata unei garanţii contractuale.
Principalele obligaţii ale cumpărătorului sunt:
a) plata preţului;
b) preluarea mărfurilor.
Preţul constituie suma de bani pe care cumpărătorul se obligă să o plătească vânzătorului, în
schimbul bunului cumpărat.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1980, dacă vânzarea este valabil încheiată fără ca preţul
mărfurilor vândute să fi fost determinat în contract în mod expres sau implicit, sau printr-o
dispoziţie care permite să fie determinat, se consideră, cu excepţia indicaţiei contrare, că părţile
s-au referit la preţul practicat în mod obişnuit la momentul încheierii contractului în ramura
comercială respectivă pentru aceleaşi mărfuri vândute în împrejurări comparabile.
Dacă preţul este stabilit în raport de greutatea mărfurilor, în caz de îndoială, se ia în
considerare greutatea netă.
De regulă, părţile prevăd în contract locul unde se va efectua plata preţului. În situaţia în care
locul plăţii nu este prevăzut în contract, el este cel de la sediul vânzătorului, iar dacă plata trebuie
să se efectueze contra remiterii mărfurilor sau documentelor, ea se va efectua la locul acestei
remiteri.
În cazul în care vânzătorul îşi schimbă sediul după încheierea contractului, el trebuie să
suporte orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii.
Dacă în contract nu este fixată data plăţii, cumpărătorul trebuie să plătească preţul în
momentul în care, conform contractului şi convenţiei vânzătorul pune la dispoziţia sa fie
mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor. Vânzătorul poate face din plată o
condiţie a remiterii mărfurilor sau a documentelor.
Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care rezultă din
contract şi din convenţie fără a fi necesară o cerere sau altă formalitate din partea vânzătorului.
Obligaţia cumpărătorului de a prelua predarea mărfii constă în îndeplinirea oricărui act, care
poate fi cerut în mod rezonabil cumpărătorului şi care să permită vânzătorului să efectueze
livrarea.

3. Răspunderea părţilor în contractul de vânzare-cumpărare internaţională.

103
 Dacă vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de vânzare-
cumpărare sau din convenţie, cumpărătorul are dreptul:
a) să ceară vânzătorului executarea obligaţiilor sale, cu excepţia cazului în care s-a prevalat
de un mijloc incompatibil cu această cerere;
b) dacă mărfurile nu sunt conforme cu contractul, cumpărătorul poate cere vânzătorului să
repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care aceasta ar fi nerezonabil, luând în
considerare toate împrejurările;
c) cumpărătorul poate acorda vânzătorului un termen suplimentar, de o durată rezonabilă,
pentru executarea obligaţiei sale;
d) să declare contractul rezolvit;
e) în caz de lipsă de conformitate a mărfurilor cu contractul, chiar dacă preţul a fost sau nu
plătit, cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile
efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o
în acel moment;
f) dacă vânzătorul predă mărfurile înainte de data stabilită, cumpărătorul are facultatea de a
le prelua sau de a le refuza;
g) dacă vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract, cumpărătorul
poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar;
h) să ceară daune-interese.
În cazul în care cumpărătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul
de vânzare-cumpărare, vânzătorul este îndreptăţit:
a) să ceară cumpărătorului plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor
obligaţii ale cumpărătorului în afară de cazul în care nu s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu
aceste cereri;
b) să acorde cumpărătorului un termen suplimentar, de durată rezonabilă, pentru executarea
obligaţiei sale;
c) să declare contractul rezolvit;
d) dacă contractul prevede că cumpărătorul trebuie să specifice forma, măsura sau alte
caracteristici ale mărfurilor şi nu face această specificare la data convenită sau într-un termen
rezonabil calculat de la primirea unei cereri din partea vânzătorului, acesta poate, fără a
prejudicia asupra tuturor celorlalte drepturi pe care la poate avea, să efectueze singur această
specificare, potrivit cu nevoile cumpărătorului, care i-ar putea fi cunoscute;
e) să ceară daune-interese.

104
 Potrivit regulii generale, riscurile se transmit de la vânzător la cumpărător în momentul
predării mărfii, când aceasta a intrat în câmpul de acţionare al cumpărătorului. Drept consecinţă,
pierderea sau deteriorarea mărfii, care a survenit după transmiterea riscurilor către cumpărător
nu-l scuteşte pe acesta de obligaţia de a plăti preţul, cu excepţia cazului când acestea sunt
imputabile vânzătorului.
Dacă contractul de vânzare-cumpărare implică transportul mărfurilor, iar vânzătorul nu este
obligat să le remită într-un loc determinat, riscurile sunt transferate cumpărătorului de la
remiterea primului transportator pentru a le transmite cumpărătorului în conformitate cu
contractul de vânzare. În toate cazurile, riscurile nu sunt transmise cumpărătorului atâta timp cât
mărfurile n-au fost în mod clar identificate, prin aplicarea pe marfă a unui semn distinctiv, prin
documente de transport, printr-un aviz dat cumpărătorului sau prin orice alt mijloc.
Convenţia de la Viena din 11 aprilie 1980, în art. 79, prevede că o parte este exonerată de
răspundere pentru neexecutarea oricărei dintre obligaţiile sale contractuale dacă dovedeşte că
această neexecutare este determinată de o piedică, care îndeplineşte următoarele caracteristici
cumulative:
a)este independentă de voinţa acestei părţi;
b)este fortuită, adică partea nu se putea aştepta în mod rezonabil, din partea ei, să o ia în
considerare la momentul încheierii contractului;
c)este imprevizibilă şi insurmontabilă în sensul că partea nu putea să o prevină sau să o
depăşească, nici să-i prevină ori depăşească consecinţele.
Exonerarea de răspundere produce efecte numai în timpul duratei împiedicării.
Partea care nu a executat trebuie să avertizeze cealaltă parte despre piedică şi efectele
acesteia asupra capacităţii sale de executare. Dacă avertismentul nu soseşte la destinaţie într-un
termen rezonabil, calculat din momentul în care partea care nu a cunoscut sau ar fi trebuit să
cunoască piedica, aceasta este obligată să plătească celeilalte părţi daune-interese. Cuantumul
acestora se reduce la prejudiciile cauzate de neprimirea avertismentului.

4. Forme specifice ale vânzării internaţionale de mărfuri.

4.1. Vânzarea-cumpărarea prin bursă.
Bursa este o piaţă specializată care funcţionează după anumite proceduri prestabilite sub
supravegherea şi controlul statului.

105
 De regulă, la bursă pot fi vândute şi cumpărate:
- mărfuri fungibile standardizate;
- valute selecţionate;
- aur şi alte metale preţioase, pietre preţioase;
- acţiuni, obligaţiuni şi alte hârtii de valoare selecţionate;
- produse bursiere derivate.
Bursele pot fi clasificate după următoarele criterii:
I. Din punct de vedere juridic:
a) Burse publice;
b) Burse private.
II. Din punct de vedere al numărului de membri:
a) Burse închise (limitate la numărul de membri fondatori);
b) Burse deschise (în care numărul membrilor fondatori poate fi suplimentat într-o anumită
proporţie).
III. Din punct de vedere al obiectului lor:
a) Burse de mărfuri;
b) Burse de valori;
c) Burse maritime;
d) Burse de asigurări;
e) Burse mixte.
Trăsăturile esenţiale ale burselor sunt:
a) Bursa este o piaţă selectivă.
b) Bursa este o piaţă simbolică.
c) Bursa este o piaţă reprezentativă de referinţă în proces continuu. Ea beneficiază de o
structură organizatorică şi de un organism funcţional special. La bursă se formează preţurile
naţionale sau internaţionale de referinţă.
d) Bursa este o piaţă liberă.
e) La baza stabilirii obiectului de negociere şi a procedurii negocierilor stau legislaţiile
naţionale.
f) Piaţa bursieră funcţionează în paralel cu piaţa fizică.
g) La baza negocierii tranzacţiior stă metoda licitaţiilor.
h) Pentru operaţiuni la termen, pe piaţa fizică se încheie contracte denumite forward, ferme,
cu scadenţe şi preţuri fixe sau precis determinate. La bursă se încheie contracte speciale,
denumite futures, cu un mare grad de elasticitate şi de adaptare la evoluţia pieţei cu o diversitate
de scopuri: de acoperire, speculative etc.
Actul fundamental de organizare şi de funcţionare al oricărei burse este statutul.
Regulamentul bursei este actul prin care se dezvoltă principiile stabilite în statut.

106
 Administraţia bursei diferă de la ţară la ţară în funcţie de legislaţia naţională în materie, de
obiectul bursei, de forma sa juridică şi de statutul elaborat de membrii asociaţi.
Agenţii pieţii bursiere sunt persoanele care activează în cadrul bursei fie ca mandatari sau în
nume şi pe cont propriu.

4.2. Vânzarea-cumpărarea prin licitaţie.

Licitaţia este o piaţă de mărfuri sau servicii care concentrează cererea şi oferta în timp şi
spaţiu, cu specificul că oferta se concentrează într-un timp foarte scurt fie ca o ofertă efectivă de
mărfuri, fie scriptic, sub formă de documentaţie37.
Licitaţiile pot fi clasificate după următoarele criterii:
I. După criteriul ariei geografică:
a) Licitaţii locale;
b) Licitaţii internaţionale.
II. După criteriul obiectului lor:
a) Licitaţii de mărfuri;
b) Licitaţii de investiţii;
c) Licitaţii de servicii.
III.După criteriul numărului participanţilor:
a) Licitaţii deschise;
b) Licitaţii închise.
IV. După criteriul modului de organizare:
a) Licitaţii periodice
b) Licitaţii ocazionale.
V.După criteriul naturii operaţiunii:
a) Licitaţii organizate de vânzător;
b) Licitaţii organizate de cumpărător.
Licitaţiile pentru vânzarea mărfurilor pot fi organizate direct de către producător, de către
vânzător sau de către organizaţii specializate în comerţ, iar în unele cazuri, organizarea se poate
realiza cu participarea băncilor.
Cumpărătorii, odată cu înscrierea de participare la licitaţie sunt obligaţi să depună o sumă
determinată în numerar. Cauţiunea are ca scop asigurarea participării la licitaţie a persoanelor
înscrise, precum şi să-l determine pe cel care câştigă licitaţia să preia marfa. Renunţarea la
participare şi refuzul de a prelua marfa se soldează cu pierderea cauţiunii. Cauţiunea se restituie
celor care nu au câştigat licitaţia.
Etapele licitaţiei sunt următoarele:
37
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 212.

107
 a) Publicitatea;
b) Pregătirea ofertelor;
c) Plata de către ofertant a garanţiei de participare;
d) Ţinerea licitaţiei în ziua şi la ora precisă, la locul anunţat.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Definiţi contractul comercial de vânzare-cumpărare internaţională.
 Enumeraţi caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare internaţională.
 Care sunt obligaţiile vânzătorului?
 Care sunt obligaţiile cumpărătorului?
 Enumeraţi cazurile de exonerare de răspundere pentru neexecutarea obligaţiilor de către
oricare din părţi, în conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena din 11 aprilie 1980.
 Clasificaţi bursele din punct de vedere al obiectului lor.
 Definiţi licitaţia.

108
 Tema 9. CONTRACTUL INTERNAŢIONAL DE ASIGURARE

Planul
1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare;
2. Efectele contractului de asigurare:
2.1. Drepturile şi obligaţiile părţilor până la survenirea evenimentului asigurat
2.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat
3. Contractul de asigurări mutuale;
4. Contractul de reasigurare.

1. Noţiunea şi caracteristica generală a contractului internaţional de asigurare.

Asigurarea reprezintă un acord de voinţă între asigurător şi asigurat, prin care asigurătorul
oferă asiguratului protecţia pentru riscurile ce şi le-a asumat, obligându-se să acopere
asiguratului contravaloarea daunelor în caz de producere a acestor riscuri, în schimbul plăţii de
către asigurat a unei sume de bani numită primă de asigurare.
Formele de asigurare pot fi clasificate după următoarele criterii:
I. După modul de realizare a raporturilor juridice de asigurare:
a) asigurarea obligatorie;
b) asigurarea facultativă.
II. După domeniul asigurării:
a) asigurările de bunuri;
b) asigurările de persoane;
c) asigurările de răspundere civilă.
III. După obiectul asigurat:
a) asigurări de mijloace de producţie fixe (clădiri, maşini, mijloace de transport etc);
b) asigurări ale fondurilor de producţie circulante (materii prime, combustibili);
c) asigurări ale obiectelor de uz casnic ale cetăţenilor;
d) asigurări ale culturilor agricole şi animalelor;
e) asigurări de persoane etc.
IV. După teritoriul pe care se acordă acoperirea prin asigurare:
a) asigurări interne;
b) asigurări externe.

109
 V.După natura raporturilor care se stabilesc între asigurat şi asigurător:
a) asigurări directe;
b) reasigurări.
Instrumentul juridic de asigurare îl constituie contractul.
Contractul de asigurare reprezintă un act juridic prin care asiguratul se obligă să plătească o
primă asigurătorului, iar acesta să ia asupra sa riscul producerii unui anumit eveniment,
obligându-se ca la producerea evenimentului să plătească asiguratului sau unei terţe persoane,
denumită beneficiar, o indemnizaţie în limitele convenite.
Contractul de asigurare are caracter internaţional dacă se încheie între asigurat şi asigurător,
care au sediul ori reşedinţa în ţări diferite.
Caracterele juridice ale contractului de asigurare:
a) caracterul sinalagmatic;
b) caracterul oneros;
c) caracterul consensual;
d) caracterul de executare succesivă;
e) caracterul aleatoriu;
f) contractul de asigurare este un contract de adeziune.
În comerţul internaţional sunt utilizate următoarele categorii de asigurări:
a)asigurarea încărcăturii aflate în transport (CARGO);
b)asigurarea corpului mijloacelor de transport (CASCO);
c)asigurarea de răspundere civilă.

2. Efectele contractului de asigurare.

2.1. Drepturile şi obligaţiile părţilor până la survenirea evenimentului asigurat.
Asiguratul este obligat:
- să plătească primele de asigurare;
- să întreţină bunul asigurat în bune condiţii;
- să ia măsurile necesare pentru prevenirea pagubelor;
- să comunice asigurătorului împrejurările care apar în cursul executării contractului şi care
modifică avizarea iniţială a riscului de către asigurat.
Drepturile asiguratului sunt:
- să modifice contractul;
- să încheie asigurări suplimentare;

110
 - să obţină împrumuturi asupra poliţelor de asigurare până la 75% din suma de
răscumpărare, calculată în raport de timpul în care s-au plătit primele şi, cel mult până la data
cererii împrumutului.
Drepturile asigurătorului:
- dreptul de a verifica existenţa bunului asigurat şi modul de întreţinere a acestuia;
- dreptul de a aplica sancţiuni legale când asiguratul încalcă obligaţiile privind întreţinerea,
folosirea şi paza bunurilor asigurate.
Obligaţiile asigurătorului:
- obligaţia de a elibera, la cererea asiguratului, certificate de confirmare a asigurării, în cazul
asigurării de răspundere a cărăuşului faţă de pasageri pentru bagajele şi mărfurile transportate,
precum şi faţă de terţi, cu indicarea sumelor asigurate;
- obligaţia de a elibera, la cerere, duplicatul documentului de asigurare, dacă asiguratul l-a
pierdut pe cel original.

2.2. Drepturile şi obligaţiile părţilor după producerea evenimentului asigurat.

Obligaţiile asiguratului după producerea evenimentului asigurat sunt:
- combaterea calamităţilor pentru limitarea şi diminuarea pagubei şi salvarea bunurilor
asigurate, păstrarea şi paza bunurilor asigurate, păstrarea şi paza bunurilor rămase pentru
prevenirea degradărilor ulterioare;
- notificarea asigurătorului în termenele prevăzute în condiţiile de asigurare, cu privire la
producerea evenimentului asigurat;
- participarea la constatarea cazului asigurat produs şi a pagubei rezultate;
- furnizarea de date şi acte referitoare la evenimentul asigurat.
Obligaţiile asigurătorului după producerea evenimentului asigurat sunt:
- evaluarea pagubelor şi a prejudiciului cauzat de către acestea;
- plata indemnizaţiei către asigurat.
Un efect important al contractului de asigurare este subrogarea asigurătorului în drepturile
asiguratului. Prin subrogare, asigurătorul exercită acţiunea în nume propriu, ca titular al creanţei,
respectiv acţiunea pe care asigurătorul ar fi intentat-o împotriva autorului pagubei.
Sarcina probei culpei terţului în producerea pagubei o are asigurătorul subrogat în drepturile
asiguratului.
Terţul poate invoca faţă de asigurător apărările pe care le putea opune persoanei păgubite, dar
acesta se poate apăra doar în măsura calităţii sale juridice şi a interesului său legitim.

111
 Încetarea contractului de asigurare are loc prin:
- ajungerea la termen;
- producerea evenimentului asigurat;
- denunţare;
- reziliere;
- anularea contractului.

3. Contractul de asigurări mutuale.

În practica internaţională se utilizează şi asigurările mutuale, cunoscute sub denumirea de
Protecţie şi Indimnizaţie (P and I). Ele au drept scop acoperirea pagubelor suportate de asigurat
în temeiul răspunderii civile, antrenate de prejudicii cauzate de navă terţilor. Capitolul Protecţie
acoperă riscurile legate de răspunderea armatorului ca proprietar al navei, iar capitolul
Indemnizaţie – pe cele legate de răspunderea pentru exploatarea navei.
Protecţia se referă la:
- avarierea unei alte nave sau obiecte fixe, în măsura în care nu a fost inclusă în asigurarea
CASCO, ori a încărcăturii aflate pe acestea ca urmare a coliziunii;
- avarierea unei alte nave sau a obiectelor fixe prin coliziune (în lanţ), fără contact direct;
- cheltuielile legate de ridicarea navei scufundate într-un loc ce pune în pericol navigaţia;
- răspunderi pentru pierderea vieţii, rănirea sau îmbolnăvirea persoanelor aflate la bordul
navei etc.
Indemnizaţia acoperă:
- pagubele provocate din culpa sau neglijenţa cărăuşului în legătură cu mărfurile
transportate;
- devierea nepermisă a navei;
- amenzi şi penalizări stabilite de autorităţi sau taxe vamale privind transportul mărfurilor;
- contrabandă, încălcarea regulilor de navigaţie sau orice neglijenţă sau greşeală a
echipajului pentru care ar putea fi răspunzător armatorul în calitate de comitent;
- contribuţia la avaria comună, dacă este depăşită valoarea asigurată în poliţa CASCO.
Asigurările mutuale se realizează prin intermediul cluburilor de armatori, în cadrul cărora
aceştia participă la acoperirea tuturor pagubelor proporţional cu flota proprie înscrisă în club,
plătind, de regulă, cotizaţii variabile în avans pentru acoperirea daunelor obişnuite şi cotizaţii
suplimentare pentru acoperirea daunelor excepţionale şi doar cu titlu excepţional – cotizaţii fixe,
raportate la fiecare tonă înregistrată pe categorii de nave.

112
 4. Contractul de reasigurare.
Reasigurarea reprezintă un acord încheiat între două părţi: compania cedentă şi reasigurător,
prin care prima consimte să cedeze, iar cea de-a doua acceptă să preia o anumită parte a
riscurilor, sau întregul risc, conform condiţiilor stabilite în acord, în schimbul plăţii de către
compania cedentă reasigurătorului a unei anumite sume, denumită primă de asigurare, care
reprezintă o cotă din prima originară de asigurare.
Contractul de reasigurare reprezintă un acord între două companii dintre care una acceptă să
cedeze, iar alta acceptă să preia o afacere de reasigurare în conformitate cu prevederile stipulate
în contract.
Părţile în contractul de reasigurare sunt compania cedentă şi reasigurătorul.
Compania cedentă este asigurător în contractul de asigurare iniţial, care acceptă riscul de la
asiguratul său şi cedează o parte din acest risc unei alte companii de asigurare sau reasigurare.
Reasigurătorul este cel care acceptă o reasigurare de la un asigurător direct. El poate fi o
companie de asigurări sau o companie specializată de reasigurări.
Diferenţa dintre reasigurare şi asigurare directă constă în următoarele:
a) un asigurător direct poate încheia un contract de asigurare cu o persoană fizică sau
juridică în calitate de asigurat; un contract de reasigurare poate fi încheiat numai între companii
de asigurare şi reasigurare;
b) subiectul unei asigurări poate fi o proprietate, o persoană sau un profit expuse pierderilor
sau avariilor pe care le poate suporta asiguratul în afara activităţii întreprinse de el însuşi sau de
agenţii ori funcţionarii săi, pe când reasigurătorul este indirect interesat în pierderile suportate de
asiguratul originar, el compensând parţial sumele plătite de reasiguratul său;
c) nu toate contractele de asigurare sunt supuse principiului indemnizării, cu excepţia
poliţelor pe viaţă, accidente şi boală, în timp ce toate contractele de reasigurare, inclusiv cele de
reasigurare pe viaţă, sunt contracte de despăgubire, fiind limitate la plăţile făcute de reasigurat
conform asigurărilor la care a subscris;
d) contractul de asigurare îmbracă forma unei poliţe de asigurare, în timp ce contractul de
reasigurare îmbracă forme diferite, în funcţie de tipul reasigurării, rareori apărând în forma unei
poliţe de asigurare;
e) majoritatea asigurărilor directe, cu excepţia celor maritime şi aeriene, sunt, în principal,
interne, în timp ce reasigurarea este prin natura sa o activitate internaţională.

113
ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR
 Definiţi asigurarea.
 Enumeraţi caracterele juridice ale contractului de asigurare.
 Care sunt drepturile asiguratului până la survenirea evenimentului asigurat?
 Care sunt părţile contractului de reasigurare?

114
 Tema 10. CONTRACTUL DE TRANSPORT INTERNAŢIONAL

Planul
1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri;
2. Contractul internaţional de transport maritim;
3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri;
4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri;
5. Contractul internaţional auto de mărfuri;
6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri;
7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.

1. Noţiuni generale privind contractul internaţional de transport de mărfuri.

Contractul de transport este acordul de voinţă încheiat între transportator (cărăuş) şi expeditor
prin care transportatorul se obligă să deplaseze un bun sau bunuri individualizate ca încărcătură
într-un anumit termen, luându-le în primire de la locul de plecare şi predându-le la locul de
destinaţie în schimbul unui preţ (taxa de transport sau tarif)38.
Contractul de transport internaţional de mărfuri are următoarele caractere juridice:
- este un contract sinalagmatic;
- este un contract cu titlu oneros;
- este un contract comutativ;
- este un contract consensual;
- este un contract real;
- are conţinut economic.
Unul din instrumentele de reglementare de bază a transportului internaţional este Convenţia
referitoare la contractul internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), încheiată la Geneva în anul
1956, care a intrat în vigoare la 2 iulie 1961, modificată prin protocolul din 5 iulie 1978.
Dispoziţiile acestei Convenţii se completează cu următoarele reglementări internaţionale:

38
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 243.

115
 - Convenţia vamală referitoare la transportul internaţional al mărfurilor sub acoperirea
T.I.R., adopată la Geneva la 15 ianuarie 1959 şi regoneciată la 14 noiembrie 1975;
- Convenţia vamală relativă al carnetului A..T.A. Pentru admiterea temporară a mărfurilor –
Bruxelles , 6 decembrie 1961;
- Convenţia de la Viena asupra circulaţiei rutiere din 8 decembrie 1968, completată prin
Acordul european de la Geneva din 1 mai 1971 etc.
Printre actele ce probează încheierea contractului de transport internaţional se numără:
a) în cazul transportului maritim - conosamentul (bill of landing);
b) în cazul transportului fluvial - scrisoarea de transport fluvial (Inland Waterway Transport
Document);
c) în cazul transportului aerian - scrisoarea de transport aerian (airway bill);
d) în cazul transportului auto - scrisoarea de trăsură (road transport document);
e) în cazul transportului feroviar - scrisoarea de trăsură (rail transport document);
f) în cazul transportului multimodal - scrisoarea de trăsură (multimodal transport
document).

2. Contractul internaţional de transport maritim.

În materia transporturilor maritime organizate, reglementarea de bază este Convenţia
Naţiunilor unite privind transportul de mărfuri pe mare, adoptată la Hamburg, la 31 martie 1978,
care cuprinde, în mare parte, reguli uniforme de drept material aplicabile contractului de
transport maritim.
Convenţia de la Hamburg se aplică transportului internaţional de mărfuri pe mare, fiind
incluse toate contractele de transport de mărfuri pe mare între state diferite.
Condiţiile de aplicare a regulilor instituite prin Convenţia de la Haga sunt:
- portul de încărcare, portul de descărcare sau portul facultativ de descărcare, care este portul
efectiv de descărcare să fie situat pe teritoriul unui stat contractant;
- conosamentul sau alt document care face dovada contractului de transport pe mare să fie
emis într-un stat contractant;
- conosamentul sau un alt document care face dovada contractului de transport pe mare
prevede că stipulaţiile contractuale să fie guvernate de Convenţia de la Hamburg sau de legislaţia
unui stat contractant.
Aceste dispoziţii se aplică independent de naţionalitatea navei, a cărăuşului, a cărăuşului
efectiv, a încărcătorului, a destinatarului sau a oricărei persoane interesate.

116
 Transportul de mărfuri pe mare se realizează, preponderent, pe baza contractului de
navlosire.
Contractul de transport maritim este un contract prin care cărăuşul se obligă faţă de
încărcător, contra unei sume de bani numită navlu să transporte mărfuri pe mare de la un port
maritim la altul.
Contractul de navlosire este contractul prin care armatorul, numit navlosant, se obligă ca, în
schimbul unei chirii numită navlu, să pună la dispoziţia celeilalte părţi, navlositorul, nava aptă
pentru transport sau o anumită capacitate a acesteia, în vederea deplasării mărfii pe mare până la
destinaţie.
Contractul de navlosire se poate exprima în una din două forme:
- contractul de charter-party, care se utilizează mai ales atunci când efectuarea transportului
se face cu nave tramp şi are ca obiect mărfuri de masă;
- conosamentul, precedat sau nu de charter-party, care se utilizează, de regulă, la transportul
cu nave de linie a unor mărfuri ambalate în colete, containere.
Navlosirea propriu-zisă poate să îmbrace următoarele forme:
a) Contractul de navlosire voyage charter. Acest contract se încheie între armator şi
navlositor pentru transportul de mărfuri pentru o călătorie sau anumite călătorii succesive, contra
unui navlu, calculat, de regulă, în raport cu cantitatea încărcăturii.
b) Contractul de navlosire time-charter. Prin acest contract, navlositorul închiriază nava de
la armator pentru o perioadă de timp determinată contra unui navlu, numit hire şi calculat la
capacitatea de încărcare de vară a navei, şi stabilit, de regulă, la bursele de navlu.
c) Contractul de navlosire demise charter. În baza acestui contract, armatorul se obligă, în
schimbul unui navlu mai ridicat ca valoare (hire), să pună la dispoziţia navlositorului întreaga
navă pentru un anumit timp. În acest caz, navlositorul devine armator chiriaş, dobândind posesia
şi controlul deplin asupra vasului respectiv.
Conţinutul contractului charter-party este exprimat prin clauzele exprese stipulate de părţi,
dar şi prin clauze subînţelese, care sunt luate în considerare ori de câte ori părţile nu stabilesc
altfel prin convenţia lor.
Clauzele şi obligaţiile subînţelese sunt stabilite pe cale cutumiară şi sunt angajante pentru
armator şi navlositor deopotrivă. Dacă prin încălcarea obligaţiilor subînţelese scopul comercial
este prejudiciat, navlositorul poate cere rezilierea contractului şi îl poate obliga pe navlosant la

117
plata daunelor. Clauzele subînţelese în contract au în vedere atât obligaţii ale navlositorului, cât
şi ale armatorului. Astfel, obligaţiile subînţelese ale armatorului sunt:
- să garanteze buna stare de navigabilitate a navei (seaworthiness), asigurându-i calităţile
tehnice necesare voiajului, precum şi echipajul reglementar, aparatele şi documentaţia de
navigaţie specifice, aprovizionarea cu combustibil, lubrifianţi, provizii şi alte furnituri necesare
întâmpinării riscurilor obişnuite de navigaţie. Această obligaţie decurge din calitatea armatorului
de proprietar al navei, el răspunzând ca un armator obişnuit şi prudent de o diligenţă cuvenită.
Pentru neexecutarea acestei obligaţii, armatorul răspunde cu toată averea sa de pe apă şi de pe
uscat;
- să manifeste „sârguinţa potrivită” pentru ca nava să înceapă şi să continue transportul cu
grija cuvenită, astfel încât marfa să ajungă la destinaţie în stare bună;
- să execute transportul fără abateri nejustificate de la traseu. Transportul trebuie realizat pe
ruta cea mai scurtă, cu cea mai mare viteză rezonabil posibilă, abaterile de la rută fiind permise
numai în cazuri de necesitate, în caz de pericol pentru navă sau pentru încărcătură, pentru viaţa
celor de pe bord sau pentru salvarea altor vieţi umane.
Atunci când locul de încărcare şi cel de descărcare a navei se află pe teritorii statale diferite,
contractul de navlosire charter-party are caracter internaţional. În asemenea situaţii, părţile
contractante au libertatea să desemneze de comun acord legea aplicabilă contractului. Dacă
părţile nu au ales legea aplicabilă, practica judiciară relevă trei soluţii în ce priveşte determinarea
legii incidente şi anume:
a) contractul de charter-party este supus legii locului încheierii contractului, care coincide şi
cu legea începutului executării şi uneori chiar cu legea statului pe teritoriul căruia îşi are sediul
una din părţi. Această soluţie este utilizată, de exemplu, în practica judecătorească franceză,
belgiană, portugeză;
b) contractul de charter-party este supus locului de descărcare, ca fiind legat de legea
locului executării principale a contractului. Această soluţie şi-a găsit aplicarea în practica
judecătorească din Brazilia, Chile, Argentina, Grecia;
c) contractul de charter-party este supus legii pavilionului. Această soluţie este consacrată
în art. 2 al Codului italian al navigaţiei din 1942, care prevede că „Contractul de locaţie, de
navlosire, de transport sunt reglementate de legea naţională a navei sau a aeronavei, cu excepţia
cazului când părţile dispun altfel”;

118
 d) contractul de charter-party este supus legii în vigoare la sediul cărăuşului, acesta fiind
partea cu obligaţia caracteristică. Această soluţie este relativ recentă şi pare să câştige teren, fiind
consacrată expres şi în dreptul internaţional privat al mai multor state.
La rândul său, conosamentul este documentul care face dovada unui contract de transport de
mărfuri pe mare şi constată preluarea şi încărcarea mărfurilor de către cărăuş, precum şi obligaţia
acestuia de a livra mărfurile contra prezentării documentului.
Conosamentul se întocmenşte în mai multe exemplare originale, cu un conţinut absolut
identic, care formează un set sau un joc. Atunci când un exemplar este executat, celelalte
exemplare devin nule şi fără valoare.
Conosamentul se elibirează de comandantul navei care transportă marfa şi îndeplineşte o
funcţie dublă, şi anume:
a) face dovada încheierii contractului de transport între cărăuş şi încărcător, atestând
ambarcarea mărfii la bord;
b) totodată încorporează această marfă, fiind un titlu reprezentativ al ei.
Dacă nu s-a încheiat mai întâi un charter-party între armator şi încărcător, conosamentul
întocmit de căpitan ţine loc şi de contract.
Conosamentul se redactează în formă scrisă, pe documente imprimate, uneori tipizate, în
raport cu practica anumitor armatori cu servicii de linie. El trebuie să cuprindă următoarele
menţiuni:
- numele şi sediul cărăuşului;
- denumirea navei;
- numele şi sediul proprietarului încărcător al mărfii;
- numele şi sediul destinatarului, dacă este nominalizat de încărcător;
- denumirea şi natura generală a mărfurilor şi starea lor aparentă;
- parametrii calitativi esenţiali;
- cantitatea exprimată în unităţi de măsură specifice naturii mărfurilor (tone, metri cubi,
bucăţi, colete etc.);
- modul de ambalare a mărfii, marcarea ambalajului;
- portul de încărcare, portul de descărcare şi, după caz, portul sau porturile de transbordare;
- locul şi data emiterii conosamentului;
- menţionarea navlului;
- perioada sau data livrării mărfurilor în portul de descărcare, dacă acest lucru s-a convenit
între părţi;
- numărul de exemplare negociabile, semnate de comandantul navei (de regulă, trei
exemplare originale);

119
 - principalele clauze şi condiţii de transport;
- declaraţia încărcătorului, după caz, că mărfurile pot fi încărcate pe punte;
- data încărcării mărfurior pe navă, însoţită de expresia „shipped on board”;
- denumirea convenţiilor internaţionale care guvernează conosamentul;
- limita răspunderii cărăuşului, dacă părţile au convenit ca aceasta să fie mai mare decât cea
prevăzută în convenţie.

3. Contractul internaţional de transport fluvial de mărfuri.

Transportul fluvial reprezintă, după transportul maritim, cea mai ieftină modalitate de
transport.
Principalul act care reglementează transportul de mărfuri pe Dunăre este Convenţia de la
Bratislava din 1955.
Aceasta este aplicabilă transportului internaţional de mărfuri între porturile dunărene de
încărcare şi descărcare. Convenţia nu include prevederi şi nu se aplică cu privire la transportul de
persoane şi nici transportul intern de mărfuri pe Dunăre.
Nu sunt primite la transport:
- mărfurile care necesită expedierea obligatorie prin poştă;
- armele, cu excepţia celor sportive şi de vânătoare ş.a.
Transportul mărfurilor explozive, otrăvitoare, toxice, inflamabile, cu autoaprindere şi a altor
mărfuri periculoase, cât şi al animalelor, se efectuează numai pe baza înţelegerii între navlositor
şi cărăuş.
Contractul de transport fluvial se încheie între cărăuş şi expeditor. El se manifestă sub forma
scrisorii de transport fluvial (Inland Waterway Transport Document). Scrisoarea de transport
fluvial este un document prin care cărăuşul se obligă să preia mărfurile expeditorului, în
cantitatea şi calitatea descrise, pentru a fi transportate până într-un port numit şi să le predea
destinatarului.
De regulă, conosamentul se întocmeşte de organizaţia de transport în temeiul ordinului de
încărcare, semnat de expeditor şi atestă primirea mărfii pentru transport. Scrisoarea de trăsură
fluvială se întocmeşte de către expeditorul mărfii şi confirmă existenţa contractului de transport,
însoţind marfa până la destinaţie. Ambele documente se întocmesc pe formulare tipizate şi
cuprind anumite menţiuni obligatorii referitoare la condiţiile de transport şi se redactează în
limba cărăuşului, precum şi în limbile rusă sau franceză.

120
 Expeditorului navlositor îi revine obligaţia privind predarea-primirea mărfurilor pentru
transport. Acesta trebuie să asigure cantitatea de mărfuri convenită sub sancţiunea achitării către
navlosant a unei penalităţi de 50% din tariful de transport aferent cantităţii de marfă nepredată.
Dacă navlosantul nu pune nava la încărcare sau refuză marfa, suportă aceeaşi penalitate.
Obligaţia de încărcare şi descărcare a mărfurilor se efectuează de către navlosant în contul
expeditorului sau destinatarului. Notice-ul se înmânează de către organizaţia de transport la orice
oră din zi şi noapte, iar operaţiile de încărcare şi descărcare se fac zilnic, fără întrerupere,
inclusiv în zilele nelucrătoare.
Cărăuşul răspunde pentru aducerea mărfurilor în bune condiţii până la destinaţie.
Deasemenea, el este obligat la o bună stivuire a mărfii şi la încărcarea spaţiilor goale, făcând el
încărcarea sau să-l supravegheze pe expeditor atunci când operaţiile de încărcare sunt efectuate
de către acesta.
Potrivit Convenţiei de la Bratislava, transportatorul răspunde pentru pierderea sau avarierea
mărfurilor primite pentru transport. Cuantumul pagubei se stabileşte după costul real al
mărfurilor, pornindu-se de la pierderile oficial angros de la locul de destinaţie în ziua predării
mărfurilor. Transportatorul este exonerat de răspundere dacă se dovedeşte că pierderea, avarierea
sau scurgerea mărfurilor s-a produs în urma unor situaţii pe care nu le-a putut evita. De
asemenea, el nu va răspunde în situaţia când avarierea mărfurilor este datorată stării ambalajului
al cărui caracter necorespunzător n-a putut fi descoperit cu ocazia primirii mărfurilor.
Destinatarul este obligat să primească mărfurile transportate, reclamând imediat
transportatorului pierderea parţială sau avarierea acestora. Convenţia de la Bratislava prevede
termenele în care se pot formula reclamaţiile, actele necesare, termenul de prescripţie al acestor
reclamaţii sau acţiuni.
De regulă, răspunderea cărăuşului pentru executarea transportului încetează în momentul
avizării prin notice a destinatarului de sosirea mărfii.

4. Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri.

Transportul feroviar internaţional se realizează cu vagoane, locomotive şi utilaje pentru
încărcare, descărcare, manipulare care aparţin, preponderent, administraţiilor de cale ferată din
diferite ţări şi, în unele cazuri, unor firme particulare specializate.

121
 Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri este cârmuit, în principal, de norme
uniforme. Din această categorie face parte, mai întâi, Convenţia referitoare la transporturile
internaţionale feroviare COTIF (Convention Relativ Aux Transports Internationaux Feroviares),
încheiată la Berna în 1896 şi revizuită în 1961. Convenţia cuprinde două părţi:
A. Reguli uniforme privind contractul de transport feroviar internaţional al călătorilor şi
bagajelor – CIF (Convention Internationale Relative Aux Transports des Voyageurs).
B. Reguli uniforme privind contractul de transport internaţional feroviar al mărfurilor – CIM
(Convention Internationale Relative Aux Transports des Marchandises).
În forma sa actuală, CIM a fost convenită în anul 1980 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1985. Ea
cuprinde mai multe anexe şi anume:
- Condiţiile speciale privind transportul mărfurilor periculoase în transportul feroviar
internaţional;
- Regulamentul privind transportul mărfurilor în containere;
- Regulamentul privind încărcarea şi fixarea încărcăturilor pe vagoane descoperite;
- Regulamentul pentru transportul mărfurilor perisabile;
- Regulamentul pentru transportul mărfurilor pe palete;
- Regulamentul de transport al vagoanelor particulare;
- Regulamentele privind transportul feroviar al mesageriilor.
Contractul internaţional de transport feroviar de mărfuri se încheie între predătorul mărfurilor
şi întreprinderea de cale ferată din staţia de încărcare, care acţionează atât în nume propriu, cât şi
în numele căilor ferate, care participă la realizarea transportului internaţional respectiv.
Contractul de transport se consideră încheiat din momentul în care staţia a preluat marfa şi a
confirmat primirea prin aplicarea ştampilei pe scrisoarea de trăsură. Contractul de transport
internaţional feroviar de mărfuri se încheie sub forma unui document tipizat, numit scrisoare de
trăsură feroviară (Rail Waybill). Ea trebuie redactată în limba oficială a ţării de predare şi se
traduce în limba franceză, germană, engleză sau italiană, potrivit CIM.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte în mai multe exemplare, şi anume:
a) originalul, care însoţeşte transportul pe tot parcursul împreună cu documentele
comerciale anexate şi se eliberează destinatarului odată cu marfa şi cu documentele comerciale;
b) foaia de expediţie, care este oprită de staţia de destinaţie şi care serveşte la decontarea
cheltuielilor de transport între căile ferate;
c) avizul şi adeverinţa de primire, care însoţesc marfa până la destinatar, pentru notificarea
destinatarului şi confirmarea primirii mărfii de către acesta;

122
 d) duplicatul, care rămâne în posesia predătorului după aplicarea ştampilei staţiei de
expediţie, care atestă predarea mărfii şi constituie dovada preluării taxelor de transport total sau
parţial. Duplicatul se foloseşte de predător la încasarea contravalorii mărfii expediate;
e) matca scrisorii de trăsură, care rămâne în staţia de frontieră a ţării de expediţie;
f) certificatul scrisorii de trăsură, care însoţeşte transportul până la frontiera ţării de
expediţie. Se foloseşte pentru antecalcularea taxelor de transport şi pentru reclamarea reducerilor
indirecte la căie ferate de tranzit;
g) copia scrisorii de trăsură, care rămâne la staţia de expediere.
Scrisoarea de trăsură internaţională conţine menţiuni obligatorii, dar poate cuprinde şi
menţiuni facultative. Menţiunile obligatorii sunt:
- numele şi adresa predătorului;
- denumirea staţiei şi a căii ferate de primire a mărfii;
- locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;
- nota de transport;
- denumirea staţiei de destinaţie;
- numele şi adresa destinatarului;
- denumirea şi cantitatea mărfii;
- felul ambalajului în vederea unei identificări a mărfii;
- numărul coletelor;
- felul vagonului, numărul şi marca de proprietate a acestuia;
- enumerarea documentelor anexe obligatorii, precum documentele vamale, certificatele
veterinare, buletinul de analiză, listele specificative.
Menţiunile facultative se referă la:
- francarea şi aplicarea tarifelor;
- localitatea de vămuire;
- transportul mărfurilor până la domiciliul destinatarului;
- indicaţii speciale de expediere a mărfii sau de reexpediere.
Obligaţiile predătorului sunt:
a) să predea marfa pentru transport;
b) să plătească taxele de transport;
Obligaţiile cărăuşului sunt:
a) să transporte toată marfa încredinţată de predător la destinaţia indicată de acesta;
b) să elibereze marfa destinatarului indicat de expeditor. Această oligaţie presupune atât
predarea mărfii, cât şi eliberarea scrisorii de trăsură.
Expeditorul şi cărăuşul răspunde pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a
obligaţiior asumate. Astfel, expeditorul poartă răspundere pentru exactitatea menţiunilor înscrise

123
în scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi pentru pagubele create de starea mărfurilor şi
ambalajelor, de insuficienţa marcajului, de fapta culpabilă a însoţitorilor mărfurilor.
Prin urmare, predătorul este obligat să suporte toate consecinţele care decurg din înscrierea în
scrisoarea de trăsură a unor menţiuni incomplete, inexacte ori din înscrierea menţiunilor în alte
rubrici ale documentului de transport decât în cele special rezervate.
Calea ferată care a primit marfa pentru transport răspunde de executarea transportului pe
întregul parcurs până la eliberare. Căile ferate din parcurs răspund solidar pentru neexecutarea
sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor ce le revin. Astfel, cărăuşul răspunde pentru
pierderea totală sau parţială a mărfii aflate în transport, pentru avarierea acesteia, pentru
întârziere în executarea transportului sau pentru pierderea documentelor specificate în scrisoarea
de trăsură şi anexate acesteia.
În caz de pierdere totală sau parţială a mărfurilor, cărăuşul este obligat să restituie taxele de
transport, taxele vamale şi alte cheltuieli, dacă acestea nu au fost incluse în preţul mărfii.
Pentru întârziere în executarea contractului de transport, calea ferată plăteşte despăgubiri,
calculate în raport cu taxele de transport aferente căii ferate care a provocat întârzierea.
Cărăuşul poate fi exonerat de răspundere pentru întârziere în transport, pentru pierderea
totală sau parţială a mărfii în următoarele cazuri:
- forţa majoră;
- natura mărfurilor tranportate;
- dispoziţii greşite ale expeditorului sau destinatarului;
- încărcare sau descărcare necorespunzătoare efectuate de expeditor sau destinatar;
- transportul în vagoane descoperite;
- ambalarea incorectă;
- calamităţi naturale;
- disoziţii ale guvernelor statelor de parcurs.

5. Contractul internaţional auto de mărfuri.

Transportul rutier se realizează direct şi rapid, din poartă în poartă (door to door).
Transportul direct permite o mai bună conservare a mărfii şi reducerea cheltuielilor cu ambalarea
şi manipularea intermediară,
Contractul internaţional de transport auto de mărfuri este un contract încheiat între expeditor
şi cărăuş, prin care cărăuşul se obligă faţă de expeditor ca în schimbul unei taxe de transport să

124
transporte anumite mărfuri şi să le elibereze la destinaţia stabilită. Aceste contract poară
denumirea de scrisoare de trăsură internaţională (International Consigment Note)39.
Contractul de transport auto de mărfuri se consideră încheiat când marfa a fost încărcată în
autocamion, iar conducătorul auto a semnat scrisoarea de trăsură, de preluare a mărfii. Primul
exemplar se remite expeditorului, al doilea însoţeşte marfa până la destinaţie, iar al treilea
rămâne la cărăuş.
Scrisoarea de trăsură se întocmeşte pentru fiecare autocamion în parte, chiar dacă lotul de
marfă expediat este mai mare şi se încarcă pe mai multe autocamioane, aparţinând aceluiaşi
cărăuş.
Principalul act care reglementează contractul internaţional auto de mărfuri este Convenţia
referitoare la Transportul Internaţional Rutier – C.M.R. (Convention Relative aux Contrat de
Transport Internationale de Marchandise par Route), adoptată la Geneva, la 19.05.1956 şi
modificată prin Protocolul încheiat la Geneva la 05.07.1978.
Această convenţie se aplică pe întreg lanţul de transport, chiar dacă pe parcurs apar porţiuni
când autocamioanele sunt încărcate în vagoane sau pe nave. Marfa rămâne în răspunderea
cărăuşului rutier.
Scrisoarea de trăsură internaţională atestă, până la proba contrară, încheierea contractului de
transport în condiţiile menţionate în documentul respectiv, precum şi primirea mărfurilor de către
transportator.
La încheierea contractului de transport auto în trafic internaţional, expeditorul şi
transportatorul completează şi carnetul T.I.R., valabil pentru un singur transport şi un singur
vehicul.
În carnetul T.I.R. se înscriu date referitoare la transport, precum denumirea mărfii, cantitatea,
valoarea, numărul coletelor, numele şi adresa expeditorului şi destinatarului, ţara de plecare şi de
destinaţie, numărul de înmatriculare a vehiculului. Carnetele T.I.R. se verifică, împreună cu
marfa, la birourile vamale şi se aplică sigiliile vamale.
Efectuarea transportului auto presupune existenţa şi a unei autorizaţii de transport necesară
vehiculului. Aceste autorizaţii pot fi date pentru un voiaj tur-retur, care trebuie să se realizeze
într-un anumit interval de timp, precizat în acordurile bilaterale sau pot fi date pentru un număr

39
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 264.

125
nelimitat de călătorii, fiind vorba de autorizaţii de timp, cuprinzând perioade de valabilitate.
Aceste autorizaţii de transport sunt valabile pentru un singur autovehicul şi nu sunt transmisibile.
Scrisoarea de trăsură trebuie să cuprindă:
- numele şi adresa expeditorului şi a cărăuşului;
- locul şi data întocmirii scrisorii de trăsură;
- locul şi data primirii mărfii pentru transport;
- locul prevăzut pentru eliberarea mărfii;
- numele şi adresa destinatarului;
- denumirea mărfii şi felul ambalajului;
- numărul coletelor, menţionându-se şi marcajele respective;
- cantitatea exprimată în kg, precum şi în alte unităţi, după caz (metri liniari, metri cubi,
bucăţi, perechi etc.);
- instrucţiunile privind formalităţile vamale;
- menţiunea că transportul respectiv este supus regimului stabilit prin C.M.R.;
- menţiuni privind modul de plată a taxelor de transport;
- termenul în care transportul trebuie efectuat;
- valoarea declarată a mărfii;
- instrucţiunile expeditorului cu privire la conservarea calităţii mărfii în timpul transportului
şi manipulărilor;
- lista documentelor remise cărăuşului pentru ca acesta să răspundă în caz de rătăcire sau
deteriorare a lor;
- menţionarea expresă de interzicere a transbordării mărfii în situaţia în care în contractul de
vânzare-cumpărare se stipulează acest lucru.
Expeditorul este obligat să completeze corect scrisoarea de trăsură internaţională, precum şi
de a prezenta la transport mărfurile în stare bună şi ambalate corespunzător. El răspunde faţă de
transportator de toate preudiciile pe care acesta le-ar suporta din cauza înscrierii incomplete sau
incorecte a menţiunilor obligatorii în scrisoarea de trăsură. Expeditorul răspunde şi pentru
întocmirea corectă şi procurarea tuturor documentelor care trebuie să însoţească marfa până la
eliberarea ei. Tot expeditorului îi revine obligaţia de încărcare a mărfurilor în autovehicul. El
trebuie să se încadreze în termenul de încărcare / descărcare stabilit de normele interne ale ţării
de încărcare.
Cărăuşul are obligaţia de a verifica exactitatea menţiunilor înscrise în scrisoarea de trăsură
referitorare la starea aparentă a mărfii şi ambalajelor, la numărul coletelor, marcajele şi numerele
acestora. De asemenea, cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii şi în timpul
convenit. El poartă răspundere pentru pierderea totală sau parţială a mărfurilor, avarierea lor sau
întârzierea în executarea transportului.

126
 O marfă poate fi considerată pierdută în cazul în care au trecut 30 de zile de la termenul de
eliberare prevăzut în contract sau, în lipsa unui astfel de termen, dacă au trecut 60 de zile de la
data predării mărfii de către expeditor cărăuşului. Persoana în drept poate pretinde despăgubirea
ce se cuvine pentru marfa pierdută.
Cărăuşul poate înscrie diferite menţiuni pe scrisoarea de trăsură, menţiuni care pot conduce la
refuzul de plată a mărfii de către destinatar sau la reclamaţii faţă de încărcător.
Dacă încasarea mărfii se face prin acreditiv, băncile pot, în cazul unor menţiuni pe scrisoarea
de trăsură, să refuze plata.
Dacă în scrisoarea de trăsură nu s-a făcut nici o remarcă cu privire la calitatea sau cantitatea
mărfii sau ambalajului, există prezumţia că preluarea mărfii de către cărăuş s-a făcut în stare
aparent bună.

6. Contractul internaţional de transport aerian de mărfuri.

Cea mai dinamică modalitate de transport este cea aeriană.
Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract în baza căruia o parte, numită
cărăuş, se obligă faţă de cealaltă parte, numită expeditor ca, în schimbul unei taxe de transport, să
transporte pe calea aerului anumite mărfuri la destinaţia convenită şi să le elibereze la acea
destinaţie.
Contractul internaţional aerian de mărfuri este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros şi,
conform reglementărilor uniforme în materie, are caracter internaţional dacă punctul de plecare
şi punctul de destinaţie a mărfii sunt situate pe teritoriile a două state sau dacă cele două puncte
fiind situate pe acelaşi teritoriu, aeronava survolează teritoriul unui astat terţ unde face o escală.
Actele internaţionale care reglementează transportul internaţional aerian de mărfuri sunt:
a) Convenţia de la Varşovia din 1929;
b) Convenţia sanitară internaţională de la Haga din 1933;
c) Convenţia de la Chicago din 1944;
d) Protocolul de la Haga din 1955;
e) Convenţia de la Haga din 1970;
f) Convenţia de la Montreal din 1971.
Între companiile de navigaţie aeriană există o cooperare internaţională, deoarece numai astfel
ele pot acorda servicii de calitate.

127
 Cooperarea îmbracă forme de contracte dintr-un domeniu sau altul, care permit fiecărei
societăţi să acorde servicii prompte şi să realizeze încasări din cesionări reciproce de servicii sau
să le partajeze în mod avantajos. Aceste forme de cooperare au la bază recomandările IATA.
Contractul INTERLINE este o formă de cooperare prin care doi transportatori aerieni convin
să-şi recunoască reciproc documentele de transport în baza cărora companiile pot îmbarca. În
acest scop IATA a elaborat un contract-cadru, care constituie un model în acest sens.
Contractul-cadru INTERLINE cuprinde trei părţi:
a) În prima parte se prezintă partenerii şi se înscriu angajamentele acestora de a-şi
recunoaşte reciproc documentele de transport, precum şi modul de soluţionare a reclamaţiilor,
procedurile de arbitraj şi jurisdicţie.
b) În partea a doua sunt cuprinse comisioanele pe care cărăuşul le acordă companiei care
realizează vânzarea prestaţiilor de transport şi emiterea documentelor (bilete de călătorie, scrisori
de transport). Nivelul acestor comisioane este mai mare pentru vânzările către Europa, Asia şi
America de Nord.
c) Partea a treia cuprinde termenele de înaintare a facturilor pentru transporturile executate
în baza documentelor de transport emise de cele două părţi contractante, modul de deconectare
reciprocă a soldurilor, moneda de plată şi procedura de corectare a diferenţelor de curs valutar.
Contractul de reprezentanţă pentru vânzări generale se încheie între două companii aeriene,
care se angajează să se reprezinte reciproc pe piaţa celeialte părţi, ca reprezentant general de
vânzări, de legătură cu autorităţile de stat, de efectuare de reclamă în condiţiile respectărrii
instrucţiunior şi regulilor care reglementează tarifele privind prestaţiile efectuate. Se deosebeşte
de contractul INTERLINE prin aceea că agentul general poate transfera total sau parţial
obligaţiile sale, inclusiv dreptul de vânzare de prestaţii la alte companii sau persoane, care devin
un fel de subagenţi.
Contractul de operare în pool. În scopul evitării concurenţei, partenerii care operează pe
aceeaşi rută încheie contracte „de operare în pool” (operare în comun, în cartel), prin care se
stabilesc: partajarea echitabilă a traficului şi un sistem unic de lucru, preţuri sau reduceri de la
tarifele publicate similare, precum şi capacitatea navelor care urmează să fie folosite. În acest fel
traficul existent între două ţări este dirijat către sursele partenerilor în pool.
Contractul de handling este un tip de contract prin care companiile aeriene îşi asigură
serviciile necesare la sol. În contract se prevăd serviciile ce urmează să le presteze, tarifele

128
utilizate şi răspunderea între cărăuş şi agentul de handling. Contractul de handling este reciproc,
în sensul că fiecare companie figurează reciproc ca agent de handling. În situaţia în care n-ar
exista acest contract, plata serviciilor necesare ar urma să fie efectuată în numerar, imadiat după
prestarea serviciilor sau chiar în avans.
Contractul internaţional de transport aerian se încheie, de regulă, sub forma scrisorii de
transport aerian internaţional, cunoscută sub denumirea de Air Waybill sau Air Consigment
note.
Potrivit Convenţiei de la Varşovia, scrisoarea de transport aerian poate fi întocmită şi sub
forma unui titlu reprezentativ al mărfurilor, ipoteză în care va urma regimul general al titlurilor
de valoare.
Scrisoarea de transport aerian trebuie să conţină următoarele menţiuni de bază:
a) punctul de plecare şi de destinaţie;
b) menţiunea că transportul este supus Convenţiei de la Varşovia;
c) greutatea, volumul, numărul şi dimensiunea coletelor, felul ambalajului, marcajul şi
starea mărfii predate la transport;
d) documentele anexate la scrisoarea de trăsură necesare îndeplinirii formalităţilor vamale,
fiscale, fito-sanitare şi de altă natură;
e) numele şi adresa destinatarului, eventual numele şi adresa agentului acestuia, care
urmează să preia marfa pe aeroportul de destinaţie;
f) menţiuni în legătură cu modul de plată a taxelor de transport şi a celor accesorii;
g) numele şi adresa expeditorului.
Expeditorul este obligat să întocmească corect scrisoarea de transport internaţional, să
procure cărăuşului toate celelalte documente necesare pentru marfă în vederea îndeplinirii
formalităţilor vamale sau de poliţie, să aducă marfa la aeronavă în stare bună şi ambalată
corespunzător.
Expeditorul răspunde faţă de cărăuş pentru orice daună suportată de acesta sau de orice altă
persoană angajată de acesta din cauza declaraţiilor insuficiente. Expeditorul răspunde şi pentru
faptul că la preluarea mărfii nu a trimis instrucţiunile cu privire la operaţiunile tehnice sau
comerciale, pentru a pune pe cărăuş în situaţia de a acţiona în cunoştinţă de cauză.
Cărăuşul are obligaţia să încarce marfa pe aeronavă la primire şi să o descarce la destinaţie,
să comunice destinatarului sosirea mărfurilor şi să i le elibereze. Eliberarea mărfurilor se face
după ce destinatarul achită creanţele care grevează marfa în favoarea cărăuşului, care are un

129
drept de retenţie asupra mărfurilor aflate la bordul mijlocului de transport până la achitarea de
către beneficiarii transportului a tuturor sumelor datorate transportatorului.
Cărăuşul este obligat să execute transportul în bune condiţii. El este răspunzător de daunele
cauzate prin întârziere în executarea transportului, putându-se exonera numai dacă dovedeşte că
a luat toate măsurile necesare pentru evitarea pagubelor sau că s-a aflat în imposibilitate de a lua
măsurile necesare.
Cărăuşul este exonerat de răspundere limitat, dacă atestă că paguba provine din culpa
reclamantului sau că este vorba de o culpă comună, ori că pierderea provine din natura sau viciul
mărfii. Limitarea răspunderii transportatorului nu operează dacă cel interesat dovedeşte că
paguba este rezultatul faptei cărăuşului sau a prepusului său, care au acţionat cu culpă sau dol.
Dacă marfa primită de destinatar a fost avariată, acesta trebuie să întocmească un protest
imediat ce a descoperit acest lucru, dar nu mai târziu de 7 zile pentru bagaje şi 14 zile pentru
mărfuri. Pentru cazurile de întârziere protestul poate fi înaintat, în cel mult, 21 de zile de la data
primirii mărfii de către destinatar.
La transporturile succesive, efectuate de mai multe companii de transport, răspunderea este
solidară, a tuturor companiilor aeriene participante.
Dacă transportul se execută combinat, prin utilizarea mai multor modalităţi de transport,
dispoziţiile Convenţiei de la Varşovia se aplică numai pentru transportul aerian.

7. Contractul de transport multimodal internaţional de mărfuri.

Sub egida UNCITRAL au fost organizate succesiv, la Geneva, între 12-30 noiembrie 1979 şi
între 8-24 mai 1980 două conferinţe O.N.U., care s-au finalizat prin elaborarea şi adoptarea
Convenţiei Naţiunilor Unite asupra transportului multimodal internaţional de mărfuri. Scopul
acestei Convenţii este asigurarea dezvoltării ordonate a transportului multimodal internaţional în
interesul tuturor statelor, cu respectarea „problemelor particulare ale ţărilor de tranzit şi
facilitarea formalităţilor vamale în acord cu acestea”.
Transportul multimodal este transportul de mărfuri efectuat cu, cel puţin, două moduri de
transport diferite, în temeiul unui contract de transport multimodal, pornind de la un loc situat în
statul unde mărfurile sunt preluate de către antreprenorul de transport multimodal până la locul
desemnat pentru livrare într-un stat diferit.

130
 Contractul de transport multimodal este contractul în baza căruia un antreprenor de transport
multimodal se obligă, în schimbul plăţii unui navlu, să execute sau să facă să se execute un
transport multimodal.
Contractul de transport multimodal se încheie între expeditor şi antreprenorul de transport
multimodal care acţionează în numele şi pe contul său, asumându-şi răspunderea executării
contractului.
Un contract de transport multimodal va fi supus reglementării Convenţiei de la Geneva, dacă
locul de preluare a mărfii de către antreprenorul de transport sau locul de predare a mărfii de
către acesta, stabilite conform acordului părţilor, sunt situate într-un stat parte la Convenţie.
Antreprenorul de transport multimodal este obligat să livreze marfa preluată de la expeditor
la locul stabilit şi destinatarului indicat în contract. El poartă răspundere pentru prejudiciul ce
rezultă din pierderea sau avarierea mărfii, precum şi din întârzierea în livrare.
Precizând condiţiile în care marfa se poate considera pierdută, avariată sau se poate vorbi de
întârziere în livrare, Convenţia stabileşte şi limitele minime ale răspunderii antreprenorului,
prevăzând că părţile contractante pot stabili şi limite mai ridicate ale acesteia.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Definiţi contractul internaţional de transport de mărfuri.
 Enumeraţi caracterele juridice ale contractului de transport internaţional.
 Definiţi contractul de transport maritim.
 Care este principalul act care reglementează transportul de mărfuri pe Dunăre.
 Când se consideră încheiat contractul de transport auto de mărfuri?
 Explicaţi esenţa contractului INTERLINE.
 Definiţi transportul multimodal.

131
 Tema 11. INTERMEDIEREA ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

Planul
1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional;
2. Contractul internaţional de mandat comercial;
3. Contractul internaţional de comision;
4. Contractul internaţional de curtaj;
5. Contractul internaţional de agent;
6. Contractul internaţional de consignaţie;
7. Contractul de concesiune comercială:
7.1. Contractul de concesiune comercială
7.2. Contractul de franchising
7.3. Contractul internaţional de depozit

1. Caracteristici generale ale intermedierii în comerţul internaţional.

Intermediarul în activitatea comercială internaţională este o prezenţă obişnuită, uneori chiar
indispensabilă. A contribuit la această situaţie extinderea ariei geografice a comerţului
internaţional şi frecvenţa operaţiunilor pe diferite pieţe, care neputând fi cuprinsă de producătorii
sau comercianţii din ţara de origine a mărfii, i-a obligat pe aceştia să recurgă la agenţi locali
pentru a fi prezenţi pe respectivele pieţe; au contribuit, de asemenea, complexitatea şi necesitatea
eficientizării activităţii comerciale, care a impus deseori recurgerea la profesioniştii, specializaţi
în diferite tipuri de operaţii comerciale sau cunoscători ai anumitor pieţe. Din aceleaşi motive s-
au înmulţit şi diversificat şi tipurile de intermediari, de la mandatarii şi concesionarii tradiţionali,
la curtieri, agenţi sau reprezentanţi comerciali40.
Prin intermediere subînţelegem activitatea depusă de o persoană pe seama unei alte persoane,
titulară a interesului. În calitatea de reprezentant, intermediarul poate lucra în numele persoanei
reprezentate sau în nume propriu.

40
Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 101.

132
 Regimul juridic al intermedierilor în comerţul internaţional este determinat de conţinutul
concret al contractului de mijlocire. Drepturile şi obligaţiile lor sunt prevăzute printr-un contract
de mandat sau de comision, la care se adaugă unele variante.
Pe plan internaţional, cadrul juridic în materie îl constituie Convenţia de la Geneva din 1983
privind reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri, Convenţia de la Haga privind legea
aplicabilă contractului de intermediere şi reprezentării, Principiile UNIDROIT 2004 şi
contractele model întocmite de Camera de Comerţ Internaţională de la Paris.
Activitatea de intermediere implică în majoritatea cazurilor reprezentarea de către
intermediar a persoanei pentru care acţionează.
Reprezentarea este convenţia în virtutea căreia o persoană, numită reprezentant, încheie acte
juridice cu terţe persoane în numele şi contul altei persoane, numită reprezentat.
Reprezentarea clasică perfectă implică cu necesitate:
a) existenţa a trei persoane – reprezentat, reprezentant şi terţa persoană, parte în contractul
perfectat;
b) reprezentantul să acţioneze în numele şi pe contul reprezentatului.
În situaţia în care reprezentantul nu a acţionat în numele altuia, dar în nume propriu, însă în
toate cazurile în contul lui dominus negotti, reprezentarea este imperfectă.
Pentru ca reprezentarea să-şi producă efectele juridice, trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii esenţiale:
a) existenţa împuternicirii date de reprezentat anterior îndeplinirii actului juridic, în cursul
negocierii sau ulterior perfectării raportului juridic;
b) raportul de reprezentare să fie adus la cunoştinţa terţilor interesaţi, pe calea declaraţiei
exprese a reprezentatului, fie din alte împrejurări neechivoce;
c) reprezentantul să lucreze în limitele împuternicirii primite;
d) reprezentantul să manifeste voinţa de a reprezenta pe reprezentat.
În ceea ce ţine de volumul şi tipul împuternicirilor, reprezentarea poate fi generală sau
specială.

2. Contractul internaţional de mandat comercial.

133
 Contractul de mandat comercial este acel contract prin care o persoană, numită mandatar, se
obligă, în schimbul unei sume de bani, să trateze pe seama altei persoane, numită mandant, o
afacere determinată ce reprezintă un act de comerţ41.
Contractul de mandat se încheie între mandant şi mandatar. Mandantul trebuie să aibă
capacitatea comercială, actele fiind încheiate întotdeauna în contul său şi pentru el. Mandatarul,
de regulă, nu e obligat să aibă capacitate comercială.
Elementele proprii care individualizează configuraţia mandatului comercial sunt următoarele:
- mandatul comercial poate fi numai convenţional;
- reprezentarea este de natura contractului şi nu de esenţa lui;
- mandatul comercial este întodeauna cu titlul oneros;
- mandatul este împuternicit de a face actele necesare executării operaţiunii cu care a fost
însărcinat, chiar dacă nu au fost prevăzute în contract;
- libertatea de acţiune şi independenţă acordată mandatarului permit angajarea mandatului şi
în cazul unei aparenţe de reprezentare;
- mandatul comercial se revocă numai pentru motive întemeiate.
Contractul de mandat comercial este folosit în activitatea de intermediere a agenţilor
comerciali. Ei au calitatea de comerciant, exercitând activitatea intermediară în mod independent
şi cu titlu profesional.
Mandatarul este obligat să execute mandatul în conformitate cu împuternicirea dată şi cu
instrucţiunile mandantului, îndepărtându-se de la ele sau depăşindu-le numai dacă nu poate
obţine indicaţii suplimentare în timp util şi dacă această depăşire este în interesul mandantului.
Mandatarul trebuie să execute personal mandatul încredinţat, cu excepţia cazului când prin
contract s-a prevăzut posibilitatea substituirii mandatarului cu o altă persoană.
Mandatarul este obligat să informeze terţul cu care încheie contractul despre împuternicirea
în temeiul căreia acţionează.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru
executarea mandatului. Astfel, mandantul trebuie să pună la dispoziţia mandatarului toate
informaţiile şi documentaţiile deţinute de el, care ar fi utile mandatarului pentru îndeplinirea
împuternicirii sale. Dacă pentru executarea mandatului sunt necesare unele cheltuieli, mandantul
trebuie să avanseze sumele de bani în cauză, neputându-le lăsa pe seama mandatarului.

41
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 278.

134
 Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea
mandatului. Remuneraţia datorată este prevăzută în contract. De asemenea, mandatarul este
obligat să restituie cheltuielile efectuate de mandatar pentru executarea mandatului.
Contractul de mandat comercial încetează fie prin expirarea termenului eventual fixat pentru
executarea sa, fie prin executarea totală a împuternicirii, fie prin moartea mandatarului, deoarece
este un contract intuitu persoane, fie prin renunţarea mandatarului.
Conţinutul unui contract de mandat comercial, pe lângă drepturile şi obligaţiile părţilor,
trebuie să mai conţină:
- numele şi adresa celor două părţi;
- definirea obiectului de activitate;
- definirea procedurii şi modului de conlucrare între cele două părţi, sistemul de comunicaţii
şi de informare;
- delimitarea teritoriului în care mandatarul poate să-şi dsfăşoare activitatea;
- durata de valabilitate a mandatului şi situaţiile în care să fie retras;
- penalităţi şi daune-interese pentru abateri de la onorarea obligaţiilor asumate;
- reglementarea modului de soluţionare a litigiilor, inclusiv pe calea arbitrajului
internaţional.
Capacitatea părţilor în contractul internaţional de mandat comercial se determină potrivit
prevederilor lui lex personalis, respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului
internaţional de mandat comercial sunt guvernate de lex voluntatis. În situaţia în care părţile nu
desemnează lex contractus, se admite, în general, că legea locului de executare, care, de obicei,
este legea sediului mandatarului, primeşte incidenţă cu referire la contract. Această soluţie
adoptată pe scară largă de practica internaţională, asigură un regim juridic unitar contractului
internaţional de mandat comercial, implicând aplicarea lui lex loci executionis atât fondului şi
efectelor raportului contractual dintre mandant şi mandatar, cât şi deseori actului încheiat de
mandatar cu terţul.

3. Contractul internaţional de comision.

Contractul de comision este contractul prin care o parte, numită comisionar, se obligă faţă de
cealaltă parte, numită comitent, să încheie acte juridice în nume propriu, dar în contul

135
comitentului, în schimbul unei remuneraţii, calculată procentual la cifra de afaceri şi numită
comision42.
Caracteristic contractului de comision este, înainte de toate, faptul că, spre deosebire de
mandatar, comisionarul încheie acte juridice cu terţul din nume propriu, dar în contul
comitentului, care nu este cunoscut terţului ca, de altfel, nici relaţia de intermediere dintre
comitent şi comisionar.
Contractul de comision este un contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros şi nu poate
fi revocat pe cale unilaterală.
Comitentul trebuie să aibă capacitate comercială, deoarece comisionarul încheie acte de
comerţ cu terţul din împuternicirea sa şi pe contul său.
Acţionând faţă de terţ în nume propriu, comisionarul este un comerciant şi trebuie să justifice
capacitatea necesară încheierii de acte de comerţ. De regulă, comisionarul îşi face o profesie din
operaţiile de intermediere, adesea foarte rentabile prin comisionul pe care îl produc.
În baza contractului de comision, comitentul are un drept la acţiune numai împotriva
comisionarului, nu şi contra terţilor cu care acesta din urmă a contractat. Aceasta îl deosebeşte de
contractul de mandat, care conferă mandantului un drept la acţiune atât împotriva terţilor cu care
a contractat mandatarul, cât şi contra mandatarului, când acesta a garantat îndeplinirea
obligaţiilor asumate de către terţii contractanţi.
Comisionarul răspunde faţă de comitent de încheierea operaţiei cu terţul, dar nu şi de
îndeplinirea obligaţiilor asumate de acesta, cu excepţia cazului când s-a stipulat clauza del
credere, prin care comisionarul se angajează să garanteze comitentului executarea prestaţiei de
către contractant.
Pentru activitatea sa, comisionarul este plătit de către comitent prin comision. Comitentul, de
asemenea, este obligat să-i restituie comisionarului şi cheltuielile suportate cu ocazia executării
împuternicirii şi să-l despăgubească de pierderile suportate.
În contractul internaţional de comision, capacitatea părţilor va fi stabilită de legea personală,
respectiv de legea naţională. Fondul şi efectele contractului primesc incidenţa legii desemnate de
părţi prin acordul lor comun. Dacă părţile omit să aplice principiul lex voluntatis, sarcina
determinării lui lex causae revine judecătorului.

42
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 282.

136
 Soluţia asupra căreia s-a oprit majoritatea practicii şi doctrinei dă preferinţă legii locului de
executare. Deseori, locul de executare coincide cu sediul comisionarului.

4. Contractul internaţional de curtaj.

Contractul internaţional de curtaj este un contract prin care o persoană, numită curtier, se
obligă ca în schimbul unei sume de bani, numită curtaj, să procure celeilalte părţi, numită client,
un cocontractant43.
În toate cazurile curtierul este un comerciant independent, care acţionează în nume propriu şi
al cărui comerţ constă din intermedierea ce o execută cu titlu de profesie. Rolul său este de a
pune în legătură pe client cu un partener de comerţ în scopul încheierii unui contract.
Curtierul înlesneşte afaceri fără a interveni în contract şi nu poartă nici o răspundere referitor
la executarea sau neexecutarea contractului a cărui încheiere a intermediat-o.
Pentru serviciile acordate clientului, curtierul primeşte o indemnizaţie numită curtaj.
Conform practicii comerciale, curtajul se datorează, în principiu, din momentul încheierii
contractului respectiv.
În practica comercială internaţională, în majoritatea cazurilor, curtierul dobândeşte dreptul de
a fi remunerat numai prin încheierea contractului între client şi terţ, chiar dacă acesta nu a fost
executat.
Împrejurarea că clientul şi curtierul au sediul în state diferite conferă contractului de curtaj
caracter internaţional.
În cazul contractului internaţional de curtaj, capacitatea clientului şi a curtierului este
guvernată de lex personalis sau legea naţională. Fondul şi efctele acestui contract cad sub
incidenţa legii determinate de părţi potrivit principiului lex voluntatis.
În situaţia în care părţile nu au desemnat legea aplicabilă, practica jurisdicţională oscilează
între a aplica legea în vigoare la sediul curtierului, care adesea este legea în vigoare în statul unde
a fost încheiat ori se va încheia contractul intermediat, sau legea în vigoare la sediul
reprezentatului.
Doctrina opinează pentru aplicarea legii ţării în care curtierul îşi exercită activitatea. Această
soluţie vizează ipoteza în care curtajul este practicat de un curtier profesionist. Atunci când
curtajul este realizat de un curtier întâmplător, doctrina opinează în sensul supunerii contractului
43
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 285.

137
internaţional de curtaj legii statului pe teritoriul căruia a fost încheiat sau urmează a fi încheiat
contractul intermediat de curtier.

5. Contractul internaţional de agent.

Contractul de agent (agency) este un contract încheiat între o parte, numită agent, care se
obligă, în schimbul unui comision, să trateze afaceri în numele şi pe seama altei părţi, numită
principal44.
Agentul comercial este intermediarul care cu titlu de profesie obişnuită negociază şi încheie
vânzări, cumpărări, închirieri, prestări de servicii în numele şi pe contul producătorilor sau
comercianţilor.
Pentru serviciile de intermediere, agentul este plătit printr-o sumă procentuală, calculată la
cifra de afaceri, realizată în contul reprezentatului.
Contractul de agent se încheie, de regulă, în formă scris şi pentru o perioadă determinată.
Dacă contractul a fost încheiat pe o durată nedeterminată, oricare dintre părţi îl poate denunţa în
scris.
Agentul are obligaţia să îndeplinească împuternicirea dată de principal şi să vegheze asupra
intereselor acestuia ca un bun comerciant.
Agentul răspunde numai pentru încheierea contractelor cu terţii, dar nu şi pentru executarea
obligaţiilor acestora, cu excepţia cazului când a intervenit în plus o convenţie del credere cu
mandantul. El este, de asemenea, obligat să păstreze secretul asupra afacerilor reprezentatului
(principal), chiar şi după expirarea contractului. Agentul se comportă ca un mandatar cu
reprezentare, având nevoie pentru încheierea afacerilor cu terţii în numele şi pe seama
reprezentatului, de o împuternicire scrisă din partea acestuia.
Reprezentatul este obligat să coopereze cu agentul pentru realizarea mandatului acestuia,
punându-i la dispoziţie toate documentele necesare. De asemenea, el este obligat să plătească
agentului comisionul cuvenit, precum şi eventuala compensaţie suplimentară pentru clientela
dobândită.

6. Contractul internaţional de consignaţie.

44
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 286.

138
 Contractul de consignaţie este un contract în baza căruia o persoană numită consignant,
încredinţează altei persoane, numită consignatar, anumite bunuri mobile pentru a fi vândute la un
anumit preţ, într-un termen determinat, plătindu-i pentru această activitate o sumă stabilită sub
formă de cotă procentuală din preţul vânzării, numită comision45.
Consignaţia se analizează ca o specie a contractului de comision, unde consignantul, prin
analogie, deţine poziţia de comitent, iar consignatarul pe cea a unui comisionar. Spre deosebire,
însă, de acesta, consignatarul are atribuţii mai limitate, în sensul că încheie numai acte de
vânzare nu şi de cumpărare. Pe de altă parte, el îşi asumă o serie de obligaţii, decurgând din
faptul că devine şi depozitar al mărfurilor pe care se angajează să le desfacă propriilor săi clienţi.
Vinderea bunurilor se face la un preţ stabilit anticipat de consignant.
Consignantul trebuie să aibă capacitatea de a încheia acte de comerţ, deoarece actele juridice
de vânzare se încheie pe seama sa. Consignatarul trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu,
deoarece el încheie contractele în nume propriu. De regulă, consignatarul este un comerciant,
care încheie asemenea acte juridice cu caracter profesional.
Contractul de consignaţie este un contract sinalagmatic, consensual şi cu titlu oneros.
Consignantul are următoarele obligaţii:
- să predea consignatarului mărfurile la termenele de livrare şi în condiţiile convenite. El
răspunde pentru cantitatea şi calitatea produselor;
- să plătească remuneraţia cuvenită consignatarului;
- să restituie cheltuielile făcute de consignatar în legătură cu îndeplinirea sarcinilor primite.
Consignatarul este obligat:
- să ia măsurile necesare pentru păstrarea şi conservarea mărfurilor primite;
- să execute mandatul dat de consignant;
- să prezinte darea de seamă consignantului asupra îndeplinirii mandatului său.
Consignatarul este obligat să restituie consignantului bunul încredinţat în consignaţie, dacă
acesta nu a fost vândut în termenul convenit. În caz de faliment al consignatarului, consignantul
va putea revendica bunurile încredinţate sau preţul lor neachitat.

7. Contracte comerciale cu funcţii apropiate de intermediere.

7.1. Contractul de concesiune comercială.

45
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 288.

139
 Prin contractul de concesiune comercială exclusivă un comerciant independent, numit
concesionar, primeşte dreptul de a fi aprovizionat cu anumite mărfuri ale unui producător, numit
concedent, pe care le comercializează în nume şi în cont propriu46.
Trăsăturile specifice ale contractului de concesiune comercială sunt:
a) Concesiunea are ca obiect mărfuri determinate, pe care concedentul se obligă să le vândă
numai concesionarului, care activează pe un teritoriu determinat prin contract. Concesionarul se
obligă să comercializeze mărfurile respective pe raza teritoriului stabilit în contract şi să nu
cumpere mărfuri similare de la un alt producător.
b) Concesionarul activează în calitate de comerciant independent, în nume şi pe cont
propriu, cumpărând mărfurile şi revânzându-le clientelei locale pe care şi-o formează.
c) Beneficiul concesionarului se realizează din diferenţa de preţ dintre cel de cumpărare şi
cel de vânzare şi încasarea unui comision, aşa cum se practică în cadrul celorlalte forme de
intermediere.
d) În practica comercială, durata contractului de concesiune este scurtă, de regulă un an, şi
în funcţie de rezultate poate fi reînnoit.

7.2. Contractul de franchising.

Contractul de franchising a apărut în Statele Unite ale Americii, în condiţiile interzicerii
desfacerii mărfurilor de către cei care le produc. Franchising-ul s-a dezvoltat cu rapiditate, ca
urmare a eficienţei sale în derularea tranzacţiilor comerciale.
Contractul de franchising este operaţiunea prin care o persoană, franchisor, acordă unei alte
persoane, franchisee, concesiunea unei mărci de fabrică sau de serviciu, precum şi ansamblul de
metode şi mijloace de comercializare, care să asigure exploatarea şi gestiunea în condiţii de
rentabilitate.
Este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, comutativ şi cu titlu oneros.
Contractul de franchising se caracterizează prin următoarele trăsături:
- colaborarea continuă dintre părţi pe toată durata contractului;
- partenerii nu se află în raporturi de subordonare; activitatea franchisee-ului se desfăşoară în
mod independent, pentru el şi în contul său;
- folosirea numelui comercial şi a mărcii franchisor-ului pentru mărfurile produse şi
comercializate sau serviciile prestate;
- plata unei remuneraţii de către franchisor.
46
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 291.

140
 Clauzele esenţiale ale contractului de franchising sunt:
- drepturile franchiser-ului;
- drepturile franchisee-ului;
- bunurile şi / sau serviciile care urmează a fi transmise (prestate) franchisee-ului;
- obligaţiile franchiser-ului;
- obligaţiile franchisee-ului;
- condiţiile efectuării plăţilor de către franchisee;
- durata contractului, care trebuie să fie suficient de lungă pentru a permite franchisee-ului
să-şi amortizeze investiţiile iniţiale, efectuate în condiţiile franchisei;
- temeiurile pentru orice modificare sau prelungire ulterioară a contractului;
- condiţiile în care franchisee-ul poate să înstrăineze afacerea constituită în condiţiile
franchisei şi drepturile preferenţiale ale franchiser-ului în vederea procurării acestei afaceri;
- regulile de utilizare a semnelor distinctive, denumirii de firmă, mărcii comerciale, mărcii
de serviciu, logotipului sau altor drepturi ale franchiser-ului de către franchisee;
- drepturile franchiser-ului în ceea ce priveşte adaptarea franchisei la unele metode şi
condiţii noi sau modificate;
- condiţiile de desfacere a contractului;
- dispoziţiile cu privire la transmiterea promptă a bunurilor tangibile şi intangibile ale
franchiser-ului sau ale altui proprietar, după expirarea contractuluiu de franchising.
În contractul de franchising, cele două părţi au interese convergente. Franchiser-ul este
interesat să pătrundă pe pieţele internaţionale, franchisee-ul are interesul să beneficieze de
mijloacele concedentului în derularea afacerii.
Avantajul franchiser-ului este că fără cheltuieli de investiţii poate acţiona pe o piaţă externă.
În acelaşi timp, franchiser-ul poate să-şi diversifice activitatea, operând acţiuni de extindere şi
amplificare a afacerii prin reinvestiţii.
Valorificând cu pricepere mijloacele puse la dispoziţie de concedent, franchisee-ul îşi poate
asigura o clientelă stabilă şi îşi poate extinde operaţiunile comerciale.
Contractul de fanchising are ca obiect acordarea de către un comerciant-producător, numit
franchiser, a dreptului de a vinde anumite bunuri sau de a presta anumite servicii şi de a beneficia
de un sistem de relaţii care conţine marca, renumele, know-how-ul şi asistenţă unui comerciant
persoană fizică sau juridică, numit franchisee, în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani
iniţială şi o redevenţă periodică, numită franchise fee47.
Obligaţiile şi drepturile franchiser-ului asumate prin contract sunt:

47
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 293.

141
 a) să pună la dispoziţia franchisee-ului o marcă de fabrică, de comerţ sau de servicii, după
caz;
b) să pună la dispoziţia franchisee-ului licenţa şi know-how-ul, sau a unui proces deja
existent de fabricaţie şi de distribuţie;
c) să acorde partenerului asistenţă tehnică în domeniile pregătirii profesionale, instalării,
conducerii etc.;
d) să se ocupe de publicitatea produsului sau serviciului respectiv, scutind pe franchisee de
cheltuieli de publicitate;
e) să stabiească şi să asigure sortimentul mărfurilor sau serviciilor, să asigure aprovizionarea
ritmică, constituirea stocurilor, completarea colecţiilor, modelelor;
f) pentru acordarea dreptului de comercializare şi asistenţei primeşte de la franchisee:
- taxa de intrare;
- o redevenţă stabilită în procente sau c o cotă fixă din desfacerile realizate de franchisee.
Franchisee-ul are următoarele obligaţii:
a) să se conformeze unor politici şi unor reguli stabilite de franchiser, renunţând oarecum la
independenţa sa;
b) să desfacă produsele sau să presteze serviciile în cauză, cu respectarea strictă a condiţiilor
contractuale;
c) să respecte zona teritorială în care activează, potrivit contractului;
d) să investească mijloacele materiale şi băneşti pentru a putea pune în aplicare formula de
lucru a franchiser-ului;
e) să acorde dreptul de control franchiser-ului, privind respectarea strictă a metodelor,
tehnicilor de comercializare sau de prestare de servicii şi privitor la calitatea publicităţii efectuată
pe plan local;
f) să realizeze o anumită cifră de afaceri, în caz contrar suportând unele penalizări.

7.3. Contractul internaţional de depozit.

Contractul internaţional de depozit este contractul în baza căruia o persoană, numită
deponent, încredinţează spre păstrare altei persoane, numită depozitar, unul sau mai multe
bunuri, depozitarul obligându-se ca, în schimbul unei sume de bani (taxa de depozit) să le
conserve, să le păzească şi să le restituie la prima cerere48.
Contractul de depozit are caracter real, deoarece se formează ca urmare a predării efective a
bunurilor în posesia depozitarului. Depozitarul se obligă să conserveze bunul, iar încălcarea

48
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 296.

142
acestei obligaţii atrage răspunderea contractuală. De asemenea, depozitarul se obligă să nu
folosească bunurile, să păstreze secretul operaţiei şi să le restituie la cerere.
Contractul internaţional de depozit se încheie în formă scrisă, comportând întocmirea a trei
înscrisuri diferite, dar cu conţinut identic, şi anume: talonul, recipisa de depozit şi warrant-ul.
Talonul rămâne în registrul administraţiei depozitului şi are valoare probatorie, constituind
dovada existenţei contractului de depozit.
Recipisa de depozit şi warant-ul sunt titluri de credit nominative, la purtător sau la ordin, în
care se încorporează marfa depozitată şi care se remit deponentului.
Pentru ca recipisa de depozit şi warrant-ul să poată fi negociate ca titlu de credit, ele trebuie
să conţină o serie de menţiuni obligatorii:
- denumirea şi sediul depozitului general;
- numărul curent din registrul în care au fost înscrise mărfurile depozitate şi data emiterii
documentelor;
- numele şi sediul deponentului;
- natura, calitatea şi valoarea mărfii predate;
- plata taxelor de import ori export şi poliţa de asigurare;
- termenul de păstrare a bunurilor depozitate.
Transmiterea acestor titluri se face prin gir.
Orice depozit este supus legislaţiei naţionale a statului pe teritoriul căruia funcţionează.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Definiţi contractul internaţional de mandat comercial.
 Explicaţi deosebirile dintre contractul de comision şi şi contractul de mandat.
 Definiţi contractul internaţional de curtaj.
 Definiţi contractul internaţional de agent.

143
 Tema 12. CONTRACTE MODERNE ŞI COMPLEXE

Planul
1. Contractul internaţional de leasing;
2. Contractul internaţional de factoring;
3. Contractul internaţional de licenţă;
4. Contractul internaţional de consulting-engineering.

1. Contractul internaţional de leasing.

Tranzacţiile de leasing, fiind o sursă importantă de finanţare comercială, s-au dezvoltat în
mod spectaculos pe parcursul ultimelor decenii. Există mai mulţi factori care au determinat
această evoluţie: o creştere a flexibilităţii în finanţarea comercială, necesitatea de a dota agenţii
economici cu echipamente şi alte mijloace de producţie moderne etc. Achiziţionarea de
echipamente necesită un efort financiar considerabil. În plus, cumpărătorii trebuie să suporte şi
riscurile ce decurg din transferul dreptului de proprietate, precum şi riscul incapacităţii
echipamentelor de a atinge parametrii economici şi tehnici planificaţi. Leasingul a fost soluţia
pentru problemele legate de obţinerea de facilităţi creditare, precum şi pentru preocuparea
băncilor de a obţine garanţii corespunzătoare pentru creditele acordate.
Prin leasing se înţelege acea operaţie juridică, prin care o persoană cumpără un bun cu scopul
de a-l închiria unei alte persoane, numită utilizator, care la sfârşitul contractului de locaţie are un
drept de opţiune între trei posibilităţi şi anume: de a continua contractul de locaţie, de a-l rezilia
ori de a cumpăra bunul respectiv la un preţ convenit în aşa fel, încât să se ţină seama, cel puţin în
parte, de vărsămintele efectuate cu tilu de chirie (adică de amortizarea bunului pe această cale şi,
deci, de valoarea lui reziduală).
Potrivit unor opinii, leasing-ul este o operaţiune juridică prin care o persoană cumpără un bun
spre a-l închiria unei alte persoane49.
Obiectul contractului de leasing îl constituie închirierea temporară a bunurilor de investiţii, a
bunurilor imobiliare, a serviciilor. Cel mai frecvent se închiriază maşini şi utilaje.
49
Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 296.

144
 Pe plan internaţional, leasing-ul este reglementat de Convenţia UNIDROIT privind leasingul
financiar de la Ottawa din 28 mai 1988.
În Republica Moldova, leasing-ul este reglementat de Legea cu privire la leasing din
28.04.2005.
Principalele elemente ale leasing-ului sunt:
a) cumpărarea unor bunuri de către o societate specializată, numită societate de leasing, care
devine proprietara acestor bunuri, dobândite numai cu scopul închirierii lor imediate;
b) punerea bunurilor, prin intermediul unui contract de locaţie, la dispoziţia unei persoane,
care le va utiliza contra unei chirii;
c) facultatea acordată utilizatorului de a cumpăra la sfârşitul contractului, toate sau numai o
parte din bunurile închiriate contra unui preţ convenit în aşa fel, încât se ţine seama, cel puţin în
parte, de vărsămintele efectuate cu titlu de chirie.
Potrivit legislaţiei naţionale, clauzele pe care trebuie să le cuprindă contractul de leasing sunt:
- părţile contractante;
- destinaţia şi denumirea echipamentului, caracteristica lui, termenul furnizării şi locul de
aflare la locatar;
- partea căreia i se acordă dreptul de a alege echipamentul şi furnizorul acestuia;
- drepturile şi obligaţiile părţilor privind transportarea, recepţia, păstrarea, montarea şi
exploatarea echipamentului;
- durata contractului care corespunde cu termenul de amortizare a echipamentului sau este
aproximativ egală cu acest termen;
- cuantumul chiriei pentru întreaga perioadă a leasingului, care include costul integral al
echipamentului la preţurile valabile la data încheierii tranzacţiei, ordinea, modul forma şi
termenul plăţii ei, sancţiunile pentru neefectuarea sau efectuarea tardivă a acestei plăţi;
- posibilitatea de cesiune către terţ a drepturilor de folosinţă a echipamentului;
- modul de folosire a echipamentului la expirarea contractului;
- răspunderea părţilor pentru neexecutarea sau executarea neadecvată a contractului, modul
de soluţionare a litigiilor;
- condiţiile de modificare sau de reziliere a contractului;
- sediul, datele referitoare la băncile părţilor şi semnăturile părţilor;
- alte clauze convenite de părţi, ce nu contravin legislaţiei.
Contractul de leasing cuprinde o sumă de acte juridice, marcate de interdependenţa dintre ele.
Această sumă nu este o juxtapunere, ci un tot unitar, de sine stătător, în care se contopesc o
vânzare, un mandat, o locaţie şi o promisiune unilaterală de vânzare.

145
 În acest sens, contractul de vânzare-cumpărare se încheie între vânzător şi finanţatorul-
cumpărător. Obiectul acestui contract este ales de utilizator, care tratează cu vânzătorul toate
elementele vânzării. Finanţatorul va plăti preţul pe baza procesului verbal de predare, încheiat
între vânzător şi utilizator.
Contractul de mandat se încheie între finanţator ca mandant şi utilizator ca mandatar.
Utilizatorul acţionează în numele finanţatorului, dar nu primeşte indicaţii de la acesta.
Contractul de locaţie intervine între creditorul locator (finanţator) şi utilizatorul locatar. Acest
contract este precedat de o promisiune de locaţie sinalagmatică, în sensul că finanţatorul promite
că bunul pe care îl cumpără acesta îl va da în locaţie, iar utilizatorul promite că-l va lua în calitate
de locatar.
Promisiunea unilaterală de vânzare aparţine finanţatorului şi operează la finele contractului
de leasing.
Obligaţia de livrare şi instalare a materialului comandat, care în cadrul locaţiei ar cădea în
seama locatorului finanţator, în cazul leasing-ului se execută către utilizator de către vânzător,
care este terţ faţă de contractul de locaţie. Prin urmare, răspunderea pentru întârzierea în livrare
cât şi prin orice defect care ar putea tulbura folosirea echipamentului închiriat, cade în sarcina
vânzătorului şi operează direct faţă de utilizator. De asemenea, obligaţia de a asigura materialul
livrat, garanţia pentru viciile ascunse, precum şi obligaţia de a asigura utilizatorului locator o
posesie liniştită i se atribuie tot vânzătorului.
Transferul de obligaţii de la creditorul finanţator către vânzător poate fi explicat prin teoria
mandatului de a sta în justiţie.
Creditorul finanţator este obligat să plătească preţul vânzătorului, precum şi să fixeze durata
primară a locaţiunii, denumită şi perioadă irevocabilă. Utilizatorul are în contractul de leasing
obligaţiuni multiple, obligaţia principală fiind aceea de plată a chiriei. Ratele de chirie se plătesc,
de regulă, lunar şi se calculează prin acordul locatorului cu locatarul. Chiria de leasing se poate
calcula astfel:
a) se determină preţul real al bunului;
b) se stabileşte comisionul care revine societăţii de leasing;
c) se calculează cotele de amortizare a bunului;
d) se determină profitul;
e) pe baza acestor elemente se stabileşte rata de leasing (chiria).

146
 2. Contractul internaţional de factoring.
Factoring-ul a apărut în practica engleză, încă în secolul al XVIII-lea, dar a dobândit
amploare deosebită în S.U.A. în condiţiile comerţului cu coloniile, iar mai apoi a intervenit o
reglementare legală, „The Factoring Act” din 1889 şi mai recent o lege din 1923. În sfârşit „The
Uniform Commercial Code” cuprinde dispoziţiile menite să faciliteze operaţiile efectuate prin
intermediul factoring-ului50.
Factoring-ul este tot mai mult utilizat în diferite ţări europene, chiar în pofida legislaţiilor
care nu sunt de natură să-i faciliteze dezvoltarea. Amploarea impresionantă pe care a luat-o
această instituţie, deşi nu şi-a atins încă maturitatea juridică, este suficientă să demonstreze
măsura în care instituţia factoring-ului corespunde exigenţelor unui comerţ internaţional modern.
Mari societăţi comerciale, institute financiare şi de credit s-au specializat în operaţii de factoring
pe plan intern şi internaţional, constituind chiar grupuri de societăţi în acest scop.
Factoring-ul este un contract complex prin care o parte, numită aderent, transferă în
proprietate o anumită categorie a creanţelor sale unei alte părţi, numită factor care, în schimbul
unui comision, se obligă să achite aderentului valoarea lor, subrogându-se în drepturile acestuia
faţă de debitorii creanţelor cedate şi pe care urmează să le încaseze51.
Potrivit altor opinii, contractul de factoring este acela care intervine între două persoane
dintre care una, numită factor, îşi asumă obligaţia ca în contra unui comision să realizeze toate
creanţele pe care partea contractantă, numită aderent, se obligă să i le transmită contra plată,
subrogându-l pe factor în toate drepturile sale52.
Actul internaţional care reglementează factoring-ul este Convenţia UNIDROIT cu privire la
factoring-ul internaţional din 28 mai 1988 de la Ottawa.
În cadrul factoring-ului vânzătorul după ce a vândut mărfurile mai vinde şi creanţele pe care
le are împotriva cumpărătorilor de mărfuri. De fapt, lucrurile se petrec în felul următor:
aderentul, printr-un contract încheiat cu factorul, îi cedează acestuia toate creanţele sale, contra
plăţii valorii acestora, pe care factorul urmează să le încaseze la scadenţă. Riscul insolvabilităţii
debitorilor cât şi a neplăţii la termen de către aceştia revine factorului, fără posibilitatea pentru
acesta de a se întoarce cu recurs împotriva aderentului.

50
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”, 2007, p. 168.
51
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 307.
52
Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N., op. cit., p. 168.

147
 La operaţia de factoring participă trei persoane, şi mai cu seamă: aderentul (vânzător sau
furnizor), factorul (cesionar al creanţelor) şi clientul (cumpărătorul mărfii sau beneficiarul
serviciilor). Dacă operaţia de factoring se realizează pe plan internaţional, intervine şi a patra
persoană – factorul la import, adică factorul din altă ţară, căruia factorul iniţial (factor la export)
i-a recedat creanţele ce-i fuseseră vândute de către aderent.
Contractul de factoring este un contract de adeziune, comercial, sinalagmatic, cu titlu oneros,
consensual, cu executarea succesivă şi intuitu personae (în ce-l priveşte pe aderent).
Factorul este obligat să plătească aderentului toate facturile pe care le-a aprobat în prealabil,
neacceptând facturile acelor clienţi, care pe plan comercial prezintă prea puţină garanţie. Plata
creanţelor se face pe data cedării acestora pe măsura prezentării facturilor. De regulă, facturile
sau copiile lor legalizate se prezintă la anumite intervale convenite cu un borderou, pe care sunt
înscrise toate facturile din perioada considerată, cu toate garanţiile lor şi documentele
justificatoare.
Pentru a-l plăti pe aderent, factorul îi deschide un cont curent, în care prevede şi un credit de
un anumit plafon pentru fiecare client agreat. La primirea facturilor cu actele justificative şi
chitanţa subrogatorie, valoarea nominală a acestora se înscrie de către factor la credit, iar
comisionul şi eventualul agio (sumă reţinută în situaţia în care aderentul utilizează creditul
înainte de exigibilitatea creanţelor transmise) sunt înscrise la debit.
Factorul subrogat aderentului are şi unele drepturi împotriva debitorilor cedaţi, cărora le
poate opune toate excepţiile creanţei sau le poate intenta acţiune în plată.
Aderentul are obligaţia de a plăti comisionul convenit, precum şi de a înscrie pe factură
invitaţia adresată debitorului de a plăti direct factorului, menţiunea de subrogare pe facutră fiind
obligatorie. De asemenea, aderentul este obligat să garanteze factorului existenţa creanţei, scop
în care este dator să coopereze cu acesta, informând-ul despre toate cauzele care ar putea afecta
creanţa. În plus, el trebuie să notifice debitorului existenţa subrogaţiei şi îndatorirea de a plăti
factorului.

3. Contractul internaţional de licenţă.

Prin contractul de licenţă, titularul unui brevet, numit licenţiator, transmite unui beneficiar,
numit licenţiat, dreptul de folosinţă asupra unei invenţii. Conţinutul şi efectele licenţei sunt
reglementate de legea contractului, care se determină de către părţi în conformitate cu principiul

148
autonomiei de voinţă. Libertatea contractuală a părţilor este limitată de actele administrative care
condiţionează încheierea contractelor de comerţ internaţional, de interdicţia stipulării clauzelor
abuzive şi de incidenţa legislaţiei antitrust.
Potrivit art. 26 alin. (6) al Legii RM nr. 50/2008, prin contractul de licenţă, solicitantul sau
titularul de brevet (licenţiar) transmite dreptul de exploatare a cererii de brevet sau a brevetului
oricărei alte persoane (licenţiat), rezervându-şi dreptul de proprietate asupra lui53.
Contractul de licenţă este un contract bilateral, consensual, intuitu personae, cu titlu oneros,
comutativ şi cu executare succesivă.
În absenţa unor reglementări speciale, raporturile contractului dintre părţi sunt supuse
dispoziţiilor dreptului comun.
Licenţa convenţională are valoarea unui contract de locaţiune sau a unui contract de vânzare.
Dacă licenţa este cu titlu gratuit, se vor lua în considerare dispoziţiile dreptului comun în
materie de comodat.
Obiectul contractului îl formează autorizarea sau acordarea dreptului ca o invenţie brevetată
să fie folosită de partener.
Contractul de licenţă nu implică un act de dispoziţie asupra dreptului exclusiv de exploatare.
Titularul transmite doar folosinţa dreptului său de exploatare, care poate fi totală sau parţială.
Clasificarea licenţelor:
a) În funcţie de întinderea drepturilor care se atribuie prin contract, licenţa poate poate fi
exclusivă şi neexclusivă.
b) După caracterul lor, licenţele se impart în două categorii: nelimitate şi limitate.
c) După izvorul lor, acestea pot fi voluntare şi obligatorii.
Licenţiatorul are următoarele obligaţii:
- de a remite obiectul contractului;
- obligaţia de garanţie;
- plata taxelor legale;
- asigurarea exploatării optime a invenţiei;
- acordarea asistenţei tehnice.
Obligaţiile licenţiatului sunt:
- obligaţia de exploatare a licenţei;
- obligaţia de plată a preţului.

53
Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău: “Cartier”, 2010, p.434.

149
 În cazul contractului pe o perioadă determinată, acesta încetează la termenul convenit de
către părţi. Dacă este pe perioadă nedeterminată, contractul încetează la expirarea perioadei de
valabilitate a brevetului, invenţia trecând în domeniul liberei concurenţe.

4. Contractul internaţional de consulting-engineering.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană a influenţat puternic evoluţia comerţului mondial,
atât sub aspectul creşterii spectaculoase a volumului acestuia cât şi sub cel al diversificării sale.
Sub acest din urmă aspect, este semnificativă nu numai lărgirea gamei mărfurilor, îndeosebi a
celor ale industriei prelucrătoare, sau a instrumentelor juridice cu ajutorul cărora se realizează
schimburile comerciale, ci şi ponderea tot mai mare pe care o are comerţul cu „inteligenţă”, fie
că este vorba de comerţul cu brevete sau know-how ori de prestare a unor servicii inginereşti54.
Contractul internaţional de consulting-engineering este definit ca un contract prin care o
parte, întreprindere de consulting-engineering, se obligă ca în schimbul unei sume de bani (preţ),
să presteze în profitul celeilalte părţi, beneficiar, diferite servicii de natură intelectuală, precum
studii de fundamentare tehnico-economică, studii preliminarii de amplasare în raport de sursele
energetice, proiectare, planuri de execuţii, întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor pentru
furnizarea de materiale şi echipamente, opţiuni asupra efectelor celor mai avantajoase,
coordonarea, conducerea şi supravegherea lucrătorilor de construcţii-montaj, punere în funcţiune,
recepţii de lucrări, toate urmărind realizarea în condiţii de maximă eficienţă a obiectivului avut în
vedere de beneficiar.
Contractul de consulting-engineering poaate fi definit şi ca o înţelegere prin care furnizorul,
de regulă, o societate specializată, prestează o gamă largă de operaţiuni de consulting-
engineering unui beneficiar, la comanda şi în folosul acestuia.
Activitatea de consulting-engineering este indispensabilă realizării marilor ansambluri
industriale, montajului de echipament sau livrărilor la cheie.
Pe parcursul întregii activităţi de engineering, de la conturarea concepţiei şi până la punerea
în funcţiune a unei instalaţii industriale, se deosebesc mai multe serii de prestaţii şi anume55:
- studii pentru fundamentarea tehnico-economică, aprecierea oportunităţii şi posibilităţilor de
realizare, stabilirea amplasamentelor, resurse energetice şi de materii prime, căi de comunicaţii şi

54
Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002, p. 141.
55
Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999, p. 311.

150
căi de acces, forţa de muncă, alegerea procesului tehnologic, studii de piaţă, organizarea
obiectivului industrial sub toate aspectele sale etc.;
- studiul de lucrări de proiectare preliminare, proiecte generale, proiecte şi desene de
execuţie a planurilor şi proiectelor etc.;
- întocmirea caietelor de sarcini şi a listelor pentru furnizarea materialelor şi echipamentelor,
analiza ofertelor primite şi lansarea comenzilor, încheierea contractelor cu furnizori antreprenori
etc.;
- coordonarea, conducerea şi supravegherea lucrărilor de construcţie-montaj, a furnizărilor
de ehipamente, instruirea personalului, încercări, recepţii etc.
Operaţiile menţionate se realizează în două faze:
a) faza de studiu, care cuprinde studii preliminare sau prestudii, concepţia şi realizarea
planurilor şi a schiţelor amănunţite ale unei instalaţii industriale, deci cercetări în temeiul cărora
se întocmeşte un proiect;
b) faza de executare şi anume lansarea comenzilor, procurarea materialelor, montaj,
construcţii, recepţii, punerea în funcţiune etc.
De obicei, activitatea de consulting-engineering acoperă prestaţiile cu caracter intelectual,
care constau în transmiterea de idei, de concepţii şi de indicaţii, întemeiate pe un studiu general
şi un studiu detaliat al unui proiect.
Ca activitate de acordare a consultaţiilor, consulting-ul constă în studierea şi cercetarea
pentru un beneficiar a posibilităţilor tehnice şi comerciale – în temeiul rezultatelor ştiinţei şi a
experienţei – într-un domeniu determinat şi acordarea asistenţei tehnice corespunzătoare56.
Consulting-ul este prestat de ingineri şi tehnicieni specialişti, individual sau asociaţi în
organizaţii specializate.
Engineering-ul reprezintă ansamblul de operaţii, în special, cu caracter intelectual care
urmăresc realizarea de investiţii în condiţii de eficienţă maximă şi care reprezintă totalul
activităţilor anterioare, concomitente şi ulterioare, ce însoţesc realizarea unui proiect dat.
Activitatea de engineering cuprinde:
- culegerea de date de pe teren şi efectuarea pe baza lor a calculelor tehnice şi stabilirea
fluxurilor tehnilogice;
- elaborarea planurilor de ansamblu şi de detaliu ale instalaţiilor şi echipamentelor şi
amplasarea optimă a acestora;
- stabilirea posturilor de lucru şi a personalului eficient necesar;
56
Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000, p. 286.

151
 - modernizarea şi optimizarea funcţionării unor capacităţi de producţie existente.
Engineering-ul poate fi de următoarele tipuri:
a) engineering economic, care cuprinde soluţiile ştiinţifice optime pentru finalizarea
obiectivului proiectat;
b) engineering de proiectare, care cuprinde lucrări inginereşti care definitivează proiectul;
c) engineering industrial, care cuprinde lucrările de organizare şi coordonare pentru
aplicarea proiectului.
Contractul de consulting-engineering poate avea mai multe forme:
a) Contractul în regie: acel contract în care cheltuielile societăţii de consulting-engineering
se află sub controlul beneficiarului, fiind retribuite în sistemul cost plus onorar.
b) Contractul la cheie: acel contract prin care furnizorul îi livrează beneficiarului întreaga
instalaţie contractată în stare de funcţionare, fiind retribuit de către beneficiar printr-o sumă
globală, forfetară.
c) Contractul pentru servicii. Acest contract se încheie pentru fiecare operaţie în parte (de
antrepriză, de execuţie a unor lucrări civile, de furnizare a unor utilaje etc.). În acest contract
retribuţia se face printr-o sumă fixă procentuală.
d) Contracte mixte sau combinate: acele contracte în care un furnizor general îşi asumă
răspunderea instalaţiei, mai puţin construcţiile civile, care cad în sarcina beneficiarului. Totodată,
clientul va mai putea livra o parte din utilajele efectuate după desenele oferite de furnizor. În
acest caz, furnizorul general – livrând şi utilajele şi tehnologia – obţine un câştig mai mare.
Adesea, în acest tip de raporturi contractuale, clientul întâmpină dificultăţi în efectuarea
controlului asupra preţului.
Obligaţiile societăţii de engineering sunt foarte variate: prestări de servicii, executarea de
lucrări, furnizări de materiale, de licenţe, brevete, know-how, obligaţia de a păstra secretul asupra
obligaţiilor realizate şi a rezultatelor obţinute, asupra informaţiilor primite de la beneficiar etc.
Organizaţia de consulting-engineering are obligaţia de a îndeplini prestaţiile conform
prevederilor contractuale şi indicaţiilor clientului, cu care este ţinută să colaboreze permanent în
executarea contractului.
Principala obligaţie a beneficiarului este plata preţului în modul convenit de către părţi.
Beneficiarul este obligat să furnizeze datele primare, cerute de organizaţia prestatoare,
verificându-le, precizându-le sau completându-le la cererea acesteia.

152
 De obicei, în contractul de consulting-engineering se stipulează şi răspunderea părţilor pentru
executarea necorespunzătoare sau pentru neexecutarea contractului.
Practica comercială a relevat că, organizaţia de consulting-engineering răspunde numai dacă
a săvârşit o greşeală în raport cu regulile obişnuite ale profesiei, cauzând în mod culpabil o
pagubă beneficiarului. Aceasta va fi obligată să repare numai daunele directe, mărimea lor
neputând depăşi onorariul la care era îndreptăţită conform contractului.

ÎNTREBĂRI PENTRU VERIFICAREA CUNOŞTINŢELOR

 Explicaţi noţiunea de leasing.
 Enumeraţi principalele elemente ale leasing-ului.
 Enumeraţi obligaţiile aderentului faţă de factor.
 Care sunt caracterele juridice ale contractului internaţional de licenţă?
 Definiţi contractul internaţional de consulting-engineering.
 Care sunt formele contractului de consulting-engineering?

153
 LITERATURA RECOMANDATĂ

1. Babiuc V. Dreptul Comerţului Internaţional. Bucureşti: “Sylvi”, 2002.

2. Băieşu A. Contractele Comerciale Internaţionale. Suport de curs. Chişinău: “CEP USM”, 2007.
3. Băieşu A. Dreptul Comerţului Internaţional. Note de curs. Chişinău: “USM”, 1998.
4. Chibac G. Drept Civil. Contracte şi succesiuni. Ediţia a III-a revăzută şi completată. Chişinău:
“Cartier”, 2010.
5. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea generală. Bucureşti: “Lumina
Lex”, 1994.
6. Costin M.N., Deleanu S. Dreptul Comerţului Internaţional. Partea specială. Bucureşti: “Lumina
Lex”, 1995.
7. Florescu D.A.P., Pîrvu L.-N. Contractele de comerţ international. Bucureşti: “Universul Juridic”,
2007.
8. Gribincea L. Dreptul comerţului internaţional. Chişinău: “Reclama”, 1999.
9. Ionescu M.F.M. Dreptul Comertului International. Bucureşti: “Universitatea ‘Hyperion’”, 2011.
10.Mazilu D. Dreptul comerţului internaţional. Partea Specială. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2000.
11.Sitaru D.A. Dreptul comerţului internaţional. Tratat. Bucureşti: “Lumina Lex”, 2004.
12.Вельяминов Г.М. Международное экономическое право и процесс. Moscova: “Wolters
Kluwer”, 2004.
13.Попондопуло В.Ф. Международное коммерческое право. Общая и особенная части. Учебное
пособие. Moscova: “Omega-L”, 2004.

154