Revista Universul Juridic  nr. 4, aprilie 2018, pp.

78-89
78 AMELIA DIACONESCU

INCRIMINAREA INFRACŢIUNILOR CONTRA LIBERTĂŢII

ŞI INTEGRITĂŢII SEXUALE

Amelia DIACONESCU
Spiru Haret University, Romania
Faculty of Juridical, Economic and Administrative Sciences, Craiova

Abstract

Life and health represent social values which define the main attributes of the individual. The
life of the individual represents his social existence, fulfilling the possibility to participate to the social
relationships, to exercise the rights and interests and perform his obligations. Among the
fundamental rights and freedoms of the private entity we also count the ones regarding the sexual
freedom, namely the possibility that the individual, irrespective of his gender, decides alone for his
sexual life, without the fear that other persons can prevent him from taking advantage of this right.
The individual’s sexual life represents an important social value, which is identified with the
vital attribute of personal and species-wide preservation, with the ration of being itself. The
individual’s sexual life appeared at the same time with the person as a social individual.

Keywords: Criminal Code, dignity, freedom and integrity, human right

Introducere
Din cele mai vechi timpuri, omul a conştientizat necesitatea reglementării
raporturilor juridice cu semenii săi şi astfel a fost creat un drept cutumiar, nescris
pentru ca în viitor să fie introdus un drept scris cu caracter de „lege”. Ocrotirea
omului prin mijloace de drept penal s-a impus ca o necesitate încă de la primele
acte normative cu caracter penal, reprezentând astfel un interes major al legislaţiei,
jurisprudenţei şi doctrinei penale de-a lungul timpului.
Reprimarea agresiunilor faţă de o persoană a apărut ca o necesitate a conser-
vării, grupului social, atât în perioada când nu a existat o reglementare juridică
(reacţia dominantă fiind sub forma instinctivă sau a răzbunării nelimitate a celui
mai puternic), cât şi în perioada juridică a omenirii (sub forma talionului, a com-
poziţiei facultative, a compoziţiei obligatorii şi a etatizării represiunii penale).Toate
Incriminarea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale 79
legiuirile din antichitate, evul mediu, evul modern, cât şi din epoca noastră, au
incriminat faptele care aduceau atingere persoanei umane1.
Aşadar, legiuitorul român aprobă că cea mai mare valoare pe care legea penală
trebuie să o protejeze este libertatea persoanei umane. Titlul I al părţii speciale
cuprinde infracţiunile contra persoanei şi este structurat în noua capitole: Capitolul
I-Infracţiuni contra vieţii (art. 188-192); Capitolul II-Infracţiuni contra integrităţii
corporale sau sănătăţii (art. 193-198); Capitolul III-Infracţiuni săvârşite asupra
unui membru de familie (art. 199-200); Capitolul IV-Agresiuni asupra fătului
(art. 201-202); Capitolul V-Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor aflaţi
în primejdie (art. 203-204); Capitolul VI-Infracţiuni contra libertăţii persoanei
(art. 205-208); Capitolul VII-Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile
(art. 209-217); Capitolul VIII-Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
(art. 218-223); Capitolul IX-Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private
(art. 224-227).

Aspecte comune ale infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale in

legislaţia penală română
Infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuale, reprezintă grupul de
infracţiuni prevăzute în Capitolul VIII al Părţii special a Codului penal. Acestea
sunt fapte prejudiciabile, săvârşite cu intenţie, care vatămă sau pun în pericol
relaţiile sociale privitoare la libertatea şi integritatea sexuală a persoanei. Aşa cum
reiese din definiţie, obiectul juridic generic al infracţiunilor din grupul specificat îl
reprezintă relaţiile sociale referitoare la libertatea sexuală şi la demnitatea
persoanei.
Sănătatea şi viaţa sunt valori sociale care reprezintă atributele principale ale
persoanei. Viaţa persoanei reprezintă existenţa socială a acesteia şi anume posibi-
litatea de a participa la relaţiile sociale, de a-şi exercita drepturile şi interesele şi de
a-şi executa obligaţiile. Între drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei
fizice sunt incluse de asemenea şi cele care se referă la libertatea sexual, referitoare
la capacitatea persoanei, indiferent de sex, de a decide cu privire la viaţa sa
sexuală, fără îngrijorarea că alte persoane o pot împiedica sau forţa în exercitarea
acestui drept.
Viaţa sexuală a omului reprezintă o valoare socială importantă, care se iden-
tifică cu însuşirea vitală a conservării individului respective a speciei, cu însăşi
raţiunea de a fi a persoanei. Viaţa sexuală a persoanei a apărut o dată cu persoană,
ca individ social. Caracterul şi formele ei s-au schimbat pe măsură ce s-a reformat
structura socială. Cultura modernă exercita influenţa asupra persoanei, determi-
nând-o să-şi perfecţioneze viaţa sexuală.

1 G. Antoniu, Noul Cod penal. Reflecţii asupra infracţiunilor contra persoanei, Ed. C.H. Beck,

Bucureşti, 2013 p. 23.

80 AMELIA DIACONESCU

Infracţiunile referitoare la viaţa sexuală, au o profundă conotaţie antisocială

care stârneşte repercusiuni deosebit de nocive pe plan social, contra unei
desfăşurări normale a vieţii sexuale a persoanelor. De moment ce îndeplinirea
atributelor inalienabile ale persoanei în sfera relaţiilor sociale cu privire la viaţa
sexuală reprezintă una din bazele existenţei societăţii, lezarea acestor relaţii
generează o stare de pericol social, un dezechilibru deosebit de periculos pentru
însăşi existenţa societăţii. De aceea reacţia penală împotriva acestor infracţiuni,
constituie o necesitate imperioasa.
Infracţiunile contra libertăţii şi integrităţii sexuală a persoanei, după cum
rezultă şi din denumirea lor, sunt grave manifestări contra persoanei, luată în
considerare în mod individual, împotriva unor drepturi, care sunt indiscutabil
legate de existenţa fizică şi de personalitatea ei, dreptul fără de care aceasta nu ar
putea fi concepută.
Ca drepturi considerabile ale persoanei, aceste drepturi au un caracter absolut,
sunt opozabile tuturor, în sensul că ceilalţi membrii ai societăţii sunt obligaţi a nu
face nimic de natură să aducă atingere drepturilor titularului.
Fiecare din infracţiunile cuprinse în Capitolul VIII al părţii speciale a Codului
penal, au şi un obiect juridic special, format din ansamblul relaţiilor sociale privi-
toare la anumite valori sociale specifice, care derivă din viaţa sexuală a persoanei.
Aceste valori sociale specifice sunt: libertatea sexuală şi inviolabilitatea sexuală.
Libertatea sexuală semnifică libertatea persoanei împotriva agresiunilor şi abuzu-
rilor sexuale cu caracter infracţional, condiţionată de autoimpulsionarea persoanei
în planul convingerii de sine stătătoare cu cine şi în ce mod să îşi satisfacă
necesitatea sexuală. Dacă libertatea sexuală presupune manifestarea anticipată a
dorinţei persoanei de a-şi satisface necesitatea sexuală, atunci inviolabilitatea
sexuală presupune lipsa sau nerelevanţa unei asemenea dorinţe.
Pe lângă relaţiile sociale cu privire la valorile sociale, amintite mai sus,
infracţiunile prevăzute în capitolul VIII al părţii special a Codului Penal pot aduce
atingere relaţiilor sociale cu privire la libertatea psihică, integritate corporală,
sănătatea sau viaţa persoanei.2
Obiectul material al infracţiunilor privind viaţa sexuală a persoanei îl consti-
tuie de regulă corpul omenesc, asupra căruia acţionează subiectul activ, indiferent
dacă acesta aparţine unei persoane tinere sau în etate, se afla sau nu în pleni-
tudinea facultăţilor fizice sau psihice. În cazul infracţiunii important este ca făptui-
torul influenţează asupra corpului altei persoane, şi nu asupra propriului corp.
În ceea ce priveşte aspectul laturii obiective infracţiunile contra libertăţii şi
integrităţii sexuale se comit printr-o acţiune. O parte importantă din faptele
infracţionale prevăzute de Capitolul VIII Codul penal, sunt infracţiuni materiale.

2 Sergiu Brânză, Xenofon Ulianovschi, Ulim Vitalie Stati, Vladimir Grosu, Ion Ţurcanu, Drept

Penal. Partea specială, vol. II, ed. a II-a, Ed. Cartier Juridic.
Incriminarea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale 81
Având în vedere această conjunctură, la calificarea faptei este obligatorie stabilirea
legăturii de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Sub aspectul laturii subiective, la majoritatea infracţiunilor din Capitolul VIII,
forma de vinovăţie se exprimă prin intenţie. De regulă, motivul din care a acţionat
făptuitorul sau scopul urmărit de acesta, fie starea emoţională ce l-a caracterizat,
nu prezintă relevanţă la calificarea infracţiunii, având semnificaţie doar pentru
individualizarea pedepsei. Mobilul este cel care a determinat săvârşirea infrac-
ţiunii, iar scopul, la anumite infracţiuni prevăzute în acest titlu, este reprezentat de
un scop special urmărit de făptuitor.
Subiectul activ al infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale poate fi de
regulă orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale privind răspunderea
penală. Subiectul pasiv este persoana asupra căreia se exercita acţiunea sau
inacţiunea subiectului activ şi care suferă consecinţele acţiunii sau inacţiunii
subiectului activ.
Elementul material al laturii obiective, al infracţiunilor contra libertăţii şi
integrităţii persoanei se realizează de cele mai multe ori, prin acţiuni foarte variate.
Mijlocul de săvârşire a faptei nu prezintă în general relevanţă pentru existenţa
acestor infracţiuni.
Urmarea imediata la toate infracţiunile contra persoanei este prevăzută expres
în textul de lege şi constă fie în producerea unui rezultat, fie într-o stare de pericol
pentru valoarea socială ocrotită.
Aceste categorii de infracţiuni sunt infracţiuni comisive. La aceste infracţiuni
pot fi concepute şi efectuate acte care să constituie forme de activitate infracţională
imperfect, adică actele de pregătire şi tentativă3.
Actele de pregătire deşi posibile la majoritatea infracţiunilor contra persoanei,
nu sunt incriminate, iar în unele cazuri sunt absorbite în tentativă. Tentativă,
posibilă la aproape toate infracţiunile contra persoanei, este sancţionata numai la
unele dintre acestea.
Consumarea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii persoanei, are loc în
momentul producerii rezultatului socialmente periculos, aşa cum este descris în
norma de incriminare.

Evoluţia incriminării infracţiunii de hărţuire sexuală în Codul penal român

Noţiunea de hărţuire sexuală apare pentru prima dată în SUA prin deceniul
opt al secolului trecut ca o expresie a mişcărilor împotriva discriminărilor la locul
de muncă pe motive de sex, sancţionând comportamentul de natură sexuală
abuziv al angajatorilor4.

3 V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Partea specială,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1971, p. 176.
4 V. Dobrinoiu, W. Brînză, Consideraţii privind infracţiunea de hărţuire sexuală, în R.D.P. nr. 4/2002,

p. 22.
82 AMELIA DIACONESCU

În Codul penal din 1937, în art. 425, era incriminat „Atentatul la pudoarea prin
abuz de putere”, fapta constând în fapta funcţionarului public de a întreţine raport
sexual sau inversiune sexuală cu o persoană arestată sau deţinută, aflată în paza sa.
După o perioadă de dispute parlamentare şi controverse teoretice purtate pe
marginea acestui subiect, a fost adoptată Legea nr. 61 din 16.01.2002 privind
adoptarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 89/2001 pentru modificarea şi
completarea unor dispoziţii din Codul penal, referitoare la infracţiuni privind viaţa
sexuală, prin care a fost introdusă pentru prima dată în Codul penal român, în
art.203 indice 1, iar în noul Cod penal la art. 223, infracţiunea de hărţuire sexuală.
Incriminarea hărţuirii sexuale este una din iniţiativele legislative demne de a fi
apreciate, întrucât are menirea de a armoniza dreptul penal intern cu cel European,
iar în primul rând, de a reprima comportamentul abuziv al unor angajatori care
condiţionează ocuparea unui loc de muncă de obţinerea unor favoruri sexuale.
În urma studiilor realizate în numeroase ţări cu privire la acest subiect, a
rezultat ca 88% dintre 9000 de femei interogate, au declarat că au fost victime ale
unei hărţuiri sexuale la locul de muncă. Un alt studiu efectuat în S.U.A a constatat
că 60% dintre cei chestionaţi credeau că nu are nici un sens să formuleze o plângere
sau o sesizare în cazul în care ar fi fost hărţuiţi la serviciu, ci dimpotrivă, dacă ar fi
procedat astfel, şi-ar fi agravat situaţia economică şi socială. Faptul că în România
nu au fost efectuate studii cu privire la hărţuirea sexuală şi nu se cunoaşte exact
amploarea acestui fenomen, nu înseamnă că nu ne confruntăm cu astfel de situaţii.
Iniţial, Codul penal din 1969 nu incrimina hărţuirea sexuală, ci aceasta a fost
introdusă ulterior, în art. 2031, fiind definită ca hartuirea unei persoane prin
ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală, de
către o persoană care abuzează de autoritatea sau de influenţa pe care i-o conferă
funcţia îndeplinită la locul de muncă5, sancţiunea fiind închisoarea de la 3 luni la 2
ani sau amendă.
Prin Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei
şi bărbaţi6este sancţionată drept contravenţie, afectarea deciziilor privind o
persoană de acceptarea sau respingerea de către aceasta a unui comportament care
ţine de hărţuirea sexuală a acesteia. Prin hărţuire în sensul actului normativ
menţionat se înţelege situaţia în care se manifestă un comportament nedorit, legat
de sexul persoanei, având ca obiect sau ca efect lezarea demnităţii persoanei în
cauză şi crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.
Prin hărţuire sexuală în sensul aceluiaşi act normativ se înţelege situaţia în care se
manifestă un comportament nedizerabil cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal
sau nonverbal, având ca obiect sau efect lezarea demnităţii unei persoane şi în
special crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau jignitor.

5 Incriminarea faptei de hărţuire sexuală s-a făcut prin Legea nr. 61/2002 de aprobare a O.U.G.
nr. 89/2001 pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la
infracţiuni privind viaţa sexuală, publicată în M. Of. nr. 65 din 30 ianuarie 2002.
6 Republicată in M.of.nr.326 din 5 iunie 2013.
Incriminarea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale 83
Hărţuirea sexuală a existat din cele mai vechi timpuri şi reprezintă un complex
de atitudini, exprimate sau sugerate prin cuvinte sau fapte. Cert este că de cele mai
puţine ori aceste manifestări sunt corelate cu seducţia sau cu obţinerea de favoruri
de natură sexuală, fiind probabil un mod de confirmare a puterii şi supremaţiei pe
care agresorul consideră că o are în faţa victimei. Cu privire la această infracţiune,
trebuie accentuat faptul că multor cetăţeni nu le este familiară existenţa unei
incriminări legale pentru această faptă, cu toate că majoritatea ar putea să ne spună
cu uşurinţă în ce constă ea.
Definiţia infracţiunii de hărţuire sexuală, introdusă în Codul Penal prin Legea
nr. 61/2002, este preluată din legislaţia franceză, care incriminează această faptă în
Codul muncii, odată cu preluarea definiţiei infracţiunii fiind preluate implicit şi
neajunsurile acesteia7.
În reglementarea infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală, legiuitorul roman a
implementat de-a lungul timpului obligaţii asumate prin Convenţiile la care statul
roman este parte semnatară şi pe cele din conţinutul Directivelor emise de forurile
abilitate. Dintre Convenţiile amintite ne referim în special la: Declaraţiei Universală
a Drepturilor Omului; Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; Pactul Interna-
ţional privitor la drepturile civile şi politice; Carta Drepturilor Fundamentale a
Uniunii Europene; Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor
împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale, adoptată la Lanzarote la 25
octombrie 2007 semnată de România la aceeaşi dată8.
Dreptul penal are scopul de a asigura cadrul juridic corespunzător apărării
valorilor sociale fundamentale. Între drepturile şi libertăţile fundamentale ale
persoanei fizice sunt incluse şi cele care privesc libertatea sexuală.
Promovarea egalităţii de şanse şi a non-discriminării reprezintă o situaţie
primordială a statelor membre ale Uniunii Europene şi se găseşte anexată în nume-
roasele directive care reglementează egalitatea de gen.
În mod obişnuit hărţuirea sexuală consta într-un comportament indezirabil, de
natură sexuală care afectează demnitatea victimelor. Victime ale hartuirii sexuale
pot fi atât femeile cât şi bărbaţii, hărţuitorii putând fi, la rândul lor, de ambele sexe,
dar marea majoritate a cazurilor, implica femeile ca victime.
Abordată uneori ca o conduită normală, hărţuirea sexuală a fost considerată, în
România, multă vreme un capriciu al femeilor care încearcă să atragă atenţia
asupra lor, astfel că incriminarea ei în justiţia română a însemnat un evoluţie
evident, având drept finalitate reprimarea comportamentului prin care determină
ocuparea, menţinerea, avansarea într-un anumit post, prin dobândirea unor
satisfacţii de natură sexuală.

7 Teodora Cătălina Godâncă-Herlea, Hărţuirea sexuală. Aspecte controversate, în Caiete de drept

penal nr. 1/2006, p. 77.

8 https://www.scribd.com/document/368463632/radu-narcisa-rezumat-romana-1-pdf.
84 AMELIA DIACONESCU

Hărţuirea sexuală a fost incriminată pentru prima dată în legislaţia penală

romană în anul 2002 fiind introdusă în cadrul infracţiunilor privitoare la viaţa
sexuală prin Legea nr. 61/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 89/2001 pentru modi-
ficarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal referitoare la infracţiuni
privind viaţa sexuală.
Aşa cum reiese din dispoziţiile art. 203 VCP pentru existenţa infracţiunii este
necesară îndeplinirea unor condiţii: existenţa unei hărţuiri constând din acte
repetate care să indice caracterul de obicei; hărţuirea să se comită prin ameninţare
sau constrângere; hărţuirea prin ameninţare sau constrângere să se realizeze în
scopul obţinerii unor satisfacţii de natură sexuală; autorul să abuzeze de autori-
tatea sau influenţa pe care i-o conferă funcţia îndeplinită la locul de muncă.
În doctrină au existat opinii diferite, astfel s-a arătat de către unii autori ca
hărţuirea sexuală nu poate fi concepută decât în cadrul locului de muncă, în timp
ce alţii consideră că se pot sancţiona faptele şi atunci când ele depăşesc cadrul
relaţiilor ierarhice de muncă, o astfel de abordare fiind mult mai realistă şi totodată
în acord cu legislaţiile altor state.
Problemele ridicate sunt numeroase, dezbateri purtându-se asupra înţelesului
expresiei „hărţuire sexuală”, posibilităţii comiterii faptei cu ajutorul constrângerii
fizice, redefinirea satisfacţiilor de natură sexuală, nearătarea de către legiuitor a
beneficiarului acestor satisfacţii. Rezolvarea acestor problem, revine instanţelor de
judecată ce au rolul să stabilească în concret care sunt acele comportamente ce
antrenează răspunderea autorului lor pentru infracţiunea de hărţuire sexuală.
Pentru lămurirea tuturor problemelor ce au fost puse în discuţie în doctrină cu
privire la această infracţiune, dispoziţiile infracţiunii cunoaşte în Codul penal
român o nouă sistematizare, prin crearea a două texte, primul text cuprinde
hărţuirea propriu zisă, inclusă în rândul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii
sexuale, celălalt, referitor la aşa numita „hărţuire verticală” comisă prin abuz de
autoritate, fiind inclus în capitolul destinat infracţiunilor contra serviciului.
Făcând o comparaţie între vechiul şi actualul text de lege observăm că
legiuitorul abandonează reglementarea veche, dând infracţiunii în discuţie un nou
conţinut. Una din principalele modificări adusă textului de lege, constă în renun-
ţarea la folosirea noţiunii de hărţuire, care a generat în doctrina de specialitate
ample discuţii, acest termen fiind înlocuit cu expresia „pretinderea în mod repetat
de favoruri de natură sexuală”.
Legiuitorul a renunţat, de asemenea la condiţiile impuse, adică s-a renunţat la
condiţia prin care hărţuirea trebuia să aibă loc prin constrângere sau ameninţare, în
scopul de a obţine satisfacţii de natură sexuală.
Deşi a fost modificat conţinutul infracţiunii, reglementarea legală, este oarecum
incompletă şi în actualul Cod penal. Legiuitorul nu precizează nici de această dată,
cine este beneficiarul favorurilor sexuală fiind de părere că dispoziţiile art. 223
C. pen., trebuie interpretate în sensul că pretinderea acestora se poate face atât în
beneficiul autorului actelor de pretindere cât şi în beneficiul altei persoane.
Incriminarea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale 85
Aşadar definiţia data infracţiunii de hărţuire sexuală, se potriveşte mult mai
bine realităţilor sociale actuale, totodată dispoziţiile art. 223 sunt mult mai apro-
piate de definirea hărţuirii sexuale din alte legislaţii.
Astfel „hărţuirea sexuală” este reglementată în partea specială, la Titlul I
„Infracţiuni contra persoanei”, în capitolul VIII „Infracţiuni contra libertăţii şi
integrităţii sexuale” la art. 223 C. pen.
În Codul penal din 20099 hărţuirea sexuală apare atât ca infracţiune contra
libertăţii şi integrităţii sexuale, în art. 223, reprezentând pretinderea în mod repetat
de favoruri de natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii
similar, dacă prin aceasta victimă a fost intimidata sau pusă într-o situaţie
umilitoare, dar apare şi că infracţiune de serviciu, în art. 299 „folosirea abuzivă a
funcţiei în scop sexual, ca fiind fapta funcţionarului public care, în scopul de a
îndeplini, a nu îndeplini, a urgent ori a intarsia în îndeplinirea unui act privitor la
îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un act contrar acestor îndatoriri,
pretinde ori obţine favoruri de natură sexuală de la o persoană interesată direct sau
indirect de efectele acelui act de serviciu, fiind incriminate tot aici şi pretinderea
sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar public care se
prevalează sau profita de o situaţie de autoritate ori de superioritatea asupra
victimei, ce decurge din funcţia deţinută.
În prezent, hărţuirea sexuală în România este reglementată în patru acte
normative, atât din sfera civilă, cât şi din sfera penală.

1. Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi

Hărţuirea sexuală este „situaţia în care se manifestă un comportament nedorit
cu conotaţie sexuală, exprimat fizic, verbal, nonverbal, având ca obiect sau ca efect
lezarea demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare,
ostil, degradant, umilitor sau jignitor10”. Această situaţie se poate petrece la locul
de muncă sau în alt loc în care persoana respectivă îşi desfăşoară activitatea,
precum şi în afara orelor de lucru: evenimente organizate de companie, cursuri,
team-building-uri. Pot fi victime ale hartuirii sexuale nu numai angajaţii unei
companii, ci şi aplicanţii pentru un post, consultanţii, studenţii care fac practică,
voluntarii.

9 Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal.

10 Art. 11 din Legea nr. 202/2002 „Constituie discriminare bazată pe criteriul de sex orice com-
portament nedorit, definit drept hărţuire sau hărţuire sexuală, având ca scop sau efect: a) de a crea la
locul de muncă o atmosferă de intimidare, de ostilitate sau de descurajare pentru persoana afectată;
b) de a influenţa negativ situaţia persoanei angajate în ceea ce priveşte promovarea profesională,
remuneraţia sau veniturile de orice natură ori accesul la formarea şi perfecţionarea profesională, în
cazul refuzului acesteia de a accepta un comportament nedorit, ce ţine de viaţa sexuală”.
86 AMELIA DIACONESCU

2. Ordonanţa nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de

discriminare
Hărţuirea sexuală este considerată discriminare bazată pe criteriul de sex.
Orice comportament activ sau pasiv care, prin efectele pe care le generează,
favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau
degradant o persoană, un grup de persoane sau o anumită comunitate faţă de alte
persoane11. Grupuri de persoane sau comunităţi, vor atrage răspunderea civilă ori
contravenţională, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.
Constituie contravenţie, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, acel
comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei
atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate
împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi.
Este interzisă de asemenea victimizarea unei persoane, adică tratamentele
adverse aplicate acesteia ca urmare a faptului că persoana respectivă a depus o
plângere pentru că s-a considerat hărţuită sexual.

3. Codul penal
Hărţuirea sexuală devine infracţiune atunci când în mod repetat se pretind
favoruri de natură sexuală în cadrul relaţiei de muncă sau a unei relaţii similare,
dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare. Se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă12.

4. Codul muncii
Codul muncii conţine prevederi indirecte legate de hărţuirea sexuală, astfel:
– orice discriminare faţă de un salariat este interzisă13. Constituie discriminare
directă actele şi faptele de excludere, deosebire, restrictive sau preferinţă, care au ca

11 Art. 2 alin. (5) O.G. nr. 137 din 31 august 2000 (republicată) privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, „Constituie hărţuire şi se sancţionează contravenţional orice com-
portament pe criteriu de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, gen,
orientare sexuală, apartenenţă la o categorie defavorizată, vârstă, handicap, statut de refugiat ori
azilant sau orice alt criteriu care duce la crearea unui cadru intimidant, ostil, degradant ori ofensiv”.
12 Art. 223 Cod penal „(1) Pretinderea in mod repetat de favoruri de natură sexuală în cadrul

unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare, dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă
într-o situaţie umilitoare, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.(2) Acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate”.
13 Art. 5 Codul muncii „(1) În cadrul relaţiilor de muncă funcţionează principiul egalităţii de

tratament faţă de toţi salariaţii şi angajatorii.(2) Orice discriminare directă sau indirectă faţă de un
salariat, bazată pe criterii de sex, orientare sexuală, caracteristici genetice, vârstă, apartenenţă naţio-
nală, rasă, culoare, etnie, religie, opţiune politică, origine socială, handicap, situaţie sau responsabi-
litate familială, apartenenţă ori activitate sindicală, este interzisă. (3) Constituie discriminare directă
actele şi faptele de excludere, deosebire, restricţie sau preferinţă, întemeiate pe unul sau mai multe
dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlă-
turarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării drepturilor prevăzute în legislaţia muncii.(4) Constituie
discriminare indirectă actele şi faptele întemeiate în mod aparent pe alte criterii decât cele prevăzute
la alin. (2), dar care produc efectele unei discriminări directe”.
Incriminarea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale 87
scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei
sau exercitării drepturilor prevăzute de legislaţia muncii.
- orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiţii de muncă adec-
vate activităţii desfăşurate, de protecţie socială, de securitate şi sănătate în muncă,
precum şi de respectarea demnităţii şi a conştiinţei sale, fără nici o discriminare.
Salariatul are în principal următoarele drepturi:
– dreptul la egalitate de şanse şi de tratament;
– dreptul la demnitate în muncă;
Pentru prevenirea şi eliminarea oricăror comportamente, definite drept discri-
minare bazată pe criteriul de sex, deci şi hărţuire sexuală, angajatorul are urmă-
toarele obligaţii:
– să prevadă in regulamentele interne ale unităţilor sancţiuni disciplinare
pentru angajaţii care încalcă demnitatea personală a altor angajaţi prin crearea de
medii degradante, de intimidare, de ostilitate, de umilire sau ofensatoarea, prin
acţiuni de discriminare;
– să asigure informarea tuturor angajaţilor cu privire la interzicerea hărţuirii şi
a hărţuirii sexuale la locul de muncă, inclusiv prin afişarea în locuri vizibile a
prevederilor regulamentelor interne ale unităţilor pentru prevenirea oricărui act de
discriminare bazat pe criteriul de sex.
Angajatorul nu va permite şi nu va tolera hărţuirea sexuală la locul de muncă
şi va face public faptul că încurajează raportarea tuturor cazurilor de hărţuire
sexuală, indiferent cine este ofensatorul.
În timp ce societatea noastră se dezvoltă pe zi ce trece, este tot mai des întâlnit
faptul că atât în România cât şi în celelalte state un număr tot mai mare de indivizi
abuzează de autoritatea sau influenţa pe care le-o conferă funcţia îndeplinită la
locul de muncă în aşa fel încât prin acte repetate de ameninţare sau constrângere să
poată obţine satisfacţii sexuale.

Concluzii
Infracţiunea de hărţuire sexuală îşi are locul între infracţiunile privitoare la
viaţa sexuală şi care sunt grupate sub acelaşi titlu deoarece scopul pe care autorul îl
urmăreşte este acelaşi ca şi în cazul violului, adică de a obţine satisfacţii de natură
sexuală.
Hărţuirea sexuală este sintagma lansată pentru a descrie un comportament de
natură sexuală cu caracter umilitor. Evoluţia reglementarilor în această privinţă s-a
făcut pe un plan mai larg al combaterii discriminărilor de orice fel, ajungându-se,
în final, la particularizarea infracţiunii de hărţuire sexuală, aşa cum este ea
reglementata în codul penal14.

14 Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ed. 3, Ed. All Beck,

Bucureşti, 2005, p. 152.

88 AMELIA DIACONESCU

Aşa cum s-a precizat, hărţuirea sexuală este reglementată în art. 223 C. pen.,
articol ce trebuie coroborat cu normele din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea
de şanse şi tratament între femei şi bărbaţi.
Astfel articolul 223 din Codul penal incriminează: „hărţuirea unei persoane
prin ameninţare sau constrângere, în scopul de a obţine satisfacţii de natură
sexuală, de către o persoană care abuzează de autoritatea sau influenţa pe care i-o
conferă funcţia îndeplinita la locul de muncă”, iar Legea nr. 202/2002 defineşte
hărţuirea ca: „situaţia în care se manifestă un comportament nedorit cu conotaţie
sexuală, exprimat fizic, verbal sau nonverbal, având ca obiect sau ca efect lezarea
demnităţii unei persoane şi, în special, crearea unui mediu de intimidare, ostil,
degradant, umilitor sau jignitor”.
Se poate să observa că legiuitorul încearcă să protejeze viaţa sexuală a oricărei
persoane împotriva unor comportamente considerate intolerabile. Lăsând la o
parte latura juridică a acestei infracţiuni, hărţuirea sexuală se realizează concret
prin acţiuni cum ar fi: săruturi, mângâieri, atingeri de natură sexuală, discuţii cu
conotaţie sexuală, anumite gesturi prin care hărţuitorul creează o stare neplăcută,
stânjenitoare pentru persoana vătămată. Manifestările hărţuirii sexuale pot fi:
priviri insistente (focalizate spre decolteu sau spre organele sexuale), aluzii cu
conotaţii sexuale, comentarii incomode sau apelative nedorite. Victimele sale sunt,
de obicei, femeile divorţate sau singure, dar nu puţine sunt cazurile în care copiii,
femeile căsătorite sau bărbaţii sunt hărţuiţi sexual.
Acest comportament care alterează relaţiile sociale nu se manifestă întot-
deauna în mod public, hărţuirea poate avea şi un caracter privat.
De cele mai multe ori victimele hărţuite sexual nu au o atitudine ofensivă şi
renunţă la locul de muncă pentru a scăpa de alte neplăceri dar mai există şi situaţii
în care acestea decid să rămână la locul de muncă, dar acumulează un nivel de
stres care se va reflecta inevitabil atât în mediul şi calitatea de lucru, cât şi în cel
personal.
În prezent deşi reglementată în Codul penal, este nevoie ca persoana vătămată
să îşi exprime dorinţa pentru ca aparatul juridic să fie pus în mişcare. Din păcate,
nu se acordă importanţă prea mare acestui fapt, întrucât în acest moment în
România nu se prea cunosc hotărâri în sensul condamnării persoanelor care au
săvârşit infracţiunea de hărţuire sexuală, deşi legea prevede ca hărţuitorul este
pasibil de închisoare de la trei luni la un an.
Unul din argumentele pentru care nu sunt consolidate hotărâri în această
situaţie este şi acela că, în multe cazuri persoana hărţuită nu intenţionează să facă
public acest lucru prin demararea unui proces. Un lucru defavorabil îl constituie şi
atitudinea populaţiei faţă de această situaţie. În această situaţie se ridică un
impediment în sancţionarea faptelor de hărţuire sexuală prin existenţa atitudinii de
dezaprobare faţă de persoana hărţuită. De multe ori se aruncă şi asupra ei o parte
din vina, fiind acuzată pentru imaginea sa instigatoare care a dus la săvârşirea
actului hărţuitor.
Incriminarea infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale 89
Hărţuirea sexuală se comite prin pretinderea în mod repetat de favoruri de
natură sexuală în cadrul relaţiei de muncă, dacă prin aceasta victima a fost
intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare.
Codul anterior constituie legea mai favorabilă sub aspectul condiţiilor de
incriminare a faptei de hărţuire sexuală, deoarece fapta constituie infracţiune
numai dacă se comite prin constrângere sau ameninţare, în timp ce în noul Cod
penal este suficientă pretinderea repetată de favoruri de natură sexuală. Sub
aspectul, limitelor maxime de pedeapsă a închisorii, noua lege este mai favorabilă,
în timp ce Codul anterior este mai favorabil în cazul pedepsei amenzii, deoarece,
potrivit noului Cod penal, pedeapsa amenzii se aplică în sistemul zilelor-amendă.

Bibliografie

1. Alexandru Boroi, Drept penal. Partea specială. Conform noului Cod penal, ed. 2,
Ed. C.H. Beck Bucureşti, 2014
2. Mihail Udroiu, Fişe de drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014
3. Mihail Udroiu, Drept penal. Partea specială, Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti 2014
4. Alexandru Boroi, Gheorghe Nistoreanu, Drept penal. Partea specială, ed. a
III-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005
5. Vasile Dobrinoiu, Mihai-Adrian Hotca, William Gabriel Brînză, Probleme de
drept din jurisprudenţa penală, Ed. Wolters Kluwer, România
6. Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept penal. Partea specială. Teorie şi practică
judiciară, Ed. Wolters Kluwer România
7. Tudorel Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007
8. Ilie Pascu, Mirela Gorunescu, Drept penal. Partea specială, ed. a 2-a, Ed.
Hamangiu, Bucureşti, 2009
9. George Antoniu, Tudorel Toader (coordonatori), Versavia Brutaru, Ştefan
Daneş, Constantin Duvac, Ioan Griga, Ion Ifrim, Gheorghe Ivan, Gavril Paraschiv,
Ilie Pascu, Ion Rusu, Marieta Safta, Iancu Tănăsescu, Tudorel Toader, Ioana Vasiu
(autori), Explicaţiile noului Cod penal, Volumul I (articolele 257-366), Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2016
10. Petruţ Ciobanu, Dragoş Bogdan, Noul Cod penal adnotat, Ed. Rosetti
Internaţional, 2015
11. Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ed. 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2015.