Sunteți pe pagina 1din 23

MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

Capitolul 4 1

SISTEMUL MONETAR NAŢIONAL

Unităţi de conţinut:
4.1 Sistemul monetar: definire, conţinut, rol.
4.2 Elementele sistemului monetar.
4.3 Clasificarea sistemelor monetare.

Obiectivele studiului:

 să recunoască conceptele de bază cu privire la evoluţia sistemelor monetare;


 să formuleze principiile de bază ale sistemelor monetare metaliste şi nemetaliste;
 să distingă principalele tipuri şi forme ale bimetalismului şi monometalismului.

Cuvinte-cheie:

Sistem monetar naţional, etalon monetar, monometalism, bimetalism, etaloane-aur, unitate monetară,
valoare paritară, paritate monetară, curs de schimb, mecanismul „punctelor-aur”, convertibilitate
monetară, lichiditate internaţională, putere de cumpărare.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
4.1. Sistemul monetar: definire, conţinut, rol
2
Necesitatea organizării monetare rezultă din complexitatea fenomenului monetar şi a efectelor pe
care le antrenează la nivelul tuturor palierelor activităţii economice. Desemnarea monedei naţionale de
către autoritatea monetară sau a unei monede internaţionale de către organisme cu astfel de atribuţii,
supraveghereea circulaţiei monedei naţionale şi internaţionale, reglementarea emisiunii monedei
materiale şi scripturale, precum şi reglementarea circulaţiei monetare în afara graniţelor naţionale,
alcătuiesc problemele principale, cărora organizarea monetară, la nivel naţional, internaţional, regional,
trebuie să le găsească soluţii.
Complexitatea fenomenului monetar, precum şi efectele pe care le induce acesta în viaţa economică
şi socială a ţărilor lumii a constituit şi constituie şi în prezent subiectul multor controverse şi dispute.
Caracterul complex al monedei a făcut necesară instituirea, încă de la apariţia acesteia, a unor
organisme abilitate cu atribuţii în domeniul reglementării emisiunii monedelor naţionale şi al circulaţiei
lor la nivel intern şi internaţional.
Formele actuale de organizare a circulaţiei monetare din diverse ţări, dar şi pe plan internaţional,
reprezintă rezultatul unui proces continuu de transformări şi inovaţii în plan monetar, proces care a
constat, pe de o parte, în disocierea treptată a aurului de la baza sistemelor băneşti, iar pe de altă parte, în
dematerializarea instrumentului monetar.
Pe măsura dezvoltării societăţii, statele au elaborat norme şi au creat instituţii prin care să
reglementeze, să organizeze şi să supravegheze relaţiile monetare.
Apariţia şi generalizarea utilizării banilor cu valoare intrinsecă au condus la instituirea primelor
reglementări cu privire la circulaţia acestora. Moneda şi circulaţia monetară în majoritatea ţărilor s-a
constituit istoric, având, în primele cinci secole, pretutindeni caracter sporadic şi haotic.
Unii specialişti în domeniu susţin că începuturile organizării monetare la nivel naţional au apărut
încă din Antichitate, odată cu punerea în circulaţie a primelor monede din metale preţioase. Primele
încercări în domeniul centralizării şi uniformizării circulaţiei monetare la nivel naţional aparţin – potrivit
mărturiilor lui Herodot – regelui Cressus (a. 560-547) al Lydiei, ţară din Asia Mică, care a bătut în secolul
VI. î.H. primele monede din aur şi argint, numite stateri (Figura 4.1.1), şi totodată, primul, a instituit
sistemul monetar naţional [97, p.40]:
 stabileşte unităţile şi subunităţile monetare;
 fixează pentru fiecare conţinutul de metale nobile;
 determină raportul dintre aur şi argint;
 bate centralizat moneda;
 decide asupra regulilor de emitere şi circulaţie a banilor.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
3

Fig. 4.1.1. Stateri de aur şi argint emişi de Cressus

Raportul de valoare dintre monedele din aur şi argint


Monede din aur Monede din argint
Greutate, g Greutate,
Denumirea Denumire
I grupă II grupă g
Stateri 10,89 8,17 Didrahme 10,89
Hemistateri 5,44 4,08 Drahma 5,44
Treime de stateri 3,63 3,72 Tetrobol 3,63
Şesime de stateri 1,81 1,36 Diobol 1,81
Una a douăsprezecea 0,90 0,68 Obol 0,90
din stateri

Deoarece între aceste două metale a fost fixat un raport de valoare de 1 la 13, regele Crassus este
considerat fondatorul primului sistem bănesc bimetalist cunoscut în istorie. Acest model de organizare
monetară va fi preluat ulterior de către popoarele vecine (grecii, perşii, romanii). Pe măsura dezvoltării
societăţii statale, vor fi elaborate norme şi se vor crea instituţii abilitate cu reglementarea, supravegherea
şi organizarea relaţiilor monetare naţionale. Vor apărea astfel primele sisteme monetare naţionale, prin
care se reglementau emisiunea, punerea şi retragerea din circulaţie a monedelor, având la bază metale
preţioase. Aceste reglementări au cunoscut particularităţi de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta şi au
avut un rol important în dezvoltarea fiecărei ţări şi în extinderea relaţiilor economice internaţionale.
Treptat, dezvoltarea societăţii a creat norme şi instituţii în măsură să reglementeze, organizeze şi
supravegheze relaţiile monetare, realizându-se astfel sisteme monetare naţionale, diferenţiate după
conţinutul normelor şi profilul instituţiilor monetare.
Ansamblul normelor legale şi al instituţiilor care reglementează, organizează şi supraveghează
circulaţia monetară dintr-o ţară poartă denumirea de sistem monetar.
Sistemul monetar dintr-o ţară, privit din perspectiva rolului său, acoperă o arie problematică întinsă
şi foarte complexă, ce vizează:
 alegerea metalului preţios care îndeplineşte funcţia de etalon, respectiv de echivalent general;
 denumirea unităţii monetare a statului respectiv;
 stabilirea instrumentelor efective de circulaţie şi de plată;
 reglementarea baterii monedei;
 reglementarea emisiunii monetare şi a decontărilor fără numerar;
 organizarea şi atribuţiile Băncii de Emisiune;
 stabilirea relaţiilor cu alte sisteme monetare pe plan internaţional.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Organizarea sistemului monetar este determinată de stadiul de dezvoltare economică şi politică a
statului respectiv şi de corelaţia cu sistemele monetare ale altor state şi a normelor convenite pe plan 4
internaţional.
Noţiunea de sistem monetar naţional îşi găseşte reflectare în lucrările mai multor autori, care redau
esenţa acestei formaţii sub diferite aspecte.
În literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe definiţii ale conceptului de sistem monetar
naţional.
Astfel, academicianul Constantin Kiriţescu defineşte sistemul monetar naţional ca reprezentând „o
formă de organizare monetară instituită de stat prin acte normative, în cadrul căreia se prevede o circulaţie
de monezi cu valoare proprie deplină”, şi consideră că prin extindere, odată cu evoluţiile în plan monetar,
nu se mai poate face nici o deosebire între conceptul de sistem monetar şi sistem bănesc [49, p.282].
Jucov E.F. afirmă că: ,,Sistemul monetar este forma de organizare a circulaţiei monetare în ţară,
consfinţită de legislaţia naţională”.
Poleac G.B. scrie că: „Modul circulaţiei monetare din ţară, consfinţit de legislaţia naţională,
reprezintă sitemul monetar”.
Dardac Nicolae enunţă: „Sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare şi
reglementare a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv”.
Turliuc V. menţionează că: „Sistemele monetare reprezintă forme de organizare a baterii şi
circulaţiei monedei într-o ţară sau alta, organizare realizată prin normele dictate de stat, dar şi prin norme
ce decurg din cutume” [97, p.41].
Stoica Victor afirmă că sistemul monetar presupune „un anumit mod de organizare şi reglementare
a circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.
Un alt autor, profesorul Gheorghe Zane, clasifică sistemele monetare în două categorii: legale şi
consuetudinare (cele din urmă sunt bazate pe consens, pe uzanţe comerciale, pe legi nescrise). În esenţă,
un sistem monetar se constituie dintr-un ansamblu de instituţii şi norme adoptate de autoritatea naţională
în vederea îndeplinirii funcţiilor banilor pe teritoriul său.
După cum se observă, sistemul monetar naţional este sesizat de autori ca o configuraţie sau
procedeu al circulaţiei monetare reglementat strict de legislaţie. Abordarea unilaterală a acestui fenomen
complex nu este în favoarea dezvăluirii profunde a esenţei lui.
Deci putem afirma că, sistemul monetar reprezintă un complex de instituţii şi modalităţi ce permit
reglementarea circulaţiei monetare dintr-o ţară, prin intermediul unui ansamblu de norme juridice care
sunt adoptate de autoritatea publică, precum şi totalitatea instrumentelor şi tehnicilor.
Apariţia sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari, atât în
perioada Antichităţii, cât şi a Evului Mediu, însă toate sistemele monetare respective s-au caracterizat
prin:
 fărâmiţare;
 simplitate;
 deteriorarea monedei.
 Fărâmiţarea, ca trăsătură esenţială, rezultă din descentralizarea baterii monedei şi din lipsa de
unitate a circulaţiei monetare (fiecare monetărie situată în fiecare oraş al Greciei antice, de exemplu, bătea
propria monedă).
 Simplitatea sistemului monetar rezultă din numărul insuficient de elemente ale acestuia (unitate
monetară, paritatea respectivă, titlul metalului pe care îl reprezintă).
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
 Deteriorarea monedei constă în uzura acesteia şi posibilităţile de falsificare (prin reducerea
conţinutului de metal preţios din care erau confecţionate monedele). 5
Astfel, sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar se particularizează în funcţie de
specificul naţional şi al perioadei.
Odată cu formarea statelor, acestea şi-au asumat roluri monetare, respectiv rolul de a crea moneda,
de a defini unitatea monetară, de a stabili paritatea metalică. Politica monetară a fiecărui stat, determinată
de condiţiile generale de dezvoltare ale acestuia, necesită existenţa unui sistem monetar unic, cu scopul de
a asigura stabilitatea şi elasticitatea sistemelor monetare.
Astfel, sistemele monetare prezintă trăsături comune, generale, dar se particularizează în funcţie de
specificul naţional şi al perioadei.

4.2. Elementele sistemului monetar

Elementele unui sistem monetar rezultă din reglementările monetare ale statului respectiv, din
modul de organizare a circulaţiei monetare şi trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
 baza sistemului monetar;
 circulaţia monetară;
 creaţia monetară;
 dimensionarea cantităţii de bani necesară circulaţiei;
 organizarea relaţiilor monetare ale unei ţări cu străinătatea;
 asigurarea stabilităţii sistemului monetar.
Astfel, privite în evoluţie, sistemele monetare au avut în structura lor următoarele elemente
componente, mai reprezentative, şi anume:
1) metalul monetar;
2) unitatea monetară;
3) baterea şi circulaţia monedei cu/şi fără valoare intrinsecă;
4) emisiunea şi circulaţia bancnotelor convertibile, respectiv a banilor de hârtie;
5) emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
Aceste elemente au o existenţă istorică, ceea ce înseamnă că unele din ele, caracteristice unei
anumite etape, au părăsit scena istoriei monetare şi nu mai sunt prezente în sistemele monetare actuale.
Altele au coexistat, au devenit incompatibile. S-au produs, de asemenea, schimbări radicale în conţinutul
unora dintre aceste elemente, ele fiind un produs al necesităţilor, al mutaţiilor care au avut loc în evoluţia
fenomenului economic şi a celui monetar.
1. Metalul monetar (etalonul monetar) constituie baza sistemului monetar, în sensul că reprezintă
metalul din care sunt confecţionate monedele care circulă în interiorul graniţelor unui stat, putând fi
reprezentat de aur, argint sau de ambele metale.
În istoria monedei, funcţia de etalon a fost îndeplinită la începuturile sale de mărfuri obişnuite,
pentru ca treptat, această poziţie să fie cucerită de metalele preţioase (aur şi argint), locul lor fiind luat
ulterior de valute şi devize. În prezent, se afirmă în această calitate un nou tip de etalon, cel al puterii de
cumpărare.
Noţiunile de etalon monetar, monedă-etalon şi unitate monetară sunt atât de legate între ele încât, nu
de puţine ori, au fost considerate ca fiind sinonime. Totuşi, trebuie făcută distincţia între moneda legală,
ca semn sau instrument monetar, şi etalonul monetar, ca modalitate de precizare şi concretizare a unităţii
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
monetare. Etalonul monetar a variat, însă, de la o perioadă la alta şi de la o ţară la alta, fiind adoptat şi
dimensionat prin legea monetară din fiecare ţară. 6
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În funcţie de conţinutul etalonului monetar adoptat, practica monetară a consacrat mai multe tipuri
de sisteme monetare: 7
 sisteme monetare având drept etalon metalul monetar, în raport de care au funcţionat sisteme
monetare bimetaliste, bazate pe un dublu etalon (aur şi argint); sisteme monetare
monometaliste, funcţia de etalon fiind îndeplinită de unul din cele două metale (aur sau
argint);
 sisteme monetare bazate pe etalonul combinat (aur-devize);
 sisteme monetare bazate pe etalonul putere de cumpărare.
În evoluţiile lor ulterioare, sistemele monetare s-au bazat numai pe aur, iar mai apoi acesta a fost
abandonat, astfel încât, în prezent, ele nu mai fac nici o referire la metalul preţios. Procesul de
demonetizare a aurului a început, în mod paradoxal, încă din momentul monetizării metalului preţios.
De exemplu, sistemele băneşti exclusiv metaliste s-au caracterizat prin diminuarea continuă a
conţinutului în metal preţios al monedelor, iar odată cu apariţia altor forme ale banilor (bancnote
convertibile şi banii de cont), importanţa relativă a monedei din aur, în ansamblul circulaţiei băneşti, se va
diminua în mod continuu.
Se poate afirma totuşi că reperele cronologice cele mai importante ale procesului de demonetizare a
aurului au fost următoarele:
 Primul Război Mondial, când s-au sistat baterea şi circulaţia monedelor din aur şi convertibilitatea
bancnotelor în metal preţios;
 anul 1971, când a fost eliminată convertibilitatea în aur a dolarului american, singura monedă
rămasă convertibilă în metal preţios la nivel internaţional în cadrul etalonului aur-devize, instituit
la Bretton-Woods în anul 1944;
 anii 1973-1974, când majoritatea ţărilor au renunţat la cursurile fixe bazate pe parităţile-aur şi au
adoptat cursurile flotante;
 anul 1978, când, în urma adoptării celui de-al doilea amendament al statutului Fondului Monetar
Internaţional, ţările membre au renunţat să mai definească monedele naţionale în metal preţios.
2. Unitatea monetară reprezintă, după cum spunea Karl Marx, uniforma naţională pe care o
îmbracă banii [97, p.42].
Denumirea unităţii monetare are surse diverse: fie metalul din care era confecţionată moneda (de
exemplu, aureus), fie greutatea acesteia (de exemplu, tales, devenit ulterior dolar sau tolar), denumirea
monedei altei ţări etc.
Definirea prin lege a unităţii monetare este un atribut al instituţiilor monetare naţionale. Această
definire s-a realizat diferit în funcţie de etalonul care a fost adoptat ca bază a sistemului monetar şi
implică analiza a trei elemente caracteristice: valoarea paritară; paritatea monetară şi cursul de schimb.
Valoarea paritară. În cadrul sistemelor monetare bazate pe aurul monedă şi, ulterior, pe aur-devize,
valoarea paritară este definită invariabil prin cantitatea de metal preţios care se atribuie prin lege unei
unităţi monetare.
Exemplu: Dolarul ($ SUA) era definit până în 1933 printr-un conţinut de 1,50463 grame aur, pentru
ca în 1934, în urma devalorizării, să se stabilească la 0,888671 grame aur, menţinut până în 1971. În
condiţiile sistemelor monetare bazate pe aur, autorităţile monetare puteau modifica în mod oficial
conţinutul în aur al monedei naţionale fie în sensul reducerii (devalorizare), fie în sensul majorării
(revalorizare).
Odată cu trecerea la etalonul aur-devize, a existat posibilitatea definirii valorii paritare şi altfel decât
printr-o cantitate de aur.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Exemplu: Prin statutul din 1944 al Fondului Monetar Internaţional (FMI) s-a stabilit că o ţară
membră îşi poate exprima valoarea paritară a monedei sale fie în aur, fie în dolari SUA, deci prin raportarea 8
la conţinutul valoric al unei alte monede naţionale care îndeplinea funcţia de etalon şi de rezervă în cadrul
Sistemului Monetar Internaţional.
Statutul modificat al FMI din 1969 prevede posibilitatea definirii valorilor paritare prin raportarea la
DST (Drepturi Speciale de Tragere, monedă coş). Definirea în DST a valorilor paritare presupune luarea
în considerare a unui coş de monede
(1 DST = 1,356 $ sau 1 $ = 0,737 DST).
În toate aceste trei situaţii, ceea ce s-a modificat a fost etalonul monetar, numitorul comun, respectiv
modalitatea de definire a valorii paritare. În schimb, exprimarea valorică a monedelor naţionale,
consemnată, de altfel, în normele monetare, a fost menţinută ca element constitutiv al sistemelor
monetare. Modificarea valorilor paritare ca măsură oficială întreprinsă prin lege de autorităţile monetare
avea loc fie prin reducerea (devalorizarea), fie prin majorarea (revalorizarea) conţinutului în aur al
monedelor naţionale.
Începând cu anii 1973-1974, majoritatea ţărilor renunţă la valorile paritare. Această decizie a fost
luată datorită escaladării contradicţiei care exista între rigiditatea lor, modificările intervenind la intervale
mari de timp, şi variaţiei continue a valorii reale a monedelor, a puterii lor de cumpărare. Ele au fost
menţinute pentru simplul motiv că un sistem monetar stabil avea nevoie de un punct fix de referinţă
pentru orientarea cursurilor de schimb. Odată, însă, cu trecerea la cursurile flotante şi cu generalizarea lor,
acest principiu de funcţionare a organizării monetare devine inutil, renunţându-se de fapt la exprimarea în
aur a unităţilor monetare naţionale.
Unele ţări au încercat, înainte de a renunţa la valorile paritare fixe, să adapteze mărimea lor la
realitate, introducând în practica monetară valorile paritare variabile (glisante) şi mobile.
În primul caz s-a procedat la ajustarea periodică la intervale scurte de timp a conţinutului valoric al
monedelor în funcţie de cotaţia lor liberă pe piaţă. În al doilea caz, soluţia constă în modificarea anuală a
conţinutului valoric al monedei în cauză în raport cu tendinţele pieţei.
În cazul mecanismului monetar actual, bazat pe puterea de cumpărare, atât pe plan naţional, cât şi
internaţional, aurul a fost demonetizat. În condiţiile create de noul etalon, monedele naţionale îşi
îndeplinesc funcţiile monetare şi circulă prin raportarea directă a acestora în funcţie de puterea lor de
cumpărare. Practica monetară a impus treptat definirea unităţii monetare prin puterea sa de cumpărare,
aceasta jucând rolul de etalon monetar.
Mecanismele actuale de evaluare a monedelor în circuitul lor naţional şi internaţional utilizează în
exclusivitate puterea de cumpărare pentru definirea unităţilor monetare, respectiv pentru stabilirea
raporturilor valorice dintre ele.
Paritatea monetară reprezintă raportul valoric între două unităţi monetare. Stabilirea raportului
valoric între două unităţi monetare, adică a parităţii monetare, era posibilă numai în condiţiile în care
fiecare din cele două monede avea o valoare paritară. Deci paritatea se exprima ca raport între valorile
paritare şi a cunoscut mai multe forme în funcţie de modul de definire a elementelor care o determinau.
Deci, în funcţie de modul de definire a elementelor care o determină, paritatea monetară cunoaşte
mai multe forme:
 paritatea aur sau metalică, pentru cazurile în care valorile paritare erau definite invariabil printr-o
cantitate de aur; ea reprezenta, de fapt, cursul oficial (paritar) dintre două monede;
 paritatea valutară, pentru cazurile când valorile paritare ale unor monede naţionale sunt exprimate
într-o valută (de regulă, dolarul);
 paritatea DST, în situaţiile în care monedele îşi definesc valoarea paritară în DST.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Odată cu trecerea la alte etaloane monetare, unele monede naţionale vor putea fi definite şi în
altceva decât în aur. Astfel, în cadrul etalonului aur-devize, extins în anul 1944 la nivel internaţional, 9
monedele ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional vor fi definite şi în dolari americani (prin
raportarea conţinutului lor în aur la conţinutul în aur al dolarului american la acea vreme).
De exemplu: Dacă în anul 1968, lira sterlină era definită prin 1 _ lira  2,13281g _ aur , iar dolarul
reprezenta 1$  0,8886771g_aur , atunci paritatea monetară era dată de raportul:

2,13281g _ aur/lira  0,8886771gr_aur/$  2,39$/lira

şi care reprezenta, aşa cum am arătat, cursul oficial dintre ₤ şi $.


Dacă valorile paritare ale unor monede naţionale erau exprimate într-o valută (de regulă $ SUA),
prin raportarea lor rezulta paritatea valutară.
Exemplu: Cursurile oficiale de referinţă existente la o anumită dată (1966) între $ şi alte două
monede erau de:
 1$ = 180 franci congolezi;
 1$ = 10 rupii indiene.
Valorile paritare ale celor două monede în $ SUA:
 1 franc congolez = 0,00555 $ SUA;
 1 rupie indiană = 0,10 $ SUA.
Paritatea valutară dintre cele două monede:

0,10
 18 _ franci _ congolezi / 1 _ rupie _ indiana_ sau
0,00555
0,00555
 0,0555 _ rupii / 1 _ franc _ congolez
0,10

Cursul de schimb. Compararea valorică a unităţilor monetare se realizează prin mecanismul cursului
de schimb (valutar). Ca ordin de mărime, paritatea era sinonimă cu cursul oficial. Având în vedere că
valorile paritare au fost menţionate, aşa cum am arătat, în condiţiile etalonului aur (cu variantele sale), multă
vreme nemodificate, parităţile erau şi ele mărimi fixe, reflectându-se, în final, în stabilitatea cursurilor
oficiale (paritare).
Cursul reprezintă, deci, preţul unei monede (naţională sau internaţională) exprimat într-o altă
monedă cu care se compară valoric.
În perioada de aplicare a etalonului de aur, comparaţia unităţilor monetare se realiza, deci, prin
raportarea la o altă monedă ($ SUA). În cadrul sistemelor monetare actuale, comparaţia presupune
puterile de cumpărare ale unităţilor monetare intrate în raportul de schimb. Conţinutul actualului etalon,
mult mai complex, de altfel, şi imposibilitatea dimensionării puterii de cumpărare printr-o singură unitate
de măsură (ca în cazul etalonului aur) au implicat reconsiderări majore în ce priveşte mecanismul cursului
de schimb.
După renunţarea la paritatea aur, băncile de emisiune (centrale) determinau
aşa-numitul curs central, sau paritatea la nivelul puterii de cumpărare, acest curs înlocuind cursul oficial
(la paritate).
În prezent, acest curs este cunoscut sub forma parităţii puterilor de cumpărare şi reprezintă punctul
de plecare în explicarea cursului pieţei, stabilit pe bază de cerere şi ofertă pentru o monedă sau alta.
3. Baterea şi circulaţia monedei, ca element al sistemului monetar, cuprinde:
 Baterea circulaţiei monedelor cu valoare integrală;
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
 Baterea circulaţiei monedelor fără valoare integrală.
 Baterea circulaţia monedelor cu valoare integrală (intrinsecă) (confecţionate din aur şi argint). 10
Monedele bătute din metalul monetar (aur şi argint) erau monede cu valoare integrală, adică valoarea
intrinsecă a monedei intrinseci corespundea cu valoarea nominală.
De exemplu, dacă în anul 1933 un dolar american avea un conţinut în aur de
1,5 grame, o monedă de un dolar avea aceeaşi greutate, iar una de 10 dolari cântărea de 10 ori mai mult,
adică 15 grame de aur [93, p.96].
Sistemele monetare naţionale clasice prevedeau baterea liberă a monedelor din aur şi argint. Orice
persoană deţinătoare de metal preţios sub formă de lingouri avea dreptul să se prezinte la monetăria
statului şi să solicite preschimbarea cantităţii respective în monede-aur. Statul încasa pentru serviciul
prestat un comision (taxă) stabilit procentual din valoarea metalului monetar.
Baterea liberă a monedelor cu valoare integrală a constituit un element important al mecanismului
intern de reglare a circulaţiei monetare. Mecanismul era relativ simplu. Dacă cererea de monedă
înregistra o tendinţă de creştere, acest fapt se manifesta prin reducerea ,,preţului” aurului-lingou, fapt ce-i
avantaja pe posesorii de monede şi îi stimula pe deţinătorii de lingouri să le transforme în monede.
Exemplu: Potrivit Uniunii Monetare Latine, dintr-un kilogram de aur se băteau 3 444,44 franci-aur,
pentru care era percepută o taxă de 7,44 franci, ajungându-se, astfel, la un preţ de 3 437 franci (3 444,44 –
7,44). În condiţiile în care preţul de piaţă al unui kilogram de aur-lingou era, de pildă, de 3 433 franci,
deţinătorii de lingouri preferau să recurgă la operaţiunea de batere, de pe urma căreia obţineau un câştig
de 4 franci la fiecare kg (3 437 – 3 433). Pe măsură ce recurgerea la operaţiunea de batere, realizată
spontan, era în creştere, se manifesta un aflux de monedă în circulaţie, oferta depăşind nevoile acesteia.
Drept urmare, se înregistra o creştere treptată a ,,preţului” aurului-lingou până se ajungea la 1 437,
moment în care interesul pentru batere dispărea din lipsa de câştig. Prin aceste două situaţii, deci, prin
jocul cererii şi ofertei, se restabilea temporar echilibrul dintre nevoile de aur-monedă şi cantitatea de
metal monetar existent în circulaţie [93, p.97].
Un mecanism de reglare relativ asemănător funcţiona şi în cadrul circulaţiei libere a metalului
monetar pe plan extern, între diferitele economii, cunoscut sub denumirea de punctele aurului. S-au
reglementat, astfel, tehnici şi modalităţi specifice prin intermediul cărora se puteau face plăţi între agenţii
economici din ţări diferite. Una din aceste modalităţi de stingere a plăţilor era reprezentată de utilizarea
aurului monetar. Alături de aur, datoriile unei ţări către o altă ţară se puteau achita folosind devizele,
respectiv moneda unuia din cei doi parteneri. Exista, deci, posibilitatea ca atât importatorul (debitor), cât
şi exportatorul (creditor) să aleagă una dintre aceste două modalităţi, şi anume pe aceea care o consideră
mai avantajoasă.
Utilizând prima modalitate (utilizarea aurului monetar), importatorul (debitor) putea achita datoria
procurând aurul corespunzător. Pe baza parităţii metalice între moneda proprie şi moneda ce o datora, atât
el, cât şi exportatorul, cunosc exact cantitatea şi costul aurului care putea fi remis, respectiv primit,
corespunzător sumei datorate.
Prin a doua modalitate (utilizarea devizelor), importatorul cumpăra de la o bancă de pe piaţa sa
suma în monedă străină corespunzătoare datoriei, însărcinând banca vânzătoare să facă şi transferul.
Exportatorul intra în posesia sumelor ce le avea de primit, considerându-se achitat.
Pentru importatorul care plătea, alegerea uneia sau alteia din aceste două modalităţi era determinată
de costul cel mai redus cu care se putea achita, în moneda lui naţională, de datoria exprimată în moneda
străină.
Baterea liberă a monedelor a constituit elementul esenţial al mecanismului intern de reglare a
circulaţiei monetare.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Dacă cererea de monedă înregistra o tendinţă de creştere, preţul lingoului se reducea, avantajându-i
pe deţinătorii de monede şi stimulându-i pe deţinătorii de lingouri să le transforme în monede. Prin jocul 11
cererii şi ofertei, echilibrul dintre nevoile de aur şi cantitatea de metal monetar existent în circulaţie se
restabilea temporar, ,,preţul” aurului-lingou asigurând orientarea cererii şi ofertei.
Exemplu. Dolarul SUA era definit la 31.01.1934 prin 0,888671 g aur fin. Cunoscând că taxa de
batere pentru un lingou de aur de 1.000 g de aur fin era de 5,27 $, să se determine preţul oficial al acestuia.
Totodată, să se precizeze opţiunile deţinătorilor de lingouri când:
 preţul lingoului era de 1110 $;
 preţul lingoului era de 1128 $.
Rezolvare:
a) stabilim preţul oficial al lingoului de 1000g:

– monede bătute dintr-un lingou 1000 g  0,888671g/$ ...1125,27 $


– taxa de batere………………………………………….5,27 $
– preţul oficial al lingoului………………………….... 1120,00 $

b) opţiunile deţinătorilor de lingouri

 pe piaţă, preţul lingoului = 1110$  deţinătorii vor recurge la operaţiunea de batere, realizând un π =
10 $ pentru fiecare lingou
 în condiţiile în care pe piaţă preţul lingoului este de 1128 $, posesorii de monede vor cumpăra
lingouri de la Monetăria Statului la preţul oficial de 1120 $, pe care apoi le vor vinde pe piaţă la
preţul de 1128 $  π = 8$

 Baterea şi circulaţia monedelor fără valoare integrală (intrinsecă). Satisfacerea nevoilor de


monedă în circulaţie implica şi utilizarea unor monede de valoare unică, a căror batere din metale
preţioase era foarte costisitoare. Statul a monopolizat acest mecanism de batere a monedelor divizionare,
confecţionate din metale obişnuite (aramă, nichel, zinc, aluminiu etc.). Aceste monede aveau o valoare
intrinsecă foarte redusă, în raport cu valoarea nominală cu care erau învestite. Valoarea lor nominală nu
era determinată de valoarea metalului din care se confecţionau, ci de valoarea aurului pe care-l
reprezentau în circulaţie. Drept urmare, baterea lor era limitată strict de monetăria statului, care realiza
din această operaţiune un venit egal cu diferenţa dintre valoarea lor nominală mai mare şi valoarea lor
reală mai mică.
Prin monopolizarea şi limitarea baterii monedei metalice divizionare statul urmărea preîntâmpinarea
afluenţei lor şi prin aceasta evitarea scoaterii din circulaţie a monedelor cu valoare integrală (de aur sau
argint) şi, implicit, a tezaurizării acestora.
Şi astăzi, tezaurul acţionează în această calitate, moneda divizionară fiind considerată în momentul
emiterii ei un venit al statului. Confecţionate la monetăria statului, aceste monede sunt puse la dispoziţia
băncii de emisiune, fiind preluate de aceasta şi reflectate în activul ei bilanţier. Concomitent, ele se
evidenţiază de bancă şi în pasivul bilanţului, reprezentând, din acest punct de vedere, o creanţă faţă de
tezaur.
4. Emisiunea şi circulaţia bancnotelor convertibile, respectiv a banilor de hârtie, prezintă
importanţă în cadrul unui sistem monetar prin faptul că, de-a lungul timpului, statele au recurs la
înlocuirea monedelor cu valoare integrală şi a bancnotelor convertibile cu bani de hârtie, neconvertibili,
reprezentativi.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Rolul monedei de hârtie în evoluţia sistemelor monetare naţionale este legat de existenţa, de-a
lungul unei perioade îndelungate de timp, din Antichitate până în Evul Mediu, a anumitor înscrisuri şi 12
certificate care atestau existenţa unei cantităţi de aur şi argint bine determinate. Prin trecerea certificatului
de la o persoană la alta se producea transferul cantităţii de metal monetar de la un deţinător la altul.
În anul 1609, Banca din Amsterdam a adoptat o iniţiativă prin care s-a procedat la emisiunea de
bilete de bancă în schimbul pieselor metalice care se aflau în circulaţie. Aceste bilete se deosebeau de
vechile certificate, întrucât nu corespundeau unei cantităţi individualizate de metal.
În raport cu piesele pe care le înlocuiau, biletele de bancă prezentau avantajul unei utilizări mai
uşoare în tranzacţiile zilnice; punerea în circulaţie a unui bilet de bancă antrena retragerea din circulaţie a
unei cantităţi de metal de aceeaşi valoare. Cu începere din anul 1656, prin contribuţia lui Palmstruch,
fondatorul băncii Suediei, se trece la realizarea a două operaţii concomitente: emisiunea de bilete şi
scoaterea efectelor de comerţ.
Efectele antrenate de acest tip de operaţiuni pot fi sintetizate pornind de la următoarea situaţie a
unei bănci:
 capitalul propriu al băncii X reprezintă 50 mil. u.m.; nivelul depozitelor atrase de la populaţie şi
agenţi economici este de 400 mil. u.m. (în piese metalice);
 cu această sumă, banca poate proceda la scontarea efectelor de comerţ
(în valoare egală cu 400 mil.u.m.).
Banca respectivă obţine un profit egal cu diferenţa dintre dobânda plătită deponenţilor şi cea
percepută pentru operaţiunea de scontare.
În ipoteza practicării unei dobânzi de 10% pentru depozite şi 12% pentru scontare, rezultă o
diferenţă favorabilă de 2% şi un profit al băncii de 2%  400 _ mil  2 _ mil .
Bilanţul băncii se va prezenta după cum urmează:

Bilanţ Banca X
Activ Pasiv
Active imobilizate: 50 mil. Capital propriu: 50 mil.
Portofoliu de efecte comerciale: 400 Depozite la vedere: 400
mil. mil.
TOTAL: 450 mil. TOTAL: 450 mil.

O altă soluţie a băncii constă în imprimarea biletelor de bancă, în schimbul eliberării către clienţi a
pieselor metalice. De asemenea, banca are posibilitatea scontării efectelor de comerţ, într-o sumă egală cu
valoarea biletelor de bancă.
Banca emitentă poate proceda şi la operaţiuni speculative, întrucât deţinătorii de bilete şi deponenţii
de piese metalice nu se prezintă toţi, în acelaşi timp, pentru rambursare. Cu suma de 400 mil. u.m., banca
poate face faţă cererilor de rambursare de-a lungul unei perioade de timp suficiente, astfel încât efectele
de comerţ scontate să ajungă la scadenţă şi să fie recuperate fondurile.
Funcţionarea băncii, în noile condiţii, conduce la următoarea formă a bilanţului.

Bilanţ Banca X
Activ Pasiv
Imobilizări 50 mil. Capital propriu 50 mil.
Piese metalice 400 mil. Depozite la vedere 400 mil.
Portofoliu de efecte comerciale 500 mil. Bilete în circulaţie 500 mil.
TOTAL 950 mil. TOTAL 950 mil.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Operaţiunea este atractivă pentru bancă, întrucât pe baza aceleiaşi cantităţi de metal monetar (piese
metalice) poate fi scontată o valoare considerabilă a efectelor de comerţ. 13
În practică, punerea în circulaţie a biletelor de bancă a fost accidentală, datorită circumstanţelor care
au favorizat înlocuirea monedei metalice (cu multe inconveniente) cu biletul de bancă. Băncile Suediei şi
ale Olandei au utilizat această monedă, ceea ce a permis majorarea volumului operaţiunilor de scontare.
În concluzie, biletele de bancă au reprezentat o formă de monedă, distinctă de moneda metalică,
creată cu ocazia operaţiilor de creditare, şi a căror emisiune nu implică decât retragerea unei cantităţi
echivalente de piese metalice. Bancnotele astfel emise, caracterizate prin convertibilitatea monetară, nu
înlocuiau în totalitate moneda metalică emisă, ci se adăugau acesteia, îndeplinind împreună funcţiile
specifice monedei.
În evoluţia lor, sistemele monetare naţionale s-au confruntat adeseori cu numeroase perioade de
criză, generate de lipsa metalului preţios necesar confecţionării monedelor cu valoare deplină.
Contradicţia din ce în ce mai puternică dintre cantitatea de metal preţios din rezerva băncilor şi necesarul
din ce în ce mai mare de monedă cerut de amplificarea relaţiilor comerciale şi de sporirea volumului
tranzacţiilor a fost soluţionată odată cu apariţia şi generalizarea utilizării monedei fiduciare, a bancnotelor
convertibile în metal preţios.
Întărirea caracterului fiduciar al acestora şi generalizarea utilizării noului instrument de plată s-au
datorat menţinerii legăturii dintre volumul emisiunii de bancnote şi stocul de metal preţios aflat în rezerva
emitentului. Banca de emisiune era obligată prin lege să deţină un anumit depozit de aur ca element de
activ în bilanţ, iar volumul emisiunii de bancnote era reflectat în pasivul bilanţier, ca o recunoaştere a
obligaţiei de convertire, la cerere, a acestora în metalul monetar.
În funcţie de evoluţia în timp şi de particularităţile reglementărilor naţionale cu privire la emisiunea
de bancnote, acoperirea acestor emisiuni se va putea realiza şi prin devize, efecte comerciale sau titluri
emise de stat.
Mecanismul monetar pus astfel în practică asigura menţinerea încrederii publicului în noul
instrument de plată, deoarece, aşa cum spunea Karl Marx, emisiunea banilor de credit trebuia limitată la
aceeaşi cantitate în care trebuia să circule efectiv aurul pe care aceşti bani de hârtie îl reprezentau în mod
simbolic [97, p.44].
Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie intră în componenţa sistemelor monetare contemporane.
Moneda de hârtie convenţională, contemporană, este emisă şi pusă în circulaţie din ordinul şi pe
cheltuiala statului, care nu îşi asumă nici o obligaţie în ceea ce priveşte modalităţile şi condiţiile de
rambursare. Banii de hârtie actuali reprezintă o putere de plată legală şi nelimitată şi pot fi asimilaţi
titlurilor de credit ale statului, nepurtătoare de dobândă. Procesul emisiunii banilor de hârtie actuali a
apărut şi s-a generalizat în preajma Primului Război Mondial şi a scos în evidenţă faptul că circulaţia
monetară poate fi deservită cu succes şi de monede fără valoare deplină, în condiţiile în care se menţin
anumite proporţii între volumul emisiunii şi necesităţile obiective ale economiei. Experienţa statelor a
dovedit astfel că, în măsura în care mijlocesc schimbul, nu prezintă importanţă dacă banii au sau nu
valoare integrală.
În condiţiile contemporane, inflaţia este cauzată în principal de excesul de masă monetară în
circulaţie, de necorelarea volumului acesteia cu evoluţiile din economia reală. Ţinând seama de
experienţele inflaţioniste cu care s-au confruntat şi se confruntă încă numeroase ţări, autorităţile
guvernamentale şi băncile centrale, dintr-un număr din ce în ce mai mare de ţări, manifestă în prezent o
preocupare îndreptată în direcţia identificării şi diversificării unor noi forme şi instrumente de intervenţie
în sfera monetară, în vederea ţinerii sub control a inflaţiei.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
În acest context, sistemele monetare naţionale actuale cuprind reglementări diverse prin care
autorităţile guvernamentale şi monetare (guvernele, băncile centrale, trezoreriile etc.) intervin în sfera 14
monetară în vederea influenţării stării monedei.
Monedele divizionare sunt piese metalice cu valori nominale scăzute şi care au utilitate în
realizarea plăţilor. Sunt confecţionate din diferite aliaje, iar emisiunea lor se află în atribuţiile Monetăriei
Statului. După confecţionare, sunt depuse la banca centrală, unde figurează în activul bilanţului şi sunt
înregistrate la aceeaşi valoare în creditul contului Trezoreriei.
Pentru Trezorerie, emisiunea de monedă reprezintă o sursă de venituri, întrucât valoarea metalului şi
cheltuielile de batere a monedelor sunt inferioare valorii nominale a acestora.
Moneda divizionară este puţin implicată în alimentarea unui proces inflaţionist, întrucât orice
emitere peste cantitatea necesară populaţiei este limitată la necesităţile tranzacţiilor din economie şi orice
surplus de monedă divizionară este preschimbat la casieriile băncii, cu bilete de bancă.
Scopul monedei divizionare este de a facilita tranzacţiile din economie. Cu anumite ocazii, acestea
pot fi tezaurizate de către colecţionari, dacă sunt confecţionate din metale preţioase, sau atunci când
circulaţia acestora este dificilă. În fapt, este o manifestare a Legii lui Gresham, potrivit căreia moneda rea
scoate din circulaţie moneda bună.
5. Emisiunea şi circulaţia monedei scripturale
Moneda scripturală sau moneda emisă de bănci este constituită din depozitele băncilor comerciale,
respectiv din soldurile creditoare ale agenţilor nebancari, transmise de la un agent la altul prin intermediul
cecurilor şi al viramentelor.
Soldurile creditoare pot fi considerate monedă autonomă, distinctă de biletele de bancă şi de
moneda divizionară.
Natura monetară a depozitelor este marcată prin realizarea unei diferenţieri între următoarele tipuri
de monedă:
 moneda centrală, care este reprezentată de moneda emisă de Banca Centrală şi constă în biletele
de bancă emise şi în soldurile creditoare înscrise la această bancă în numele băncilor comerciale;
 moneda emisă de bănci, care este reprezentată de înscrierile în conturile curente ale băncilor
comerciale.
Prima formă de monedă este aceea acceptată de toţi participanţii şi în care toate celelalte forme de
monedă sunt convertibile la cererea deţinătorilor. Moneda înregistrată în conturile băncilor comerciale
reprezintă, de asemenea, o formă de monedă reală, ce nu constituie un substituent al monedei centrale, iar
emisiunea acesteia este posibilă între anumite limite.
Atât timp cât la baza sistemelor monetare s-a aflat etalonul aur, metalul a constituit legătura
spontană dintre aceste sisteme. Existenţa unei circulaţii efective a metalului monetar şi posibilitatea
convertirii libere a unei monede naţionale într-o altă monedă pe baza parităţii au facilitat efectuarea fără
dificultăţi a plăţilor dintre agenţii economici. Etalonul monetar aur a constituit, totodată, o modalitate de a
face faţă lipsei unei monede internaţionale, aceasta fiind înlocuită prin marfa aur, adică printr-o valoare
certă nelegată de nici un stat, de nici o bancă centrală.
Factorii economici şi politici au creat premisele subminării circulaţiei interne şi internaţionale a
metalului monetar şi, ca urmare, ale lichidării sistemelor monetare bazate pe etalonul aur. Sunt abandonate
succesiv principiile etalonului aur şi odată cu ele înseşi sistemele construite pe acest etalon, locul lui fiind
luat de etalonul aur-devize, care s-a aflat până nu demult la baza sistemelor monetare naţionale şi a celui
internaţional.
Statele care au adoptat etalonul aur-devize, ca bază a sistemelor monetare, au introdus în rezerva lor
monetară, alături de aur, monede naţionale ale altor ţări, îndeosebi ₤, $ şi franci francezi, acestea devenind
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
valută de rezervă şi de plată. Cursul monedelor naţionale faţă de această valută de rezervă se stabilea pe
piaţă, pe baza cererii şi ofertei, oscilând în jurul parităţii de aur, adică în jurul raportului dintre valorile 15
paritare, între cantităţile de aur prin care erau definite monedele respective.
Înlocuirea aurului monetar cu monedele naţionale, bazate pe încredere şi nu pe o valoare materială,
a dus, însă, la dezechilibre monetare şi la restricţii şi discriminări în sfera plăţilor interne şi internaţionale.
Cu toate acestea, sistemele monetare construite pe acest etalon au funcţionat cu bune rezultate atât în
perioada interbelică, cât şi după cel de-al Doilea Război Mondial, până în anii 1973-1974.
După anii 1973-1974, acest etalon aur-devize este abandonat, locul lui ca bază a sistemelor
monetare naţionale şi a celui internaţional fiind luat de etalonul putere de cumpărare.

4.3. Clasificarea sistemelor monetare

În funcţie de elementele componente ale sistemelor monetare, s-au putut identifica, de-a lungul
evoluţiei lor, următoarele tipuri [28, p.86]:
 Sisteme monetare metaliste;
 Sisteme monetare nemetaliste.

I. Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetar, în funcţie de care se poate realiza
distincţia între bimetalism şi monometalism.
În Antichitate şi Evul Mediu, sistemele băneşti naţionale au utilizat drept etalon atât aurul, cât, mai
ales, argintul. Sistemele monetare din această perioadă s-au caracterizat, în principal, prin două trăsături
importante, specifice, de altfel, sistemelor băneşti exclusiv metaliste, şi anume fărâmiţarea şi
deteriorarea monedei [97, p.47].
Prima trăsătură este determinată de baterea descentralizată a monedei şi de lipsa de unitate a
circulaţiei monetare pe teritoriul unei ţări, fiecare suveran dispunând de dreptul regalian de a bate monedă
pe teritoriul pe care îl stăpânea.
Deteriorarea monedelor s-a produs din cauza uzului îndelungat al monedelor cu valoare proprie (cele
două metale monetare fiind, după cum se ştie, metale moi), dar mai ales falsificării acestora, fenomen
întâlnit în literatura de specialitate sub denumirea de mutaţii monetare. Deşi aceste practici erau aspru
pedepsite prin lege, diminuarea continuă a conţinutului în metal preţios al monedelor, prin metode şi tehnici
mai mult sau mai puţin rafinate, a fost realizată în principal de către suverani, care reuşeau astfel să-şi
procure venituri suplimentare pe seama spolierii propriilor supuşi. Acest lucru a provocat numeroase revolte
populare încă din perioda Imperiului Roman, iar de-a lungul timpului, au apărut o serie de lucrări în care
erau înfierate aceste abuzuri, argumentându-se faptul că moneda este un bun public şi că valoarea ei nu
trebuie ştirbită în nici un fel de către suverani, chiar dacă aceştia beneficiază de „dreptul regalian” de a bate
monedă.
În ceea ce priveşte metalul monetar, unii istorici în domeniu consideră că, în perioada Evului Mediu,
sistemele băneşti s-au bazat pe monometalismul argint. Alţi specialişti apreciază că s-a practicat mai mult
bimetalismul, cu utilizarea precumpănitoare a argintului. În majoritatea ţărilor, ca formă de organizare
monetară naţională, bimetalismul s-a impus începând cu secolul al XVI-lea şi a durat, în linii mari, până
la jumătatea secolului al XlX-lea.
Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în anul 1716 şi a fost menţinut timp de un secol, în Franţa – în
1803, fiind menţinut până în 1876, iar în România – în 1867, fiind păstrat până în anul 1890.
Fundamental pentru funcţionarea acestui sistem era baterea monedelor din două metale: aur şi
argint, între care exista un raport legal, fix.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Bimetalismul este un sistem monetar în cadrul căruia etalonul monetar este confecţionat din două
metale, aur şi argint, baterea monedei fiind liberă pentru ambele metale, iar circulaţia lor – simultantă şi 16
paralelă.
Academicianul Costin Kiriţescu defineşte bimetalismul ca reprezentând „o bază a sistemelor
monetare, în cadrul căreia două metale, aurul şi argintul, servesc ca echivalent general şi ca mijloc de
circulaţie” [97, p.47].
În funcţie de modalitatea de stabilire a raportului valoric dintre cele două metale, bimetalismul a
cunoscut trei variante de funcţionare, şi anume [97, p.47]:
a) bimetalismul integral;
b) bimetalismul paralel;
c) bimetalismul parţial.
a) Bimetalismul integral (cunoscut şi sub denumirea de varianta monedei duble) se caracteriza prin
faptul că prin legea monetară se stabilea un raport de schimb fix între cele două metale monetare aflate în
circulaţie. Acest raport de valoare a fost, în medie, de 1 la 15 – 1 la 15,5. Baterea monedelor din aur şi argint
era liberă, monedele având putere liberatorie egală. Practicarea bimetalismului în această variantă prezenta
avantajul asigurării unei oferte suficiente de monedă, precum şi pe acela al stabilităţii valorii monedelor, care
se realiza prin procese compensatoare. Dezavantajul principal consta în faptul că raportul de valoare stabilit
prin lege între cele două metale intra uneori în contradicţie cu cel de pe piaţă. În acest caz, moneda din metalul
mai preţios (subevaluată juridic) era retrasă din circulaţie, rămânând să îndeplinească funcţii monetare moneda
supraevaluată juridic. Acest fenomen este întâlnit sub denumirea de „legea lui Gresham”, sub expresia
lapidară „Moneda rea scoate din circulaţie moneda bună” [97, p.48].
Gresham a sesizat această contradicţie a bimetalismului în această variantă şi a formulat astfel legea
care îi poartă numele: „Atunci când într-o ţară circulă concomitent două monede, dintre care una este
considerată public ca fiind mai bună şi cealaltă ca fiind rea, moneda rea o goneşte pe cea bună”. Cu alte
cuvinte, o serie de factori perturbatori, cum ar fi afluxurile masive de monedă de aur sau de argint,
conduceau la fixarea pe piaţă a unui raport comercial între cele două metale diferit de cel oficial. În acest
caz, în mod inevitabil, moneda supraevaluată juridic (mai ieftină pe piaţă) devine „monedă rea” şi rămâne
în circulaţie, în timp ce moneda subevaluată juridic (mai scumpă pe piaţă) devine „monedă bună” şi este
tezaurizată. Această contradicţie permite şi efectuarea de speculaţii referitor la cele două metale.
De exemplu, în Franţa, în anul 1803 (momentul instituirii bimetalismului în această variantă),
raportul fixat prin lege între aur şi argint a fost de 1 la 15,5. Dacă am presupune că pe piaţă acest raport
devine, la un moment dat, 1 la 16,5, acest lucru înseamnă că argintul este supraevaluat juridic (el este mai
ieftin faţă de aur) şi devine „monedă rea”, iar aurul este subevaluat juridic (este mai scump faţă de argint)
şi devine „monedă bună”. Cum în Franţa se aplica principiul baterii libere a monedelor din aur şi argint,
deţinătorul unui kilogram de monede din aur putea obţine cu această cantitate pe piaţă 16,5 kilograme de
monede din argint, iar prin cedarea a doar 15,5 kilograme de monede din argint putea obţine de la
monetăria statului un nou kilogram de monede din aur, pe care îl putea revinde iarăşi pe piaţă. În urma
fiecărei operaţiuni, speculatorul putea câştiga astfel un kilogram de monede din argint.
Prin extensie, se poate afirma faptul că legea lui Gresham îşi menţine şi astăzi valabilitatea. Într-una
dintre lucrările sale, Milton Friedman prezintă unele exemple de manifestare a acestei legi.
De exemplu, în Rusia, după victoria revoluţiei bolşevice, circulau în paralel şi la aceeaşi paritate
atât rublele emise de guvernul ţarist (rublele Kerenski), cât şi rublele emise de guvernul bolşevic. După o
scurtă perioadă, raportul dintre cele două semne monetare s-a modificat în favoarea rublelor Kerenski (o
rublă Kerenski valora pe piaţă 3 ruble puse în circulaţie de guvernul bolşevic). Acest fapt s-a datorat
emisiunii excesive a acestora din urmă şi neîncrederii în noua monedă, precum şi încrederii populaţiei în
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
vechea monedă, care nu mai putea să apară în exces. Legea lui Gresham nu este valabilă însă la nivel
internaţional, unde întotdeauna moneda bună alungă din circulaţie moneda rea (în tranzacţiile 17
internaţionale este preferată întotdeauna în locul unei monede slabe o monedă mai stabilă şi mai sigură).
b) Bimetalismul paralel (sau bimetalismul în varianta monedei paralele) s-a deosebit de prima
variantă prin faptul că raportul de valoare dintre cele două metale monetare nu era fixat de stat, prin lege,
acestea circulând independent pe piaţă, fără intervenţia autorităţilor monetare. Această variantă s-a
practicat în Germania, unde monedele din aur şi argint circulau după propria lor valoare. Preţul mărfurilor
era exprimat atât în aur, cât şi în argint şi se modifica, în principal, în funcţie de evoluţia liberă a
raportului dintre cele două metale preţioase.
c) Bimetalismul parţial (întâlnit şi sub denumirea de bimetalism ,,şchiop” sau „compozit”) a
reprezentat o variantă a bimetalismului integral şi s-a caracterizat prin faptul că presupunea utilizarea
ambelor metale ca monede principale, însă baterea era liberă numai pentru monedele din aur. Baterea
monedelor divizionare din argint era controlată de către stat, iar între cele două metale era stabilit un
raport oficial. Tipul clasic de bimetalism în această variantă a fost practicat de către ţările Uniunii
Monetare Latine (Franţa, Italia, Belgia, Elveţia şi Grecia).
Bimetalismul a cunoscut în evoluţia sa perioade în care raportul de valoare dintre cele două metale
monetare a coincis cu cel oficial, fixat prin lege (de la înfiinţare şi până la jumătatea secolului al XIX-lea
acest raport a fost, în medie, de 1 la 15 – 1 la 15,5). Începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
contradicţiile bimetalismului se vor accentua ca urmare a sporirii diferenţelor dintre raportul fixat prin
lege şi cursul comercial al celor două metale. Acest lucru s-a datorat descoperirii unor importante
zăcăminte de argint şi perfecţionării tehnologiilor de extracţie şi prelucrare a acestui metal.
Declinul monedei din argint se va accentua după anul 1870, când raportul de valoare se va modifica
din ce în ce mai puternic în favoarea metalului galben, care va fi retras din circulaţie. În acest context, în
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, bimetalismul va fi abandonat de majoritatea ţărilor care îl
practicaseră (Germania, Franţa şi Olanda – în 1875, România – între 1890 şi 1892, Rusia şi Japonia în –
1897 etc).
În perioada de funcţionare a bimetalismului se pot distinge trei perioade:
1. în prima perioadă (1803-1850) sistemul a funcţionat foarte bine, atâta timp cât între valorile
comerciale ale celor două metale s-a păstrat raportul de 1:15,5;
2. a doua perioadă (1851-1870) marchează începutul dificultăţilor în funcţionarea sistemului ca urmare a
modificării raportului dintre cele două metale. Monedele de argint aveau o valoare de piaţă mult mai
mare decât cea fixată prin lege, cele de aur devenind mai slabe. Această stare se putea remedia pe
două căi: fie reducând valoarea monedelor de argint, fie sporind-o pe cea a monedei de aur;
3. a treia şi ultima perioadă începe în 1871 şi se sfârşeşte în 1885. Începând cu 1871, începe declinul
monedei de argint, aceasta depreciindu-se treptat. Raportul de valoare se deplasează simţitor în
favoarea metalului galben, acesta fiind retras din circulaţie. Este momentul în care ţările abandonează
bimetalismul şi pun la baza sistemelor lor monetare etalonul aur.
Ca o caracterizare generală, se poate afirma faptul că bimetalismul nu a reprezentat o formulă
monetară ideală, aşa cum se sperase iniţial, deoarece menţinerea pe o perioadă îndelungată a unui raport
fix între valorile legale şi cele comerciale dintre cele două metale s-a dovedit imposibilă. De asemenea,
practicarea bimetalismului într-un număr redus de ţări a facut posibilă specularea monedelor acestor ţări
pe pieţele altor ţări (de exemplu, Indochina şi China, care au aplicat monometalismul argint până în anul
1930, respectiv 1935).
Bimetalismul nu a fost formula monetară ideală, aşa cum se prevăzuse, datorită imposibilităţii
menţinerii în timp a raportului fix între valorile legale sau de piaţă ale celor două monede etalon. De
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
asemenea, bimetalismul nu a fost adoptat ca sistem monetar decât într-un număr restrâns de ţări, ceea ce a
făcut posibilă speculaţia cu monedele respective pe pieţele altor ţări. Înlăturarea unui asemenea neajuns 18
nu era posibilă decât dacă bimetalismul ar fi fost adoptat de toate ţările, cooperând în acelaşi timp la
menţinerea unui raport de valoare constant între cele două monede etalon. Dar acest lucru nu s-a
întâmplat, sistemele monetare reorganizându-se pe baza etalonului aur, care va face o strălucită carieră în
îndeplinirea funcţiilor monetare.
Potrivit unor opinii, bimetalismul putea fi salvat dacă ar fi fost practicat în toate ţările şi dacă
acestea ar fi cooperat între ele în vederea menţinerii unui raport constant între cele două metale monetare.
Cum acest lucru nu s-a întamplat, sistemele monetare vor abandona bimetalismul şi se vor reorganiza pe
baza unui alt etalon – etalonul aur.
Monometalismul. Comparativ cu sistemul precedent, în cadrul monometalismului, rolul de metal
monetar este îndeplinit fie de aur, fie de argint.
După abandonarea bimetalismului, cele mai multe ţări au folosit etalonul aur ca bază a sistemelor
lor monetare naţionale.
Înainte de a prezenta monometalismul aur, se impun însă unele succinte aprecieri în legătură cu
etalonul argint, care a stat o perioadă lungă de timp la baza sistemelor monetare, cu mult înaintea
bimetalismului, fiind, până la începutul secolului trecut, etalonul aproape universal.
Marea Britanie a adoptat monometalismul în anul 1816, SUA – în 1853, Portugalia – în 1854,
Germania – în 1873, iar Rusia şi Japonia – în 1897.
Atunci când metalul monetar (etalonul monetar) a fost reprezentat de argint, sistemul era denumit
,,silver standard”, iar în cazul folosirii aurului ca metal monetar, denumirea sistemului a fost ,,gold
standard”, acesta fiind cel mai răspândit sistem monometalist.
Monometalismul aur se va impune în majoritatea ţărilor, deşi unele ţări (China, Indochina ş.a) au
preferat monometalismul argint. În cadrul monometalismului argint, etalonul a fost reprezentat de moneda
de argint, fără ca moneda de aur să circule în paralel, aşa cum au circulat monedele din argint în cadrul
monometalismului aur. În afara monedei de argint, ca monedă principală (moneda etalon), circulaţia
bănească din aceste ţări a fost deservită şi de monedele divizionare, confecţionate din alte metale, faţă de
care era stabilit un raport fix de schimb.
Sistemele monetare bazate pe etalonul aur au fost următoarele:
a) sisteme monetare bazate pe etalonul aur-monedă;
b) sisteme monetare bazate pe etalonul aur-lingouri;
c) sisteme monetare bazate pe etalonul aur-devize.
a) Sistemele monetare bazate pe etalonul aur-monedă
Prima ţară care a renunţat la bimetalism şi a introdus, în anul 1818, etalonul
aur-monedă (aur clasic) a fost Anglia. După anul 1870, acest etalon va fi adoptat de numeroase ţări
europene, iar în SUA – în anul 1900. Principalul avantaj al acestui etalon l-a constituit stabilitatea sa
relativă (internă şi externă), determinată de principiile ce stăteau la baza funcţionării sale, şi anume:
• baterea liberă a monedelor din aur şi libera lor tezaurizare;
• circulaţia liberă a aurului pe plan internaţional.
Baterea liberă a monedelor din aur şi libera lor tezaurizare asigurau echilibrul intern şi permiteau
funcţionarea spontană a mecanismului de adaptare a masei monetare la necesităţi. Acest echilibru intern
era asigurat şi de instituirea convertibilităţii libere şi nelimitate a bancnotelor în monede de aur, la un preţ
fix, stabilit de stat.
De exemplu, un exces de bancnote puse în circulaţie putea fi resorbit pe calea solicitării
deţinătorilor de a primi de la emitent monede de aur în schimbul acestora. În urma realizării acestor
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
operaţiuni, cantitatea de bancnote din circulaţie se reducea. Pe lângă aur, funcţiile monedei erau
îndeplinite şi de moneda de argint, dar mai ales de moneda de hârtie. În ciuda caracterului restrictiv al 19
denumirii, acest etalon s-a caracterizat prin utilizarea cu preponderenţă a bancnotelor, în ţările dezvoltate
ponderea acestora fiind de peste 80% din numerarul aflat în circulaţie.
Libera circulaţie a aurului pe plan internaţional asigura echilibrul extern şi permitea realizarea unei
echivalenţe între valoarea internă şi cea externă a metalului.
În concluzie, aşa cum arată profesorul Costin Kiriţescu, acest etalon asigură stabilitatea relativă a
sistemului monetar, impunând o „disciplină internaţională” fără subordonare faţă de o autoritate străină
sau supranaţională.
Utilizarea etalonului aur-monedă a condus la întărirea economiilor ţărilor dezvoltate şi la
concentrarea aurului monetar în câteva ţari mai puternice.
Abandonarea acestui etalon în preajma Primului Război Mondial (cu excepţia SUA, care 1-a
menţinut până în anul 1923) s-a datorat şi altor factori, cum a fi accentuarea dezvoltării inegale a ţărilor,
repartiţia inegală a aurului pe plan internaţional, dar şi uriaşelor cheltuieli şi pierderi materiale şi umane
suferite de ţările participante la prima conflagraţie mondială. Unele tentative ulterioare de reinstaurare a
acestui etalon au eşuat ca urmare a noilor condiţii care nu mai permiteau circulaţia liberă a aurului şi
menţinerea convertibilităţii bancnotelor în monede de aur.
b) Sistemele monetare bazate pe etalonul aur-lingouri
Etalonul aur-lingouri fost adoptat după Primul Război Mondial şi reprezintă o variantă redusă a
etalonului aur clasic. Acest etalon se caracterizează prin eliminarea din circulaţie a aurului, care este
tezaurizat de emitenţii bancnotelor (băncile de emisiune) sub formă de lingouri (1 lingou standard de uz
curent = 400 de uncii =
= 12,444 kilograme de aur, iar 1 uncie = 31,1035 grame de aur).
În condiţiile în care unitatea monetară continuă să fie definită în aur, bancnotele vor fi convertibile
în lingouri de aur. Prin urmare, accesul la convertibilitate îl au numai deţinătorii de sume echivalente cu
cel puţin valoarea unui lingou. Referindu-se la acest aspect, profesorul francez Henri Guitton, în lucrarea
„La Monnaie”, caracteriza etalonul aur-lingouri ca fiind un etalon „aristocratic”, deoarece
convertibilitatea bancnotelor în aur nu era accesibilă decât categoriilor bogate.
De exemplu, un lingou de aur standard era echivalentul unei sume de 1557 de lire în Anglia, de
215.000 de franci francezi în Franţa şi de 14.000 de dolari în SUA. Acest etalon a fost adoptat în puţine
ţări (de exemplu, în Anglia, în perioada anilor 1925-1931, iar în Franţa – în 1928-1936) şi a funcţionat
pentru o perioadă scurtă de timp. Aurul era folosit în continuare în plăţile externe, iar băncile centrale din
ţările dezvoltate vor începe să concentreze cantităţi importante de aur monetar.
Din punct de vedere istoric, etalonul aur-lingouri a reprezentat prima formă de restrângere a
convertibilităţii în aur. Aplicarea acestui etalon a fost o soluţie de organizare monetară prin care s-a
încercat revenirea la situaţia de dinaintea Primului Război Mondial, lucru care nu a mai fost însă posibil.
Această soluţie a fost neinspirată şi păgubitoare, deoarece a restrâns drastic convertibilitatea şi a limitat în
mod excesiv posibilitatea de adaptare a masei monetare în circulaţie la necesităţi. Potrivit unor opinii
(Milton Friedman şi alţii), aplicarea acestui etalon a constituit chiar unul dintre factorii declanşatori ai
celei mai mari crize de supraproducţie cunoscute în istoria capitalismului – criza mondială din anii 1929-
1933.
c) Sistemul monetar bazat pe etalonul aur-devize a fost introdus într-un număr mai mare de ţări
şi a avut o existenţă mai îndelungată, el fiind extins la nivel mondial în urma acordurilor încheiate la
Bretton Woods în iulie 1944. Momentul apariţiei acestui etalon este destul de controversat.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Unii specialişti apreciază că el a fost introdus în urma Conferinţei Monetare Internaţionale de la
Genova (1922), care recomanda ţărilor ca în decontările internaţionale să se folosească cu precădere 20
devizele şi să se limiteze utilizarea aurului.
Potrivit altor opinii, acest etalon ar fi fost utilizat de unele ţări încă de la sfârşitul secolului al XlX-
lea, ţări în care emisiunea bancnotele aflate în circulaţie era acoperită nu doar prin stocul de aur deţinut de
băncile centrale, ci şi prin devize şi alte titluri de creanţă deţinute asupra străinătăţii (trate, cambii,
remiteri, cecuri etc.).
În India, de exemplu, moneda fiduciară avea drept contrapartidă nu doar argintul deţinut de banca
de emisiune, ci şi devize exprimate în lire engleze.
Aplicarea acestui etalon presupunea deci deţinerea unei rezerve de mijloace de plată internaţionale
compuse atât din aur, cât şi din valute de rezervă şi alte titluri de creanţă străine.
Convertibilitatea la intern a bancnotelor avea drept scop protejarea împotriva deprecierii banilor, dar
mai ales asigurarea mijloacelor de plată necesare pentru achitarea mărfurilor şi serviciilor importate.
Convertirea în aur a bancnotelor naţionale ale acestor ţări se putea realiza indirect, prin cumpărarea
de pe piaţă a devizelor şi convertirea ulterioară a acestora în ţara lor de origine, unde moneda rămâne
convertibilă în mod legal.
Etalonul aur-devize a constituit prima derogare de la caracterul automat al etalonului aur-monedă,
datorită faptului că nu mai există în acest caz o legătură directă între bancnotele puse în circulaţie într-o
ţară şi stocul de metal preţios deţinut de banca de emisiune a ţării respective. Teoretic, banca de emisiune
putea fi chiar dispensată de obligaţia deţinerii de rezerve de aur atâta vreme cât ea nu mai era obligată să
convertească bancnotele în aur.
Avantajul principal al ruperii acestei legături directe dintre bancnotele puse în circulaţie şi aurul
monetar deţinut de emitent îl constituie posibilitatea adaptării mai elastice a masei monetare în circulaţie
la cerinţele economiei.
Referindu-se la acest aspect, profesorul Costin Kiriţescu afirma: ,,Etalonul
aur-devize a constituit o soluţie pentru lărgirea circulaţiei băneşti fără lărgirea corespunzătoare a bazei de
aur a emisiunii” [47, p. 26].
Acest etalon presupune însă şi riscuri importante. Datorită faptului că scopul convertibilităţii nu
mai este acela de adaptare a circulaţiei băneşti interne la cerinţele economiei, echilibrul monetar devine,
în acest caz, de domeniul amintirilor.
Întreaga istorie a etalonului aur-devize a dovedit lipsa de stabilitate a banilor în cadrul sistemului
bazat pe acoperirea cu devize, deoarece aurul din rezerva existentă în statul de provenienţă a acestora
serveşte nu doar la acoperirea bancnotelor emise în acest stat, ci şi, în mod indirect, a bancnotelor emise în
statele care deţin devizele respective şi le utilizează ca suport al propriei emisiuni. Cu cât numărul acestor
ţări este mai mare, cu atât posibilitatea unei emisiuni excesive de semne băneşti este mai ridicată.
Un alt risc important ce derivă de aici este şi cel politic, deoarece etalonul
aur-devize creează o stare de dependenţă a sistemelor băneşti ale ţărilor mai puţin dezvoltate de sistemele
băneşti ale ţărilor mai dezvoltate, ale căror devize sunt utilizate ca rezervă de plăţi internaţionale.
În acest sens, este de remarcat faptul că aplicarea acestui etalon a asigurat supremaţia, mai întâi, a
Angliei, iar apoi a SUA în domeniul furnizării de mijloace de plată internaţionale. Aceste ţări au
beneficiat de avantaje unilaterale deosebite (plata cu propria monedă a unor importuri de mărfuri şi
servicii, constituirea unor monopoluri pe diverse pieţe etc.).
În anul 1978, odată cu adoptarea celui de-al doilea amendament al statutului Fondului Monetar
Internaţional, cariera internaţională a etalonului aur-devize va lua sfârşit, iar ţările vor trece la o nouă
formă de organizare monetară bazată pe un nou etalon – etalonul devize.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL

II. Sistemele monetare nemetaliste. Sistemul monetar de hârtie prevede că în rotaţia monetară se 21
află instrumentele monetare, valoarea reală a cărora nu coincide cu valoarea nominală.
Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului din definirea unităţii
monetare, respectiv definirea monedelor se realizează faţă de valuta altei ţări sau faţă de o monedă coş
(DST), după cum FMI recomandă ţărilor membre, şi se află la bazele funcţionării sistemelor monetare
contemporane.
Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de cumpărare.
Manifestarea puterii de cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contribuţia diferită a
bunurilor şi serviciilor din cadrul unei economii naţionale sub formă de corespondent al monedelor aflate
în circulaţie.
Etalonul devize, bazat pe puterea de cumpărare, se caracterizează prin eliminarea definitivă a
aurului de la baza sistemelor băneşti. Adoptarea în anul 1978 a celui de-al doilea amendament al statutului
Fondului Monetar Internaţional, prin care se recomanda ţărilor să nu-şi mai definească monedele
naţionale în aur, a însemnat sfârşitul carierei monetare a aurului. La momentul de faţă, aurul nu mai
îndeplineşte funcţii monetare şi nici un sistem monetar nu mai face referire la metalul preţios. Monedele
din aur nu mai circulă în nici o ţară, iar metalul galben nu mai este folosit nicăieri ca etalon al valorii, al
preţurilor. Aurul este, în prezent, cotat la bursele de valori ca o simplă marfă, iar preţul său se determină
zilnic în urma cotaţiilor care au loc.
Etalonul monetar actual este un etalon abstract, ce se deosebeşte radical de etalonul aur, care era
dimensionat fizic printr-o anumită cantitate de metal preţios. Locul metalului monetar a fost luat de
puterea de cumpărare a monedei, care este dată de bunurile şi serviciile produse în economia unei ţări. În
ceea ce priveşte cariera monetară a aurului, există şi opinii (din ce în ce mai puţine ca număr) potrivit
cărora aceasta încă nu a apus, că metalul preţios – aflat încă în rezervele oricărei bănci centrale – îşi poate
recăpăta în orice moment, la nivel internaţional, funcţiile monetare care îi sunt contestate în prezent şi că
el rămâne în continuare unul dintre suporturile importante ale relaţiilor monetare internaţionale. Se
susţine chiar şi necesitatea revenirii la etaloanele bazate pe aur care prezentau un avantaj important ce nu
se mai regăseşte la sistemele băneşti actuale – stabilitatea monedei.
Sistemul monetar contemporan al Republicii Moldova a apărut în noiembrie 1993, odată cu
introducerea în rotaţie a unităţii monetare naţionale. Cadrul instituţional al acestui sistem a apărut în 1991,
odată cu aprobarea de către Parlament a legilor cu privire la Banca Naţională de Stat a Republicii
Moldova şi cu privire la bănci şi activitate bancară.
În baza acestor legi, în 1991, în a doua jumătate a anului, a fost creat un sistem bancar din două
niveluri:
1) Banca Naţională a Republicii Moldova;
2) Bănci Comerciale.
La sfârşitul anului 1995 - începutul anului 1996, Parlamentul a aprobat două legi noi, care au
înlocuit legile bancare din 1991: Legea cu privire la Banca Naţională a Republicii Moldova şi Legea cu
privire la instituţiile financiare.
Aceste legi au determinat bazele juridice ale sistemului monetar, precum şi funcţiile BNM în
organizarea circulaţiei monetare şi a sistemului monetar. Totodată ele reglementează într-o măsură mai
mare, faţă de legile precedente, organizarea şi efectuarea rotaţiei monetare.
Scara preţurilor în Republica Moldova s-a stabilit stihiinic (spontan, neorganizat, necontrolat), iar
mijloacele băneşti se emit în rotaţie de Banca Naţională în baza operaţiilor de credit ale acesteia.
Politica monetară, valutară şi creditară se elaborează de Banca Naţională de comun acord cu
Guvernul.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
Sistemul monetar al Republicii Moldova are următoare elemente:
1. unitatea monetară – leul – este singura unitate monetară legală pe teritoriul Republicii 22
Moldova;
2. mecanismul de emisiune – dreptul de emisiune a monedei efective, organizarea circulaţiei
monetare şi retragerea monedei este un atribut al BNM;
3. modul de asigurare – leul este asigurat cu toate activele BNM, inclusiv cu aur, HVS;
rezervele băncilor comerciale;
4. structura masei monetare – în circuit sunt bancnote şi monede metalice, care au o putere
legală;
5. mecanismul reglementării monetar-creditare;
6. modul de stabilire a cursului valutar – raportul dintre leu şi moneda străină se stabileşte
zilnic, determinând cursul valutar oficial;
Sistemul monetar al Republicii Moldova se află în dezvoltare permanentă, în sensul elaborării şi
introducerii în practică a instrumentelor monetare existente în toate ţările dezvoltate (instrumentele de
supraveghere bancară, crearea atributelor pieţei hârtiilor de valoare, implementarea mecanismului
contabil conform principiilor internaţionale etc.).

Subiecte recomandate pentru discuţie:


1. Definiţi noţiunea de sistem monetar.
MONEDĂ ŞI CREDIT GÎRLEA MIHAIL
2. Descrieţi principalele caracteristici ale sistemului monetar.
3. Enumeraţi şi expuneţi principalele elemente ale sistemului monetar. 23
4. Definiţi noţiunea de convertibilitate.
5. Explicaţi ce presupune valoarea paritară a monedei.
6. Ce presupune paritatea monetară?
7. Argumentaţi esenţa sistemelor monetare metaliste.
8. Argumentaţi esenţa sistemelor monetare nemetaliste.
9. Ce deosebiri există între monometalismul şi bimetalismul monetar? Care este asemănarea dintre ele?
Argumentaţi.
10. Descrieţi formele (tipurile) bimetalismului monetar. Argumentaţi.
11. Enumeraţi sistemele monetare bazate pe etalonul aur. Argumentaţi.
12. Ce presupune etalonul putere de cumpărare? Argumentaţi.
13. Distingeţi principalele particularităţi ale sistemului monetar al monedei de hârtie.
14. Distingeţi esenţa sistemului monetar al Republicii Moldova. Argumentaţi.
15. Enumeraţi şi expuneţi principalele elemente ale sistemului monetar al Republicii Moldova. Argumentaţi.
16. De ce momentul trecerii de la cursurile fixe la cele flotante este considerat un moment important al
desprinderii sistemelor băneşti de aur?

Titluri de referate şi studiu de caz (lucrări complexe):


1. Etalonul monetar şi tipologia sistemelor monetare.
2. Particularităţile sistemelor monetare ale diferitelor ţări.
3. Puterea de cumpărare a monedei.
4. Rolul sistemului monetar al Republicii Moldova în depăşirea stării de criză.
5. Sistemul monetar al Republicii Moldova: instituire şi evoluţie.
6. Sistemul monetar naţional: concept, elemente.
7. Tipuri de sisteme monetare: instituire şi evoluţie.

Referinţe bibliografice selective:


Manuale:
1. Basno Cezar, Dardac Nicolae, Floricel Constantin. Monedă, credit, bănci. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 1997.
2. Dardac Nicolae, Barbu Teodora. Monedă, bănci şi politici monetare. Bucureşti: Ed. Didactică şi
Pedagogică, 2005.
3. Kiriţescu Costin. Monedă, mică enciclopedie. Bucureşti: Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
4. Manolescu Gheorghe. Monedă şi credit: probleme, întrebări de autoevaluare, teste de verificare.
Bucureşti: Ed. Fundaţiei România de Mâine, 2006.
5. Stoica Victor, Diaconu Petre. Bani şi credit: banii, teoriile monetare. Administrarea banilor şi politica
monetară. Bucureşti: Ed. Economică, 2003.
6. Tudorache Dumitru, Pîrjol Toader. Monedă, bănci, credit. Bucureşti:
Ed. Universitară, 2005.
7. Turliuc Vasile, Cocriş Vasile. Monedă şi credit. Iaşi: Ankarom, 2008.
8. Лаврушин O.И. Деньги. Кредит. Банки: учебник. 2-e изд. Москва: Финансы и Статистика, 2004.
9. Поляка Г.Б. Финансы, денежное обращение, кредит. 2-e изд. Москва: ЮНИТИ-ДАНА, 2011.