Sunteți pe pagina 1din 2

STRATEGII SI TEHNICI DE REZOLVARE A

SITUATIILOR CONFLICTUALE IN SALA DE CLASA


Astazi, sala de clasa trebuie abordata si ca un spatiu de confruntare, unde nu
intotdeauna profesorul beneficiaza de o pozitie privilegiata. De mu 424c23e lte
ori sursele confruntarii se afla in exterior (frustrari sociale, probleme familiale
etc.), dar acest lucru nu inseamna ca profesorul le poate ignora. Consider ca
dimensiunea terapeutica a rolului social al profesorului se impune in prezent cu
tot mai multa pregnanta. Pentru a face fata noilor conditii, profesorul poate
recurge la trei tipuri de strategii: strategii de evitare, strategii de diminuare si
strategii de confruntare. STRATEGIILE DE EVITARE includ
cultivarea unei tolerante largi din partea profesorului, simularea bolii, plasarea
conflictului in registrul glumei. Daca a dovedit constant toleranta, un profesor
aflat in dificultate poate ignora momentan criza creata in sala de clasa fara a-
si pierde credibilitatea. Sub masca bolii, profesorul poate evita implicarea intr-
un conflict pe care simte ca nu va fi in stare sa-l stapaneasca, fara ca acest
lucru sa-i compromita autoritatea in viitor. Acelasi rost il are si utilizarea
registrului glumei. Desi aceste strategii pot parea exotice profesorilor din
Romania, ele fac parte din arsenalul curent al profesorilor din Occident, impuse
fiind de variabilele tot mai numeroase care pot influenta un conflict din sala de
clasa. M.Saunders subliniaza fara echivoc si „precaritatea“ acestor strategii:
„Strategiile de evitare pot sa aiba o anume valoare de supravietuire, dar ele nu
rezolva mare lucru, atata timp cat profesorul nu castiga nicio satisfactie
profesionala iar conflictul nu este rezolvat“.

STRATEGIILE DE DIMINUARE includ actiuni de amanare, raspunsuri


tangentiale, evitarea, apeluri la generalizare. Actiunile de amanare, asa
cum sugereaza chiar numele, implica amanarea unor decizii, pentru a evita
precipitarea unei crize sau pentru ca profesorul nu este sigur de urmarile
imediate ale deciziilor pe care urmeaza sa le ia.Raspunsurile tangentiale
vizeaza problemele periferice, ignorand deliberat sursele principale de
conflict. Profesorul recurge la evitare cand este invitat sa ia pozitie intr-un
conflict deoarece stie dinainte ca, orice pozitie ar adopta, aceasta ar duce
la escaladarea conflictului. Apelul la generalizare este utilizat cand
profesorul vrea sa descurajeze o solicitare imperioasa din partea unui elev;
el trebuie sa-i demonstreze elevului ca, venita din partea lui, cererea este
rezonabila, dar venita si din partea altor colegi, ea isi pierde acest caracter,
devenind nerezonabila. Saunders noteaza ca si acest tip de
strategii este nesatisfacator, pentru ca nu rezolva situatia conflictuala.

STRATEGIILE DE CONFRUNTARE includ strategii de putere si strategii


de negociere. Un profesor recurge la strategii de putere cand aplica metoda
divide et impera; cand recurge la procedee axate pe principiul
pseudoputerii, adica proferand amenintari pe care stie ca nu le va traduce
in practica; de fiecare data cand manipuleaza recompense, dar si cand face
apel la traditia scolii – “Nu asa se procedeaza in scoala noastra!”. Strategiile
de negociere se pot aplica doar cand deznodamantul situatiei conflictuale nu
pare a fi iminent, iar “actorii” par dispusi sa accepte o solutie rationala. In
acest sens Saunders aminteste trei procedee: compromisul, apelul la afiliere
si pseudocompromisul. Compromisul reclama o atentie sporita din partea
profesorului, deoarece poate construi un precedent la care elevii pot
recurge ulterior. Apelul la afiliere nu se poate produce decat daca exista
deja un sistem curent si acceptat de permisivitati si interdictii care sa le
permita elevilor “neutri” sa se desolidarizeze de “turbulenti” fara ca acest
lucru sa afecteze relatiile lor ulterioare. De acea profesorul
trebuie sa recurga doar in ultima instanta si numai daca are siguranta
respectivului sistem de permisivitati si interdictii. Pseudocompromisul ridica
probleme ulterioare detensionarii situatiei, legate de posibila stare de
frustrare pe care o poate resimti elevul, daca nu a inteles intre timp ca
pretentiile lui sunt absurde sau exagerate. In acelasi context cu Saunders,
C. Watkins si P. Wagner sugereaza cateva exigente a caror respectare poate
contribui la detensionarea unei situatii conflictuale:

- evitati confruntarea cu elevii in fata clasei, deoarece pozitia lor


poate castiga noi aderenti;

- intrebati elevul daca disputa este atat de importanta pentru el incat


sa merite o asemenea escaladare;

- evitati amenintarile de orice fel, mai ales acelea care pot fi


percepute ca amenintari fizice;

- cautati acea alternativa care sa dea castig de cauza amandurora;

- incurajati elevul sa spuna cat mai multe despre perceptia sa asupra


starii conflictuale;

- explicati in mod limpede propria perceptie asupra starii conflictuale


respective.

Trebuie reamintit ca nu exista tehnici infailibile de management si control al


clasei. Strategiile si tehnicile sugerate sunt mai degraba rezultatul generalizat
al unor investigatii empirice de durata decat solutii certe, fundamentate pe legi
stiintifice. Asimilarea lor va contribui la introducerea profesorilor in lumea
codurilor si ritualurilor specifice meseriei, cu avantajele si dezavantajele de
rigoare.