Populismul Contemporan Un Concept Contro PDF

Colecţia
ACADEMICA
142
Seria
Ştiin]e politice
1
POPULISMUL CONTEMPORAN
Volum finanţat din grantul CNCSIS PN II Idei cod 2601 „Populism şi neo-populism în
Europa Centrală şi de Est”, director grant: Prof. Dr. Michael Shafir
Coordonarea seriei este asigurată de:

Anton Carpinschi
Gheorghe Lencan Stoica
Lucian-Dumitru Dîrdală
Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu, Sorina Soare (ed.), Populismul

contemporan. Un concept controversat şi formele sale diverse
© 2012 Institutul European Iaşi pentru prezenta ediţie
INSTITUTUL EUROPEAN, editură academică recunoscută de Consiliul

Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior
Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13, 700469, OP. 1 C.P. 161
tel. 0232/230800; tel./fax 0232/230197
euroedit@hotmail.com.; http://www.euroinst.ro
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Gată : o introducere / Jean Blondel ; trad.: Teodora Moldovanu. - Iaşi :
Institutul European, 2009
Bibliogr.
Index.
I. Moldovanu, Teodora (trad.)
32
Potrivit Legii nr. 8/1996, a dreptului de autor, reproducerea (parţială sau

totală) a prezentei cărţi fără acordul Editurii constituie infracţiune şi se
pedepseşte în conformitate cu aceasta.
PRINTED IN ROMANIA
2
Sergiu GHERGHINA Sergiu MIŞCOIU Sorina SOARE
(editori)
Un concept controversat şi formele sale diverse
INSTITUTUL EUROPEAN
2012
3
Varianta pentru BT!!!
Pagina albă!!
CUPRINS
Sergiu Gherghina, Sorina Soare

Introducere. Populismul – concept sofisticat şi realităţi
politice diverse / 7
Partea I
PERSPECTIVE TEORETICE ASUPRA POPULISMULUI / 23
Sergiu Mişcoiu
De la populism la neo-populism?
Câteva repere empirice pentru o delimitare conceptuală / 25
Chantal Delsol
„Idiotul comun” al populismului / 45
Daniel Şandru
Componente ideologice ale populismului / 73
Flavio Chiapponi
Carismă, leadership şi populism: câteva elemente pentru
o teorie empirică / 113
Guy Hermet
Populismul fondator / 147
5
Partea a II-a
FORME ALE POPULISMULUI ÎN LUME / 183
Yann Basset, Stephen Launay

O polemică latino-americană: populismul / 185
Alexander B. Makulilo
Populism şi democraţie în Africa / 217
Emmanuel Banywesize
Forme şi derivate ale populismului în Africa Subsahariană / 263
Dylan Kissane
Fermieri şi pepeni. Ascensiunea şi declinul partidelor populiste
în politica australiană / 299
Anders Ravik Jupskas

În numele poporului! Populismul contemporan în Scandinavia / 329
Marco Tarchi
Italia: tărâmul populismelor / 375
Michael Shafir
Neopopulismul în zodia postcomunismului / 401
Mara Morini
Populismul vechi şi nou în politica rusă / 445
Note despre autori / 473
6
Introducere
Introducere
Populismul – concept sofisticat şi realităţi politice

diverse
Sergiu Gherghina
Sorina Soare
Utilizând o schematizare simplă, dacă Angela Merkel sau

José Manuel Barroso nu sunt personalităţi populiste în imaginarul
comun sau în canoane ştiinţifice, la fel de uşor este să identificăm
extrema opusă. Cazuri precum Juan Perón, Hugo Chávez, Pym
Fortuyn, Geert Wilders, Martine şi Jean-Marie Le Pen sau, mai
cunoscuţi cititorilor români, Corneliu Vadim Tudor sunt exemple
elocvente de lideri populişti. Problema care apare este că toate aceste
manifestări nu pot fi asimilate unui fenomen unitar cu un discurs
programatic asemănător sau cu un Weltanschauung comun, cu o
structurare organizaţională ce reproduce uniform preeminenţa unui
lider carismatic. Mai mult, situaţia se complică când luăm în calcul
variabila trecutului – genealogia acestora. Adesea asimilabil unui
fenomen visceral legat de extremismele secolului al XX-lea,
populismul este redus la o sinonimie problematică cu radicalismul de
dreapta, de exemplu cu extremismul interbelic, şi în anumite cazuri de
stânga, precum Fidel Castro. Abordarea genealogică are însă o
capacitate euristică limitată pentru aceste partide. Situaţia devine cu
adevărat dificilă atunci când eticheta de „populist” este utilizată în
cazul unor lideri politici ai partidelor instituţionalizate. Un exemplu
relevant este din acest punct de vedere Ségolène Royal şi Partidul
Socialist din Franţa sau cazul lui Traian Băsescu şi cel al Partidului
Democrat-Liberal din România.
7
Totul devine şi mai confuz atunci când populismul devine o

etichetă politică utilizată în limbajul de zi cu zi pentru a desemna un
discurs propagandistic exemplificat cu precădere de acuzele reciproce
între partidele de guvern şi cele de opoziţie. În acest sens, populismul
este aplicat fără nicio precauţie atât democraţiilor, cât şi regimurilor
autoritare, atât partidelor şi mişcărilor organizate, cât şi fenomenelor
efemere, atât liderilor (mai mult sau mai puţin carismatici), cât şi
mesajelor politice în general. Singurul punct comun este conotaţia
negativă puternică ce învăluie acest fenomen în America Latină,
Africa, Asia, Europa occidentală sau în centrul şi estul acesteia. Pe
scurt, precum observa unul dintre cei mai importanţi specialişti în
domeniu, Cas Mudde, populismul este un concept extrem de utilizat,
redus adesea la o adevărată „listă de cumpărături” ce combină partide,
mişcări, lideri cu origini şi profiluri ideologice diferite sau chiar
opuse.
Cum pot fi explicate cauzele acestei ambiguităţii con-
ceptuale? La nivel general, sunt carenţe ale ştiinţei politice per se. O
parte importantă a răspunsului la întrebarea de mai sus constă în
absenţa unui limbaj specializat tipic1 (atât în forma hard şi soft a
ştiinţei politice). Ştiinţa politică nu are monopolul unui vocabular
caracteristic unui obiect de studiu bine circumscris. Dimpotrivă,
obiectul de studiu şi limbajul este parţial comun cu alte discipline din
ştiinţele sociale. Terminologia sa riscă adesea să devină o banalitate,
în cazul de speţa o banalitate jurnalistică ţinând cont de inflaţia
populismului. Dintr-un punct de vedere complementar, în confor-
mitate cu temerile lui Sartori2, se poate observa o tendinţă de sporire a
rigurozităţii metodologice în detrimentul fundamentelor teoretice; este
vorba despre o cercetare orientată cu precădere către teorie şi
dezvoltarea conceptuală, fără o riguroasa şi metodologică abordare
practică. Populismul teoretic fără o validă testare practică şi comparata
_____
1
Giovanni Sartori, „Where is political science going?”, Political Science and
Politics, 37 (4), 2004, p. 785.
2
Giovanni Sartori, Parties and Party Systems. A Framework for Analysis.
Cambridge University Press, Cambridge, 1976.
8
Introducere
nu poate aspira la o clarificare conceptuală. Dacă din punctul de

vedere al primei observaţii, volumul de faţă nu poate fi decât o infimă
contribuţie, ne propunem să permitem cititorului o abordare în care
coerenţa teoria este susţinută de un detaliat studiu empiric.
Ce este populismul: un gen

cu frontiere permeabile?
Întrebarea fundamentală care a unit toate textele reproduse în
acest volum este: ce este exact populismul? Nu este o întrebare nouă;
literatura de specialitate este atrasă de acest fenomen de mai bine de
jumătate de secol. O serie de cercetători printre care Ghiţă Ionescu,
Isaiah Berlin, Ernst Gellner, Alain Touraine, Franco Venturi sau Hugh
Seton-Watson, au organizat în primăvara lui 1967 un seminar tematic
dedicat populismului.3 Termenul nu era nou, aminteşte Tarchi, fusese
deja aplicat în cazul istorica american sau în rus şi „se afirmase de
ceva timp în limbajul ştiinţelor sociale, cu precădere în analiza
experienţelor de integrare politică a maselor în Lumea a treia, în cea a
fenomenelor autoritare, dar şi în analiza unor tendinţe tipice sistemelor
pluraliste, începând cu cel al Statelor Unite”4 De altfel, într-un volum
cea avea să devină un punct de reper, Ghiţă Ionescu şi Ernest Gellner
defineau ironic populismul ca noul spectru a societăţii contemporane.
Începând cu anii ’60, populismul arborează natura sa came-
leonică, fiind analizat pe rând precum o ideologie, o forma mentis, o
mişcare, un sindrom şi nu o doctrină, o identitate socială. Se
_____
3
A se vedea retranscrierea discuţiilor prezentată într-o ediţie specială a
revistei Government and Opposition. Isaiah Berlin et al., „To Define
Populism”, Government and Opposition, 3 (2), 1968, pp. 137-180,
disponibil la http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/j.1477-7053.1968.
tb01332.x/ pdf.
4
Marco Tarchi, „Il populismo e la scienza politica: come liberarsi del
«complesso di Cenerentola», Filosofia Politica, XVIII (3), 2004, p. 413.
9
identificau numeroase cazuri, dar fără o definiţie comună. Isaiah

Berlin conchidea atunci prin a indica un adevărat „complex al
Cenuşăresei” sau altfel spus:
„exista un pantof – cuvântul „populism” – pentru care undeva exista şi un

picior. Existau tot felul de picioare care aproape că se potriveau, dar nu
trebuie să fim amăgiţi de aceste aproximaţii. Prinţul continuă să
hoinărească cu pantoful; şi undeva, suntem siguri, există un calapod numit
populism pur”5.
Jumătate de secol mai târziu, lucrurile apar la fel de com-

plicate: calapodul perfect este căutat şi, în lipsa acestuia, sunt propuse
aproximări mai mult sau mai puţin argumentate. Cu trecerea anilor,
elementele definitorii ale populismului au fost adunate în liste mai
sumare sau mai extinse. Sunt astfel enumerate elemente constitutive6
precum:
– idealizarea/sacralizarea poporului perceput ca fiind un popor special,
un popor ales7;
– statalismul, care era pană de curând un punct comun, dar apariţia aşa
zisului neo-populism a deplasat atenţia fenomenului asupra unor
viziuni economice liberale;
_____
5
Citat de Margaret Canovan, Populism, Harcourt Brace Jovanovich, New
York şi Londra, 1981, p. 7.
6
Pe baza indexului construit de Isaiah Berlin et al., op. cit., pp. 172-173.
7
Polisemia termenului popor în retorica populistă este foarte amplă. Poporul
se poate referi pe rând sau chiar contemporan la cei săraci, cei slabi, clasele
medii, ţăranii. De altfel, observă Mudde, accepţiunea termenului se schimbă
de la un emiţător populist la altul sau chiar în aceeaşi ţară Cas Mudde, „The
Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, 39 (4), 2004, p. 546.
Precum trait d’union, poporul este prezentat mereu ca fiind ameninţat la
nivel intern de corupţia şi degenerare morală a establishment-ului şi/sau la
nivel extern de fenomentul globalizării – a se vedea, de exemplu, deloca-
lizările, de organismele de credit internaţional, de organisme intergu-
vernamentale precum Uniunea Europeană sau de către un alt Stat.
10
Introducere
– personalizarea conducerii şi credinţa în calităţile extraordinare ale

liderului;
– xenofobia, rasismul şi/sau antisemitismul se întrepătrund în registrul
discursiv;
– valorizarea imaginii unei societăţi organice şi armonice din punct de
vedere economic, social sau cultural;
– utilizarea intensivă a teoriilor conspiraţioniste şi expunerea unor
viziuni apocaliptice;
– afinitatea cu o religie şi o viziune nostalgică a trecutului;
– anti-elitism şi anti-establishment etc.
Pe baza unei dinamici identitare ce variază în funcţie de

context şi perioadă, toate fenomenele politice încadrate în această
„familie” sunt stigmatizate precum forme de degenerare a demo-
craţiei8, patologii9 care necesită o extirpare radicală sau a unei crize a
democraţiei în care populismul devine o formă de protest10. Acest
diagnostic este însă problematic, simplificând adesea conţinutul
mesajului propus şi implicând existenţa unui tratament rapid care să
trateze manifestările imediate ale acestuia, ignorând adesea cauzele. În
acest caz, analiza populismului se poate transforma într-un „pamflet
deghizat. Populismul este stigmatizat precum un ism pervers, sau
altfel spus o poziţie politică greşită prin excelenţă, într-o viziune
politică care tinde către maniheism. (…) Cuvântul populism numeşte
_____
8
Pentru mai multe detalii, vezi Cas Mudde, „The Populist Radical Right: a
Pathological Normalcy”, Willy Brandt Series of Working Papers in
International Migration and Ethnic Relations, nr. 3, Malmö Institute for
Studies of Migration, Diversity and Welfare and Department of Inter-
national Migration and Ethnic Relations, Malmö University, 2008, p. 24.
9
Alain Bergounioux, „Le symptôme d’une crise”, Vingtième siècle. Revue
d’histoire, n. 56, octombrie-decembrie 1997, p. 230 sau Alexandre Dorna,
Le Populisme, Presses Universitaires de France, Paris, 1999, p. 3.
10
Michael Minkenberg, „The renewal of the radical right: between modernity
and anti-modernity”, Government and Opposition, 35 (2), 2000, pp. 170-
188.
11
atunci o ameninţare şi exprimă o angoasă care pare a-l asocia

instinctului, impulsurilor sau tribalului, gregarului sau pasionalului”11.
În acest sens, Hermet atenţionează asupra riscurilor unui diagnostic
prea lejer: „criza populistă nu este generată de ea însăşi, printr-un
proces diagnosticat printr-un raţionament circular. Aceasta găseşte un
teren fertil, acolo unde buruienele aspiraţiilor democratice se oferă
perturbatorilor politicului atunci când acesta traversează un moment
delicat sau nu a avut încă timpul să se implanteze în mod stabil”.12 În
plus, utilizat pe scală largă categoria de partid populist îşi pierde
incisivitatea, devenind un epitet care se acorda cu uşurinţă oricărui
partid.
Dacă am încerca să analizăm din punct de vedere istoric
ADN-ul acestei familii ne-am lovi de o dificultate importantă.
Populismele citate la începutul acestui volum sau cele analizate în
paginile care urmează nu sunt toate fenomene de lungă durată. De
multe ori sunt apariţii meteoritice sau creaţii recente care nu pot fi
explicate de istorie şi geografie precum în cazul hărţii socio-
economice a lui Lipset şi Rokkan13. Populismul este atunci descris, pe
baza modelului dezvoltat de Michael Freeden cu privire la ecologie şi
feminism, precum o „ideologie slabă care poate fi uşor combinată cu
ideologii foarte diferite care pot include comunismul, ecologia,
naţionalismul sau socialismul”14. Dihotomia dreapta vs. stânga nu
poate orienta eficient cercetătorul în analiza acestui fenomen care se
remarcă prin extrema uşurinţă cu care atrage tipuri de alegători
_____
11
Pierre-André Taguieff, „Populismes et antipopulismes: le choc des
argumentations”, Mots, nr. 55, 1998, p. 7.
12
Guy Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique
XIXE –XXEe siècle, Paris, Fayard, 2001, pp. 13-14.
13
Russell. J. Dalton, Citizen Politics: Public Opinion and Political Parties in
Advanced Western Democracies, NJ, Chatham, Chatham House, 1996, p. 149.
14
Cas Mudde, „The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, vol. 39,
n. 4, 2004, p. 544.
12
Introducere
diametral opuse.15 De altfel, populismul este adesea considerat o

„ideologie slabă care poate fi uşor combinată cu ideologii foarte
diferite, care pot include comunismul, ecologia, naţionalismul şi
socialismul”.16 Prin prisma acestui fapt, dihotomia clasică dreapta vs.
stânga nu poate garanta nicio orientare pertinentă la nivelul
poziţionării partidelor populiste. De altfel, acestea fac deseori apel la
diverse amestecuri între idealuri tipice ale dreptei şi ale stângii; acest
repertoriu extins explică uşurinţa cu care partidele de la cele două
extreme reuşesc să capteze alegători de diverse profiluri17.
În fine, populismul în tripla sa declinare – lideri, partide,
mişcări – este indisolubil legat de arena democratică. Spaţiul de
mişcare al populismului este amplificat de limitele democraţiei
contemporane indiferent că este vorba de complexitatea sau tehni-
cizarea acesteia, de efectele globalizării, de criza partidelor şi a
formelor tradiţionale de participare politică, de absenteismul sau
volatilitatea electorală. Creşte numărul dezbaterilor referitoare la
efectul politicii devenite din ce în ce mai pop18 – o politică în care
regulile raţional legale sunt sfidate direct de regulile divertismentului.
Centrul de atenţie al politicii au devenit alegătorii videns atraşi de
bucăţi de informaţii simplificate, de spoturi publicitare şi nu de
programe detaliate şi argumentate, de lideri şi nu de organizaţii sau
instituţii. Dezbaterea este înlocuită de polemică, adversarii politici
devin inamici, iar spaţiul politic se transformă într-un eden populist.
_____
15
A se vedea din acest punct de vedere importanţa votului „roşu” în explicaţia
succesului candidatului Le Pen în alegerile prezidenţiale franceze din 2001.
16
nr. 4, 2004, p. 544.
17
Simbolic este din acest punct de vedere trasferul de voturi de la Partidul
comunist la Frontul naţional în alegerile legislative din Franţa în 2001.
Pascal Perrineau şi Colette Ysmal (eds), Le vote de tous les refus. Les
élections prèsidentielles et législatives de 2002, Presses de Sciences PO,
Paris, 2003.
18
Giampietro Mazzoleni şi Anna Sfardini, Politica pop. Da „Porta a Porta”
a „L’Isola dei Famosi”, Il Mulino, Bologna, 2009.
13
În contextul specific al democraţiilor tinere din Estul Europei

– prin urmare şi al României – terenul postcomunist se demonstrează
deosebit de fertil atunci când este vorba despre populism. Este
suficient să menţionăm partide precum Samobroona sau Liga
Familiilor Poloneze în Polonia, Mişcarea pentru o Ungarie mai bună
(Jobbik) sau Uniunea Naţională Attaka în Bulgaria. Mitul „poporului
adevărat” este o moştenire directă a comunismului şi reflectă soli-
daritatea pierdută. Toate aceste partide deplâng pierderea egalităţii la
nivel social justificată nu atât în legătură directă cu trecutul, cât ca
efect al corupţiei sistemului democratic cu consecinţe variate: de la
şomaj până la abordări morale sau etice-religioase. În plus, într-un
context regional caracterizat de o naştere tardivă a statului-naţiune,
naţiunea este percepută ca o prelungire naturală a demos-ului şi se
regăseşte în centrul identităţii populiste. Astfel, populismul din Estul
Europei afişează o colecţie de atribute care pun la acelaşi nivel
exaltarea poporului şi ultranaţionalismul, cu derive extremiste
recurente19.
Populiştii din toate ţările critică diviziunile care influenţează
negativ „cercul virtuos şi unificat” al poporului şi al liderului Salvator,
criticând interpretările constituţionaliste complicate20 care înde-
părtează democraţia de esenţa sa etimologică, puterea poporului.
Mesajul populist apare atunci ca o formă de simplificare a democraţiei
readusă la starea ei naturală, în sensul voinţei generale a lui Rousseau.
Din acest punct de vedere, populismul este puternic dependent de
accepţiunea „populară” a democraţiei, în legătură strânsă cu drepturile
politice de participare, expresie, organizare. Acesta este contextul
prielnic al populismului.
_____
19
Michael Minkenberg şi Pascal Perrineau, „The Radical Right in the
European Elections 2004”, International Political Science Review, 28 (1),
2007, p. 30.
20
Yves Mény şi Yves Surel, „The Constitutive Ambiguity of Populism”, în
Yves Mény şi Yves Surel (eds.), Democracies and the Populist Challenge,
Palgrave, Basingstoke, p. 7
14
Introducere
Pe baza acestei sintetice prezentări a populismului, putem

conchide că acesta este o familie politică complexă ce valorizează cu
precădere instinctul şi emoţia în dauna spiritului raţional legal. Numai
astfel poate fi înţeles rolul poporului genuin şi armonic într-o acţiune
taumaturgă a democraţiei. Sacralizarea poporului de către populişti
este instrumentalizată în lupta împotriva corupţiei şi a lipsei de
moralitate a scenei politice din ce în ce mai alienată şi alienantă. Rolul
ascendentului personal al liderului este21 acela de a permite un raport
de proximitate care nu mai este valorizat de societatea contemporană.
Ce aduce nou această carte?
Volumul de faţă este o continuare naturală a unei analize

publicate în 2010 sub coordonarea lui Sergiu Gherghina şi Sergiu
Mişcoiu22. Dacă volumul precedent era interesat de aspectele
populismului în România ultimelor două decenii, analizele pe care le
_____
21
Tarchi observă că „(…) este aproape mereu liderul populist cel care dă
credibilitate mişcării care îl încoronează şi îl urmează, legându-şi propria
soartă de acesta. Adesea s-a pus accentul pe calitatea carismatică a acestei
figuri; fără nicio îndoială liderul trebuie să demonstreze calităţi care nu sunt
comune în ochii susţinătorilor lui pentru a le garanta încrederea, dar în
acelaşi timp un lider populist nu poate cădea în capcana de a se arăta ca
fiind dintr-un aliaj diferit de cel al omului simplu; dimpotrivă, cea mai
importantă calitate a acestuia este aceea de a-şi face să creadă susţinătorii că
este asemănător lor, chiar dacă este capabil să utilizeze într-un mod mai
adecvat calităţile pe care orice membru al poporului potenţial deţine.
Leadership-ul puternic (…) ne demonstrează în ochii susţinătorilor cum
doleanţele lor pot fi reprezentate fără să se dizolve în lungul proces
reprezentativ”. Se instalează astfel un raport de încredere nelimitată care
înlocuieşte contractul legal-raţional cu o solidaritate reciprocă. Marco
Tarchi, L’Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi, Il Mulino,
Bologna, 2003, p. 30
22
Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu, eds., Partide şi personalităţi populiste
în România postcomunistă, Institutul European, Iaşi, 2010.
15
propunem cititorului în paginile care urmează tratează fenomenul

populist din perspectivă teoretică şi empirică prin raportare la
dezvoltările de pe mai multe continente. Contribuţiile acestui volum
doresc să reducă nivelul de abstractizare al conceptului de populism.
În acest sens, cartea este împărţită în două părţi: prima este teoretică şi
discută varii perspective asupra populismului; cea de-a doua este
empirică şi accentuează diversele forme pe care populismul le ia în
lume.
Adaptând observaţiile lui Sartori conform cărora „simpatia
(n.a. noastră) merge în direcţia „gânditorului conştiincios”, cel care
realizează limitele datorate absenţei unui termometru şi reuşeşte totuşi
multe numai indicând dacă este cald sau rece, mai cald sau mai
rece”.23 Aceeaşi este şi soarta celui care analizează conceptul de
populism: nu avem un termometru sigur, nu avem un calapod unic şi
interpretările depind de conştiinţa cercetătorilor, de gradul lor de
rigurozitate. Acestea sunt premisele de la care pornesc cercetătorii
care semnează contribuţiile din prima parte a acestui volum şi care
propun cititorului o analiză multidimensională a fenomenului.
Contribuţia lui Sergiu Mişcoiu doreşte o delimitare conceptuală a neo
populismului oferind câteva explicaţii referitoare la tipurile popu-
lismului, trăsăturile caracteristice şi manifestările sale. În vreme ce
conceptul de populism a constituit obiectul unor investigaţii profunde,
evoluţia sa înspre neo-populism nu s-a bucurat de un tratament
similar. Majoritatea autorilor resping simpla utilizare a conceptului de
neo-populism în timp ce alţii reduc neo-populismul la o varianta
locală sau contextuală a populismului. În acest capitol, ne propunem
să operăm o analiză sistematică a trecerii de la populism la neo-
populism prin evidenţierea diferenţelor substanţiale, temporale,
tehnice şi formale dintre cele două fenomene gemene, ilustrându-le
printr-o serie de exemple relevante. În acest sens, autorul doreşte să
ofere răspuns la întrebarea dacă neo-populismul este un fenomen
_____
23
Giovanni Sartori, „Concept Misformation in Comparative Politics”, The
American Political Science Review, 64 (4), 1970, p. 1033
16
Introducere
aparte, o variantă contemporană a populismului „clasic” sau un

concept gol, fără valoare ştiinţifică.
Capitolul lui Chantal Delsol realizează o analiză profundă a
fenomenologiei populismului împotriva înţelesului uzual al acestui
concept. Populismul este o creaţie a aşezământului elitist şi „pro-
gresist” menit să împiedice dezvoltarea democraţiei populare şi
formularea cerinţelor populare. Concentrându-se pe ideologia ilu-
ministă a emancipării, acest capitol arată cum intelectualii elitişti au
ataşat de-a lungul timpului această etichetă adversarilor lor conser-
vatori pentru a-i discredita aşa cum făcuseră odinioară, în Grecia
Antică, elitele aristocrate folosind conceptul de idiotès.
Rămânând în zona dezbaterilor ideologice, scopul con-
tribuţiei lui Daniel Şandru este caracterizarea populismului prin
prisma trăsăturilor sale ideologice. În acest sens, autorul evidenţiază
relaţia conceptuală dintre populism şi ideologie pentru a sugera o
posibilă reconsiderare a celor doi termeni. Este urmărită reconsi-
derarea pozitivă a ideologiei (fără înţelesuri etice) şi reconsiderarea
analitică a populismului. Ambele servesc abordărilor normative sau
empirice specifice teoriei politice contemporane. Din această
perspectivă, populismul este o ideologie particulară, tipică perioadei
contemporane, care are legătură şi chiar influenţează celelalte ideo-
logii existente şi formele lor. Spre deosebire de alte ideologii, popu-
lismul combină elemente doctrinare ce nu i-au aparţinut la început şi
astfel construcţia sa ideologică are loc prin construirea ontologică a
realităţii sociale opuse situaţiei actuale din diverse societăţi.
Flavio Chiapponi identifică problematicele şi componentele
definiţiilor populismului din perspectiva carismei şi a liderilor. În
acest sens, analizează „carisma” într-o interpretare mai restrânsă
pentru a putea avansa mai uşor la nivelul cercetării empirice în ceea ce
priveşte analiza leadership-ului politic. În particular, se axează asupra
legăturii dintre leadership-ul carismatic şi populism: deşi sunt două
concepte care sunt adesea asociate, teza urmărită de autor este că
leadership-ul carismatic nu este o caracteristică specifică mişcărilor
populiste. Dimpotrivă, acesta este un criteriu necesar delimitării unei
tipologii de conducere politică în partidele populiste. Ultima
17
contribuţie din această parte teoretică îi aparţine lui Guy Hermet şi are
menirea de a întregi perspectivele asupra populismului printr-o
dezvoltare cronologică a caracteristicilor sale. În acelaşi timp, prin
prezentarea unor caracteristici empirice, acest capitol introduce a doua
parte a acestei cărţi, preocupată de formele diverse ale populismului în
ultimele decenii, pe mai multe continente.
Partea a doua include studii care prezintă forme ale
populismului în America Latină, Africa, Australia şi Europa (de Nord,
de Sud şi de Est). Ea debutează cu un capitol despre regiunea în care
populismul a cunoscut succesul pentru prima dată la scară largă.
America Latină este relevantă pentru dezbaterea despre populism nu
atât prin prisma proceselor sale specifice, ci prin diversitatea formelor
acestui fenomen. Yann Basset şi Stephen Launay propun elementele
unui tip ideal de populism care combină teoriile existente şi cazurile
observate empiric. Scopul celor doi autori este separarea proceselor
politice de evaluări morale sau aprecieri analitice şi sintetice. În acest
sens, compararea populismului clasic cu cel modern oferă oportu-
nitatea evitării controverselor teoretice. Astfel este posibilă înţelegerea
fenomenului şi a diversităţii sale empirice.
Următoarele două capitole sunt dedicate populismului în
Africa, un subiect mai puţin accesibil cititorilor europeni. Alexander
Makulilo explică faptul că niciunui lider din lume nu i-ar plăcea să fie
numit populist. Acesta se datorează în parte faptului că termenul are o
conotaţie ce implică radicalismul şi anti-convenţionalismul. În pofida
acestui extremism, unii lideri se angajează în strategii populiste pentru
a atrage sprijinul alegătorilor în timpul alegerilor afişând astfel o
retorică de „om al poporului”. Spre deosebire de alte regiuni ale Lumii
a Treia sau Americii Latine unde populismul este comun, luptele
populiste au fost rare în Africa. Oricum, odată cu cel de-al „treilea val
al democratizării”, acest fenomen începe să devină vizibil. Contrar
campaniilor lor menite să promoveze transformarea radicală drept
acţiuni întreprinse pentru binele poporului, liderii populişti reprezintă
de departe un eşec. Factorii care par să fi dat naştere populismului în
regiune, cei economici sau crizele din conducere, sunt şi cei care au
facilitat decăderea sa. Capitolul compară strategiile populiste ale
18
Introducere
preşedintelui Tanzaniei, Jakaya Mrisho Kikwete, ale fostului pre-

şedinte al Zambiei, Frederick Jacob Titus Chiluba şi ale preşedintelui
Africii de Sud, Jacob Gedleyihlekisa Zuma.
Complementar, studiul lui Emmanuel Banywesize abordează
diverse forme ale populismului prezente în ţările din Africa sub-
sahariană. În acest sens, se axează pe populismul bazat pe identitate,
populismul indus de sărăcie şi pe populismul de protest. Primele două
tipuri au unele trăsături comune: xenofobia, violarea drepturilor
omului (rasismul, naţionalizarea proprietăţii străinilor) şi justificarea
dictaturilor sângeroase. Aceste două tipuri de populism exacerbează
divizările sociale şi dezastrele economice. Ultimul tip de populism a
dat, în schimb, naştere crizelor politice.
Australia, la fel ca alte democraţii moderne, a avut experienţe
multiple cu partidele populiste în ultimii ani. Fie că au fost de dreapta
sau de stânga, fie că au promovat o platformă anti-imigrare sau una
propice mediului, mişcările populiste au emis apeluri către instinctele
de bază ale alegătorilor australieni în încercarea lor de a câştiga
reprezentare, influenţă si putere politică la nivel naţional. Aceste
eforturi nu au înregistrat succese, iar mişcările populiste au dobândit
rareori puterea politică la care au aspirat. Capitolul lui Dylan Kissane
evaluează modalitatea în care aceste mişcări populiste au cunoscut
ascensiunea şi decăderea pe o traiectorie politică în cinci paşi, trecând
de la apariţie la explozie la evaluare la expunere şi în final la
dispariţie. Capitolul evidenţiază atât contextul politic în care partidele
populiste activează în Australia, cât şi traiectoria lor politică, bazându-
se pe două exemple cheie – Partidul O Singură Naţiune şi Verzii
Australieni – pentru a ilustra cum şi de ce există această traiectorie.
precum şi cum operează în contextul australian.
Cele patru capitole dedicate populismului european prezintă
realităţi diferite din Peninsula scandinavă, sudul (Italia), centrul şi
estul (Rusia) continentului. În ultimele decenii regiunea scandinavă –
Danemarca, Norvegia şi Suedia – a reprezentat un teren propice
dezvoltării partidelor populiste. Cu toate acestea, regiunea nu a fost
explorată în literatura academică de profil. În capitolul său, Anders
Ravik Jupskas prezintă o tipologie a diferitelor tipuri de populism,
19
aceasta fiind folosită pentru analiza populismului scandinav

contemporan. Conform unei definiţii minimale a populismului, un
partid populist trebuie să facă apel la „popor” şi să fie împotriva
„elitelor”. Printr-o tehnică simplă de numărare, sunt identificate
referirile la „popor” din programele politice şi electorale ale partidelor
scandinave. Aceste referinţe sunt apoi interpretate în lumina
tipologiei. Analiza dezvăluie faptul că, în afara partidelor considerate
populiste de alte studii, alte câteva partide au elemente populiste;
modelele de populism diferă între partide şi de la ţară la ţară.
Două din ultimele trei capitole ale cărţii abordează tema
populismului în ţări europene care s-au confruntat intens cu partide şi
personalităţi populiste în ultimele decenii. Marco Tarchi rezumă
dinamica sistemului politic italian care se situează începând cu anul
2000 sub zodia lui Silvio Berlusconi, a partidelor sale şi a colabo-
ratorilor săi apropiaţi. Susţinerea populară şi politicile controversate
reprezintă doar faţa vizibilă a populismului italian. Marco Tarchi
analizează subtil modalitatea prin care politicienii italieni au abordat
numeroase situaţii din viaţa economică şi socială pentru a îşi crea
avantaje (electorale, de imagine sau politice).
Diversitatea neopopulismului este abordată de Michael Shafir
din perspectiva contextului istoric al Europei Centrale şi de Est.
Transformările politice şi economie din regiune au fost însoţite de
ascensiunea unor partide şi personalităţi populiste în mai multe ţări.
Gândirea politică a extremiştilor – de stânga şi de dreapta – a reuşit să
acapareze interesul publicului în urma eşecurilor guvernamentale ale
celorlalte partide. Aderările la NATO sau UE nu au reuşit să
încetinească dezvoltarea politicii anti-sistemice promovate de aceste
partide. Studiul comparativ al lui Shafir este menit să ilustreze
caracteristicile formelor de neopopulism din regiunea europeană cu
cele mai multe noi democraţii – centru şi estul continentului.
În capitolul său despre Rusia, Mara Morini se axează asupra
politicii din Rusia post-URSS. Pe lângă grupurile politice cu trăsături
populiste, liderii politici sunt exponenţi reprezentativi ai funcţionării
sistemului în Rusia contemporană. Similar cu cazul italian unde Silvio
Berlusconi a modelat dinamica ultimei perioade, figura lui Vladimir
20
Introducere
Putin este emblematică pentru Rusia. Ascensiunea sa este analizată în

detaliu şi pot fi observate unele asemănări între traiectoria sa şi cea a
unor lideri africani examinaţi în capitolul lui Alexander Makulilo.
Fără a dori rezolvarea unor dileme vechi, acoperirea tuturor
formelor de populism existente sau delinearea unor concluzii univoce,
contribuţiile din cadrul acestui volum reuşesc să îndeplinească o
sarcină dublă. Pe de o parte, ajută la clarificarea teoretică a unui
concept dificil de înţeles şi utilizat. Pe de altă parte, ca reflexie a
acestor dificultăţi, prezintă câteva forme ale populismului la nivel
mondial. Principalul scop a fost evidenţierea diferenţelor apărute între
continente. Fiecare dintre capitolele celei de-a doua părţi reuşeşte cu
succes acest lucru, oferind astfel o privire de ansamblu folositoare atât
pentru analizarea populismului, cât şi pentru identificarea elementelor
populiste din acţiunile şi discursurile politice naţionale şi
internaţionale.
Bibliografie
Bergounioux, Alain, „Le symptôme d’une crise”, Vingtième siècle. Revue

d’histoire, (56), 1997, pp. 228-30.
Berlin, Isaiah et al., „To Define Populism”, Government and Opposition 3(2),
1968.
Canovan, Margaret, Populism, New York, London: Harcourt Brace
Jovanovich, 1981.
Dalton, Russell J., Citizen Politics: Public Opinion and Political Parties in
Advanced Western Democracies, NJ, Chatham: Chatham House, 1996.
Dorna, Alexandre, Le Populisme, Presses Universitaires de France, Paris,
1999.
Gherghina, Sergiu şi Sergiu Mişcoiu (eds.), Partide şi personalităţi populiste
în România postcomunistă, Institutul European, Iaşi, 2010.
Hermet, Guy, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique XIXE
–XXEe siècle, Fayard, Paris, 2001.
Mazzoleni, Giampietro şi Anna Sfardini, Politica pop. Da „Porta a Porta” a
„L’Isola dei Famosi”, Il Mulino, Bologna, 2009.
21
Mény, Yves and Yves Surel, „The Constitutive Ambiguity of Populism”, in

Democracies and the Populist Challenge, editat de Yves Mény şi Yves
Surel (eds.), 1-21, Palgrave, Basingstoke, New York, 2002.
Minkenberg, Michael şi Pascal Perrineau, „The Radical Right in the European
Elections 2004”, International Political Science Review, 28 (1), 2007, pp.
29-55.
Minkenberg, Michael, „The renewal of the radical right: between modernity
and anti-modernity”, Government and Opposition, 35 (2), 2000, pp. 170-
188.
Mudde, Cas, „The Populist Radical Right: a Pathological Normalcy”, Willy
Brandt Series of Working Papers in International Migration and Ethnic
Relations, Malmö Institute for Studies of Migration, Diversity and
Welfare and Department of International Migration and Ethnic Relations,
Malmö University, (3), 2008, p. 28.
Mudde, Cas, „The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, 39 (4),
2004, pp. 541-563.
Perrineau, Pascal şi Colette Ysmal (editat de), Le vote de tous les refus. Les
élections prèsidentielles et législatives de 2002, Presses de Sciences PO,
Paris, 2003.
Sartori, Giovanni, „Concept Misformation in Comparative Politics”, The
American Political Science Review, 64 (4), 1970, pp. 1033-1053.
Sartori, Giovanni, „Where is Political Science Going?”, Political Science and
Politics, 37 (4), 2004, pp. 785-787.
Sartori, Giovanni, Parties and Party Systems. A Framework for Analysis.
Taguieff, Pierre-André, „Populismes et antipopulismes: le choc des
argumentations”, Mots, (55), 1998, pp. 5-26.
Tarchi, Marco, „Il populismo e la scienza politica: come liberarsi del
«complesso di Cenerentola», Filosofia Politica, XVIII (3), 2004, pp. 411-
429.
Tarchi, Marco, L’Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi, Il Mulino,
Bologna, 2003.
22
Introducere
Partea I
PERSPECTIVE TEORETICE ASUPRA

POPULISMULUI
23
Pagina albă!!
Câteva repere empirice pentru o delimitare
conceptuală
Sergiu Mişcoiu
Introducere
Dezbaterea academică referitoare atât la definirea populi-

smului, cât şi la tipologia acestuia a cunoscut mai multe etape,
începând cu anii ’50. Dacă despre aceste aspecte am încercat să ne
ocupăm, pe larg, într-un volum anterior1, în cele ce urmează vom
încerca să tratăm unul dintre aspectele care nu fac unanimitate în
cadrul literaturii de specialitate, şi anume existenţa neo-populismului.
Ceea ce ne interesează este să aflăm dacă neo-populismul este un
fenomen aparte, având caracteristici specifice, o variantă „updatată” a
populismului „clasic” sau, pur şi simplu, întrucât diferenţele dintre
populism şi neo-populism sunt atât de infime, un termen fără de
valoare ştiinţifică. În categoria adepţilor acestei ultime variante, se
regăsesc mai degrabă istorici şi filosofi avizi de a demonstra
atemporalitatea fenomenelor sociale, însă şi politologi precum Daniele
Albertazzi şi Duncan McDonnell, ultimii preferând să vorbească
_____
1
Sergiu Mişcoiu, „Introducere”, în Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu (ed.),
Partide şi personalităţi populiste în România post-comunistă, Institutul
European, Iaşi, 2010, pp. 11-54.
25
PERSPECTIVE TEORETICE ASUPRA POPULISMULUI
despre „populismul secolului XXI” şi nu despre „neo-populism”2. De

aceeaşi parte a baricadei se situează şi anumiţi economişti, precum
Luis Pazos, care evocă caracteristicile permanente ale ale
populismului de la începuturile secolului al XIX-lea până în zilele
noastre3.
Tipuri de populism
Pentru a schiţa condiţiile de posibilitate pentru a alege între

aceste două opţiuni, vom sintetiza, în continuare, caracteristicile
„populismelor avansate” pentru a le compara cu caracteristicile popu-
lismelor istorice. Vom folosi, pentru moment, sintagma „populism
avansat”, tocmai pentru a evita să ne ante-pronunţăm asupra existenţei
unei categorii aparte – neo-populismul şi tocmai fiindcă acest ultim
concept este deja încărcat cu un bagaj prejudicial considerabil.
Determinarea şi, ulterior, contrapunerea caracteristicilor celor două
tipuri de populism se va baza, în principal, pe observarea modalităţilor
de manifestare a fenomenului în cauză la nivel empiric, urmată de o
structurare metodologică a notelor lor de conţinut. Dată fiind
complexitatea acestor fenomene, procedăm, aşadar, în mod empirico-
teoretic, constituind cele două categorii în baza observaţiilor factuale
şi analizând, ulterior, raporturile dintre acestea.
Tabelul de mai jos sintetizează criteriile de comparaţie şi
trăsăturile observate ale celor două tipuri de populism:
_____
2
Daniele Albertazzi şi Duncan O’Donnell, „Conclusion: Populism and
Twenty-First Century Western European Democracy”, în Daniele Albertazzi
şi Duncan O’Donnell (ed.), Twenty-first Century Populism. The Spectre of
Western European Democracy, Palgrave, Oxford, 2008, pp. 217-223.
3
Luis Pazos, O rezinho populista, Ed. Inconfidentes, Sao Paolo, 1988, pp. 6-13.
26
Tabelul 1 – Caracteristici ale populismelor istoric şi, respectiv, avansat
Criterii de Trăsături ale Trăsături ale

comparatie „populismului istoric” „populismului
avansat”
1. Identitatea populară Constituirea poporului Bricolaj identitar
2. Raportarea Recuperarea
Sacralizarea trecutului
populismului la trecutului, dar
glorios
trecut orientare înspre viitor
3. Mântuirea neamului, Acomodare,
Misiunea
transcendentalism banalitate reformistă
4. Esenţialism, Eterogenitate, inter-
Coerenţă
înrădăcinare doctrinară tematism
5. Raportarea „Camaraderie”,
Admiraţie, fidelitate
poporului la lider loialitate condiţionată
6. Dominanta Raporturi directe, dar Raporturi indirecte,
comunicaţională unidirecţionate dar în ambele direcţii
7. Logica populismului
Consensualism Polemism
la putere
8.
Durata efectelor
Persistenţă temporală Precaritate temporală
populismului
1. În privinţa identităţii populare, populismul clasic este mai degrabă

„constitutivist”, în sensul că, de cele mai multe ori, este vorba despre
o apariţie concomitentă a poporului, în calitate de subiect politic, şi a
populismului, ca şi curent politic. Este cazul bonapartismului, care se
manifestă încă de la organizarea primelor alegeri prezidenţiale cu vot
universal, a peronismului, care survine în momentul emancipării
maselor muncitoreşti şi ţărăneşti, a nasserismului, care a inaugurat
participarea populară la luarea deciziilor politice în Egipt, sau, mai
recent, a populismelor lui Evo Morales, în Bolivia, sau Rafael Correa,
27
în Ecuador; acesta din urmă se mândreşte cu faptul că a „refondat

Poporul”, în special prin reforma sa constituţională din 20084.
Populismul avansat se bazează mai puţin pe un act fondator,
mai puţin pe o identificare iniţială şi consistentă a poporului şi mai
mult pe o reunire identitară ad-hoc a indivizilor, grupurilor şi claselor
sociale, a ideilor şi tendinţelor politice, a minorităţilor etnice sau a
intereselor de castă, a pasiunilor, gusturilor şi dispoziţiilor individuale.
Ideea nu e aceea de a conferi o identitate poporului, ci de a compune
una într-un mod credibil, ţinând cont de identificările prezente sau
trecute. Este cazul noilor populisme din Europa Occidentală, unde
tradiţia politică democratică lăsa foarte puţin loc ambiţiilor fondatoare
sau refondatoare şi îi obliga pe populişti să sintetizeze multiplele
referinţe identitare ale maselor populare. Forza Italia a lui Silvio
Berlusconi este un exemplu relevant exemplu, prin aceea că efortul
său de a reuni clasele de mijloc şi clasele populare, oferindu-le iluzia
pragmatismului, modernismului, progresismului, dar şi a respectului
valorilor naţionale ale „poporului real” a permis, în repetate rânduri,
identificarea unei majorităţi a italienilor cu promisiunile politice ale
lui Cavaliere5.
2. Paseismul este un ingredient important al tuturor populismelor

clasice; este, de asemenea, o modalitate de identificare a mişcării sau a
leaderului populist cu „luptele istorice” ale poporului, luând adeseori
_____
4
Spre deosebire de venezueleanul Hugo Chavez sau de bolivianul Evo
Morales, Correa a primit o educaţie „occidentală” elitistă şi trece mai
degrabă drept un „titan avangardist” decât drept un „everyday man”.
Constituţia sa din 2008 îi dă posibilitatea de a controla instituţiile prin
intermediul „consiliilor cetăţeneşti” numite şi prin tutela prezidenţială
asupra Băncii Centrale. V. Pedro Dutour,
http://www.mercatornet.com/articles/view/ecuadorslabyrinth_of_nebulous
_ambiguity/ (consultat în data de 12 mai 2010).
5
Pentru o analiză a fundamentelor berlusconismului, v. Phil Edwards, „The
Right in Power”, South European Society and Politics, vol. 10, issue 2,
2005, pp. 225-243.
28
şi forma unui front deschis împotriva duşmanilor prezentului, care „nu

se ridică la înaltele standarde morale impuse de strămoşi”6. Glori-
ficarea trecutului naţional şi contribuţia populară la crearea, unificarea
şi independenţa ţării au alimentat constant populismul reacţionar din
Statele Unite, bonapartismul din Franţa sau naţional-populismul
Mareşalului Pilsudski în Polonia. În anii 1920, acesta din urmă a
înscris victoriile antibolşevice pe care le-a obţinut în panoplia
războaielor eroice ale poporului polonez şi a aţâţat pericolul imediat al
comploturilor şi insurecţiilor pentru a-şi asigura sprijinul popular
pentru lovitura sa de Stat din 19267.
În cazul populismului avansat, cu toate că referinţele la trecut
nu lipsesc, tendinţa dominantă este orientarea prospectivă spre
schimbare, reformele şi înlăturarea establishmentului elitist, înfierat ca
apărător al privilegiilor sale istorice „obţinute pe spatele poporului”.
Cu cât masele vizate de discursul populist sunt mai nemulţumite de
guvernanţii care pretind că se bazează pe tradiţie, cu atât discursul
orientat către viitor ia amploare faţă de cel care vizează trecutul8. În
Olanda, la începutul anilor 2000, Pim Fortuyn şi, mai recent, Gert
Wilders au progresat electoral în mod galopant, bazându-se pe
discursuri „progresiste, dar populare”. Reluând în mod pragmatic
tematicile preocupante ale insecurităţii, imigraţiei şi apărării valorilor
_____
6
Formulă utilizată de Preşedintele ceh, Vaclav Klaus, într-un interviu acordat
în 19 Februarie 2009 unui jurnalist al canalului Euronews, în care îşi
justifica reticenţele faţă de promulgarea legii ratificării Tratatului de la
Lisabona.
7
V. Joseph Pilsudski, Du révolutionnaire au chef d’Etat : 1893-1935. Pages
choisies des dix volumes des „ Livres, discours, ordres”, Société française
d’éditions littéraires et techniques, Paris, 1935, pp. 235-261.
8
Hans-Georg Betz este unul dintre cercetătorii care merg în aceeaşi direcţie.
Conform lui, cea mai mare parte a partidelor radical-populiste de dreapta
susţin reconsiderarea statu-quo-urilor socioeconomic şi sociocultural. V.
Hans-Georg Betz, Steffan Immerfall (ed.), The New Politics of the Right.
Neo-Populist Parties and Movements in Established Democracies,
Houndmilss, Macmillan, Basingstoke, 1998.
29
democratice (mai ales ale laicităţii), populiştii olandezi s-au întors

împotriva „derivelor multiculturaloide”, islamizării, „dictaturii soft a
eurocraţilor” şi „hyper-taxalismului”9. Chiar dacă tema reîntoarcerii la
„valorile iudeo-creştine” nu a lipsit (în special în cazul lui Wilders),
dimensiunea prospectivă predomină în dauna exaltării unui trecut
considerat a fi prea marcat de „compromisuri şi înfrângeri”10.
3. Mai profund decât mesajul populismului avansat, discursul

populismelor clasice încorporează o dimensiune transcendentală;
acesta promite să schimbe lumea, ducând masele dincolo de ceea ce
au fost ele până în prezent, să transforme societatea printr-o serie de
acte salvatoare. Populismul clasic comportă deci o „religiozitate
civilă”, care include promisiunea mai mult sau mai puţin explicită a
depăşirii condiţiei efemere a vieţii umane prin participarea la un corp
politic şi moral bine sudat – Poporul. A fost cazul solidarizării
populare a columbienilor în jurul lui Jorge Eliécer Gaitán, în anii
1930-1940. Radical în modul său de a se exprima, apărător al
muncitorilor şi ţăranilor, acest fin orator a fost primul populist
columbian care a combătut deschis oligarhiile şi stratificarea socială
tradiţională a ţării, promiţând poporului o „transformare radicală” şi
un „alt destin istoric”. Discursurile sale, în special cele pentru
campania prezidenţială din 1946, dovedesc o voinţă de cvasi-
refondare a poporului columbian care şi-ar fi putut depăşi condiţia
_____
9
V. articolul „Far-right politician makes gains toward becoming next Dutch
prime minister” în National Post din 5 martie 2010, disponibil pe site-ul
www.nationalpost.com/related/topics/story.html?id=2644219#ixzz0ntgZVsTq
(consultat în 14 mai 2010).
10
Pentru o analiză discursivă a populismului olandez, v. Oana Crăciun, „The
New Populism. An analysis of the Political Discourse of Front National and
Lijst Pim Fortuyn” în Sergiu Mişcoiu, Oana Crăciun, Nicoleta Colopelnic
(ed.), Radicalism, Populism, Interventionism. Three Approaches Based on
Discourse Theory, Efes, Cluj-Napoca, pp. 31-69.
30
mondial marginală printr-un salt istoric înainte11. Asasinat în 1948,

Gaitán a sfârşit prin a deveni figura emblematică a eroismului popular
şi a luptelor pentru emanciparea politică şi socială a celor mai
defavorizaţi.
Aceste trăsături nu caracterizează însă şi populismul avansat.
Mai ancoraţi în realitatea cotidiană, noii populişti se mulţumesc să
critice absenţa sau excesul reformelor şi să speculeze nemulţumirea
populară faţă de adversarii politici, fără a promite purificarea sau
salvarea poporului. Această atitudine corespunde cu ceea ce Michel
Maffesoli numeşte condiţia postmodernă, caracterizată prin gregaritate
şi prin abandonul idealurilor raţionale şi destinată unei permanente
acomodări la realităţile prezentului12. Departe de a viza emanciparea
„norodului” şi de a-şi asuma vreo misiune salvatoare, populismul
avansat face promisiuni ceva mai „terestre”: curăţarea lumii politice,
reducerea taxelor şi impozitelor, întărirea puterilor referendare ale
cetăţenilor, ajutorarea regiunilor sărace, redarea demnităţii persoanelor
în vârstă, sprijinirea integrării tinerilor, trecerea corupţilor prin
tribunalele populare, limitarea valurilor de imigranţi, etc. Este cazul
foartei mediatizatei Uniuni Democratice de Centru din Elveţia, care a
lărgit bazele electorale tradiţionale ale conservatismului prin
_____
11
Gaitán şi-a croit drum în politică poziţionându-se la marginea sistemului
partidelor tradiţionale, chiar dacă a fost, în mai multe rânduri, unul dintre
leaderii Partidului Liberal. El a respins dominaţia elitelor opunându-le
„Poporul” care se afla, după el, în plină transformare. Nu a ezitat să
vorbească despre „transcendenţa Poporului” şi despre relaţiile „reciproc
transformatoare” pe care le întreţinea cu acesta. V. Herbert Braun, The
Assassination of Gaitán : Public Life and Urban Violence in Colombia,
University of Wisconsin Press, Madison, 1985, pp. 82-87.
12
Încă din anii 1980, Maffesoli considera că trecuserăm de la modernitatea
dominată de raţiune la postmodernitatea dominată de afecte, de la individ la
persoană, de la politică la gestiune, de la proiect la acomodare, etc. V.
Michel Maffesoli, Le temps des tribus. Le déclin de l’individualisme dans la
société postmoderne, La Table Ronde, Paris, 2000, pp. 101-109.
31
radicalizarea şi vulgarizarea mesajului său politic13. În afară de

„crisparea” sa faţă de Islam, UDC apără dreptul la folosirea aproape
nelimitată a referendumului pentru consultarea cetăţenilor în privinţa
timpului naturalizărilor, a întăririi drepturilor poliţiei, a menţinerii
suveranităţii şi neutralităţii ţării, a respingerii uniunilor tip PACS, etc.
Într-o ţară unde instituţiile la nivel confederal au mai puţină putere
decât cantoanele, populismul UDC promovează, de asemenea,
apărarea „rousseauistă” a micilor comunităţi şi a dreptului acestora de
a se auto-gestiona. Nu există deci nimic eschatologic în discursul
UDC, chiar dacă tacticile folosite de această formaţiune şi mijloacele
prin care se exprimă sunt tipic populiste.
În plus, populismul avansat poate permite particularizarea
tematică a mesajului care constituie obiectul campaniilor referendare
în funcţie de alte criterii decât cel strict comunitar-teritorial. Este cazul
mobilizării petiţionarilor în Statele Unite, studiat de Elisabeth Gerber,
unde, în mod paradoxal, cele care reuşesc să reunească cetăţenii în
numele democraţiei participative sunt diversele grupuri de lobby; ele o
fac însă pentru a apăra interese care sunt mai degrabă cele ale
detestatelor elite14. Fără alt obiectiv decât acela de a mobiliza prompt
_____
13
Pentru o analiză a UDC şi mai ales a leaderului său cel mai important,
Christophe Blocher, v. Matthias Ackeret, Le principe Blocher : manuel de
direction, Meier, Schaffhouse, 2007.
14
„These expensive campaigns have led some critics to suspect that wealthy
interests are using direct legislation to buy favorable policy at the ballot
box. They fear that, despite the efforts of the Populist and Progressive
reformers, the balance between citizen and economic interests has shifted
too far in the direction of the economic interests. According to this view,
direct legislation has paradoxically become a powerful instrument of
wealthy interest groups rather than a popular balance against these groups
(…) From this perspective, the populist paradox – the alleged
transformation of direct legislation from a tool of regular citizens to a tool
of special interests – undermines the promise of popular policy making at
the ballot box”, Elisabeth R. Gerber, The Populist Paradox. Interest Group
Influence and the Paradox of Direct Legislation, University Press,
Princeton, 1999, pp. 5-6.
32
indivizii cu scopul de a exercita presiune asupra decidenţilor politici

(uneori, doar pentru a impune anumite nuanţe în proiecte de lege
dezbătute în legislativele statale), practicanţii populismului avansat îşi
asumă în general versatilitatea ca pe o profesiune de credinţă.
4. În timp ce populismul clasic este, din punct de vedere al coerenţei,

mai degrabă esenţialist şi dogmatic, populismul avansat se caracte-
rizează printr-o eterogenitate extremă a tematicilor utilizate şi printr-o
abordare lejeră a acestora. În ciuda varietăţii tendinţelor istorice şi
contextuale, înrădăcinarea populismelor clasice în tradiţia dreaptei
politice le imprima acestora o anumită stabilitate realizată în jurul
valorilor tradiţionale şi religioase – familie, biserică, muncă, naţiune,
etc. În acelaşi timp, populismul clasic se baza pe afişarea unui număr
restrâns de teme-cheie – ordinea şi trecutul glorios, pentru Louis-
Napoléon Bonaparte, unitatea şi pacea, pentru Jozsef Pilsudski, justiţia
şi ordinea, pentru Juan Perón. Aceste teme erau percepute de către
purtătorii lor nu doar ca demarcaţii politice temporare, ci ca însăşi
substanţa acţiunii lor politice, fără de care prezenţa lor în politică ar fi
fost lipsită de obiect.
Populiştii avansaţi îşi concep şi expun ideile politice în
special în funcţie de cererea care există la un anumit moment dat.
Având puţine repere de nezdruncinat, ei se adaptează la temele impuse
de opinia publică şi îşi schimbă direcţia odată cu aceasta. Ségolène
Royal, candidata Partidului Socialist la Preşedinţia Republicii
Franceze în 2007, este un exemplu grăitor. Încercând să adune cât mai
multe voturi din partea alegătorilor de stânga şi de centru, Royal a
adăugat subiectelor tradiţionale ale PS unele teme de dreapta, precum
identitatea naţională şi securitatea şi a adoptat de bună voie o strategie
bazată pe de urmărirea şi reluarea acelor subiecte care preocupau cel
mai mult opinia publică15. Corolarul acestei strategii a fost luărilor de
_____
15
V. prefaţa noii ediţii a cărţii lui Pierre-André Taguieff, L’illusion populiste.
Essai sur les démagogies à l’ère démocratique, Champs. Flammarion,
Paris, 2007, pp. 9-66. A se vedea, de asemenea, Sergiu Mişcoiu,
„Citoyenneté et identité nationale: les limites du retour gauche-droite en
33
poziţie şi a atitudinilor tranşante în privinţa temelor susceptibile fie de

a diviza publicul în două grupuri sensibil egale, fie de a face ca opinia
să basculeze subit în timpul campaniei electorale16. Populismul
avansat comportă astfel o dimensiune suivistă (sau de urmărire oarbă a
atitudinilor majorităţii opiniei publice). Aşa cum am văzut în cazul lui
Ségolène Royal, aceasta nu reprezintă întotdeauna o garanţie a
succesului electoral.
5. În ce priveşte relaţia dintre leaderul charismatic şi mase, populismul

tradiţional impune limite „naturale” între cele două părţi: leaderul
provine în mod necesar dintr-o clasă superioară, este educat, bogat şi
are o anumită lejerătate în relaţiile cu „lumea de sus”. Fiind el însuşi
emancipat, el va emancipa şi masele; distanţa se va păstra însă
întotdeauna. Tocmai datorită faptului că el este diferit atât faţă de
ceilalţi politicieni (care dispreţuiesc însă poporul), cât şi faţă de popor
(pe care îl iubeşte şi pe care vrea să îl îmblânzească, să-l educe, să-l
civilizeze), el are dreptul şi datoria să poarte stindardul acestuia.
Această atitudine poate fi identificată, de exemplu, la Getúlio Vargas
în Brazilia, în anii 1930, care se mândrea că a iluminat poporul şi că a
edificat, împreună cu poporul astfel luminat, Statul Nou17.
Populiştii neofiţi sunt îndeobşte „oameni din popor” (sau cel
puţin încearcă să lase această impresie), apropiaţi oamenilor simpli,
_____
France lors de l’élection présidentielle de 2007” în Sergiu Mişcoiu, Chantal
Delsol, Bertrand Alliot (ed.), Identités politiques et dynamiques partisanes
en France, Efes, Cluj-Napoca, 2009, pp. 201-218.
16
Aderarea Turciei la Uniunea Europeană ar fi un exemplu. Conform
sondajelor, electoratul centrului şi al dreptei, pe care Royal dorea să le
cucerească, era defavorabil aderării Turciei, în timp ce electoratul de stânga,
pe care Royal dorea să îl păstreze, era mai degrabă favorabil. În consecinţă,
candidata socialistă nu şi-a asumat o poziţie clară în această privinţă şi a
adoptat deschis poziţia conform căreia ea urma să gândească şi să facă ceea
ce poporul, consultat prin referendum, avea să decidă.
17
Pentru o analiză pertinentă a getulismului, v. Karl Loewenstein, Brazil
Under Vargas, Russell & Russell, New York, p. 197.
34
având gusturi şi preferinţe similare cu cele ale electorilor lor. Mai

degrabă tovarăşi sau chiar prieteni, noul populist şi alegătorul său se
cunosc şi recunosc prin intermediul unor particularităţi verbale,
gestuale şi comportamentale, acestea din urmă putând fi deschise,
afectuoase, familiale, sau, dacă e nevoie, chiar triviale sau vulgare
(semne ale comunităţii de valori şi de atitudini). Dar, aidoma oricărei
relaţii fragile, legătura dintre populist şi alegătorul său se poate
destrăma cu uşurinţă. Loialitatea electoratului este condiţionată fie de
rezultate, fie de un efect de modă, fie de o supra-expunere mediatică,
fie de absenţa unui oferte seducătoare. „Şifonarea” de către Nicolas
Sarkozy a voturilor lui Jean-Marie le Pen la alegerile prezidenţiale din
2007 şi revenirea electoratului „de la copie la original”18 la alegerile
regionale din 2010 sunt relevante în acest sens. Convins că a scăpat de
extrema dreaptă luându-i toate voturile graţie apelului exagerat la
temele favorite ale acesteia (insecuritate-imigraţie-şomaj)19, Sarkozy a
supra-apreciat sprijinul popular de care se bucura şi a înţeles greşit şi
caracterul condiţionat al încrederii pe care francezii i-au acordat-o. În
cazul populismului avansat, putem vorbi mai degrabă de o necesitate
permanentă de a fideliza constant grupurile presupuse a constitui
poporul decât de o înrădăcinare politică consistentă.
6. Mari oratori, populiştii clasici mobilizau masele prin elocinţa şi

poziţia lor dominantă. În comparaţie cu adversarii lor, populiştii nu se
sfiesc să străbată mulţimile, să le vorbească, momentul discursului
fiind, de cele mai multe ori, unul solemn şi fondator. Reacţiile
auditoriului se manifestau în special sub forma ovaţiilor, a aplauzelor,
şi mai rar a intervenţiilor şi comentariilor. De la fraţii Gracchus, din
Antichitatea romană, la Raul Victor Raya de la Torre, din Peru, în
_____
18
V. articolul de Simon Petite, „L’original et la copie”, publicat în Le
Courrier, 27 martie 2010, p. 3.
19
V. articolul „Le Front national est de nouveau dans le jeu”, publicat în Le
Monde, 14 martie 2010, p. 9.
35
perioada interbelică20, populiştii erau tribuni ce deţineau puterea

(uneori considerată a fi magică) de a cataliza voinţa şi acţiunile
maselor prin cuvinte.
În epoca comunicării de masă, populismul avansat este, de
fapt, un „relaţionism” decât un „tribunism”. Deşi practica băilor de
mulţime rămâne simbolic importantă, populiştii de astăzi au mai mult
nevoie să se facă văzuţi şi cunoscuţi pe ecranele televizoarelor şi pe
internet, decât să străbată ţara de la un capăt la altul21. Acest fapt se
traduce de asemenea printr-o diminuare a importanţei calităţilor reto-
rice ale liderilor politici, întrucât diferenţele prea evidente în compa-
raţie cu mulţimile le-ar putea îndepărta de aceştia. Foştii primari, al
Bucureştiului şi respectiv al Sofiei, Trăian Băsescu şi Boïko Borisov,
nu sunt nicidecum oratori „de înalta clasă” şi preferă „să vorbească
simplu şi popular”. Numărul cuvintelor folosite de aceşteia este
limitat, şi după cum arată unii analişti, greşelile de exprimare sunt
frecvente22. O caracteristică pregnantă a populismului avansat este
aparenta disponibilitate a oamenilor politici de a asculta şi urma
„Poporul”. Acesta din urmă pare a nu se mai mulţumi să se exprime
prin intermediul alegerilor sau mişcărilor asociative, pretinzând, în
schimb, să dialogheze cu politicienii, astfel încât candidaţii trebuie să
asigure „dezateri participative”, aşa cum a făcut Segolene Royal23.
_____
20
V. Percy Murillo Garaycochea, Historia del APRA, 1919-1945, Atlantida,
Lima, 1976.
21
Guy Hermet vorbeşte, pe bună dreptate, de „telepopulism” şi de
„cyberpopulism”. V. Guy Hermet Les populismes dans le monde
contemporain, Fayard, Paris, 2000, pp. 400-459.
22
Pentru o trecere în revistă a vocabularului şi a modului de a se adresa
cetăţenilor a preşedintelui Traian Băsescu, v. articolul lui Cătălin Tolontan
„Cele 27353 de cuvinte ale Preşedintelui Băsescu”, disponibil pe blogul
său: http://www.tolo.ro/2009/08/06/cele-27-353-de-cuvinte-ale-lui-traian-
basescu/ (consultat la 10 mai 2010).
23
Pentru o analiză pertinentă a „dezbaterilor participative”, v. Loïc
Blondiaux, „La démocratie participative, sous conditions et malgré tout. Un
plaidoyer paradoxal en faveur de l’innovation démocratique”, în
Mouvements, 50, 2007.
36
Legitimarea politică şi electorală a liderului populist modern are loc

tocmai prin aceste schimburi permanente cu poporul.
7. Dacă ar fi să comparăm logica politică dominantă a mişcărilor

populiste clasice, am constata că eforturile liderilor lor, odată ajunşi la
putere, se concentrează asupra impunerii şi menţinerii consensului
politic şi, în termeni mai generali, a unui cadru social consensual. În
proaspăt unita Germanie, Otto von Bismarck a impus consensul
privind reformele sociale, mizând pe rivalităţile dintre liberali şi
conservatori, cărora le-a opus interesul general24. În Turcia, Mustafa
Kemal a procedat într-un mod asemănător, bineînţeles, într-un context
diferit. Cartea consensului a jucat în favoarea populiştilor paternalişti,
în special pentru că valorile consensuale puteau fi îmbrăţişate de
popor, slăbind astfel opoziţia.
În schimb, logica dominantă a populiştilor avansaţi care au
ajuns la putere este aceea a disensiunii şi a rupturii permanente.
Această evoluţie a fost impusă de accelerarea ritmului evenimentelor
în societatea mediatică, ritm care îi obligă pe politicieni să reacţioneze
prompt la schimbările ce au loc, de unde şi nevoia de a delimita
permanent taberele: adversari şi aliaţi. Adaptat fluxurilor societăţii
contemporane, ceasul populiştilor la putere nu încetează a număra
clipele până la urmatoarele alegeri, dezbateri, emisiuni televizate sau
până la urmatorul „chat” online cu internauţii. Intrucât reperele sunt
neclare, se simte tot timpul nevoia de a face diferenţa, de a găsi
vinovaţii, de a deschide unui nou front. Neobositul prim ministru
italian şi hyper-patron al mediei italiene, Silvio Berlusconi, este
exemplul viu al noului populist aflat mereu în căutarea unui nou teren
pe care să ducă bătălia împotriva opoziţiei, a sindicatelor, a
comuniştilor sau a „intelectualiştilor”25. Alţi lideri populişti, precum
_____
24
Consensul bismarckian a fost un model pentru paternalismul cu inflexiuni
populiste. V. Olivier Giraud, „Le cas de l’Allemagne : la protection sociale
entre tensions et consensus” în Mouvements, 14, 2001.
25
Având în vedere schimbările influenţate de berlusconism, unii analişti
avansează ideea unei treceri la „neopolitică”. Vezi Pierre Musso, „Le
37
fostul preşedinte ucrainean Viktor Iuşcenko, îşi concentrează atacul

asupra unei persoane sau a unei facţiuni particulare, care are avantajul
de a fi în funcţie pentru o perioadă mai îndelungată (în acest caz, ţinta
era premierul său, Iulia Timoşenko). Nemaifiind ferit de contesţatii
permanente, noul populist nu-şi mai permite luxul consensului; alege
ruptura, pe care speră să o controleze şi să o întoarcă în favoarea sa26.
8. În cele din urmă, o alta diferenţă majoră dintre cele două tipuri de
populism ar fi durata proceselor lor de închegare şi a efectelor
acestora. Emergenţa unui lider populist, constituirea mişcării sale
politice şi ansamblul fenomenelor legate de prezenţa sa în prim-planul
vieţii politice se întind pe parcursul mai multor decenii, iar efectele pe
termen lung ale acestei prezenţe, pe mai bine de o jumătate de veac. În
schimb, populismul avansat este mult mai efemer. În cazul popu-
liştilor extremişti, această precaritate se datorează reacţiei masive de
respingere altor partide a societăţii civile sau comunităţii interna-
ţionale, electrizate de rezultatele uneori spectaculoase obţinute de
liderii sau formaţiunile de această factură27. În cazul populismului
sistemic şi moderat, efemeritatea se datorează mai degrabă ritmului
_____
phénomène Berlusconi: ni populisme ni vidéocratie, mais néo-politique”, în
Hermès, 42, 2005, pp. 172-180.
26
Am analizat în altă parte mecanismele de funcţionare a logicii disensualiste
şi efectele sale asupra instituţiilor, în cazul particular al României post-
comuniste. Vezi. Sergiu Mişcoiu „Între retorica consensului şi practica
rupturii. Efectele oscilaţiilor strategice asupra percepţiei publice faţă de
Parlamentul României”, în Sergiu Gherghina, (ed.), Cine decide? Partide,
reprezentanţi şi politici în Parlamentul României şi cel European, Institutul
27
Cordoanele sanitare organizate împotriva partidului Vlaams Blok din
Belgia, a Frontului Naţional din Franţa, a Partidului Naţional Britanic din
Marea Britanie, a Partidului Progresist din Norvegia sau împotriva
Partidului Poporului din Danemarca, subliniază această idee. A fost mai
puţin cazul FPÖ, al lui Jorg Haider, care, aliat guvernului lui Wolfgang
Schüssel, în 1999, a generat izolarea internaţională a Austriei şi a sfârşit
prin a se scinda la începutul anilor 2000.
38
accelerat al vieţii politice contemporane, care impune o succesiune

rapidă a schimbărilor şi care bulversează strategiile pe termen mediu
şi lung. În plus, este vorba şi despre incapacitatea – caracteristică, de
altfel, şi pentru alte partide contemporane – de a le furniza cetăţenilor
reperele necesare pentru a se identifica în mod stabil cu proiectul
politic susţinut de către mişcarea în chestiune.
Apariţia Tea Party în Statele Unite este, fără îndoială, dovada
acestei precarităţi temporale a populismului avansat. Această orientare
„popular-conservatoare” apărută în principal (dar nu numai) în sânul
Partidului Republican începând cu 2009 a preluat simbolic numele
revoltei coloniştilor americani împotriva nivelului taxelor impuse de
către metropola britanică (1773, Tea Party de la Boston)28. Legându-se
de o tradiţie ce face direct trimitere la părinţii fondatori, Tea Party
susţine detaxarea, libertatea colectivităţilor locale şi reducerea
costurilor bugetare. Însă, în comparaţie cu mişcările populiste clasice,
Tea Party este de fapt o asociere politică extrem de eterogenă. Fiind,
de fapt, o concertrare a unor platforme locale, această mişcare nu are
un sistem ierarhic de conducere şi preferă să susţină „lideri de opinie”
şi notabilităţi sau celebrităţi locale, ale căror idei au mai mult sau mai
puţin o tentă conservatoare. În sânul acestei mişcări, sunt reuniţi
WASP, care flirtează cu rasismul şi în special islamofobia, şi tribuni
afro-americani, precum, bunăoară, comentatorul şi omul de afaceri
georgian, Herman Cain, candidat oficial pentru primarele republicane
ale alegerilor prezidenţiale din 2012.
Din punct de vedere electoral, Tea Party a servit drept
sperietoare pentru alegerile de jumătate de mandat, din noiembrie
_____
28
În afara numelui, Tea Party a mai prealuat şi drapelul american cu 13 stele
în formă de cerc şi cifra II în mijloc, simbolizând o a doua revoluţie
americană. Pentru mai multe detalii privind simbolismul revoluţionar folosit
de Tea Party, v. Jill Lepore, The Whites of Their Eyes: The Tea Party's
Revolution and the Battle over American History, University Press,
Princeton, 2010.
39
201029. Victorioşi într-o serie de alegeri primare republicane unde

candidau împotriva unor „oameni ai sistemului”, aflaţi în funcţie,
candidaţii susţinuţi de Tea Party, au obţinut, cu cateva excepţii30,
rezultate modeste şi au reuşit doar să-i mobilizeze pe democraţi şi pe
republicanii moderaţi împotriva lor. Scindat între retorica uzuală a
notabililor locali, care şi-au asprit uneori discursul pentru a obţine
sprijinul acestei mişcări, şi noile staruri, care nu au ezitat să-şi prezinte
viziunile lor ultra-radicale31, Tea Party a influenţat, totuşi, fără
îndoială, dezbaterile publice. Cu toate acestea, numărul foarte redus de
candidaţi aleşi în 2010 şi, în special, absenţa unei convergenţe
doctrinare şi organizaţionale vor face ca acesta să poată influenţa
desfăşurarea alegerilor prezidenţiale din 2012 într-un singur mod:
punând în dificultate conducerea Partidului Republican. Odată
depăşita criza economică, este posibil ca Tea Party să se alinieze
regulilor jocului, cu toate că unii dintre liderii săi nu vor renunţa,
probabil, la accentele unei retorici tradiţional populiste.
_____
29
V. Denis Lacorne, „Tea Party, une vague de fond”, Le Monde 19 octombrie
2010, p. 22. V. de asemenea, cartea bine documentată a lui Scott Ramussen
şi Doug Schoen, Mad As Hell: How the Tea Party Movement Is
Fundamentally Remaking Our Two-Party System, Harper, New York, 2010,
care greşeşte totuşi prin supraevaluarea importanţei Partidei Ceaiului în
sistemul politic american.
30
Precum, spre exemplu, una dintre cele mai mediatizate figuri ale Partidei
Ceaiului, Marco Rubio, care a fost ales senator în Florida; sau republicanii
aflaţi în funcţie, de exemplu, senatorul Carolinei de Sud, Jim DeMint, care
s-a alăturat mişcării pentru a fi reales.
31
Este cu precădere cazul lui Cristine O’Donnel, candidată republicană în
Delaware, susţinută de Tea Party, care a pus la îndoială fără nicio ezitare
contracepţia, ştiinţa modernă şi orice formă de asistenţă socială.
40
Concluzii
În încheiere, putem conchide că această comparaţie ne-a

permis să realizăm că populismul clasic şi cel avansat au câteva
elemente fundamental comune. Dintre acestea, cele mai importante
sunt apelul la „Popor”, structurarea în jurul unui lider carismatic şi, în
mod evident, anti-elitismul. Cu toate acestea, comparaţia a reliefat şi o
serie de elemente importante de diferenţiere, pe care le-am sintetizat în
cele 8 puncte descrise mai sus. Aşadar, putem răspunde la întrebarea
privind existenţa neo-populismului în modul următor: pe de o parte,
nu există suficiente caracteristici care să facă din neo-populism un
registru discursiv ce funcţionează după alte principii decât cele după
care funţiona populismul32; pe de altă parte, între populismul clasic şi
cel avansat, există suficiente puncte de diferenţiere pentru ca acesta
din urmă să poată fi considerat cea mai importantă etapă în evoluţia
istorică a marii familii populiste. Dacă achiesăm la o asemenea
diagnoză, atunci termenul de „neo-populism” va putea fi folosit pentru
a desemna tendinţa pe care am numit-o aici „populism avansat”.
Bibliografie
*** „Far-right politician makes gains toward becoming next Dutch prime
minister”, National Post, 5 martie 2010.
*** „Le Front national est de nouveau dans le jeu”, Le Monde, 14 martie 2010.
Ackeret, Matthias. Le principe Blocher: manuel de direction. Schaffhouse:
Meier, 2007.
_____
32
Am definit populismul ca „registru discursiv cu vocaţie hegemonică care se
bazează pe exaltarea identificării populare operată prin articularea
ideologică a carateriscilor închipuite ale unei colectivităţi (Poporul) şi prin
excluderea alterităţilor vinovate de neîmplinirea identitară a acestei
colectivităţi”, Sergiu Mişcoiu, Au pouvoir par le Peuple! Le populisme saisi
par la théorie du discours, (Teză de abilitare, Universitatea Paris-Est,
octombrie 2010), p. 63.
41
Albertazzi, Daniele şi O’Donnell, Duncan, „Conclusion: Populism and

Twenty-First Century Western European Democracy”, în Daniele
Albertazzi şi Duncan O’Donnell (ed.), Twenty-first Century Populism. The
Spectre of Western European Democracy, Palgrave, Oxford, 2008, pp. 217-223.
Betz, Hans-Georg şi Immerfall, Steffan (ed.), The New Politics of the Right.
Neo-Populist Parties and Movements in Established Democracies.
Houndmilss, Macmillan, Basingstoke, 1998.
Braun, Herbert. The Assassination of Gaitán: Public Life and Urban Violence
in Colombia. Madison: University of Wisconsin Press, 1985.
Crăciun, Oana, „The New Populism. An analysis of the Political Discourse of
Front National and Lijst Pim Fortuyn”, în Sergiu Mişcoiu, Oana Crăciun,
Nicoleta Colopelnic (ed.), Radicalism, Populism, Interventionism. Three
Approaches Based on Discourse Theory, Efes, Cluj-Napoca, 2008, pp. 31-69.
Edwards, Phil, „The Right in Power”, South European Society and Politics.
10, 2 2005, pp. 225-243.
Gerber, Elisabeth R., The Populist Paradox. Interest Group Influence and the
Paradox of Direct Legislation, University Press, Princeton, 1999.
Giraud, Olivier. „Le cas de l’Allemagne: la protection sociale entre tensions et
consensus”, în Mouvements, 14, 2001.
Hermet, Guy, Les populismes dans le monde contemporain, Fayard, Paris,
2000.
Lacorne, Denis, „Tea Party, une vague de fond”. Le Monde 19 octombrie
2010.
Lepore, Jill, The Whites of Their Eyes: The Tea Party's Revolution and the
Battle over American History, University Press, Princeton, 2010.
Loewenstein, Karl, Brazil Under Vargas. New York: Russell & Russell, 1973.
Maffesoli, Michel, Le temps des tribus. Le déclin de l’individualisme dans la
société postmoderne, La Table Ronde, Paris, 2000.
Mişcoiu, Sergiu, „Citoyenneté et identité nationale: les limites du retour
gauche-droite en France lors de l’élection présidentielle de 2007”. In
Sergiu Mişcoiu, Chantal Delsol, Bertrand Alliot (ed.), Identités politiques
et dynamiques partisanes en France, Cluj-Napoca, 2009, pp. 201-218.
Mişcoiu, Sergiu. „Introducere”. In Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu (ed.),
Partide şi personalităţi populiste în România post-comunistă, Institutul
Mişcoiu, Sergiu, „Între retorica consensului şi practica rupturii. Efectele
oscilaţiilor strategice asupra percepţiei publice faţă de Parlamentul
României”, în Sergiu Gherghina (ed.), Cine decide? Partide, reprezentanţi
42
şi politici în Parlamentul României şi cel European, Institutul European,

Iaşi, 2010, pp. 91-106.
Murillo Garaycochea, Percy, Historia del APRA, 1919-1945, Atlantida, Lima,
1976.
Musso, Pierre, „Le phénomène Berlusconi: ni populisme ni vidéocratie, mais
néo-politique”, în Hermès, 42, 2005, pp. 172-180.
Pazos, Luis, O rezinho populista, Ed. Inconfidentes, Sao Paolo, 1988.
Petite, Simon, „L’original et la copie”. Le Courrier, 27 martie 2010.
Pilsudski, Joseph, Du révolutionnaire au chef d’Etat: 1893-1935. Pages
choisies des dix volumes des „Livres, discours, ordres”, Société française
d’éditions littéraires et techniques, Paris, 1935.
Ramussen, Scott şi Schoen, Doug, Mad As Hell: How the Tea Party
Movement Is Fundamentally Remaking Our Two-Party System, Harper,
New-York, 2010.
43
Pagina albă!!
„Idiotul comun” al populismului
Chantal Delsol
Introducere1
Populismul îşi face apariţia în democraţiile pentru care acesta

reprezintă o umilire şi o trădare în acelaşi timp. O parte din popor
numeşte un conducător pentru a exprima revendicările pe care aceasta
le consideră neglijate nu numai de către guvernul în funcţiune, dar şi
de către diverse curente de gândire care acced succesiv la putere prin
intermediul jocului de alternanţă democratică. Pentru început, putem
crede că principiul majoritar suscită emergenţa minorităţilor care, fără
speranţă de a accede la alternanţă, îşi numesc conducători carismatici
şi înlocuiesc imposibilele eforturi de căutare a puterii prin utilizarea
tumultului verbal. Realitatea este însă mult mai complexă. Dacă, prin
excepţie, aceştia se apropie de putere sau chiar acced la ea, mişcările
populiste sunt în continuare considerate ca şi interlocutori banali şi
veninoşi. Pe de altă parte, doar anumite minorităţi militante sunt
considerate „populiste”. Aşadar, statutul lor de minorităţi neglijate şi
însăşi imaginea lor devin problematice.
Este greu să privim cu obiectivitate noţiunea de populism.
Aparută în secolul al XIX-lea, ea comportă astăzi o puternică
încărcătură emoţională. Este vorba, în primul rând, de un termen
peiorativ, chiar de o insultă. De aici vine şi imposibilitatea de a-i
atribui o definiţie veritabilă: caracterul său dezgustător este cel ce
_____
1
Traducerea acestui text din limba franceză a fost realizată de Iulia R.
Gheorghe şi Andreea I. Budeanu.
45
atrage prima oară atenţia. Nu putem încerca să descriem acest

fenomen din punct de vedere obiectiv, fără a observa mai întâi ceea ce
erupe odată cu el din toate părţile: proasta reputaţie. Nu se încearcă
aici studiul populismului în termeni sociologici sau strict politici, ci se
încearcă demonstrarea faptului că fundamentele proastei sale reputaţii
sunt filozofice: acestea ţin de evoluţia statutului particularităţii.
Analiza va consta în demonstrarea modului în care idiotul grec a
devenit un idiot brevetat.
Nu exisă o auto-definire a populismului, doar o hetero-
definire. Astăzi termenul desemnează, în orice caz în Europa – asupra
căreia ne vom axa – un adversar a cărui amploare creşte odată cu
timpul. Analiza tranziţiei prin care acesta trece, de la simpla dominare
la insultă, este cea care ne permite să-i înţelegem mai bine conţinutul.
Acest fenomen multiform, lipsit de criterii obiective, pare să nu fie
nimic altceva decât un concept reinventat pentru a demoniza un
adversar. În realitate, el este spuma şi, fără îndoială, instrumentul unei
neîncrederi amarnice care traversează triumfătoarele democraţii
europene.
Ar trebui oare să corelăm populismul cu strămoşul său,
demagogia, o noţiune antică? Cel dintâi, provenit din latină, şi cel de-al
doilea, de origine greacă, rămân apropiate ca sens. Demagogul se
referea iniţial la cel care conduce poporul, fără accepţiunea peiorativă
ce se impune însă rapid; cel care conduce poporul şi îl flatează,
facându-i astfel plăcere prin cuvinte sau prin fapte pentru ca în final să
îl convingă şi să-l supună. Aici plăcerea se opune adevărului şi
binelui. Este vorba de a face pe plac poporului şi să i se laude măreţia
în loc să i se sublinieze defectele; de a-i promite avantaje, deşi
contextul nu permite punerea lor în practică; de a distribui pomeni
care vor sărăci societatea pentru mult timp înainte. Cel ce flatează
poporul este, deci, cel care promite bunăstarea în locul binelui,
comoditatea în locul realităţii, imediatul în locul viitorului.
46
Sursele şi dezvoltările populismului

Fiecare este persoană privată şi cetăţean în acelaşi timp,
doritor, de exemplu, să se sustragă impozitului şi conştient totuşi de
necesitatea impozitului. Nicio societate nu este împărţită în cetăţeni
buni şi răi, chiar dacă cele două extreme există. Alegerea interesului
general este întotdeauna o alegere etică unde conştiinţa este necesară
pentru a îndepărta dorinţa instinctuală de a satisface propriile dorinţe
în timp scurt, în detrimentul unui bine comun într-un timp îndelungat.
De asemenea, utilizarea emoţiilor şi a pasiunilor primare contrar
intereselor sociale, pentru a servi unei strategii de putere, este o
practică veche de când lumea. Nu au existat niciodată în trecut şi
putem spera că nu vor exista nici în viitor, societăţi în care cetăţenii ar
înceta să ducă o viaţă privată.
Există încă ideea, aparent vagă, a separării între două grupuri
de oameni, ce dă naştere noţiunii contemporane de populism. Un lucru
trebuie ştiut, acela că fiecare cetăţean este şi persoană privată, condus
de pasiuni egoiste, deci vulnerabil la linguşiri; o altă chestiune este
aceea de a pretinde că mediul popular va fi dominat în mod natural de
pasiunile sale, contrar unei alte părţi a populaţiei, mai infimă şi mai
rezonabilă. Această idee apare deja la Platon şi nu este de mirare căci
Platon, descriind democraţia, o confundă în mod uzual cu demagogia.
Am vrea să demonstrăm aici cum atribuirea caracterului de populist
unui om sau unui grup preia astăzi argumentul lui Platon, dar printr-o
contradicţie incontestabilă: contemporanii nostri, aceştia sunt demo-
craţi; argumentul lor, aici, este anti-democratic; sau poate că trebuie să
le atribuim o definiţie ascunsă a democraţiei ce nu apare în
discursurile lor.
Urmând o a doua întrebare: în istoria recentă, populismul
contemporan umil preia ştafeta unui populism iniţial lăudabil. De ce?
Ce a făcut poporul ca să-şi vadă atât de repede aura devenind subiect
de dispreţ? Pare dificil să ne mulţumim cu definiţia admisă în prezent:
populismul este acea expresie politică ce respinge reprezentarea şi
vizează acordul fără mediere între un conducător şi o parte din popor.
Vedem mai curând mişcări aşa-zis populiste indignate de a fi private
47
de o reprezentare politică care le este refuzată. Vom susţine aici teza

următoare: viziunea contemporană a populismului provine dintr-un
proces moral atribuit apărării particularului. Acest proces există deja
în analizele greceşti ale demagogiei. Însă acesta preia o nouă direcţie
cu apariţia universalului, Iluminismului şi, în secolul al XX-lea, cu
eşecul ce a urmat apariţiei universalismelor. Destinul populismului
contemporan se înscrie în alunecarea idiotului grec spre idiot (din
grecescul idiotès în idiot) sau, altfel spus, a particularului spre imbecil:
alunecare care, deja conştientizată la greci, ia o nouă turnură odată cu
modernitatea. Acesta este pasajul pe care mi-am propus să îl expun.
În greaca veche termenul idios desemnează: cel ce aparţine la
propriu unei persoane sau unui lucru, cel ce este privat, particular;
după substantivul masculin idiotès: simplul particular, chiar omul
privat, ce poate fi opus regelui, magistratului, omului public, deci
simplul cetăţean, omul de condiţie modestă, omul fără educaţie, omul
vulgar. Idios se opune termenului koinos care semnifică acelaşi lucru
fie pentru cei mulţi fie pentru toţi şi, prin urmare, trimite la Stat, la
relaţiile publice, la autorităţi publice. Cuvântul koinotès, substantiv
feminin, semnifică comunitatea, ceea ce este spus sau făcut împreună,
utilizarea comună sau vulgară (în sensul locului comun).
Reputaţia populismului este legată de imaginea idiotès şi, în
mod esenţial, de acea alunecare de sens ce reduce simplul particular la
un ignorant, de unde şi termenul francez „idiot”. Conducătorul
populist este deplâns pentru că el se adresează direct poporului
precum unei grămezi de ignoranţi, oameni vulgari şi fără educaţie. În
timp ce vocaţia unui conducător civilizat este de a alterna ideile elitei
cultivate şi educate.
Perioadele oligarhice, din timpurile cele mai îndepărtate, sunt
clădite pe ideea de incapacitate a poporului de a guverna şi, într-un
anumit mod, pe idioţenia lui înnăscută. Omul simplu, izolat în
ocupaţiile sale particulare şi privat de o educaţie deschisă către lume,
nu ar şti să ia decizii pentru comunitatea ce constituie ansamblul
cetăţenilor. Singurii ce pot lua decizii pentru koinos sunt aceia care se
simt parte din koinotès înainte să fi fost idiotès: oamenii comunităţii,
oameni care se gândesc la ceea ce este important pentru toţi şi nu doar
48
la ce este important pentru ei, oameni cu mintea deschisă, capabili să

uite interesele particulare. Stabilit pe această nobilă distincţie,
dispreţul pentru popor este nimicitor în oligarhii, asemenea şi ura.
Găsim certitudinea idiotului popular la multe alte popoare, precum la
chinezi, unde aceasta apare sub o formă particulară. Nu este nevoie să
explicăm mai mult – lucrurile sunt deja clare – cum analfabetul rural
pare un sălbatic în ochii unui orăşean cultivat.
Odată cu apariţia democraţiei, la antici şi mai târziu la
moderni, convingerile antropologice şi cele politice se schimbă. Sim-
plul particular poate vota. Nu numai că acesta egalează elita în cultură
şi în cunoştiinţe, dar calităţile necesare participării politice sunt calităţi
pe care toată lumea le poate avea: bunul simţ, discernământul,
judecata, buna intenţie, generozitatea. Democraţia porneşte de la
principiul că dacă orice simplu individ este capabil de a-şi alege
partenerul de viaţă sau de a creşte copii, înseamnă că el este capabil să
participe la problemele publice pentru care se cer aceleaşi capacităţi.
Altfel spus, cel care confundă idiotès şi idiot nu ar şti cum să fie
democrat. Sau dacă preferaţi, munca esenţială a democraţiei constă în
a separa idiotès de idiot, în timp ce oligarhiile le confundă mereu. Nu
putem fi democraţi dacă percepem simplii particulari, cei care se
ocupă de problemele lor particulare fără deschidere spre ansamblul
cetăţenilor, ca fiind prin aceasta idioţi fără scăpare cărora puterea
trebuie mereu să le scape. Omul „particular” ia astăzi un sens nou: el
devine un idiot. Apărarea oficială a democraţiei nu împiedică o vie
suspiciune asupra capacităţilor poporului de a participa la problemele
publice. De unde şi proasta reputaţie a populismului, ce constă în a da
ascultare imbecililor. Presupusa incapacitate a poporului este însă un
caracter secundar: ea decurge dintr-o acuzaţie de universalism post-
modern. Există astfel opinia căreia îi refuzăm statutul de opinie pentru
a o traduce în stupiditate. Am dori să aratăm că acela este locul în care
se află piedestalul populismului contemporan.
După experienţele dureroase ale secolului al XX-lea am
revenit asupra afirmaţiei lui Rousseau conform căreia „voinţa generală
este întotdeauna justă”. Şi orice democrat va fi de acord cu faptul că
un conducător nu trebuie să urmărească mereu cerinţele populare.
49
Această certitudine însă ridică o întrebare: pe ce criterii trebuie să

decidem dacă ascultăm sau nu vocea populară? Cum aceaste criterii
nu sunt numite sau determinate de vreun principiu recunoscut, poporul
este instrumentalizat pentru a servi preferinţelor conducătorilor. Dacă
se preferă pedeapsa cu moartea în locul închisorii pe viaţă în cazul
criminalilor recidivişti, mergem mai departe opunându-ne vehement.
Dacă poporul se declară favorabil PACS2 cităm sondajul ca pe o
Pythie, zicând că adevărul iese din gura sa. Cine decide dacă trebuie,
într-un caz sau altul, să ascultăm poporul sau să îl contrazicem în
numele binelui public? Nimeni nu ştie. Altfel spus, erorile posibile şi
cele conştientizate ale vox populi, nu au lăsat loc unei reflexii asupra
limitelor democraţiei, ci mai curând, unei instrumentalizări ce permite
conducătorilor – după bunul lor plac – să dea poporului ceea ce acesta
cere sau, din contră, ce îl reduce la tăcere.
În acest ultim caz, când vocea populară găseşte un mijloc de
a se exprima, conducătorii nu dispun de cuvinte pentru a descrie furia.
Dispreţul de clasă este atât de odios, în sinea sa, precum dispreţul de
rasă. În Europa, primul este un sport naţional, pe când al doilea este o
crimă. Se vorbeşte cu prea mare uşurinţă despre „popor” ca şi cum ar
fi vorba despre o entitate determinată şi delimitată, ca şi cum l-am
putea include în întregime. Când vorbim despre „popor” referitor la
populism, este vorba de o parte dintre mediile populare, dificil de
cuantificat şi de definit în prealabil. Întrebarea la care vrem să
încercăm să răspundem aici este următoarea: cum a putut să devină
ceea ce este „popular” în popor un adversar atât de contestat în timpul
democraţiei triumfătoare?
Origine: idiotul şi comunul
Primii „populişti” din istoria noastră sunt, fără îndoială, acei

numeroşi tirani care preiau puterea în oraşele greceşti antice, în
_____
2
Pact Civil de Solidaritate (n.tr.).
50
secolele al VII-lea şi al VI-lea î.e.n. Dacă le observăm compor-

tamentul şi modul de a accede la funcţii supreme, constatăm o
analogie frapantă cu fenomenul populist contemporan. În acest sens,
gândirea platoniciană reprezintă un preludiu al judecăţilor contem-
porane. Tiranul grec întreţine cu mulţimea o complicitate otrăvitoare
ce îi permite accesul la putere. El o flatează, ea îl aplaudă. În acea
perioadă, oraşele sunt guvernate de oligarhii puternice ce nu acordă
mare atenţie unei populaţii rurale. În acest caz, în anumite oraşe,
oligarhiile pretind, asumându-şi rolul, acest groaznic jurământ: „Eu
voi fi adversarul poporului şi îi voi face Consiliului tot răul ce-mi stă
în putere”3. Nimic surprinzător dacă privim aventurierii, în general
bunii oratori, cum vin şi ţin discursuri mulţimilor promiţându-le o
viaţă mai bună.
Tiranii greci provin în general din rândurile poporului pe care
aceştia îl apără. Gygès indianul, primul tiran cunoscut, ar fi fost,
conform legendei, un sclav. Orthagoras din Sicyone era fiul unui
măcelar, Cypsélos din Corint al unui olar, Denys din Siracuza al unui
crescător de măgari... Aceşti oameni, care reuşesc uneori să pună
bazele unei veritabile dinastii tiranice, confiscă puterea în favoarea
crizelor producţiei de grâu sau a pericolelor exterioare a căror
importanţă o exagerează pentru a-şi fonda legitimitatea. Ar fi
scandalos să le pretindem mereu numai strategii de viclenie cinică.
Proiectele lor sunt amestecate după cum a sesizat fără îndoială
Aristotel: „Tiranul provine din popor şi din mulţime pentru a o proteja
împotriva nobililor astfel încât poporul să nu sufere nicio asuprire din
partea lor”. Apoi vorbeşte just despre „demagogii care au câştigat
încrederea poportului condamnându-i pe nobili”4.
Fie că tiranul este sincer, fie că foloseşte poporul ca simplu
mijloc (este imposibil de generalizat din cauza numărului
impresionant de tirani din acea epocă) anticii sunt mereu reţinuţi faţă
de acest om needucat ce prezice calamităţi, promite reforme nebune,
_____
3
Gustave Glotz, La cité grecque, Albin Michel, Paris, 1968, p. 326.
4
Aristotel, La Politique, Les Belles Lettres, Paris, 1953, ch. 10, p. 1310.
51
distribuie pământuri, creşte plata soldaţilor sau critică creditorii. Pe de

altă parte, înconjuraţi de oameni de nimic, lăsându-se sfătuiţi de
şarlatani: „Timofan se plimba prin piaţa publică însoţit de oamenii cu
cea mai proastă reputaţie”5. În final, mulţimea va fi pierdută şi
păcălită: tiranul, după ce va fi suprimat elitele, va guverna împotriva
lor. Spunem aici istoria unei mari pasiuni şi a unei mari înşelăciuni,
colectată în acest fragment concis al poetului Alceu vorbind despre
Pittacos: „Toţi reuniţi pentru a-l sărbători, ei l-au declarat tiran al
acestui oraş bland şi nefericit”6. Aceştia sunt aristrocraţii ce povestesc
istoria. Şi dacă aristrocraţii pot uneori să iubească poporul, ei detestă
întotdeauna şi mai presus de toate parveniţii.
De ce ar trebui să considerăm catastrofal faptul că un om,
chiar unul incult, se apleacă spre popor? Scrierile cele mai târzii,
contemporane democraţiei ateniene, continuă să insulte acest asasin
triumfant, numind regimul acestuia ca „ultima boală a statului”. Ce
diferenţă există deci între democraţia ce vizează binele poporului şi
tirania ce vizează binele poporului? De ce una este lăudată şi cealaltă
criticată, mereu în numele poporului? Astăzi ne punem această
întrebare vecină: de ce trebuie să îl onorăm pe Lenin şi să-l insultăm
pe Chavez? Nu vizează amândoi apărarea poporului chiar dacă acest
generos proiect nu este nicăieri urmat de efectele aşteptate? Tiranul îşi
începe adesea cariera ca şi şef al partidului popular, cum Aristotel
scrie referitor la Pisistrate („Pisistrate era şeful partidului popular şi
strateg când a devenit tiran”), şi înainte de a prelua puterea, „Pisistrate
trecea, pentru cei mai devotaţi, la democraţie”.7 Personajul
demagogului este extrem de prezent în scrierile greceşti ale secolelor
al V-lea şi al IV-lea î.e.n. ca şi cum acesta constituia un aspect
_____
5
Diodor din Sicilia, La Bibliothèque historique, Adamant Media Corporation,
2001, Paris, Xeme volume, p. 65
6
Alceu din Mytilene, în Suzanne Saïd, Monique Trédé et Alain Le Boulluec,
Histoire de la littérature grecque, Paris, Presses Universitaires de France,
coll. „Quadrige”, 1997.
7
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006, XXII, 3;
XIII, p. 4.
52
obişnuit, oarecum deconsiderat, al democraţiei. Tirania şi democraţia

întreţin relaţii problematice mai ales că prima, abolind aristrocraţii,
pregăteşte locul celei de-a doua.
O întrebuinţare greşită a apărării poporului va permite deci
apariţia acestei forme originare a populismului ca şi degradare a
democraţiei. Astfel, Tucidide descrie veritabilul democrat, Pericle, în
raport cu succesorii demagogi ai acestuia:
El nu era unul dintre aceia care se lasă condus de popor mai degrabă
decât el să îl conducă, deoarece, necăutând să-şi crească puterea prin
mijloace condamnabile, el nu le adresa niciodată cuvinte dictate din
complezenţă. Încrederea manifestată era de o aşa natură încât ajungea
până la coleră, împotrivindu-se propriilor dorinţe (...). Dintre
succesorii săi, niciunul nu a putut afirma o veritabilă superioritate
asupra celorlalţi. Dorind toţi să ajungă pe primul loc, ei încep, pentru a
fi pe placul poporului, să îi încredinţeze treptat pârghiile problemelor.8
Pentru greci, tirania şi democraţia în declin sunt ambele

atribuite linguşitorilor. Tiranul trăieşte înconjurat de linguşitori, iar
poporul prost condus este înconjurat de demagogi.9 Aristofan, pentru
care demagogia reprezintă una dintre ţintele principale, subliniază
momentul în care devine uşor de sedus poporul prin linguşire: „O
Démos, ce frumos este imperiul tau! (...) Eşti uşor de dus de nas: îţi
place să fii flatat şi sedus, ascultând mereu vorbitorii cu gura
deschisă”10. Jacqueline de Romilly arată cum „cuvântul de demagog,
care la origine vroia să însemne şeful poporului, a luat astfel, în timpul
celui de-al cincilea secol, sensul defavorabil care îi este atribuit
_____
8
Tucidide, Histoire de la Guerre du Péloponèse (Gallimard, Paris, 2000).
9
Aristotel, La Politique, Les Belles Lettres, Paris, 1953, p. 10, p. 1310, V, p.
11, p. 1214 a.
10
Aristofan, Théâtre complet, Tome 1, Les Acharniens - Les Cavaliers - Les
Nuées - Les Guêpes - La Paix, Gallimard, Paris, 1987, Les Cavaliers, pp.
114-1120.
53
astăzi”11. Cunoaştem dintotdeauna momentul în care mulţimea devine

uşor de sedus. Herodot spunea, referitor la subiectul Aristagoras:
„Trebuie să credem că este mai uşor să înşelăm mulţi oameni decât
unul singur”12. Poporul trebuie să fie suficient de slab pentru ca
demagogii să poată „profita uşor de mânia sa pentru a-l induce în
eroare”13.
Conducătorul mulţimii
Problema tiraniei şi apoi a demagogiei din cadrul democraţiei

emergente, este o problemă de mulţime? Are această problemă
legătură cu reuniunile în masă? Găsim astfel începuturile unei
psihologii a mulţimii la strămoşi. La Homer, mulţimea este descrisă
precum o mare agitată, o masă imprevizibilă şi violentă capabilă să
mişte totul în calea sa: „o mare cu valuri uriaşe”, spune poemul.14
Povestind istoria lui Solon, Aristotel pune în valoare principala
dificultate a meseriei de legislator: „a reţine poporul”, acesta din urmă
fiind comparat cu o haită de câini.15 Încă de la prima democraţie ştim
că indivizii grupaţi riscă mai mult să se lase pradă pasiunilor decât
dacă sunt singuri sau în grupuri restrânse: „Fiecare dintre voi în
singurătate este vulpoi, dar reuniţi aveţi spiritul confuz” scrie Solon.
Şi Aristofan în Cavalerii spune: „Sunt pierdut! Căci acest bătrân la el
acasă este cel mai nobil dintre oameni, însă imediat ce ocupă locul pe
_____
11
Jacqueline de Romilly, Les problèmes de la démocratie grecque, Hermann,
1975, p. 43.
12
Herodot, Histoires (V- X), Gallimard, Paris, 1990, V, p. 97.
13
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006, XXXIV, p. 1.
14
Homer, L’Iliade, Ed. Hatier, Paris, 2009, II, p. 144.
15
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006, XII, pp.
4-5.
54
această piatră (în cadrul adunării poporului) devine tâmp şi gură

cascată”16.
Găsim în aceste texte esenţialul analizelor care vor duce la
era contemporană după „era maselor”. Democraţia greacă funcţiona
natural pornind de la o mulţime, câteva mii de oameni reunite la un
loc şi regulile psihologiei mulţimilor se regăsesc aici. Când mulţimea
este adunată, fiecare tinde să rătăcească în mijlocul celorlalţi,
capacitatea de a raţiona şi de a judeca sănătos. Ca şi cum conştiinţa
individuală, considerată în acelaşi timp inteligenţa situaţională şi
capacitatea morală, se diluează. În mijlocul mulţimii, pasiunea este
cea care vorbeşte mereu prima: această exaltare de a pleca la luptă fără
a cugeta asupra riscurilor şi asupra mizelor, de exemplu, de care
Tucidide vorbeşte referitor la expediţia din Sicilia, în acel moment în
care spriritele cele mai lucide trec de partea celor tăcuţi, „temându-se
să nu fie consideraţi falşi patrioţi”17 dacă dezaprobă public fanatica
ardoare a mulţimii ce îi înconjoară. Pasiunea, după cum ştim deja, se
exprimă doar în momentul prielnic, de unde şi instabilitatea mulţi-
milor, capacitatea lor de a-şi schimba părerea de la un moment la altul,
la fel cum atenienii nemulţumiţi îl sancţionează pe Pericle apoi îl
realeg imediat ca strateg, „cu această inconsistenţă cu care mulţimile
sunt obişnuite”18. Mulţimea uită, trece de la indulgenţă extremă la
severitate extremă, de la febră la neglijenţă, de la mânie la descurajare.
Astfel, ea devine incapabilă să ducă o politică veritabilă ce necesită
gândirea pe termen lung şi provoacă o spontaneitate periculoasă.
Cînd Platon vorbeşte despre „marele animal” format de
poporul democraţiei, este vorba despre o mulţime: „vin împreună,
mulţime compactă, iau loc la Adunare, la tribunal, la teatru, în tabără,
în orice alt concurs sau adunare a poporului”19. Aceasta elaborează şi
_____
16
Jacqueline de Romilly, Les problèmes de la démocratie grecque, Hermann,
1975, p. 25
17
Tucidide, Histoire de la Guerre du Péloponèse, Gallimard, Paris, 2000, VI,
p. 24.
18
Id., II, p. 65.
19
Platon, La République, Flammarion, Paris, 2002, VI, 492 b.
55
împrăştie judecăţi excesive şi contradictorii. Platon descrie, cu

obişnuita sa fineţe, cum manipulatorii de mulţime ştiu să observe acest
animal enorm şi înspăimântător, să-i studieze reacţiile, să-i surprindă
slăbiciunile şi să-i descopere călcâiul lui Ahile. Apoi, cu îndrăzneala
unui dresor, pot să îi facă faţă şi să o aducă acolo unde ei doresc. El
descrie cum, în acelaşi timp, tinerii educaţi, pierduţi în această
mulţime, împietriţi în faţa acestui elan ce se revarsă, sunt imediat
prinşi de val. Astfel, decorul este stabilit: mulţimea, privată de
conştiinţă şi dotată cu putere, include conştiinţa individuală sedusă;
dresorul care o domesticeşte urmăreşte cu grijă contururile pasiunii
sale plutitoare.
În continuare, oricare ar fi luciditatea anticilor în psihologia
mulţimilor, prezenţa demagogului, acest strămoş al populistului,
prezintă factori mult mai profunzi. Aceştia nu se rezumă la adunarea
în mulţime care permite şi încurajează incertitudinea. Indivizii nu îşi
pierd raţiunea doar datorită faptului că se reunesc. În afara
circumstanţelor ce îi ţin împreună, ei duc o lipsă naturală de judecată.
Şi aici vom aborda adevărata problemă democratică.
Cei mulţi şi cei puţini
În atmosfera democraţiei greceşti apare o expresie care, deşi

simplă şi prezentă în toate societăţile umane, va lua aici un sens
esenţial: cei mulţi. Este vorba de a desemna, într-un mod iniţial banal,
masa de locuitori ai oraşului, cetăţeni sau nu, alături de toţi oamenii de
pe stradă, toată lumea şi orice persoană. Aceasta nu mai este o
mulţime adunată, ci un ansamblu de oameni care locuiesc aici, trăiesc
sub aceste instituţii, se supun acestor legi, practică această cultură şi
această artă de a trăi. A denumi astfel un ansamblu ne face implicit să
realizăm distincţia de un alt grup deoarece denumim prin raportarea la
un alt lucru. Cei mulţi nu sunt masa de locuitori ai Atenei faţă de cei
din alte oraşe sau faţă de barbarii vecini. Cei mulţi se disting de cei
puţini în cadrul aceluiaşi oraş. Ei se caracterizează printr-un anumit
mod de a se comporta. În oraş, cei puţini care vor într-adevăr să îi
56
vadă pe cei mulţi, îi identifică şi îi desemnează. În schimb, cei mulţi

nu-i definesc pe cei puţini care se definesc ei înşişi. În oraşul
democratic apare o diferenţă, aparent puţin democratic, între o masă
observată şi un mic grup ce observă masa.
Cei mulţi sunt, prin definiţie, superiori în cantitate celor
puţini, dar sunt inferiori în calitate. Se stabileşte deci certitudinea
existenţei unei elite, ale cărei criterii trebuie definite. Aceste criterii nu
seamănă cu cele ale oligarhiei. Particularitatea lor reprezintă mijlocul
originar ce permite apariţia populismului într-o democraţie. Cei mulţi
sunt ataşaţi propriilor dorinţe. Ei nu deţin o privire de ansamblu pentru
a conceptualiza şi a dori binele comun. Aristotel aseamănă tiranul cu
poporul reţinut de propriile instincte de bază. Nici unul nici celălalt nu
privesc binele comun, însă ei se bucură de plăcerea de moment. La
început, spune el, cei Treizeci de tirani guvernau bine şi „executau
trădătorii şi criminalii ce se adresau poporului împotriva veritabilului
lui interes pentru a-i fi agreabil”20. Demagogul este văzut ca cel care
întreţine tentaţia de a trăi pentru el însuşi, neglijând binele tuturor. Se
pare că doi factori sunt corelaţi caracteristicilor celor pe care îi numim
cei mulţi: ataşamentul faţă de principiul plăcerii şi ignorarea
termenului lung.
Orice analiză greacă a demagogiei, strămoş populismului
nostru, lasă loc diferenţelor dintre principiul plăcerii şi principiul
realităţii, primul legat de termenul scurt, iar cel de-al doilea de cel
lung. Caracteristic demagogului este plăcerea pentru moment,
pretinzând că totul este uşor şi că totul poate fi obţinut, mascând
dificultăţile şi eforturile esenţiale. Este astfel vorba de promovarea
agreabilului în detrimentul binelui. Sau, daca vrem, de promiterea
bunăstării şi confortului de moment în detrimentul binelui care
exprimă mai mult o înălţare a fiinţei în timp. Demagogii manifestă
acest comportament uşor al complezenţei, sau se complac utilizând
_____
20
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006, XXXV, p. 3.
57
expresia spontană a dorinţei. În Supliciile lui Euripide, măgulitorii

„fac astăzi plăcerile poporului, iar durerea mâine”21.
Astfel, chiar atunci când nu este adunat ca mulţime, poporul
se caracterizează printr-o afectivitate dură ce îndepărtează judecata
dreaptă, prin explozia spontană a sentimentelor ce respinge viziunea
asupra viitorului, prin credulitate excesivă ce denotă o lipsă de marjă
de eroare, prin incapacitate de prevedere ce generează irespon-
sabilitate, prin exigenţă a posesiei ce denigrează gravitatea nevoii. Mai
concis, cei mulţi sunt privaţi, după cum vom vedea în cele ce urmează,
de raţiunea (noos) cu care se pot mândri cei puţini.
Aristotel este singurul gânditor grec care nu i-a discreditat pe
cei mulţi. Dimpotrivă, el consideră că e foarte probabil ca populaţia în
ansamblu să judece mai bine decât un grup restrâns de indivizi, fie ei
avizaţi. De fapt, fiecare îşi aduce partea sa de contribuţie când vine
vorba de luciditate, luciditatea se însumează22 chiar dacă autorul
admite că această superioritate este discutabilă şi că anumite mulţimi
sunt mai puţin lucide decât altele. El povesteşte cum înstăritul Cimon
şi-a construit notorietatea implicând o numeroasă clientelă: „Oricare
din Lakiades – cei din comuna sa – putea să-l găsească în fiecare zi şi
să obţină de la el mijloacele de a se întreţine; în plus, niciuna dintre
proprietăţile sale nu era închisă astfel încât cine voia putea sa profite
de roadele ei”23. Pericle, neputând să îl concureze, fiindcă îi lipsea
averea, a instituit atunci sisteme de indemnizaţie pentru judecători. Nu
ne aflăm atunci în situaţia de a cumpăra poporul? Şi cum se face că
acesta este atât de uşor de cumpărat? În mod similar, „cei puţini sunt,
într-o mai mare măsură decât cei mulţi, mai accesibili la corupţie când
vine vorba de bani sau favoruri”24. Aceste afirmaţii presupun un
postulat care stă la baza acestora: fiecare este capabil să fie într-o
anumită măsură înţelept. Aceasta se întâmplă, chiar dacă Stagiritul
este perfect conştient de pericolul pe care îl reprezintă demagogii în
_____
21
Euripide, Tragédies complètes, Gallimard, Paris, 1989, p. 411.
22
Aristotel, La Politique, Les Belles Lettres, Paris, 1953, p. 1281 b.
23
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006, XXVII, p. 3.
24
Id., XLI, p. 2.
58
cadrul cetăţii, fiindcă ei promovează în conştiinţa populară instinctele

cele mai joase. Aristotel este singurul democrat veritabil al Atenei
pentru că fondează guvernarea pe prudenţă, înţelepciune umană şi
pentru că le consideră a fi împărţite.
Cei mulţi, după cum am văzut, sunt periculoşi pentru că cel
mai adesea se strâng în grupuri mari, dar şi din cauza slăbiciunii lor
înnăscute. Sunt oameni fără o educaţie autentică, ghidaţi de instincte.
Această inferioritate nu este singura dificultate în societatea condusă
de cei mulţi. Cealaltă problemă este multiplicitatea denunţată de
Platon. Libertatea democratică le permite tuturor să se exprime, să
trăiască după bunul plac. Astfel, societatea liberă va fi copleşită de
dorinţe contradictorii, iar Platon îi atribuie o frumuseţe de carnaval:
„Există posibilitatea, am reluat, ca din toate regimurile, acesta să fie
cel mai frumos: asemănător unei haine vopsite în culori pestriţe, acest
regim va apărea de asemenea ca cel mai frumos fiind împestriţat cu tot
felul de stări de spirit”25. Însăşi pluralitatea – fără a lua în considerare
înclinaţiile bune sau rele pe care le suscită – este condamnabilă
deoarece încurajează înclinaţiile cele mai copilăreşti ale sufletului
omului: dorinţa de a se exprima spontan şi liber. Bucuria şi explozia
entuziastă a multiplicităţii are o latură imatură, incompletă şi de aceea
sunt plăcute de fiinţele incomplete: femeile, copiii.
Critica platoniciană a democraţiei se bazează pe discordanţa
ce produce libertatea de a fi: „Pretutindeni unde are dreptul, fără
discuţie, fiecare cetăţean îşi va ordona viaţa privată potrivit metodei
care i se va părea cea mai convenabilă”26. Platon foloseşte în greceşte
cuvântul idiov, particularitatea, şi recurge la o schimbare discutabilă.
Uneori vorbeşte de tentaţia specific umană de a-şi indeplini propriile
capricii şi de a se conduce după propriile dorinţe. Alteori vorbeşte
despre diferenţele dintre oameni, diferenţele de stil de viaţă şi de
opinie care se manifestă inevitabil în regimul democratic. Însă
confundă aceste două idei constant. Altfel spus, pentru el, pluralitatea
_____
25
Platon, La République, Flammarion, Paris, 2002, p. 557 c.
26
Id., p. 557 b.
59
nu poate să se nască decât din dorinţe şi pasiuni. El nu ar şti să aibă,

de exemplu, o multitudine de presupuneri. De aceea, democraţia este o
bufonerie. Raţiunea nu poate fi decât una. Nu există, prin urmare, mai
multe opinii rezonabile. Părerile pestriţe ale democraţiei sunt
considerate ca fiind pasiuni, dorinţe, capricii. Acest regim este cel mai
fragil, iubit de toţi, mai ales de oamenii simpli care fac salturi pentru a
putea ajunge la dorinţele lor. În realitate, democraţia este pur şi simplu
o demagogie sau un populism precursor deoarece continuă să facă pe
plac primului născut sau primului imbecil care apare.
Identificarea pluralităţii cu mediocritatea sau cu haosul se
traduc printr-un elitism ce respinge orice încercare, orice speranţă de a
ţine cont de ceea ce exprimă poporul. Doar o mână de indivizi deţin
adevărul. După cum ştim, Platon îşi bazează teoria pe experienţa sa de
viaţă, în special: decepţia democratică. Această viziune a lui Platon
anunţă puncte de vedere actuale în legătură cu populismul: astăzi, dacă
opinia publică nu corespunde discursului drepturilor omului prevăzute
într-un anumit mod, această opinie este identificată cu o risipă de
capricii şi pasiuni, iar cel care ii acordă atenţie este considerat drept
demagog.
Totuşi, este necesar să îl restituim pe Platon timpului său.
Societatea holistă antică accepta greu pluralitatea punctelor de vedere,
iar Aristotel, când susţine armonia în locul unisonului27, este incredibil
de modern. Dar în societăţile individualiste contemporane,
identificarea pluralităţii cu anomia nu sună cumva fals? Din ce cauză
este particularitatea considerată nefastă, de ce mai mulţi valorează mai
puţin decât unul singur? Pentru că în filozofia politică a grecilor antici,
cu excepţia nuanţată a lui Aristotel, existenţa raţiunii şi existenţa
cetăţii apar în oglindă, iar cea de-a doua se reflectă în prima. Raţiunea
încearcă să găsească adevărul. Care este unic, deşi nu îl cunoaştem (şi
nu îl vom cunoaşte niciodată). Teoriile adevărului dublu, elaborate
prin imposturi intelectuale pentru a servi drept ideologii, nu au reuşit
_____
27
Aristotel, La Politique, Les Belles Lettres, Paris, 1953, II, p. 1263, p. 34.
60
să convingă pe nimeni. Două aserţiuni contradictorii nu pot să fie

adevărate în acelaşi timp.
„În timp ce discursul autentic este universal, cei mulţi trăiesc
având raţiunea ca o caracteristică particulară”: acest celebru fragment
din Heraclit evidenţiază contradicţia dintre xunos, adică universalul,
pe care de altfel grecii îl numeau cel mai adesea koinos şi idios, adică
particularul. Cei mulţi îşi exprimă fiecare propriul adevăr şi propria
opinie. Dar această pluralitate nu are sens, nu este decât risipire. Doar
adevărul comun tuturor, unic, are un sens. Cei mulţi îl ignoră şi
consideră judecata lor particulară ca fiind singurul adevăr. Heraclit
exprimă aceeaşi idee în fragmentul următor: „Pentru cei treji există o
lume unică şi comună, dar fiecare dintre cei adormiţi se abandonează
unei lumi particulare”.28 Aici, cei mulţi sunt identificaţi cu nişte spirite
greoaie, întocmai precum cei care dorm, fiecare înghiţit de propriul
vis. În timp ce înţeleptul sau filozoful este comparat cu un om treaz
care vede lumea comună etalată în faţa tuturor, aceeaşi lume.
Inteligenţa sau raţiunea, noos, este acea capacitate care
consistă din puterea de a cerceta şi de a lua în considerare nu ceea ce
este particular, ci ceea ce este comun tuturor.29 Nimeni nu este privat
de această capacitate, dar cei mai mulţi nu se folosesc de ea: nu se
interesează decât de particularitate şi deşi le prezentăm logosul,
discursul universal, nu îl văd sau nu îl părăsesc.30 În consecinţă,
înţelegem legătura între idiotès şi idiot şi de ce simplul particular este
văzut de la început ca un imbecil. El este cel care ar putea să îşi
folosească inteligenţa pentru a se ridica deasupra celor obişnuiţi, dar
rămâne în lumea sa individuală.
Această trecere de la idiotès la idiot, de la particularitate la
imbecilitate, nu poate să se realizeze decât începând de la un postulat
deja prezent la Heraclit31 şi deja înrădăcinat la Platon: legătura strânsă
_____
28
Héraclite, Fragments, Flammarion, Paris, 2002, Le fragment 9.
29
Id., Le Fragment 57.
30
Georges Moyal, „Le rationalisme d’Héraclite”, în La naissance de la raison
en Grèce, sub îndrumarea lui JF. Mattéi, PUF, Paris, 2006, p. 189.
31
Héraclite, Fragments, Flammarion, Paris, 2002, Fragmentul 7.
61
şi aproape suprapunerea dintre reflecţia filozofică şi practica politică.

Filozofia consistă în căutarea dincolo de varietatea de opinii şi
pluralismul relativului, logosul, sau cuvântul universal, adevărul care
există pentru toţi. Dacă politica trebuie să aibă ca scop căutarea
adevărului comun al celor din cetate sau chiar al tuturor oamenilor,
diversele obiceiuri, opinii, idealuri temporare şi istorice, vor apărea
firesc precum nişte manifestări particulare sortite să dispară în faţa
inteligenţei filozofice. Vizează politica universalul? Nu este mai
degrabă o practică întotdeauna înscrisă în istorie şi inserată în nişte
consideraţii relative? Şi în acest caz, individul particular poate la fel
de bine să apere interesul general al cetăţii sale, inspirat de valorile
historice neapărat relative, fără a fi filozof sau să urmărească
universalismul logosului. În această situaţie, idiotès nu este un idiot, ci
un om încarnat într-o particularitate umană ca mulţi alţii.
În diferenţierea făcută de Platon între logosul filozofic şi
finalitatea politică se găseşte o imagine concordantă cu actuala epocă:
astăzi, un adevăr moral unic îi impune politicii finalitatea, judecându-i
ca fiind idioţi pe cei care ar dori să apere particularităţile în faţa
acestui univers impus. Ca la Platon, opinia contemporană dominantă
refuză să îi diferenţieze pe cei mulţi care, agitaţi de pasiuni şi de
dorinţe personale, refuză binele comun, şi cei mulţi care, înarmaţi cu
prudenţă pentru a lua decizii întotdeauna individuale, refuză un adevăr
enunţat în prealabil dincolo de orice particularitate. Populismul se
naşte din acest amalgam.
Săraci şi răi în acelaşi timp
Această asimilare a politicii prin filozofie subînţelege

distincţia dintre două tipuri de persoane. Textele utilizează adjective
predilecte pentru a le denumi. Elita se distinge de cei mulţi prin
caracteristici de înţelegere şi morale. În general, cei mai buni (aristoi)
se opun celor mulţi, „cel mai bun” însemnând a fi la fel de inteligent şi
virtuos. În aristocraţia care a precedat democraţia în Grecia,
artistocraţii se considerau a fi cei mai buni, atribut care însumează
62
frumosul şi binele, ideal de kaloskagathos, omul frumos şi bun. Cei

mai buni sunt educaţi: motivul ignoranţei revine fără încetare când
este vorba de stigmatizarea celor mulţi pe care democraţia îi ridică.
Există numeroase texte în care este ridiculizată incultura maselor cu
atât mai ridicolă cu cât se află la putere. De exemplu, Tucidide
povesteşte că în timp ce atenienii au decis să realizeze expediţia din
Sicilia „erau în general prost informaţi în ceea ce priveşte întinderea
ţării şi numărul de locuitori”32.
Rar se întâmplă ca ignoranţa să fie tratată separat. Ea este
asociată aproape întotdeauna imoralităţii, respectiv răutaţii. De
exemplu în opera lui Aristofan, unde măcelarul este convins că, cu cât
este mai ignorant, cu atât va fi un conducător mai priceput: „Pentru a
conduce poporul, nu este nevoie de un om dotat cu o cultură bogată şi
o educaţie aleasă. Trebuie să fie un om ignorant şi în acelaşi timp,
şiret”.33 În Republica Atenienilor a lui pseudo-Xenofon este stabilită o
legătură de cauzalitate între ignoranţă şi imoralitate:
În fiecare ţară cei mai buni sunt opusul democraţiei; pentru că în cazul
celor mai buni întâlnim cele mai slabe manifestări de injustiţie şi cea mai
puternică manifestare a tot ce este demn pentru un om onest; în cazul
poporului, însă, întâlnim cel mai înalt grad de ignoranţă, turbulenţă şi
infamie pentru că este antrenat mai mult în acţiuni ruşinoase din cauza
sărăciei, a lipsei de educaţie şi a ignoranţei, care, pentru unii, este
consecinţa lipsurilor materiale.34
Cauzalitate amară: sărăcia determină ignoranţa care la rândul

său împinge spre imoralitate. Astfel că cei mulţi se văd înzestraţi cu
_____
32
Tucidide, Histoire de la Guerre du Péloponèse, Gallimard, Paris, 2000, VI, p. 1.
33
Aritofan, Théâtre complet, (tome 1: Les Acharniens - Les Cavaliers - Les
Nuées - Les Guêpes - La Paix), Gallimard, Paris, 1987, „Les cavaliers”, p. 180
34
A se vedea „La République des Athéniens”, (I,5). In OEuvres Complètes.
Tome 2 : L'Anabase - L'Economique - Le Banquet - De la Chasse - La
République des Lacédémoniens - La République des Athéniens, Garnier-
Flammarion, Paris, 1967.
63
toate defectele în acelaşi timp. Dacă există un sâmbure de adevăr în

această logică, el poate fi reperat odată cu trecerea timpului. Sărăcia te
constrânge să trăieşti în prezent. Ignoranţa împiedică formarea
viziunilor de ansamblu în spaţiu şi timp. Astfel că poporul are tendinţa
să perceapă lucrurile pe termen scurt. Şi cum conducerea unei societăţi
pretinde viziuni pe termen lung, putem să afirmăm că suficienţa clipei
(plăcerea momentană, capriciul) este imorală când vine vorba de
politică. Ideea este deja prezentă la Heraclit: „Ei iau un lucru în
schimbul tuturor, cei mai buni – gloria nemuritoare în schimbul
lucrurilor care pier; dar cei mulţi vor să se sature precum vitele”.35 Cei
mulţi sunt comparaţi aici cu animalele, incapabili să gândească mai
departe de bucata pe care o rumegă; cei mai buni reflectează la
nemurire.... Din această cauză izvorăşte şi pericolul de a vedea
mulţimea cum ia decizii pe termen lung fără viziune, apărătorul
oligarhiei din opera lui Herodot spunând: „Tiranul ştie ce face, dar
mulţimea nu este nici măcar capabilă. Cum ar putea să fie, fiindcă nu a
fost educată niciodată, nu a văzut niciodată frumosul prin ea însăşi,
cum să se arunce orbeşte în aceste treburi, agitându-le, precum un
torent în plină revărsare?”.36 Defectul esenţial al celor mulţi este
identificarea binelui individual de moment cu binele comun al cetăţii;
poate că nu există altă frază mai dură în literatură decât aceea a lui
Xenofon care evocă o lărgire dramatică a dreptului la vot dacă
cetatatea era condusă de „sclavii şi mizerabilii care şi-ar vinde oraşul
pentru o drahmă”.37
Cei mai buni sunt oameni instruiţi, competenţi, prin urmare
vizionari pe termen lung şi dincolo de curtea proprie. De aceea grecii
au tendinţa de a îi cataloga pe cei leneşi ca fiind cei mai buni
conducători pentru că dorinţele lor nu pot să afecteze căutarea binelui
comun. În general, cei mai buni ies în evidenţă când vine vorba de
oameni distinşi, sunt modelaţi prin instrucţie şi educaţie care le
_____
35
Héraclite, Fragments, Flammarion, Paris, 2002, Fragmentul 29.
36
Herodot, Histoires (I- V), Gallimard, Paris, 1990, III, 81.
37
Xenofon, L’Histoire de la Grèce antique, Belles Lettres, Paris, 1973, II, III,
p. 48.
64
conferă şi competenţă şi moralitate. Cultura şi civilizaţia se însoţesc.

Astfel, Aristotel face diferenţa între „primii veniţi” şi „oamenii
oneşti”38, marcând că cinstea nu este naturală; dimpotrivă, ea este
rezulatul educaţiei şi orice om fără educaţie este încă un barbar.
Sensul timpului este legat de meditaţia asupra logosului la
care poporul nu îşi aduce nicio contribuţie: meditaţia în legătură cu
ceea ce este bine în esenţă, nu pentru sine, pentru moment sau pentru
loc determinat. Când Platon îşi imaginează, într-o problemă
pedagogică, celebra competiţie dintre un bucătar şi un medic, nu
descrie doar un juriu format din copii, ci din „oameni la fel de
iraţionali precum copiii”39. Este evident că se referă la cei mulţi care
apar şi în opera Republica, spunând despre ei că atunci cînd judecă
arta sau politica criticile lor sunt „profund ridicole”. Acest lucru se
întâmplă deoarece cei mulţi nu cunosc decât cazurile particulare şi
ignoră unitatea logosului40, nu pot să perceapă binele comun al cetăţii.
Nu înseamnă că ar fi potrivit să trasăm frontiera dintre cei mulţi şi cei
mai buni. Dimpotrivă, cu cât auzim mai multe despre această
diferenţă, cu atât mai greu o putem defini. Când atenienii căutau, la
graniţa dintre secolele al V-lea şi al IV-lea î.e.n., să instaureze
oligarhia, ezitările au fost vizibile: „Dorind să cheme la putere
oamenii cinstiţi, ei nu au chemat decât trei mii de persoane ca şi cum
meritul ar fi limitat la acest număr”41, scrie Aristotel. Care este
numărul oamenilor capabili şi cum pot fi diferenţiaţi de ceilalţi?
Cetatea aparţine celor mai mari şireţi
Dacă ne gândim la logos prin prisma cetăţii, a vieţii politice,

atunci devine nomos. Altfel spus, universalul (koinos sau xunos la
_____
38
39
Platon, Gorgias, Flammarion, Paris, 1996, p. 464 d.
40
Platon, La République, Flammarion, Paris, 2000, VI, d, e.
41
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006, XXXVI, p. 2.
65
Heraclit) pentru raţiune este echivalentul legii pentru societatea

politică42. Legea este cea care uneşte, care are aceeaşi valoare pentru
toţi şi care le permite indivizilor să trăiască nu doar unul lângă
celălalt, dar şi în înţelepciune fără veşnica ameninţare a dezbinării şi
războiului. Legea reprezintă justiţia, oferă fiecăruia ceea ce merită.
Este armonioasă, permiţând instituirea unei amiciţii civice între cetă-
ţeni, unde dorinţele se întâlnesc, scopurile se intersectează, idealurile
se împărtăşesc. Nu există armonie fără justiţie deoarece este nevoie de
egalitate pentru a exista amiciţie.
Legea formalizează această exigenţă pentru fiecare cetăţean:
abandonarea interesului particular în favoarea interesului general,
înăbuşirea propriilor dorinţe şi pasiunilor pentru materializarea
condiţiile concordiei. Viaţa politică nu se rezumă doar la lege, ci la
această exigenţă care poate să exprime decizii comune în cazuri
concrete pe care legea nu le prevede. Când atenienii au decis să uite
trecutul şi să renunţe la răzbunare după căderea celor Treizeci de
tirani: „Atenienii, în particular şi în grup, par să fi adoptat conduita
cea mai frumoasă şi cea mai civică în legătură cu nenorocirile din
trecut”.43 În reflecţia filozofică, particularitatea dăunătoare este cea de
considerare a propriilor opinii drept unicul adevăr. În cetate,
particularitatea dăunătoare este aceea care înseamnă îndeplinirea
propriilor dorinţe în detrimentul interesului general. Este curios faptul
că în textele greceşti aceste două particularităţi sunt suprapuse, lăsând
să se înţeleagă că idiotès sunt spirite limitate şi în acelaşi timp suflete
egoiste ceea ce, totuşi, nu este chiar acelaşi lucru. Astfel că degradarea
cetăţii se defineşte prin cei doi factori conectaţi: amploarea luată de
demagogie şi nerespectarea legilor.
Aristotel datează acest declin din timpul guvernării lui
Pericle: „pasiunea demagogilor va antrena un abandon al principiilor
politice”44. Stagiritul descrie licitaţia pe care conducătorii o desfăşoară
_____
42
Michel Fattal, Logos, pensée et vérité dans la philosophie grecque, L’ Harmattan,
Paris, 2001, p. 33.
43
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006, XL, p. 3.
44
Id., XXVI, p. 1.
66
pentru a da oamenilor alocaţii din ce în ce mai importante şi de aici

dorinţa lor ca drojdia societăţii să se ocupe de chestiunile politice. De
fapt, oamenii cei mai puţin educaţi au fost cumpăraţi. Şi cum vedem la
Cleon, aflat în fruntea grupării democratice, „care va fi primul va
striga de la tribună, va folosi injurii şi va vorbi neglijent, în timp ce
restul oratorilor vor păstra o atitudine corectă”.45 Înainte, conducătorii
partidului popular erau oameni educaţi, provenind din elită. Începând
cu acel moment, toţi liderii populari vor fi oameni din popor şi
demagogi. Aristotel subliniază că principala caracteristică a politicii
lor este de a nu lua în seamă decât momentul prezent: supuşi mulţimii,
sunt tradaţi de propria impulsivitate.
Venirea la putere a diferitor categorii de oameni vulgari şi
needucaţi coincide cu nerespectarea din ce în ce mai crescută a legii.
Infracţiunile rămân de atunci cel mai adesea nepedepsite sau chiar
dacă este dată o condamnare aceasta nu se aplică. Această chestiune
este una dintre temele foarte importante din opera lui Demostene.
Acesta descrie un fel de letargie, de slăbiciune, de complezenţă, care
împiedică aplicarea completă a legii: „regulile sunt pervertite la noi în
cetate; în acest proces acuzatorul este cel care se apără şi apărătorul
cel care acuză” afirmă el.46
Platon şi Tucidide au descris bine acest climat amoral care
suprinde o democraţie obosită după războiul peloponesiac, epidemia
de ciumă şi moartea lui Pericle. Într-o lucrare celebră, Tucidide arată
cum cuvintele îşi schimbă sensul, permiţând viciilor să apară ca fiind
virtuţi şi pretinde că „La originea tuturor acestor rele se afla apetitul
pentru putere care hrăneşte lăcomia şi ambiţia personală”.47 Alfel
spus, se produce o dezagregare a legăturii sociale prin creşterea iubirii
de sine. Sau mai degrabă faptul că dragostea de sine ajungea mai
repede la putere, graţie influenţei demagogilor. Înstrăinarea socială nu
este determinată de depravarea cetăţenilor altădată cinstiţi, ci de
_____
45
Id., XXVIII, p. 3.
46
Demostene, Oeuvres complètes. Contre Ctesiphone, PUF, Paris, 1986, p. 192.
47
Tucidide, Histoire de la Guerre du Péloponèse, Gallimard, Paris, 2000, III, p. 82.
67
accederea la putere a „primilor veniţi”48. „Totul este desfiinţat,

deschis, bulversat, cetatea aparţine celor mai mari şireţi şi celor mai
imprudenţi”49 scrie Demostene. Respectul legilor ţine de educaţie, căci
instinctul ne comandă să ne servim pe noi înşine fără vreo altă
constrângere.
Democraţia ateniană nu a împiedicat existenţa unor opinii
contrare. De-a lungul vremii, în cetate, democraţia trebuia să se
aştepte la concurenţă din partea oligarhiei. Puterea Spartei, cetate
aristocratică, a sporit influenţa acesteia din urmă. Prin urmare,
argumentele elitiste erau întotdeauna prezente în discursuri şi texte
mai ales că democraţia este ţinta ironiilor. Cetatea este democratică,
dar pot într-adevăr cei mulţi să guverneze? Şi dacă da, în ce condiţii?
Criza care se adânceşte începând cu finele secolului al V-lea
ţine de un exces de democraţie potrivit mai multor martori. Li s-a
acordat statutul de cetăţean unor indivizi care ignoră interesul comun.
În 401 şi în 404 s-a desemnat o listă de 5.000, respectiv de 3.000 de
cetăţeni cărora se dorea să li se ofere putere oligarhică şi care erau
denumiţi „atenienii cei mai capabili să îşi servească statul”. Aceste
liste nu au fost niciodată publicate şi oligarhiile nu au durat deşi
comentatorii au subliniat că fuseseră guvernări mai mult decât
rezonabile. Mai târziu, având în vedere frica de demagogie şi
incompetenţă, s-a făcut totul pentru ca numărul de cetăţeni să nu
crească prea mult şi se vor lăuda din ce în ce mai mult avantajele
regimurilor mixte, compuse din democraţie şi oligarhie, pe care
Aristotel le numea politeia.50 Vedem astfel în ce măsură se propaga
demagogia nu doar ca o pervertire a democraţiei, ci şi ca o expresie
familiară şi greu de îndepărtat.
_____
48
49
Demostene, Oeuvres complètes. Contre Aristogitone, PUF, Paris, 1986, I, p. 25.
50
Aristotel, La politique, Les Belles Lettres, Paris, 195), IV, 8, p. 1293 b 30.
68
Judecata antică şi Judecata modernă
Altfel spus, prima manifestare a ceea ce va deveni

populismul se bazează deja pe o distincţie între poporul incult şi elita
educată. Inferioritatea poporului ţine la viziunea sa individualistă cu
care percepe lucrurile, în timp ce elita priveşte lumea prin prisma
logosului: de aici vine şi capacitatea sa de a viza binele comun.
Viziunea noastră asupra populismului este foarte apropiată de cea a
atenienilor din acea epocă: populismul din vremea noastră este acel
şef de partid, uneori guvernant, care flatează nu doar pasiunile
mulţimii, dar mai ales tendinţa simplului cetăţean de a rămâne
închistat în particularitate. Când respingem populiştii de astăzi,
susţinem tot logosul. Totuşi, acest logos, acest limbaj universal, era la
greci foarte diferit de ceea ce a devenit ulterior, deşi cele două variante
sunt apropiate de genealogie. Vom vedea că această metamofoză cere
în acelaşi timp şi transformarea felului în care privim populismul.
Logosul grecilor este un adevăr care nu a fost încă găsit şi
poate că nu va fi găsit niciodată. Este întotdeauna în aşteptare – un
ideal. Spiritul caută adevărul unic prin dialectică. Este un drum
presărat cu obstacole şi nu recuperăm decât fragmente; şi acelea
întotdeauna efemere. Dialogul este o aventură, o rătăcire. El
bulversează dorinţa, care denaturează argumentele şi cere punerea la
încercare a opiniilor primite. Ştim că adevărul există (frumosul sau
binele în sine), dar nu îl deţinem, îl căutăm printr-o dezbatere fără
sfârşit. Cât despre adevărul politic sau definirea conţinutului binelui
comun, acestea reies tot în urma unui dialog. Astfel, pentru grecii din
epoca democratică, idiotès este cel care nu este capabil să participe la
dialogul care are ca scop căutarea adevărului. El nu este cel care
refuză să accepte adevărul definitiv, dar cel care refuză să caute un
adevăr care trebuie descoperit împreună: el se lasă orbit de propriile
dorinţe şi prejudecăţi.
Ceea ce filozofii îi reproşează lui idiotès este că nu îşi
foloseşte această capacitate comună tuturor oamenilor: raţiunea. Nu
utilizarea raţiunii l-ar face să vadă adevărul pe care elita l-ar fi
descoperit deja, dar folosirea raţiunii i-ar permite să acceadă în această
lungă căutare a universalului făcând din el un om complet. Dacă
69
putem spune acest lucru deoarece un om complet este chiar cel care se
deplasează, cel care este neîmplinit. Ceea ce grecii îi reproşează lui
idiotès – şi în consecinţă şi demagogului care îl flatează – este că se
lasă satisfăcuţi de o individualitate primară, insuficientă din punctul de
vedere al omului care prin natura sa are nevoie să o depăşească. Este
vorba, deci, de dorinţa de dezvoltare a omului şi a binelui cetăţii în
acelaşi timp. Cetatea nu este bine guvernată decât de oameni care se
ridică mai sus decât ei înşişi, care îşi dezvoltă natura mai departe de
particularitate sau de unde naşterea i-a aruncat.
Reproşurile care hrănesc critica demagogiei la greci sunt
următoarele: cetăţenii sunt menţinuţi la statutul de idiotès, prin urmare
cetatea fiind prost guvernată. Aşadar, este vorba de o chestiune morală
dublată şi legată de chestiunea politică. Urmărirea binelui comun cere
din partea cetăţenilor pregătiţi să îşi extindă umanitatea cât mai mult
posibil. Aceasta nu înseamnă că binele comun este definit în avans,
dimpotrivă. Doar cetăţeanul care îşi abandonează soclul sigur, dar
îngust din cauza particularităţii, care îndrăzneşte să evadeze spre
spaţiul de investigare, va putea intra în aventura dialectică şi va putea
să se aproprie de binele comun al cetăţii.
Deşi viziunea grecilor asupra raţiunii a contribuit la crearea
viziunii noastre, ele sunt total diferite. Jean-Pierre Vernant a indicat
corect faptul că interogarea asupra originilor greceşti ale raţiunii:
ruinează o anumite concepţie a Raţiunii, constantă, eternă, absolută, care

încă domneşte, cred, în multe cercuri raţionaliste (...) Chestionând-o în
legătură cu originile sale, reintroducem raţiunea în istorie; astfel, noi o
tratăm ca fiind o emblemă precum un fenomen uman, în consecinţă
relativ, supus unor condiţii istorice definite şi variind în funcţie de aceste
condiţii51.
Nu vorbim aici doar de această relativitate care introduce în

mod inevitabil studiul unei noţiuni pe termen lung în istorie. Mai mult,
ne dăm seama, sprijinindu-ne pe istoria raţiunii din timpul Greciei
Antice până astăzi, de cât de mult s-a transformat. Raţiunea
_____
51
Jean-Pierre Vernant, Entre mythe et la politique, Le Seuil, 1996, pp. 230-231.
70
investigativă, spontană, niciodată prizonieră a certitudinilor în care am

dori să o încătuşăm, sperând absolutul ca realitate încă fără nume... a
devenit Raţiunea care se stinge pe măsură ce înaintează în tenebrele
ignoranţei şi desemnează adevăruri luminate, care ne obligă să o
acceptăm. Raţiunea greacă era una din piesele de rezistenţă ale unei
antropologii, dar a devenit în epoca modernă o ideologie. Trecerea de
la demagogia antică la populismul modern îşi are rădăcinile chiar în
această metamorfoză.
Bibliografie
Alceu din Mytilene, In Saïd, Suzanne, Trédé, Monique şi Le Boulluec, Alain.

Histoire de la littérature grecque, Paris, Presses universitaires de France,
coll. „Quadrige”, 1997.
Aristotel, La Constitution d’Athènes, Livre de Poche, Paris, 2006.
Aristotel, La Politique, Les Belles Lettres, Paris, 1953.
Aritofan, Théâtre complet, (Tome 1: Les Acharniens - Les Cavaliers - Les
Nuées - Les Guêpes - La Paix), Gallimard, Paris, 1987.
De Romilly, Jacqueline, Les problèmes de la démocratie grecque, Hermann,
Paris, 1975.
Demostene, Oeuvres complètes, PUF, Paris, 1986.
Diodore de Sicile, La Bibliothèque historique, Adamant Media Corporation,
Paris, 2001.
Euripide, Tragédies complètes, Gallimard, Paris, 1989.
Fattal, Michel, Logos, pensée et vérité dans la philosophie grecque, L’
Harmattan, Paris, 2001.
Glotz, Gustave. La cité grecque, Albin Michel, Paris, 1968.
Heraclit, Fragments, Flammarion, Paris, 2002.
Herodot, Histoires (V- X). Gallimard, Paris, 1990.
Homer. L’Iliade, Ed. Hatier, Paris, 2009.
Moyal, Georges. „La Raison d’Héraclite”, în La naissance de la raison en
Grèce, JF. Mattéi, PUF, Paris, 2006.
Platon. La Républicque, Flammarion, Paris, 2002.
Tucidide, Histoire de la Guerre du Péloponèse, Gallimard, Paris, 2000.
Vernant, Jean-Pierre. Entre mythe et la politique, Le Seuil, 1996.
Xenofon, L’Histoire de la Grèce antique, Belles Lettres, Paris, 1973.
71
Pagina albă!!
Componentele ideologice ale populismului
Componente ideologice ale populismului
Daniel Şandru
Introducere∗
Intenţia pe care o asum în acest capitol este aceea de a

propune o caracterizare a populismului care să îl circumscrie drept o
ideologie trans-doctrinară şi procesuală. Încerc, în acest sens, să
surprind principalele puncte ale relaţiei conceptuale dintre ideologie şi
populism, cu scopul de a sugera o posibilă reconsiderare a celor doi
termeni. Este vorba, pe de o parte, despre reconsiderarea pozitivă a
ideologiei (o reconsiderare fără semnificaţii de natură etică) şi, pe de
altă parte, despre reconsiderarea analitică a populismului, ambele
urmând să servească demersului, de factură normativă ori empirică,
propriu teoriei politice contemporane. De pe această poziţie, consider
că populismul este o ideologie particulară, proprie mai cu seamă
epocii noastre, ce intră în contact şi chiar poate influenţa celelalte
ideologii existente şi formele lor de manifestare. Diferenţa pe care el o
introduce însă, prin raportarea la celelalte ideologii, constă, din
punctul meu de vedere, atât în combinarea unor elemente doctrinare
care nu-i aparţin în chip originar, cât şi în faptul că se autoconstruieşte
ideologic chiar în timpul procesului de instituire ontologică a unei
realităţi sociale pe care o opune stării actuale a unei societăţi date.
_____
∗
Acest capitol a fost realizat în cadrul Proiectului Societatea Bazată pe
Cunoaştere – cercetări, dezbateri, perspective POSDRU /89/1.5/S/56815,
cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial
pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
73
În mod evident, analiza populismului în sensul unei ideologii

nu este o temă nouă nici pentru teoria politică şi nici pentru
sociologie, din moment ce abordări fundamentale există deja în acest
sens. Cu toate acestea, cele mai multe dintre demersurile din literatura
politologică operează cu o semnificaţie negativă a conceptului de
ideologie, una care trimite la înţelegerea sa ca o formă de distorsionare
a realităţii. În mod similar, populismul deţine o percepţie negativă,
fiind asociat imagologic şi empiric unei identităţi care îl transformă în
principalul adversar al democraţiilor contemporane, fie acestea din
urmă la început de drum sau consolidate. În acest context, ceea ce mi
se pare provocator este ca, propunând o altă modalitate de delimitare
conceptuală a ideologiei, să argumentez în favoarea necesităţii
reconsiderării populismului, astfel încât acesta să fie acceptat ca un
instrument analitic care să funcţioneze în direcţia unui indicator al
disfuncţiilor democratice.
Pe parcursul acestui capitol, încerc să arăt că reconsiderarea
analitică a populismului este relevantă pentru teoria politică întrucât
aceasta operează pe două paliere diferite: pe plan empiric putem
utiliza un instrument care să servească explicării formelor de
manifestare a politicii actuale (între care populismul însuşi, cu
multiplele sale faţete, este una), iar în plan normativ ne putem folosi
de un instrument cu ajutorul căruia să înţelegem de ce anume
disfuncţiile vizibile în cadrul democraţiilor contemporane favorizează
apariţia unor proiecţii ideologice de factură populistă. Pentru a atinge
acest scop, propun o altă modalitate de articulare conceptuală a
ideologiei în general, mizând pe sensul său pozitiv, după care mă
orientez înspre ideologiile particulare, între care includ populismul.
Utilizez, aşadar, analiza conceptuală şi interpretarea textuală proprii
teoriei politice normative pentru a putea surprinde atât caracteristicile
care apropie formal populismul de ideologiile consacrate, precum
liberalismul, conservatorismul ori socialismul, cât şi cele care fac din
el o ideologie particulară distinctă. Deloc întâmplător, capitolul de faţă
urmează acest traseu euristic: în prima secţiune discut relaţia
conceptuală dintre ideologie şi populism, în cea de a doua pun în
scenă argumentele în favoarea reconsiderării pozitive a ideologiei, în
74
cea de-a treia sugerez condiţiile de posibilitate pentru reconsiderarea

analitică a populismului, pentru ca în ultima secţiune să caracterizez
populismul prin trimitere la ceea ce consider a fi statutul său trans-
doctrinar, un statut care îi conferă un aspect procesual în măsură să-i
permită flexibilitatea ideologică şi extraordinara capacitate de adaptare
contextuală.
Relaţia conceptuală dintre ideologie şi populism
În teoria politică, abordarea conceptuală a termenilor repre-

zintă o permanentă provocare, fapt cauzat, mai cu seamă pe parcursul
ultimelor două secole, de dezarmantul dinamism al realităţii sociale şi
politice. Multe dintre noţiunile cu care specialiştii în domeniu
operează, deşi par a avea un statut de claritate ce îşi extrage resursele
dintr-o moştenire semantică a cărei autoritate este îndeobşte recu-
noscută din perspectiva istoriei ideilor politice sunt, de fapt, repuse
permanent în discuţie. Într-o astfel de situaţie se află, deopotrivă, atât
termeni consideraţi a fi deţinătorii nimbului clasicităţii – precum
politică, democraţie, constituţie (în sensul aristotelic), cetăţenie,
participare, libertate etc –, cât şi noţiuni a căror origine istorică nu
depăşeşte, privind înapoi în timp, limitele începutului modernităţii.
Este, acesta din urmă, cazul celor două concepte pe care, pe parcursul
acestui capitol, încerc să le ralaţionez, anume cel de ideologie şi cel de
populism.
Consider că o primă coordonată a apropierii dintre termenii
invocaţi este deja satisfăcută, în sensul că ambii pot fi consideraţi
produse ale limbajului ce apar odată cu modernitatea, chiar dacă la o
anumită distanţă în timp şi în maniere diferite. Astfel, dacă avem în
atenţie ideologia, istoria termenului depăşeşte cu puţin două sute de
ani, originea sa regăsindu-se într-o conferinţă susţinută în 1796 de
enciclopedistul francez Antoine Destutt de Tracy, în aspiraţia sa de a
fonda o „ştiinţă de ideilor” care să producă argumente cu privire la
fundamentele cunoaşterii umane. Inventator al termenului, de Tracy a
ajuns să fie etichetat drept „ideologist”, alături de alţi gânditori din
75
epocă, de către Napoleon, a cărui politică o critica, fapt ce l-a

determinat pe împărat să considere că un astfel de demers se bazează
pe o „nebuloasă metafizică” al cărei rol este cel de a denatura
realitatea. Acesta este, practic, momentul în care se configurează
semnificaţia negativă atribuită conceptului de ideologie, o semnificaţie
care, supralicitată fiind ulterior de către Karl Marx, va face carieră
până în gândirea politică a contemporaneităţii. Pe de altă parte,
populismul îşi începe cariera conceptuală în limbajul politic
aproximativ în aceeaşi perioadă în care ideologiei i se anunţa
„sfârşitul”, adică spre finalul primei jumătăţi, respectiv începutul celei
de a doua jumătăţi a secolului trecut, chiar dacă, ulterior, el a fost
aplicat retrospectiv şi unor fenomene din secolul al XIX-lea.
La fel ca ideologia însă, populismul a fost calificat, din
perspectivă politică, într-o manieră negativă, în pofida faptului că,
iniţial, semnificaţia sa trimitea „nu la un fenomen politic, ci la un
curent literar fondat la această dată (1929, n.m. D.Ş.) de către Léon
Lemonnier şi André Thérive, ca reacţie la psihologia burgheză şi
mondenă răspândită, după părerea lor, în rândul romancierilor acelei
vremi”1. Asociat, la rându-i, unor critici la adresa puterii instituite şi a
politicilor acesteia – de la criticile specifice narodnicismului rus la
cele proprii fermierilor americani din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea şi până la cele ale pujadismului francez din anii ’50 –
populismul a captat, aşadar, o semnificaţie negativă prezentă şi în
analizele contemporane ale fenomenelor spre care termenul trimite.
Regăsesc aici, deci, o a doua coordonată a apropierii celor două
concepte. În fine, o altă coordonată este dată, în opinia mea, de faptul
că atât ideologia, cât şi populismul sunt termeni marcaţi de
ambiguitate semantică, ceea ce face ca o definire a lor care să fie
caracterizată de claritatea şi distincţia carteziene să se apropie foarte
mult, din punct de vedere intelectual, de imaginea unei întreprinderi
sisifice. Ca atare, subliniez că, deşi mizez, pe parcursul acestui capitol,
pe o anumită modalitate de circumscriere definiţională a ideologiei, pe
_____
1
Guy Hermet, Sociologia populismului, Editura Artemis, Bucureşti, 2007, p. 14.
76
care o voi reda mai jos, nu îmi propun acelaşi lucru în cazul
populismului, pe care îl voi trata nu în lumina obiectivului de a-l
defini, ci cu scopul de a-i decela caracteristicile ideologice. Revenind
la chestiunea ambiguităţii semantice, ceea ce se poate observa este
faptul că, în ceea ce priveşte ideologia, nu avem de-a face cu un
concept static, evoluţia semnificaţiilor sale fiind inerentă dezvoltării
ştiinţelor sociale, mai cu seamă în posteritatea celui de al doilea război
mondial. Această dezvoltare s-a clădit, desigur, pe o moştenire ce
deţine, deopotrivă, reverberaţii ale înţelegerii marxiste a termenului,
dar şi ale analizelor venite din zona sociologiei cunoaşterii, episte-
mologiei, teoriei politice ori psihologiei. Anunţul privind „sfârşitul
ideologiei”2 nu a stăvilit problemele ridicate de definirea conceptului
_____
2
Sintagma, folosită pentru prima dată de Albert Camus – pentru a desemna
ipotetica, la acea vreme, despărţire de marxism a socialismului francez
(Daniel Bell, „The End of Ideology Revisited. Afterword, 1988,” in The End
Of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the Fifties (Cambridge
Mass.: Harvard University Press, 2001, p. 411) – a fost reiterată în manieră
interogativă, un deceniu mai târziu, pentru a da titlul concluziilor din
influenta carte a lui Raymond Aron, Opiul intelectualilor („Sfârşitul epocii
ideologice?”, Curtea Veche, Bucureşti, 2007, pp. 343-362). Plecând de la
ceea ce ar putea fi considerată o definiţie minimală a conceptului aflat în
discuţie – aceea că „o ideologie implică o punere în formă, aparent
sistematică, a unor fapte de interpretare, a unor dorinţe, a unor previziuni”
(345) – Aron indică marxismul ca fiind „ultima ideologie de anvergură”, ce
a apărut „la întâlnirea a tri elemente: viziunea unui viitor conform cu
aspiraţiile noastre, legătura dintre acest viitor şi o anumită clasă socială,
încrederea în valorile umane, dincolo de victoria clasei muncitoare, datorită
planificării şi proprietăţii colective” (348). Plasând această ideologie la
finalul „coloanei” în care se mai află liberalismul, socialismul şi conser-
vatorismul, considerat a întregi moştenirea gândirii europene moderne – o
gândire care percepea conştient pluralismul civilizaţional, dar nu punea în
discuţie calitatea mesajului său de a fi universal – teoreticianul politic
francez ajungea la concluzia că, la nivelul anilor ’50, „lumea liberă ar
comite o eroare fatală, dacă ar crede că posedă o ideologie unică şi că
aceasta este comparabilă cu marxism-leninismul” (355). Cu alte cuvinte,
printr-o astfel de idee, Raymond Aron lăsa cale deschisă tuturor concepţiilor
77
ci, dimpotrivă, le-a intensificat, câtă vreme a permis, chiar în contextul

temporal al formulării sale, înţelegerea acestuia drept moment al
apariţiei unei noi ideologii3. În orice caz, noţiunea nu a sucombat,
după cum nici manifestările empirice ale acesteia nu au dispărut în
timp, astfel că, în ciuda „cortegiului funerar” format în epoca
postbelică, ideologia continuă să reprezinte unul dintre termenii-cheie
ai limbajului ştiinţelor sociale.
Relativ la conceptul de populism, şi analiza acestuia aduce în
faţa specialiştilor anumite dificultăţi de „încadrare”. Într-o evocare
succintă a câtorva dintre cele mai relevante contribuţii considerate
deja clasice, dar şi a celor de dată recentă, populismul este înţeles fie
ca o ideologie, ca o mişcare politică, în sensul unui fenomen ce are
rădăcini sociale sau al unuia ce îmbracă aspecte economice4, fie ca un
_____
interesate să constate dificultatea ca ideologia să mai poată fi menţinută,
chiar şi în mod artificial, „în viaţă”. Drept urmare, ideea „sfârşitului
ideologiei” a ocupat un loc pregnant, de atunci încoace, în gândirea
occidentală, dar semnificaţia pe care o moştenim astăzi i se datorează,
indeniabil, teoreticianului american Daniel Bell.
3
Încercând să identifice tendinţele din cadrul studiului sociologic al ideologiei
pe parcursul unei perioade de două decenii, Norman Birnbaum nota, în
1960, că „(...) anunţul recent – ce apare din multe puncte de vedere ca fiind
prematur – al „sfârşitului ideologiei” poate fi înţeles ca o încercare,
aparţinând unui număr de gânditori, de a-şi prezenta propria ideologie ca pe
o versiune factuală asupra lumii” şi că „anunţul sfârşitului ideologiei apare
atunci ca ceva ce poate fi numit o poziţie ideologică. Este interesant că
analiza ideologiei a fost folosită (încă o dată) ca o metodă de persuasiune
politică. Aici ar putea fi o anumită consonanţă între această poziţie şi
dominanta lipsă de înclinaţie de a aborda problemele filosofice ale ideo-
logiei; ambele implică o acceptare a ceea ce apare ca fiind dat empiric drept
un cadru al discuţiei teoretice” – Norman Birnbaum, „The Sociological
Study of Ideology (1940-1960): a Trend Report and a Bibliography”, în
Current Sociology, IX, nr. 2, 1960 p. 92, p. 117.
4
Ghiţă Ionescu, Ernest Gellner, „Introduction”, în Populism. Its Meaning and
National Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu şi Ernest Gellner, Weidenfeld
and Nicolson, Londra, 196, p. 4.
78
mod de identificare, un proces de denominare ori o dimensiune a

politicii5, fie ca un indiciu al unei „indispoziţii” democratice6, fie ca
un aspect al culturii politice sau chiar un tip specific de cultură
politică7. Iată că, şi în condiţiile în care luăm în considerare numai
câteva dintre semnificaţiile alocate conceptului, constatăm că acesta
operează la nivelul unei plaje largi de situaţii. Acesta este, probabil,
motivul pentru care anumiţi autori optează pentru sublinierea
anexactităţii termenului, considerând că „lucrul interesant despre
această noţiune este acela că ea se situează în afara opoziţiei binare
dintre exact şi inexact, întrucât lipsa de claritate a contururilor
obiectelor anexacte este consubstanţială acestora, neputând fi
formalizată în sensul unei valori de adevăr clare”8.
În orice caz, relaţia dintre ideologie şi populism, pe care
încerc să o creionez prin trimitere la coordonate precum cele redate
mai sus, nu poate să evite, însă, şi un punct ce marchează o diferenţă.
Aceasta din urmă este dată de faptul că termenul de ideologie este
inventat şi utilizat, încă de la apariţia sa, în sensul unui instrument –
mai întâi, unul de factură epistemologică, apoi unul de natură politică
– care să servească scopului de a interpreta o anumită realitate (fie că
aceasta este realitatea cunoaşterii umane, fie că este cea socială, ca în
înţelegerea lui Marx). Dimpotrivă, conceptul de populism apare ca
_____
5
Francisco Panizza, „Introduction: Populism and the Mirror of Democracy,”
în Populism and the Mirror of Democracy, ed. Francisco Panizza, Verso,
Londra, 2005, p. 1.
6
Yves Méni, Yves Surel, „The Constitutive Ambiguity of Populism”, în
Democracies and the Populist Challenge, ed. Yves Méni and Yves Surel,
Palgrave Macmillan, New York, 2002, p. 21.
7
Gianfranco Pasquino, „Populism and Democracy”, în Twenty-First Century
Populism. The Spectre of Western European Democracy, ed. Daniele
Albertazzi and Duncan McDonnell, Palgrave Macmillan, New York, 2008,
p. 19.
8
Benjamin Arditi, „Populism as an Internal Periphery of Democratic
Politics”, în Populism and the Mirror of Democracy, ed. Francisco Panizza,
Verso, Londra, 2005, p. 75.
79
urmare a necesităţii de a exprima, la nivelul limbajului, o realitate. Că,

în evoluţia analizelor specifice teoriei şi ştiinţei politice, dar şi altor
ştiinţe sociale, populismul a ajuns să acopere o varietate de realităţi,
identificabile fie geografic, fie temporal, fie ideologic, fie organi-
zaţional, aceasta nu face decât să justifice interesul pe care specialiştii
îl manifestă pentru explicarea şi înţelegerea sa. Dincolo însă de
această diferenţă, ceea ce frapează, din punctul meu de vedere, în
contextul apropierii celor doi termeni ai limbajului politologic este
faptul că ambii sunt încărcaţi cu semnificaţii negative. Tocmai din
acest motiv mă voi opri, în cele ce urmează, asupra acestui aspect,
încercând să identific maniera în care este posibilă o reconsiderare
conceptuală a ideologiei şi, respectiv, a populismului.
Reconsiderarea pozitivă a ideologiei
Conceptul de ideologie a fost abordat, pe parcursul evoluţiei

sale intelectuale, dintr-o dublă perspectivă, el suscitând, graţie ambi-
guităţii originare pe care o deţine, atât interesul filosofilor preocupaţi
de problemele cunoaşterii, cât şi pe cel al teoreticienilor politici. Pe
cele două dimensiuni ale analizei au rezultat, ca atare, diferite
concepţii asupra ideologiei. Într-o tentativă de sintetizare a acestora,
putem deosebi între trei concepţii constituite din perspectivă
epistemologică (obiectivistă, relativist-relaţionistă şi pragmatistă) şi
alte trei configurate din perspectivă teoretico-politică (negativă, neutră
şi pozitivă)9. Întrucât sunt interesat să delimitez componentele
ideologice ale populismului, un concept ce trimite în mod evident la
probleme de natură politică, nu voi insista aici asupra chestiunilor de
ordin epistemologic pe care le incumbă problematica ideologiei, ci mă
_____
9
Am propus această clasificare şi am redat pe larg aspectele principale ale
fiecăreia dintre concepţiile amintite în Daniel Şandru, Reinventarea
ideologiei. O abordare teoretico-politică, Institutul European, Iaşi, 2009,
pp. 48-116.
80
voi orienta asupra celor de natură teoretico-politică. În acest sens, am

în vedere faptul că „nucleul dur” al concepţiei negative asupra
ideologiei se regăseşte la Marx, cel care a a conferit termenului
caracterul de a produce o imagine răsturnată asupra realităţii10.
Prezentată în această manieră, ideologia devine un sistem de idei care
exprimă interesul claselor dominante, reprezentând relaţiile de clasă
într-o formă iluzorie. Urmarea este dată de faptul că praxisul social şi
politic, viaţa reală a oamenilor se reflectă în conştiinţa lor într-o
manieră ideologică. Deşi această viziune este influentă şi astăzi, în
cadrul teoriei sociale şi politice poate fi identificată şi o concepţie
neutră asupra ideologiei, al cărei artizan este Karl Mannheim. Acesta
urmăreşte recuperarea proiectului epistemologic al „ştiinţei ideilor” în
contextul teoriei socio-politice, o astfel de sarcină fiind atribuită
sociologiei cunoaşterii.
În viziunea lui Mannheim, accepţiunea negativă a ideologiei
ca distorsionare a realităţii este eliminată odată cu anularea ideii
existenţei unei ordini unificate a lumii, a unei realităţi singulare care
atrage interpretări diferite. Acesta este momentul în care se realizează
trecerea de la concepţia particulară, la „concepţia totală asupra
ideologiei”, în contextul căreia „urmărim să reconstruim întreaga
perspectivă a unui grup social, şi nici individul concret, nici suma
abstractă a indivizilor nu pot fi considerate, în mod legitim, ca fiind
deţinătorii acestui sistem de gândire ideologic în întregul său”11. În
această manieră, ideologia transcende partizanatul implicat de
concepţia particulară şi negativă, care opunea interpretările diferite ale
unei realităţi comune. Realitatea socială este una fragmentată,
depinzând de tipul de cunoaştere pe care îl angajează diferitele grupuri
sociale. În acest punct, cea mai importantă idee care apare este aceea
că orice cunoaştere este determinată existenţial, şi aceasta constituie
fundamentul concepţiei neutre asupra ideologiei. Este vorba de ceea
_____
10
Paul Ricoeur, Eseuri de hermeneutică, Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 275.
11
Karl Mannheim, Ideology and Utopia, Routledge and Kegan Paul, Londra,
1968, p. 52.
81
ce, într-un alt loc, Mannheim numeşte „cunoaştere conjunctivă”, pe

care o opune „cunoaşterii comunicative” proprie epistemologiei pe
care ideologia o substituie odată cu recunoaşterea alcătuirii frag-
mentate a lumii moderne12.
Reconsiderarea conceptuală a ideologiei şi, implicit, recu-
perarea sa este posibilă în măsura în care acceptăm ideea că ceea ce
putem extrage ca „pozitiv” din concepţia negativă asupra ideologiei
este rolul acordat funcţiei sale legitimatoare, cu amendamentul necesar
că fenomenul ideologic nu poate fi redus la acela al relaţiilor de clasă.
Cu alte cuvinte, ideologia nu apare numai în contextul relaţiilor dintre
o clasă dominantă şi o clasă dominată, ci peste tot acolo unde este
prezentă necesitatea legitimării autorităţii politice. Marx a analizat
fenomenul ideologic exclusiv prin prisma funcţiei sale de disimulare
sau, mai curând – aşa cum arată Paul Ricoeur – a înţeles ideologia ca
„distorsiune-comunicare”13. Este adevărat, ideologia are rolul de a
legitima, uneori recurgând chiar la disimulare: „Acolo unde există
putere, există o revendicare de legitimitate. Şi acolo unde există o
revendicare de legitimitate, există recurgerea la retorica discursului
public într-un scop de persuasiune”14. Dar nu aceasta este calitatea
esenţială a ideologiei. Dimpotrivă, legitimarea, acţiunea justificatoare
proprie ideologiei, chiar şi prin apel la disimulare, este, în realitate, o
prelungire a funcţiei sale integratoare. În opinia mea, atunci când
discutăm despre calitatea integratoare a ideologiei, ce poate fi
identificată prin acele teorii sau activităţi care au rolul „de a difuza
convingerea că evenimentele fondatoare sunt constitutive pentru
memoria socială şi, prin ea, pentru însăşi identitatea comunităţii”15,
putem regăsi meritul încercării lui Mannheim de a depăşi cadrele
rigide impuse de concepţia negativă asupra ideologiei.
_____
12
Karl Mannheim, Structures of Thinking, ed. D. Kettler, V. Meja and N.
Stehr, Routledge & Kegan Paul, Londra, 1982, p, 20.
13
Paul Ricoeur, Eseuri..., p. 275.
14
Ibid., p. 279.
15
Ibid., p. 280.
82
Preocupându-se de modul în care realitatea este construită

social, ideologia vizează prin excelenţă maniera în care cunoaşterea pe
care noi o avem asupra lumii se află într-o relaţie de apartenenţă cu
mediul nostru socio-politic şi istoric, cu un ceva care ne precede şi, în
acelaşi timp, ne orientează. Aici putem regăsi, practic, funcţia
esenţială a ideologiei, şi anume aceea integratoare. Este vorba, în acest
context, despre a identifica o funcţie a ideologiei care să o preceadă pe
aceea a distorsiunii, aspect pe care îl evidenţiază şi Clifford Geertz,
potrivit căruia întreaga acţiune socială este mediată simbolic16. Avem
de-a face, practic, cu o funcţie fundamentală a ideologiei, al cărei scop
este cel de a menţine identitatea socio-culturală a unui grup. Odată
ajunşi în acest punct, al pozitivării ideologiei, putem defini conceptul
ca desemnând un sistem de idei şi credinţe conturate în orice
societate, sistem situat la nivelul imaginarului social şi care are rolul
de a trasa un cadru normativ şi acţional cu privire la stilul de
funcţionalitate al respectivei societăţi. Specific faptul că, dincolo de
această înţelegere generală a ideologiei, care implică reconsiderarea sa
conceptuală, am în atenţie şi dimensiunile sale particulare, acelea
judecate în termenii „ismelor”. Voi reveni însă asupra acestui aspect
într-una dintre secţiunile următoare.
Reconsiderarea analitică a populismului
Să încercăm, acum, să înţelegem în ce anume ar putea consta

o reconsiderare conceptuală a populismului, plecând, ca şi în cazul
ideologiei, de la analiza semnificaţiei negative care a fost alocată
termenului. La modul general, această formă de semantizare este
cauzată de constatarea că populismul „(...) este negator prin aceea că
discursurile şi proiectele sale se află, în mod categoric, în contradicţie
cu cvasi totalitatea principiilor, a componentelor instituţionale şi a
_____
16
Clifford Geertz, The Interpretation of Cultures, Basic Books, New York,
1973.
83
practicilor personale ale puterilor existente”17. Putem nota, în treacăt,

că o astfel de caracterizare îndeplineşte criteriile specifice concepţiei
negative asupra ideologiei, referindu-se la cazul particular al
populismului, în calitatea sa de opozant al establishment-ului politic.
De altfel, Guy Hermet subliniază că „(...) orientarea esenţială a
ideologiei populiste ţine de natura ei „negatoare”„18. Această situare
„în negaţie” determină însăşi percepţia asupra populismului şi plasarea
sa în sfera negativului, prin raportare la aceea a puterii
instituţionalizate. În mod particular însă, populismul se raportează în
practica politică şi este raportat în teoria politică la cadrul instituţional
al democraţiei. Fiind, parcă, o expresie mereu actualizată a constatării
lui Giovanni Sartori, potrivit căreia „democraţia fără duşman [referinţă
la căderea comunismului, n.m. D.Ş.] nu se mai confruntă cu probleme
externe.
Paradoxal – şi nu prea, este că pierderea duşmanului din
exterior face să se reverse acea cutie a Pandorei plină cu probleme
interne”19, populismul se remarcă, acum ca şi în trecut, printr-o
permanentă insatisfacţie faţă de modul de funcţionare a instituţiilor
democratice. Dacă, pe de o parte, negativitatea orientării – care atrage
după sine negativitatea conceptului – pare a fi inerentă ambiguităţii
semantice de care termenul este caracterizat, constatându-se că
„populismul, ca multe alte concepte, este, prin el însuşi, un recipient
ce poate fi umplut şi a cărui semnificaţie e conferită de ceea ce se
toarnă în el”20, pe de altă parte percepţia negativă asupra sa este
cauzată de faptul că populiştii sunt „(...) întotdeauna mult mai clari cu
privire la ceea ce se împotrivesc decât cu privire la ceea ce susţin”21.
_____
17
Guy Hermet, Sociologia..., p. 59.
18
Guy Hermet, Sociologia..., p. 59.
19
Giovanni Satori, Teoria democraţiei reinterpretată, Editura Polirom, 1999,
Iaşi, p. 443.
20
Yves Méni, Yves Surel, „The Constitutive...”, p. 6.
21
Paul Taggart, „Populism and the Pathology of Representative Politics”, în
84
Desigur, a constata negativitatea semantică a conceptului şi cea de

orientare pe care o implică realitatea exprimată de acesta nu constituie
o soluţie explicativă la nivel normativ şi, cu atât mai puţin, la nivel
empiric. Tocmai din acest motiv, specialiştii interesaţi de relaţia
paradoxală pe care populismul o întreţine cu democraţia – câtă vreme
în ambele cazuri este invocată, cu un aer de sacralitate, o realitate ea
însăşi ambiguă, aceea de „popor” – urmăresc să circumscrie nu doar
elementele funcţionale ale democraţiei care se constituie în subiecte de
critică pentru populism, ci şi eventualul rol pe care populismul îl poate
juca dincolo de simpla sa plasare în zona negativului.
Putem identifica aici – dacă asumpţia mea este corectă – un
bun punct de start pentru un exerciţiu de reconsiderare conceptuală a
termenului, în sensul unui instrument analitic. Înainte de a lua însă în
discuţie această posibilitate, putem observa că populismul pare să fi
permanentizat, sub raport istoric, un rol pe care, în trecut, l-au jucat
„democratizatorii”, cu diferenţa că, cel puţin până în prezent, el nu a
reuşit să ofere, nicăieri acolo unde s-a manifestat, o alternativă
credibilă la problemele pe care susţinea că le-a identificat – şi, într-ade-
văr, asemenea probleme funcţionale există, inclusiv în democraţiile
contemporane consolidate – la nivelul funcţionalităţii democratice.
Căci, aşa cum indică Robert Dahl, „(...) istoria democraţiei este tot atât
de mult o istorie a eşecurilor, pe cât este o istorie a succeselor: a
eşecurilor de a depăşi limitele existente, a unor realizări de excepţie
dar şi de moment, urmate de înfrângeri masive şi, uneori, a ambiţiilor
utopice urmate de deziluzie şi disperare”22. Este vorba despre rolul de
a provoca puterea instituită cu privire la locul „poporului” în procesul
de luare a deciziilor.
Problema este că, supralicitând rolul „poporului” şi pretin-
zând că vorbeşte în numele său (în definitiv, după cum susţine Guy
Hermet, „cei mai buni prieteni ai poporului devin cei care îi denunţă
_____
22
Robert Dahl, Democraţia şi criticii ei, Institutul European, 2002, Iaşi, p.
430.
85
pe duşmanii acestuia cu cea mai mare vigoare”23), populismul aspiră

la a se înscrie în galeria „salvatorilor democraţiei” prin apel la o serie
de tehnici, inclusiv de natură ideologică, care, la o analiză sumară,
escamotează cadrele fireşti ale funcţionalităţii democratice în lumea
modernă, punând în pericol însăşi existenţa democraţiei. În acest sens,
propunând o sinteză a motivelor pentru care se poate considera că
populismul exercită un impact negativ asupra cadrului de funcţionare
a democraţiei, Gianfranco Pasquino are în vedere următoarele
aspecte24: credinţa că îmbunătăţirea condiţiilor de funcţionare a unei
societăţi democratice provine exclusiv din calităţile extraordinare ale
unui lider; identificarea celor percepuţi drept duşmani ai „poporului”
şi opoziţia ori chiar ostilitatea directă faţă de aceştia (în baza a ceea ce
Carl Schmitt circumscria prin apel la opoziţia binară prieten-
duşman25); respingerea oricăror forme de intermediere politică şi
instituţională, considerându-se că acestea nu fac decât să distorsioneze
şi să trădeze voinţa „poporului”; în fine, imposibilitatea de a răspunde
excesivelor expectanţe sociale pe care el însuşi le creează.
Fără a nega aceste elemente care fac din populism un inamic
al politicii democratice – elemente la care, desigur, literatura de
specialitate adaugă multe altele – consider că posibilitatea unui
exerciţiu de reconsiderare conceptuală a populismului, în interes
euristic şi explicativ sub raport normativ, dar şi empiric, presupune
acceptarea ideii că acesta poate fi utilizat ca instrument analitic. A
plasa populismul într-o poziţie în care lumina reflectoarelor îl
devoalează drept anti-democratic reprezintă, în mod indeniabil, un
demers perfect îndreptăţit, mai ales în condiţiile în care istoria recentă
demonstrează faptul că mişcările subîntinse acestei expresii con-
_____
23
Guy Hermet, Poporul contra democraţiei, Institutul European, Iaşi, p. 175.
24
Gianfranco Pasquino, „Populism...”, pp. 28-29.
25
Vezi, în acest sens, referinţele expuse în Alfio Mastropaolo, „Politics
Against Democracy: Party Withdrawal and Populist Breakthrough”, în
Twenty-First Century Populism. The Spectre of Western European
Democracy, ed. Daniele Albertazzi and Duncan McDonnell, Palgrave
Macmillan, New York, 2008, pp. 34-36.
86
ceptuale au afectat nu doar statutul democraţiilor fragile, de factură

electorală, ci şi pe acela al democraţiilor consolidate din spaţiul
european26. Cu toate acestea, câtă vreme populismul rămâne o figură
importantă a politicii postbelice, cred că este interesantă perspectiva
teoretico-politică a cărei sugestie constă nu în susţinerea „pozitivării”
sale, ci în recuperarea sa tocmai în interesul fundamentării
democraţiei27, un proces despre care ştim astăzi că este o chestiune ce
ţine de fiecare aspect al vieţii cotidiene dintr-o societate democratică,
dincolo de „setul condiţiilor minimale”28 care garantează existenţa
acesteia, aşa cum a fost el stabilit de Robert Dahl acum aproape
jumătate de secol. Cu alte cuvinte, propunerea mea este aceea ca, dacă
este ca populismului să i se recunoască calitatea de „propovăduitor” al
„creşterii calităţii democraţiei”29, atunci el trebuie pus la lucru şi
utilizat cu rolul de indicator relativ la disfuncţiile democraţiei. Urmez
aici, în mod evident, calea deschisă de Albertazzi şi McDonnell, care
susţin că „(...) populismul şi democraţia sunt în mod inextricabil
_____
26
Jack Hayward, „The Populist Challenge to Elitist Democracy in Europe”, în
Élitism, Populism, and European Politics, Clarendon Press, Oxford, 2004,
10-32.
27
Numărându-se printre iniţiatorii studiilor de consolidologie democratică,
Andreas Schedler a identificat cinci coordonate ale consolidării demo-
cratice: prevenirea colapsului democraţiei, prevenirea eroziunii demo-
cratice, organizarea democraţiei, dezvoltarea democraţiei şi fundamentarea
democraţiei – Andreas Schedler, „Ce este consolidarea democratică?”, în
Revista Română de Şiinţe Politice (vol. 2, nr. 1, Aprilie 2002), pp. 122-38.
28
Robert Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, Editura Institutul
European, Iaşi, 2000, p. 29.
29
În acest sens, Mény şi Surel arată că „democraţia (aşa cum funcţionează)
este provocată în numele democraţiei (aşa cum este imaginată)”, subliniind
că „atâta vreme cât discrepanţa dintre viziunea ideală - şi idealizată – asupra
democraţiei şi realitatea mai puţin perfectă va exista, va exista loc pentru
populism, indiferent în ce formă acesta s-ar manifesta” (Yves Méni, Yves
Surel, „The Constitutive...”, 8).
87
legate”30, dar argumentaţia mea se desfăşoară pe următoarele două

coordonate: creionarea cadrului general al înţelegerii politicii
contemporane, care cuprinde, inerent, şi populismul, pe urmele unor
teoreticieni care au insistat asupra acestei problematici şi
circumscrierea populismului în sensul unei ideologii particulare cu
specific trans-doctrinar şi procesual. Primul aspect va fi tratat mai jos,
iar cel de-al doilea va face obiectul următoarei secţiuni.
Ernesto Laclau este unul dintre cei mai importanţi autori care
abordează populismul din perspectiva unei echivalenţe ce există între
acesta şi politic. Referindu-se la modul în care realitatea este
construită social, în virtutea unei logici ale cărei premise sunt de
natură cultural-politică, socială şi economică, Laclau subliniază că
„(...) populismul apare ca o posibilitate distinctă şi întotdeauna
prezentă de structurare a vieţii politice”31. În această înţelegere de
natură ontologică, populismul nu este, aşadar, o simplă eroare ce poate
apărea, la un moment dat, în funcţionarea unui sistem politic, şi
tocmai de aceea teoreticianul invocat pledează pentru recuperarea
conceptului din poziţia de marginalitate la care a fost „condamnat”
mai ales sub raport etic. Din punctul meu de vedere, regăsim, şi în
cazul populismului, ca şi în cazul ideologiilor particulare articulate în
manieră sistematică şi specifică odată cu modernitatea, aceeaşi
propensiune holistică în procesul de construcţie a spaţiului social32.
Acesta este, de fapt, un atribut important al ideologiei, înţeleasă în
maniera pozitivă redată în secţiunea anterioară. Din această
perspectivă, realitatea poate fi interpretată ca un produs al inten-
ţionalităţii colective, ceea ce face ca ideologia, în sensul său general,
_____
30
Daniele Albertazzi, Duncan McDonnell, „Introduction: The Sceptre and the
Spectre,” in Twenty-First Century Populism. The Spectre of Western
European Democracy, ed. Daniele Albertazzi and Duncan McDonnell,
31
Ernesto Laclau, On Populist Reason, Verso, Londra, 2005, p. 13.
32
În Daniel andru, Reinventarea..., pp. 156-85, am argumentat cu privie la
construcţia ideologică a spaţiului social prin intermediul apelului la două
tipuri de proiecţii: cea individualistă şi cea holistă.
88
să contribuie la construcţia acesteia prin instituirea unor convenţii

ideologice la înţelesul cărora membrii unei comunităţi să aibă acces
prin intermediul procesului de socializare33. Este la fel de adevărat, pe
de altă parte, că aceste convenţii suportă, în timp, modificări, drept
urmare a interacţiunilor inter-individuale şi inter-grupuri din spaţiul
socio-politic.
În contextul acestor interacţiuni se manifestă şi ideologiile
particulare – inclusiv, precum în societatea actuală, populismul –
contribuind şi ele la procesul evolutiv ce se derulează în acest spaţiu.
Ca şi în cazul ideologiilor consacrate, şi în cel al populismului avem
de-a face cu forme de manifestare ce implică o anumită proiecţie
asupra spaţiului social. Este vorba, practic, despre un tip specific de
construcţie socială a realităţii, pe care populismul îl realizează printr-o
încercare de „echivalare”, în numele „poporului”, a importanţei unor
solicitări vehiculate în spaţiul social, prin apelul la „subiectivitatea
populară” şi prin instituirea unei „frontiere interne” între „noi” şi
„ceilalţi”. Astfel articulat din perspectivă ideologică, populismul
devine, după cum indică Laclau, sinonim cu însăşi politica: „Dacă
populismul consistă în postularea unei alternative radicale în cadrul
spaţiului comunitar, o alegere situată la răscrucea de care atârnă
viitorul unei societăţi date, nu devine populismul sinonim cu politica?
Răspunsul nu poate fi decât afirmativ”34. Din această perspectivă,
populismul nu diferă, formal, de modul în care se manifestă în spaţiul
social şi alte ideologii, din moment ce „(...) condiţiile de posibilitate
ale politicului şi condiţiile de posibilitate ale populismului sunt
_____
33
Am definit convenţiile ideologice în sensul expresiei social-institu-
ţionalizate a credinţelor împărtăşite de membrii unei societăţi, credinţe ce
servesc drept „borne” ale cunoaşterii sociale şi care îşi pot modifica
sensurile în contextul schimbărilor societale produse de această cunoaştere
– Daniel Şandru, „The Ideological Foundations of the Social Knowledge,”
în Logos & Episteme. An International Journal of Epistemology, Editura
Institutul European, Iaşi, vol. I, Issue 1, 2010, p. 177.
34
Ernesto Laclau, „Populism: What’s in a Name?”, în Populism and the
Mirror of Democracy, ed. Francisco Panizza, Verso, Londra, 2005, p. 47.
89
aceleaşi: ambele cazuri presupun diviziunea socială; în ambele

regăsim un demos ambiguu care este, pe de o parte, o secţiune din
cadrul comunităţii (defavorizată, cu statut precar) şi, pe de altă parte,
un agent ce se prezintă pe sine, într-o manieră antagonistă, ca fiind
întreaga comunitate”35.
Dacă înlocuim, în rândurile de mai sus, termenul de populism
cu oricare dintre termenii ce trimit spre numele altor ideologii
particulare, îndeplinim, aşadar, condiţiile de echivalenţă dintre acestea
şi politica în sine. În acest punct, o precizare, pe care o voi detalia în
secţiunea următoare, devine necesară: formal, populismul este o
ideologie particulară, proprie mai cu seamă epocii noastre, ce intră în
contact şi chiar poate influenţa celelalte ideologii existente şi formele
lor de manifestare empirică. Pe de altă parte, însă, populismul este o
ideologie trans-doctrinară, în sensul în care propriile sale forme de
manifestare combină elemente doctrinare a căror origine se regăseşte
la nivelul ideologiilor elaborate şi deja existente la nivel comunitar.
Construind o proiecţie particulară asupra realităţii sociale, populismul
este o ideologie ca oricare alta. Diferenţa pe care el o introduce însă,
prin raportare la celelalte ideologii, constă, din punctul meu de vedere,
în faptul că populismul se autoconstruieşte ideologic chiar în timpul
procesului de instituire ontologică a realităţii sociale pe care o opune
unei stări actuale a societăţii. Aici este vizibil atât caracterul său trans-
doctrinar, cât şi aspectul său procesual, chestiuni asupra cărora va
trebui să revenim. Dar tot aici devine inteligibilă capacitatea sa de a
lua forme diferite, în funcţie de contextul social, cultural-politic,
economic şi organizaţional.
Nu doar dimensiunea empirică a politicului exprimă o
echivalenţă precum cea redată de Laclau. Dimpotrivă, teoreticienii
contemporani atestă că şi analizele normative asupra fenomenului sunt
influenţate de prezenţa populismului, atunci când susţin, spre
exemplu, că există „(...) transformări în teoria şi practica politică, ce
_____
35
Id., p. 48.
90
au afectat democraţiile avansate”36. Într-adevăr, discursurile populiste

fac foarte des apel la necesitatea „creşterii calităţii democraţiei”, prin
implicarea efectivă a „poporului” în procesul decizional. Atacând
frontal principiul reprezentării, fundament al teoriei politice moderne a
democraţiei, populismul afectează nu doar funcţionarea democraţiei ca
atare, ci şi teoria politică însăşi, câtă vreme aceasta din urmă este
obligată astăzi să aducă în scenă disputa intelectuală dintre o concepţie
cantitativă şi una calitativă asupra democraţiei şi câtă vreme „această
nouă concepţie promite să facă democraţia mai benignă, mai
transparentă şi să returneze în mod direct cetăţenilor suveranitatea ai
cărei deţinători de drept aceştia sunt”37. Acestea sunt, pe fond,
motivele care determină consideraţia mea, aceea de a susţine că o
reconsiderare a populismului este posibilă, prin utilizarea sa ca
instrument analitic. Practic, la fel cum echivalenţa dintre populism şi
politică este, din punct de vedere ideologic, una reală – aşa cum am
argumentat, pe urmele lui Laclau - şi influenţa exercitată de prezenţa
populismului ca fenomen la nivelul dezbaterilor teoretico-politice de
natură normativă este una reală: „(...) impasul pe care îl experi-
mentează teoria politică în relaţie cu populismul este departe de a fi
accidental, fiind înrădăcinat în limitarea instrumentelor ontologice
aflate la dispoziţia analizei politice; (...) „populismul”, ca locus al unui
bloc teoretic evaziv, reflectă anumite limite inerente modurilor în care
teoria politică a abordat chestiunea manierei în care agenţii sociali
„totalizează” ansamblul experienţei lor politice”38. Reconsiderarea
analitică a populismului operează, aşadar, pe două paliere diferite: în
plan empiric putem utiliza un instrument care să servească explicării
formelor de manifestare a politicii actuale (între care populismul
însuşi, cu multiplele sale faţete, este una), iar în plan teoretic ne putem
_____
36
Alfio Mastropaolo, „Politics...”, în Twenty-First Century Populism. The
Spectre of Western European Democracy, ed. Daniele Albertazzi and
Duncan McDonnell, Palgrave Macmillan, New York, 2008, p. 31.
37
Democracy, ed. Daniele Albertazzi and Duncan McDonnell, Palgrave
Macmillan, New York, 2008, p. 44.
38
Ernesto Laclau, On Populist Reason, Verso, Londra, 2005, p. 4.
91
folosi de un instrument cu ajutorul căruia să înţelegem de ce anume

disfuncţiile vizibile în cadrul democraţiilor contemporane favorizează
apariţia unor proiecţii ideologice de factură populistă. Mai clar spus,
fie că avem în vedere dimensiunea empirică, fie că ne referim la cea
normativă, populismul poate fi acceptat şi uzitat ca un „barometru
potenţial al politicii reprezentative”39 ce caracterizează democraţiile
contemporane.
Populismul ca ideologie trans-doctrinară

şi procesuală
Includerea populismului în tabloul ideologic al contemporaneităţii

urmează premisa anunţată, în a doua jumătate a secolului trecut, de
către Donald MacRae, atunci când sublinia că, „dacă dorim să
conferim o semnificaţie populismului, trebuie să îl tratăm ca pe o
ideologie, deşi nu doar în acest sens”40. Şi analizele contemporane îşi
concentrează atenţia asupra circumscrierii ideologice a fenomenului în
discuţie, arătând că „principalele concepte care se află în miezul
ideologiei populiste sunt, în mod neîndoios, „poporul”, urmat de
„democraţie”, „suveranitate” şi „regula majorităţii”, fiecare dintre
acestea definindu-se prin legăturile sale cu toate celelalte”41. Dat fiind
acest context, consider că, dincolo de reconsiderarea pozitivă a
ideologiei, pe care am tratat-o în cea de a doua secţiune a acestui
_____
39
Paul Taggart, „Populism...”, în Democracies and the Populist Challenge,
ed. Yves Méni and Yves Surel, Palgrave Macmillan, New York, 2002, p.
71.
40
Donald MacRae, „Populism as An Ideology”, în Populism. Its Meaning and
National Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner, Weidenfeld
and Nicolson, Londra, 1969, 154.
41
Margaret Canovan, „Taking Politics to the People: Populism as the
Ideology of Democracy”, în Democracies and the Populist Challenge, ed.
Yves Méni and Yves Surel, (Palgrave Macmillan, New York, 2002, p. 33.
92
capitol (şi care nu implică, e important de subliniat, o dimensiune

etică), este necesar să înţelegem care este statutul ideologiei, la nivel
general, în cadrul teoriei şi ştiinţei politice actuale, precum şi modul în
care sunt conceptualizate formele particulare ale acesteia, adică
ideologiile pe care le calificăm, de regulă, în termenii „ismelor”.
Din perspectiva celui mai elocvent teoretician contemporan
al ideologiei, Michael Freeden, principala provocare pentru teoria
politică de astăzi este aceea de a răspunde revendicărilor implicate de
concept, între care se remarcă pretenţia de a ocupa un loc central în
acest domeniu de cercetare a realităţii, alături de filosofia politică şi de
articularea istorică a ideilor politice. Din această perspectivă, ca şi
teoria politică, ideologia reflectă şi produce realitatea socio-politică,
încât a respinge rolul său în cunoaşterea acesteia înseamnă să
renunţăm la unul dintre modurile esenţiale ale înţelegerii fenomenelor
politice42. Avem de-a face, deci, cu o situaţie care presupune ca
problema ideologiei şi a analizei acesteia să fie luate în seamă la
modul serios, fapt pentru care teoreticianul britanic invocă mai multe
argumente. În primul rând, arată Freeden, putem constata, în epoca
noastră, ubicuitatea sau inevitabilitatea ideologiei, una aflată însă
departe de acuzaţiile referitoare la tendinţele „exploatatoare” sau
„disimulatorii” pe care le-ar vehicula. Dimpotrivă, ideologia apare ca
un produs uman şi social ce reuneşte perspective asupra lumii şi
angajează acţiunea colectivă a unui grup sau a unei comunităţi spre
atingerea anumitor scopuri. Chiar şi atunci când nu e recunoscută ca
atare – fie că vorbim de practici sociale şi/sau instituţionale, de
atitudini ori comportamente, de texte ori de afirmaţii – prezenţa
ideologiei este garantată43. Un alt argument indică faptul că şi filosofia
politică sau istoria gândirii politice sunt structurate într-o manieră care
atrage analiza de tip ideologic, câtă vreme ideile relative la
_____
42
Michael Freeden, Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach,
Clarendon Press, Oxford, 1996, p. 2.
43
Michael Freeden, „Ideology and Political Theory”, în Journal of Political
Ideologies, nr. 11 (1), 2006, p. 9.
93
organizarea politică a societăţii nu trebuie distanţate total de realitatea

politică şi de fenomenele care au marcat apariţia lor.
Conştientizarea acestui lucru poate fi interpretată şi ca o
normă profesională a cercetătorilor din acest domeniu, întrucât „(...)
sarcina noastră, ca teoreticieni politici, nu este numai aceea de a
predica nobilitatea; este şi aceea de a înregistra, înţelege, interpreta şi
explica „dificultăţile” în contextul unui set particular de credinţe
politice, şi de a face acest lucru în scopul cunoaşterii şi, de asemenea,
din raţiuni instrumentale”44. În al treilea rând, orientarea spre feno-
menele empirice din spaţiul politic implică recunoaşterea „pluralităţii”
ideologiei. Aceasta înseamnă asumarea, dincolo de delimitarea
generală a ideologiei ca subdomeniu al teoriei politice, a existenţei
multiplicităţii, diferenţierii, pluralismului şi flexibilităţii conceptului,
ceea ce permite şi justifică implicit folosirea sa la modul plural.
Vorbind despre ideologii ca reprezentare plurală a conceptului de
ideologie, avem şansa de a ne apropia şi mai mult de înţelegerea
adecvată a fenomenelor politice45. De aici decurge cel de al patrulea
argument, care subliniază că studiul ideologiilor priveşte configuraţiile
concrete ale ideilor politice importante dintr-o anumită societate. O
asemenea direcţie a cercetării - şi aici regăsim argumentul final pe
care Freeden îl aduce în atenţie – permite reconectarea gândirii
_____
44
Michael Freeden, „Ideology...”, în Journal of Political Ideologies, nr. 11
(1), 2006, p. 9.
45
Ideea îmbinării utilizării singulare şi a utilizării plurale a conceptului îi
permite lui Freeden să afirme că „studiul ideologiei devine studiul asupra
naturii gândirii politice: cărămizile sale şi mănunchiurile de înţeles cu
ajutorul cărora conturează lumea politică pe care o populăm. Şi un lucru pe
care filosofii politici ar trebui să fie încurajaţi să îl facă, urmând obişnuinţei
cu analiza ideologiilor, este să relaxeze (dar nu să demoleze) universalismul
ce acompaniază multe dintre prescripţiile lor şi să aprobe posibilitatea unor
multiple şi poate schimbătoare soluţii la chestiunea referitoare la ceea ce
face ca o societate să fie bună” – Michael Freeden, „Ideology...”, în Journal
of Political Ideologies, nr. 11 (1), 2006, p. 15.
94
politice la ştiinţa politică, în sensul reconcilierii teoriei politice cu

analizele aplicate privind procesele şi structurile politice46.
Din perspectiva utilizării plurale a conceptului înţelegem, pe
de o parte, că ideologiile sunt figuri centrale ale politicului şi, pe de
altă parte, că, deşi nu se poate ca totul să fie redus la ideologie,
fenomenele politice au, în mod inevitabil, o dimensiune ideologică.
Ideologiile sunt produse necesare şi normale ale gândirii din sfera
politică, având rolul de a facilita şi reflecta acţiunile colective ale unor
grupuri sau comunităţi. Se poate susţine că, în acest sens, factorul
ideologic îşi evidenţiază aspectul identitar, din moment ce acţiunea
colectivă integrează membrii grupului, orientându-i spre ceea ce le
este comun din perspectivă axiologică47. Din punctul meu de vedere,
ideea este subliniată de Freeden atunci când spune că „(...) reabilitarea
ideologiei, atât ca fenomen social, cât şi ca instrument analitic, a
orientat conceptul dinspre situaţia de a fi doar o caracteristică de clasă
sau de masă înspre aceea de a deveni o figură generală a gândirii
politice. A promovat-o din umbra marginalizării şi a suspiciunii etice,
caracteristică existenţei sale trecute, şi a înzestrat-o cu capacitatea de a
pretinde recunoaşterea ca arhetip al gândirii politice, în rolurile sale de
mobilizare, decizie şi selectare”48. Rezultă că gândirea politică nu
poate face abstracţie, nici ea, de funcţia primordială a ideologiei, deşi
înţelegerea „clasică” a conceptului sublinia, aşa cum am văzut, mai
curând aspectele negative pe care acesta părea să le inducă în spaţiul
social.
_____
46
(1), (2006), 17.
47
În acest sens, teoreticianul britanic arată că „(...) ideologiile sunt hărţi
imaginative ce conturează împreună fapte care pot fi disputate ele înseşi.
Ele sunt produse şi consumate în mod colectiv, deşi acest ultim lucru se
întâmplă în moduri nepredictibile, întrucât natura lor colectivă le transformă
în proprietate publică – Michael Freeden, „Ideology...”, în Journal of
Political Ideologies, nr. 11 (1), (2006), 20.
48
(1), (2006), 21.
95
Dacă acceptăm însă ideea că spaţiul social este o construcţie

ideologică, în sensul în care am definit mai sus ideologia, putem opera
conceptual cu populismul în direcţia înţelegerii sale drept o ideologie
particulară care influenţează anumite convenţii deja existente şi, astfel,
contribuie la schimbarea socială, întrucât prezenţa sa implică şi
existenţa anumitor reacţii faţă de aceasta. Desigur că, acolo unde
manifestarea empirică a populismului presupune calificarea sa ca tip
de guvernare – aşa cum s-a întâmplat, spre exemplu, în anumite state
sud-americane, dar şi europene – impactul său la nivelul schimbării
sociale poate fi unul acelerat şi poate îmbrăca forme violente. În orice
caz, simpla prezenţă a populismului în spaţiul comunitar revendică
apariţia unor schimbări în plan social, vizibile de la nivelul
organizaţional al politicii şi până la cel discursiv, redat îndeobşte prin
mass-media49. Din acest motiv, consider că populismul deţine o
resursă ideologică minimală, dincolo de variatele sale forme de
manifestare empirică. Această resursă ideologică nu are, însă, un
nucleu doctrinar propriu. Susţin, dimpotrivă, că nucleul ideatic al
populismului este unul trans-doctrinar. În cazul său, lucrurile nu stau
precum în cele ale ideologiilor structurate ale modernităţii, libe-
ralismul, conservatorismul şi socialismul, care au avut, ab initio, un
corpus doctrinar ce s-a manifestat cu pregnanţă atât în domeniul
teoriei politice, cât şi în acela al teoriei economice.
Ideologiile moderne traduc pe înţelesul maselor ideile
complexe conţinute de propriile lor doctrine şi, în plus, îşi exhibă - şi
astăzi, ca şi în trecut – caracterul programatic, acţional. Şi populismul
_____
49
Gianpietro Mazzoleni, „Populism and the Media”, în Twenty-First Century
Albertazzi and Duncan McDonnell (Palgrave Macmillan, New York, 2008),
62, susţine că „(...) există anumite dovezi convingătoare cu privire la
existenţa unor legături strânse între procesele centrate mediatic şi
fenomenul politic al populismului. Toate fazele ciclului de viaţă al unei
mişcări populiste sunt afectate de anumite influenţe coordonate de media,
iar liderii populişti nu pot desconsidera puterea seducătoare a media. Dacă o
fac, riscă marginalizarea”.
96
joacă un rol de „traducător” din perspectivă ideologică, numai că, spre

deosebire de ideologiile structurate, el nu deţine o doctrină proprie. Cu
alte cuvinte, în spatele nucleului său ideologic minimal nu se află o
„doctrină populistă”, înţeleasă în termenii în care înţelegem doctrinele
liberală, conservatoare ori, respectiv, socialistă, ci un mix ideatic
constituit din elemente preluate din aceste doctrine, în funcţie de
contextul social, economic, cultural-politic ori organizaţional. În acest
sens, populismul este o ideologie trans-doctrinară şi procesuală. Voi
încerca, în rândurile următoare, să surprind principalele elemente ce
îndrituiesc o astfel de caracterizare.
Să plecăm, aşadar, de la o definire minimală a populismului,
drept „o ideologie care plasează poporul virtuos şi omogen împotriva
unor elite şi a unei „alterităţi” periculoase care sunt descrise ca
deprivând (sau încercând să depriveze) poporul suveran de drepturile,
valorile, prosperitatea sau vocea sa”50. Operăm, aşadar, ca şi în cazul
altor ideologii particulare, cu o „naraţiune” sau cu o „poveste” care îşi
extrage elementele dintre cele existente deja la nivelul imaginarului
social al unei comunităţi, dar care contribuie pe de altă parte, într-un
mod propriu, la influenţarea convenţiilor ideologice din respectiva
comunitate. Până aici, nu există nicio deosebire de formă între
populism şi celelate ideologii particulare, deşi posibilele obiecţii cu
privire la tratarea sa în sens ideologic au fost enumerate, spre
exemplu, de Margaret Canovan, care a invocat lipsa substanţei inte-
lectuale, caracterul său reactiv şi apetenţa sa discursivă, concluzionând
totuşi că acesta poate fi înţeles ca o „ideologie a democraţiei” ce se
fundamentează pe o proiecţie de tip redemptiv51. Luând în calcul
_____
50
Daniele Albertazzi, Duncan McDonnell, „Introduction...”, în Twenty-First
Century Populism. The Spectre of Western European Democracy, ed.
Daniele Albertazzi and Duncan McDonnell (Palgrave Macmillan, New
York, 2008), 3.
51
Margaret Canovan, „Taking Politics to the People: Populism as the
Ideology of Democracy”, în Democracies and the Populist Challenge, ed.
Yves Méni and Yves Surel (Palgrave Macmillan, New York, 2002), pp. 33-
38.
97
această caracterizare minimală a ideologiei populiste, ceea ce mă

interesează este să evidenţiez trans-doctrinarismul său. Astfel,
consider că populismul are un caracter trans-doctrinar întrucât, pe de o
parte, îi lipseşte, aşa cum am amintit deja, un corp doctrinar propriu,
fapt ce nu se întâmplă în cazul ideologiilor consacrate; pe de altă
parte, populismul poate, în aceeaşi măsură în care preia elemente
doctrinare specifice altor ideologii, să se plieze pe nucleul valoric al
acestora din urmă. Să analizăm pe rând aceste două dimensiuni ale
ideologiei populiste. În ceea ce priveşte prima coordonată, se poate
susţine ideea potrivit căreia „calitatea de tip Janus a „situaţiei
populiste” este reflectată în sinteza ideologică populistă, aceea dintre
tradiţionalism şi modernism”52.
Într-adevăr, există o tensiune de factură ideologică în cadrul
modului în care populismul se raportează la realitatea politică a
prezentului, asupra căreia voi reveni atunci când voi aduce în discuţie
componenta utopică şi cea mitologică a acestei ideologii. Sinteza
ideologică amintită anterior are însă ca bază capacitatea populismului
de a prelua elemente doctrinare proprii altor ideologii, fie că este
vorba despre liberalism (capacitatea de autodeterminare a voinţei
cetăţenilor), fie că este vorba despre conservatorism (raportarea la o
tradiţie a comunităţii), fie că este vorba despre socialism (apelul la
„poporul” reprezentat de grupurile sociale dezavantajate53), fie că
_____
52
Angus Stewart, „The Social Roots”, în Populism. Its Meaning and National
Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner (Weidenfeld and
Nicolson, Londra, 1969), p. 191.
53
Subliniind inclusiv raportarea doctrinar-ideologică a teoreticienilor la
problema populismului, anumiţi autori precizează că „(...) nu trebuie să
subestimăm importanţa impregnării marxiste a cadrului cognitiv şi ideo-
logic care a marcat marea majoritate a oamenilor de ştiinţă care au abordat
populismul. Marxismul a oferit un fundament deopotrivă teoretic şi
ideologic, a conferit o legitimitate solidă criticii radicale a societăţii la care
se livraseră cercetătorii sud-americani şi a asigurat gradul înalt de
inteligibilitate a ideilor lor în rândurile confraţilor de pe alte continente” –
98
avem de-a face, în fine, cu naţionalismul (prin coloratura de factură

etnică aplicată aceluiaşi „popor” în contextul trasării „frontierei
interne” dintre „noi” şi „ceilalţi”). Tocmai din acest motiv, „(...)
populismul este, chiar între ideologii, un plagiator notabil, lucrând cu
elemente de doctrină şi cu imagini preluate pe larg de la celelalte
atitudini, mai bine instituite”54. Există, desigur, un efect de influenţă
între toate ideologiile, aspect pe care îl voi aplica populismului în cele
ce urmează. Ceea ce vreau să subliniez este însă faptul că, dacă marile
idei politice şi economice ale modernităţii au evoluat mai întâi
doctrinar, pentru ca, odată cu democratizarea societăţii occidentale, să
se cristalizeze ideologic, populismul a apărut ca un fenomen politic ce
a îmbrăcat o haină ideologică ţesută din elementele doctrinare
aparţinând unor ideologii deja existente.
Dat fiind acest considerent, „(...) trebuie să ne aşteptăm să
descoperim că o mare parte a elementelor identificabile în populism
pot fi de asemenea regăsite în cadrul altor „isme”, atât în cele care
preced populismul modern, cât şi în cele care au coexistat cu acesta
din punct de vedere cronologic”55. Cât priveşte cea de-a doua
dimensiune, care ne arată că populismul poate, în aceeaşi măsură în
care preia elemente doctrinare specifice altor ideologii, să se plieze pe
nucleul valoric al acestora din urmă, există în acest cadru un efect de
influenţă cu dublu sens. Preluarea unor elemente proprii altor ideologii
poate face ca, în contextul existenţei anumitor „structuri de
_____
Sergiu Mişcoiu, „Introducere” la Partide şi personalităţi populiste în
România contemporană, Institutul European, Iaşi, 2010), p. 27.
54
Kenneth Minogue, „Populism as a Political Movement,” in Populism. Its
Meaning and National Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest
Gellner (Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1969), p. 202.
55
Peter Worsley, „The Concept of Populism”, în Populism. Its Meaning and
National Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner (Weidenfeld
and Nicolson, Londra, 1969), p. 218.
99
oportunitate”56, populismul să fie compatibil cu orice altă ideologie.

Într-o asemenea situaţie şi în funcţie de factorii de natură socială,
cultural-politică, economică ori organizaţională existenţi într-o
comunitate dată, putem să avem de-a face fie cu un efect de reca-
librare ideologică, fie cu un efect de imitaţie ideologică. În primul
caz, celelalte ideologii existente în cadrul social se reconfigurează atât
la nivelul nucleului axiologic, cât şi la nivelul orizontului discursiv al
reprezentanţilor lor, fie că vorbim despre lideri sau despre organizaţii
politice, astfel încât să poată răspunde provocărilor implicate de
prezenţa ideologiei populiste. În cel de-al doilea caz, poate avea loc o
preluare a elementelor simbolice proprii ideologiei populiste de către
reprezentanţii celorlalte ideologii, de asemenea la nivel structural,
atitudinal sau discursiv; această preluare deschide ideologiei populiste
porţile accesului spre piaţa publică a comunităţii respective pe alte
canale, uneori mult mai credibile, decât cele pe care le are la dispoziţie
atunci când celelalte ideologii se recalibrează. Acest efect de influenţă
cu dublu sens este posibil în măsura în care, ca ideologie particulară,
populismul este asemănător, sub aspectul structurării sale funcţionale,
cu orice altă proiecţie ideologico-politică.
Fără a-l analiza în termenii teoriei etice, populismul poate fi
diferenţiat, pe de altă parte, de celelalte ideologii prin faptul că, în
afara caracterului său trans-doctrinar, el exhibă şi o viguroasă apetenţă
simbolică, prin apel la elemente ale imaginarului cum sunt mitul şi
utopia. În mod evident, asemenea elemente există şi în cazul
ideologiilor particulare precum cele amintite mai sus, încât fiecare
dintre acestea pare să fie caracterizată de o predispoziţie pentru ceea
ce am putea numi fantasmele politice57. Totuşi, ceea ce pare să fie
specific populismului este combinarea ideologică a principalelor
forme sau dimensiuni ale „mentalităţii utopice” în funcţie de context,
_____
56
Daniele Albertazzi, Duncan McDonnell, „Introduction...”, în Twenty-First
Century Populism. The Spectre of Western European Democracy, ed. Daniele
Albertazzi and Duncan McDonnell, Palgrave Macmillan, New York, 2008, p. 9.
57
Daniel Şandru, „Liberalismul azi: între ideologie şi fantasme politice”, în
Sfera Politicii, Nr. 150, (2010), pp. 55-60.
100
şi aici regăsesc punctul conjunctiv dintre caracterul său trans-

doctrinar şi cel procesual.
Rezultată dintr-o opoziţie faţă de instituţiile politice ale
prezentului şi susţinând o schimbare imediată a realităţii sociale,
ideologia populistă oferă în loc o proiecţie care combină contextual
orientarea spre viitor cu orientarea spre trecut, astfel încât produsul
este fundamentat pe promisiuni: „Populiştii (...) nu sunt circumspecţi
faţă de promisiuni. Ei promit securitate. Promit prosperitate. Promit
identitate. Ei promit întoarcerea sceptrului democraţiei la deţinătorul
său de drept”58. În cuvintele lui Margaret Canovan, aici se află
diferenţa dintre atitudinea „pragmatică” a democraţiei şi atitudinea
„redemptivă” a populismului. În cazul populismului, timpul nu mai
are răbdare cu realitatea socială a prezentului, iar disfuncţiile
constatate la nivelul acesteia nu pot face obiectul dezbaterilor pe care
le implică procedurile şi mecanismele instituţionale ale democraţiei:
„Populismul deţine un statut oarecum diferit de al altor ideologii,
acesta fiind derivat din reacţia sa mai curând faţă de instituţiile înseşi
decât faţă de dezbaterea existentă în interiorul respectivelor
instituţii”59. De aici rezultă imediatitatea populismului, sustenabilă
numai prin apel la o proiecţie ideologică de factură utopic-mitologică,
ceea ce înseamnă reactualizarea discursivă a unor elemente mitice din
trecutul „vârstei de aur” şi proiectarea lor ca soluţie viitoare pentru
neajunsurile ce marchează prezentul. Consider că o scurtă analiză a
ceea ce Karl Mannheim desemna prin sintagma de „mentalitate
_____
58
Daniele Albertazzi, Duncan McDonnell, „Conclusion: Populism and
Twenty-First Century Western European Democracy”, în Twenty-First
Century Populism. The Spectre of Western European Democracy, ed.
Daniele Albertazzi and Duncan McDonnell, Palgrave Macmillan, New
York, 2008, p. 219.
59
Paul Taggart, „Populism and the Pathology of Representative Politics”, în
101
utopică”60 poate fi revelatoare inclusiv din perspectiva trans-

doctrinarismului ideologic al populismului. Astfel, prima formă a
mentalităţii utopice este aceea a „chiliasmului orgiastic anabaptist”,
care îşi regăseşte originea la nivelul straturilor oprimate ale societăţii,
ce urmăresc atingerea unor scopuri mundane imediate, fapt care le
situează atitudinea „revoluţionară” în contrast cu acceptarea „fatalistă”
a prezentului. Considerată a fi o formă fundamentală, şi cea mai radi-
cală, a mentalităţii utopice, chiliasmul corespunde unei „fermentaţii
spirituale” în contextul căreia nu ideile îi presează pe membrii
societăţii, ci energiile de natură extatic-orgiastică.
O altă formă a mentalităţii utopice este dată de „ideea liberal-
umanitară”, a cărei origine se regăseşte, de asemenea, în atitudinea
conflictuală faţă de ordinea existentă. Aceasta este guvernată de idei
raţionale, care îi dau coloratura utopică proprie oricărei „inginerii
sociale”. În acest cadru, utopia se confundă cu procesul devenirii unei
societăţi în care ideile joacă rol de forţă reglatoare a prezentului, în
baza unui calcul raţional. Urmează apoi, ca formă a mentalităţii
utopice, „ideea conservatoare”, care subliniază impactul deter-
minismului asupra comportamentului uman. Deşi admite că „menta-
litatea conservatoare în sine nu are utopie” şi că nu există, în cadrul
acesteia, o „predispoziţie pentru teoretizare”61, Mannheim apreciază
_____
60
Potrivit lui Mannheim, „putem vorbi, în mod corect, despre o mentalitate
utopică nu doar atunci când configuraţia utopiei de la un moment dat
formează o parte vitală a „conţinutului” mentalităţii implicate, ci şi atunci
când, în tendinţa sa generală, aceasta pătrunde seria întreagă a respectivei
mentalităţi. Numai atunci când elementul utopic, în acest sens, tinde să fie
complet infuzat în fiecare aspect al mentalităţii dominante a timpului, când
formele experienţei, acţiunii şi ale perspectivei sunt organizate în acord cu
acest element utopic, suntem cu adevărat şi realist îndreptăţiţi să vorbim nu
doar despre diferite forme ale utopiei, ci şi, în acelaşi timp, despre diferite
configuraţii şi etape ale mentalităţii utopice” – Karl Mannheim, Louis
Wirth, On Ideology and Utopia: An Introduction to the Sociology of
Knowledge, New York: Kessinger Publishing’s Rare Reprint, 2001, p. 188.
61
Karl Mannheim, Louis Wirth, On Ideology..., p. 206.
102
că aceasta îşi găseşte propria „idee” printr-un demers de tip ex post

facto, ceea ce face ca trecutul să fie „experimentat ca un prezent
virtual”62. În fine, cea de a patra formă a mentalităţii utopice este dată
de „utopia socialist-comunistă”, care, potrivit autorului maghiar, are
elemente comune atât cu utopia liberală, cât şi cu cea conservatoare.
Astfel, ca şi utopia liberală, cea socialist-comunistă consideră că
egalitatea şi libertatea vor fi accesibile existenţei sociale în viitor, cu
deosebirea că, având pretenţia cunoaşterii legilor istoriei, socialismul
fixează acest viitor în punctul decăderii societăţii capitaliste. În plus,
„solidaritatea dintre socialism şi ideea liberală în orientarea sa către un
scop localizat în viitor este aplicabilă prin opoziţia lor comună faţă de
acceptarea şi afirmarea imediată a ordinii existente, proprie conserva-
torismului”63. Pe de altă parte, apropierea de utopia conservatoare se
regăseşte la nivel de metodă, numai sensul temporal fiind altul. Mai
exact, dacă utopia conservatoare regăseşte trecutul în prezent, cea
socialistă identifică în prezent condiţiile de posibilitate a viitorului.
Ideal-tipurile mentalităţii utopice, aşa cum au fost acestea
identificate de Mannheim, se constituie în elemente ideologice ale
proiecţiei utopico-mitologice pe care populismul o produce.
Caracterul său trans-doctrinar este cel care îi permite combinarea
contextuală a acestor forme, ceea ce rezultă fiind, indiferent de cadrul
în care populismul se manifestă, învestit cu atributul imediatităţii.
Mixând ideologic critica prezentului disfuncţional cu orientarea spre
un trecut idealizat ce poate proiecta un viitor al perfecţiunii politice şi
_____
62
Karl Mannheim, Louis Wirth, On Ideology..., p. 212. Explicaţia care face
accesibilă idea potrivit căreia există o mentalitate utopică de tip conservator
este redată de Mannheim după cum urmează: „Chiar forma conservatoire a
utopiei, noţiunea unei idei încastrate şi exprimate în realitate, este în ultima
analiză inteligibilă numai în lumina luptelor sale cu formele coexistente ale
utopiei. Adversarul său imediat este idea liberal tradusă în termeni
raţionalişti. În vreme ce, pentru ultima, normativul, acel „ar trebui”, este
accentuat în experienţă, pentru conservatorism, accentul se mută asupra
realităţii existente, asupra lui „este”, p. 211.
63
Karl Mannheim, Louis Wirth, On Ideology..., p. 216.
103
atribuind „poporului” capacitatea de a prelua în imediat prerogativele

pe care i le conferă suveranitatea al cărei proprietar de drept este,
populismul îşi evidenţiază, dincolo de „balastul utopico-mitologic”
(pe care îl deţine, se pare, într-un grad mai ridicat decât în cazul altor
ideologii) şi rolul său de „protestatar profetic sau mesianic”64.
Din statutul trans-doctrinar al populismului derivă, în opinia
mea, şi caracterul său procesual, fundamentat pe flexibilitatea
ideologică şi dezarmanta sa capacitate de adaptare contextuală.
Practic, populismul se autoconstruieşte ideologic, aşa cum am
subliniat deja, chiar în timpul institurii ontologice – proces vizibil, mai
cu seamă, la nivel discursiv – a realităţii sociale pe care o opune
prezentului. Preluând aspecte doctrinare care nu îi aparţin în chip
originar, „jonglând” cu elementele utopico-mitologice existente la
nivelul imaginarului social al oricărei comunităţi65 şi adaptându-se,
atunci când are această oportunitate, contextului ideologic dintr-o
societate dată, populismul se află într-un permanent proces de auto-
_____
64
Sintagma îi aparţine psiho-sociologului francez Jean-Pierre Deconchy, care
arată că „ceea ce pune în discuţie protestatarul efervescent nu este
conţinutul sau obiectul credinţei administrate de sistemul ortodox, ci tipul
de reglare socială pe care acest sistem l-a impus credinţelor esenţiale ale
grupului, mergând până la epuizarea semnificaţiilor, a savorilor şi, adesea, a
potenţialităţilor sale politice. Pentru că, în fond, protestatarul profetic sau
mesianic le reproşează susţinătorilor sistemului ortodox că ar fi banalizat
valorile şi intuiţiile începuturilor, el caută să reintroducă în câmpul social
conţinuturi şi semnificaţii pe care sistemul a reuşit să le controleze şi să le
gestioneze atât de bine, încât propriii adepţi ajung să creadă mai mult în
instituţii decât în valori” – Jean-Pierre Deconchy, Credinţe şi ideologii.
Abordări psihosociale, Polirom, Iaşi, 2010, p. 14.
65
În acest sens, Francisco Panizza subliniază că „populismul este aşadar un
mod de identificare accesibil oricărui actor politic ce operează într-un câmp
discursiv în care noţiunea de suveranitate a poporului şi corolarul său
inevitabil, conflictul dintre cei puternici şi cei fără de putere reprezintă
elementele centrale ale imaginarului politic” – Francisco Panizza,
„Introduction...”, în Populism and the Mirror of Democracy, ed. Francisco
Panizza, Verso, Londra, 2005, p. 4.
104
constituire, proces care poate lua forme diferite, în funcţie nu doar de

coordonatele spaţiale ori temporale, ci şi de acelea sociale, cultural-
politice, economice sau organizaţionale. În cadrul ideologiei populiste
există, desigur, anumite teme recurente66, dintre care unele sunt
vizibile şi la nivelul registrului tematic al altor ideologii; pe de altă
parte, acestor teme le pot fi adăugate altele, după cum teme sau idei
„mai vechi” pot fi „împrospătate” ori utilizate într-un sens nou. Aşa
cum arată Peter Worsley, ne aflăm în postura de a constata că „ideile
„originale” trebuie, aşadar, în mod intrinsec modificate în cadrul
procesului, devenind idei diferite”67.
Asemenea efecte de strategie sunt însă dictate de context,
fapt ce evidenţiază extraordinara capacitate de adaptare a ideologiei
_____
66
Cu privire la temele centrale ale ideologiei populiste, comparaţia dintre
perspectivele „clasice” asupra fenomenului şi cele contemporane atestă
evoluţia şi modificarea, în timp, a acestora. Astfel, în a doua parte a
secolului trecut, Kenneth Minogue identifica, drept trăsături distinctive ale
acestei ideologii, următoarele cinci aspecte, subliniind totuşi că unele dintre
ele se regăsesc şi în cazurile altor ideologii: apelul la nostalgia populară,
prin trimitere la „vârsta de aur”; concepţia unei armonii naturale, a cărei
posibilitate devine realitate odată cu înlăturarea exploatatorilor poporului;
versiunea dualistă cu privire la lupta socială; teoria conspiraţiei aplicată în
istorie; primatul banilor – Kenneth Minogue, „Populism...”, în Populism. Its
Gellner, Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1969, p. 206. La nivelul
analizelor recente, Daniele Albertazzi şi Duncan McDonnell surprind
următoarele patru principii interconectate ale populismului: poporul este
unul singur şi este „bun” în mod inerent; poporul este suveran; cultura şi
modul de viaţă al poporului reprezintă valori nepreţuite; liderul şi
partidul/mişcarea sunt totuna cu poporul – Daniele Albertazzi, Duncan
McDonnell, „Introduction...”, în Twenty-First Century Populism. The
Spectre of Western European Democracy, ed. Daniele Albertazzi and
Duncan McDonnell (Palgrave Macmillan, New York, 2008), 6.
67
Peter Worsley, „The Concept...”, în Populism. Its Meaning and National
Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner, Weidenfeld and
Nicolson, Londra, 1969, p. 213.
105
populiste. Indiferent la context rămâne numai apelul la „poporul” în

numele căruia populismul pretinde că se manifestă, ceea ce
accentuează, paradoxal, caracterul procesual al acestei ideologii, de
vreme ce „(...) permite versatilitatea şi poziţiile cameleonice în funcţie
de timp, loc, nevoi şi strategii. Conţinutul slab şi vag al acestui cadru
ideologic este unul mai oportunist şi mai flexibil decât cel al
ideologiilor dominante purtătoare de valoare”68. Observăm, deci, că
ambiguitatea ideologică a populismului, marcată indisolubil de
caracterul său trans-doctrinar, se constituie în elementul care, în loc să
slăbească posibilitatea sa de manifestare, o întăreşte în fapt şi chiar o
multiplică, permiţându-i adaptarea la cadre sociale, politice,
economice ori organizaţionale dintre cele mai diferite. Tocmai din
acest motiv, populismul rămâne în continuare o provocare. E vorba de
o ideologie care provoacă, la modul cel mai direct, democraţia –
deopotrivă acolo unde aceasta se manifestă într-o manieră fragilă ori
într-una consolidată – dar care poate să împiedice iniţierea unor
reforme democratice autentice şi în societăţile caracterizate în prezent
ca non-democraţii. Mirajul populismului este, în definitiv, unul de
factură organicistă, deşi întotdeauna predispoziţia pentru acest tip de
mesaj ideologic se va manifesta şi la nivel individual. Şi, cum
conceptul de „popor” este unul cu o puternică încărcătură de ordin
afectiv, iar tentaţia „asemănătorului” poate obnubila dorinţa de
afirmare a individualităţii – mai ales în acele culturi politice de
orientare „patriarhală” ori „paternalistă” – există suficiente motive să
considerăm că, şi în viitorul imediat, populismul ne poate rezerva noi
surprize. Este acesta, cred, un motiv suficient de puternic pentru ca
teoria politică să-şi reconsidere poziţia faţă de înţelegerea unei
ideologii aflată într-un permanent proces al devenirii. Identificarea
mişcărilor, a organizaţiilor sau a regimurilor de orientare populistă
este, desigur, un pas important realizat de teoria politică empirică. El
_____
68
Yves Méni, Yves Surel, „The Constitutive Ambiguity of Populism”, în
106
trebuie însă urmat, în opinia mea, de introducerea populismului în

ansamblul metodologic al analizei politologice, în sensul unui
indicator care ne poate releva nu doar resorturile ce îi asigură
capacitatea de adaptare ori succesul contextual, ci şi disfuncţiile
instituţionale şi procedurale care fac ca democraţia să rămână ceea ce
a fost mereu – un tip de regim politic perfectibil.
Concluzii
Argumentele desfăşurate pe parcursul acestui capitol s-au

configurat pe următoarele două coordonate: creionarea cadrului
general al înţelegerii politicii contemporane, care cuprinde, inerent, şi
populismul, pe urmele unor teoreticieni care au insistat asupra acestei
problematici şi circumscrierea populismului în sensul unei ideologii
particulare cu specific trans-doctrinar şi procesual. Plecând de la
asocierea celor două concepte prin prisma semnificaţiilor negative ce
le-au fost alocate, am urmărit să aduc în atenţie o perspectivă
teoretico-politică a cărei sugestie constă nu în susţinerea „pozitivării”
fenomenului populist ori a termenului care îl exprimă, ci în
recuperarea sa tocmai în interesul fundamentării democraţiei, un
proces despre care ştim astăzi că este o chestiune ce ţine de fiecare
aspect al vieţii cotidiene dintr-o societate democratică. Luând în
considerare, pe de altă parte, reconsiderarea pozitivă a ideologiei, am
abordat populismul ca pe un tip specific de construcţie socială a
realităţii, realizată printr-o încercare de „echivalare”, în numele
„poporului”, a importanţei unor solicitări vehiculate în spaţiul social,
prin apelul la „subiectivitatea populară” şi prin instituirea unei
„frontiere interne” între „noi” şi „ceilalţi”. Astfel articulat din
perspectivă ideologică, am arătat, pe urmele lui Ernesto Laclau, că
populismul devine sinonim cu însăşi politica. Din această perspectivă,
am mizat pe posibilitatea reconsiderării analitice a conceptului,
susţinând că, fie că avem în vedere dimensiunea empirică, fie că ne
referim la cea normativă a politicii din epoca noastră, populismul
107
poate fi acceptat şi uzitat ca un „barometru potenţial al politicii

reprezentative” ce caracterizează democraţiile contemporane.
Urmărind să surprind componentele populismului, am
susţinut că el deţine o resursă ideologică minimală, dincolo de
variatele sale forme de manifestare empirică. Această resursă
ideologică nu are, însă, un nucleu doctrinar propriu. Am specificat, în
acest sens, că nucleul ideatic al populismului este unul trans-
doctrinar, ceea ce înseamnă că, în cazul său, lucrurile nu stau precum
în cele ale ideologiilor structurate ale modernităţii, liberalismul,
conservatorismul şi socialismul, care au avut, ab initio, un corpus
doctrinar ce s-a manifestat cu pregnanţă atât în domeniul teoriei
politice, cât şi în acela al teoriei economice. Ideologiile moderne
traduc pe înţelesul maselor ideile complexe conţinute de propriile lor
doctrine şi, în plus, îşi exhibă - şi astăzi, ca şi în trecut – caracterul
programatic, acţional. Şi populismul joacă un rol de „traducător” din
perspectivă ideologică, numai că, spre deosebire de ideologiile
structurate, el nu deţine o doctrină proprie. Cu alte cuvinte, în spatele
nucleului său ideologic minimal nu se află o „doctrină populistă”,
înţeleasă în termenii în care înţelegem doctrinele liberală, conser-
vatoare ori, respectiv, socialistă, ci un mix ideatic constituit din
elemente preluate din aceste doctrine, în funcţie de contextul social,
economic, cultural-politic ori organizaţional. În acest sens, am
subliniat, populismul este o ideologie trans-doctrinară şi procesuală.
Populismul are un caracter trans-doctrinar întrucât, pe de o parte, îi
lipseşte, aşa cum am amintit deja, un corp doctrinar propriu, fapt ce nu
se întâmplă în cazul ideologiilor consacrate; pe de altă parte,
populismul poate, în aceeaşi măsură în care preia elemente doctrinare
specifice altor ideologii, să se plieze pe nucleul valoric al acestora din
urmă. În această direcţie, ideea pe care am expus-o a fost că preluarea
unor elemente proprii altor ideologii poate face ca, în contextul
existenţei anumitor „structuri de oportunitate”, populismul să fie
compatibil cu orice altă ideologie. Într-o asemenea situaţie şi în
funcţie de factorii de natură socială, cultural-politică, economică ori
organizaţională existenţi într-o comunitate dată, putem să avem de-a
face fie cu un efect de recalibrare ideologică, fie cu un efect de
108
imitaţie ideologică. În primul caz, celelalte ideologii existente în

cadrul social se reconfigurează atât la nivelul nucleului axiologic, cât
şi la nivelul orizontului discursiv al reprezentanţilor lor, fie că vorbim
despre lideri sau despre organizaţii politice, astfel încât să poată
răspunde provocărilor implicate de prezenţa ideologiei populiste. În
cel de-al doilea caz, poate avea loc o preluare a elementelor simbolice
proprii ideologiei populiste de către reprezentanţii celorlalte ideologii,
de asemenea la nivel structural, atitudinal sau discursiv; această
preluare deschide ideologiei populiste porţile accesului spre piaţa
publică a comunităţii respective pe alte canale, uneori mult mai
credibile, decât cele pe care le are la dispoziţie atunci când celelalte
ideologii se recalibrează.
Preluând aspecte doctrinare care nu îi aparţin în chip originar,
„jonglând” cu elementele utopico-mitologice existente la nivelul
imaginarului social al oricărei comunităţi şi adaptându-se, atunci când
are această oportunitate, contextului ideologic dintr-o societate dată,
populismul se află într-un permanent proces de auto-constituire,
proces care poate lua forme diferite, în funcţie nu doar de
coordonatele spaţiale ori temporale, ci şi de acelea sociale, cultural-
politice, economice sau organizaţionale. Din acest punct de vedere,
consider că populismul poate fi subsumat, ca ideologie particulară,
analizei proprii unei teorii integrate a ideologiei69, care să evidenţieze
_____
69
Spre deosebire de Teun A. Van Dijk („Ideology and Discourse Analysis”, în
The Meaning of Ideology. Cross-Disciplinary Perspectives, ed. Michael
Freeden (London and News York: Routledge, 2007), 5), care exprimă
posibilitatea construcţiei unei „teorii generale a ideologiei”, prefer să iau în
calcul opţiunea pentru dezvoltarea unei teorii integrate, întrucât termenul
„general” pare să anunţe o promisiune greu de îndeplinit, ce conţine în
subsidiar un principiu de tipul „totul sau nimic”. Or, este dificil de argumentat
că o abordare admirabilă, precum este cea a teoreticianului olandez, bazată pe
formula triplă a cogniţiei, societăţii şi discursului, poate avea o extindere
„generală” care să surprindă toate perspectivele din care ideologia ar putea fi
analizată. Dimpotrivă, consider că o teorie integrată a ideologiei îşi câştigă
condiţiile de posibilitate prin „integrarea” celor mai importante perspective
109
nu doar caracteristicile sale politice (de natură normativă sau

empirică), ci şi cele de factură socio-antropologică, epistemologică ori
discursivă, astfel încât cercetările ulterioare să aspire la obiectivul
înţelegerii în profunzime a acestui fenomen.
Bibliografie
Albertazzi, Daniele and McDonnell, Duncan. „Introduction: The Sceptre and

the Spectre”. În Twenty-First Century Populism. The Spectre of Western
European Democracy, ed. Daniele Albertazzi and Duncan McDonnell, pp.
1-14. Palgrave Macmillan, New York, 2008.
Arditi, Benjamin. „Populism as an Internal Periphery of Democratic Politics”.
In Populism and the Mirror of Democracy, ed. Francisco Panizza, pp. 72-
98. Verso, Londra, 2005.
Aron, Raymond. Opiul intelectualilor, Curtea Veche, Bucureşti 2007.
Bell, Daniel. The End Of Ideology. On the Exhaustion of Political Ideas in the
Fifties. Cambridge Mass.: Harvard University Press, 2001.
Birnbaum, Norman. „The Sociological Study of Ideology (1940-1960): a
Trend Report and a Bibliography”. Current Sociology, IX, No. 2, 1960.
Canovan, Margaret. „Taking Politics to the People: Populism as the Ideology
of Democracy”. În Democracies and the Populist Challenge, ed. Yves
Méni and Yves Surel, 25-44. Palgrave Macmillan, New York, 2002.
Dahl, Robert. Democraţia şi criticii ei. Editura Institutul European, Iaşi, 2002.
Dahl, Robert. Poliarhiile. Participare şi opoziţie. Editura Institutul European,
Iaşi, 2000.
Deconchy, Jean-Pierre. Credinţe şi ideologii. Abordări psihosociale. Editura
Polirom, Iaşi, 2010.
Freeden, Michael. „Ideology and Political Theory”. Journal of Political
Ideologies. nr. 11 (1), 2006.
Freeden, Michael. Ideologies and Political Theory: A Conceptual Approach.
Clarendon Press, Oxford, 1996.
_____
din care aceasta este studiată. În acest sens, în Daniel Şandru, „The
Ideological....”, p. 180, am propus schema unui model integrat al analizei
ideologice, considerând că acesta poate fi aplicat oricărei ideologii particulare,
aşa cum este şi populismul.
110
Geertz, Clifford. The Interpretation of Cultures. Basic Books, New York,

1973.
Hayward, Jack. „The Populist Challenge to Élitist Democracy in Europe”. În
Élitism, Populism, and European Politics, 10-32. Clarendon Press,
Oxford, 2004.
Hermet, Guy. Poporul contra democraţiei. Editura Institutul European, Iaşi,
f.a.
Hermet, Guy. Sociologia populismului. Editura Artemis, Bucureşti, 2007.
Ionescu, Ghiţă and Gellner, Ernest. „Introduction”. În Populism. Its Meaning
and National Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner, 1-5.
Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1969.
Laclau, Ernesto. „Populism: What’s in a Name?”. În Populism and the Mirror
of Democracy, ed. Francisco Panizza, 32-49. Verso, Londra, 2005.
Laclau, Ernesto. On Populist Reason. Verso, Londra, 2005.
MacRae, Donald. „Populism as An Ideology”. În Populism. Its Meaning and
National Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner, 153-65.
Mannheim, Karl and Wirth, Louis. On Ideology and Utopia: An Introduction
to the Sociology of Knowledge. New York: Kessinger Publishing’s Rare
Reprint, 2001.
Mannheim, Karl. Ideology and Utopia. Routledge and Kegan Paul, Londra,
1968.
Mannheim, Karl. Structures of Thinking, ed. D. Kettler, V. Meja and N. Stehr.
Routledge & Kegan Paul, Londra, 1982.
Mastropaolo, Alfio. „Politics Against Democracy: Party Withdrawal and
Populist Breakthrough”. In Twenty-First Century Populism. The Spectre
of Western European Democracy, ed. Daniele Albertazzi and Duncan
McDonnell, 30-48. Palgrave Macmillan, New York, 2008.
Mazzoleni, Gianpietro. „Populism and the Media”. In Twenty-First Century
Albertazzi and Duncan McDonnell, 49-66. Palgrave Macmillan, New
York, 2008.
Méni, Yves and Surel, Yves. „The Constitutive Ambiguity of Populism”. În
Minogue, Kenneth. „Populism as a Political Movement”. În Populism. Its
Gellner, 197-211. Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1969.
111
Mişcoiu, Sergiu. „Introducere”. În Sergiu Gherghina şi Sergiu Mişcoiu (eds.).

Partide şi personalităţi populiste în România contemporană, 11-54.
Editura Institutul European, Iaşi, 2010.
Panizza, Francisco. „Introduction: Populism and the Mirror of Democracy”. În
Populism and the Mirror of Democracy, ed. Francisco Panizza, 1-31.
Verso, Londra, 2005.
Pasquino, Gianfranco. „Populism and Democracy”. În Twenty-First Century
Albertazzi and Duncan McDonnell, 15-29. Palgrave Macmillan, New
York, 2008.
Ricoeur, Paul. Eseuri de hermeneutică. Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.
Sartori, Giovanni. Teoria democraţiei reinterpretată. Editura Polirom, Iaşi,
1999.
Schedler, Andreas. „Ce este consolidarea democratică?. Revista Română de
Ştiinţe Politice. Vol. 2, Nr. 1, Aprilie 2002.
Stewart, Angus. „The Social Roots”. In Populism. Its Meaning and National
Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner, 180-96.
Şandru, Daniel. „The Ideological Foundations of the Social Knowledge”.
Logos & Episteme. An International Journal of Epistemology. Editura
Institutul European, Iaşi, Volume I, Issue 1, 2010: 165-88.
Şandru, Daniel. „Liberalismul azi: între ideologie şi fantasme politice”. Sfera
Politicii. Nr. 150, (2010): 55-60.
Şandru, Daniel. Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-politică.
Editura Institutul European, Iaşi, 2009.
Taggart, Paul. „Populism and the Pathology of Representative Politics”. În
Van Dijk, Teun A.. „Ideology and Discourse Analysis”. În The Meaning of
Ideology. Cross-Disciplinary Perspectives, ed. Michael Freeden. London
and News York: Routledge, 2007.
Worsley, Peter. „The Concept of Populism”. În Populism. Its Meaning and
National Characteristics, ed. Ghiţă Ionescu and Ernest Gellner, 212-50.
112
Carismă, leadership şi populism
Carismă, leadership şi populism: câteva elemente

pentru o teorie empirică
Flavio Chiapponi
Introducere: conceptul de carismă în

literatura despre populismul politic1
În ultimele două decenii, cercetătorii politici au identificat la

nivel european naşterea şi persistenţa unei noi „familii politice relativ
unite”2 formată din acele partide sau mişcări populiste sau neo-
populiste, un fenomen vâscos şi schimbător, plin de nuanţe şi de
ambivalenţe3. Concluziile principale ale acestei literaturi subliniază
câteva trăsături distinctive ale familiei. Prima dintre acestea este
apelul către „popor” în variile sale accepţiuni: poporul ca o comunitate
organică, poporul ca o naţiune, ca un subiect titular al suveranităţii
democratice, poporul înţeles ca o referinţă la „oamenii comuni”, la
_____
1
Traducerea textului din limba italiană a fost realizată de Sorina Soare.
2
Marco Tarchi, „L’ascesa del neopopulismo in Europa”, Trasgressioni, nr.
29, 2000, p. 10.
3
Deja la sfârşitul anilor ’60, mai mulţi cercetători au constatat natura ambiguă
a populismului, dificil de integrat într-o analiză sistemică. A se vedea printre
alţii Peter Wiles, „A Syndrome, Not A Doctrine: Some Elementary Theses
on Populism”, în Ghiţa Ionescu şi Ernest Gellner (eds.), Populism. Its
Meanings and National Characteristics, Weidenfeld & Nicholson, Londra,
1969, 163-179. Această caracteristică a fost adesea asociată şi populismului
actual. A se vedea pe acest subiect: Yves Mény, „La costitutiva ambiguità
del populismo”, Filosofia politica, vol. 17, nr. 3, 2004, pp. 359-376.
113
păturile sociale umile ş.a.m.d.; pe scurt, poporul ca singura/adevărata

sursă de legitimare politică. Cea de-a doua trăsătură este legată de
poziţionarea anti-elite sau anti-politică: populismul prinde rădăcini pe
terenul protestelor, susţinut de antreprenori ai politicii, outsideri care
atacă atât partidele tradiţionale, cât şi un ansamblu eterogen de
subiecţi (precum imigranţii, oamenii politici de profesie, marile
multinaţionale, băncile, magistraţii, sindicatele, intelectualii, etc.) care,
în imaginarul populist, reprezintă chintesenţa „sistemului” care oprimă
poporul sau, altfel spus, „forţele răului” care conspiră împotriva
acestuia.
O altă trăsătură importantă este discursul politic în care se
regăsesc mesaje al căror scop este calmarea: de obicei, partidele
populiste se bucură de un puternic succes electoral în momente de
criză (politică, economică, socială), resimţite acut de către cetăţeni.
Codul simbolic populist îşi propune să liniştească neliniştea colectivă,
asigurând poporul că dificultăţile vor fi depăşite şi inamicii învinşi. În
fine, populismul este caracterizat de leadership care evită orice fel de
mediere instituţională şi care se alimentează din contactul direct cu
liderul şi cu susţinătorii acestuia.4
Primele trei dimensiuni identifică polul pozitiv şi cel negativ al

aşa zisei forma mentis populistă, precum şi mesajul său central.
Ultima dimensiune, argumentul central al acestei analize, scoate în
_____
4
Observăm o convergenţă de fond la nivelul literaturii în ceea ce priveşte
aceste elemente: Yves Mény şi Yves Surel, Populismo e democrazia, Il
Mulino, Bologna, 2001; Yves Mény şi Yves Surel (ed.), Democracies and
the Populist Challenge, Palgrave, New York, 2002; Paul Taggart, Il
populismo, Troina: Città Aperta, 2002; Pierre-André Taguieff, L’illusione
populista, Bruno Mondadori, Milano, 2003; Marco Tarchi, L’Italia
populista. Dal qualunquismo ai girotondi, Il Mulino, Bologna, 2003;
Daniele Albertazzi şi Duncan McDonnell (ed.), Twenty-First Century
Populism. The Spectre of Western European Democracy, Palgrave, Londra,
2008. Conceptul de „trăsături distinctive” ale populismului în Europa este
tratat în detaliu în Flavio Chiapponi, Il populismo come problematica della
scienza politica. Un primo bilancio, Mauro Cormagi Editore, Genova, 2008.
114
evidenţă rolul fundamental, de neînlocuit de altfel, al liderilor

populişti: aceştia controlează în mod strict partidul şi îl încarnează în
ochii opiniei publice. Este adesea subliniată legătura dintre lider şi
organizaţia politică, aceasta din urmă fiind aproape o emanaţie a
liderului. Un exemplu clar, în acest sens, este furnizat de către cazul
italian şi de convingerea răspândită larg la nivelul militanţilor, potrivit
căreia „Liga este Bossi”5.
Deşi printre cei care studiază fenomenul populist se poate
identifica aproape o unanimitate referitoare la importanţa leadership-
ului, factorii pe care se sprijină întregul edificiu al puterii rămân prea
puţin analizaţi. Singurele indicaţii pe care le regăsim în literatură
constau în atribuirea unor calităţi „carismatice” liderilor. Totuşi,
punctul rămâne vag, mai ales pentru două motive. În primul rând, deşi
„carisma” este una dintre cele mai importante noţiuni ale producţiei
ştiinţifice a lui Max Weber, delimitarea sa semantică este oarecum
confuză.6 În lipsa unor precizări ulterioare, dificultăţi intrinsece sunt
observabile atât la nivel de metodă, cât şi de substanţă atunci când
utilizăm conceptul de carismă. În al doilea rând, la nivelul comunităţii
ştiinţifice această calificare a liderilor populişti drept carismatici nu
are mereu acelaşi sens.
Un grup distinct de cercetători acordă un rol explicativ
deosebit de important carismei la nivelul leadership-ului şi al puterii
_____
5
Interviul lui Giorgio Brambilla, consilier comunal al Ligii Nord în oraşul
Monza, iulie 1992, citat de către Roberto Biorcio, La Padania promessa (Il
Saggiatore, Milano, 1997), 237. Acelaşi fenomen este identificabil în alte
poliarhii europene; este suficient să menţionăm Frontul Naţional lui Jean-
Marie Le Pen, Jörg Haider şi Partidul Libertăţii (FPÖ), iar apoi Alianţa
pentru Viitorul Austriei (BZÖ), Partidul Popular Danez (Dansk Folkeparti)
al lui Pia Kjærsgaard sau efemera experienţă a listei Pim Fortuyn în Olanda
(în acest ultim caz numele partidului şi cel al liderului coincid de altfel).
6
Cavalli observă de altfel că „Weber revine adesea asupra noţiunii de carismă
şi de putere carismatică, fără a ajunge la un nivel de clarificare suficient”.
Luciano Cavalli, Il capo carismatico. Per una sociologia weberiana della
leadership, Il Mulino, Bologna, 1981, p. 69.
115
populiste. Mény şi Surel percep liderul carismatic ca şi catalizatorul

unităţii partidului şi al succesului garantat de către mobilizarea
populistă.7 În acelaşi sens, Taggart afirmă că în ceea ce priveşte
partidele (neo)populiste baza carismatică a leadership-ului este un
element „esenţial”.8 Taguieff subliniază poziţia centrală a carismei la
nivelul Idealtypus-ului de naţional-populism, considerând că partidele
şi mişcările asociate acestei categorii vehiculează „un apel perso-
nalizat al poporului, al cărui impact simbolic presupune autoritatea
carismatică a liderului-demagog”9.
Regăsim şi un grup de cercetători care consideră că leadership-
ul populist nu este neapărat carismatic sau, cel puţin, că o aplicaţie
necritică a conceptului de „carismă” în definirea relaţiilor dintre
conducător şi susţinători în partidele populiste riscă să obscureze
anumite legături, reţinute ca fiind importante. Astfel, Hermet, vorbind
despre „dimensiunea carismatică” a populismului, afirmă că rolul unei
astfel de componente este relativ şi nu este „o necesitate absolută”10.
Tarchi observă, la rândul său, că este adevărat că susţinătorii tind să îi
atribuie liderului populist calităţi pe care le consideră „ieşite din
_____
7
Yves Mény e Yves Surel, Populismo e democrazia…, 100.
8
Paul Taggart, „I nuovi partiti populisti nell’Europa occidentale”,
Trasgressioni, nr. 29 (2000), 66-7
9
Pierre-André Taguieff, „La scienza politica di fronte al populismo: da
miraggio concettuale a problema reale”, Trasgressioni, nr. 31 (2000), 57.
Pentru această categorie de cercetători, leadership-ul populist are prin
excelentă conotaţii carismatice, ceea ce esplică atât pătrunderea lor în
sistemele politice democratice, cat şi succesul lor electoral. Acelaşi cadru
conceptual, cu mici diferenţe, se regăseşte şi la Hans-Georg Betz şi Stefan
Immerfall (ed.), The New Politics of the Right. Neo-populist Parties and
Movements in Established Democracies (St. Martin’s Press, New York,
1998); Yannis Papadopoulos, „Il nazionalpopulismo nell’Europa
occidentale: un fenomeno ambivalente”, Trasgressioni, nr. 31, 2000, pp.
109-137; Margaret Canovan, „Abbiate fede nel popolo! Il populismo e i due
volti della democrazia,” Trasgressioni, nr. 31, 2000, pp. 25-42.
10
Guy Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique.
XIXe – Xxe siècle, Fayard, Paris, 2001 pp. 85-86.
116
comun”, dar „în acelaşi timp, un conducător populist nu poate cădea

în capcana de a se arăta ca fiind dintr-un aliaj diferit de cel al omului
simplu”11.
Eterogenitatea poziţiilor este evidentă. În plus, consideraţiile
avansate până acum stimulează o interogaţie deloc simplă: care este
utilitatea euristică a „carismei” ca atribut al liderului populist? Altfel
spus, referitor la leadership-ul partidelor şi mişcărilor populiste,
putem folosi categoria carismatică pentru a obţine un evident progres
cognitiv?
În paginile care urmează vom încerca analizăm chestiunea,
conturând câteva posibile răspunsuri, mai ales pe baza teoriei puterii
analizată de Max Weber în volumul Economia şi societatea cu scopul
de a delimita componentele esenţiale ale „carismei” din punctul de
vedere weberian. Ne propunem să identificăm componentele şi
problematicile unei astfel de definiţii, care a dat naştere de-a lungul
timpului unei dezbateri aprinse, alimentată de interpretări contrastante
şi câteodată chiar contradictorii. În legătură cu tema acestui capitol,
vom analiza totuşi „carisma” într-o interpretare mai restrânsă, pentru a
putea avansa mai uşor la nivelul cercetării empirice în ceea ce priveşte
analiza leadership-ului politic. Urmând această logică, ne propunem
să ne focalizăm asupra legăturii dintre leadership-ul carismatic şi
populism: deşi sunt două concepte care sunt adesea asociate, teza pe
care o vom dezvolta în paginile care urmează este că leadership-ul
carismatic nu este o caracteristică specifică a mişcărilor populiste,
capabilă de a le distinge de alţi actori politici. Mai degrabă, ne
propunem să susţinem că avem de a face cu un criteriu (unul printre
altele) necesar în vederea delimitării unei tipologii de conducere
politică în partidele populiste, care, pe de o parte, poate implica
manifestarea unui lider carismatic (în sensul weberian), iar, pe de altă
parte, nu cedează tentaţiei de a surprinde această legătură şi deci, mai
curând, admite soluţii diferite la problema leadership-ului.
_____
11
Marco Tarchi, L’Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi, p. 30.
117
Autoritatea carismatică în teoria lui Max Weber
Am menţionat deja valul de ambiguitate care înfăşoară

noţiunea de carismă în volumul Economia şi societatea12 al lui Max
Weber. Într-adevăr, Weber utilizează, fără a le distinge în mod
explicit, ba chiar utilizându-le în acelaşi timp, două accepţiuni ale
_____
12
Nenumărate sunt lucrările care îşi propun să analizeze ambivalenţa
conceptului. Amintim mai ales Carl J. Friedrich, „Political Leadership and
the Problem of the Charismatic Power”, The Journal of Politics, vol. 23, nr.
1 (1961), pp. 3-24; William H. Friedland, „For a Sociological Concept of
Charisma”, Social Forces, vol. 43, nr. 1 (1964), pp. 18-26; K. J. Ratnam,
„Charisma and Political Leadership”, Political Studies, vol. 12, nr. 3 (1964),
341-354; Edward Shils, „Charisma, Order and Status”, American
Sociological Review, vol. 30, nr, 2 (1965), 199-213; Robert C. Tucker, „The
Theory of Charismatic Leadership”, în Dankwart A. Rustow (ed.),
Philosophers and Kings: Studies in Leadership (New York: George
Braziller, 1970), 69-94; Talcott Parsons, „Max Weber and the
Contemporary Political Crisis. I. The Sociological Analysis of Power and
Authority Structures”, The Review of Politics, vol. 4, nr. 1 (1942), pp. 61-
76; Thomas E. Dow, Jr., „The Theory of Charisma”, The Sociological
Quarterly, vol. 10, nr. 3 (1969), pp. 306-318; Thomas E. Dow Jr., „An
analysis of Weber’s work on charisma”, British Journal of Sociology, vol.
29, nr.1 (1978,), 83-93; D. L. Cohen, „The Concept of Charisma and the
Analysis of Leadership”, Political Studies, vol. 20, nr. 3 (1972), 299-305;
Arthur Schweitzer, „Theory and Political Charisma”, Comparative Studies
in Society and History, vol. 16, nr. 2 (1974), pp. 150-181; William Spinrad,
„A Blighted Concept and an Alternative Formula”, Political Science
Quarterly, vol. 106, nr. 2 (1991), pp. 295-311; Andreas Kalyvas,
„Charismatic Politics and the Symbolic Foundations of Power in Max
Weber”, New German Critique, nr. 85 (2002), pp. 67-103; Cristopher
Adair-Toteff, „Max Weber’s Charisma”, Journal of Classical Sociology,
vol. 5, nr. 2 2005, pp. 189-204.
12
Talcott Parsons, La struttura dell’azione sociale, Il Mulino, Bologna, 1987,
pp. 706-720. Per il posto che occupa la teorizzazione del carisma nell’opera
weberiana: Francesco Tuccari, Carisma e leadership nel pensiero di Max
Weber, Franco Angeli, Milano, 1991.
118
conceptului, una generală şi una circumscrisă.13 În primul caz, carisma

desemnează o resursă potestativă, asociabilă unor persoane sau unor
lucruri de natură transcendentă, care reprezintă principalul agent al
schimbării sociale: de unde şi natura sa „revoluţionară”.14 Interesul
nostru se concentrează asupra celei de-a doua interpretări, aceea care
plasează carisma în relaţia de putere; se indică în acest caz calităţile
extraordinare deţinute de către un conducător, datorită cărora puterea
sa este considerată de către susţinători ca fiind legitimă. Analiza lui
Weber se detaşează în acest punct de teoria generală pentru a se
focaliza asupra relaţiilor de autoritate (Herrschaft) în baza cărora
anumiţi oameni (conducătorii) comandă şi alţii (subordonaţii) asculta
ordinele acestora.
Atunci, prin „carismă” trebuie înţeleasă o calitate considerată
extraordinară15 atribuită unei persoane. Prin urmare, aceasta este
considerată ca fiind dotată cu forţe şi proprietăţi supranaturale sau
supraumane, sau cel puţin excepţionale, inaccesibile altora, precum un
trimis al lui Dumnezeu sau ca având o valoare exemplară, şi în
consecinţă, precum un „conducător”. (…) este complet indiferent
modul în care calitatea respectivă ar trebui să fie analizată pe baza
unor criterii „obiectiv” corecte, de caracter etic sau estetic sau de alt
tip; ceea ce este important este cum aceasta este efectiv evaluată de
către cei care sunt dominaţi în mod carismatic, „susţinători”.16
Elementele constitutive ale carismei par a fi două: natura
excepţională a calităţilor care modelează credinţa în legitimitate şi
_____
13
Talcott Parsons, La struttura dell’azione sociale, Il Mulino, Bologna, 1987,
pp. 706-720.
14
Luciano Cavalli, „Il carisma come potenza rivoluzionaria”, în Pietro Rossi
(ed), Max Weber e l’analisi del mondo moderno, Einaudi, Torino, 1981, pp.
161-188.
15
La origini eracondiţionată în formă magică atât în ceea ce îi priveşte pe
profeţi şi pe alţi indivizi caracterizaţi de o înţelepciune terapeutică sau
juridică, cât pe vânători sau eroi de război,
16
Max Weber, Economia e società, Edizioni di Comunità, Milano, 1999, vol.
I, p. 238.
119
evaluarea de către dominaţi: conducătorul carismatic este considerat

purtătorul unor calităţi excepţionale nu pe baza unor parametrii
„obiectivi”, ci prin evaluări subiective (judecata subordonaţilor).
Altfel spus, continuând pe linia lui Weber, calităţile personale care (a)
sunt asociate unei dimensiuni transcendente sau oricum se plasează în
afara experienţei normale a omului simplu şi care b) în percepţia
susţinătorilor sunt în posesia conducătorului17 pot genera carisma şi
deci legitima autoritatea pe baze carismatice. Mecanismul care
generează supunerea dominaţilor constă în recunoaşterea „spontană”
pe care aceştia i-o acordă, odată dovedită carisma liderului. Pasajul
este decisiv pentru că prin recunoaşterea acestuia, susţinătorii
dezvăluie natura carismatică a puterii18. Cu un detaliu important:
pentru Weber, subordonaţii cred că este datoria lor să se supună19: faţă
de ordinele apodictice ale conducătorului carismatic, aceştia se supun
necondiţionat, fără a evalua propriu-zis conţinutul ordinelor primite.
Motivarea acestui tip de comportament se regăseşte în credinţa în
legitimitatea (carismatică) a puterii. Recunoaşterea conducătorului
este foarte emotivă şi exprimă loialitatea adepţilor faţă de persoana sa,
în posesia unor virtuţi extraordinare sau transcendente.
Încrederea în lider nu este totuşi oarbă, fiindcă puterea
carismatică se clatină dacă „dovada dispare pentru o lungă perioadă,
dacă cel investit cu carismă pare a fi abandonat de zeul său sau de
forţa sa eroică sau magică, dacă nu are succes de mult timp, dacă mai
ales sub conducerea sa nu aduce nici un beneficiu celor dominaţi”20.
La nivel organizaţional, carisma pătrunde „formele de aso-
ciaţii” care sunt funcţionale pentru obţinerea şi menţinerea autorităţii
_____
17
Pentru a menţine autoritatea carismatică, pentru Weber nu contează atât
calităţile efective ale liderului, cât părerea susţinătorilor că acesta le are în
mod efectiv. În acest sens, percepţiile sau imaginile sociale ale puterii joacă
un rol crucial. A se vedea pe acest argument Mario Stoppino, Potere e
teoria politica, Giuffrè, Milano, 2001, pp. 16-19.
18
Max Weber, op. cit., p. 238.
19
Ibid., p. 239.
20
Idem.
120
carismatice. Conducătorul şi susţinătorii acestuia constituie o „comu-

nitate de caracter emoţional”: aceasta se fondează deci pe legătura
personală dintre conducători şi oamenii lor de încredere. În
comunitatea carismatică nu există reguli de „avansare” sau de
„sancţiune” a susţinătorilor, nu există structuri ierarhice, cu excepţia
verticalităţii care caracterizează relaţiile dintre lider şi restul grupului.
Nu avem nicio „organigramă”: limitele puterii se suprapun limitelor
„teritoriale” sau „obiective” ale carismei şi ale „misiunii” pe care
liderul carismatic este chemat să o îndeplinească. Figurile admi-
nistrative nu percep nicio remuneraţie economică prestabilită,
dimpotrivă „discipolii şi susţinătorii coabitează la început cu seniorul,
într-o comunitate de afect şi camaraderie, cu mijloacele procurate de
către cel care îi protejează”21.
Sub acest profil, „carisma pură este în mod specific străină
economiei. (…) Ceea ce toţi dispreţuiesc – pentru că există o putere
carismatică genuină – este economia de zi cu zi, tradiţională sau
raţională, care urmăreşte „beneficii” constante printr-o activitate
continuativă”.22 În plus, „puterea carismatică (…) este legitimă numai
pe durata în care carisma personală „este validă” pe baza dovezii; ceea
ce înseamnă că este recunoscută de către omul de încredere, de
discipol sau de susţinător numai atât timp cât durează certitudinea
carismatică”.23
Se observă astfel instabilitatea singulară a autorităţii carisma-
tice: în anumite condiţii – în absenţa dovezii carismei sau ale
originilor acesteia divine sau supranaturale sau în cazul în care nu
reuşeşte să asigure avantaje susţinătorilor – comunitatea carismatică se
prăbuşeşte. Legăturile de autoritate carismatică îşi pierd consistenţa
pentru a lăsa spaţiu unei deteriorări a oricărei arhitecturi de putere – şi
deci disoluţiei comunităţii – sau transformării autorităţii. În astfel de
împrejurări, afirmă Weber, un tip de putere (carismatic sau
_____
21
Ibid., p. 240.
22
Ibid., p. 241
23
Ibid., pp. 240-241.
121
extraordinar) pare a se dilua într-un alt tip de putere (tradiţional sau

legal-raţional, oricum normal).
În paralel cu procesul de stabilizare, puterea carismatică
experimentează „transformarea carismei într-o practică zilnică”
(fenomenul de rutinizare). Weber trasează traiectoria pe care
evoluează autoritatea carismatică pură bazată pe o „relaţie socială în
mod riguros personală – legată de valabilitatea carismatică a calităţilor
personale şi de dovada acestora” atunci când dobândeşte un caracter
de durată, dând naştere unei comunităţi de „camarazi de credinţă,
războinici sau discipoli, sau a unui grup de partid, unui grup politic
sau hierocratic”; acest tip de putere legitimă care se regăseşte la bază
devine ceva divers, se transformă „într-o direcţie tradiţională sau
raţională (legală) sau în amândouă direcţiile”24.
Cauzele transformării trebuie căutate în activarea unor
interese specifice: membrii care ţin să conserve şi să continue revita-
lizarea comunităţii carismatice sau aparatul administrativ. Acesta din
urmă îşi propune într-o formă mult mai decisă să menţină în viaţă
relaţia carismatică, cu scopul de a ameliora propria sa poziţie prin
ancorarea la nivelul unor „fundaţii stabile caracterizate ca fiind
normale”25.
Aceste presiuni sunt din ce în ce mai intense odată cu
dispariţia liderului carismatic, ceea ce pune problema, imposibil de
amânat, a succesiunii. Supravieţuirea comunităţii depinde de rezol-
varea acestei dileme26 care se poate manifesta în forme diverse,
determinând înlocuirea punctelor de referinţă ale legitimării puterii. În
mod particular, Weber consideră că obiectivizarea carismei poate fi
obţinută mai ales pe două căi: pe de o parte, pe baza convingerii că
proprietatea carismatică este o calitate sangvină (Erbcharisma), iar pe
de altă parte, pe baza asocierii acesteia cu o origine magică pe care
_____
24
Ibid., p. 243.
25
Ibid., p. 243.
26
Imposibilitatea de a depăşi această fază critică care începe odată cu eclipsa
titularului carismei determină colapsul întregului edificiu al comunităţii
carismatice.
122
purtătorul o poate deci transfera sau genera în alte persoane prin

intermediul unor rituri (Amt-charisma).
În primul caz, aveam de a face cu o carismă ereditară care
poate fi deci transmisă succesorilor pe baza unei ordini prestabilite.
Dacă luăm în considerare monarhiile europene, la nivelul cărora acest
principiu a determinat consolidarea dreptului de succesiune al
primului născut, credinţa în calităţile carismatice ale fondatorului casei
monarhice a scăzut de-a lungul timpului. La acest nivel acţionează în
acelaşi timp procesul de tradiţionalizare şi de legalizare: recunoaşterea
carismei din partea supuşilor tinde să dispară şi, odată cu aceasta,
personalizarea ei. De-personalizarea se desfăşoară şi în cea de-a doua
modalitate indicată mai sus. În acest caz este vorba de o aşa-zisă Amt-
charisma: legitimitatea sa nu se mai bazează pe persoană, ci pe
abilităţile dobândite şi pe eficienţa pasajelor rituale necesare pentru a
infuza sau pentru a transmite carisma originală. Capacităţile
carismatice se detaşează de calităţile personale ale acelei persoane
care se află în poziţia în cauză: exemplul tipic este dat de carisma
preoţească, „transmisă sau confirmată prin intermediul unei purificări,
unei ungeri cu mir sau a unei binecuvântări”27. Carisma devine o
proprietate a rolului/funcţiei şi se transferă instituţiei ecleziastice28.
Să sintetizăm ceea ce am observat până în acest moment.
Despre conceptul de carismă descris de Weber s-au scris volume
întregi şi numeroşi cercetători au indicat vâscozitatea conceptului. În
cea de-a doua parte a acestui capitol ne vom concentra asupra acestor
aspecte. Până atunci ne propunem să ne focalizăm asupra unor
elemente care ni se par deosebit de importante pentru a verifica
aplicaţia corectă a categoriei carismatice la nivelul partidelor populiste
europene.
În primul rând, Weber tratează carisma în legătură cu
tipologia tridimensională a autorităţii (tradiţionale, legal-raţionale şi
_____
27
Max Weber, op. cit., p. 246
28
Pentru aceste aspecte trimitem la volumul Shmuel N. Eisenstadt (ed), Max
Weber on Charisma and Institution Building, Selected papers, University of
Chicago Press, Chicago, 1968.
123
carismatice). Scopul său era nu atât acela de a aprofunda

caracteristicile leaderhip-ului29, cât de a delimita diferitele tipuri de
putere legitimă. Carisma – etimologic referindu-se la „dar divin”30 –
se diferenţiază de credinţele care legitimează celelalte două forme de
autoritate „obişnuite”. În timp ce legitimitatea legal-raţională se
fondează pe existenţa unor norme statutare care definesc în mod
formal titlul şi rolul deţinătorului puterii, legitimitatea tradiţională se
bazează pe exaltarea „eternului ieri”, pe credinţa în valori recunoscute
ca valide dintotdeauna. Legitimitatea carismatică priveşte caracterul
sacru şi forţa eroică sau valoarea exemplară a conducătorului. Weber
are, de altfel, ca model pentru această categorie profeţii marilor religii,
dar citează şi capii războinici, liderii politici în democraţiile de masă
sau capii religioşi ai sectelor minore. În acest sens, puterea carismatică
asumă o conotaţie puternic personalizată care, în aceste proporţii, este
absentă în autoritatea tradiţională sau în cea legal-raţională.
În al doilea rând, dacă personalizarea raportului carismatic
este un aspect crucial, nu epuizează sigur diferenţele observabile faţă
de alte tipuri de autoritate legitimă şi nici nu este suficientă în sine
pentru a defini autoritatea carismatică. Deci, nu se poate banaliza
definiţia weberiană asimilând autoritatea carismatică puterii liderului
_____
29
În legătură cu puterea fondată pe carismă, Bendix observa că ar fi mai
potrivit să se utilizeze conceptul de leadership şi nu acela de „autoritate”,
tocmai pentru a sublinia instabilitatea relaţiei carismatice dintre conductor
şi adepţi. Reinhard Bendix, Max Weber. An Intellectual Portrait,
Heinemann, Londra, 1960, p. 304.
30
Weber preia vocabula lui Rudolph Sohm, acesta din urmă utilizând-o pentru
a desemna principiul de organizare al primelor comunităţi creştine, fondate
pe convingerea că Dumnezeu distribuie „haruri” care conferă membrilor
„vocaţii” specifice, împreună cu capacităţile necesare corelate acestora.
Luciano Cavalli, op. cit., p. 161. Pentru o parte din comunitatea ştiinţifică,
originea acestei terminologii este tocmai baza confuziilor semnificatului
atribuit de Weber carismei. Norman Smith, „Faith, Reason, and Charisma:
Rudolf Sohm, Max Weber, and the Theology of Grace”, Sociological
Inquiry, vol. 68, nr. 1, 1998, pp. 32-60.
124
tout court.31 Dimpotrivă, Weber consideră că relaţiile potestative

bazate pe carismă prezintă şi alte caracteristici distinctive:
recunoaşterea din partea adepţilor care decurge în mod natural din
dovedirea carismei de către conducător; percepţia supuşilor că liderul
posedă calităţi extraordinare; devotamentul intens sentimentalizat pe
care supuşii îl demonstrează liderului; urmărirea îndeplinirii misiunii
carismatice căreia liderul nu i se poate sustrage; obedienţa necon-
diţionată pe care o dovedesc supuşii acestuia împreună cu credinţa că
trebuie respectate ordinele capului (acesta din urmă aşteptându-se de
altfel la acest comportament; nivel scăzut de structurare al aparatului
administrativ al comunităţii carismatice; dezinteresul faţa de
identificarea în mod regulat a resurselor economice necesare pentru
persistenţă; instaurarea unui raport camaradesc între lider şi adepţi.
Aceste elemente definesc tipul „pur” de autoritate carismatică ce rar
poate fi identificată real, dar care atunci când se regăseşte în viaţa
reală caracterizează de obicei primele faze din viaţa grupului. De fapt,
autoritatea carismatică este, utilizând tocmai expresia lui Weber,
extrem de labilă; atât falimentul, cât şi succesul liderului – cu urmarea
directă a stabilizării puterii – sunt evoluţii care determină o accelerare
a crizei autorităţii carismatice „pure”. În mod particular, în cel de-al
doilea caz, asistăm la modificarea puterii carismatice în sensul
tradiţional, legal-raţional sau în ambele direcţii: o tendinţă observabilă
cu precădere în paralel cu dispariţia purtătorului originar al carismei.
În sfârşit, deşi analiza weberiană a carismei nu este lipsită de
puncte obscure, observaţiile detaliate până la acest nivel ni se par
suficiente pentru a indica faptul că Weber asimilează termenului o
anumită specificitate. Astfel, utilizarea sa la nivel generic, extrapolând
fără limite sensul contextului weberian, ca şi cum acest concept ar fi
lipsit de orice ancoraj semantic, nu pare a respecta indicaţiile
_____
31
În limbajul comun, cuvântul „carismă” şi-a pierdut o parte de mister
devenind între timp un termen generic sinonim al „magnetismului
personal”. Joseph S. Nye Jr., Leadership e potere. Hard, soft, smart power,
Laterza, Roma-Bari, 2009, p. 71.
125
autorului.32 Weber indică într-un sens destul de precis tipul ideal de

„autoritate carismatică”, astfel încât să izoleze, la nivel analitic,
multiplele sale dimensiuni: este tocmai asocierea diverselor atribute
imputabile atât celor care comandă cât şi celor care se supun, care
permit să delineeze calificarea într-un sens carismatic.
Carisma şi sfera politică
Nu puţini sunt cercetătorii care au denunţat problematicile

conceptualizării weberiene a carismei. Simplificând, putem spune că
principalele limite imputate lui Weber sunt: 1) tratarea ne-sistemică a
obiectului; 2) metoda utilizată; 3) excesiva complexitate a conceptului
de „carismă”; 4) modul în care reprezintă rutinizarea carismei. Mai
precis:
1) Weber nu tratează tema carismei în mod compact33.
Interesul său teoretic se îndreaptă către dinamica puterii. Carisma nu
este deci ţinta imediată a analizei sale; mai degrabă, reprezintă
criteriul necesar pentru a discrimina o formă de putere legitimă
(autoritate) în faţa celorlalte două autorităţi (cea tradiţională şi cea
legal-raţională). Devine obiectul unei analize mai profunde în măsura
în care îndeplineşte obiectivele cognitive ale acestui cadru. Astfel se
explică tratarea rapsodică a carismei în edificiul weberian: indicii şi
_____
32
Utilizarea excesivă a conceptului se regăseşte şi în câmpul ştiinţelor sociale:
„Carisma weberiană este redusă la popularitatea de masă a mai multor
lideri naţionali; cuvântul însuşi a devenit, în varii limbi, un termen al
limbajului comun care indică orice fel de atractivitate personală ieşită din
comun. Günther Roth, Potere personale e clientelismo (Einaudi, Torino,
1990), 13-4. Panebianco observă, de altfel, că „multe perplexităţi au fost
subliniate referitor la utilizarea conceptului care riscă să fie folosit ca un
passe-partout prin care se indică orice formă de putere personală”. Angelo
Panebianco, Modelli di partito, Il Mulino, Bologna, 1982, p. 263.
33
Ann Ruth Willner, The Spellbinders: Charismatic Political Leadership,
New Haven and London: Yale University Press, 1984, pp. 8-10.
126
evoluţii cu privire la conceptul în cauză se regăsesc ici şi acolo, în

sociologia puterii şi în sociologia religiei, în contribuţiile dedicate
eticii responsabilităţii şi vocaţiei intelectuale, până la ultima producţie
ştiinţifică a lui Weber, dedicată cu precădere dreptului constituţional şi
politicii germane.34 Ambiguitatea care derivă a condiţionat negativ
utilizarea conceptului; cu precădere, două dificultăţi pot fi identificate.
Prima dificultate priveşte puterea explicativă acordată
conceptului de carismă, aspect care rămâne incert. Alături de autori
care exaltă capacitatea sa euristică şi semnificatul în opera lui Weber,
regăsim şi cercetători sociali precum Spinrad35 şi Cohen36 care tind să
îi reducă sfera de aplicaţie până a pune la îndoială însăşi utilitatea
acesteia. Această dezbatere este imposibil de rezolvat atâta timp cat
amândouă taberele recurg, în susţinerea tezelor lor, la citate din
lucrările lui Weber, pasaje în care însuşi Weber pare a oscila în rolul
pe care îl atribuie carismei la nivelul dinamicilor potestative sau în
dezvoltarea societăţilor istorice37.
A doua dificultate se referă la ceea ce Sartori numeşte
„capacitatea de călătorie” a conceptului: s-a susţinut că particularitatea
sa, asociată tezei „raţionalizării” progresive a lumii moderne, implică
pentru Weber faptul că prin carismă se referă la un fapt social care
aparţine mai ales religiei, deci nu poate fi folosit în mod valabil în
legătură cu comportamente politice, mai ales cu cele moderne şi
contemporane. Aceasta este poziţia lui Friedrich care, cu jumătate de
_____
34
Max Weber, Il lavoro intellettuale come professione, Einaudi, Torino, 1948,
Max Weber, Parlamento e governo e altri scritti politici, Einaudi, Torino,
1982.
35
William Spinrad, „Charisma: A Blighted Concept and an Alternative
Formula”, Political Science Quarterly, vol. 106, nr. 2, 1991, pp. 295-311
36
D.L. Cohen, „The Concept of Charisma and the Analysis of Leadership”,
Political Studies, vol. 20, nr. 3, 1972, 299-305.
37
Bendix susţine că în urma unei analize atente atât felul în care este
recunoscut liderul de către susţinători, cât şi pretenţiile şi acţiunile liderului
sunt la origine ambivalente. Reinhard Bendix, „Reflections on Charismatic
Leadership”, Asian Survey, vol. 7, nr. 6, 1967, p. 344.
127
secol în urmă, scria ca leadership-ul carismatic este destinat să ocupe

un loc din ce în ce mai rezidual, pentru că deja în perioada în care
scria, credinţa într-o entitate transcendentă nu era suficient de
puternică sau de răspândită pentru a putea furniza o bază adecvată de
legitimare în democraţiile de masă.38
Acelaşi scepticism este împărtăşit de către Loewenstein:
structura pluralistă a poliarhiilor restrânge spaţiul de dezvoltare şi de
acţiune al carismei „genuine”. Dimpotrivă, creşterea sistemului mass-
mediei limitează apariţia liderului carismatic căci îi sustrage contactul
imediat cu susţinătorii. Deci Loewenstein descrie un leadership
investit de carismă ca fiind caracteristic pentru o lume „pre-
carteziană”39, în care comportamentele politice nu constituie un mediu
complet emancipat al sacrului.
2) Vastitatea şi somptuozitatea operei weberiene nu trebuie să
minimizeze un aspect de maximă importantă pentru o încadrare
corectă din punct de vedere metodologic. Mai precis, faptul că Weber
utilizează ca instrument cognitiv principal aşa numitul Idealtypus. Din
acest punct de vedere, aşa cum observă Spinrad, pentru Weber
formularea conceptelor şi a altor edificii analitice are ca obiectiv o mai
bună înţelegere a realităţii şi nu o descriere a acesteia.40 Weber nu este
interesat de o „operaţionalizare” a conceptelor pe care le utilizează.
_____
38
Carl J. Friedrich, Man and His Government. An Empirical Theory of
Politics, McGraw-Hill Book Company, Inc., New York, 1963, p. 72.
39
Karl Loewenstein, Max Weber's Political Ideas in the Perspective of Our
Time, Amherst: University of Massachusetts Press, 1966, pp. 84-86. Totuşi
imediat după aceste observaţii adaugă: „în niciun caz, acest lucru nu implică
fiind o categorie socio-psihologică de comportament şi de interacţiune,
carisma nu există (…). De aceea, din nou, experienţa ponderează
scepticismul ştiinţific. Importante limitări au fost impuse eficienţei lor
politice, dar personalităţile carismatice au existat şi vor exista mereu”.
Ibidem, pp. 86-87.
40
„În particular, (Weber) îşi propune să faciliteze înţelegerea realităţii şi nu să
o descrie: conceptele lui Idealtypus au fost construite ca ghiduri intelectuale
şi nu ca nişte categorii stricte”. William Spinrad, op. cit., p 296.
128
Dimpotrivă precizează de mai multe ori că analiza sa se situează la un

înalt nivel de abstracţie, în strânsă legătură cu identificarea tipurilor
„pure” de autoritate care în realitate se pot manifesta în forme hibride
sau chiar nu există. Astfel, susţin criticii, noţiunile elaborate de Weber
nu sunt susceptibile de a fi utilizate la nivelul de cercetare.41
3) În abordarea weberiană, relaţia de autoritate carismatică
între conducător şi susţinători se configurează ca un raport complex.
Numeroase aspecte sunt integrate atât din punctul de vedere al
dominaţiei cât şi din cel al supunerii. Este tocmai simultaneitatea
tuturor atributelor cea care permite coagularea tipului ideal. Problema
care apare e că anumite dimensiuni nu aparţin numai domeniului
autorităţii carismatice, ci se manifestă şi în celelalte tipuri de
autoritate, fapt de altfel recunoscut chiar de Weber. Din acest punct de
vedere, menţionând un exemplu elocvent, legătura emotivă intensă cu
conducătorul şi sentimentul de datorie etică ce acompaniază supunerea
necondiţionată a susţinătorilor se regăsesc, într-o oarecare măsură, şi
în autoritatea tradiţională. Ceea ce ar trebui să distingă cele două
tipologii, cel puţin la nivel analitic, este faptul că baza legitimităţii
puterii este tocmai carisma: totuşi, în lipsa unor referinţe empirice
clare referitoare la virtuţile carismatice, şi această distincţie devine
mai puţin clară.42
4) În sfârşit, o parte din criticile formulate se focalizează pe
abordarea lui Weber în ceea ce priveşte rutinizarea carismei. Din acest
punct de vedere, o obiecţie este formulată de Friedrich care îl acuză pe
Weber de a fi în contradicţie cu ceea ce descrie în acele pasaje
referitoare la puterea carismatică ce se stabilizează şi devine o
„practică de zi cu zi”. Pe scurt, acesta pune în discuţie de-
_____
41
Printre cei care susţin în mod explicit lipsa de utilitate sau utilitatea limitată
a „carismei” în sensul weberian pentru o analiză politică coerentă se
regăseşte D.H. Cohen, op. cit., p. 304.
42
O parte din comunitatea ştiinţifică consideră chiar că Weber convinge mai
ales atunci când se focalizează asupra a ceea ce carisma nu este. Cristopher
Adair-Toteff, „Max Weber’s Charisma”, Journal of Classical Sociology,
vol. 5, nr. 2, 2005, p. 89.
129
personalizarea calităţilor carismatice, în particular în ceea ce priveşte

Amt-charisma: dacă natura transcendentă a carismei este luată în
serios, spune Friedrich, atunci nu înţelege cum calităţile inaccesibile
oamenilor simpli pot fi cristalizate într-un rol, dacă nu cu preţul de a
pierde însăşi natura carismatică43.
La o primă abordare, aceste observaţii nu par nefondate şi
trebuie analizate cu atenţie. Totuşi, trebuie să ne întrebăm dacă
importanţa lor este cu adevărat incisivă, adică dacă aceste observaţii
limitează în mod insurmontabil utilizarea conceptului weberian de
carismă referitor la partide şi mişcări politice contemporane? Credem
că la această întrebare putem da un răspuns negativ, pentru câteva
motive specifice pe care le vom expune mai jos.
În primul rând, observarea caracterului nesistematic al
observaţiilor referitoare la carismă nu echivalează cu ignorarea unor
precizaţii importante care permit o anumită „capacitate de călătorie” a
conceptului. Este adevărat că Weber identifică în trecut condiţii mai
favorabile pentru manifestarea leadership-ului carismatic: totuşi, nu
exclude că din punctul de vedere al unei categorii analitice, carisma
poate captura şi explica fapte politice mai apropiate de timpurile
noastre. Mai precis, amintim observaţii precum: „Orice acţiune
emotivă a maselor implică în mod necesar câteva caracteristici
„carismatice” având ca efect şi faptul că o birocratizare accentuată a
partidelor şi a alegerilor, la apogeul său, poate fi constrânsă să se
supună erupţiei unui eroism carismatic. În acest caz, eroismul
carismatic – aşa cum poate fi văzut în campania lui Roosevelt – intră
în coliziune cu puterea de zi cu zi a partidului”.44 Sau, amintim că,
potrivit lui Weber, „puterea carismatică nu există numai în stadii
primitive de dezvoltare, şi totuşi cele trei categorii fundamentale ale
puterii nu pot fi puse una după cealaltă pe o linie a evoluţiei istorice,
ci apar întrepătrunse în diferite modalităţi”45.
_____
43
Carl J. Friedrich, op. cit., p. 172.
44
Max Weber, op. cit, vol. IV, p. 239.
45
Ibidem, p. 242.
130
Aceleaşi exemple ale conducătorului carismatic menţionate

de Weber (Pericle, profeţii Vechiului Testament, Kurt Eisner)
dovedesc că, în felul în care este formulat, câmpul în care poate fi
aplicat conceptul nu coincide cu frontierele sferei religioase.46 În
general par a putea fi împărtăşite observaţiile cercetătorilor care, într-o
clară tradiţie weberiană, recunosc fecunditatea conceptului de carismă
pentru analiza politică, dincolo de circumstanţe de timp sau loc,
evitând o aplicare generalizată – care se reduce la asimilarea cu o
„putere personală” tout court – cât şi o restrângere semantică drastică
ce asimilează carisma unei proprietăţi exclusive a unor
comportamente de matrice religioasă47.
În al doilea rând, teoretizarea lui Weber, bazată pe tipuri
ideale, tinde să formuleze scheme conceptuale rafinate, dar care nu
sunt susceptibile de a fi direct aplicate la nivel empiric. Totuşi, aceasta
nu înseamnă că diferite concepte nu pot fi aplicate unei cercetări.
Datorită operaţionalizării, legătura cu partea empirică este asigurată.
Aspectul delicat al acestei operaţii constă în a stabili legătura dintre
concept şi (probabilii) indicatori48, precum şi în adoptarea tehnicilor
de analiză adecvate. Pe această cale putem ajunge la rezulte
importante: Burke şi Birkerhoff, printr-o cercetare aplicată unui
_____
46
Din acest punct de vedere criticii afirmă ca progresiva retragere a carismei
în faţa unei raţionalizări a vieţii politice apare ca un element slab: „Una din
principalele diferenţe dintre societăţile tradiţionale şi cele moderne este
faptul că primele sunt monoteiste, bazate pe o viziune atotcuprinzătoare a
lumii, în timp ce în societăţile moderne care sunt, din punct de vedere
metaforic, păgâne, observăm o întoarcere a politeismului sub forma unor
multiple interpretări ale lumii. (…) Dar dacă aceasta este situaţia, nu există
niciun motiv sau cel puţin Weber nu furnizează unul pentru a considera că
mişcările colective sunt anacronice şi că politica carismatică este învechită”.
Andreas Kalyvas, op. cit., 93.
47
Robert C. Tucker, op. cit., 731-756.
48
Un concept este exprimat „de un termen (cuvânt) ale cărui înţelesuri sunt
date de către definiţii care sunt raportate unor puncte de referinţă ”.
Giovanni Sartori, La politica. Logica e metodo nelle scienze sociali,
SugarCo, Milano, 1980, p. 58.
131
eşantion de 130 de persoane, reuşesc să izoleze 14 binoame de

„opoziţii semantice” care desemnează caracteristicile distinctive ale
personalităţii politice carismatice49. Halverson, Murphy şi Riggio
demonstrează valabilitatea, cel puţin la nivel de grupuri mici, a
legăturii dintre situaţia de stress, pe de o parte, şi impunerea unui
leadership carismatic, de cealaltă parte50. Aplicând „semnificatul
tehnic şi limitat pe care conceptul de carismă îl are în teoria
weberiană”, Panebianco51 reuşeşte să identifice un model organi-
zaţional, aşa numitul „partid carismatic” asociat Uniunii pentru noua
Republică a lui Charles De Gaulle.
În al treilea rând, în ciuda elementelor care definesc relaţia
carismatică, ni se pare că lucrările weberiane pun suficient de clar în
evidenţă că particularitatea autorităţii carismatice se regăseşte la
nivelul personalizării leadership-ului şi a percepţiei susţinătorilor că
liderul carismatic are capacităţi „extraordinare”. Insistenţa lui Weber
asupra recunoaşterii de către subordonaţi nu trebuie uitată. Este însă
posibil ca, în anumite situaţii, ca atunci când puterea politică este
apanajul marilor organizaţii de partid şi al politicienilor de profesie,
un lider care are calităţi în general atribuite omului simplu (simţ
practic, simplicitate, bune maniere etc.) să fie considerat „excepţional”
de către susţinători, aceştia din urmă identificând calităţi carismatice,
situaţie care se regăseşte în cazul mişcărilor populiste. Atât
personalizarea conducerii cât şi evaluarea subiectivă/recunoaşterea
calităţilor carismatice de către susţinători sunt elemente centrale
indispensabile pentru o operaţionalizare a conceptului weberian.
_____
49
Kathryn L. Burke şu Merlin B. Brinkerhoff, „Catpuring Charisma: Notes on
an Elusive Concept”, Journal for the Scientific Study of Religion, vol. 20,
nr. 3, 1981, pp. 278-284.
50
Stefanie K. Halverson, Susan Elaine Murphy şi Ronald E. Riggio,
„Charismatic Leadership in Crisis Situations: A Laboratory Investigation of
Stress and Crisis”, Small Group Research, vol. 35, nr. 5, 2004, pp. 495-514.
51
Angelo Panebianco, Modelli di partito. Organizzazione e potere nei partiti
politici, Il Mulino, Bologna, 1982, p. 263.
132
În al patrulea rând, fără îndoială, descrierea procesului de

rutinizare a carismei poate fi acuzată de o logică falacioasă, pe linia
frontului deschis de Friedrich. Totuşi, observaţiile critice pot fi
contracarate de două consideraţii. Pe de o parte, Weber însuşi afirmă
volatilitatea conceptuală a carismei care tinde să se disipeze în
cazurile în care dispare sau nu este disponibilă dovada carismei sau să
se transforme în acele contexte în care se impun tendinţele de
stabilizare a relaţiilor de putere – altfel spus carisma se transformă
într-o „practică de zi cu zi” şi se detaşează de dimensiunea
transcendentă. De cealaltă parte, rutinizarea devine importantă tocmai
în raport cu de-personalizarea carismei. Motivul este evident:
importanţa conducerii personalizate în raportul de putere carismatică.
În ce măsură un raport potestativ, în care legătura directă dintre
susţinători şi persoana liderului joacă un rol atât de important, se poate
instaura şi menţine neschimbat delimitând clar carisma de persoana în
cauză?
Tema este destul de complexă şi nu o putem analiza în aceste
pagini; totuşi dificultăţile constau in re ipsa. Este necesar să ne
focalizăm atenţia asupra procesului de succesiune a rolurilor de putere
în grupurile politice şi sociale. Dacă sunt supuse unei analize de
detaliu, modalităţile prin care se produce (sau nu se produce) acest
proces pot fi asociate unui indiciu al puterii carismatice. Altfel spus,
personalizarea conducerii dobândeşte o importanţă primară în moti-
varea comportamentelor de supunere ale membrilor şi ale simpati-
zanţilor, astfel încât loialitatea demonstrată unui lider nu este
transferată complet succesorului.52 „Personalizarea” conducerii nu
_____
52
Evident, „retragerea conformităţii” de către susţinători, în urma substituirii
liderului, nu este în mod necesar manifestarea unor loialităţi personale faţă
de predecesor. Este suficient să menţionăm în acest sens rezistenţele interne
sau sciziunile care nasc pe baze ideologice dacă noua conducere îşi propune
revizuirea coordonatelor doctrinale şi programatice ale partidului. Totuşi
persoana liderului contează în explicarea felului în care se comportă
susţinătorii. Pe de o parte, viaţa politică contemporană cunoaşte o adevărată
criza a ideologiilor şi este deci plauzibil ca să fie din ce în ce mai dificil să
133
înseamnă „leadership carismatic”: cu toate acestea, este adevărat că

personalizarea reprezintă o componentă necesară a autorităţii
carismatice. Dacă acesteia i se adaugă (şi poate fi verificat empiric) şi
credinţa susţinătorilor în calităţile extraordinare ale liderului, ipoteza
unei puteri carismatice are din ce în ce mai multă consistenţă.
Se profilează astfel o orientare clară: conceptul weberian de
carismă poate coordona în mod eficient analiza leadership-ului politic
contemporan; contribuţia euristică ce se poate obţine depinde de
operaţionalizarea adecvată şi de respectarea frontierelor pe care Weber
însuşi le impunea conceptului. Pe scurt, utilizând conceptul cu atenţie
se poate obţine un progres cognitiv important atâta timp cât o simplă
analiză a cronicilor politice ne permite să observăm că în relaţiile de
putere din zilele noastre susţinătorii acordă o devoţiune intens
sentimentalizată liderului tocmai pentru ca ei cred în carisma acestuia.
Două precizări trebuie făcute. În primul rând, durata acestui tip de
putere e asigurată de credinţa în bazele sale carismatice. În al doilea
rând, în legătură directă cu multidimensionalitatea conceptului, este
necesar să analizăm componenta carismatică a conducerii ca o
chestiune de grad şi nu de specie; această perspectivă ne va permite să
ordonăm observaţiile empirice de-a lungul unui continuum care se
întinde de la leadership-ul ne-carismatic la cel carismatic „pur”.
Avantajele acestei prospective sunt evidente, permiţându-ne să
clasificăm cazurile hibride, în particular referitor la dinamica ce le
poate traversa dezechilibrând sau transformând bazele autorităţii
carismatice.
_____
se explice comportamentele politice de masă în legătură directă cu marile
viziuni doctrinale. De cealaltă parte, tendinţa de personalizare a conducerii
în sistemele politice europene a contaminat şi organizaţiile de partide
tradiţionale puţin înclinate să dezvolte loialităţi personale faţă de lideri.
Mauro Calise, Il partito personale, Laterza, Roma-Bari, 2010.
134
Leadership-ul carismatic în partidele

populiste europene
Parcursul observaţiilor noastre de până acum ne permite să

afirmăm că cele două concepte, carisma şi autoritatea carismatică, pot
fi utilizate într-un mod avantajos de cercetările interesate de aspectele
legate de conducerea politică. Mai trebuie clarificată utilitatea acestora
în analiza partidelor populiste care operează în poliarhiile europene.
Numeroşi specialişti ai chestiunii definesc leadership-ul populist ca
fiind carismatic. Într-adevăr, elemente care par a susţine această teză
sunt numeroase.
În primul rând, componentele „familiei populiste” afişează,
mai mult decât în cazul formaţiunilor politice tradiţionale, un
leadership puternic personalizat53 care se bazează pe contactul direct
cu susţinătorii. Se afişează, adesea în mod ostentativ, acest liant într-o
adevărată ritualitate politică prin intermediul manifestaţiilor. Este
suficient să ne gândim la manifestaţiile Ligii Nord de la Pontida sau
Veneţia când mii de militanţi aşteaptă cuvintele lui Bossi sau la
întâlnirile de masă organizate de Frontul naţional cu scopul de a onora
tricolorul francez şi memoria Ioanei d’Arc, cu Le Pen care pronunţa
un discurs solemn la sfârşitul manifestaţiei. Pe scurt, mişcările
populiste, într-o epocă în care relaţiile face to face par excluse din
politică şi circumscrise spaţiului privat, restabilesc un raport
imediat/fizic între lider şi masă (auditoriu), raport în care susţinătorii
investesc emotiv persoana liderului – acesta din urmă încarnează
valorile predicate de partid.
_____
53
Acest aspect a fost subliniat cu insistenţa de către Yves Mény şi Yves Surel
(op. cit.) sau de Jean Blondel şi Jean Louis Thiebault, Political Leadership,
Parties and Citizens. The personalisation of the leadership, Routledge,
Londra şi New York, 2009, pp. 70-76.
135
În al doilea rând, liderii populişti sunt demagogi54 care se

folosesc în mod abil de retorică şi de mijloacele de comunicaţie în
masă pentru a impune propria imagine atenţiei publicului în
democraţiile europene. Din acest punct de vedere numeroase sunt
analizele care scot în evidenţă rolul semnificativ jucat de mass-media
în publicitatea făcută leadership-ului populist, cel puţin în faza iniţială
a dezvoltării partidului55.
În al treilea rând, apelul la popor utilizat de către liderii
populişti este plin de o încărcătură emotivă: un aspect care este
ulterior consolidat în numele legăturii directe dintre lider şi susţinători.
În al patrulea rând, în general, partidele populiste din
democraţiile occidentale se prezintă ca mişcări outsider şi promotoare
de reforme, având dimensiuni mici şi o structură slab dezvoltată.
Aceştia urmăresc obiective care se disting în mod profund de
programele şi platformele ideale ale politicii mainstream. Exact ca şi
mişcările pe care le analizează Parsons, aceştia îşi propun modificarea,
mai mult sau mai puţin profundă, a ordinii existente56.
În al cincilea rând, liderii şi partidele populiste obţin un
succes electoral important în momente de criză, percepute în mod acut
de către cetăţeni. În acest sens nu contează atât tipul de criză, cât
capacitatea populiştilor de a apărea ca unicii actori capabili să
_____
54
Utilizăm conceptul de demagog într-un sens tehnic şi neutru pentru a indica
liderul politic care, în situaţii comunicative, abundă de un stil demagogic.
Caracteristicile de bază ale oratoriei demagogice sunt: structura comu-
nicativă unul-mulţi, emotivitatea ca şi criteriu de recepţie a limbajului de
către publicul-auditoriu; rolul persuasiv al elocvenţei. Giorgio Fedel, Saggi
sul linguaggio e l’oratoria politica, Giuffrè, Milano, 1999, pp. 161-180.
55
Gianpietro Mazzoleni, „The Media and the Growth of Neo-Populism in
Contemporary Democracies”, în Gianpietro Mazzoleni, Julianne Stewart şi
Bruce Horsfield (eds.), The Media and Neo-Populism. A Contemporary
Comparative Analysis, Westport: Praeger, 2003, pp. 1-20.
56
Bazându-se pe teoriile weberiene, acesta afirmă că, dintr-un punct de vedere
structural, mişcările carismatice susţin „inovaţia”. Talcott Parsons, „Max
Weber and the Contemporary Political Crisis. I. The Sociological Analysis
of Power and Authority Structures”, p. 106.
136
răspundă în mod adecvat dificultăţilor şi să calmeze îngrijorarea

colectivă. Tocmai în aceste noduri critice, precum observa Weber,
leadership-ul populist se impune.57
Pe baza acestor observaţii nu este deloc surprinzător că o
parte din literatură susţine existenţa unei legături strânse între
ledaership-ul carismatic şi partidele populiste. Din punctul nostru de
vedere, această asociere este bazată cu precădere pe faptul că, precum
am încercat să demonstrăm mai sus, conceptul weberian de carismă
înglobează atât dimensiunea personalizării conducerii, un aspect
crucial pentru aceste forţe politice, cât şi asimetria de putere care
separă liderul de susţinători şi care este tipică relaţiilor de autoritate
(legitimă), cel puţin atâta timp cât durează credinţa în legitimitatea
puterii. În plus, recursul la „carismă” ne permite să încadrăm „familia
populistă” într-un ansamblu omogen, tocmai pe baza caracteristicii
împărtăşite de multe mişcări populiste şi anume conducerea
carismatică. Acest ultim element furnizează şi o diferenţă importantă
faţă de partidele tradiţionale care au un nivel mai ridicat de
instituţionalizare.
Ce ne împiedică atunci să stabilim o legătură strânsă între
liderul carismatic şi partidele populiste? Considerăm că, pe baza
teoriei weberiene, elementele argumentative care ne sugerează să nu
asimilăm această asociere într-o maniera acritică sunt diverse. Astfel,
o utilizare fără nici un control a conceptului poate genera o confuzie
importantă reducând autoritatea carismatică la o simplă putere
personală şi anulând astfel specificitatea acesteia într-o noapte
hegeliană în care toate vacile sunt negre. Carisma, înţeleasă ca un
_____
57
Este probabil ca susţinătorii să acorde carisma unui lider atunci când simt
nevoia unei schimbări, cu precădere în timpul unei crize personale,
organizaţionale sau sociale. Joseph S. Nye Jr., op. cit., 71. De obicei se
asociază asceza unui leadership carismatic cu un răspuns spontan la o criză;
mai puţin analizate sunt însă strategiile liderilor pentru a genera în
susţinători o cerinţa de carismă şi deci pentru a obţine un consens amplu. F.
G. Bailey, Humbuggery and Manipulation. The Art of Leadership, Cornell
University Press, Ithaca şi Londra, 1988, pp. 118-19.
137
vector de legitimare al puterii, are o natură relaţională: nu poate fi

redusă la un simplu atribut al conducerii căci dacă nu avem în acelaşi
timp şi recunoaşterea carismei de către susţinători nu avem o
autoritate carismatică. În consecinţă directă, proprietăţile carismatice
ale relaţiei trebuie verificate şi de pe versantul supunerii, un aspect
adesea ignorat de literatură. Totuşi motivaţiile principale împotriva
unei asocieri univoce între liderul carismatic şi partidele populiste sunt
două, una generală şi una particulară.
Mai precis, nu avem nici un motiv să considerăm că
leadership-ul se dezvoltă numai în partidele populiste. Altfel spus,
asceza unui lider carismatic nu este o caracteristică necesară a
partidelor şi a mişcărilor populiste, interesând de altfel şi alte tipologii
de actori politici. În cazul în care carisma nu este un element distinctiv
al acestor formaţii politice, utilizarea amplă şi dezinvoltă a
conceptului generează un risc de subevaluare a diferenţelor din
câmpul populist, valorizând o interpretare mecanică a fenomenului,
fără nicio verificare empirică sau a diferenţelor de timp şi loc.
Motivul specific se baza pe faptul că există un test important
care pe plan empiric ne permite să verificăm natura carismatică a
conducerii: succesiunea liderului considerat carismatic. Ni se pare
important să propunem o analiză a leadership-ului carismatic în
partidele populiste examinând cum aceşti actori au rezolvat chestiunea
succesiunii.
Ni se pare plauzibil să conchidem că este corect să atribuim
mişcărilor populiste europene o conducere foarte personalizată, lăsând
totuşi eventuala prezenţă a unor componente carismatice unui studiu
empiric specific, bazat pe o operaţionalizare precedentă a conceptului,
ţinând cont de ambele dimensiuni ale raportului de putere.
Ne rămâne atunci să răspundem la întrebarea dacă utilizarea
categoriei carismatice este utilă la nivel cognitiv pentru analizarea
expresiilor organizate ale populismului european.
Din punctul nostru de vedere, răspunsul este pozitiv dacă
recuperăm utilizarea originară a conceptului pentru a desemna un
criteriu pe baza căruia să se efectueze ulterioare distincţii in familia
populistă şi eventual o tipologie a liderilor populişti. În aceste pagini
138
putem doar schiţa o linie de cercetare, care ni se pare totuşi promi-

ţătoare. Câteva rânduri mai sus observam că variabila succesiunii este
foarte importantă în evaluarea naturii carismatice a liderilor. Din acest
punct de vedere, nu sunt multe partidele care au experimentat
schimbarea conducerii: amintim de exemplu cazul FPÖ cu trecerea de
la Jörg Haider la Heinz-Christian Strache în 2005 şi, mai aproape de
zile noastre, schimbarea de lider din Frontul Naţional şi pasajul de
putere din 2011 de la Jean-Marie Le Pen la fiica sa Marine. Acestor
cazuri putem să le adăugăm experienţa Listei Pim Fortuyn care după
asasinarea liderului său în 2002, după o dezbatere internă, desemnează
ca lider pe Mat Herben. În cele trei cazuri, schimbarea conducerii are
loc în contexte diferite şi a produs rezultate eterogene. În Austria,
substituirea liderului este urmarea sciziunii promovate de către
Haider, care renunţase deja la rolul de conducător naţional, şi de către
susţinătorii acestuia în vederea fondării BZÖ.
În Franţa, Le Pen însuşi pilotează succesiunea. La congresul
de la Tour a invitat în mod deschis delegaţii să o voteze pe fiica sa ca
Preşedinte, menţinându-şi poziţia de Preşedinte onorific, un rol creat
ad hoc. În sfârşit, în Olanda, Lista Pim Fortuyn a trebuit să gestioneze
chestiunea schimbării conducerii într-o climă tensionată cauzată de
asasinarea fondatorului. Rezultatele acestor strategii sunt la fel de
diferite. FPÖ a depăşit cu succes faza critică deschisă de sciziunea lui
Haider şi la alegerile imediat următoare i-a afirmat supremaţia faţă de
incomodul concurent BZÖ, de data aceasta sub conducerea lui
Strache.58 În cazul olandez, asasinarea lui Fortuyn a pus un punct nu
numai vieţii fondatorului partidului, ci şi partidului59. Schimbarea de
conducere din Frontul Naţional este prea recentă pentru a putea
_____
58
În 2006, la alegerile legislative, FPÖ obţine 11.2% din voturi la nivel
naţional, un scor superior celui din 2002 când partidul era condus de Haider
şi obţinuse doar 10%. În 2006, BZÖ obţine doar 4.2%. Aceleaşi tendinţe
sunt repetate în 2008 când FPÖ obţine 17.5%, iar sciziunea sa 10.7%.
59
După răsunătorul succes din 2002, la puţine zile după dispariţia liderului,
partidul obţine 17% din voturi şi este propulsat în coaliţia de guvern.
Rezultatul scade la 5.7% anul viitor şi la 0.2% în 2006.
139
analiza consecinţele. Pare că deşi Marine Le Pen a adoptat un stil de

conducere agresiv, urmând modelul tatălui, autoritatea sa în partid
este, totuşi, umbrită de prezenţa incomodă a tatălui din poziţia creată
pe măsură.
Pe baza acestor scurte observaţii, putem constata că noţiunea
de carisma, împreună cu alte variabile60 care, pentru motive de spaţiu,
nu pot fi analizate în acest capitol, se demonstrează a fi fecundă pentru
studiul acestor partide şi într-o manieră schematică putem interpreta
detaliile de mai sus astfel: ni se pare corect să excludem că leadership-
ul lui Haider în FPÖ ar fi fost de natura carismatică pură61. Ieşirea lui
din partid nu a generat nici dizolvarea organizaţiei, nici nu a slăbit în
mod semnificativ autoritatea succesorului. Am putea spune că Haider
se poate poziţiona, la nivelul unui ipotetic continuum pe o poziţie de
vecinătate, dar nu de suprapunere cu polul carismatic. Pim Fortuyn
reprezintă un caz diametral opus: un personaj eclectic şi un outsider al
politicii consociative consolidate din Olanda. Numeroase analize i-au
atribuit o personalitate carismatică62, acest lucru pare confirmat de
evoluţia verificată după moartea sa: propensiunea la litigiu a
organizaţiei nu este limitată nici de schimbarea conducerii. Aceasta
din urmă nu reuşeşte să frâneze hemoragia de membri şi dizolvarea
comunităţii carismatice.
_____
60
Ne gândim de exemplu la efectele negative ale participării la guvern pentru
aceste partide.
61
Ami Pedahzur şi Avraham Brichta, „The Institutionalization of Extreme
Right-Wing Charismatic Parties: A Paradox?”, Party Politics, vol. 8, nr. 1,
2002, pp. 39-47.
62
Paul Lucardie, „The Netherlands: Populism versus Pillarization”, în Daniele
Albertazzi şi Duncan McDonnell, Twenty-First Century Populism. The
Spectre of Western European Democracy, Palgrave, Londra, 2008, pp. 157-
158. Ernestine H. Gordijn şi Diederik A. Stapel, „When controversial
leaders with charisma are effective: The influence of terror on the need for
vision and impact of mixed attitudinal messages”, European Journal of
Social Psychology, vol. 30, nr. 3, pp. 390-392.
140
În ceea ce priveşte cazul Jean Marie Le Pen putem afirma că

acesta din urmă a exercitat o conducere creând un partid pe propriul
calapod, menţinând un control rigid al resurselor organizaţionale şi
beneficiind de o loialitate absolută a membrilor. Numeroase sunt
motivele pentru care Le Pen poate fi considerat un lider carismatic.
Modalitatea de succesiune aleasă confirmă de altfel această teză.
Congresul organizat în ianuarie 2011 nu face decât să ratifice
propunerea Preşedintelui şi să accepte pasajul de putere către fiica
acestuia. Numeroase indicii ne autorizează sa considerăm că bătrânul
lider a încercat să rutinizeze carisma, interpretată ca Erbcharisma,
reproducând un model tipic pentru monarhii, acolo unde fiii succed
taţilor în roluri de autoritate. Viitorul poate însă influenţa concluziile
noastre ţinând cont de faptul că Le Pen nu a ieşit complet din viaţa
politică sau din partid. Principala ameninţare la adresa stabilităţii
partidului poate fi faptul că susţinătorii partidului nutresc credinţă în
legitimitatea carismatica nu atât a fiicei, cât a tatălui. Adăugăm o mică
notă referitoare la cazul verificat recent în Italia în sânul Poporului
Libertăţii (PDL) cu ieşirea (formală) din scenă a lui Silvio Berlusconi
şi numirea la conducerea partidului a fidelului Angelino Alfano.
Aceste evoluţii ne fac să reflectăm asupra naturii (probabile) a
leadership-ului berlusconian.
Concluzii
În acest capitol ne-am propus să analizăm legătura necesară

dintre leadership-ul carismatic şi partidele populiste din Europa.
Plecând de la conceptul de carismă propus de către Weber în contextul
celor trei forme de autoritate legitimă, am izolat dimensiunile cele mai
importante ale chestiunii şi am demonstrat problemele care pot apărea.
Recunoscând limitele conceptului, am susţinut în mod argumentat
utilitatea conceptului pentru analizarea leadership-ului politic,
necesitând o operaţionalizare adecvată care să ia în consideraţie
amândouă dimensiunile relaţiei carismatice. În acest fel, este capturată
o dimensiune potestativă care nu poate fi redusă la o conducere
141
personalizată tout court. Transferând analiza în câmpul analizelor

dedicate populismului, am verificat pertinenţa acestui concept în ceea
ce priveşte analiza leadership-ului în partide populiste. Am identificat
utilizarea carismei ca şi criteriu, printre altele, pentru construirea unei
tipologii a leadership-ului populist. Am încercat apoi să verificăm
fertilitatea acestei prospective în legătură cu un element crucial în
viaţa acestor mişcări considerate carismatice: succesiunea conducerii.
Primele observaţii empirice par a valida această structurare. Con-
chidem cu două observaţii.
Prima observaţie: tipologia ar trebui să poziţioneze cazurile
analizate de-a lungul unui continuum care pleacă de la absenţa de
carismă pentru a ajunge la carisma pură. Evident, construirea de tipuri
(ipotetic am putea stabili categoriile de carismatic, cvasi-carismatic,
ne-carismatic) depinde de operaţionalizarea conceptului şi de datele
empirice analizate/alese. Totuşi unele cercetări au încercat să separe în
varii categorii leadership-ul personalizat de partid utilizând criteriul
de carismă, chiar dacă nu direct aplicat partidelor populiste63. Această
linie de cercetare ar putea utiliza aceste perspective pentru a-şi mări
credibilitatea.
A doua observaţie: testul succesiunii conducerii este cu
adevărat crucial. Totuşi, conceptul de carismă poate fi util şi în
cazurile în care chiar şi în lipsa unei schimbări efective a fondatorului
apar competitori ai conducerii. Recentele dinamici potestative
înregistrate în Liga Nord acolo unde conducerea carismatică a lui
Bossi a fost sfidată mai mult sau mai puţin deschis de câtre Ministrul
de Interne, Maroni, par a fi un exemplu indicativ în acest sens.
_____
63
Christopher K Ansell şi M. Steven Fish, „The Art of Being Indispensable.
Noncharismatic Personalism in Contemporary Political Parties”,
Comparative Poltical Studies, vol. 32, nr. 2, 1999, pp. 283-312.
142
Bibliografie
Adair-Toteff, Cristopher. „Max Weber’s Charisma”. Journal of Classical

Sociology, 5 (2), 2005, pp. 189-204.
Albertazzi, Daniele şi Duncan McDonnell (editat de). Twenty-First Century
Populism. The Spectre of Western European Democracy. Londra:
Palgrave, 2008.
Ansell, Christopher KeM. Steven Fish. „The Art of Being Indispensable.
Noncharismatic Personalism in Contemporary Political Parties”.
Comparative Poltical, 32 (2), 1999, pp. 283-312.
Bailey, F. G., Humbuggery and Manipulation. The Art of Leadership. Ithaca
and London: Cornell University Press, 1988.
Bendix, Reinhard. „Reflections on Charismatic Leadership”. Asian Survey, 7
(6), 1967, pp. 341-353.
Bendix, Reinhard. Max Weber. An Intellectual Portrait. Londra: Heinemann.
Betz, Hans-Georg şi Stefan Immerfall (editat de). The New Politics of the
Right. Neo-populist Parties and Movements in Established Democracies.
St. Martin’s Press, New York, 1998.
Biorcio, Roberto. La Padania promessa. Milano: Il Saggiatore, 1997.
Blondel, Jean şi Jean Louis Thiebault. Political Leadership, Parties and
Citizens. The persoanlisation of the leadership. Londra şi New York:
Routledge, 2009.
Burke, Kathryn L. şi Merlin B. Brinkerhoff. „Catpuring Charisma: Notes on
an Elusive Concept”. Journal for the Scientific Study of Religion, 20 ( 3)
1981, pp. 278-284.
Calise, Mauro. Il partito personale. Roma-Bari: Laterza, 2010.
Canovan, Margaret. „Abbiate fede nel popolo! Il populismo e i due volti della
democrazia”, Trasgressioni, (31), 2000, pp. 25-42.
Cavalli, Luciano. „Il carisma come potenza rivoluzionaria”. În Max Weber e
l’analisi del mondo moderno, editat de Pietro Rossi, 161-188. Torino:
Einaudi, 1981.
Cavalli, Luciano. Il capo carismatico. Per una sociologia weberiana della
leadership. Il Mulino, Bologna, 1981.
Chiapponi, Flavio. Il populismo come problematica della scienza politica. Un
primo bilancio. Genova: Mauro Cormagi Editore, 2008.
Cohen, D. L. „The Concept of Charisma and the Analysis of Leadership”.
Political Studies, 20 (3), 1972, pp. 299-305
Dow, Thomas E. Jr. „An analysis of Weber’s work on charisma”. British
Journal of Sociology, 29 (1), 1978, pp. 83-93
143
Dow, Thomas E. Jr. „The Theory of Charisma”. The Sociological Quarterly,

10 (3), 1969, pp. 306-318.
Eisenstadt, Shmuel N. (editat de). Max Weber on Charisma and Institution
Building. Selected papers. Chicago: University of Chicago Press, 1968.
Fedel, Giorgio. Saggi sul linguaggio e l’oratoria politica. Giuffrè, Milano,
1999.
Friedland, William H. „For a Sociological Concept of Charisma”, Social
Forces, 43 (1), 1964, pp. 18-26.
Friedrich, Carl J. „Political Leadership and the Problem of the Charismatic
Power”. The Journal of Politics, 23 (1), 1961, pp. 3-24.
Friedrich, Carl J. Man and His Government. An Empirical Theory of Politics.
New York: McGraw-Hill Book Company, Inc., 1963.
Gordijn, Ernestine H. şi Diederik A. Stapel. „When controversial leaders with
charisma are effective: The influence of terror on the need for vision and
impact of mixed attitudinal messages”. European Journal of Social
Psychology, 30 ( 3), 2008, pp. 390-392.
Guy, Hermet. Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique. XIXe
– Xxe siècle. Fayard, Paris, 2001.
Halverson, Stefanie K., Susan Elaine Murphy şi Ronald E. Riggio.
„Charismatic Leadership in Crisis Situations: A Laboratory Investigation
of Stress and Crisis”. Small Group Research, 35 ( 5), 2004, pp. 495-514.
Kalyvas, Andreas. „Charismatic Politics and the Symbolic Foundations of
Power in Max Weber”. New German Critique, (85), 2002, pp. 67-103
Loewenstein, Karl. Max Weber's Political Ideas in the Perspective of Our
Time. Amherst: University of Massachusetts Press, 1966.
Lucardie, Paul. „The Netherlands: Populism versus Pillarization”. În Twenty-
First Century Populism. The Spectre of Western European Democracy,
editat de Daniele Albertazzi şi Duncan McDonnell, 151-165. Palgrave,
Londra, 2008.
Mazzoleni, Gianpietro. „The Media and the Growth of Neo-Populism in
Contemporary Democracies”. În The Media and Neo-Populism. A
Contemporary Comparative Analysis, editat de Gianpietro Mazzoleni,
Julianne Stewart şi Bruce Horsfield. Westport: Praeger, 2003.
Mény, Yves şi Yves Surel (eds.). Democracies and the Populist Challenge.
Palgrave, New York, 2002.
Mény, Yves şi Yves Surel. Populismo e democrazia. Il Mulino, Bologna,
2001
Mény, Yves. „La costitutiva ambiguità del populismo”. Filosofia politica, 17
(3), 2004, pp. 359-376.
144
Nye, Joseph S. Jr. Leadership e potere. Hard, soft, smart power. Roma-Bari:
Laterza, 2009.
Panebianco, Angelo. Modelli di partito. Organizzazione e potere nei partiti
politici. Il Mulino, Bologna, 1982.
Papadopoulos, Yannis. „Il nazionalpopulismo nell’Europa occidentale: un
fenomeno ambivalente”. Trasgressioni, (31), 2000, pp. 109-137
Parsons, Talcott. „Max Weber and the Contemporary Political Crisis. I. The
Sociological Analysis of Power and Authority Structures”. The Review of
Politics, 4 (1), 1942, pp. 61-76
Parsons, Talcott. La struttura dell’azione sociale. Il Mulino, Bologna, 1987.
Pedahzur, Ami şi Avraham Brichta. „The Institutionalization of Extreme
Right-Wing Charismatic Parties: A Paradox?”. Party Politics, 8 (1),
2002, pp. 39-47.
Ratnam, K. J. „Charisma and Political Leadership”, Political Studies, 12(3),
1964, pp. 341-354
Roth, Günther. Potere personale e clientelismo. Torino: Einaudi, 1990.
Sartori, Giovanni. La politica. Logica e metodo nelle scienze sociali. Milano:
SugarCo, 1980.
Schweitzer, Arthur. „Theory and Political Charisma”. Comparative Studies in
Society and History, 16 (2), 1974, pp. 150-181
Shils, Edward. „Charisma, Order and Status”. American Sociological Review,
30 (2), 1965, pp. 199-213
Smith, Norma. „Faith, Reason, and Charisma: Rudolf Sohm, Max Weber, and
the Theology of Grace”. Sociological Inquiry, 68 (1), 1998, pp. 32-60.
Spinrad, William. „A Blighted Concept and an Alternative Formula”. Political
Science Quarterly, 106 (2), 1991, pp. 295-311
Spinrad, William. „Charisma: A Blighted Concept and an Alternative
Formula”. Political Science Quarterly, 106 (2), 1991, pp. 295-311
Stoppino, Mario. Potere e teoria politica. Giuffrè, Milano, 2001.
Taggart, Paul. „I nuovi partiti populisti nell’Europa occidentale”.
Trasgressioni, (29), 2000, pp. 59-76.
Taggart, Paul. Il populismo. Troina: Città Aperta, 2002.
Taguieff, Pierre-André. „La scienza politica di fronte al populismo: da
miraggio concettuale a problema reale”. Trasgressioni, (31), 2000, pp.
43-76.
Taguieff, Pierre-André. L’illusione populista. Bruno Mondadori, Milano,
2003.
Tarchi, Marco. „L’ascesa del neopopulismo in Europa”. Trasgressioni, (29),
2000, pp. 3-22.
145
Tarchi, Marco. L’Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi. Il Mulino,

Bologna, 2003.
Tuccari, Francesco. Carisma e leadership nel pensiero di Max Weber. Franco
Angeli, Milano, 1991.
Tucker, Robert C. „The Theory of Charismatic Leadership”. În Philosophers
and Kings: Studies in Leadership, editato da Dankwart A. Rustow. New
York: George Braziller, 1970.
Weber, Max. Economia e società. Edizioni di Comunità, Milano, 1999.
Weber, Max. Il lavoro intellettuale come professione. Torino: Einaudi, 1948.
Weber, Max. Parlamento e governo e altri scritti politici. Torino: Einaudi,
1982.
Wiles, Peter. „A Syndrome, Not A Doctrine: Some Elementary Theses on
Populism”. În Populism. Its Meanings and National Characteristics,
editat de Ghiţa Ionescu şi Ernest Gellner, 163-179. Weidenfeld &
Nicholson, Londra, 1969.
Willner, Ann Ruth. The Spellbinders: Charismatic Political Leadership. Yale
University Press, New Haven şi Londra, 1984.
146
Populismul fondator
Populismul fondator
Guy Hermet
Introducere1
Apelul populist la care creatorii statului-naţiune şi precursorii

viitoarelor democraţii naţionale au recurs la origine s-a aflat foarte
repede în situaţia de a fi respins până la a ajunge chiar să cadă în
uitare. Această uitare se impunea şi, din acest motiv, în virtutea unui
astfel de secret de familie, a fost nevoie ca actul de naştere al popu-
lismului să fie fixat la o dată mai tardivă şi mai puţin compromiţătoare
decât în cazul revoluţiilor de la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
Aprobată de Academie, de enciclopedii şi de clasificările ştiinţei
politice, această dată fondatoare devenită „oficială” şi, în acelaşi timp,
„ştiinţifică” a coincis cu emergenţa populismului rus din anii 1840-1880.
Deşi justificabilă prin cronologia sa, această alegere are totuşi
un caracter unic prin aceea că inaugurează folosirea consacrată a
cuvântului populism, aplicându-l la o manifestare istorică puţin repre-
zentativă a formelor de expresie pe care acest fenomen le va căpăta
mai târziu. Aşezând laolaltă visul filantropic şi utopic al cercurilor de
intelectuali revoluţionari non-conformişti, rupţi de masele ţărăneşti pe
care totuşi le idolatrizează, cu un naţional-populism de tip agrar, acest
prim episod reprezintă de fapt un curent atât de particular şi de deviat
_____
1
Textul reproduce, graţie disponibilităţii Editurii Artemis, conţinutul
capitolului al VI-lea intitulat „Populismul fondator” din traducerea
volumului lui Guy Hermet, Sociologia populismului, Editura Artemis,
Bucureşti, 2007.
147
încât el este de nerecunoscut astăzi. Va trebui, de aici încolo, să i se

atribuie o altă sursă primordială, mai semnificativă. Acest al doilea
izvor se înscrie în cadrul crizei boulangiste din Franţa, în perioada de
început a celei de-a III-a Republici, erijată cu şi mai multă îndrăzneală
la rangul de exemplu fondator al unui populism caracteristic unei
orientări patriotice şi puţin autoritare, ale cărei manifestări încep să se
diversifice odată cu el. Pe deasupra, cum este imposibil să lăsăm
deoparte caracteristica plebeiană a protestului populist, i se atribuie o a
treia matrice care le completează pe celelalte două pentru a ilustra
toate faţetele pe care acesta le prezintă încă de la început. Localizată,
de data aceasta, în Statele Unite, matricea din urmă corespunde cu
puternica, deşi efemera, revoltă a micilor fermieri americani din anii
1890, revelatoare a unei alte forme de manifestare decât boulangismul
ostil repetitiv al celor mici împotriva clasei politice la putere.
Primele manifestări populiste ruseşti, franceze şi americane
nu fixează numai în timp şi în spaţiu naşterea celor trei specii utopice,
autoritare plebiscitare şi plebeiene protestatare ale populismului. Ele
ilustrează compoziţia diversă a mediului uman precum şi modalităţile
lor de organizare sau de dezorganizare. Populiştii ruşi nu formează
decât cercuri minuscule şi izolate de intelectuali şi studenţi însetaţi de
un angajament cu nuanţă de sacrificiu în slujba unui popor care nu se
recunoaşte nicidecum în ei. Mai mult, apariţia lor este inopinată, fără
ca nici o probabilitate istorică referitoare la aceştia să poată fi
invocată, încarnând un curent marginal de gândire şi sentimente care,
în lipsa unei soluţii politice, se îndreaptă către terorismul nihilist, din
dorinţa de a se face cu orice preţ cunoscut. În ce o priveşte, mişcarea
boulangistă merit ă în schimb acest nume, în sensul deplin al
cuvântului. Este într-adevăr vorba de o mişcare de mare anvergură
care, deşi având o structură slabă, se bucură de o audienţă la scară
naţională. Mai mult, boulangismul se caracterizează şi prin modul său
de impulsionare a populismului: cel determinat de capacitatea de
mobilizare - carisma - al unui lider aproape profetic. El nu ar fi existat
fără generalul Boulanger şi, de altfel, nici nu i-a supravieţuit. În fine,
populismul american posedă două trăsături distinctive diferite. Contrar
boulangismului, el oferă prototipul partidelor populiste organizate
148
Populismul fondator
spontan, dotate cu un program, cu un statut şi având obiective

electorale. Caracterul său novator constă şi în aceea că provine mai
mult din iniţiativele populare venite de jos decât din operaţiuni
revelatoare a ceea ce am numi astăzi un marketing politic. În schimb,
şi desigur tocmai din această cauză, îi lipseşte carisma unui şef în
stilul lui Boulanger.
O ultimă precizare: aceste trei cazuri fondatoare ilustrează cât
se poate de bine trecerea populismului de la stânga către dreapta.
Situându-se la extrema stângă pe eşichierul politic în originile sale
ruseşti, el ezită mai târziu între stânga şi dreapta cu boulangismul,
înainte de a se orienta, în fine, din ce în ce mai mult, spre dreapta în
manifestarea sa americană a People’s Party-ului. El nu va înceta, apoi,
în afară de unele situaţii accidentale, să continue această cale, cel puţin
în Europa. Şi totuşi, această trecere nu reflectă, cum se crede adesea,
convertirea sa la doctrinele naţional-populiste sau naţionaliste. Ea
traduce mai degrabă mutaţia suferită de aceste doctrine, progresiste la
început, devenite apoi reacţionare odată cu trecerea anilor şi aderarea
conservatorilor la un imaginar naţional faţă de care fuseseră multă
vreme potrivnici, în măsura în care acesta se confunda prea mult, după
părerea lor, cu o idee democratică la care, în fond, ei s-au raliat într-un
stil propriu.
Narondikii ruşi
După numele şi ataşamentul lor real faţă de popor, populiştii

ruşi ne apar drept creatorii involuntari ai unei familii în mijlocul
căreia, totuşi, foarte repede, nu se vor mai recunoaşte. Ca element al
vocabularului politic, cuvântul narodnicestvo – populism – apare
pentru prima oară în Rusia către 1870,pentru a desemna un curent
revoluţionar a cărui existenţă datează deja de vreo treizeci de ani în
urmă. La rândul său, cuvântul narodnik – populist – intră în uz în
acelaşi moment, în timp ce, până atunci, nu existau decât termenii mai
puţin specifici de „comunist”, „socialist”, „radical” sau „nihilist”.
Aceşti populişti botezaţi la bătrâneţe manifestă o dragoste inefabilă
149
pentru masele populare sau mai degrabă ţărăneşti, cu care nu au, însă,
nimic în comun. Faptul că vor „să se îndrepte către popor” nu
înseamnă ca o fac dintr-o strategie a puterii sau a unei doctrine
ideologice. O fac dintr-un impuls moral, dintr-o dorinţă de angajare
aproape vitală, fiindcă datoria şi sentimentele le cer nu „a-l conduce în
numele ideilor importate abstracte şi livreşti, ci a se adapta [la el] aşa
cum este, pentru a-l împinge la rezistenţă, în funcţie de nevoile sale
reale şi cotidiene”2. Aşa cum observă Isaiah Berlin, „aceşti oameni nu
credeau în socialism fiindcă el era inevitabil sau eficace, ci pentru că
era just”3.
Populiştii ruşi nu profesează deci o ideologie propriu-zisă şi
nu au intenţia de a fabrica vreuna. Ei nu au decât o singură regulă de
comportament şi o singură convingere: acţiunea cu şi pentru popor,
sacrificiul personal în slujba lui ca regulă de comportament sau normă
de viaţă şi convingerea că salvarea pământului rusesc nu se va ivi
decât din rândul acestor ţărani reduşi la condiţia de şerbi. Pentru ei,
locuitorii satelor încarnează chintesenţa Rusiei prin numărul şi, mai
ales, prin autenticitatea lor. Cum nu este contaminat cu falsele valori
venite din Occident şi care au pervertit oraşele, ca şi întregul stat
ţarist, el va oferi reţeta adevăratei mântuiri sociale a ţării în faţa
mirajului europenizării şi liberalismului ipocrit al celor puternici. De
unde, idealizarea populistă a comunităţii săteşti, obcişina, promovată
în rolul de alfa şi omega a unei regenerări a comunităţii naţionale ce
trebuie continuată şi pe baza complementară a unei cooperativizări
independente a artizanilor şi producătorilor industriali. Noua societate
socialistă a populiştilor urma să se inspire din acest model cu adevărat
contradictoriu. Căci, dacă narodnikii doreau ca această societate să fie
profund rusească în inspiraţia ei, reunind o miriadă de grupuri
autonome auto-guvernate în mod democratic, ei intenţionau, în acelaşi
timp, să o încoroneze cu un guvern central de stil autoritar care nu
_____
2
Richard Pipes, „Narodnichestvo: a semantic inquiry”, Slavic Review 23 (3),
(sept. 1964), p. 445.
3
Isaiah Berlin, „Introduction”, XXIV, în Franco Venturi, Roots of Revolution,
150
Populismul fondator
corespundea idealului lor decât în măsura în care ar fi fost foarte străin

de standardul european. Această contradicţie ţine poate de însăşi
condiţia lor. Plini de abnegaţie, fără îndoială, dar fanatici, pătrunşi de
o concepţie ierarhică în ce priveşte organizarea lor, bântuiţi de o
adevărată pasiune a conjuraţiei şi a secretului, gata, în definitiv, de
orice pentru cauza lor, pentru unii până la terorism şi la asasinatul
sistematic al trădătorilor şi al duşmanilor cei mai emblematici. Într-o
indiferenţă absolută faţă de viaţa umană, cât şi faţă de convenţiile
morale obişnuite.
Istoric prin excelenţă al populismului rus, Franco Venturi4
observă că acest fanatism nu se iveşte din neant. În mod conştient sau
nu, el se află în prelungirea sensibilităţii religioase a pietismului
ortodox de la sfârşitul secolului al XVIII-lea5, a idealizării demo-
cratice, ba chiar şi a mişcării anticlericale a foştilor credincioşi din
secolul al XVII-lea6. Propriu intelectualilor, el împrumută, de
asemenea, din romantismul exaltat emoţiile agreste ale unei Europe pe
care o respinge totuşi; în special din ideile lui Herder, din ostilitatea
acestuia faţă de Lumini şi din conceptul său cultural şi bucolic despre
naţiune. Mai recent, în special în ce priveşte dimensiunea sacrificiului
personal, el se înscrie în filiaţia decembriştilor, acei membri ai unei
conspiraţii nobiliare dintre care unii au plătit cu viaţa eşecul tentativei
_____
4
Franco Venturi, Les Intellectuels, le peuple et la révolution. Histoire du
populisme russe au XIX-e siècle, Gallimard, Paris, 1972, 1952, vol. 2.
5
Sensibilitate pietistă care coincide cu traducerile din greacă în slavonă şi, de
fapt, cu rusificarea textelor sacre.
6
Vechii credincioşi sau rascol, s-au ivit dintr-o revoltă a clerului de rangul al
doilea şi al fidelilor lor împotriva reformelor înfăptuite în secolul al XVII-
lea de către Patriarhul Nikon, sub inspiraţia lui Petru cel Mare, cu scopul de
a supune complet Biserica autorităţii statului. La această revoltă religioasă s-
a adăugat o răscoală ţărănească de nuanţă „naţional democratică”, ostilă
occidentalizării ţariste. In timpul perioadei care a precedat înăbuşirea sa, ea
a generat apariţia „frăţiilor” (bratstvo), a consiliilor (soviet), a adunărilor
(sciod), a conciliilor (sobor) şi a comunităţilor autonome (obşcina sau mir) a
căror dominaţie anticipează cu câteva secole pe cele ale democraţiei liberale
sau, şi mai mult, pe cea revoluţionară.
151
de răsturnare a ţarului, din 1825, în scopul instaurării unui regim

constituţional. Într-un sens şi mai strict, narodnikii se înscriu în
tradiţia curentului slavofil al anilor 1830- 18507. Referitor la aceasta,
înrudirea se adevereşte atât la nivelul unei etici a acţiunii pe care
populiştii au moştenit-o de la slavofili cât şi al cultului închinat
poporului rus. Ilustrat în special de către Aksakov, Khomianov şi
Kireievski, curentul slavofil făcea apel la naţionalismul occidental
pentru a-l devia către opoziţia lui foarte „herderiană” între cele două
civilizaţii, una „interioară” şi demnă de stimă în stilul civilizaţiei
ortodoxe ruse şi cealaltă „exterioară”, dispreţuitoare şi superficială în
stilul celei a Europei Luminilor. Este cazul lui Aksakov, pentru care
„libertatea politică [a Occidentului] nu poate fi numită libertate”
fiindcă „adevărata libertate este reprezentată prin suflul Sfântului
Duh9”. Alexandr Herzen, marele profet al narodnikilor, nu face decât
să împrumute această concepţie mistică, atunci când crede că aude în
cântecul melancolic al mujicului „efortul spiritului care caută să iasă
din mediul apăsător al proletariatului pentru a intra în împărăţia lui
Dumnezeu”10.
Dincolo de misticismul şi activismul lor, cine sunt însă
populiştii ruşi, în ce context intervin ei, care le este traiectoria politică
şi din cine îşi trag rădăcinile? Filosof, scriitor şi critic literar, Alexandr
Herzen (1812-1870) este primul lor mentor. Funcţionar demis, exilat
la Paris în 1847, apoi interzis să locuiască în acest oraş, în 1851, din
cauza colaborării sale la La Voix du peuple a lui Proudhon, Herzen se
refugiază mai târziu la Nisa, la Londra şi Geneva înainte de a-şi sfârşi
viaţa la Paris. După experienţa personală trăită în timpul revoluţiei
_____
7
A se vedea, în legătură cu slavofilii, Nicolas Valentine Riassanovsky, Russia
and the West in the Teachings of the Slavophililes, Harvard University
Press, Cambridge, 1952.
9
Citat de Alain Besançon, Les Origines intellectuelles du léninisme,
Gallimard, Paris, 1987, p. 95.
10
Ibid., 113.
152
Populismul fondator
franceze de la 1848, el a renunţat la materialismul de tip hegelian

însoţit de ideile saint-simoniene şi şi-a dezvoltat o viziune populistă.
Viziune pe care Herzen o orientează, începând din acest moment,
către tradiţia unui socialism utopic cu nuanţe de romantism în stil
creştin, impunând unei minorităţi de convertiţi datoria unui sacrificiu
mântuitor destinat să salveze poporul celor umili de purgatoriul
terestru. Sumar elaborată, în măsura în care Memoriile11 constituie
esenţialul operei sale, doctrina sa se va integra, începând din acest
moment, în repertoriul unui comunism non-marxist, difuzat în Elveţia
de germanul Wilhelm Weitling. Fondată pe postulatul că Rusia poate
face abstracţie de etapa revoluţiei capitaliste pentru a trece direct la
modelul original al comunismului sătesc al obcinei, ea aşează, aşadar,
unul lângă celălalt, atunci când e vorba de a imagina refondarea global
ă a edificiului politic şi social, principiul anarhist şi proiectul foarte
autoritar de modernizare a statului central şi de dezvoltare economică
planificată. Herzen se distinge tocmai prin acest ultim punct de
slavofilii îndreptaţi în mod exclusiv către trecut.
Se cuvine să revenim asupra învăţăturii pe care Herzen o
acumulează în timpul săptămânilor revoluţionare de la 1848. Stu-
pefacţia în faţa dezbaterilor verbale ale intelectualilor parizieni se află
la originea dispreţului său pentru abstracţiile ideologice. Cu aceasta,
evenimentele de la 1848 îl conduc la revolta împotriva principiilor
guvernului modern, mai precis împotriva elitismului a ceea ce el
numeşte „ortodoxia democratică” a tradiţiei iacobine. Acest sentiment
de refuz îl va împinge să scrie lui Mazzini: „Nu cred, vorbind despre
Rusia, în nimic altceva decât într-un război al ţăranilor”12. Afirmaţie
pe care o nuanţează totuşi atunci când îşi precizează viziunea
populistă, în cursul anilor 1853-1855. Dacă, pentru el, izbăvirea
trebuie să vină de la ţărani, nu exclude totuşi din cadrul ei nobilimea
luminată. Dimpotrivă, el atrage atenţia asupra iminenţei cataclismului
şi a mijloacelor de a-l îmblânzi în mod profitabil.
_____
11
Intitulate Passé et pensée.
12
Citat în Franco Venturi, op. cit., vol. I, p. 155.
153
Figură emblematică a populismului rus, Herzen nu reprezintă

însă unica personalitate marcantă a acestuia. Nicolai Cernâşevski
contribuie mai mult decât el la elaborarea lui doctrinară. De asemenea,
atunci când se raliază mai târziu lui Herzen, înainte de a se despărţi, în
1879, în momentul în care aripa nihilistă a populiştilor se îndreaptă
către terorism, Georghi Plehanov îşi aduce şi el contribuţia la acest
edificiu. Mihail Bakunin (1814-1876), mai ales, şi-ar fi putut asuma
mai mult decât Herzen paternitatea populismului rus dacă nu l-ar fi
părăsit pentru a se ralia la anarhism - sau pentru a-l crea, mai degrabă.
Sigur e faptul că această dezertare nu-l împiedică pe Bakunin să
încarneze alte două chipuri umane ale mişcării narodnik. Mai întâi, pe
cel al aristocratului raliat la cauza poporului, născut în mediul
nobilimii luminate şi liberale, elev ofiţer la Sankt-Petersburg, înainte
de a fi constrâns să demisioneze pentru opiniile sale subversive; apoi,
cel al adeptului unei credinţe mesianice mânate de o voinţă de fuziune
reală cu oamenii din popor.
Începând din 1847, anul întâlnirii sale cu Herzen, Bakunin
cunoaşte ca şi acesta lungi ani de exil care îl transformă din
reprezentant al nobilimii în revoluţionar profesionist, rătăcind de la
Paris la Bruxelles, la Praga şi în Polonia, înainte de a-l conduce, după
o şedere forţată de cinci ani în Siberia, în Anglia, la Lyon, la Marsilia
şi în Elveţia, unde moare. Ca şi Herzen, el ilustrează în gradul cel mai
înalt credinţa populiştilor ruşi în destinul lor profetic. O spune el
însuşi: „Ceea ce eu vreau, vrea şi Dumnezeu; atunci vom fi ferici ţi,
atunci suferinţele noastre vor înceta”13. Mai mult, Bakunin a avut
ocazia să cunoască într-o oarecare măsură clasele populare, mai precis
pe meşteşugarii şi muncitorii de la La Chaux-de-Fonds pe care i-a
frecventat în timpul sejurului său în Elveţia. O singură nuanţă se
impune, şi anume că aristocratul revoluţionar trecuse deja, în această
perioadă, la anarhism; aderase la el în 1867 şi, ca „anarhist”, la Prima
Internaţională muncitorească, pe care o va părăsi, de altfel, în 1872,
_____
13
Ibid., p. 161.
154
Populismul fondator
după ce s-a lovit fără încetare de marxiştii „autoritari” şi după ce şi-a

conturat, în anul următor, doctrina în lucrarea Statul şi Anarhia.
Aceste figuri de frunte ale populismului rus nu corespund
decât în foarte mică măsură mediului său militant, destul de redus, cu
toate acestea, şi aproape pierdut în mediul social. Activiştii săi abia
dacă se ridică la câteva sute; uneori se întâmplă să fie redus la câteva
zeci de apostoli care, lipsiţi de contact cu inspiratorii lor exilaţi, se află
într-o situaţie de totală spontaneitate. Cei mai mulţi sunt studenţi de
ambele sexe14, provenind, în special, din facultăţile de medicină, într-o
ţară în care universităţile nu reuneau în total decât 3000 de studenţi, în
1853, dintre care 429 la Sankt-Petersburg. La aceştia se adaugă medici
cu studiile terminate, membri ai sectoarelor liber-profesioniste,
profesori constrânşi să-şi părăsească catedra, din cauza unor discursuri
subversive, ofiţeri sau funcţionari fără slujbă, precum şi idealişti de
alte provenienţe, în special aristocratică, precum Bakunin sau prinţul
Kropotkin. Mai mult, acest mediu este dispersat în imensitatea
rusească. Astfel, către 1873, curentul denumit „Cei ce se îndreaptă
către popor” numără doar 45 de activişti la Sankt-Petersburg, 19 la
Moscova, 11 la Odesa, opt la Kiev.15 E adevărat că exaltarea revo-
luţionară compensează numărul mic al efectivelor. Prin temperament,
populiştii sunt adepţi inveteraţi ai complotului, în continuă căutare de
conjuraţie, obsedaţi, atât din precauţie cât şi din înclinaţie, de patima
clandestinităţii şi a izolării totale a unor grupuri cât mai restrânse la
număr. Aceasta i-a condus la cultivarea unei obsesii a trădării sau a
deviaţiei care, mergând mână-n mână cu această înclinaţie a
conspiraţiei, justifică, după părerea lor, exersarea dreptăţii implacabile
a execuţiilor sumare.
Acest element comun nu a putut pune capăt eroziunii
progresive a unei divergenţe fundamentale între două curente ale
populismului rus. Primul va fi format din adepţii unei tendinţe de
_____
14
În 1874, de exemplu, 612 tineri şi 158 de fete suspectaţi de activităţi
populiste sunt înaintaţi justiţiei, Franco Venturi, op. cit., vol 2, p. 840.
15
Ibid., p. 805.
155
educaţie sau de ajutorare stăpânită de dorinţa de a fi aproape de ţărani

şi de muncitori, în timp ce cea de-a doua, regrupându-i pe partizanii
violenţei deveniţi sceptici în ce priveşte ajutorul pe care poporul al
putea să-l dea revoluţiei, nu va mai opta pentru o altă metodă decât
cea a acţiunii armate conduse de o minoritate stăpânită de furia
asasinării unor personalităţi din imperiul ţarist şi de cea a atentatelor
cu bombe, fără să le pese de victimele nevinovate. Primii vor domina
până în 1870 în sânul a două societăţi secrete: Pământ şi Libertate
(Zemlia i Volia) şi Tânăra Rusie. Este perioada Şcolilor de duminică,
a predicării cuvântului de înţelepciune, a plimbărilor în costum
ţărănesc la care participă prinţul Kropotkin, fost membru al corpului
Pajilor de la Sankt-Petersburg. Sau aceea a instalării în sate, a
fuzionării participative cu locuitorii acestora, a unei acţiuni sanitare
care prefigurează tipul de angajament umanitar răspândit astăzi şi, mai
puţin obişnuit, a apostolatului în uzine, a organizării primelor greve, a
apartamentelor colective şi a împărţirii salariilor în stilul preoţilor-
muncitori din Franţa anilor 1950. Această fază misionară aproape
idilică, în ciuda persecuţiilor poliţiei, este însă umbrită, încă din anii
1860, de conjuraţia de la Kazan care deschide calea ascendentă a unui
curent nihilist impulsionat la origine de Nicolai Nekrasov (1821-
1877). Din acest moment, opţiunea armată câştigă teren. Deşi poet,
Nekrasov aderă la conceptul darwinian al luptei pentru supravieţuire.
Fără a conta pe popor, el consideră că singura şansă ca o mare
schimbare să se producă nu există decât sub impactul violenţei
exersate de o infimă minoritate provenind, în mod necesar, din rândul
claselor mijlocii şi e sus, aceasta datorită lipsei de reacţie a maselor.
Deşi nu era, în ce-l priveşte, decât un modest învăţător
autodidact, fiul unui meşteşugar şerb, Serghei Netciaev (1847-1882)
se va transforma în inventatorul tehnic al acestui nihilism argumentat
din punct de vedere intelectual de către Nekrasov. Desigur, inspirat de
N. V. Ciaikovski, grupul „Cei care merg către popor” menţine, după
1869, tradiţia unui moralism relativ pacifist căruia i se inculcă planul
unei sabotări sistematice a ordinii existente. De unde, opoziţia sa la
crearea cooperativelor, a caselor de ajutor reciproc şi a socialismului,
capabile să schimbe lucrurile la suprafaţă, lăsându-le neschimbate pe
156
Populismul fondator
cele de fond ale situaţiei de şerbi a ţăranilor săraci. Sub influenţa lui
Kropotkin şi a proiectului său de formare a bandelor armate ţărăneşti,
acest grup va opta însă din ce în ce mai mult pentru posibilitatea
recurgerii la forţă, fără a se ralia totuşi definitiv la aceasta. Adeziunea
sa definitivă se va manifesta în alte împrejurări, în cadrul unei evoluţii
destul de asemănătoare la început cu cea observată în sânul grupului
Pământ şi Libertate.
Transformată în partid revoluţionar puternic organizat şi
sprijinit pe numeroase centre rurale, mişcarea Pământ şi Libertate este,
într-adevăr, după 1870, victimă a unei sciziuni care va separa aripa ei
de dreapta, care continuă să fie angajată în crearea unor colonii
populiste liniştite, de aripa ei de stânga, adeptă a tacticii atentatelor.
Acestea nu sunt deocamdată decât nişte veleităţi dar cel care va trece
la acţiune va fi Netciaiev. El crezuse mai întâi că abolirea şerbiei de
către Alexandru al II-lea, intervenită în 1861, va provoca o răscoală
ţărănească. Văzând însă că nu se întâmplă nimic, începe să se
neliniştească. Împreună cu Bakunin, care-l considera pe Netciaiev
drept un „tânăr fanatic”, el va redacta în limbaj cifrat şi în caractere
latine un Catehism revoluţionar care, plin de sfaturi practice de
acţiune clandestină, insista înainte de toate pe disciplină şi supunere
oarbă faţă de superiori. Acest catehism stipula într-un mod inflexibil
că „toate sentimentele calde şi molicioase de rudenie, de prietenie, de
dragoste, de recunoştinţă şi chiar de onoare trebuie înăbuşite în
sufletul lui [al activistului clandestin] numai prin glaciala pasiune
revoluţionară”16.
Era atins chiar stadiul acţiunii pure fără nici o altă doctrină
decât repudierea anarhistă a statului în principiul său, cu paradoxul că
Netciaev, pus la dispoziţia Rusiei de Elveţia şi închis în fortăreaţa
Petru şi Pavel de la Sankt-Petersburg, unde moare în 1882, nu va
participa niciodată la ea. Fracţiunea scizionistă violentă a Pământului
şi Libertăţii, devenită Voinţa poporului (Narodnaia Volia), îi va lua
locul continuând să se supună directivelor acestuia, cu operaţii
_____
16
Citat de Franco Venturi, op. cit. vol. I, p. 636.
157
teroriste care vor debuta, în 1878, prin uciderea guvernatorului Sankt-

Petersburgului, generalul Trepov, de Vera Zasulici (care va fi apoi
achitată în triumf). Execuţiile, loviturile spectaculoase şi extorcările de
fonduri ale unor grupuri de luptă ale acestor populişti fără nici o
legătură cu poporul se vor înmulţi mai târziu, pentru a culmina la 1
martie 1881 cu asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, liberatorul
şerbilor.
Trebuie să reamintim că nimic, în contextul istoric al Rusiei
de la jumătatea secolului al XIX-lea, nu era chemat să determine, într-
un mod fatal, apariţia şi natura acestui episod fondator al
populismului. În schimb, nu încape nici o îndoială că forma pe care el
a îmbrăcat-o era datoare foarte mult abolirii condiţiei de şerbi a
ţăranilor, care reprezintă evenimentul major al acestei perioade.
Eliberarea şerbilor suscita, încă din anul 1820, o vastă dezbatere
asupra unui dublu subiect: eliberarea lor civilă propriu-zisă şi
chestiunea de a şti dacă aceasta va fi însoţită sau nu de o împro-
prietărire cu pământ. Această problemă crucială s-a pus din nou odată
cu războiul din Crimeea, marcat printr-o mobilizare în masă a
recruţilor din rândul tuturor categoriilor sociale, decretată în 1855. Din
acel moment, cu câţiva ani înainte de 1861, s-au răspândit în sate
zvonuri care insinuau că a primi arme însemna a deveni liber şi că un
ukaz al ţarului ţinut deocamdată secret şi suprimând şerbia ar fi fost ca
şi semnat. Entuziasmul războinic devenea şi mai aprins. Nimeni nu se
mai supunea la corvezi, mai ales în regiunea Kievului, în timp ce
delegaţii de ţărani încercau să ajungă până la Pavel I pentru a-şi
exprima recunoştinţa şi dragostea. În cursul aceluiaşi an 1855, imediat
după înfrângerea rusească din Crimee a, zvonurile care anunţau
emanciparea ţăranilor au devenit şi mai puternice, printre altele prin
venirea la tron a lui Alexandru al II-lea. Umiliţi din cauza înfrângerii,
ţăranii au declanşat, de data aceasta, răzmeriţe numeroase: 25 în 1856,
40 în 1857, 70 în timpul primelor patru luni ale lui 1858, apoi, aproape
100 în 1860.
Evenimentul decisiv se va produce însă în 1861 cu abolirea
reală a şerbiei. Nici un mijloc nu este prevăzut pentru a o pune în
aplicare, administraţia dovedindu-se incapabilă să-i ia în sarcină pe
158
Populismul fondator
ţărani în locul nobilimii, privată dintr-o dată de acest privilegiu. Foştii

şerbi vor pământul pe care-l cultivă şi-şi închipuie că-l pot ocupa în
timp ce legea nu le acordă acest drept.17 De aici se naşte o teribilă
stare de nemulţumire. Violenţa devine subiacentă, sectele religioase de
orientare milenaristă folosindu-se de ea la Bedzna, în apropiere de
Kazan, unde un bătrân credincios numit Anton Petrov care dă o
„interpretare” proprie manifestului de emancipare ţărănească, ridicând
satele din jur şi căpătând pe dată figură de profet, fără ca execuţia lui
să poată apoi calma lucrurile. Se naşte de aici o legendă care spune că
Petrov va reveni în curând să îi călăuzească pe ai lui. Populiştii
intervin în acest climat efervescent agravat de premisele unei
industrializări brutale.
Mai târziu, deşi se vor şterge ca atare în mare parte încă
înainte de 1900, ei vor lăsa o moştenire importantă în mai multe feluri.
Un populism literar îşi trage ecoul de aici, ilustrat de Turgheniev, Lev
Tolstoi, revoltat împotriva inegalităţii în faţa legii, apoi prin
Dostoievski care aşteaptă apariţia unui „om nou”. În paralel, începând
cu anul 1890, se conturează opţiunea pentru o acţiune legală, dând
naştere, în 1901, Partidului socialist revoluţionar care, după răscoalele
ţărăneşti din 1902, îşi îndreaptă în mod vădit privirile către ţărănime.
Din acest moment, numărând în sânul lor un curent marxist minoritar
şi dominaţi de curentul liberal, socialist-revoluţionarii se bucură de o
audienţă care depăşeşte, până în 1917, pe cea a socialiştilor menşevici
ca şi pe cea a comuniştilor bolşevici, Lenin reuşind să-i biruie de-abia
impunând prin sânge propria-i revoluţie şi zdrobindu-i până la urmă
cu ajutorul armelor, în primăvara lui 1918. Cu ei dispar ultimele
fărâme de libertate ale poporului rus, precum şi o doctrină populistă
pură, lipsită de extremismul naţionalist al celor mai mulţi dintre
omologii lor.18
_____
17
Singur, ţarul redistribuie domeniile.
18
Intelectualii socialişti-revoluţionari resping naţionalismul „Marii Rusii” şi
sunt, de exemplu, favorabili independenţei Poloniei.
159
Mai mult, populismul rus va inspira, dincolo de graniţele

sale, curente literare - e adevărat conservatoare -, în special în rândul
intelectualilor balcanici şi, în special, în România, cu Titu Maiorescu
şi poetul Mihai Eminescu. El îşi va supravieţui însă mai ales sieşi în
sânul anarhismului şi al anarho-sindicalismului al cărui epicentru se
mută în Spania în timpul primei treimi a secolului al XX-lea, anarhiştii
spanioli reluând de altminteri deviza „Pământ şi Libertate” scumpă
celor din „Cei ce se îndreaptă către popor”.
Boulangismul
Dând numele lor populismului, narodnikii au inaugurat forma

de exprimare utopică şi romantică a acestuia, proprie cenaclurilor de
intelectuali marginali, înlocuindu-le izolarea printr-o pasiune activistă
care a condus la erijarea, pentru o infimă minoritate, a terorismului în
imperativ moral absolut. Din adepţi ai curentului „Cei ce se îndreaptă
către popor” care se impregnau, la început, cu umilinţă, cu lecţiile
sale, populiştii ruşi s-au transformat într-o sectă războinică, elitistă,
dusă până la uitarea oamenilor reali, ai cărei iniţiaţi au crezut că
trebuie să lucreze într-un spirit prometeic pentru mântuirea maselor
amorfe pe care, în definitiv, le dispreţuiau. Ei au trecut, astfel, de la un
naţionalism etno-cultural şi mistic la furia subversivă în stare pură.
Câteva decenii mai târziu, către sfârşitul anilor 1880, boulan-
gismul joacă, la rândul său, un rol de factor încă şi mai întemeietor.
Cea de-a doua linie populistă pe care o instaurează, însă, are o natură
total diferită prin contextul ei social şi politic, prin planul ei strategic,
prin amploarea sa ca mişcare corespunzând unei receptivităţi populare
de vastă anvergură, cât şi în virtutea funcţiei sale centrale indispen-
sabile pe care o îndeplineşte ascendentul personal al liderului ei,
generalul Georges Boulanger. Boulangismul apare, în Franţa, într-o
ţară industrială dezvoltată, în acea epocă, dotată nu de multă vreme cu
o democraţie parlamentară neconsolidată şi de-abia intrată în era
politicii electorale şi a combinaţiilor de partid. Ea oferă, de asemenea,
şi contextul unei societăţi abia scăpate de traumatismul Comunei din
160
Populismul fondator
Paris – ultima sa revoltă muncitorească – şi foarte afectată de umilinţa

înfrângerii din 1871 ca şi de pierderea ulterioară a Alsaciei-Lorena. În
fine, Franţa suferă, din 1855, de o recesiune economică dură şi
prelungită, agravată de un liberalism comercial care supune industria
şi agricultura la o competiţie internaţională pe care ea nu o poate
suporta. Într-un cuvânt, terenul boulangismului îl prefigurează pe cel
al acceselor populiste devenite clasice în Europa ca şi, mai târziu, în
toate ţările care aveau acces la epoca industrială; teren modelat de
situaţiile de criză generate de mutaţiile şi de accesele de slăbiciune ale
societăţilor democratice moderne. Acesta este cadrul în care boulan-
gismul va scoate la lumină premisele unei mutaţii a populismului,
deplasându-l de la stânga idealistă către o dreaptă radicală, în paralel
cu transformarea unui naţionalism iniţial iacobin şi republican, înainte
de a se vedea recuperat de conservatori şi de reacţionari.
Nu trebuie, pentru aceasta, să-l punem sub povara acuzaţiilor.
Deşi orientarea naţionalistă a boulangismului dezvăluie, fără nici o
îndoială, o tonalitate autoritară şi militaristă, ea o face mergând mână-
n mână cu un proiect democratic heterodox care nu încetează să fie
prezent în curentele, la urma urmelor, mai mult mobilizatoare decât
populiste, care-i vor succeda în Franţa şi în alte părţi (printre care şi
gaullismul incipient). Denunţând dezbinările practicate de partide ca şi
neputinţa guvernamentală pe care acestea o provoacă, pretinzând, de
asemenea, că transcende clivajul dintre stânga şi dreapta, el impune
modelului dominant la acea vreme al statului slăbit al democraţiei
parlamentare proiectul unei democraţii plebiscitare şi unificatoare,
susţinând un stat puternic, legitimat prin sufragiu universal. Acestea
sunt bazele populismului anti-parlamentar care, promis ca un mare
viitor, va încerca să „popularizeze” democraţia sustrăgând-o din
mâinile specialiştilor în alegeri care o monopolizează în numele
principiului devenit obligatoriu al delegării puterii.
Momentul crucial reprezentat de boulangism nu se limitează
numai la acest aspect. El marchează emergenţa populismului ca
mişcare de masă deschisă şi foarte străină de logica confidenţială şi
clandestină a falsului său precedent rus. Faptul că această mişcare nu a
fost spontană în formarea ei nu-i răpeşte nici un merit. Orchestrată,
161
fără îndoială, de oameni pe care i-am califica astăzi de experţi în

comunicare şi servind calculele strategice ale personalităţilor politice
care au profitat de ocazia oferită prin popularizarea subită a
generalului Boulanger, boulangismul a răspuns, în aceeaşi măsură, la
receptivitatea unui imens public scandalizat de exerciţiul cotidian al
puterii dispuse să aclame un cavaler justiţiar. Aşa stând lucrurile, se
cuvine să reamintim că el nu a reprezentat decât o mişcare manipulată
şi nu un partid organizat, ale cărei artificii au mizat într-o indiferenţă
absolută pe tot ce se putea în faţa riscului de eşec la care se expunea.
Acesta nu este însă un semn de neîmplinire. E nimerit să considerăm,
mai degrabă, că, atunci când populismul se osifică într-un partid, el
pierde deja partida sau face totul pentru a o pierde, că, în ciuda
vociferărilor devenite de rutină, ale purtătorilor săi de cuvânt, el nu
mai are alt scop decât acela de a se menţine la o tribună a sistemului
existent pe care a renunţat să-l mai tulbure.
În plus, boulangismul inaugurează o formă de populism
carismatic prezentată ca fiind tipică – fără ca ea să fie, în mod
obligatoriu, astfel. Formă caracteristică în cursul unui moment
excepţional al unei istorii naţionale, prin incarnarea voinţei populare
într-un lider perceput ca providenţial, a cărui forţă de fascinaţie şi de
comandă, inexplicabilă în mod raţional, nu poate fi înţeleasă decât în
lumina credinţei fidele pe care mulţimile subjugate o pun în el. Se ştie
că populismul se recunoaşte, în modul clasic, în această putere
harismatică „fuzională” în care poporul se identifică la modul trupesc
cu eroul şi salvatorul său. Cine este Georges Boulanger (1837-1891)
pentru a merita atâta onoare? Este un general cu merite în serviciu,
promovat extraordinar de repede la acest grad, devenit, în 1884, şef al
forţelor de ocupaţie din Tunisia, în momentul instaurării protec-
toratului francez, cunoscut, însă, mai ales, ca ofiţer cu vederi repu-
blicane, într-o armată al cărei înalt comandament este asigurat în
esenţă de bonapartişti cu nostalgia celui de-al doilea Imperiu sau de
regalişti care aşteptau revenirea monarhiei. În plus, Boulanger
impresionează prin statură, prin ţinută, cum spun spiritele marţiale. E
seducător, zeflemist nu mai mult decât trebuie, abil prin natură în
discursurile patriotice şi demagogice care plac oamenilor. El
162
Populismul fondator
corespunde, după Octave Mirbeau, care-l urăşte, „unui gust rămas

foarte viu în inima poporului, gustul pentru militarul viteaz, vesel,
aprig”19. El este, de asemenea, oportunist, trece de la bonapartism la
orleanism20, la republicanism şi la autoritarism militar. Tocmai din
aceste motive, republicanul Georges Clemenceau, care îi este prieten
intim şi pentru care va deveni mai târziu oaia sa neagră, are privirea
fixată asupra lui; acest lucru se petrece tocmai în perioada în care
însuşi ducele d’Aumale, fiul fostului rege Ludovic-Philippe, general
de divizie în serviciu, îl ajuta să promoveze în carieră, notând despre
el că era „bun ofiţer, inteligent dar prost crescut”21.
Recomandat de Clemenceau, al cărui oportunism este tot atât
de mare ca şi al său, Boulanger devine, astfel, ministru de Război, în
ianuarie 1886, la vârsta de patruzeci şi nouă de ani, post pe care-l va
păstra până în martie 1887, în cabinetele Freycinet şi Goblet. În acest
post, el îşi dezvăluie apartenenţa la ideile republicane, prin radierea
unor cadre din armată şi interzicerea dreptului de şedere pe teritoriul
naţional al prinţilor regali – printre care al ducelui d’Aumale, fostul
său protector. De-abia ajuns în funcţie, el interzice totodată soldaţilor
să facă uz de arme împotriva minerilor grevişti de la Decazeville,
sugerându-le chiar să-şi împartă cu ei raţiile. În paralel, Boulanger îşi
creează foarte repede o imagine populară în rândul trupei îmbună-
tăţindu-le condiţiile de viaţă deplorabile, înlocuind straturile de paie
cu saltele, gamela cu farfurii umplute mai bine decât înainte,
suprimând trecerea în revistă de duminica pentru a permite tuturor să
se bucure de o zi completă de repaus pe săptămână, atribuind cinci zile
de permisie la Crăciun şi şapte la Paşti, îngrijindu-se şi de subofiţeri
pentru care creează cantine.
Nu era francez care să nu fi avut sau un fiu, un bărbat sau un
tată soldat, popularitatea sa nu întârzie să se întindă şi în rândul
_____
19
Octave Mirbeau, „Boulanger”, Le Gaullois, 18 juillet 1886, în Combats
politiques, Librairie Séguier, Paris, 1990, p. 96.
20
Regalism constituţional.
21
Octave Mirbeau, „Boulanger”, Le Gaullois, 18 juillet 1886, în Combats
politiques, Librairie Séguier, Paris, 1990, p. 94.
163
populaţiei civile, pentru a face din el ministrul de Război cel mai

apreciat pe care ţara l-a cunoscut vreodată. La defilarea de la 14 iulie
1886 de la Longchamp, generalul face obiectul unei dezlănţuiri de
ovaţii ce se va înscrie în cupletele cântecelor de bulevard (în special în
„Revenind de la paradă” al compozitorului Paulus). El se bucură, de
asemenea, de încredere din partea sectoarelor politice cele mai
diverse, de dreapta ca şi de stânga. Nu este, fără îndoială, deloc sur-
prinzător faptul că naţionaliştii de toate culorile apreciază declaraţiile
sale revanşarde faţă de Germania, atitudinea sa fermă în afacerea
Schnaebelé22 sau măsurile luate pentru îmbunătăţirea echipamentului
militar, concretizate prin grăbirea începerii fabricării noului model de
puşcă Lebel. Boulanger oferă însă adăpost în jurul lui la tot felul de
nemulţumiţi: democraţi reunificatori iritaţi de instabilitatea ministe-
rială a celei de-a III-a Republici încă tinere şi partizani ai unui stat
puternic, deşi fondat pe sufragiul universal, bonapartişti nostalgici
după puterea imperială a lui Napoleon al III-lea, monarhişti moderaţi
alăturându-se ramurii dinastice a familiei de Orleans, reprezentată de
contele de Paris23, fără să uităm numeroasele curente de stânga, de la
ceea ce mai rămăsese din mişcarea comunardă şi până la fracţiunea
radicalilor. Aşa se întâmplă, de pildă, cu curentul reprezentat de ziarul
La Démocratie du Midi care revendică o democraţie directă, capabilă
să conducă la formarea unui guvern „realmente reprezentativ, şi care
denunţă corupţia regimului parlamentar şi aşteaptă, un act viril din
partea unui şef”24.
Varietatea sprijinitorilor boulangismului explică de ce
clientela sa electoral ă potenţială se dovedeşte a fi foarte diversă şi
_____
22
Cauzată de arestarea la 21 aprilie 1887 pentru spionaj în fracţiunea din
Mozela anexată de Germania a comisarului de poliţie francez Schnaebelé,
în legătură cu care Boulanger încearcă în van să obţină de la guvern
trimiterea unui ultimatum la Berlin.
23
Ramură liberală moştenitoare a lui Ludovic Filip, iacobin în tinereţe, la care
se opun legitimiştii intransigenţi fideli contelui de Chambord şi liniei
coborâtoare din Ludovic al XVIII-lea şi Carol al X-lea.
24
Marc Crapez, Naissance de la gauche, Michalon, Paris, 1998, p. 43.
164
Populismul fondator
întinsă la toate categoriile sociale, de la burghezie, la mica burghezie,

pe de o parte, la o puternică clientelă proletară, pe de alta. Aceasta, cu
atât mai mult cu cât Franţa sucombă sub greutatea crizelor acumulate.
Ciclul îndelungat de scădere economică de care suferă ţara, din 1873,
este agravat, în 1882, printr-un crah financiar. De unde rezultă un
şomaj care, afectând între 200000 şi 300000 de muncitori, con-
trastează cu anii de prosperitate şi de ofertă de muncă deschisă din
timpul celui de-al doilea Imperiu şi care este însoţită de greve
neîncetate care vor culmina cu jefuirea brutăriilor, survenită în 1888,
la Paris, pentru prima oară de la 1789 încoace. Rănile războiului
pierdut din 1870-1871 sângerează şi acum, ca şi cele cauzate de
înfrângerea plină de jertfe a Comunei, care va dezorganiza mişcarea
muncitorească şi-i va lăsa pe muncitori în derută, pradă bunului plac a
tot felul de demagogii. În aceste condiţii, dezvăluirea scandalurilor
implicând vârfurile statului va reuşi să distrugă complet, în rândul
multor francezi, încrederea în guvernanţii tinerei Republici. Cel mai
notoriu din aceste scandaluri este afacerea Wilson. În 1887, francezii
află că Daniel Wilson, fost sub-secretar la Finanţe, din 1879 până în
1881, şi ginere al foarte „integrului” preşedinte al Republicii, Jules
Grévy, a profitat de această strălucită relaţie de familie pentru a se
deda la un trafic de influenţă având ca obiect acordarea de decoraţii.
Înainte de izbucnirea afacerii Wilson, se creează, într-un
climat cu puţin diferit decât cel din 1882, Liga patrioţilor, la iniţiativa
unor personalităţi foarte diferite ca Victor Hugo, poetul republi-
canismului naţionalist, Paul Déroulède sau Léon Gambetta, democrat
prin excelenţă şi fost şef al Guvernului de apărare naţională din 1870-
1871. Tot într-o atmosferă de decadenţă materială şi morală, Édouard
Drumont publică, în 1886, pamfletul La France juive care îl va face să
fie ales în triumf deputat de Alger de proletarii de la Bab-el-Oued şi în
care se recunosc atât cei de dreapta cât şi cei aparţinând stângii
proudhoniene sau blanchiste antisemite; fără a omite pe Maurice
Barrès, în continuă căutare a unei doctrine, care, preocupat de
dreptatea socială, aspiră şi el la un regim autoritar. În acest climat,
Jules Férry, inspiratorul republicii parlamentare şi oportuniste, este,
între 1883 şi 1887, ţinta a două atentate din care iese, din fericire, teafăr.
165
Capitalul politic oferit de popularitatea generalului Boulanger

se dovedeşte, prin urmare, propice pentru toţi cei care ar dori să-l
canalizeze pentru a trage în jos traiectoria mersului ţării. Pentru
Philippe Levillain, stânga a fost prima care a profitat de aceasta, după
ce proiectul ei de reviziune constituţională fusese respins, în
decembrie 1886, de către radicalii oportunişti. După el, figura lui
Boulanger a fost „creat[ă] în întregime de stânga radical ă care se
gândea să facă din ea calul troian al influenţei sale pentru o revizuire a
Constituţiei, graţie garanţiei republicane pe care părea că o oferă şi a
autorităţii naţionale dovedite de vârfurile lor revanşarde”25. În ce
priveşte tactica mai generală a acestei stângi, ea s-a supus, după opinia
lui Marc Crapez, unui proiect egalitarist pus la dispoziţie de „fuziunea
dintre un stat puternic şi o democraţie directă”26 sau, mai corect,
plebiscitară. Într-un spirit analog şi într-un limbaj mai laconic, Odile
Rudelle interpretează boulangismul ca pe o mişcare de alternativă
republicană.27 În timp însă ce aceşti viitori deputaţi vor ocupa în
majoritate locurile rezervate extremei stângi, dreapta o va exploata şi
ea în aceeaşi măsură iar urmaşa ei se va orienta mai degrabă către un
naţionalism conservator şi militarist.
La nivel de fapte, evenimentele iau cu adevărat o turnură
după enigmatica defilare din 14 iulie 1886, după plecarea forţată a
generalului Boulanger de la ministerul de Război, în martie 1887,
apoi, după succesul său – 12 % din voturi în medie cumulate – la
alegerile parţiale din mai, la care însă nu este nici candidat, nici
eligibil din cauza statutului său militar. Înfricoşat, guvernul îl
„izgoneşte”, mutându-l în fruntea unui regiment militar la Clermont-
Ferrand. Urmează o manifestaţie impunătoare la 8 iulie, la plecarea sa
de la Paris; manifestaţie în timpul căreia mulţimea scandează
_____
25
Philippe Levillain, „1871-1898. Les droites en République”, în Jean-
François Sirinelli, sub dir., Histoire des droites en France, Gallimard, Paris,
1992, p. 185.
26
Marc Crapez, op. cit., p. 100.
27
Odile Rudelle, La République absolue, Publications de la Sorbonne, Paris,
1982.
166
Populismul fondator
„Boulange, lange, lange, c’est Boulanger qu’il nous faut”28 şi care va

fi încadrată de un Comitet republican national proaspăt creat de
ziaristul Henri Rochefort şi de Paul Déroulède. De aici înainte,
„generalul Revanşă” devine atât eroul, cât şi instrumentul acestui
comitet al cărui program vag şi subversiv se rezumă în trei obiective
succesive: dizolvarea Camerei deputaţilor, alegerea unei Adunări
constituante şi revizuirea Constituţiei. Lucrurile se precipită, după
aceea. În noiembrie 1887, Liga patrioţilor şi Comitetul republican pun
stăpânire pe străzile pariziene. În decembrie, eventualitatea unei
desemnări a lui Jules Ferry ca preşedinte al Republicii provoacă o
adevărată răscoală29. Punctul culminant este atins în special la 27
martie 1888, cu scoaterea din oficiu la pensie a lui Boulanger care,
plasat mai înainte în stare strictă de arest la Clermont-Ferrand, îşi
permisese să facă o vizită la Paris.
Calculul se dovedeşte a fi în defavoarea guvernului, fiindcă
este obligat să îl elibereze pe general şi să-i permită să-şi depună
candidatura, în mod legal, la alegerile parţiale care vor urma. Modul
scrutinului la acea vreme îi dă dreptul, cucerind astfel o întreagă serie
de locuri de deputat, în aprilie 1888 şi ianuarie 1889: în Dordogne, în
Nord, în Somme cu 48% de sufragii, în Charente-Inférieure ca şi la
Paris, unde mai multe arondismente îl aleg. Începând din acest
moment, Boulanger nu-şi mai ascunde jocul şi promite să pună capăt
regimului parlamentar şi să-l înlocuiască printr-un puternic regim
prezidenţial.
_____
28
Joc de cuvinte bazat pe consonanţa dintre boulange = meseria de brutar,
lange = scutec, dar şi coajă de pâine şi Boulanger = brutar devenit nume
propriu (n.tr.).
29
Lipsa de popularitate a lui Jules Ferry se dovedeşte a fi extrem de mare la
Paris. Masele muncitoare îşi aduceau mai ales aminte de rolul său în calitate
de responsabil al aprovizionării în timpul asediului din 1870-1871, când el
căpătase porecla de „Ferry-Foamete” înainte de a fi fost nevoit să pără-
sească capitala în ajunul proclamării Comunei. Mai mult, dogmatismul său
laic şi ostilitatea lui faţă de şcolile catolice nu-i aduceau nici un serviciu
vizavi de clasele bogate.
167
Şansa mântuitorului poporului începe să-l părăsească, însă,

după duelul ridicol cu omul politic Charles Floquet, în care civilul era
cât pe-aci să-l omoare pe straşnicul ofiţer. Ea se îndepărtează de-a
dreptul la 27 ianuarie 1889, ziua triumfului său electoral în cartierele
Goutte-d’Or, Javel, cartierul spitalului Necker ca şi la Saint-Denis şi
Sceaux, după care Boulanger nu are curajul să defileze pe Champs-
Elysées, în timp ce mulţimea îl îndeamnă să facă acest lucru şi se
bucură de sprijinul unei părţi a armatei şi poliţiei. Răsuflând uşurat,
guvernul reia frâiele în mână suprimând, încă de la 19 februarie,
posibilitatea pentru un candidat de a se prezenta în mod simultan în
mai multe circumscripţii. La rândul său, generalul comitea eroarea de
a furniza justiţiei argumente împotriva lui, refugiindu-se, la 1 aprilie,
la Bruxelles. Procesul său se derulează în contumacie, sfârşindu-se nu
cu verdictul de achitare pe care toată lumea îl aştepta, ci cu cel de
condamnare la închisoare pe viaţă. Rătăcind de acum încolo timp de
doi ani între Belgia şi Londra, în timp ce amicii săi politici nu obţin
decât 48 de fotolii împotriva a 350 ale republicanilor şi 162 ale
conservatorilor, la alegerile legislative din septembrie şi octombrie
1889, Boulanger va pune capăt acţiunii sale sinucigându-se, la 30
septembrie 1891, în cimitirul bruxellez Ixelles, pe mormântul fostei
sale amante, Marguerite de Bonnemains.
Ceea ce reiese, în primul rând, din această strălucită aventură
populistă este faptul ca ea reprezintă opera unui personaj care, depăşit
de cultul persoanei sale, nu s-a îndreptat sau nu a reuşit să satisfacă
speranţele comanditarilor săi. Privind însă lucrurile în subînţelesul lor,
această slăbiciune a personajului nu şterge semnificaţia boulan-
gismului ca fenomen, în special în ochii celor care l-au susţinut ca şi a
ceea ce am numi, în zilele noastre, logistica sau metoda sa de
comunicare. În ceea ce-i priveşte pe susţinătorii săi, trebuie să arătăm
că, fără să excludem câteva mici zone rurale, ca, de exemplu,
Dordogne, electoratul boulangismului a fost foarte diferit de cel
ţărănesc, înainte de toate al bonapartismului celui de-la doilea Imperiu
şi al perioadei care i-a urmat. Tipic urban, el s-a concentrat în marile
aglomerări din Paris, Lyon, Marsilia sau Bordeaux, dar şi în zonele
industriale din nord. De unde caracterul său mai muncitoresc decât cel
168
Populismul fondator
al alegătorilor bonapartişti, chiar dacă au existat şi muncitori bona-

partişti care au trecut la boulangism. Cu toate acestea, prezenţa
substanţială a elementului proletar nu a împiedicat ca clientela sa să
fie caracterizată şi prin faptul că, trecând prin toate mediile sociale, ea
a fost recrutată în ansamblu din rândul clasei mijlocii sau chiar
superioare a oraşelor.
În felul acesta, boulangismul se înscrie deja în era moder-
nităţii industriale şi democratice, în timp ce, deşi, modernizator în
obiectivele sale, bonapartismul, făcând referinţă la Napoleon al III-lea,
se baza încă într-o largă măsură pe ajutorul sătesc îndreptat către
trecut sau, mai exact, către păstrarea avantajelor – proprietatea – de
care se bucurau locuitorii satelor de la Revoluţie încoace. De altfel, în
ce priveşte natura sa populistă specifică, mişcarea boulangistă se
defineşte ca un fenomen ce aparţine modernităţii. Ea o face prin
temelia sa urbană conţinând toate grupurile sociale ce rămân astăzi
cele ale Frontului naţional sau al formaţiunilor populiste scandinave.
Astfel, modernitatea sa se poate observa şi în modul de emergenţă şi
în natura sa efemeră de mişcare, de la început susceptibilă de convulsii
care, sub impactul crizei economice, politice sau morale, afectează
într-un mod cronic societăţile avansate. Cu boulangismul ca şi mai
târziu cu moştenitorii acestuia, la crizele economice răspunde punerea
la stâlpul infamiei a castei reprezentanţilor patentaţi ai poporului,
asociată cu supralicitarea naţionalistă de spirit şovin şi adesea
xenofob. Cu toate acestea, în tradiţia populismului, ţinta prefigurată nu
este dictatura. Este cea a unei democraţii plebeiene plebiscitate,
prezentată ca singura capabilă să reinstaureze autoritatea statului
garant, la rândul său, al restaurării ordinii sociale.
Vorbind, de altfel, de instrumentalizarea lui, boulangismul
introduce o tehnologie de mobilizare care nu va rămâne în mod
exclusiv apanajul populiştilor: aceea, în care capul de afiş nu intervine
de fapt decât ca un produs al unui apel. El se prezintă, la scară largă,
într-adevăr, ca o invenţie a unei echipe de specialişti posesori ai unei
convingeri politice, ale cărei talente anticipează pe cele ale experţilor
actuali în marketing electoral, chiar dacă ei îl exersează în cazul de
faţă dintr-o perspectivă subversivă de ocupare a străzii. Soldat
169
republican, poetul Paul Déroulède participă la această inovaţie în

calitate de autor al unor „livrete” cerute de acţiune. Mai mult, Henri
Rochefort intervine ca mentor şi promotor al lui Boulanger. Marchizul
de Rochefort-Luçais, zis Rochefort, are un remarcabil talent de
agitator şi de specialist profesional în comunicaţie însoţit de o perfectă
carieră de duşman republican al celui de-al doilea Imperiu – care l-a şi
proscris, de altfel. Fiu nedemn al unui tată legitimist, intrând în
politică prin anii 1860, în paginile ziarelor Le Nain jaune, Le Soleil,
Le Figaro, apoi în propriul său săptămânal, La Lanterne, ales la
Belleville; în 1869; ca deputat al opoziţiei radicale a Imperiului, el se
raliază apoi la Comuna din Paris, înainte de a fi deportat din acest
motiv în Noua Caledonie, de unde evadează în 1873 pentru a se
refugia la Geneva. Amnistiat în 1880 şi revenit la Paris, fondează
marele cotidian l’Intransigeant, este ales deputat în 1885, pentru a
demisiona în anul următor şi a se consacra împreună cu ziarul său
cauzei boulangiste. Făcând uz de toate instrumentele de propagandă
disponibile la acea vreme, de la cotidianul de informaţie generală la
cântec, trecând prin foaia satirică, broşura şi imaginea de Epinal*,
Rochefort va lucra la promovarea acestei cauze cu o excepţională
eficacitate; prea excepţională, poate, căci ea va depăşi până şi calităţile
strategice ale lui Boulanger. Fidel totuşi, el îl va urma pe acesta din
urmă în exilul său bruxellez.
People’s Party-ul micilor fermieri americani
La un an numai după moartea generalului Boulanger, o a treia

variantă fondatoare a populismului vine să se adauge la cele apărute în
Rusia şi în Franţa. Nord-americană, de data aceasta, ea se deosebeşte
prin modul său de organizare, care este, de la început, cel al unui
partid în toată regula. Mai mult, acest nou curent se distinge de cele
precedente prin două trăsături încă şi mai importante. În primul rând,
el se naşte dintr-un veritabil protest popular, exprimat de cei care vor
constitui baza lui umană: micii fermieri din Vest – Grangers – şi, într-o
mai mică măsură, minerii, prohibiţioniştii, socialiştii creştini, femeile
170
Populismul fondator
din mediile modeste şi alte câteva pături provenite tot din rândul
ţărănimii. În al doilea rând, el prezintă particularitatea de a nu pune în
cauză valorile esenţiale ale democraţiei americane şi nici Constituţia
Statelor Unite. Prin aceasta, el defineşte arhetipul populismului din
această ţară. Acela, pe de o parte, al unui populism, mai degrabă,
reformist decât subversiv prin faptul că se mulţumeşte să denunţe
abuzurile comise de clasa politică sau de magnaţii din economie. Pe
de altă parte, cel al unui populism etnic, într-un oarecare sens,
traducând spaima unei decadenţe sociale resimţite de o masă de „albi”
convinşi de a fi singurii care să se poată reclama dintr-o primă
imigraţie autentică venită din Europa de Nord. În această perspectiv ă,
Will Kymlicka observă pe bună dreptate că a aşeza fără ezitare
sentimentul naţional american în categoria „naţionalismului civic”
înseamnă o greşeală. Pentru el, o lungă perioadă de timp, „americanii
ca şi englezii şi-au conceput apartenenţa lor naţională în termeni de
împărtăşire a unei culturi comune”30; altfel spus, într-o perspectivă
etnică şi culturală a cărei dimensiune civică bazată pe principiile
abstracte de libertate, egalitate şi democraţie nu constituie decât o
derivă aproape periferică.
Partidul poporului sau People’s Party-ul este fondat la Saint
Louis, în 1892, în ziua aniversării lui George Washington, la sfârşitul
unei şedinţe a activiştilor care, timp de patru zile, s-au străduit să
creeze o organizaţie, nu numai rivală celor două partide la putere,
republican şi democrat, dar şi ostilă în mod deschis acestora.
Preambulul documentului său fondator, citit de Ignatius Donnelly dă
tonul: „ne reunim – declară el – în mijlocul unei naţiuni conduse la
marginea prăpastiei morale, politice şi materiale. [...] O vastă
conspiraţie împotriva umanităţii a fost pusă la cale pe cele două
_____
30
Will Kymlicka, Multicultural Citizenship, Clarendon Press, Oxford, 1995,
p. 200, nota 15.
* La Epinal, în munţii Vosgi, exista fabrica textilă Peller in care folosea în
ţesături imagini ale unor eroi populari, numite şi „imagini de Epinal” (n.tr.).
171
continente şi preia repede controlul întregii lumi”31. Din această

diatribă se întrevăd argumentele unui nou populism, nu federator ca
boulangismul, ci ţărănesc şi anti-elitist, la modul cel mai agresiv:
postulatul decadenţei naţionale provocată în mod deliberat, odată cu
el, stigmatizarea complotului de anvergură planetar ă ce vizează să se
întindă pretutindeni, în fine, afirmaţia implicită că singurul care scapă
de această putreziciune este poporul format din oamenii cinstiţi. În
mod tipic, populiştii americani opun două feluri de popoare, unul
format din „cei ce-şi câştigă viaţa prin muncă” şi „cei care dispun de
mijloace de existenţă fără să lucreze cu sudoarea frunţii”, după
cuvintele folosite cu mult înainte de un fermier din Noua Anglie, cu
numele de William Manning32. Până la urmă, ele reiau oarecum
retorica diabolizantă a apostolilor milenarişti care, trup şi suflet pentru
salvarea „mâinilor negre” şi convinşi de destinul de pierzanie al
„mâinilor albe”, ridicaseră deja la revoltă câmpiile andaluze, înainte
de a-şi face apariţia în Brazilia.
Nu-i putem însă confunda pe unii cu ceilalţi. Populiştii
americani aparţin unei societăţi moderne, în comparaţie cu cea din
Rusia, din Andaluzia sau America Latină, din cea de-a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, toate marcate la acea vreme de subjugarea unei
mase imense de ţărani fără pământ de către o oligarhie infimă de
proprietari ai unor imense domenii. Micii fermieri din Statele Unite au
pământul lor; rareori sunt săraci şi, invers faţă de zilierii ruşi,
mediteraneeni sau latino-americani, ei nu mai trăiesc într-un univers
comunitar şi material imobil, chinuit doar de aşteptarea miracolului
unei mântuiri colective. Ei se înscriu, dimpotrivă, într-o societate
individualist ă semi-industrială pe care foarte adesea o refuză atunci
când aceasta vine să le zdrobească autonomia lor de lucrători
independenţi, aşa cum li se pare că se întâmplă sub presiunea marilor
monopoluri capitaliste. Pe scurt, mentalitatea lor este aceea a
_____
31
Michael Kazin, The Populist Persuasion: An American History, Basic
Books, New York, 1995, pp. 28-29.
32
Ibid., p. 13.
172
Populismul fondator
„producătorilor” care, deşi inseraţi într-o societate flexibilă, se opun în

numele ideologiei omonime cu producerismul „non-producătorilor”
care abuză de puterea lor într-un mediu în rapidă schimbare. Pro-
gramul lor conţine toate elementele capabile să le ateste modernitatea,
atât cea reală cât şi cea relativă.
Deschizând calea populismului strict ţărănesc, People’s
Party-ul concretizează, prin aceasta, o nouă varietate de populism
contemporan care nu are nimic comun cu secta narodnikilor şi care nu
mai şovăie, ca boulangismul, între calea legală a cuceririi puterii prin
alegeri şi cealaltă cale, ilegală, a loviturii de stat prin complot.
People’s Party-ul alege, încă de la început, registrul respectabilităţii,
denunţând, e adevărat, pe cei de sus şi tirania marilor bogătaşi, dar
proclamându-şi, în acelaşi timp, fidelitatea faţă de instituţiile existente
şi recurgând, mai degrabă, la strategia electorală, decât la mani-
festaţiile de stradă. Electoralişti şi legalişti, populiştii americani din
anii 1890 pretind să exprime voinţa naţională, fără a merge însă până
la a afirma de la început că o incarnează în mod exclusiv, având
totodată încredere în verdictul urnelor pentru a demonstra acest lucru
într-un spirit care rămâne mai mult pluralist decât plebiscitar. Mai
mult, Partidul poporului manifestă un ataşament puternic credo-ului
politic american, valorilor sale civice şi eroilor săi istorici. El se
identifică cu Thomas Jefferson şi cu deviza acestuia „drepturi egale
pentru toţi, privilegii pentru nimeni”. El se regăseşte şi mai deplin în
persoana generalului Andrew Jackson, primul preşedinte plebeu care
voia să „salveze Republica din mâna duşmanilor ei” şi condamna încă
din anii 1820 „puterea banului”, în numele tocmai al tradiţiei politice
deschise de Declaraţia de independenţă. Mai mult, la nivelul valorilor
civice, el ilustrează, în modul cel mai strălucit, aderarea la principiul
major al democraţiei americane bazat pe „încrederea în capacitatea
electoratului de a-şi rezolva propriile probleme”33.
Şefii People’s Party-ul nu ar fi fost numiţi, cu toate acestea,
populişti, dacă nu se înscriau în tradiţia zelatorilor extremi ai acestui
_____
33
Jeffrey Bell, Populism and Elitism, op. cit., p. 11.
173
credo american: aceea a evlavioşilor intransigenţi, proveniţi din

mişcarea protestantă populară de tip puritan, pietistă sau sectară şi
rigoristă reprezentată în special de Cavalerii muncii (Knights of
Labor) şi de prohibiţionişti. Apartenenţa lor la această tradiţie este
confirmată printr-un limbaj creştin subiacent, cât şi prin urma cât se
poate de precisă lăsată în rândurile lor de revitalitatea religioasă din
anii 1870 şi 1880, aşa cum fusese exprimată, de pildă, în predicile
pastorului Dwight L. Moody sau în predicile societăţilor misionare
care condamn ă cu încrâncenare „cultul lui Mamona”. Cavalerii
muncii, în special, formaseră un fel de confrerie care aşează, pe
acelaşi plan, capitalul cu Anticristul în aşteptarea aproape milenaristă
a unei „Noi Cincizecimi” care va aduce mântuirea terestră a
adevăraţilor credincioşi. Considerând că marea speranţă egalitară
născută odată cu războiul de Secesiune – pe care cei mai mulţi îl
trăiseră – fusese trădată, pătrunşi de convingerea că idealul american
ieşise din această încercare corupt, populiştii americani intenţionau să
reînvie o comunitate morală purtătoare a acestui spirit de pietate,
aşezând, în mod curios, alături de acest proiect, împrumuturi din
diferite utopii profane, ca cele ale impozitului unic pentru pământ al
lui Henry George. Dar, alături de această dimensiune spirituală
onorabilă, deşi primitivă, a intervenit un element mai puţin
constructiv. People’s Party-ul s-a plasat, în mod vădit, în linia cealaltă
a filiaţiei rasiste a naţionalismului american, cu nuanţa că la acea
vreme rasismul se bucura de onorabilitate în America de Nord ca şi în
Europa.
Într-adevăr, populiştii americani şi numărul lor mare de
partizani îşi vor însuşi atitudinea antiasiatică sau „antimongolă” a
Cavalerilor muncii care-i asimilau pe imigranţii veniţi din Extremul
Orient sau chiar din Rusia cu nişte creaturi „amărâte” faţă de care
bunii americani aveau toate motivele să se teamă atât în materie de
locuri de muncă cât şi de securitate publică. Paralel, ei îşi limitau
ajutoarele către fermierii negri numai la domeniul economic, abţi-
nându-se să le ia apărarea în planul exerciţiului efectiv al calităţii lor
de cetăţeni. Adevărat este că această atitudine este însoţită, în mod
paradoxal, de revendicări progresiste. Cel puţin la început, acestea se
174
Populismul fondator
exprimă în special în proiectul lor de naţionalizare a companiilor

feroviare sau în susţinerea votului femeilor (acestea din urmă
constituind, mai ales în cadrul curentului prohibiţionist, o bună parte
din clientela lor, cel puţin potenţială). Traiectoria People’s Party-ului
nu se va traduce decât printr-un foc de paie care izbucneşte în timpul
alegerilor prezidenţiale din 1892 şi se va stinge cu cele din 1896.
În timpul alegerilor prezidenţiale din 1892, candidatul său
James Weaver nu reuşeşte să strângă decât 8% din voturile exprimate,
concentrate mai ales în Colorado, Idaho şi Nevada, unde atinge
majoritatea sufragiilor. La alegerile legislative din 1894, People’s
Party-ul îşi ameliorează rezultatele, obţinând 1.500.000 de voturi în
loc de 1.000.000 câte avusese cu doi ani înainte. Dar această evoluţie
nu este hotărâtoare. Ea nu îi aduce decât şapte fotolii în Camera
reprezentanţilor, şase în Senat precum şi un cadou de resemnare
reprezentat de mai multe sute de aleşi în numeroase funcţii ale
statului. Ba, mai mult, tendinţa se inversează odată cu scrutinul
prezidenţial din 1896, la care populiştii nu reuşesc să cadă de acord
asupra candidaturii lui William Jennings Bryan. Prezentându-se din
nou în 1900 şi în 1908, Bryan nu obţine decât rezultate din ce în ce
mai marginale, în faţa preşedinţilor aleşi McKinley şi Taft.
Motivele acestei prăbuşiri ţin mai întâi de factori proprii
People’s Partyului, legate de conflictele sale interne şi de consecinţele
lor electorale. În această privinţă, partidul poporului oferea primul
exemplu – devenit caracteristic – de certuri de tendinţe politice şi de
lupte între şefi, care nu vor înceta să devină şi mai proprii
facţionalismului formaţiunilor populiste şi care se regăsesc astăzi în
cadrul Frontului naţional sau al partidelor scandinave ale progresului.
Lipsite de tradiţii şi de structuri solide care să asigure coeziunea
relativă a partidelor parlamentare, aceste formaţiuni se află la bunul
plac, atât al ambiţiilor personale cât şi al divagaţiilor utopice care le
distrug. Este ceea ce s-a petrecut cu populiştii americani. În 1896, mai
ales, ei se sfâşie, după cum se ştie, între ei, din motive legate de
candidatura lui Bryan, unii cerând chiar azil în rândul partidului
democrat înainte de a încerca fără succes să obţină de la acesta
acceptarea lui Tom Watson la candidatura de vice-preşedinte. Într-o
175
manieră mai generală, People’s Party-ul se loveşte de o contradicţie

insolubilă, încercând să-şi îndulcească mesajul în speranţa de a-şi lărgi
electoratul prea restrâns la zonele destul de sărace din sudul îndepărtat
şi din estul Mississipiului, în afară de micile zone urbane din Chicago
şi San Francisco. Într-adevăr, micşorându-şi din oportunism entu-
ziasmul perioadei de început şi scăzând tonul în favoarea votului
femeilor, asupra căruia nu mai insistă, a prohibiţiei sau a naţionalizării
căilor ferate, el îşi pierde sprijinitorii cei mai radicali, fără a-şi câştiga
alţii în marile oraşe din Est, în rândul claselor mijlocii sau în mediile
muncitoreşti moderne.
Ceea ce explică în mai mare măsură motivele naufragiului
populismului american este evoluţia mediului său extern. Foarte
repede, atât democraţii cât şi republicanii, se vor grăbi să-l absoarbă,
subtilizându-i retorica sa de identificare cu americanul de mijloc care
trăieşte din muncă cinstită. Preşedintele democrat Stephen G.
Cleveland adoptă această tactică încă din 1892-1893, înainte de a-şi
schimba repede opinia, înăbuşind grevele muncitore şti de la Chicago.
Cel care va face însă aceasta este în special liderul curentului radical
al Partidului republican Robert M. LaFollette, care reia, în anii 1920,
propunerea de etatizare a căilor ferate şi creează, în 1924, un efemer
Partid progresist, la care se vor ralia cinci milioane de electori. În
rezumat, Partidul poporului a lansat un stil de discurs de care nu a
profitat şi pe care alţii l-au exploatat în locul său în rândul clasei
politice ca şi în afara acesteia; este vorba de magnaţii noii prese
populare de după 1890, reprezentaţi prin Randolph Hearst şi Joseph
Pulitzer sau reprezentanţii mediului universitar de stânga, conduşi de
Thornstein Veblen34 şi John Dewey.
În linii şi mai mari, acest episod întemeietor al populismului
american coincide cu expansiunea unei mişcări sindicale care îi va
face o aprigă concurenţă. Născută în 1886, American Federation of
_____
34
Autor al Théorie de la classe de loisir, Gallimard, Paris, 1970, publicată în
original în 1899.
176
Populismul fondator
Labor – AFL – este condus ă, de la această dată şi până în 192435 de

Samuel Gompers, a cărui figură carismatică se dovedeşte a fi
invincibilă în rândul unor largi segmente ale populaţiei de mare interes
pentru fenomenul populist. Mai mult, abandonând marxismul său
iniţial, pentru a denunţa, în definitiv, orice formă de socialism
considerat „non american” şi „nesănătos” înainte de a se ralia la
reformism, Gompers îşi însuşeşte sloganele acestora de „producător
patriot”, de „mobilizare a salariaţilor” şi de apărare a „drepturilor
cetăţenilor” în faţa marelui capital. Dincolo de aceasta, el îşi
construieşte o atitudine din ce în ce mai ostilă faţă de imigraţie; poziţie
care se exprimă fără echivoc în Bill of Grievances (Caiet de doleanţe)
pe care AFL-ul îl publică, în 1906, şi pe care J.W. Sullivan îl
comentează, declarând că proaspeţii imigranţi nu fac decât să aducă
„un şeptel electoral un pic mai mare în parcul nostru de vite”36. În
plus, populiştii înfruntă concurenţa mai puţin directă a sectorului
revoluţionar al sindicalismului american strâns în jurul lui Industrial
Workers of the World37 şi a Partidului socialist; acesta din urmă se
orientează sub direcţia indianului Eugen Debs către un proiect
„comunitar cooperativ” şi câştigă un fotoliu de deputat, în 1910,
înainte de a înregistra o sciziune vădit populistă odată cu formarea, în
1915, a Nonpartisan League (NPC, Liga nepartizană) în Dakota de
Nord.
Ca şi în cazul populiştilor ruşi, prăbuşirea rapidă a People’s
Party-ului nu vrea să însemne totuşi că nu a lăsat nici o urmă.
Dimpotrivă, populismul american va rămâne aproape în mod constant
prezent, cunoscut fiind faptul că rolul său se va limita la acela al unei
supape de eşapament, evacuând o presiune socială sortită să se dizolve
în inutilitatea politică. Curentele progresiste, care vor deveni tot mai
puternice în Statele Unite înainte de criza economică din 1929, vor
reprezenta moştenitoarele acestuia, chiar şi atunci când vor contribui
_____
35
Cu excepţia unui an.
36
Michael Kazin, op. cit., pp. 53-59.
37
IWW, Muncitorii industriali din întreaga lume.
177
la prăbuşirea ultimelor vestigii ale Partidului poporului. Mai târziu, ca

reacţie împotriva Civil Rights Act-ului din 1964, care interzicea orice
practică discriminatorie faţă de negri, segregaţioniştii din Sud vor păşi
pe aceleaşi urme, în sensul că îşi vor însuşi populismul „omului alb”,
orientându-l de data aceasta către dreapta radicală. Fost guvernator
democratic al Alabamei, liderul lor, George Wallace, va înregistra un
succes neaşteptat în primul tur al alegerilor din 1964, înainte de a
aduna, în 1968, cel mai mare număr de sufragii obţinute vreodată de
un candidat prezidenţial independent, de la Theodore Roosevelt
încoace în 191238, şi de a se prezenta din nou la alegerile prezidenţiale
din 1972. În fine, mai recent, Reform Party-ul lui Ross Perot a
menţinut tradiţia unui populism bogat în sprijinitori electorali deşi nu
aveau nici o perspectivă politică.
La rândul ei, versiunea canadiană a populismului nord-
american a rămas şi mai vie, în special în provinciile agricole din
câmpiile întinse din Vest. În Canada, populismul apare, ca şi în statele
Unite, la sfârşitul secolului al XIX-lea, având ca trăsătură originală
faptul că denunţă mai puţin puterea băncilor şi a finanţelor decât
dominaţia exersată asupra ţării de provinciile centrale Ontario şi
Québec. Remarcabil este faptul că, mai târziu, acest curent va da
naştere unei formaţiuni social-democratice al cărei caracter durabil
este destul de inuzitat în America de Nord, aceasta neîmpiedicându-i
totuşi pe populiştii canadieni să se diversifice tot atât de mult ca şi
omologii lor din sud. Înclinând către dreapta, unii dintre ei vor crea, în
anii 1960, Creditul social (Social Credit) implantat mai ales în mediile
rurale şi protestante din Alberta, în aşteptarea apariţiei, în 1987, tot în
provinciile din Vest, a Reform Party-ului ultraliberal, antistatal,
antifiscal, opus imigraţiei cât şi multiculturalismului şi, pe deasupra,
ostil bilingvismului anglo-francez la nivel federal.
Se conturează astfel multiplele direcţii trasate de formele
populismului întemeietor rus, francez şi american. De la populismul
narodnikilor derivă mai întâi un curent intelectual şi romantic de
_____
38
Wallace bucurându-se de majoritatea voturilor în cinci state din sud.
178
Populismul fondator
natură confidenţială care nu le-a supravieţuit. Urmează apoi un al

doilea curent revoluţionar, propriu unei minorităţi de activişti sau
chiar de terorişti ale căror concepţii vor exersa o influenţă discretă
asupra lui Lenin39. În fine, prototipul rus prefigurează o a treia
variantă populistă, a cărei orientare anti-occidentală anticipă unele
trăsături ale populismelor viitoare din lumea a treia. În orice caz,
această genealogie ascunde, e adevărat, un paradox important. Nici
una din aceste versiuni nu pare a lua în vreun fel în consideraţie
poporul ale cărui apărătoare pretind că sunt. Influenţate de tendinţele
sau de epocile în care se manifestă acestea, fie că idealizează în mod
excesiv orice asemănare cu el, fie că dispreţuiesc starea lui de
inconştienţă politică, până acolo încât devine jenant să vorbim de
populişti dându-le sensul exact de iubitori ai poporului care nu admit
că trebuie să-i asculte glasul. În fond, poporul populiştilor ruşi se
rezumă la ceea ce ei voiau ca acesta să fie, fără măcar să se
sinchisească a lăsa să se creadă contrariul.
Familiile populiste apărute, de aproape sau de departe, din
mişcarea boulangistă se dovedesc a fi tot atât de diverse. Campion al
ambiguităţii, boulangismul fondează, în primul rând şi în acelaşi mod,
două legitimităţi populiste destul de diferite totuşi, provenind din
rândul a două populaţii cu greu conciliabile una cu alta: una naţională
sau naţionalistă, adunând în rândurile sale majoritatea francezilor
cărora le solicită fibra patriotică comună şi cealaltă plebeiană, căreia îi
exploatează resentimentul în faţa celor privilegiaţi şi a corupţiei
_____
39
Condamnat la moarte în 1887, fratele mai mare al lui Lenin fusese membru
al Voinţei poporului. Mai mult, articolul său Ce-i de făcut? constituie un
omagiu deliberat faţă de cel publicat de Cernâşevski în 1863. Aceasta în
ciuda faptului că Lenin petrecuse primii ani ai carierei sale politice, din
1893 la 1900, denunţând populismul ca fiind o ideologie mic-burgheză. De
la Cernâşevski, el reţine totuşi importanţa unei organizări structurate şi
secrete, ideea de avangardă a proletariatului, refuzul oricărui compromis cu
liberalismul cât şi atenţia cu care trebuia privită ţărănimea (a se vedea R.
Lew, „La spécificité et l’héritage du populisme russe du XIXe siècle”. În
René Gallissot, ed., Populismes du tiers-monde, L’Harmattan, Paris, 1997.
179
elitelor nedemne, ce trebuie alungate din rândul cetăţenilor cinstiţi. În

al doilea rând, fenomenul boulangist se află, de asemenea, la originea
a două proiecte populiste la fel de antagoniste, în aparenţă, primul
autoritar şi al doilea destul de iacobin, într-o accepţiune atât etatistă
cât şi socială şi egalitaristă. De altfel, referitor la concepţia sa asupra
comunităţii politice, el deschide calea tot atât de contradictorie a
marilor mişcări unificatoare care aşează laolaltă denunţarea dezbi-
nărilor din rândul partidelor şi convingerea democratică, postulând că
respectul cetăţenilor nu este incompatibil cu stilul plebiscitar şi cu
viziunea unui stat reprezentativ puternic. Fapt e că, deşi disparate,
aceste trăsături nu sunt antinomice. Toate militează pentru a atesta
natura populistă a boulangismului şi a tradiţiei pe care el o
instaurează. Tocmai într-o dezordine simptomatică a fenomenului, ele
îl caracterizează ca pe principalul lor arhetip, în lumina atât a
identificării sale cu voinţa populară a cărei oglindă se vrea, cât şi a
locului primordial pe care îl acordă mai degrabă forţei discursului
decât acţiunii sau enunţării unui program cât de cât consistent.
Cât priveşte People’s Party-ul american, el a lăsat o amprentă
tot atât de distinctă pe cât de generală. Într-un mod specific, necon-
cepând nici o altă referinţă legitimă, nici un alt orizont decât ortodoxia
unui credo democratic, ce datează din vremea Părinţilor Constituţiei,
el înglobează în rândul descendenţilor săi totalitatea curentelor
populiste nord-americane, pe reacţionarii xenofobi şi antifiscali, pe
progresiştii etatişti. Mai mult, îşi manifestă specificitatea şi în
concepţia sa despre poporul plebeian. Popor într-adevăr destul de
aparte, format nu din dezmoşteniţi, ci din muncitori cinstiţi, pătrunşi
de răspunderea personală şi bucurându-se, din acest motiv, de o viaţă
decentă ameninţată, se pare, doar de magnaţii economiei capitaliste,
de uzurparea statului sau de avantajele abuzive acordate unor grupuri
care nu împărtăşesc acelaşi ideal de autosuficienţă prin muncă. Aceste
elemente ilustrează natura ambivalentă a populismului de dincolo de
Atlantic, înscris în mod incontestabil într-un registru de factură
universală datorat ataşamentului său la valorile democratice dar nutrit
într-un mod tot atât de evident de prejudecata că aceste valori
constituie apanajul unui popor american ales de destin să exerseze
180
Populismul fondator
libertatea într-un mod privilegiat. Prin paradoxul acestei ambivalenţe,

precedentul american îşi regăseşte semnificaţia sa generală.
Într-adevăr, nu este de ajuns să vedem în populismul
american prima manifestare a versiunii agrare a populismului, la care
acesta nu se limitează. În paralel, trebuie să observăm, mai întâi, că
social-democraţia scandinavă şi chiar laburismul, în faza lui de
început, au împărtăşit unele din aspectele acestuia, atunci când era
vorba de feminism şi, mai ales, de „puritanism” – înţeles în sensul
obişnuit şi nu teologic – propagat de ligile antialcoolice, de sectarii
muncii productive sau de adepţii nivelării modurilor de viaţă şi ai
abolirii oricărui semn de distincţie socială. Trebuie să convenim apoi,
la antipodul înrudirii socialiste, că acest populism, marcat de refuzul
unei solidarităţi oarbe cu cei care nu sunt consideraţi asemănători lor,
se regăseşte, deşi într-o altă formă, în formaţiunile xenofobe sau
separatiste din Europa de Vest, ale căror accente reiau, în multe
privinţe, pe cele ale Grangerilor americani din anii 1890.
Bibliografie
Bell, Jeffrey. Populism and Elitism. Politics in the Age of Equalty. Regnery
Publishing, Inc., 1992.
Besançon, Alain. Les Origines intellectuelles du léninisme. Gallimard, Paris,
1987.
Crapez, Marc, Naissance de la gauche, Paris: Michalon, 1998.
Kazin, Michael. The Populist Persuasion: An American History. Basic Books,
New York, 1995.
Kymlicka, Will. Multicultural Citizenship. Clarendon Press, Oxford, 1995.
Levillain, Phillipe. „1871-1898. Les droites en République”. În Sirinelli, Jean-
François, sub dir., Histoire des droites en France. Gallimard, Paris, 1992.
Lew, R. „La spécificité et l’héritage du populisme russe du XIXe siècle”. În
René Gallissot, ed., Populismes du tiers-monde. L’Harmattan, Paris, 1997.
Mirbeau, Octave. „Boulanger”. Le Gaullois, 18 juillet 1886. In Combats
politiques, Paris: Librairie Séguier, 1990.
Pipes, Richard. „Narodnichestvo: a semantic inquiry”. Slavic Review 23 (3),
sept. 1964.
181
Riassanovsky, Nicolas Valentine. Russia and the West in the Teachings of the
Slavophililes, Harvard University Press, Cambridge, 1952.
Rudelle, Odile. La République absolue. Publications de la Sorbonne, Paris,
1982.
Venturi, Franco. Les Intellectuels, le peuple et la révolution. Histoire du
populisme russe au XIX-e siècle. Gallimard, Paris, 1972 (1952), 2 vol.
182
Populismul fondator
Partea a II-a
FORME ALE POPULISMULUI ÎN LUME
183
Pagina albă!!
O polemică latino-americană: populismul
Yann Basset
Stephen Launay
Introducere1
America Latină nu a cunoscut apariţia populismului în ade-

văratul sens al cuvântului. În schimb a cunoscut forme „consolidate”2
şi a elaborat teoriile cele mai complexe. Cu toate acestea, aceste teorii
au fost oarecum date uitării în ultimele două decenii. Utilizarea
termenului tinde să se plieze la ceea ce reprezintă în alte zone
culturale, şi anume o utilizare rapidă folosită pentru a desemna un
lider politic vociferând sau chemându-şi în permanenţă poporul.
În schimb, America Latină se bucură de prezenţa multor
personalităţi interesante. De la obţinerea independenţei, s-a putut
observa apariţia caudillismului care poate fi văzut ca primele semne
ale anumitor aspecte ale viitorului populism. Cu toate acestea,
caudillismul apare odată cu vidul politic lăsat de dispariţia Imperiului
spaniol din anii 1820. Iar dacă este posibil să se distingă caracteristici
asemănătoare între „supercaudillism” şi populism, după cum subli-
niază scriitorul venezuelian Rangel3, cuvântul „populism” nu va
_____
1
Traducerea din limba franceză a fost realizată de Monica Procopeţ şi Elena
Necula.
2
Guy Hermet, Les populisme dans le monde. Une histoire sociologique, XIXe-
Xxe siècle, Fayard, Paris, 2001 cap. VII.
3
Carlos Rangel, Del buen salvaje al buen revolucionario, Monte Avila,
Caracas, 1976, cap. IX.
185
apărea în literatura de specialitate din America Latină decât în secolul

al XX-lea, în anii ’60, pentru a face referire la evenimentele din anii
’30 şi ’40.
Dacă populismul nu trebuie confundat cu caudillismul (perso-
nificarea exagerată a puterii), cu atât mai puţin trebuie confundat cu
numeroasele dictaturi de diferite tipuri pe care le-a cunoscut această
regiune de la obţinerea independenţei. După cum vom vedea,
populismul are o legătură strânsă şi complexă cu principiul suve-
ranităţii poporului, fie că este aplicat unui lider, unei mişcări, unei
ideologii sau unui regim. Dar utilizarea curentă a termenului s-a
răspândit astfel încât în ultimii ani se simte nevoia unei clarificări a
principalelor sale aspecte teoretice şi practice.
Astfel, în prezent tema populismului este adesea citată în
cadrul unui tip de dezbatere de interpretări între clasici şi moderni.4
Aceasta poate evoca imaginea preşedintelui Venezuelei, Hugo Chávez
şi discursurile sale colorate împotriva „Imperiului” Statelor Unite ale
Americii şi ale adepţilor acestuia. Pentru alţi observatori, aceasta va
face mai degrabă trimitere la argentinianul Juan Domingo Perón şi la
soţia acestuia, Evita, ţinând discursuri mulţimii de descamisados de la
balconul Casa Rosada, sediul guvernului argentinian în anii 1940-
1950. Desigur, se găsesc multe asemănări între evenimentele celor
două epoci, în special importanţa ridicată a unui discurs prezidenţial
agresiv şi autoritar, scindând profund societatea între partizani şi
adversari. Implicit, ponderea inegalităţilor sociale în viaţa politică din
America Latină, cu potenţialul lor de polarizare socială şi de insta-
bilitate, reprezintă fundalul structural al acestor evenimente. Dar
diferenţele sunt la fel de importante şi nu pot fi reduse la contextul
celor două perioade. Acestea au condus la moduri diferite de
înţelegere a populismului din punct de vedere analitic, dar şi din punct
_____
4
Vom prelua aici imaginea folosită drept titlul unei lucrări pe această temă de
Guy Hermet, Soledad Loaeza şi Jean-Francois Prud’homme, publicată acum
10 ani de colegiul din México, Hermet, Loaeza, Prud’homme, 2001. A se
consulta o abordare teoretică de ansamblu pornind de la cazul Argentinei,
Boliviei şi Perului: Yann Basset, 2009
186
de vedere axiologic, ceea ce este probabil mult mai important pentru

înţelegerea acestei dezbateri.
Variaţiile empirice ale fenomenelor populiste se referă la
dificultatea de a elabora o definiţie canonică a populismului latino-
american, după cum există în prezent pentru fascism sau totalitarism
(chiar dacă acestea sunt supuse încă dezbaterilor), şi la nevoia de a
alinia aceste modificări teoretice şi practice în speranţa creării unui
ideal-tip. De fapt populismul din America Latină nu reprezintă nici pe
departe o realitate omogenă, cuvântul având cu toate acestea o funcţie
orientativă pentru caracteristici comune şi divergente ale diferitelor
fenomene politice. Acesta este paradoxul care trebuie clarificat în
contextul latino-american.
Aceste pagini nu vor să afirme supremaţia unei teorii în faţa
altora, nici să propună una nouă. Dar vor urma într-o manieră critică
principalele etape ale curentului populist latino-american după o
metodă elaborată şi comparativă. Fiecare dintre acestea se va baza pe
cazuri care au fost considerate emblematice, deşi fenomenul a fost larg
răspândit în regiune.
Populismul clasicilor
În primul rând, trebuie subliniate limitele imaginii utilizate

anterior. Clasicii nu sunt atât de antici pe cât s-ar putea crede, iar
modernii nu tocmai contemporani. Primii îşi au referinţele teoretice în
anii ‘60, iar cei din urmă la începutul anilor ‘90 atunci când
locotenent-colonelul Chávez nu era decât un militar închis pentru
încercarea unei lovituri de stat. Acest lucru ne permite să observăm în
treacăt că tema populismului nu poate fi prelungită mai departe de
secolul al XX-lea. Politica tradiţională caudillo care caracterizează
viaţa politică din regiune încă de la revoluţiile de independenţă de la
începutul secolului al XlX-lea reprezintă cu siguranţă un fenomen
regăsit în manifestările populiste. Cu toate acestea, se observă că
acestea nu se limitează la tendinţa de a acorda putere disproporţionată
unor figuri mesianice din viaţa politică, în ciuda insistenţelor celei mai
187
mari părţi a literaturii latino-americane. În plus, accentul pus pe

caudillism poate duce la neglijarea celuilalt aspect al politicii latino-
americane, cel civil şi juridic, care chiar dacă este violent contestat de
experienţele populiste, nu dispare complet, după cum o demonstrează
de exemplu tendinţa de a propune noi constituţii.
În 1969, Ernest Gellner şi Ghiţă Ionescu publică prima
încercare de elaborare a unei teorii a populismului în general. Prima
parte a lucrării începe cu studiul fiecărei regiuni în parte. Cazul
Americii Latine a făcut obiectul unui articol de Alistair Hennessy
care, studiind caracteristicile unui populism latino-american, a
observat cu un oarecare scepticism revoluţia mexicană, revoltele
indiene din regiunile Anzilor de la epoca spaniolă până la revoluţia
naţională din Bolivia din 1952 şi revoluţia din Cuba. Utilizările
conceptului de populism pentru desemnarea peronismului şi a
mişcărilor similare ale anilor ’40 şi ’50 de pe întreg continentul, îl
conduc să scrie:
Deşi la un nivel foarte general, faptul de a clasa [în categoria

populismului] aceste partide reformiste care stau în opoziţie faţă de
partidele oligarhice iniţial limitate, ar avea sens, această definiţie pare a fi
prea largă şi, necesitând o gamă largă de „sub-populisme”, diminuează
valoarea conceptului iniţial 5.
Hennessy alege să se bazeze pe sensul adoptat pentru

conceptul de populism în alte arii culturale, în special în Statele Unite,
Rusia şi Europa de Est, pentru a găsi un echivalent latino-american în
mişcările asociate cu ţărănimea. Dată fiind distanţa, alegerea episte-
mologică făcută de Hennessy este cel puţin surprinzătoare. De atunci,
anii ‘70 au consacrat ceea ce s-ar putea numi uşor forţat teoria
„clasică” a populismului latino-american, cea a clasicilor, care are
mulţi adepţi. Această teorie clasică este de fapt destul de variată,
întrucât a fost preluată şi influenţată de diferite curente, de la
developmentalism la teoria dependenţei trecând prin marxism. Pe
_____
5
Ibid., pp. 39-40, traducere după ediţia spaniolă.
188
scurt, aceste versiuni diferă în principal prin nuanţele doctrinare. Din

punct de vedere analitic, acestea pot fi considerate complementare; cu
siguranţă acest lucru a contribuit la succesul teoriei clasice. Aceasta
putea fi folosită de către conservatori, liberali sau marxişti.
Sociologul italiano-argentinian Gino Germani este considerat
părintele teoriei clasice a populismului elaborată într-o lucrare cu
privire la schimbările care au avut loc în societăţile latino-americane
de la începutul anilor 1960.6 În această lucrare, Germani mobilizează
un arsenal teoretic impresionant care se bazează pe sociologia nord-
americană pentru a analiza paradoxalul proces de modernizare a
societăţilor din regiune, în special a ţării sale adoptive, Argentina.
Acesta se ocupă în special de fenomenele „asincronice” care apar în
structurile sociale şi mentale din cauza urbanizării tardive şi rapide.
Oraşele din America Latină vor fi populate de un proletariat industrial,
care rămâne profund marcat de o cultură tradiţională izvorâtă din
mediul rural, cu valorile sale autoritare şi conservatoare. Spre
deosebire de prima generaţie de muncitori de la începutul secolului al
XX-lea, socializată în cadrul sindicatelor de muncitori influenţaţi de
anarhism sau socialism, în special datorită imigranţilor din sudul
Europei, această a doua generaţie va fi o „masă disponibilă”
susceptibilă manipulării de către o putere autoritară. Germani poate
elucida paradoxul acestor mişcări „naţional-populare” care au adus la
putere oameni ca Perón în Argentina, Vargas în Brazilia şi mulţi alţii.
Aceştia sunt fie reformişti şi conservatori, naţionalişti şi sprijiniţi de
mişcări muncitoreşti, de altfel mai influenţate de o tradiţie inter-
naţionalistă, autoritare şi sinonime cu eliberarea şi integrarea pentru
sectoarele populare urbane abandonate până în prezent la marginea
societăţii şi departe de viaţa politică.
Cu toate acestea, Germani nu foloseşte în această lucrare
termenul de „populism”. Colegul şi fostul său elev Torcuato Di Tella
_____
6
Gino Germani, Authoritarianism, Fascism, National Populism, Transaction
Inc., New Brunswick, New Jersey, 1978.
189
este cel care îl va introduce trei ani mai târziu într-un articol7, în care
reia analizele lui Germani printr-o comparaţie pe care o extinde la
mişcările considerate asemănătoare în ţările în curs de dezvoltare,
precum partidul Congresului din India sau nasserismul din Egipt. Prin
urmare, denumirea de „populism” este importată în America Latină
pentru a desemna mişcările naţionale populare expuse de Germani, pe
baza asemănării acestora cu alte fenomene având caracteristici
comune şi care au făcut deja obiectul unei astfel de caracterizări. Ceea
ce distinge a priori populismul clasic latino-american de alte forme de
populism, tipul său de mişcare urbană este de fapt interpretată drept o
diferenţă falsă. În spatele acestui caracter urban se ascunde o
idiosincrasie tradiţională moştenită din mediul rural.
Ulterior, utilizarea termenului de populism se răspândeşte în
America Latină graţie contribuţiilor a două mari şcoli de gândire la
modă la acel timp. Teoria dependenţei adoptă noţiunea de populism
din faimoasa lucrare a lui Fernando Henrique Cardoso şi Falleto Enzo,
Dépendance et développement en Amérique Latine8 [Dependenţă şi
dezvoltare în America Latină] (1969), al cărei prestigiu în regiune este
legat de cel al Comisiei Economice a ONU pentru America Latină
(CEPAL) şi de programele sale politice de „înlocuire a importurilor”.
Pentru aceşti autori, populismul se explică mai puţin prin
modernizarea rapidă şi inegală a societăţilor din America Latină, ci
prin condiţiile de dependenţă faţă de economiile centrale, în care are
loc dezvoltarea în regiune. Rezultatul a fost un puternic dualism
structural între un sector dominant orientat către economia exportului,
şi un sector intern dominat. Populismul se baza pe actori asociaţi celui
din urmă, şi urmărea în special să elimine relaţiile de dependenţă
pentru a permite dezvoltarea pieţei interne, în special în sectorul
industrial, cu o intervenţie stabilită din partea statului.
_____
7
Torcuato Di Tella, „Populismo y reformismo”, în Octavio Ianni et al.
Populismo y contradicciones de clase en Latinoamérica, México, Era, 1973
[1965]), pp. 38-82.
8
Fernando Henrique Cardoso, Enzo Falleto. Dependencia y desarrollo en
América Latina, Siglo XXI, Madrid, 1969.
190
Pe de altă parte, marxismul îşi elaborează teoriile cu un

accent pe structura claselor societăţilor din America Latină, precum şi
a consecinţelor politice ale acestora.9 Existenţa unui sistem capitalist
periferic şi întârziat în America Latină ar duce la dezvoltarea slabă a
burgheziei şi proletariatului moderne, între o oligarhie rurală încă
puternică şi integrată în sistemul agro-exportator, o importantă clasă
ţărănească dominată, şi slabe clase de mijloc legate de dezvoltarea
statului. Declinul sistemului agro-exportator după criza din 1929 ar fi
slăbit oligarhia fără să ducă la dispariţia completă a acesteia, ceea ce
se traduce printr-o „stare de compromis” în care nicio clasă nu
reuşeşte să îşi impună hegemonia. Această situaţie conduce apoi la
apariţia unor mişcări populiste, care prezintă o „alianţă de clase” între
proletariat, burghezia industrială şi clasele de mijloc împotriva
intereselor oligarhiei rurale. Statul poate beneficia de un grad ridicat
de autonomie care îi permite să intervină pentru a consolida piaţa
internă prin metode autoritare, un model care poate fi comparat cu
bonapartismul după cum a fost interpretat acesta de către Marx.
Aceste trei versiuni, cea a sociologiei modernizării, a teoriei
dependenţei şi a marxismului, au în comun mai multe elemente. În
primul rând, o premisă care face populismul „o etapă” necesară
dezvoltării societăţilor din America Latină. În al doilea rând, această
etapă este privită ca o „anomalie” în termeni de dezvoltare „normală”
a societăţilor moderne. Cazul Europei Occidentale devine acum un
model implicit, iar ideea populismului funcţionează ca o explicaţie de
non-conformitate cu modelul.
Un motiv suplimentar pentru succesul teoriei clasice este
ideea adoptată de un număr important de intelectuali progresişti
latino-americani: nevoia de a colabora cu mişcările populiste. Acest
angajament este explicit odată cu articolul lui Di Tella din 1965.
Mişcările populiste sunt de fapt echivalentul mişcărilor socialiste
europene, care nu ar fi putut avea loc ca atare în societăţile latino-
_____
9
Ianni, Octavio, et al., Populismo y contradicciones de clase en
Latinoamérica, Era, México, 1973.
191
americane pentru toate motivele deja menţionate (contradicţii în

procesul de modernizare, dependenţă, slabă structură a claselor etc). În
ciuda naţionalismului lor autoritar şi agresiv, „rolul istoric” al acestora
este de a accelera modernizarea, dezvoltarea, şi de asemenea apariţia
şi integrarea clasei muncitoare. Prin urmare acestea trebuie să fie
favorizate. Ideea va fi preluată de către „stânga naţională”, care pe
baza unui discurs „anti-imperialist” şi „anti-oligarhic”, va integra
mişcările populiste care anterior fuseseră privite cu dispreţ de către
intelectualii progresişti.
În mod paradoxal, atunci când stânga naţională formulează
această propunere, „momentul istoric” al „alianţei de clase” pare să fi
trecut. Unii marxişti avertizaseră deja că populismul intra într-o
perioadă de declin odată cu proliferarea loviturilor militare de stat.10 În
special cea din Brazilia din 1964, care a răsturnat guvernul populist a
lui Joao Goulart, moştenitorul politic a lui Vargas, este înţeleasă ca o
intensificare a luptei de clase, care creează o polaritate astfel încât nu
poate continua alianţa între proletariat şi burghezia naţională.
Radicalizarea de ambele părţi dă naştere unor tensiuni grave, până la
punctul în care armata se simte obligată să pune pe fiecare la locul său
şi obţine sprijinul tuturor claselor majoritare, unite din nou în faţa
„ameninţării comuniste”. Cu alte cuvinte, populismul este victima
succesului său. În ţărilor cele mai dezvoltate, acesta reuşeşte să
dezvolte un sector industrial capitalist şi modern care pregăteşte lupta
de clase pe care pretindea că o evită asumându-şi un rol de arbitru
între angajatori şi sindicate.
De fapt, trebuie de asemenea observat cu atenţie contextul
politic pentru a înţelege soarta mişcărilor populiste. Acestea ating
apogeul în anii1940-1950 ani odată cu preşedinţia lui Perón în
Argentina (1946-1955), şi al guvernului democratic a lui Getulio
_____
10
Octavio Ianni et al., O colapso do populismo no Brasil, Civilização
brasileira, Rio de Janeiro, 1968.
192
Vargas din Brazilia (1951-1954), care constituie cazurile cele mai

semnificative.
Dar în aceste vremuri, scena politică din America Latină era
încă interpretată atât din exterior cât şi în regiune ca parte a luptei
dintre democraţiile liberale şi fascism. Teoriile populiste au fost astfel
asimilate teoriilor fasciste de către adversarii lor politici: în special de
către partidele comuniste (PC), în momentele în care antifascismul era
politica oficială a Internaţionalei Comuniste, şi de către Statele Unite
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, în măsura în care anti-
imperialismul acestor mişcări putea fi văzut uşor ca o inclinaţie către
puterile Axei. În momentul în care contextul internaţional a dus la
Războiul Rece, aceste mişcări au fost acuzate de simpatie pentru
comunism. Cei care se bucurau efectiv de sprijinul sau participarea
PC-ului, precum guvernul lui Jacobo Árbenz în Guatemala, s-au lovit
de ostilitatea Statelor Unite care au intervenit activ împotriva acestora.
Celelalte (marea majoritate deoarece până atunci a prevalat
ostilitatea între mişcările populiste şi stânga) puteau conta încă pe
sprijinul american, precum guvernele care au urmat revoluţiei
naţionale boliviene din 1952, până când revoluţia cubaneză, apoi
alăturarea Cubei la blocul comunist au înăsprit poziţiile. Revoluţia
cubaneză (1959) a condus la o realiniere şi o radicalizare a clivajelor
politice din regiune. Aproape toate ţările s-au confruntat cu apariţia
gherilelor susţinute de Castro şi s-au bucurat de fascinaţia stârnită de
acest lucru, în special în rândul studenţilor. Aceste mişcări au fost
semnul radicalizării unei mici minorităţi a populaţiei, dar de asemenea
dovada incapacităţii guvernelor populiste de a menţine în acest nou
context echilibrul între sectoarele populare şi o parte a elitei.
Pe de o parte, stânga naţională făcea presiuni pentru o politică
mai severă împotriva capitalului străin. Aceasta solicita de asemenea o
reformă agrară pe care mişcările populiste au evitat-o până atunci cu
grijă astfel încât să nu exacerbeze ostilitatea proprietarilor de terenuri
(taxele acestora finanţau dezvoltarea industrială). În general guvernele
populiste au adoptat reforme sociale generoase în favoarea clasei
muncitoare, dar au făcut puţine lucruri pentru agricultori (cu excepţia
guvernelor care au urmat revoluţiei naţionale boliviene).
193
Pe de altă parte, antreprenorii, clasele de mijloc, în special

militarii, au început să îşi facă griji din cauza climatului social din ce
în ce mai agitat. Cooperarea militară nord-americană cu scopul de a
preveni răspândirea modelului cubanez a permis forţelor armate nu
doar să se modernizeze, ci şi să se simtă investite cu un rol politic de
garant al ordinii împotriva „subversiunii” în faţa căreia guvernele
populiste civile nu erau nici în măsură dar nici suficient de dornice să
lupte cu adevărat.
Astfel, „etapa populistă” s-a încheiat cu o serie de lovituri de
stat, care a deschis calea către regimurile militare ale anilor 1970, care
de cele mai multe ori au practicat o represiune fără precedent în
regiune, şi raportate la gradul de mobilizare socială care a însoţit
mişcările populiste. Imposibilitatea de a menţine compromisul
populist după anii 1960, a cunoscut de fapt o „excepţie care confirmă
regula” odată cu peronismul. Eliminat de la putere în 1955, Peron a
plecat în exil la Madrid, şi timp de aproape douăzeci de ani acesta a
continuat să îşi menţină importanţa pe scena politică a Argentinei.
Întrucât statutul său de exilat nu i-a permis să emită declaraţii politice
oficiale, acesta a reuşit să îşi păstreze susţinătorii săi prin corespon-
denţa sa privată şi vizitele primite în Spania. Acesta a putut să îşi
menţină adepţii cei mai contradictorii din societatea Argentinei, şi să îi
extindă la toate sectoarele dezamăgite de guvernele civile şi militare
care s-au succedat din 1955. Absent de pe scena politică argentiniană,
toată lumea vorbea despre acesta deoarece oferea tuturor senzaţia că
se sprijinea pe propriile deziderate11.
Astfel, Perón a putut menţine în mod artificial compromisul
populist, astfel încât atunci când vechiul caudillo a revenit în
Argentina, cu consimţământul unui guvern militar care şi-a folosit tot
sprijinul civil, mişcarea acestuia a fost complexă. Aceasta a inclus
gherile de extremă stângă, care îl priveau ca liderul unei mişcări de
eliberare naţională comparabilă cu cele din procesul de decolonizare
_____
11
James Daniel, Resistencia e integración, Sudamericana, Buenos Aires, 1990
[1988].
194
din Africa şi Asia (mişcările montoneros), precum şi cercuri de ex-

tremă dreaptă, care vor forma mai târziu sinistrul „escadron al morţii”
AAA (Alianţa Anti-comunistă Argentiniană), care îl considerau ca
unica protecţie împotriva comunismului. Reales preşedinte în 1973,
acesta se dovedeşte incapabil să menţină echilibrul între aceste curente
diferite12. După moartea sa, survenită anul următor, ţara este cuprinsă
de acte de violenţă până la lovitura de stat militară din 1976 care
deschide calea către unul dintre cele mai represive regimuri din regiune.
Pe plan teoretic, un articol publicat în 1978 răspunde
treisprezece de ani mai devreme articolului lui Di Tella, ca un epitaf al
speranţelor „stângii naţionale”13. Autorii disting „naţionalul-popular”
al teoriei clasice, „teorii populiste într-adevăr existente”, pentru a
concluziona că acestea din urmă nu ar fi de fapt decât experienţe
autoritare, în cadrul cărora sectoarele populare se regăsesc fără
libertatea de exprimare, înlocuită cu discursul lui caudillo.
Prin urmare mişcările populiste latino-americane „clasice” au
fost fenomene politice tipice pentru anii 1940-1960, marcate pe plan
politic de un discurs naţionalist şi anti-imperialist agresiv care odată la
putere derivă într-o practică autoritară (dar sprijinită pe legitimitatea
votului universal); pe plan economic, de un program sau o politică
intervenţionistă şi industrială; pe plan social, de o mare mobilizare
concentrată în primul rând asupra sectoarelor muncitorilor supra-
vegheate de către sindicate.
Tranziţii teoretice şi practice

Etapa militară care urmează etapei populiste lasă treptat loc
tranziţiei către democraţie, de la sfârşitul anilor 1970. Astfel, în cursul
_____
12
Danilo Martucelli şi Maristella Svampa, La plaza vacía, Losada, Buenos
Aires, 1997.
13
Emilio De Ipola et Juan-Carlos Portantiero, „Lo nacional-popular y los
populismos realmente existentes”, în Nueva Sociedad nr. 34, 1978.
195
anilor 1980, tema populismului va fi treptat abandonată de către

cadrele universitare care se vor concentra asupra problemei demo-
cratizării. În plus, pe plan politic, mişcările populiste sau moştenitorii
acestora par sortite trecutului. Primele alegeri libere ale tranziţiei se
traduc de cele mai multe ori prin înfrângerea dramatică acestora la vot,
când înainte au fost considerate de neînvins. Astfel, în 1983 în
Argentina, candidatul peronist este înlăturat de către tânărul avocat
Ricardo Alfonsín al Uniunii Civice Radicale, iar Alianţa Populară
Revoluţionară Americană (APRA) în Peru sau Mişcarea Naţională
Revoluţionară (MNR) în Bolivia în 1980 sunt slăbite politic; Leonel
Brizola, moştenitorul politic al lui Vargas şi Goulart în Brazilia, care
în 1989 ocupa poziţia a treia la primele alegeri prezidenţiale directe din
perioada democratică a Braziliei îşi pierde din elan.
Într-adevăr, în contextul tranziţiilor democratice, atât analiştii
cât şi oponenţii politici ai mişcării populiste impun ideea unei limite
între un prezent democratic şi un trecut caracterizat de violenţă şi
autoritarism, care combină regimurile militare şi mişcările populiste
din perioada anterioară14. Pentru acest lucru, aceştia pot evoca conti-
nuitatea ostilităţii faţă de pluralism şi încălcările libertăţilor funda-
mentale între cele două perioade, cu toate că guvernele populiste, spre
deosebire de cele militare, proclamau un mare respect pentru votul
universal.
Într-un mod mai subtil, discursul politic dominant în perioada
tranziţiei democratice tinde să atace de asemenea premisele sociale şi
economice ale populismului. Trebuie reamintit faptul că tranziţia spre
democraţie a coincis din punct de vedere cronologic cu criza datoriei.
Ideea potrivit căreia excesul de solicitări populare în acest context ar
putea fi fatal pentru instituţiile instabile este rapid confirmată de soarta
primului guvern democratic bolivian a lui Hernán Siles Zuazo (1982-
1985), care trebuie să îşi scurteze mandatul şi să îşi recunoască eşecul
_____
14
A se consulta de exemplu cazul argentinianului Geraldo Aboy Carlés, Las
dos fronteras de la democracia en Argentina, Homo Sapiens, Buenos Aires,
2001.
196
de a rezolva spirala ascendentă a hiperinflaţiei şi mobilizării sociale,

care se alimentează una pe cealaltă. Guvernele din Argentina a lui
Raúl Alfonsín (1983-1989) şi din Peru a lui Alan García (1985-1990),
vor întâmpina aceeaşi problemă în etapa finală. De asemenea este
momentul în care recomandările organizaţiilor internaţionale încearcă
să asigure „guvernabilitatea” companiilor pledând pentru retragerea
statului din sfera economică. Lăsând piaţa să asigure alocarea
resurselor, statul se eliberează de povara multor interese sociale.
În acest context, conceptul de populism este abandonat de
către studiile academice şi devine un simplu artificiu controversat,
sinonim cu arhaismul, etatismul, autoritarismul, clientelismul,
corporatismul, demagogia15. Ideea pătrunde în partidele moştenitoare
ale mişcărilor populiste care, dacă acestea nu au revendicat niciodată
această etichetă, acum încearcă să o nege.
Cazul partidului justiţiar (peronist) argentinian este foarte
edificator. La mijlocul anilor 1980, după înfrângerea în alegerile
prezidenţiale împotriva lui Alfonsín, apare o mişcare de „restaurare
peronistă”, condusă de Antonio Cafiero. În mod oficial, nu este vorba
despre schimbarea direcţiei faţă de Perón, ci mai degrabă, de
realinierea cu acesta împotriva liderilor sprijiniţi de un corporatism
sindical puternic, vinovaţi de „birocratizarea” partidului.16 Cu toate
acestea, orientările sale se îndepărtează de unele elemente devenite
incomode în istoria partidului. Este vorba de acceptarea sinceră a
pluralismului prin încetarea de a identifica peronismul pentru naţiune
şi de a stigmatiza adversarii, de a adera la constituţionalism, de a
promova transparenţa şi democratizarea internă a mişcării, şi de a
separa mai clar sfera politică de sfera sindicală. În acest sens, această
mişcare a reuşit să profite de conducerea partidului în 1987, cu un
discurs care se încadrează în mod clar în modelul de practici politice
_____
15
Cecilia Lesgart, Usos de la transición a la democracia, Rosario, Homo
sapiens, p. 200.
16
Marcos Novaro, „Los populismos latinoamericanos transfigurados”, în
Nueva Sociedad, nr. 144, 1996, pp. 90-140.
197
recomandate de către analiştii „tranziţiei democratice”, şi vizează

apariţia unui peronism non-populist.
Dar această utilizare controversată a noţiunii de populism va
deveni în curând problematică. Prezentând-l ca stindard al virtuţilor
democratice, actorii politici ai vremii îl vor goli treptat de sensul său
original, lucru care va permite oricui să catalogheze drept „populist”
orice practică politică considerată non-conformă cu ceea ce se aşteaptă
în ceea ce priveşte modelul virtuos al „tranziţiei”. Dar, începând cu
anul 1989, un anumit număr de personalităţi neaşteptate îşi fac apariţia
pe scena politică. În măsuri diferite, aceştia dezamăgesc aşteptările
analiştilor.
Printre cele mai emblematice: Carlos Menem, preşedinte al
Argentinei în 198917. Neîncrederea faţă de acesta provine din faptul
că, fiind apărător al „tranziţiei”, acesta a câştigat alegerile interne ale
partidului justiţiar în faţa renovatorului Cafiero. Pentru aceasta face o
alianţă tacită cu „vechea gardă” a partidului. În plus, Menem promite
o „revoluţie productivă” şi o creştere salarială („salariazo”) pentru a
compensa creşterea preţurilor în plină criză de hiperinflaţie. În cele din
urmă, candidatul adoptă un stil de campanie mesianic cu un turneu cu
maşina („menemobile”), în timpul căruia acesta este aclamat de
mulţime. Acest lucru reamintea desigur de stilul clasic al lui Perón, cu
diferenţa că scenariul mobil al evenimentului nu permite evaluarea
amplorii reale a mobilizării populare. Ajuns la putere, Menem va uita
repede vagile sale promisiuni de a adopta o politică monetară strictă,
dincolo de recomandările organizaţiilor financiare internaţionale (în
special adoptarea legii convertibilităţii peso-dolar). Acesta reuneşte
apoi o Adunare Constituantă pentru a aproba o reformă constituţională
care să îi permită să se prezinte la alegerile prezidenţiale (va îndeplini
prin urmare un al doilea mandat între anii 1995 - 1999, erijându-se ca
învingătorul inflaţiei). În final, preşedintele va lua decizii în mare
_____
17
Despre cazul Menem, vezi în special José Nun, „Populismo, representación
y menemismo”, în Felipe Burbano de Lara, El Fantasma del populismo,
Nueva Sociedad, Caracas, 1998, pp. 49-79.
198
parte prin decrete, ocolind încercările Congresului sau ale mass-

mediei de a lansa dezbateri privind politicile sale prin utilizarea
inteligentă a scandalurilor despre viaţa sa privată, corupţia din
anturajul său, sau prin unele declaraţii dramatice care monopolizau
atenţia opiniei publice.
Acelaşi an 1989 a cunoscut sosirea la preşedinţia Braziliei a
lui Fernando Collor de Melo, o altă personalitate neaşteptată, care se
va distinge printr-o campanie împotriva pretinsei corupţii a preşe-
dintelui în exerciţiu, José Sarney, arhitect al tranziţiei democratice. În
ciuda trecutului său conservator, Collor nu va ezita să se prezinte drept
un candidat al clasei de „descamisados” (cei fără cămaşă, spre
deosebire de gulerele albe), preluând vechea expresie peronistă. După
doi ani şi jumătate de guvernare, în timpul cărora a încercat de
asemenea să elaboreze un plan ortodox de luptă împotriva inflaţiei,
planul Collor, acesta a fost acuzat de deturnare de fonduri de
campanie electorală de către propriul său frate. În cele din urmă a fost
înlăturat de către Congres în 1992, dar nu fără a se fi prezentat ca o
victimă a unei conspiraţii a „elitei politice”, aceeaşi care l-a condus la
sinucidere pe Getulio Vargas în 1954.
În 1990, Peru a cunoscut sosirea la putere a unui inginer fără
experienţă politică, Alberto Fujimori.18 În contextul dificil marcat de
evoluţia mişcărilor de guerillă, a hiperinflaţiei şi scandalurilor de
corupţie ale guvernului lui Alan García care iese de la guvernare,
alegerile se vor polariza între două persoane din exterior: scriitorul
Mario Vargas Llosa şi Fujimori. În timp ce primul propune un plan de
austeritate drastică pentru a combate criza, şi obţine sprijinul
partidelor conservatoare, cel de-al doilea evită orice propunere de
program „pentru a nu fi copiat”, şi se mulţumeşte să îşi evidenţieze
onestitatea şi ideea de a înainta soluţii productive împotriva crizei prin
intermediul tehnologiei. Scindarea forţelor politice de stânga şi lipsa
de popularitate a guvernului APRA care iese de la guvernare, i-au
_____
18
Vezi Fernando Tuesta, El juego político. Fujimori, la oposición y las reglas,
Friedrich Ebert Stiftung, Lima, 1999.
199
permis lui Fujimori să ajungă în cel de-al doilea tur de scrutin. Apoi a
strâns sprijinul tuturor celor care erau speriaţi de programul lui Vargas
Llosa, fără să ezite în treacăt să intensifice tensiunile rasiale ale ţării
prin prezentarea adversarului său ca reprezentant al elitei albe de la
Lima. Odată ajuns la putere, Fujimori a pus în aplicare programul
susţinut de către adversarul său.
Tensiunile cu Congresul care i-a fost nefavorabil l-au
determinat să facă apel direct la opinia publică şi la armată. În aprilie
1992, auto-golpe (auto-lovitura de stat) a lui Fujimori a dus la căderea
Congresului şi la convocarea unei Adunări Constituante. Aceasta va
redacta o Constituţie pentru preşedinte care îi va permite să obţină un
al doilea, apoi un al treilea mandat în 1995 şi 2000. Cu toate acestea,
Fujimori nu şi-a putut exercita cel de-al treilea mandat decât pentru
câteva luni, apoi a fugit în străinătate pentru a evita să răspundă la
acuzaţiile de corupţie aduse împotriva sa şi a omului său de încredere,
Vladimiro Montesinos, care în calitate de şef al serviciilor de de
informaţii, manipula o vastă reţea de corupţie şi de persecuţie a
jurnaliştilor şi a adversarilor.
Aceste trei cazuri sunt primele semne ale venirii la putere a
unei noi generaţii de oameni politici care vor fi imediat clasificaţi
drept populişti. Sosirea lui Abdalá Bucaram la preşedinţia Ecuadorului
(1996), şi a lui Hugo Chávez în Venezuela (1999) confirmă această
tendinţă. În anii 2000, aceste situaţii sunt în creştere, astfel încât ar fi
dificil să le menţionăm pe toate, mai ales că acuzaţiile de „populism”
sunt comune în politică.
Primul lor punct comun este un discurs pe care cei mai mulţi
comentatori îl califică scandalos de demagogic, caracteristică contrară
speranţelor de consolidare a democraţiei „deliberative”, concepute în
anii 1980, şi care face trimitere mai degrabă la stilul discursiv ai
marilor lideri populişti clasici. A doua trăsătură comună este faptul că
aceste persoane ajung la putere pe baza popularităţii personale.
Aceştia pot fi consideraţi drept outsideri comparativ cu personalul
politic în exerciţiu (Fujimori, Chávez), nu fac parte din cele mai
recunoscute organizaţii politice (Collor), sau acced la cele mai înalte
funcţii din partid tulburând clivajele partizane (Menem, Bucaram). În
200
cele din urmă, odată aleşi se caracterizează printr-o practică a puterii

mai mult sau mai puţin autoritară care pune capăt (Fujimori) sau
încearcă să submineze (Menem, Chávez) mecanismele constituţionale,
când aceştia din urmă nu au cunoştinţele necesare (Collor, Bucaram).
Din acest punct de vedere în special, este simptomatic faptul că toţi au
încercat să reformeze Constituţia pentru a se putea prezenta pentru un
nou mandat (cu excepţia lui Collor care nu a avut timp să facă acest
lucru) după cum au făcut ulterior Evo Morales în Bolivia, Alvaro
Uribe în Columbia sau Daniel Ortega în Nicaragua19.
Dezacorduri teoretice
Totuşi, aceste câteva asemănări ar putea părea destul de

superficiale. Iar asimilarea lor de către populism este şi mai problematică.
Clasicii consideră că utilizarea termenului de „populism” pentru a descrie
personaje contemporane din America Latină este improprie. Argen-
tinianul Carlos Vilas este probabil autorul care a apărat acest punct de
vedere cu cea mai mare consecvenţă20. Pentru el extinderea noţiunii de
populism asupra acestor fenomene este un caz tipic de extindere
conceptuală în măsura în care ea ignoră multiplele dimensiuni care
caracterizează populismul clasic, pentru a nu păstra decât o vagă
asemănare în materie de stil politic. Pe plan economic, politicile practicate
de aşa-numiţii populişti din anii ’90 îşi au originile din „neoliberalism”,
adică din respectul faţă de echilibrele bugetare şi monetare şi
dezangajarea statului din economie, nu din politicile intervenţioniste din
populismul clasic. Cel mult s-ar putea compara cu mare probabilitate
politicile economice ale celor mai mulţi dintre populiştii anilor 2000 cu
_____
19
Despre Chávez şi Uribe a se consulta Stephen Launay, Chávez – Uribe.
Deux voies pour l’Amérique Latine?, Buchet/Chastel, Paris, 2010.
20
Carlos Vilas La democratización fundamental. El populismo en América
Latina, Consejo Nacional para la Cultura y las Artes, México, 1995.
201
politicile populiştilor clasici, dar dincolo de discursul anti-imperialist nu a

fost promovată o industrializare pe baza intervenţiei statului de către
Chavez, Correa, Ortega sau Morales. Ei au de recuperat sau consolidat
proprietatea publică a întreprinderilor de extracţie a hidrocarburilor, dar
dacă ei şi-au manifestat deseori în mod oficial ostilitatea lor faţă de liberul
schimb (cu Statele Unite), ei nu au dezvoltat piaţa internă prin politici
active.
Pe plan social, presupuşii populişti contemporani nu sunt însoţiţi
de largi mobilizări populare care să puncteze cu viaţa politică dintr-o
„etapă populistă ”. Ei se bazează mai curând pe mişcările de opinie
prezentate de sondaje şi de mass-media. Chávez şi Morales au ţintit bine
să formeze o mişcare populară după ei, însă în afară de un nucleu dur de
activişti convinşi, ei nu reuşesc să convoace mari adunări decât în ocazii
excepţionale, în special în perioade electorale. Aceasta se explică prin
faptul că în mare parte publicul care serveşte la susţinerea politică
fundamentală nu este acelaşi în cele două epoci. În anii 1940-60 era vorba
despre muncitorii din sectorul industrial pe cale să apară. În anii 1990-
2000, susţinătorii sociali ai mişcărilor populiste sunt în mare parte din
sectorele populare exterioare ale lumii muncii salariate, aparţinând unui
vast sector informal al economiei, şi puţin susceptibil de a se organiza
politic.
Vom urma cu plăcere ideea lui Vilas conform căreia diferenţa
dintre populismul clasic şi populismul contemporan sunt acelea că cele
două fenomene nu sunt câtuşi de puţin asimilabile unul altuia. Totuşi
apărarea sa faţă de teoria clasică este contestabilă.
Pe plan teoretic trebuie recunoscut ca marile paradigme
(sociologia modernităţii, şcoala dependenţei, materialismul istoric) care
stau la bază au fost criticate începând cu anii ’70 din cauza premiselor
deterministe. Aceasta nu înseamnă neapărat că teoria clasică a
populismului trebuie abandonată, dar că ea trebuie reexaminată, în special
în baza monografiilor aprofundate. Întrebarea relaţiilor dintre sindicate şi
guvernele populiste, spre exemplu, face deja obiectul a numeroase
dezbateri. Ideea popularizată de teoria populistă precum că o nouă
generaţie de lideri ai sindicatelor din cultura politică mai „ tradiţională ”
decât în „ vechea gardă ” socialistă şi anarhistă veniseră în posturi de
202
conducere ale sindicatelor în anii 1930-40, şi care fusese „manipulată” de

către guvernele populiste, a fost considerabil reevaluată de mult timp21.
Ar fi deci timp de a verifica cu mai mare precizie în fiecare caz dacă
informaţiile empirice confirmă ipoteza teoretică. Analiştii au absolutizat
prea des teoria clasică utilizându-o ca pe un pat al lui Procust. Fiecare ţară
din regiune trebuie să cunoască mai devreme sau mai târziu etapa sa
populistă, astfel că se forţează pentru a face să coincidă lucrurile empirice
cu ceea ce prescria teoria. Astfel în Ecuator guvernele lui José María
Velasco Ibarra au fost considerate populiste prin simplul fapt ca stilulul
liderului seamănă cu cel al lui Perón sau al lui Vargas. Incă Rafael
Quintero a arătat într-un studiu empiric că de la prima sa alegere (1933),
cel puţin, electoratul său era tipic cel al unui caudillo conservator, din
aşezări rurale, şi că el n-avea nimic de-a face cu faimoasa alianţă dintre
clase, între proletariat şi „ burghezia naţională ”22. Într-o manieră şi mai
surprinzătoare unii autori columbieni sunt tentaţi de a explica violenţa
politică care a izbucnit între 1948 şi 1953 prin absenţa unei etape
populiste în Columbia23, raţionament ipotetic puţin convingător.
Printre altele, această apărare a „conceptului original” ne poate
aminti de demersul lui Hennessy de la sfârşitul anilor 1960. Chiar dacă
teoretic este justificat, ea sapă groapa dintre un discurs „ştiinţific” asupra
populismului care respinge din principiu orice uz al termenului, în afară
de perioada 1940-1960; şi limbajul politic, care începând cu sfârşitul
anilor 1990 vede un populism în spatele fiecărui adversar politic care
ridică tonul. Această utilizare curentă este similară cu ceea ce se regăseşte
în numeroasealte regiuni de pe glob în zilele noastre. Nu este cazul teoriei
clasice care presupune că populismul latino-american posedă anumite
trăsături specifice (caracter urban, rolul sindicatelor muncitoreşti etc.);
mai mult că fenomenul poate fi considerat constitutiv identităţii politice
_____
21
Miguel Murmis et Juan Carlos Portantiero, Estudios sobre los orígenes del
peronismo, Siglo XXI, Buenos Aires, 1971. Hiroshi Matsushita,
Movimiento obrero argentino. 1930- 1945, Siglo XX, Buenos Aires, 1983.
22
Rafael Quintero, El mito del populismo, Abya-Yala, Quito, 1997.
23
Marco Palacios, El populismo en Colombia, Editorial Siuasinza, Bogotá,
1971.
203
din regiune. Astfel dezvoltarea acestei teorii clasice a dus la institu-

ţionalizarea facultăţilor de sociologie din America Latină. Deci există
uneori în apărarea teoriei clasice un fel de anti-imperialism academic care
se fondează mai curând pe considerente ideologice decât analitice.
Totuşi modernii pot ei să abandoneze „populismul” ca singura
măsură de denunţare a demagogiei ştiind că această postură „anti-
populistă” a fost viguros criticată ca fiind ea însăşi demagogică24 puţin
elitistă şi cu potenţial anti-democratic?25
Dialectica conflictuală a interpretărilor şi-a continuat drumul în
perioada anilor 1990. Mai exact un punct de vedere plecând de la
politicile economice a fost dezvoltat26. Deoarece studii asupra tranziţiei
democratice insistaseră pe complementaritatea dintre democraţie şi
retragerea statului din economie (anii 1980), Dornbusch şi Edwards,
studiind politicile macroeconomice, văzură în populism „o abordare a
economiei care se concentrează pe creşterea şi redistribuirea profitului şi
minimalizarea riscului inflaţiei, a deficitului bugetar, presiunii externe şi
a reacţiei agenţilor economici”27. Populismul apărea ca o trăsătură
culturală nefastă explicând crizele de hiperinflaţie periodică din regiune.
Devenea exact opusul „consensului de la Washington” preconizat de
organizaţiile financiare internaţionale.
Totuşi apărătorii teoriei clasice au subliniat că limitarea
populismului în domeniul gestiunii macroeconomice era o viziune prea
închisă a populismului. Printre altele, Dornbusch şi Edwards au fost mult
mai prudenţi în cea de-a doua lucrare şi au precizat că este vorba doar de
un aspect al populismului. Totuşi este departe de a fi evident că
populismul Clasicilor poate fi abordat în acest mod în materie economică.
Este adevărat că preocuparea este probabil mai mare pentru creştere şi
redistribuire, decât pentru echilibrele macroeconomice pe termen scurt,
_____
24
Pierre-André Taguieff, L’Illusion populiste, Berg Internacional, Paris, 2002.
25
Jacques Rancièrem, La haine de la démocratie, La Fabrique, Paris, 2005.
26
Rudiger Dornbusch şi Sebastian Edwards, Macroeconomía del populismo
en la América Latina, FCE, México, 1992 [1991].
27
Ibid., The macroeconomics of populism in Latin America, National Bureau
of Economic Development, Cambridge, 1989, p. 1.
204
însă exista în urmă o logică de dezvoltare pe termen lung a pieţei interne

şi de a nu neglija presiunea externă. Printre altele exemplele studiate de
autori – guvernul Allende din Chile (1970-1973) şi cel al lui Garcia din
Peru (1985-1990) – nu sunt exemplele cele mai relevante pentru
populismul clasic al anilor 1940-1960.
In cele din urmă această viziune a populismului devine
inadaptată pentru înţelegerea populismelor contemporane. Dornbusch şi
Edwards nu pot fi încadraţi printre Moderni (politicile economice ale
populismelor din anii 1990 erau de o strictă ortodoxie macroeconomică).
Perspectiva economică a celor doi autori este mai curând adaptată popu-
lismelor din anii 2000, chiar dacă discursurile împotriva „neolibera-
lismului” nu se traduc întotdeauna printr-o politică macroeconomică
atipică. Doar Chávez îşi permite asemenea diferenţe graţie exploatării
resurselor petroliere din Venezuela. Dimpotrivă, Correa sau Ortega au
păstrat mari echilibre macroeconomice, până într-acolo că unul din
consilierii ultimului vorbea recent despre „un populism responsabil”. Încă
dacă analiza lui Dornbusch şi a lui Edwards păstrează o anumită
notorietate, aceasta provine de la utilitatea sa polemică în arena politică:
ea serveşte la stigmatizarea potenţială a tuturor discursurilor voluntariste
ce implică o creştere a cheltuielilor publice, mai ales consacrate
proiectelor sociale implicând o doză de redistribuire a veniturilor. Însă
America Latină este o regiune în care nivelul cheltuielilor publice este
relativ slab şi unde nivelul inegalităţii veniturilor este foarte înalt.
Într-un avânt mai curând politic, americanul Kenneth Roberts a
fost inspiratorul unei a doua tentative de redefinire, de această dată a
„neo-populismului”. Roberts intră aşadar în inima conflictului dintre
clasici şi moderni, propunând o definiţie generală a populismului,
adaptată celor două epoci, completată de sub-tipuri28. Consideră că
populismul poate fi definit prin existenţa a cinci caracteristici:
_____
28
Kennet Roberts, „Neoliberalism and the Transformation of Populism in
Latin America: The Peruvian Case,” World Politics 48, 1 (octombrie), pp.
82-116.
205
1. O modalitate personalizată şi paternalizată, chiar dacă nu neapărat

charismatică, a direcţiei politice.
2. O coaliţie politică multiclasistă, heterogenă şi concentrată pe sectoare
subalterne societăţii.
3. Un proces de mobilizare politică atât la nivel înalt cât şi la nivel
inferior, care sa treacă în afara formelor instituţionalizate de mediere
sau să le subordoneze legăturiolor mai directe dintre lider şi mase.
4. O ideologie amorfă şi eclectică caracterizată de un discurs care exaltă
sectoarele subalterne, sau care este anti-elitistă şi/sau anti-
establishment.
5. Un proiect economic care utilizează metode redistributive sau
clienteliste larg difuzate cu obiectivul creării unei baze materiale pentru
a susţine sectorul popular.29
Al cincilea punct reţine toată atenţia lui Roberts, întrucât îşi

permite să reia contribuţiile lui Dornbusch şi a lui Edwards într-un cadru
mai larg. Astfel dacă politica diferă considerabil, există un punct comun
între toate fenomenele populiste: utilizarea de programe de redistribuţie la
scară largă pentru a câştiga susţinerea sectorului popular. Ideea poate
părea surprinzătoare pentru anii 1990. Dar studiul lui Roberts asupra
cazului lui Fujimori arată că pornind de la adoptarea noii Constituţii,
guvernul se lansează într-o frenezie de programe sociale „ţintă” destinate
populaţiei celei mai sărace. Astfel chiar dacă anii 1990 cunosc abandonul
marilor sisteme universaliste de protecţie socială legate de salariat, şi s-a
stabilit o epocă a populismului clasic, populiştii contemporani le
înlocuiesc prin programe mai puţin costisitoare şi focalizate asupra
populaţiei vulnerabile. Aceste programe fiind centralizate şi în general
anexate direct de instituţia prezidenţială permit realizarea unui prozelitism
eficient şi prezentând prestaţiile pecuniare ca opere publice localizate
precum „cadouri” personale ale preşedintelui. Roberts arată de asemenea
că Fujimori a petrecut o bună parte din timpul său în 1994 şi 1995, înainte
de realegerea sa, pentru a inaugura personal şcoli de cartier, drumuri,
poduri etc. în cartierele populate ale Limei. Această practică de micro-
_____
29
Ibid, p. 88.
206
clientelism focalizat şi centralizat ar fi ceea ce distinge neo-populismul

contemporan de populismul clasic, chiar dacă în final cele două utilizează
metode clienteliste şi redistributive în favoarea celor mai săraci pentru a-şi
asigura susţinerea lor politică.
Această interpretare a provocat din nou reacţii ale Clasicilor care
au subliniat enorma diferenţă dintre politicile sociale de solidaritate ale
populismului clasic şi asistenţa interesată al populiştilor moderni. Dacă ar
fi posibil ca politicile de redistribuire să facă obiectul unei utilizări
clienteliste, cele două fenomene nu sunt reductibile unul faţă de celălalt.
Această dezbatere este deseori impregnată de consideraţii normative
(Roberts le introduce el însuşi sugerând că această redistribuţie se practică
în scopul de a obţine susţinere politică). Dar acest micro-clientelism al
populiştilor contemporani nu era cunoscut de către populiştii clasici. De
exemplu fundaţia Eva Perón din Argentina din anii 1940-50 servea la
distribuirea „cadourilor” cu vârf şi îndesat şi era finanţată de generoase
donaţii publice sau donaţii private obţinute prin presiuni guvernamentale.
Printre altele, acest tip de programe sociale focalizate s-a generalizat în
regiune şi a evoluat spre un sistem de transfer condiţionat de subvenţii
pentru familiile cele mai sărace pentru sprijinirea ajutoarelor alimentare,
sanitare şi educative30. Dacă aceste programe sunt criticate întotdeauna
pentru că sunt exploatate în scop electoral, persistenţa lor şi instituirea de
criterii asupra categoriilor ţintă ale populaţiei beneficiare atenuează din ce
în ce mai mult posibila derivă a lor. Orice ar fi, în acest nou context
criticile nu privesc doar guvernele considerate populiste. Clientelismul
este o problemă generalizată în America Latină, motiv pentru care nu pare
câtuşi de puţin convingător de a-l transforma în caracter specific al
populismului.
Pe când alte caracteristici evocate de Roberts cum ar fi primele
două (legătura directă dintre lider şi partizanii săi, formarea unei coaliţii
multiclasiste) nu par câtuşi de puţin diferenţiate. Ele punctează mai
_____
30
Lista acestor programe cu principalele lor caracteristici poate fi consultată pe
site-ul oficial CEPAL, departamentul pentru dezvoltare socială.
www.cepal.org/dds.
207
curând spre o evoluţie generalizată a vieţii politice sub influenţa

mijloacelor de comunicare în masă şi a contextului social post-
industrial.31 A treia caracteristică (mobilizarea dezinstituţionalizată de sus
în jos) este în special adoptată de către neopopulişti, însă ignoră rolul
important al sindicatelor din populismul clasic. În sfârşit, a patra
caracteristică (o ideologie „amorfă” anti-elitistă) pare prea generală atât
timp cât diferenţele sunt mari între cele două sub-tipuri. În primul rând
ideologia populismului clasic nu este „ amorfă ” decât dacă se compară cu
marile sisteme de gândire cum ar fi comunismul, comparaţie recurentă în
studiile despre populismul clasic32.
Totuşi comunismul este fără îndoială o excepţie de la regulă.
Coerenţa sa ideologică ţine de faptul că se bazează pe un corp exact de
texte şi de organizarea autoritară şi centralizată a mişcării internaţionale
comuniste. Pe al doilea loc elementul anti-elitist al discursului este
prezent în cele două epoci, dar stigmatizarea elitei nu e acelaşi lucru.
Aceasta este un sector social pe care populismul clasic îl învinuieşte de
„oligarhie” şi în spatele ei stau interesele „imperialiste”. Pentru neo-
populişti este vorba de elita politică ineficientă şi/sau coruptă. Novaro
consideră chiar că acest element anti-elite este mai puţin important în neo-
populism decât în populismul clasic. În cadrul ultimei categorii, liderul
autoritar (caudillo) instaurează o relaţie de reprezentare prin „alteritate”,
graţie mitului unei lupte între popor şi oligarhie, luptă în care el este
principalul actor ca lider al taberei populare. În neo-populism relaţia de
reprezentare este mai curând o reprezentare „de aşteptare”. Liderul
autoritar urmăreşte să facă astfel încât poporul să se identifice cu propria
_____
31
În acest sens pot fi evocate analizele lui Bernard Manin asupra evoluţiei
guvernului reprezentativ spre o „democraţie de audienţă”. Bernard Manin,
Principes du gouvernement représentatif, Flammarion, Paris, 1995.
32
În special, Peter Worsley , „El concepto de populismo”, în Gellner, Ernest, et
Ionescu, Ghita, Populismo, sus significados y características nacionales,
Amorrortu, Buenos Aires, 1969, pp. 212-248.
208
persoană multiplicând semnele proximităţii prin apariţiile sale

mediatice33.
Către depăşirea conflictului
Pe scurt, tentativa de definiţie a lui Roberts are virtutea de a ataca

frontal problema permanenţei şi continuităţii fenomenului populist în
regiune, însă rezultatul are un caracter eclectic. Aceasta îi reproşează
compatriotul său Kurt Weyland care, bazându-se pe teoria formării
conceptelor a lui Giovanni Sartori, notează că principala slăbiciune a
analizei lui Roberts ţine de natura multidimensională a definiţiei sale.34
Definiţiile care recurg la mai multe criterii au avantajul de a se preta la
interesante elaborări teoretice, însă ele sunt empiric puţin utile în măsura
în care fenomenele desemnate răspund rareori la toate criteriile necesare.
Trebuie deci să recurgem la „definiţii radiale” care insistă pe un criteriu în
detrimentul altora. Printre altele, se poate emite aceiaşi critică şi pentru
teoria clasică a populismului. Definiţiile multidimensionale nu sunt
realmente utile decât dacă se înscriu într-un sistem de gândire suficient de
larg. Era cazul teoriei clasice, însă am văzut că fundamentele sale par
destul de fragile astăzi. Concluzia lui Weyland este radicală şi trimite
spate în spate Clasicii şi Modernii. Nu se poate nici de susţinut teoria
clasică, nici să găseşti definiţia unui „neo-populism” care să facă parte
între elementele de ruptură şi continuitate. Cea mai bună soluţie e mai
curând redefinirea populismului pe baza unui singur criteriu, se lasă apoi
propunerea unei tipologii constituită din sub-tipuri pe baza altor criterii. O
asemenea afacere ar fi ocazia de a apropia America Latină de restul lumii
în concepţia sa despre populism.
_____
33
Marcos Novaro, Pilotos de tormenta, Ediciones Letra Buena, Buenos Aires,
1994.
34
Kurt Weyland „The Politics of Corruption in Latin America”, Journal of
Democracy, 9, 2 (Aprilie), pp. 108-121.
209
Rămâne de ştiut ce criteriu se alege. Weyland consideră că acest

criteriu trebuie să fie politic. Contextul economic şi social s-a schimbat
drastic între anii 1940-50 şi contemporaneitate pentru a găsi elemente
solide pentru a continua. Autorul se orientează deci spre primul criteriu al
lui Roberts, cel al stabilirii unei legături directe dintre conducător şi
suporterii săi, care să treacă prin afara instituţiilor politice, şi mai ales prin
partid.
Demersul lui Weyland pare coerent, dar criteriul ales în final
poate părea insuficient diferenţiat. Se riscă în plus de a se introduce o
anumită confuzie între ceea ce este din cauza faptului că în America
Latină avem moştenirea culturală caudillistă, în consecinţa sistemului
prezidenţial şi a evoluţiilor structurilor regimului reprezentativ spre un
model al „democraţiei de audineţă”. Altfel spus, criteriul final reţinut de
Weyland ne duce către o definiţie precisă, dar de o utilitate limitată, atât
pe plan empiric, cât şi pe plan teoretic.
A treia tentativă de redefinire a populismului are loc pe la
sfârşitul anilor 1970, dar care nu s-a formulat decât recent sub forma unei
teorii finale datorită lui Ernesto Laclau.35 Această teorie cunoaşte astăzi
un anume succes care a depăşit pentru prima dată prestigiul teoriei
clasice, poate pentru că satisface demersul lui Weyland de a formula o
definiţie mai satisfăcătoare prin posibilitatea că ea să deschidă analiza.
Definiţia reţinută de Laclau se concentreză asupra discursului
politic. Pentru el, principalul motiv al impasului pe care l-am analizat cu
imaginea conflictuală dintre Clasici şi Moderni ţine de faptul că s-a
încercat întotdeauna de a considera populismul ca o ideologie. Analizele
conduc invariabil la concluzii dezamăgitoare care subliniază caracterul
vag, imprecis, eterogen şi amorf al populismului. Sau pentru Laclau acest
conţinut imprecis trebuie să fie analizat pozitiv. Imprecizia discursului
este garanţia de buna sa funcţionare. Pentru a-i înţelege logica, discursul
populist trebuie să fie analizat ca un discurs politic, adică un discurs unde
reperarea este performantă nu enunţată pur şi simplu. Ca atare, obiectivul
_____
35
Ernesto Laclau, La razón populista, Fondo de Cultura Económica, México,
2005.
210
său nu-i altul decât crearea discursivă a identităţii poporului. Cuvântul

popor menţionat în discurs este precum un „gol semnificant” căruia i se
dă un conţinut convingând actorii sociali de a se recunoaşte în el. Această
operaţiune se obţine articulând „cereri” ale diferitor sectoare sociale,
arătând ceea ce au echivalent, articulare care va fi facilitată dacă ea se
efectuează într-un mod negativ evidenţiind în cadrul discursului o luptă
între popor şi duşman în care acţiunea sau simpla sa prezenţă previne
satisfacerea cererilor. Faimoasa alianţă a claselor în populismul clasic este
un caz particular care poate să ne servească drept exemplu. Existau
anumite cereri nesatisfăcute în societăţile latino-americane din anii 1940-
1950 cum ar fi cele ale muncitorilor care cereau salarii mai bune, cum ar
fi cele ale antreprenorilor industriali care se plângeau de restrângerea
pieţei locale, cum ar fi cele ale clasei de mijloc care nu găseau suficiente
locuri pe piaţa muncii calificate etc. Discursul populist clasic a permis,
atacând oligarhia locală şi imperialismul, de a formula aceste diverse
cereri care au făcut loc apariţiei unei mişcări populare recunoscâdu-şi
identitatea colectivă în „poporul” oprimat de oligarhie.
Această explicaţie arată în ce măsură sunt diminuante aceste teze
care văd în populism un fel de „manipulare” a poporului. Poporul nu
poate fi manipulat decât dacă este mânat să apere interese care nu-i
aparţin. Dar ideea că poporul ar avea interese „autentice” nu are sens
deoarece în realitate poporul nu există decât în măsura în care actorii îl
recunosc. Această recunoaştere trece obligatoriu prin discursul politic.
Printre altele populismul se plasează pe un plan distinct faţă de
alte „isme”. O mişcare politică sau un guvern nu ar fi calificate de
populişti în aceiaşi măsură că alta ar fi socialistă, liberală, conservatoare,
naţionalistă etc. Populismul nu priveşte natura unui actor politic sau a
proiectului pe care-l apără, dar o logică a vieţii politice care poate fi
adoptată de către nu contează care actor la un moment dat. Pentru Laclau
ea este în sine logica politică pur şi simplu.
O asemenea definiţie permite nu doar depăşirea conflictului
Clasicilor cu Modernii în America Latină, deoarece ea poate să fie
aplicată în egală măsură fenomenelor din anii 1940-50 cât şi celor din anii
1990-2000. Ea o rupe şi cu particularismul latino-american (Laclau nu se
limitează la acest cadru geografic-cultural, şi nici nu are vre-un motiv să o
211
facă36). Ea nu infirmă neapărat teoria clasică, dar cum aceasta din urmă
duce spre un fenomen particular limitat în timp şi spaţiu, se câştigă dâdu-
i-se un nume diferit (probabil revenind la noţiunea de mişcare naţional-
populară utilizată de germani), şi de a studia la modul cel mai serios ca pe
o ideologie, sau mai mult sau mai puţin, ca pe un proiect politic particular.
Populismul este o dimensiune importantă a acestor fenomene, dar este
departe de a ţine cont de natura lor. În timp ce în populismul contemporan
avem proiecte politice diverse şi nu e posibil să se vorbească de un
fenomen omogen în locul lor.
Această ultimă remarcă punctează pe anumite limite de analiză
ale lui Laclau. Făcând din populism logica întregului discurs politic, el
diluează obiectul său într-un mod oarecum excesiv, şi în orice caz contra-
intuitiv. Devine deci dificil de a înţelege de ce anumiţi actori politici sunt
consideraţi drept populişti şi alţii nu. Laclau ar răspunde probabil că în
realitate nu toţi actorii care intervin în sfera politică fac politică. Unii se
mulţumesc de a fi administratori sau tehnocraţi, şi chiar ei la sigur sunt cei
care-i stigmatizează pe colegii lor drept populişti.
Totuşi această opoziţie radicală între politică şi administraţie
poate părea excesivă, populismul fiind instrumentul primei menţionate. S-
ar putea probabil nuanţa revenind asupra temei diferenţei dintre cerererile
populare şi cererile democratice, după cum Laclau menţionează într-o
anexă a cărţii sale. Primii sunt nemulţumiţi de sistemul politic, deci pot fi
corelaţi cu alţii printr-un discurs populist. Cei din urmă pe de altă parte
sunt trataţi de sistemul politic, deci sunt parţial multumiţi. Astfel cererile
democratice par respinse de către Laclau în afara taberei politicii şi
căderea domeniului administraţiei. Această asimilare a politicii de către
populism pare să arate că Laclau nu reţine din prima decât dimensiunea
pe care anglo-saxonii o numesc politics, neglijând termenul de policy şi
cel de polity. Astfel se pare că pentru Laclau politica este mai mult decât
_____
36
Teoria sa este, printre altele, compatibilă cu unele reexaminări ale noţiunii
realizate în afara Americii Latine. De exemplu, Guy Hermet, Les
populismes dans le monde. Une histoire sociologique. XIXe- XXe siècle,
Fayard, Paris, 2001.
212
arta de a ajunge la putere şi de a o păstra, dar în niciun caz arta de a

guverna.
Dacă aşa este cazul, fără a reveni la ideea conform căreia
populismul constituie o anomalie, am putea-o vedea ca pe un dezechilibru
în funcţionarea regimului reprezentativ. Astfel, dacă poporul funcţionează
ca un „gol semnificant” în discursul populist, acesta nu este şi punctul de
vedere al teoriei politice. Înainte de a se vedea acordat un oarecare
conţinut către discursul populist, poporul este suveranul. Este sursa
legitimităţii în democraţia reprezentativă. Dar, după cum se ştie, aceasta
din urmă se bazează nu doar pe principiul suveranităţii populare, dar de
asemenea pe pricipiul statului de drept, care poate sintetiza moştenirea
tipic liberală a democraţiei moderne. Acel populism care se înţelege la
Laclau poate fi perceput ca o exacerbare a principiului suveranităţii
populare în detrimentul altor consideraţii, în special cele care ţin de
stabilitatea instituţiilor de care depinde statul de drept. Pe scurt este vorba
de o tendinţă care încurajează potenţialul „democraţiei neliberale”37.
Concluzii
Populismul păstrează astfel dubla sa natură ambiguă. Poate fi

înţeles în cadrul „tensiunilor structurante” care, după Pierre Rosanvallon,
caracterizează democraţia modernă38. Este legat de logica regimului
democratic modern prin insistenţa sa de a fonda propunerile sale asupra
principiului suveranităţii populare, dar există în aceasta o limită. Aceasta
se înţelege bine dacă este plasată în cadrul analizei lui Claude Lefort
asupra democraţiei39. Dacă democraţia este un regim care tinde a păstra
un loc puterii ca un loc vid, aceasta e pentru că puterea poporului nu este
_____
37
Zakaria Fareed, L’avenir de la liberté. La démocratie illibérale aux Etats-
Unis et dans le monde, Odile Jacob, Paris, 2003.
38
Pierre Rosanvallon, Pour une histoire conceptuelle du politique, Seuil,
Paris, 2003.
39
Claude Lefort, Essais sur le politique, Seuil, Paris, 1986.
213
puterea unei persoane. Populismul încearcă să întemeieze autoritatea

legitimă a reprezentanţilor prin creşterea identităţilor colective ceea ce
permite să formeze poporul. Dar într-o democraţie, această logică nu
poate să rămână decât fragilă şi provizorie sltfel se schimbă natura
regimului.
Din acest punct de vedere multiplicarea discursurilor populiste în
America Latină de la începutul anilor 1990 nu e percepută neapărat ca o
deficienţă a democraţiei reinstaurate în deceniile anterioare, ci marchează
mai curând înrădăcinarea lor în culturile politice naţionale, ca o cerere
rapidă de autoritate legitimă, o necesitate imperioasă de politică pe atât
mai mult paradoxală cu cât ea e însoţită de un refuz explicit al politicii.
În plus este faptul că nu există definiţii consacrate ale
populismului oferindu-i acestui termen, pe moment, un statut de noţiune
în tranziţie. Tipologia ideală variază între epocile şi actorii vizaţi. Cu toate
aceste nu este imposibil ca experienţele cele mai recente să conducă spre
o redefinire a raporturilor de proximitate şi distanţare care se formează o
dată cu democraţia. Acest lucru permite trecerilor să revină la noile
cheltuieli asupra complexităţii acestui tip de regim, şi tensiunile ce-l
cuprind. Probabil acesta şi este principalul interes de a reflecta ce suscită
actualmente noţiunea de populism în America Latină.
Bibliografie
Aboy Carlés, Geraldo, Las dos fronteras de la democracia en Argentina,

Homo Sapiens, Buenos Aires, 2001.
Basset, Yann. Les transformations du populisme en Amérique Latine.
Réflexions à partir des cas argentin, bolivien et péruvien. Teză de
doctorat, Universitatea din Paris III, Paris, 2009.
Cardoso, Fernando Henrique, Falleto, Enzo, Dependencia y desarrollo en
América Latina, Siglo XXI, Madrid, 1969.
De Ipola, Emilio et Portantiero, Juan-Carlos, „Lo nacional-popular y los
populismos realmente existentes”. În Nueva Sociedad, nr. 34, 1978.
Di Tella, Torcuato. „ Populismo y reformismo”, în Ianni, Octavio, et al.
Populismo y contradicciones de clase en Latinoamérica, Era, México,
1973 [1965], 38-82.
214
Dornbusch, Rudiger şi Edwards, Sebastian, Macroeconomía del populismo en

la América Latina, FCE, México, 1992 [1991].
Dornbusch, Rudiger şi Edwards, Sebastian. The macroeconomics of populism
in Latin America, National Bureau of Economic Development,
Cambridge, 1989.
Gellner, Ernest şi Ionescu, Ghita, Populismo, sus significados y
características nacionales. Buenos Aires: Amorrortu, 1969.
Germani, Gino, Política y sociedad en una época de transición, Buenos Aires:
Paidos, 1962.
Hermet, Guy, Les populismes dans le monde, Fayard, Paris, 2001.
Hermet, Guy, Loaeza, Soledad, şi Prud’homme, Jean-François. Del populismo
de los antiguos al populismo de los modernos, El Colegio de México,
2001.
Hennessy, Alistair, „América Latina”, în Gellner, Ernest, şi Ionescu, Ghiţă.
Populismo, sus significados y características nacionales, Amorrortu,
Buenos Aires, 1969, pp. 39-80.
Ianni, Octavio, et al., Populismo y contradicciones de clase en Latinoamérica,
Era, México, 1973.
Ianni, Octavio, et al., O colapso do populismo no Brasil, Civilização
brasileira, Rio de Janeiro, 1968.
James, Daniel, Resistencia e integración, Sudamericana, Buenos Aires, 1990
[1988].
Laclau, Ernesto, La razón populista, Fondo de Cultura Económica, México,
2005.
Laclau, Ernesto, Política e ideología en la teoría marxista, Siglo XXI,
Madrid, 1978 [1977].
Launay, Stephen, Chávez-Uribe: deux voies pour l’Amérique latine?, Buchet-
Chastel, Paris, 2010.
Lefort, Claude, Essais sur le politique, Seuil, Paris, 1986.
Lesgart, Cecilia, Usos de la transición a la democracia, Rosario: Homo
sapiens, 2003.
Manin, Bernard, Principes du gouvernement représentatif, Flammarion, Paris,
1995.
Martucelli, Danilo şi Svampa, Maristella, La plaza vacía, Losada, Buenos
Aires, 1997.
Weffort, Francisco, „ El populismo en la política brasileña ”. In Mackinnon,
Maria Moira, y Petrone, Alberto. Populismo y neopopulismo en América
Latina, Eudeba, Buenos Aires, 1998 [1967], pp. 135-152.
215
Matsushita, Hiroshi, Movimiento obrero argentino. 1930-1945, Siglo XX,

Buenos Aires , 1983.
Murmis, Miguel şi Portantiero, Juan Carlos, Estudios sobre los orígenes del
peronismo, Siglo XXI, Buenos Aires, 1971.
Novaro, Marcos, „Los populismos latinoamericanos transfigurados”, în Nueva
Sociedad, nr. 144, 1996, pp. 90-140.
Novaro, Marcos, Pilotos de tormenta, Ediciones Letra Buena, Buenos Aires,
1994.
Nun, José, „Populismo, representación y menemismo”, în Burbano de Lara,
Felipe. El Fantasma del populismo, Caracas, Nueva Sociedad, 1998, pp.
49-79.
Palacios, Marcos, El populismo en Colombia, Siuasinza, Bogotá, 1971.
Quattrocchi-Woisson, Diana, „Les populismos latino-américains”, în Rioux,
Jean-Pierre (dir.). Les Populismes, Presses FNSP et Perrin, collection
„Tempus”, Paris, 2007, pp. 269-300.
Quintero, Rafael, El mito del populismo, Quito: Abya-Yala, 1997.
Rancière, Jacques, La haine de la démocratie, La Fabrique, Paris, 2005.
Carlos Rangel, Del buen salvaje al buen revolucionario, Monte Avila,
Caracas, 1976.
Roberts, Kenneth, „Neoliberalism and the transformation of populism in Latin
America. The Peruvian Case”. World Politics, vol. 48, nr.1, 1995, pp. 82-
116.
Rosanvallon, Pierre, Pour une histoire conceptuelle du politique, Seuil, Paris,
2003.
Taguieff, Pierre-André, „ Populismes et Anti-populismes: le choc des
argumentations”, în Mots, No. 55, 1998, pp. 5-26.
Taguieff, Pierre-André. L’Illusion populiste, Berg Internacional, Paris, 2002.
Tuesta, Fernando. El juego político. Fujimori, la oposición y las reglas.
Friedrich Ebert Stiftung, Lima, 1999.
Vilas, Carlos, La democratización fundamental. El populismo en América
Latina. Consejo Nacional para la Cultura y las Artes, México, 1995.
Weyland, Kurt, Clarifying a contested concept. ‘Populism’ in Latin American
studies. American Political Science Association Paper, Atlanta, 1999.
Worsley, Peter, „El concepto de populismo”. În Gellner, Ernest, et Ionescu,
Ghita. Populismo, sus significados y características nacionales. Buenos
Aires: Amorrortu, 1969, pp. 212-248.
Zakaria, Fareed, L’avenir de la liberté. La démocratie illibérale aux Etats-
Unis et dans le monde, Odile Jacob, Paris, 2003.
216
Populism şi democraţie în Africa
Alexander B. Makulilo
Introducere1
Pe măsură ce Africa intră în cel de-al treilea deceniu al

democratizării caracteristic celui de-al Treilea Val, utilizarea strate-
giilor populiste în timpul alegerilor devine şi mai evidentă. Acest
lucru sugerează că populismul ca şi proiect politic nu este neapărat
potrivnic democraţiei liberale2. Totuşi, populismul ca şi domeniu de
studiu pe acest continent a primit prea puţină atenţie academică. Prin
urmare, termenul „populism” este rar întâlnit în literatura africană.
Sunt două motive principale ale acestei lacune academice. Unul este
ancorat în politicile de demobilizare. După aproape 30 de ani de la
independenţa obţinută în anii ‘60, strategiile politice ale majorităţii
guvernelor africane au intenţionat descurajarea maselor de a participa
în politică3. În consecinţă, „cetăţenii” africani s-au disociat progresiv
de state. Această stare a lucrurilor a devenit cunoscută în discursul
_____
1
Traducerea acestui text din limba engleză a fost realizată de Rouţa
Ruxandra.
2
Ralph Mathekga, „The ANC ‘Leadership Crisis’ and the Age of Populism in
Post-apartheid South Africa”, în African Politics: Beyond the Third Wave of
Democratisation, Joelien Pretorius, Juta& Company Limited, Africa de Sud,
2008, pp. 131-49.
3
Giovanni Carbone, „Populism’ visits Africa: The case of Yoweri Museveni
and No-party Democracy in Uganda”, (Universitatea de Studii din Milano,
2005), Lucrare de cercetare nr. 73.
217
politico-economic drept „ţărani necapturaţi”4. Situaţia nu a stat diferit

nici în statele a căror politică era dominată de un sistem cu un singur
partid. În astfel de situaţii competiţia a lipsit, făcând populismul, văzut
ca şi strategie de mobilizare a sprijinului, să pară şi mai puţin
important. Cel de-al doilea motiv este dat de discursul politic post-
independenţă care s-a concentrat mai mult pe construcţii conceptuale
precum „autoritarism”, „neo-patrimonial” sau „conducere personală”5.
Scopul acestui capitol este de a revizui strategiile populiste
din Africa şi de a prezenta cum au fost ele implementate. În acest sens,
sunt comparate strategiile a trei lideri politici: Jakaya Mrisho Kikwete,
preşedintele Republicii Unite a Tanzaniei şi preşedintele partidului
conducător Chama Cha Mapinduzi (CCM); Jacob Gedleyihlekisa
Zuma, preşedintele Africii de Sud şi preşedinte al partidului condu-
cător, Congresul African Naţional (CAN) şi Frederick Jacob Titus
Chiluba, fostul preşedinte al Zambiei (1991-2001) şi lider al Mişcării
pentru Democraţie Multipartidistă (MDM). Deşi selecţia acestor
cazuri nu este una aleatorie, ele rămân interesante pentru un studiu ca
cel de faţă6.
Pentru clarificare, Zambia este prima ţară anglofonă din
Africa ce a reuşit trecerea paşnică la democraţie. Preşedintele Kenneth
Kaunda şi Partidul Unit al Independenţei Naţionale (UNIP) au tran-
sferat puterea lui Frederick Chiluba şi MDM în 1991. Astfel, Zambia
este importantă pentru că oferă un model de reformă politică care
rezonează cu elitele politice şi mişcările populare din Africa. Într-adevăr,
cazul Zambiei a ridicat întrebarea generală despre dinamicile tranziţiei
de la conducerea autoritară la un sistem politic competitiv mai
_____
4
Goran Hyden, Beyond Ujamaa in Tanzania: Underdevelopment and an
Uncaptured Peasantry, University of California, Berkeley and Los Angeles
Press, 1980.
5
Giovanni Carbone, Populism visits Africa…, 1.
6
Potrivit Sondajului Anual despre Drepturile Politice şi Libertăţi civile din
2011 al Freedom House, Tanzania şi Zambia aparţin ţărilor parţial libere, în
timp ce Africa de Sud este văzută ca fiind liberă, http://www.free
domhouse.org/template.cfm?page=594 (accesat în 15 August 2011).
218
deschis7. Tanzania, pe de altă parte, a introdus un sistem multipartidist

în 1992, dar a ajuns să fie de facto un sistem cu un singur partid8. Deşi
încă nu a atins stadiul democraţiei, Tanzania este unul dintre cei mai
buni performeri din Africa referitor la guvernarea democratică.
Tranziţia sa către democraţie nu a fost nici rapidă, nici dramatică, iar
partidul CCM aflat la conducere nu a pierdut puterea în faţa opoziţiei9.
Foarte important, tranziţia Tanzaniei, caz unic în Africa, nu a fost
tulburată de răscoale. Africa de Sud este şi ea unică. Ieşind din
apartheid în 1994, CAN a rămas un partid dominant. Totuşi, politicile
interne din CAN sunt facţionate culminând cu un lider populist chiar
înainte de alegerile generale ţinute în 2008. De înţeles că CCM10 şi
CAN au rămas partidele conducătoare de la obţinerea independenţei
ţărilor respective. În opoziţie, MDM a înlăturat UNIP în alegerile
fondării multipartidismului din 1991 şi se află încă la putere. În plus,
instituţional, cei trei fondatori ai alegerilor multipartidiste din 1991
erau prieteni. Ne referim la Julius Kambarage Nyerere în Tanzania,
Nelson Mandela în Africa de Sud şi Kenneth Kaunda în Zambia.
Prietenia lor a fost cimentată prin organizaţia Front-Line States (FLS).
Nyerere şi Kaunda au fost printre cei mai activi fondatori în 1975 ai
FLS al cărei scop era conducerea majoritară în Africa de Sud11.
Făcând parte din aceste lupte extinse pentru liberalizare, cele două
_____
7
William Tordoff şi Ralph Young, „Electoral politics in Africa”, Government
and Opposition, 40(3), 2005, pp. 403-23.
8
Alexander B. Makulilo, „State-Party and Democracy: Tanzania and Zambia
in Comparative Perspective”, PhD Diss., University of Leipzig, 2010.
9
Goran Hyden, „Top-Down Democratization in Tanzania”, Journal of
Democracy, 10(4), 1999, pp. 142-55.
10
CCM a luat fiinţă în urma fuziunii dintre Uniunea Naţională Africană
Tanganyika (TANU) şi a Partidului Afro-Shiraz (PAS) din 5 Februarie
1977. Fuziunea nu a alterat filozofia fundamentală a Ujamaa, o formă de
socialism, precum nici pe cea a structurii partidelor precedente. Totuşi,
CCM este deseori privit ca fiind un partid independent.
11
Jackie Cilliers, „Building Security in Southern Africa: An Update on the
Evolving Architecture”, Pretoria Institute of Security Studies, 1999,
Monografia nr. 43.
219
ţări, cu ajutorul Chinei, au construit Autoritatea Căilor Ferate

Tanzania-Zambia (TAZARA). Totuşi, Tanzania şi Zambia au oferit
luptătorilor pentru libertate din Africa de Sud bazele pentru pregătire.
Pentru realizarea acestui studiu au fost folosite atât metode
primare de colectare a datelor, cât şi secundare. Nu în ultimul rând,
acest studiu s-a bazat foarte mult pe documente. Aceste documente au
fost examinate printr-o analiză de conţinut cât şi contextuală tocmai
pentru a dezvălui strategiile populiste din ţările respective. Cât
priveşte interviurile, acest studiu a beneficiat de arhiva personală a
autorului în special pentru Tanzania şi Zambia, unde acesta a susţinut
un studiu detaliat şi sistematic despre tranziţia politică din aceste ţări.
Studiul a fost realizat între 2009 şi 2010 şi a fost denumit „State-Party
and Democracy: Tanzania and Zambia in Comparative Perspective”12.
Pentru finalizarea acestei lucrări, capitolul este divizat în cinci părţi
principale: introducere, cadrul teoretic, evoluţia istorică a popu-
lismului, lideri populişti şi concluzii.
Cadrul conceptual
Populismul este un concept alunecos, înşelător. Oricum,

mesajul său de fond vine simplu în apărarea „omului obişnuit”, de
obicei privit ca marginalizat. Astfel, ca şi mişcare, acesta reclamă
căutarea „includerii”. În această privinţă, presupunerea pe care se
sprijină populismul este aceea de eliminare a elitelor şi de stabilire a
_____
12
Pentru Africa de Sud doresc să menţionez rolul jucat de Dl. Alex B.
Makulilo, un candidat Ph.D (Universitatea din Bremen) care în timpul când
eu lucram la acest capitol, el se afla în Africa de Sud pentru lucrarea sa de
cercetare. A fost de un real ajutor prin a-mi aduce la cunostinţă noile
dinamici ale politicii regimului Zuma. Ţin să mulţumesc şi D-lui Tiyaonse
Kabwe, lector la Universitatea din Zambia. L-am cunoscut pentru prima
dată în 2009, în timpul cercetării mele de teren. Încă o data, scriind acest
capitol, Dl. Kabwe s-a arătat dispus să răspundă apelurilor mele şi să îmi
împărtăşească noutăţile politicii Zambiei.
220
unei democraţie mai directe (şi îndoielnic mai omogene) reducând în

acest fel inegalitatea şi excluderea13. Astfel stând lucrurile, populismul
este „anti-partid, anti-elite, anti-convenţii, anti-politic”. Totuşi, egali-
tarismul său este chestionabil din moment ce populismul atrage
suportul bazându-se pe o constituentă specifică. Considerând că liniile
clivajelor variază de la politică la politică, nu este defel neobişnuit să
găsim că populismul se manifestă în diferite forme. Poate fi civil sau
militar, progresiv sau regresiv, de dreapta sau de stânga, rural sau
urban, etnic-religios sau secular, indigen sau străin, tineresc sau
specific bătrânilor, bazat pe burghezie-proletariat sau pe ţărănime,
electoral sau insurecţional14.
Definiţia dată de Giovanni Carbone este exhaustivă pentru
scopul acestui studiu. El prezintă cinci indicatori principali care sunt
tipici unui lider populist:
un stil de conducere puternic personalizat; stil marginal sau afirmaţia că

noul lider nu îşi are originea în clasa politică existentă; o retorică anti-
sistem, anti-instituţii şi anti-organizaţii, deseori ţintind spre corupţia
politică şi a partidelor politice; un apel către restaurarea „puterii
poporului” prin refondarea democraţiei (unde noţiunea de «popor» ca şi
întreg organic nu permite reprezentarea intereselor particulare); o strategie
duală pentru mobilizarea maselor, menită să legitimeze şi să imple-
menteze proiectul politic menţionat, bazându-se pe: (a) un lider care
apealează direct la mase pentru legitimare. Acest fapt implică în schimb:
(i) un anume tip de conducere care se sprijină sau este uşor adaptabil la un
mediu electoral; (ii) un posibil rol cheie pentru mass-media; şi (iii) o
iminentă apariţie a politicilor demagogice, în special a apelurilor xenofobe
sau a politicilor iresponsabile economic; (b) mecanisme pentru democraţie
_____
13
Paul Lucardie, „Populism: Some Conceptual Problems”, Political Studies
Review, 2009, pp. 319-21.
14
Philippe C. Schmitter, „A Balance Sheet of the Vices and Virtues of
‘Populisms”, în European University Institute and Central European
University, 2006.
221
directă, precum structuri locale participatorii sau referendum-uri pentru a

potoli şi mobiliza populaţia.15
Paragraful de mai sus arată că un lider individual devine

centrul măsurilor într-o politică, subminând astfel instituţiile politice.
Acest fapt denotă „fermitate”, însă şi o lipsă a predictibilităţii siste-
mului. Un lider politic tinde să se elibereze de orice fel de control
instituţional promovând astfel declinul instituţional. Totuşi, noţiunea
de „putere a poporului” în Africa şi dincolo de ea, este problematică.
Implică omogenitate şi unanimitate. Practic, oricum societăţile sunt
eterogene. În Africa, unde strategia colonială de a dezbina şi conduce
a rămas o instituţie de conducere încă din 1880 şi posibil preluată de
liderii din perioada post-independenţă, societăţile sunt foarte fragile.
Problemele etnice, sărăciei abjecte, corupţiei, regiona-
lismului, pentru a menţiona doar câteva dintre ele, sunt comune pe
acest continent. Tocmai de aceea, „oamenii” pot fi „unii oameni”.
După cum se poate observa, populismul nu este întotdeauna un
fenomen natural precum „carisma”. Este un proiect creat deliberat
pentru a simboliza o persoană unică aflată la conducerea populaţiei. În
mod normal, scopul este atins prin folosirea mass-mediei ca şi
instrument de propagandă. Într-adevăr, în timpuri nefericite precum
crize economice, sărăcie sau conflicte, mass-media tinde să
portretizeze populiştii ca pe salvatori ai ţării. Deşi se bucură de
legitimitate, ea nu este bazată pe valori organice între conducător şi
cei conduşi. În consecinţă, o asemenea legitimitate este pe termen-
scurt. În unele cazuri, şi în special în societăţile sărace, populismul
este obţinut prin folosirea corupţiei şi prin patronaj. După cum voi
arăta mai departe, populismul preşedintelui Kikwete a fost făcut
posibil prin intermediul fenomenului „mtandao”, fenomen care,
dincolo de a se baza puternic pe mass-media pentru crearea popu-
lismului, se foloseşte în acelaşi timp de corupţie şi intimidare. Totuşi,
finalitatea „creării” populismului este centrală elitelor politice şi
_____
15
Giovanni Carbone, Populism visits Africa…, p. 1.
222
luptelor pentru obţinerea puterii. În acest fel, elitele minoritare

mobilizează restul societăţii împotriva elitelor care sunt deja la putere.
În contextul african, populiştii specifică un timp pentru rezol-
varea a ceea ce ar putea fi considerate probleme cronice. În mod normal,
ar spune de exemplu „în 100 de zile de la alegerea mea, mă voi
asigura că sărăcia este de domeniul istoriei”. Din moment ce elitele
nu sunt corespondente ale maselor şi servesc intereselor altor elite,
este puţin probabil că vor avea succes în rezolvarea unor astfel de
probleme. Prin urmare, când vine vorba despre alegerile pentru cel de-
al doilea mandat, le este dificil să navigheze prin urna de voturi. Acest
fapt se datorează crizei de sub-perfomanţă a proiectelor super-ambi-
ţioase folosite pentru solicitarea voturilor. Ar trebui să fie de la sine
înţeles că în anumite situaţii populiştii tind să atace străinii pentru a-şi
camufla propriile performanţe slabe. De exemplu, în 1972, dictatorul
Idi Amin al Ugandei i-a expulzat pe asiatici acuzându-i că îi exploa-
tează pe ugandezi. Asemănător, în Zimbabwe, preşedintele Robert
Mugabe s-a folosit constant de problema teritoriului pentru a-i eticheta
pe britanici şi americani ca şi inamici ai locuitorilor Zimbabwei.
Deşi nutresc aceleaşi îngrijorări când vine vorba despre
dominaţia ţărilor vestice asupra zonelor mai puţin dezvoltate ale lumii,
în special din Africa, consider că problema teritoriului a fost folosită
greşit doar pentru a legitima regimul lui Mugabe. Străinii sunt deseori
folosiţi pentru legitimizarea populiştilor în Africa. Acest lucru nu se
întâmplă pentru că naţiunile străine sunt adepte ale populismului, ci
pentru că unii populişti sunt folosiţi pentru a proteja interesele
imperialiste. În Zimbabwe, de exemplu, interesele britancilor legate de
teritoriu l-au salutat şi susţinut pe prim-ministrul Morgan Tsvangirai
pentru a-l înlătura pe Mugabe. În mod similar, în Africa de Sud,
preşedintele Jacob Zuma trebuia să asigure ţările vestice că nu vor fi
schimbări radicale odată ajuns la putere. Acest tip de asigurare s-a
văzut şi în cazul preşedintelui Jakaya Kikwete. Oricum, există un
mare risc pentru un populist de a se identifica singur şi de a face apel
către Vest. Asta pentru că Africa a fost de-a lungul istoriei subiect al
tuturor formelor de exploatare şi dezumanizare prin erele de sclavie şi
colonizare. Sub actuala globalizare, pe care unii analişti ar vedea-o ca
223
pe o junglă globală16, chiar şi percepţia generală a publicului este una

negativă deoarce continuă să vadă Africa drept subiect al aceluiaşi
statut istoric, fiind mult mai riscant pentru populişti să apeleze la
Occident. În scenariile prezentate, Vestul a fost atât un facilitator, cât
şi un motor de guvernare pentru populism. De obicei, populiştii din
continent ar tinde să dezaprobe Vestul în timpul campaniilor
electorale, dar s-ar apleca imediat în faţa lor pentru a cere asistenţă în
guvernare odată ajunşi la putere. Dincolo de strategiile sale,
populismul de pretutindeni are propriile defecte şi virtuţi. Schema
defectelor şi virtuţilor propusă de Philippe Schmitter17 este relevantă
în înţelegerea consecinţelor populismului în Africa. Tabelul 1 de mai
jos este explicativ în acest sens:
Tabelul 1 – Virtuţile şi defectele populismului
Virtuţi Defecte
Consolidarea sclerotică a Subminarea loialităţilor partidelor
partizanilor loialităţilor şi dizolvarea existente şi a alegerilor stabile
sistemelor de partide părtaşe, dintre programele partizane
deschizând astfel drumul pentru competitive fără a oferi alternative
noile formaţiuni politice. în cazul înlocuirii lor.
Recrutarea şi mobilizarea Recrutarea unor persoane rău
cetăţenilor anterior apatici şi pasivi informate care nu au preferinţe
politic pentru participarea la consistente şi care caută mai
procesul electoral. degrabă satisfacţii politice
„emoţionale” decât pragmatice.
Prin susţinerea şi combinarea unor Susţinerea unor aşteptări care nu
chestiuni politice dispersate şi/sau pot fi îndeplinite şi urmărirea unor
ignorante, populismul încurajează politici care sunt incompatibile,
articularea unor clijave şi aşteptări amândouă producând astfel efecte
_____
16
Samuel Wangwe, „Globalisation and Marginalisation: Africa’s Economic
Challenges in the 21st Century”, în Reflections on Leadership in Africa:
Forty Years After Independence, ed. Haroub Othman, VUB University
Press, 2000, pp. 179-94.
17
Philippe C. Schmitter A Balance Sheet..., p. 3.
224
Virtuţi Defecte
suprimate. negative tuturor.
Provocarea constrângerilor externe Folosirea de străini şi puteri străine
„acceptate” şi chestionarea ca scuză pentru propriile eşecuri şi
dependenţelor existente şi uneori slăbirea legăturilor externe necesare
exploatate de puterile străine. pentru bunăstarea şi securitatea
naţională.
Înlocuirea programelor de partid şi a Comutarea atenţiei de la chestiuni
ideologiilor învechite şi pre-definite şi politici la persoane şi
cu personalitatea liderilor. personalităţi, introducând astfel un
element eratic şi oportunist în
politică.
Exersează „fermitatea în luarea Populiştii pot fi mai hotărâţi, însă
deciziilor” şi o înlocuiesc cu deciziile lor tind să fie bolnav
imobilizarea politicilor şi cu concepute şi să nu ţină cont de
expansiunea soluţiilor „posibile efectele pe termen lung asupra
politic” la problemele colective următoarelor generaţii.
Populiştii au nevoie continuă de Populiştii pot fi capabili de a altera
ratificare şi sunt de obicei învinşi la regulile şi/sau de a câştiga suportul
vot, lăsând în locul lor un sistem de militar şi al forţelor de ordine
partide revigorat. neputând fi astfel înlăturaţi de la
putere într-un mod paşnic.
Orice sistem politic este un potenţial subiect al populismului.

Oricum, în democraţiile cele mai dezvoltate, unde instituţiile sunt
stabile, populiştii sunt relativ puţini. În opoziţie, în societăţile sub-
dezvoltate, unde instituţiile sunt de regulă slabe, populiştii au puterea
necesară pentru a-şi aplica politicile. În Africa, instituţiile sunt încă
slabe. Totuşi, populismului i s-ar testa propria performanţă.
Evoluţia istorică
Africa este un continent provenit dintr-un stabiliment colo-
nial. În jurul anilor 1880, a fost subiectul colonizării în special de către
225
imperialismul ţărilor vest-europene.18 De atunci, continentul a fost

anexat capitalismului metropolitan. Nu surprinde deloc descoperirea
că toate politicile implementate în Africa au fost impuse de către Vest.
Acest fapt a fost posibil datorită statelor africane create de-a lungul
istoriei prin comerţul cu sclavi, colonizare şi neo-colonizare19. De
asemenea, statul colonial împuternicit cu administrarea coloniilor a
fost pur şi simplu impus. Nu îşi are rădăcinile în teritoriile colo-
nizate20. Cu alte cuvinte, s-a folosit de forţă pentru a prinde puterea
din moment ce i-a lipsit consimţământul celor conduşi. Această
problemă a fost alcătuită din scopul primar al colonialismului, anume
cel al exploatării resurselor celor colonizaţi. Simplu spus,
colonialismul nu a fost creat să ofere bunuri şi servicii subiecţilor
colonizaţi.21 Prin urmare, nu erau răscumpărări pentru munca şi taxele
luate de la subiecţi de către statul colonizator. Aceasta a ţinut puterile
coloniale chiar mai departe de subiecţi. Cu siguranţă că un stat
colonial a supravieţuit într-o permanentă criză de legitimitate de-a
lungul perioadei sale.
Este necesar de menţionat că africanii au fost tot timpul
împotriva oricărei forme de dominare. Statul colonial s-a confruntat
astfel cu rezistenţe încă de la intrarea sa pe pământ african. Abia după
cel de-al Doilea Război Mondial scopul şi dimensiunea acestei
rezistenţe a mers până la proclamarea independenţei. Într-un fel, lupta
a fost dusă împotriva dominaţiei externe care jucase pentru secole un
rol important în politica de demobilizare. Pentru prima oară, odată cu
această conjunctură, Africa a fost martora apariţiei liderilor populişti
_____
18
Alex Callinicos, Imperialism and Global Political Economy, Polity Press,
Cambridge, 2009.
19
Christopher Clapham, The Third World Politics: An Introduction, Croom
Helm Limited, Londra, 1985.
20
William Tordoff, Government and Politics in Africa, 3rd Edition, Indiana
University Press, 1997.
21
Walter Rodney, How Europe Underdeveloped Africa, Dar es Salaam:
Tanzania Publishing House, 1972.
226
care încercau să mobilizeze masele împotriva statului colonial. Pe

atunci, le era mult mai uşor partidelor politice să identifice conducerea
colonială cu sursa tututor problemelor din Africa, devenind prin
urmare anti-regim. Dincolo de această evoluţie, au existat câţiva
politicieni care au militat pentru politici favorabile conducerii
coloniale. Aceştia erau reprezentanţi ai partidelor politice special
create de colonizatori pentru manipularea luptei pentru independenţă.
În timpul acestei lupte pentru independenţă, unii lideri au fost
percepuţi ca fiind „anti-coloniali, anti-politică şi anti-elite”. În
Tanzania, Mwalimu Julius Kambarage Nyerere a fost foarte popular şi
carismatic. Partidul său politic, Uniunea Naţională Africană a
Tanganykăi (UANT), a câştigat toate locurile din alegerile organizate
anterior independenţei. Deşi Tanganyika a obţinut independenţa în
1961 bazându-se pe un sistem multipartidist, Nyerere a trecut apoi în
1965 la un sistem cu un singur partid. De fapt, Nyerere a fost chiar
mai popular decât partidul său. Doar popularităţii sale s-a datorat
faptul că a rămas şef al statului/guvernului din 1961 până în 1985 când
a hotărât să se retragă din activitatea politică. Un motiv care ar putea
explica acest fenomen este criza economică din anii ‘70 care l-au
solicitat să apeleze la asistenţa Fondului Monetar International (FMI)
şi a Băncii Mondiale. Nyerere a crezut în Ujamaa, o formă de
socialism îndreptată spre o ideologie populară. Sub Ujamaa şi în
special prin Declaraţia de la Arusha din 1967, Tanzania şi-a naţio-
nalizat toate mijloacele de trai, statul devenind deţinătorul economiei.
Astfel, Nyerere era total împotriva introducerii privatizării economiei
considerând că ar avea consecinţe terifiante asupra celor săraci care
reprezentau majoritatea în ţară. Mwalimu Nyerere este văzut până
astăzi drept părintele naţiunii şi se bucură de respect pe continent ca
fiind un „om al poporului”. Este interesant de notat că Biserica
Romano-Catolică a iniţiat un proces de beatificare a sa ca şi sfânt. În
Ghana, Kwame Nkrumah a fost un lider populist în timp ce în cazul
Zambiei vorbim de Kenneth Kaunda, cunoscut popular sub denumirea
KK. Aceşti lideri au mobilizat masele împotriva colonialismului şi în
final au câştigat „steagul independenţei”.
227
Contrar populismului comun demonstrat de liderii citaţi, un

observator argumentează că aceştia au avut partea lor de împărţit cu,
pe atunci, conducerea colonială. Majoritatea au fost pregătiţi în
Europa, căpătându-şi astfel valorile şi supunerea. El ridică o întrebare
interesantă: Ce s-a întâmplat mai exact la independenţă? Răspunde la
această întrebare prin a spune că au fost doar motive de sărbătoare.22
După cum se poate observa, aici este independenţa pusă sub
chestionare. Pentru că de atunci, ţările estice au continuat să domine
toate sferele de viaţă incluzând aici aspectele politice, economice şi
socio-culturale.23
Plecând de la acest cadru, cine doreşte să conteste condu-
cerea statului/guvernului ar trebui să obţină aprobarea statelor vestice.
Aceasta ar fi probabil doar pentru a se asigura că un conducător ar
lucra pentru protejarea intereselor lor. Pe cât de mult nu îşi doresc un
lider populist în Europa, puterile occidentale sunt pe atât de mult
inamicii populiştilor în restul lumii. Aceasta se întâmplă pentru că
aceştia sunt imprevizibili şi le-ar deturna astfel proiectele de
exploatare. Cum a fost deja afirmat, preşedintele Robert Mugabe, de
exemplu, este văzut drept populist doar pentru că este anti-Vestic.
Totuşi, după independenţă, majoritatea liderilor africani au
optat pentru state centralizate24. S-a crezut că acestea vor grăbi
dezvoltarea. Astfel, sub justificarea unităţii şi a dezvoltării, majo-
ritatea statelor a introdus sisteme cu un singur partid. Mai mult de atât,
ele au optat pentru economii deţinute de stat. Impactul dual al acestor
mişări a fost simpla concentrare şi centralizare a puterii în mâna unui
singur om. Aceasta a fost esenţa demobilizării împotriva popu-
_____
22
Christopher Clapham, The Third World Politics…, p. 6.
23
Samir Amin, „Underdevelopment and Dependence in Black Africa: Origins
and Competing Forms,” The Journal of Modern African Studies, 10(4),
1972, pp. 503-24.
24
James Wunsch S, „Centralization and Development in Post-Independent
Africa”, în The Failure of the Centralized State: Institutions and Self-
Governance in Africa, eds. James Wunsch S. and Dele Olowu, Westview
Press, Boulder, San Francisco & Oxford, 1990, pp. 43-73.
228
lismului. Oricum, rezultatul centralizării a fost un eşec al anilor ’80.

Guvernele naţionale au încercat să restructureze economiile însă fără
succes, fapt ce a dus la apelarea puterilor vestice pentru ajutor.
Pachetul acestei asistenţe este cunoscut drept Politici Structurale de
Ajustare (PSA). PSA a fost implementat de FMI şi de Banca
Mondială. Odată cu acest ajutor au venit cerinţele obligatorii pentru
statele ajutorate de a introduce liberalizarea economică şi politică25.
Ţările africane nu au avut de ales. Oricum, în loc să producă o
eliberare, PSA a adâncit criza26. Este discutabil dacă PSA a creat
terenul propice pentru apariţia populismului. În Zambia, de exemplu,
situaţia era aşa de critică până în punctul în care satisfacerea nevoilor
de bază precum alimentarea, reprezenta un fenomen. Totuşi, odată cu
cel de-al Treilea Val al democratizării, au fost create noi căi pentru
mobilizare.
Lideri populişti în Africa
Liderii populişti se disting ca fiind tipici maselor într-un

sistem politic. Această stare este atinsă printr-o combinare de strategii
precum politici demagogice şi sloganuri care atrag privirea şi par să
reflecte dorinţele şi nevoile poporului. În unele situaţii, populiştii
devin uneori şi mai cunoscuţi prin folosirea mass-mediei şi a
sondajelor de opinie. Aceasta se întâmplă şi mai acut în ţările în care
ignoranţa şi sărăcia stau în calea oamenilor până la limita în care se
încred pe deplin în mass-media şi rezultatele sondajelor. Totuşi, neo-
patrimonialismul şi corupţia au fost şi ele folosite pentru a susţine
populismul. Această secţiune examinează strategiile populiste ale
celor trei lideri Jakaya Mrisho Kikwete, preşedintele Republicii Unite
_____
25
Peter J. Schraeder, African Politics and Society: A Mosaic in
Transformation, Macmillan Press Ltd, Londra, 2000.
26
Issa Shivji G, Accumulation in Africa Periphery: A Theoretical Framework,
Dar es Salaam: Mkuki and Nyota Publishers Limited, 2009.
229
ale Tanzaniei; Jacob Gedleyihlekisa Zuma, preşedintele Africii de Sud

precum şi Frederick Jacob Titus Chiluba, fostul preşedinte al Zambiei.
Secţiunea prezintă mai întâi o scurtă biografie a acestora, urmată de
prezentarea strategiilor lor populiste.
Jakaya Mrisho Kikwete
Jakaya Mrisho Kikwete (JK) s-a născut pe 7 octombrie, 1950

în Bagamoyo, Tanzania. Este licenţiat în economie la Universitatea
din Dar es Salaam. Are pregătire militară şi o vastă experienţă în acest
domeniu. Implicarea sa în politică este evidentă încă de la prima fază
de guvernare (1961-1985). Kikwete a activat ca şi funcţionar al
UNAT şi apoi a Chama Cha Mapinduzi (CCM) după fuziunea UNAT
cu Partidul Afro-Shiraz (PAS), pe atunci singurele partide din
Tanganyika şi Zanzibar respectiv la 5 iulie 1977. Ca şi ofiţer activ al
partidului, Kikwete a reuşit să urce treptele partidului, ajungând în
1982 să fie ales membru al Comitetului Naţional Executiv (CNE), cea
mai importantă autoritate de luare a deciziilor a partidului. În 1997,
este ales şi ca membru al Comitetului Central al partidului, funcţie pe
care o deţine şi astăzi. Participarea activă în politică a lui Kikwete nu
s-a rezumat la partid. A deţinut câteva funcţii şi în guvern. În 1988, în
timpul celei de-a doua faze de guvernare (1985-1995), preşedintele de
atunci, Ali Hassan Mwinyi, l-a numit membru al parlamentului şi
deputat al Ministerului Energiei şi Mineralelor. A fost apoi, în 1990,
promovat la ministeriatul deplin al Apei, Energiei şi Mineralelor. În
1994, Kikwete a devenit cel mai tânăr ministru al Finanţelor. La fel şi
în timpul celei de-a treia faze de guvernare, (1995-2005), când
preşedintele de atunci, Benjamin William Mkapa l-a numit Ministru al
Afacerilor Externe şi al Cooperării Internaţionale, poziţie deţinută
până în 2005, când a devenit cel de-al patrulea preşedinte al Republicii
Unite a Tanzaniei. Acest profil arată că JK este implicat atât în partid,
cât şi în guvern.
230
Ar trebui indicat încă de la început că, spre deosebire de

Zambia şi Africa de Sud, sistemul politic al Tanzaniei este descris ca
fiind unul tipic de sistem cu un singur partid27. Aceasta înseamnă că
statul şi partidul conducător se contopesc până în măsura în care scena
politică este înclinată semnificativ în favoarea partidului aflat la
conducere. Partidul foloseşte resursele statului şi aparatul coercitiv
pentru a depăşi partidele din opoziţie. Această contopire este atât de
acută încât statul pare să fie în buzunarul CCM28. Totuşi, în primă
instanţă, victoria CCM-ului este garantată cu mult înaintea zilei
alegerilor. Astfel, competiţia strânsă din timpul alegerilor are loc mai
degrabă în prezenţa partidului decât în afara lui. Doar de curând au
început partidele din opoziţie să câştige teren. De exemplu, în
alegerile din 2010, rata voturilor obţinute de partidele din opoziţie a
urcat până la 40%. Prin urmare, nu există nici o cale de a ajunge la
putere din afara structurilor de partid. Această situaţie reprezintă şi o
cerinţă a legii care spune că orice candidat ar trebui să fie membru
unui partid politic şi să fie sponsorizat de acesta29. Prin urmare,
populismul lui Kikwete ar trebui înţeles în acest context şi mai
important este că acesta a fost împins de structurile statale de partid în
special în timpul competiţiei dintre partide.
Populismul lui Kikwete nu are istorie lungă. În 1995,
Kikwete a aspirat fără succes la postul prezidenţial în cadrul partidului
_____
27
Alexander B. Makulilo, Tanzania: A De Facto One Party State?, VDM
Verlag Dr. Muller Aktiengesellschaft & Co. Kg, Saarbrücken, 2008.
28
Goran Hyden and Max Mmuya, Power and Policy Slippage in Tanzania-
Discussing National Ownership of Development (Sweden: Swedish
International Development Cooperation Agency, 2008), Studies, nr. 21.
29
Vezi Constituţia Republicii Unite a Tanzaniei din 1977. Vezi şi Actul nr.5
al Partidelor Politice din 1992. Această cerinţă pentru apartenenţa la partid a
reprezentat un subiect de controversă de la debutul multipartidismului din
1992. Pentru mai multe detalii vezi Alexander B. Makulilo, „Join a party or
I cannot elect you”: The independent candidate question in Tanzania”, în
Central European University Journal of Political Science 6(1), 2011, pp.
111-137.
231
său. Se spune că Mwalimu Julius Nyerere30 l-a preferat ca şi candidat

pe Benjamin Mkapa. A fost spre sfârşitul celui de-al doilea termen al
lui Mkapa în 2005 când Kikwete a început să se reinventeze ca şi „om
al poporului”. Pentru a reuşi acest lucru, el şi colegii lui din partid au
iniţiat o reţea de sprijin cunoscută publicului sub denumirea de
„mtandao”31. Acţionând ca un tsunami, „mtandao” a folosit orice
mijloace de a-l portretiza pe JK ca şi alegere a poporului. S-a folosit
de mulţi bani pentru a atrage suportul tuturor, în special al tinerilor. La
început, JK a fost prezentat drept „candidat al tinerilor”. Această
campanie a mers mână în mână cu utilizarea în exces a mass-mediei şi
a promisiunilor super ambiţioase. Totuşi, spre deosebire de alte
populisme, JK a fost susţinut de structurile de partid din stat. Acesta a
fost momentul din istoria ţării când, sub un sistem multipartidist,
preşedintele a fost capabil să fie ales cu 80,28% din voturile
populare32. Totuşi, precum într-un sistem bazat pe partide, utilizarea
intimidării, dar şi a corupţiei au fost parte din joc33.
Aproape de 2005, populismul lui Kikwete a câştigat teren pe
măsură ce media şi sondajele l-au descris ca fiind cel mai de încredere
lider din guvern. În timpul campaniilor din 2005, Kikwete s-a
evidenţiat ca om al poporului şi s-a identifcat cu tineretul, factor ce a
avut un impact asupra alegerilor următoare. Ar trebui notat că CCM s-a
bucurat vreme îndelungată de susţinerea celor vârstnici şi a femeilor34.
Sloganurile sale „Maisha Bora kwa kila Mtanzania” (literal reprodus:
_____
30
A fost primul preşedinte al Republicii Unite a Tanzanie şi părintele
naţiunilor. A deţinut primul card de membru al partidului CCM. S-a bucurat
de respect şi de cele mai multe ori, partidul i-a urmat sfaturile.
31
Actorii „mtandao” erau Rostam Aziz, Edward Lowassa şi Jakaya Mrisho.
Aceştia au mobilizat membrii partidului să voteze pentru Kikwete ca şi
candidat la preşedinţia CCM. Într-adevăr, în 2005, Kikwete a fost
nominalizat de partid după ce a câştigat victoria în teritoriu.
32
Vezi Raportul Comisiei Electorale Naţionale 2006.
33
Vezi Raportul Comitetului de Monitorizare a Alegerilor din Tanzania
(CMAT) 2006.
34
Vezi rapoartele CMAT din 1997; 2001; 2006; 2011.
232
O viaţă mai bună pentru fiecare tanzanian) şi „Ari Mpya, Nguvu Mpya
na Kasi Mpya” (literal reprodus: Zel nou, vigoare nouă, viteză nouă)35
au fost printre alte aspecte care au făcut ca populismul său să fie real.
Cu o acoperire a mass-mediei36 specifică unei vedete, CCM a reuşit să
poularizeze aceste sloganuri la oraşe şi sate, la adulţi şi copii, oriunde
în ţară. Considerând că de la adoptarea PSA din 1980 conflictul dintre
bogaţi şi săraci este sfidător, aceste sloganuri au părut romantice şi au
prins uşor la electorat. Însă aceasta nu înseamnă că victoria de-a
lungul ţării37 a CCM a fost în totalitate atribuită acestui factor, ci doar
recunoaşte impactul sloganului la victoria CCM-ului. Privit din
perspectiva valorii, nu este de mirare că sloganul a pledat pentru o
nouă speranţă şi un nou început unde prăpastia dintre bogaţi şi săraci
să poată fi restrânsă. Acest slogan a atras susţinere din toate colţurile
ţării, urbane sau rurale; de la toate clasele sociale cu diferite credinţe şi
înclinaţii entice, Kikwete a devenit alegerea celor care îşi pierduseră
speranţa. Într-adevăr, a fost văzut ca un adevărat om al schimbării.
Unul dintre planurile sale foarte ambiţioase privea agriultura
şi încadrarea în muncă a tinerilor. Legat de promisiuni şi politici,
Kikwete s-a folosit de agricultură, văzută ca stâlp al economiei
_____
35
Nyang’oro Julius E, A Political Biography of Jakaya Mrisho Kikwete,
Africa World Press, Inc, Eritrea, 2011.
36
Vezi raportul Institutului Media al Africii de Sud See the Media Institute of
Southern Africa (IMAS), (2005) care arată că staţiile radio, Radio Tanzania
Dar es Salaam (RTD) şi Sauti ya Tanzania Zanzibar (STZ) au alocat 105.971
secunde CCM-ului, iar cea mai mare parte a mers la Frontul Civic Unit
(FCU) care a primit 31.557seconds. Similar şi în cazul televiziunilor de stat,
Televiziunea Tanzaniei (TVT) şi Televiziunea Zanzibar-ului (TVZ) au alocat
CCM-ului 114.475 secunde, urmat de Chama Cha Demokrasia na Maendeleo
(CHADEMA) cu 22.287 secunde. Media private a acordat şi ea mai mult
timp CCM-ului. Staţiile de televiziune au alocat CCM-ului 278.815 secunde,
iar cea de-a doua cea mai mare alocare a mers către FCU cu 70.628 secunde.
Staţiile de radio private au alocat similar, 20.059 secunde CCM-ului, 19.147
secunde pentru CHADEMA şi 658 secunde pentru FCU.
37
CCM a câştigat 80.28% din voturile prezidenţiale şi 206 din cele 232 de
locuri în Parlament. Vezi Comisia Electorală Naţională…, p. 10.
233
Tanzaniei. Aceasta se datorează faptului că aproximativ 80% din

populaţie trăieşte la sate şi aproape 90% dintre aceştia depinde de
agricultură pentru asigurarea traiului. Totuşi, agricultura contribuie cu
30% la PIB-ul total al economiei Tanzaniei.38 Prin urmare, în alegerile
din 2005, Kikwete şi partidul său au susţinut că pentru creşterea
economiei cu 10% este necesar ca sectorul agricol să crească până la
cel puţin 20% până în anul 201039. Astfel, citind cu atenţie manifestul
CCM-ului, descoperim că agricultura reprezintă principala sa
preocupare. De menţionat că încă de la independenţă, sectorul agricol
nu a crescut niciodată până la 7%. În consecinţă, Kikwete a venit cu o
inovaţie a „Revoluţiei Verzi”. Pe lângă asta, a mai promis să creeze un
milion de slujbe noi în special pentru tineret. Raportul USAID asupra
democraţiei şi realizărilor guvernării din Tanzania oferă o observaţie
profundă despre populismul lui Kikwete:
Victoria lui Kikwete s-a datorat în primul rând şi cel mai mult propriei
carisme, a aspectului tineresc şi a şarmului său. Un factor secundar
important este dat de organizarea superioară a campaniei sale (reţea sau
mtandao) după cum a devenit deja cunoscut. A început să se organizeze
imediat ce a pierdut nominalizarea la preşedinţia CCM-ului în faţa lui
Benjamin Mkapa în 1995. Într-o perioadă de 10 ani a adunat mulţi prieteni
şi aliaţi, bani şi capital politic, toate acestea venindu-i în ajutor în 2005. În
al treilea rând, a dezvoltat mesaje foarte clare cuprinse în sloganul său
„Zel nou, vigoare nouă, viteză nouă” (care sună mult mai bine în Swahili)
şi (ii) „O viaţă mai bună este posibilă tuturor”. A promis orice, oricui—un
fapt care a început să îl urmărească în ultimii ani.40
_____
38
Vezi bugetul naţional pe 2011/12.
39
În 2010 ţintele nu au fost atinse din moment ce sectorul a scăzut cu până la
6%. Interesant, de-a lungul alegerilor, Kikwete şi guvernul său, în timp ce
se temeau să aducă în discuţie eşecul îndeplinirii promisiunilor, au creat un
nou slogan, „Kilimo Kwanza”, adică „prima, agricultura” pentru a-şi masca
subperformanţa. Într-adevăr, ei au reuşit să distragă atenţia de la problema
acestui sector.
40
USAID/Tanzania. 2010. Democracy and Governance Assessment of
Tanzania (Final Report). Dar es Salaam: USAID.
234
Sondajul Afrobarometru din 200841 arată o creştere a nemulţumirilor

cetăţenilor legate de managementul economiei şi în particular de
problema sărăciei. Din acel sondaj reiese că 78% dintre respondenţi au
fost nesatisfăcuţi de eforturile guvernului în micşorarea prăpastiei
dintre cei bogaţi şi cei săraci. Această insatisfacţie era de 54% în
2005. La fel, acelaşi sondaj arată că 82% din respondenţi nu sunt
mulţumiţi de decizia guvernului de a menţine preţurile scăzute,
dublând astfel cifra de 42% din 2005. Mai mult, 64% din respondenţi
nu sunt mulţumiţi de eforturile guvernului de a crea slujbe. Nivelul de
insatisfacţie era de 53% în 2005. Sondajul arată mai departe că 61%
din respondenţi sunt nemulţumiţi şi de eforturile guvernului de a
furniza resurse viabile de electricitate. Sondajul de mai sus indică
nemulţumirile publice faţă de eşecul guvernului de a-şi tine promi-
siunile transpuse în slogan. Astăzi acel slogan este nepopular şi utopic.
O altă strategie utilizată pentru crearea populismului său este
politica banilor. Majoritatea tanzanienilor, în special din zonele rurale,
este săracă. Acest lucru face mai uşoară schimbarea voturilor pe bani.
După alegerile generale din 2005, preşedintele Kikwete a fost citat
spunându-le membrilor CCM din Dar es Salaam că „Trebuie să
începem să găsim strategii eficiente pentru sprijinarea partidului în
termeni de resurse, strategii care să nu aducă ruşinea asupra
partidului”42. Astfel, Mwesiga Baregu a argumentat că sărăcia este
folosită ca şi capital politic43. În timpul alegerilor din 2010, corupţia
CCM a fost vizibilă şi la un nivel ridicat44. S-a pornit de la Legea nr. 6
_____
41
Runda a 4a a Afrobarometrului din Tanzania, Research in Poverty
Alleviation (REPOA) and Michigan State University 2008.
42
A. B. Makulilo, „Tanzania: A De Facto One Party State?”, University of
Dar es Salaam, M.A Diss, 2007.
43
Consolata Raphael, „Party Institutionalisation in Tanzania: A
State Project?”, VDM Verlag Dr. Muller Aktiengesellschaft & Co. Kg,
Saarbrücken, 2011.
44
Universitatea din Dar es Salaam, Institutul pentru Studii de Dezvoltare.
2010. Grappling with Corruption in Local Government Elections: A Focus
235
a Cheltuielilor de Campanie introdusă de guvern în 2010 pentru a

reglementa cheltuielile din timpul alegerilor. Oricum, are consecinţe
nedorite, ducând la exacerbarea corupţiei.45 Guvernul lui Kikwete s-a
confruntat cu o serie de scandaluri de corupţie care au subminat
eficienţa guvernului şi a populismului său. Scandalul legat de Plata
Datoriilor Externe (PDE) şi Compania de Dezvoltare Richmond sunt
cazuri ilustrative. Ultimul a dus la demisia prim-ministrului din 2007
Edward Lowassa. Fenomenul a fost denumit popular „ufisadi”
(corupţie gravă care implică oficiali guvernamentali). Între 2008 şi
2010 popularitatea lui Kikwete a scăzut drastic, apărând un lanţ de
demonstraţii şi răzvrătiri împotriva guvernului considerat iresponsabil
şi de neîncredere. Cel mai evident indicator al popularităţii sale
scăzute îl reprezintă alegerile din 2010. Rezultatele indică o scădere a
voturilor de la 80,28% în 2005 la 61% în 2010.46 Acesta se întâmplă în
pofida sondajelor de opinie care favorizează partidul conducător47.
În ceea ce priveşte partidul lui Kikwete, există indicii clare
ale declinului său. Fenomenul „mtandao” a divizat şi mai mult
partidul. Baregu oferă o analiză interesantă a acestor divizări48. El
identifică trei grupuri principale: primul grup este CCM-mtandao
_____
of Arusha, Dar es Salaam, Morogoro, Dodoma, Kilimanjaro, Tanga, and
Manyara Regions. Un raport de cercetare depus la Directoratul Biroului
(BPCC) pentru Prevenirea şi Combaterea Corupţiei, Dar es Salaam, Martie
2010.
45
Raport CMAT pe 2011.
46
Vezi Raportul Comisiei Electorale Naţionale (CEN) 2011.
47
Alexander B. Makulilo, „Where have all researchers gone: The use and
abuse of polls for the 2010 elections in Tanzania (În pregătire 2011);
Research and Education for Democracy in Tanzania (REDET) Raport
Nr. 17 din 2010 „People’s opinion and preferences for the 2010 general
elections in Tanzania”, Universitatea din Dar es Salaam; Vezi şi
Alexander B. Makulilo, „Watching the watcher”: An evaluation of local
election observers in Tanzania”, The Journal of Modern African Studies
49(2), 2011, pp. 241-262.
48
Interviu cu Prof. Mwesiga Baregu, Departamentul de Ştiinţe Politice,
Universitatea din Dar es Salaam, 24 Martie 2009.
236
(original) cu arhitecţii săi precum Rostam Aziz, Edward Lowassa şi

Jakaya Mrisho Kikwete. Acesta este grupul la putere care se bucură de
resursele şi privilegiile asociate acestui statut. Cu imensele resurse şi
putere (în cadrul partidului şi în stat) este vocea ademenitoare a
restului de grupuri. Cel de-al doilea grup este numit CCM-mpasuko
(iniţial a fost parte din mtandao, dar după ce mtandao a ajuns la
putere, acest grup a fost dat uitării; le include şi pe cele care nu au fost
parte din mtandao dar care se vor acum a fi incluse). Acesta este un
grup al politicienilor înfometaţi. În încercarea lor de a intra în
mtandao, ei se proclamă drept luptători ai resurselor naţionale. Grupul
este reprezentat de membrii parlamentari „vocali” ai CCM-ului (precum
Anne Kilango, Dr. Harrison Mwakyembe, Lucas Selelii, James Lembeli,
Fred Mpendazoe, Christopher Ole Sendeka şi Aloyce Kimaro)
inclusiv de fostul purtător de cuvânt al parlamentului, Samuel Sitta.
Cel de-al treilea grup este denumit CCM-Asilia şi este
reprezentat de oameni ca Joseph Butiku şi Joseph Warioba. Este
grupul care pretinde că susţine etica originală a partidului, descinzând
din Mwalimu Julius Nyerere. Instituţional, acesta conduce Fundaţia
Mwalimu Nyerere Foundation. În timp ce clasificarea actorilor şi a
intereselor făcută de Baregu este impresionantă, găsesc cele trei
grupuri ca fiind defapt două si anume CCM-Mtandao şi CCM-
Mpasuko, deoarece CCM-Asilia s-a dezvoltat ca urmare a înfrângerii
din timpul procesului de nominalizare la prezidenşiale din cadrul
partidului în 2005. Acest grup l-a sprijinit pe Salim Ahmed Salim
(fostul Secretar General al Organizaţiei Unităţii Africane, OUA,
devenită mai târziu Uniunea Africană sau UA). În plus, în majoritatea
timpului, acest grup şi-a unit forţele cu CCM-Mpasuko pentru a fi o
provocare pentru CCM-Mtandao.49 Per total, revizuirea generală şi
dominantă a performanţei lui Kikwete relevă de departe un eşec.
_____
49
De exemplu, pe 30 noiembrie 2009, Fundaţia Mwalimu Nyerere a ţinut o
conferinţă pentru a marca 10 ani în Memoria lui Nyerere. Deşi la conferinţă
au participat oameni din diferite categorii de tanzanieni, cele mai puternice
declaraţii care au provocat CCM-Mtandao au fost date de membri ai CCM-
Asilia şi CCM-Mpasuko. Ei au susţinut că preşedintele Jakaya Kikwete a
237
Frederick Jacob Titus Chiluba
Frederick Chiluba s-a născut în Kitwe, Zambia pe 30 aprilie

1943 şi a murit la 18 iunie 2011 în Lusaka. A deţinut un masterat la
Universitatea Warwick. Chiluba a fost cel de-al doilea preşedinte la
Zambiei din 1991 până în 2002. Spre deosebire de Kikwete şi Zuma
care erau implicaţi direct în politică prin partidele lor de la guvernare,
Chiluba era în esenţă un sindicalist. Cel mai mare grad obţinut a fost
cel din 1974 de preşedinte general al Congresului Sindicatelor
Zambiei (CSZ). Acesta reprezenta un corp naţional care coordona 19
sindicate majore. Ar trebui menţionat că CSZ a fost înfiinţat în 1964
de către partidul aflat la guvernare UNIP ca mijloc de comunicare cu
forţa de lucru. Astfel, nu este deloc surprinzător că din punct de
vedere istoric, CSZ a sprijinit UNIP.
Ar trebui evidenţiat oricum că CSZ a reuşit să-şi menţină
autonomia faţă de partid care a încercat şi el cooptarea acestuia. În
_____
eşuat în a conduce partidul şi naţiunea. Ei au mers mai departe, cerându-i
acestuia ca la următoarele alegeri din 2010 să nu mai caute să obţină un al
doilea mandat pentru 2010-2015. Vezi Raia Mwema, „Mwalimu Nyerere
wamlipua Kikwete” Decembrie 2, 2009. CCM-Asilia a fost desemnat să
creeze un alt partid, Chama Cha Jamii (CCJ). Partidul a produs teamă în
rândul membrilor CCM astfel că nu lăsa loc decât unei rupturi de grupul
Asilia. În 29 Martie 2010, Fred Mpendazoe, membru parlamentar Kishapu
în Shinyanga a transmis prin CCM o invitaţie tuturor membrilor CCM-
Mpasuko să se alăture CCJ-ului. Vezi Habari Leo 30 Martie 2010
„Mpendazoe Januari: CCM ‘Damdam’ Machi: ‘Damdam CCJ”. Este
interesant de observat că în constiuţia sa, CCJ se identifică îndeaproape cu
Mwalimu Nyerere, iar vocabularul său se aseamănă mult cu cel folosit de
CCM-Asilia, spre ex, agenda Ufisadi. CCM a reacţionat vehement spunând
că nici un membru de-al său nu intenţionează să se alăture CCJ. Ideea este
că adepţilor CCM-Asilia le este teamă să se identifice făţiş cu CCJ. Vezi
Katiba ya Chama Cha Jamii (CCJ) http://www.mzalendo.net/ (acesat în 8
Martie, 2011). Vezi de asemenea şi Chama Cha Mapinduzi, Kauli ya CCM
Kuhusu Kuanzishwa kwa Chama Kipya cha Upinzani – CCJ
http://www.cms.ccmtz.org/ (acesat în 8 Martie, 2011).
238
1990, Chiluba începe să desfăşoare oficial activităţi politice la nivel

naţional. Odată cu revenirea democraţiei multipartidiste din 1991, el şi
colegii săi au înfiinţat MDM care l-a înfrânt pe longevivul preşedinte
Kenneth Kaunda (1964-1991). Rezultatele arată că MDM şi-a asigurat
o victorie la nivel teritorial cu 972.212 de voturi, echivalentul a
75,76% din voturile totale pentru alegerile prezidenţiale şi 125 din
cele 150 de locuri pentru Senat50. Ideologic, Chiluba a susţinut că
sprijină socialismul şi prin urmare a fost anti-FMI şi împotriva
sponsorizării de către Banca Mondială, fapt ce a dus la rezultate
diferite pentru economia Zambiei.
Contextul Zambiei a fost tot timpul propice apariţiei
populiştilor. Asta se datorează faptului că ţara este puternic urbanizată
şi săracă. Situaţia se complică şi datorită cadrului regionalist etnic. Ar
trebui înţeles că înainte de alegerile din 1991, populaţia Zambiei era în
jur de 7,8 milioane şi continua să crească cu peste 3,5% pe an. Cu
aproximativ jumătate din populaţie stabilită în zonele urbane, Zambia
este cea mai urbanizată ţară din Africa Sub-Sahariană51. Această
populaţie reflectă 73 de grupuri entice cu şapte grupuri de limbi
oficiale: bemba, nyanja, tonga, lozi (barotse), kaonde, lunda şi luvale.
Ca şi religie, majoritatea zambienilor este creştină. Elitele din Zambia
reflectă caracteristicile populaţiei. Între 1950 şi 1964, conflictele
dintre elite au dus la lupte pentru independenţă şi au condus la divizări
clare în rândul populaţiei. După independenţă, conflictele au continuat
şi partidul UNIP aflat la conducere a eşuat în încercarea de a aduna şi
proteja interesele elitelor. Astfel, de-a lungul existenţei sale, UNIP s-a
confruntat cu o fragmentare severă în rândul elitelor.
Opoziţia faţă de UNIP atât în interiorul partidului, cât şi în
afara lui era evidentă. De exemplu, UNIP a fost iniţial format în 1959
ca ramură din CAN (1951-1972). După cum este menţionat în acest
_____
50
Comisa Electorală a Zambiei, 1991.
51
Vezi Republica Zambia, Noul Program pentru Redresarea Economică:
Reglementare a Politicii Economice şi Financiare 1991-1993, Ministerul
Finanţelor şi Comisia Naţională pentru Planificarea Dezvoltării, Lusaka,
Aprilie 1991.
239
capitol, UNIP a format primul guvern în 1964 ca urmare a victoriei

teritoriale. Cu doar 10 locuri, CAN a devenit o opoziţie oficială în
timpul Primei Republici. Mai târziu, în 1966, UNIP s-a destrămat
ducând la formarea Partidului Unit (UP, 1966-1968) şi mai tâziu are
loc o altă destrămare care a culminat în 1971 cu naşterea unui alt
partid de opoziţie, Partidul Progresiv Unit (UPP, 1971-1972). O
trăsătură dstinctă a acestor partide politice a fost cea a fondării lor pe
considerente regionaliste entice. Erdmann are o observaţie interesantă
la adresa acestor clivaje etno-regionaliste care au alimentat politica
partidelor în timpul Primei Republici52. Potrivit acestuia, UNIP a fost
reconstituit de o coaliţie slabă a elitelor aparţinând unor grupuri entice
variate. Grupul dominant include vorbitorii de bemba ai Luapula de
Nord şi ai Provinciei Copperbelt şi vorbitorii de nyanja ai Provinciei
de Est care include şi vorbitorii de tonga şi lozi. Oricum, UNIP a fost
mai degrabă identificat cu vorbitorii de bemba. Pe de altă parte,
partidele din opoziţie precum CAN şi-a avut susţinătorii în rândul
vorbitorilor de tonga din Provincia Sudică; în timp ce UP a predo-
minat în rândul celor vorbitori de lozi din Provincia de Vest, UPP a
dominat printre vorbitorii de bemba din Provincia de Nord.
Este interesant de observat că toate aceste facţiuni au fost
realizate de cel mai vechi partid şi de către oficialii guvernului. De
exemplu, UPP a fost format de Simon Kapwewe care a demisionat din
postul de vice-preşedinte pentru a-şi apăra interesele entice. Urmărind
tensiunile din cadrul şi din afara UNIP, preşedintele Kaunda a
remarcat:
Am dezbătut puternic şi cu entuziasm în cadrul liniilor tribale, rasiale şi

provinciale încât cineva s-ar putea întreba dacă noi chiar avem o
conducere naţională sau tribală şi provincială. Trebuie să recunosc public
că nu am observat niciodată în viaţa tânără a acestei naţiuni o asemenea
revărsare de ură, bazată în totalitate pe trib, provincie, rasă, culoare şi
_____
52
Gero Erdmann, „The Cleavage Model, Ethnicity and Voter Alignment in
Africa: Conceptual and Methodological Problems Revisited”, German
Institute of Global and Area Studies, 2007, Working Paper No. 63.
240
religie, ceea ce este o negare a lucrurilor pentru care milităm în acest

partid şi guvern. Nu cred că putem da vina pe omul obişnuit pentru asta.
Vina ne aparţine nouă, a celor aflaţi la conducere, cei care ne-am adunat
aici acum.53
Paragraful citat mai sus este util în înţelegerea naturii

tensiunilor din cadrul şi dintre partide la nivelul elitelor. Acesta
implică faptul că elitele sunt cele care construiesc clivaje etnice pentru
a-şi apăra interesele etnice. Dar şi mai important, arată clar că UNIP a
fost slab în tratarea cu astfel de conflicte. Deşi Kaunda şi UNIP nu au
dorit să instaureze statul cu partid unic prin legislaţia din 1972, ei fiind
convinşi că acest lucru era imposibil. Singura soluţie pe care a gândit-
o Kaunda a fost eliminarea opoziţie prin legislaţie54. La 25 februarie
1972, Kaunda a anunţat:
Cunoaşteţi că încă de la independenţă a existat o cerere constantă pentru

stabilirea unui stat cu partid unic în Zambia. Cererea a devenit şi mai
răspândită în toate colţurile Zambiei. În ultimele luni am primit sute de
mesaje şi scrisori din partea organizaţiilor, dar şi a indivizilor care îmi
cereau să iau măsurile concrete pentru a aduce sistemul cu partid unic la
guvernare.55
_____
53
Vezi Republica Zambia, „Conferinţa de la Mulungushi din 1967- Dezbateri
ale Conferinţei Generale Anuale ale Partidului Independenţei Naţiunilor
Unite” ţinută la Mulungushi între 14-20 August, Lusaka, Serviciile de
Informaţii ale Zambiei şi Imprimeria Guvernului, 1967, p. 52.
54
Patrick Olawa, Participatory Democracy in Zambia: The Political Economy
of National Development, Arthur H. Stockwell Limited, Devon, 1979.
55
Vezi Republica Zambia, Raport de lucru al Partidului desemnat să
revizuiască Sistemul Administraţiei Descentralizate, Lusaka, Biroul
Cabinetului, Mai, 1972, Appendix I, p. 67. Vezi şi Partidul Independenţei
Naţiunilor Unite (PINU), Politici Naţionale pentru Următoarea Decadă
1974-1984, Freedom House, Serviciile de Informaţii ale Zambiei şi
Imprimeria Guvernului, 1967.
241
Poziţia lui Kaunda ar sugera că oamenii, ci nu UNIP sau el

însuşi ar fi dorit sistemul cu partid unic. Aşa cum am afirmat mai
devreme, Kaunda a crezut că sistemul cu partid unic ar veni ca urmare
a turului de scrutin, ceea ce a reprezentat un coşmar. Statul cu partid
unic a venit astfel ca un instrument de rezolvare a problemelor intra şi
inter-partide. La 13 decembrie 1972, Zambia a fost proclamată stat cu
partid unic. Aşa cum este menţionat în acest capitol, opoziţia ilegală
din partid a continuat în partid şi în guvern, în special în Parlament,
ducând la semnarea Declaraţiei Choma56 dintre UNIP şi CAN din
1973.
În ajunul sistemului multipartidist, vechile şi puternicele
clivaje sociale au reapărut, iar dezertările erau obişnuite. De exemplu,
20 de candidaţi ai CCM la locurile pentru Senat din Adunarea
Naţională au fost iniţial membri ai UNIP, 12 dintre ei servind fie în
Cabinet, fie în Comitetul Central al partidului. Totuşi, alţi membri ai
UNIP s-au alăturat partidelor precum Alianţa Democrată Naţională
(ADN) şi Partidul Democrat (PD). În mod similar, Conferinţa de la
Garden House57 a fost puternic sponzorizată şi susţinută de foşti
membri seniori ai UNIP precum Vernon J. Mwaanga (Ministru de
Externe între 1973-1975 şi membru al Comitetului Central al UNIP
până în 1976), Arthur Wina (Ministul Finanţelor şi mai târziu
Ministrul Educaţiei în guvernul UNIP între 1964-1968) şi Humphrey
Mulemba (Secretar-General al UNIP între 1981-1985)58.
Trebuie evidenţiat că populismul lui Chiluba a fost construit
în esenţă prin opoziţia la crizele economice cu care a fost confruntată
_____
56
Declaraţia a fost semnată în Iunie 1973, la Choma în Provincia Sudică între
preşedintele Kaunda pentru PINU şi Harry Nkumbula CAN. Era o
declarative pentru dizolvarea oficială a CAN şi pentru a le cere membrilor
acestuia să se alăture PINU. Vezi Kenneth Kaunda, „The Choma
Declaration: A Government of National Unity” Sunday Post Newspaper, 10
septembrie, 2006.
57
Conferinţa a dus la Mişcarea pentru Democraţia Multipartidistă din 1991.
58
Vezi Frederick J. Chiluba, Democracy: The Challenge of Change,
Multimedia Publications, Zambia, 1995, pp. 74-75.
242
Zambia, precum şi prin crizele la nivelul conducerii date de sistemul

cu partid unic. Ca lider al CSZ, Chiluba a avut o bază socială de la
care să pornească strategia populistă. După fondarea MDM, Chiluba a
demisionat şi a devenit candidat la alegerile prezidenţiale. Însă
legăturile lui cu sindicatele au rămas stabile. Chiluba a susţinut că
MDM a fost capabil să mobilizeze muncitorii tocmai pentru a-şi întări
campania de-a întregul ţării. Fiind afectată de criza economică, această
mobilizare putea fi relativ slăbită.59 Acestea fiind spuse, angajaţii au
dorit schimbarea şi îmbunătăţirea propriilor condiţii. Raportul
Economic60 din 1991 al Zambiei descrie destul de bine condiţiile mun-
citorilor. Susţine că mersul încet al economiei a dus la disponibilizări
masive în majoritatea sectoarelor. Prin măsuri de micşorare a
costurilor, multe firme şi-au determinat angajaţii să demisioneze sau
să se pensioneze timpuriu fără a beneficia de plăţi compensatorii.
Situaţia a luat amploare prin exodul de inteligenţă în care doctori,
ingineri, personal academic şi alţi profesionişti au părăsit ţara pentru
a-şi găsi de lucru. În consecinţă, totalul formal din sectorul angajaţilor
a scăzut de la 23,03% în 1980 la 9% în 1991. Împotriva acestui cadru,
comisia lui Mvunga61 a făcut anumite observaţii despre zambieni şi
chemarea insistentă la schimbare. Comisia notează o stare de
nerăbdare şi depresie în rândul anumitor petiţionari; unele observaţii
reflectă o resemnare a partidului conducător în ultimii 17 ani care a
fost extinsă diferit conducerii UNIP; pe lângă aceste, s-a observat şi o
anume neîncredere între conduşi şi conducători, în special în zonele
rurale. Cel mai probabil că funcţionarii publici au părut indiferenţi la
sprijinirea UNIP.
_____
59
Interviu cu fostul preşedinte al Republicii Zambia, Frederick Chiluba, 7
aprilie 2009, Lusaka, Zambia.
60
Vezi Republica Zambia, Raport Econimic, Biroul Prezidenţial, Comisia
Naţională pentru Planificarea Dezvoltării, Ianuarie, 1992, Imprimeria
Guvernului, Lusaka, 1991, p. 27.
61
Vezi Republica Zambia, „Comisia Mvunga: Raport asupra Constituţiei,
1990,” Co-op Printing, Lusaka, 1992, p. 3.
243
Rolul sindicalismului trebuie să fie evidenţiat din moment ce

el a fost la baza susţinerii populismului lui Chiluba. Sindicaliştii au
participat pe deplin la lupta pentru independenţă a Zambiei. Deşi
sindicatele comerciale au sprijinit UNIP pe parcursul luptei pentru
independenţă, dar şi după, acestea au reuşit să nu se lase controlate de
UNIP. În timpul perioadei pre-independenţei, unioniştii aflaţi sub
umbrela Congresului Sindicatelor Unite (CSU), denumit mai târziu
CSZ62 au creionat o rezoluţie prin care stabileau că mişcarea
muncitorilor va rămâne neutră în politică, dar îşi rezervă dreptul de a
sprijini orice partid cu politici progresive63. Nu era nimic neobişnuit ca
membri ai sindicatelor să fie în acelaşi timp şi membri ai UNIP. În
timpul Primei Republici, sindicatele şi-au menţinut autonomia faţă de
partid. Cadrul multipartidist asociat cu constituţia sa (Bill of Right) a
oferit sindicatelor un mediu propice pentru a opera eficient. Asta nu
înseamnă că UNIP nu a încercat să coopteze sindicatele sub controlul
său. În mod cert, cu toate strategiile folosite, UNIP nu a reuşit să
controleze sindicatele.
În 1971, guvernul a decis adoptarea unei legi a muncii care
prin care să controleze sindicatele. Astfel a luat fiinţă Actul Nr. 36 din
1971 al Relaţiilor Industriale care a înlocuit CSZ. Această lege a intrat
în vigoare în 1974, după introducerea statului cu partid unic în 1972.
Actul desemna, printre altele, comitetele de partid ale UNIP ca for de
consultanţă pentru participarea muncitorilor într-un stat cu un singur
partid. Motto-ul popular al UNIP: „O singură Zambie, o singură
naţiune” a fost schimbat pentru a reflecta cadrul industrial în „O
uniune, o industrie”. Secţiunea 15 a Actului obliga toate sindicatele să
_____
62
Congresul Sindicatelor Zambiei (CSZ) a fost stabilit şi înregistrat conform
secţiunii 26 a Actului Nr. 36 din 1971 al Relaţiilor Industriale. CSZ a
continuat să existe şi după abrogarea şi înlocuirea acestei legi prin Actul Nr.
36 din 1990 al Relaţiilor Industriale, vezi Partea a Treia a Actului.
63
Această rezoluţie a fost făcută în 1961. Pentru mai multe detalii, vezi
Congresul Sindicatelor Zambiei: Minute din Întâlnirea Extraordinară a
Comitetului Executiv, 9 Iunie 1990, Kitwe: Arhivele Secretariatului CSZ,
1990.
244
se afilieze CSZ. Deşi UNIP a reuşit să reducă puterea şi autonomia

sindicatelor, partidul nu le-a putut slăbi pe deplin şi nici nu a putut
câştiga control total asupra lor. Odată cu venirea la putere a lui
Chiluba ca şi preşedinte general al CSZ în 1974, sindicatele şi-au
recâştigat mare parte din autonomie. După cum se poate vedea, CSZ
s-a opus Actului Industrial din 1971, precum şi statului cu partid unic.
Aceste dezvoltări politice au avut de departe consecinţe negative
asupra tuturor sindicatelor, în special în ceea ce priveşte propria lor
autonomie.
Când tensiunea dintre CSZ şi UNIP a atins maximul, CSZ a
declarat ca nu a fost şi nu va fi vreodată un partid politic. Recunoştea
că, în sistemul cu un singur partid, doar UNIP era singurul partid
politic şi toţi liderii sindicalişti încă îi acordă încrederea.64 Oricum,
Chiluba, preşedinte general al CSZ, prezintă cum au rezistat
sindicatele cooptării lor de către UNIP şi merită citat pe larg:
Din 1974 încoace, când am devenit preşedinte general al CSZ (fiind şi

preşedinte al Uniunii Naţionale a Construcţiilor, Ingineriei şi Muncii),
conducerea a căutat constant să apere autonomia organizaţiei, a vorbit
împotriva eliminării drepturilor de negociere al muncitorilor şi împotriva
corupţiei associate cu statul cu partid unic. La sfârşitul anilor 1970, în
special în vederea poziţie adoptate împotriva Legii Administrative Locale
din 1980, munca organizată sub forma CSZ a început să fie văzută ca o
opoziţie neoficială faţă de UNIP, a cărei conducere a făcut frecvent
declaraţii despre o gamă largă de chestiuni politice publice care au afectat
atât economia, cât şi autonomia mişcării sindicaliste.65
Paragraful de mai sus arată că CSZ a reuşit să se opună

mişcării UNIP de a-i reduce autonomia şi a statului cu partid unic în
general. Printre altele, CSZ a susţinut afirmaţii radicale împotriva
_____
64
Lise Rakner, Trade Unions in Processes of Democratisation : A Study of
Party Labour Relations in Zambia, CHR. Institutul Michelsen,
Departamentul de ştiinţe politice şi de Dezvoltare, Bergen, 1992.
65
Vezi Frederick J. Chiluba Democracy…, p. 16.
245
UNIP şi a guvernului său. De exemplu, în legătură cu Legea

Administrativă Locală, Congresul a trimis o petiţie66 Secretarului
General al UNIP în care susţinea că Legea intenţionează să submineze
drepturile cetăţenilor. În plus, intenţionează să unească partidul şi
structurile de guvernare la nivelurile locale, iar în final Legea ar creşte
costul administrării guvernământului local ruinând astfel şi mai mult
economia. UNIP a încercat pe cât de mult posibil să coopteze
muncitorii, dar acest lucru nu putea funcţiona eficient. Cel mai
probabil că CSZ a devenit o opoziţie neoficială unde neconformiştii
UNIP au căutat refugiu şi acomodare.
Relaţia dintre CSZ şi UNIP s-a deteriorat şi mai mult în
contextul crizei economice din anii ’80. Zambia, a cărei economie
depinde exclusiv de cupru era, în 1988, lovită crunt de criza cuprului.
În tot acest timp, inflaţia era mare, ţara se confrunta cu un comerţ
extern redus, iar datoria s-a adâncit. Preşedintele Kaunda a admis
criza. El a atribuit-o unor factori majori aflaţi dincolo de capacitatea
partidului şi a guvernului: costurile de producţie, preţurile mici de pe
piaţa mondială, politicile protecţioniste ale ţărilor dezvoltate şi costul
ridicat al importului de bunuri şi servicii din ţările dezvolate, precum
şi secetele nemaiîntâlnite67. Adresând problema prin programele
structurale de ajutorare ale FMI-Banca Mondială, situaţia s-a înrăutăţit
în special pentru muncitori. Ministrul Finanţelor şi al Comisiei
Naţionale pentru Planificarea Dezvoltări, Chigaga, a prezentat destul
de bine consecinţele negative ale crizei asupra muncitorilor. El a spus
„Din păcate, eficienţa serviciului civil a suferit ca urmare a declinului
câştigurilor reale din ultimii ani. Partidul şi guvernul său sunt nevoiţi
să restaureze morala şi eficienţa serviciului public”. Apoi, spune că
_____
66
Vezi Congresul Sindicatelor Zambiei „Peţiţie către Secretarul General al
Partidului despre Administraţia Descentralizată Locală propusă”, Arhivele
Secretariatului CSZ, Kitwe, Lusaka, 1980.
67
Vezi Republica Zambia, Adresare a preşedintelui Kenneth Kaunda în faţa
Parlamentului la Deschiderea celei de-a Cincea Sesiuni a celei de-a Cincea
Adunări Naţionale, 15 Ianuarie, 1988, Imprimeria Guvernului, Lusaka,
1988.
246
„Încadrarea în muncă în domenii cu prioritate scăzută va fi redusă, iar

economiile realizate din acest exerciţiu vor fi folosite pentru
restaurarea moralei şi a eficienţei serviciului public”68.
În contrast, CSZ a argumentat că problema economiei din
Zambia a fost cauzată de statul cu partid unic şi de eşecul UNIP de a
rezolva situaţia. Din acel moment, CSZ a început să militeze public
pentru schimbarea sistemului politic, în special pentru restaurarea
sistemului multipartidist. Într-adevăr, odată cu venirea multipar-
tidismului în 1991, CSZ a rupt alianţa de durată cu UNIP şi s-a
declarat suporter al MDM. De fapt, Frederick Chiluba, Preşedintele
General al CSZ a devenit candidat la preşedinţie din partea MDM,
fapt care a facilitat partidului mobilizarea suportului muncitorilor din
întreaga ţară..
Trei alte grupuri de elită au jucat un rol important în
înfrângerea UNIP. Acestea au inclus biserici, oameni de afaceri şi
intelectuali. După cum a fost deja indicat, majoritatea zambienilor este
creştină. În timpul Primei şi celei de-a Doua Republici, grupurilor
religioase şi liderilor individuali li s-a acordat un respect ridicat. În
unele situaţii, liderii individuali erau implicaţi în UNIP şi în afacerile
naţionale. De exemplu, Reverendul Jalabafwa Chipeso al Bisericii
Unite a Zambiei a devenit Guvernatorul Districtului Rural Lusaka;
Reverendul Merfyn Temple de la aceeaşi biserică a lucrat în Oficiul
Recolonizării Teritoriale, în timp ce colegul său, reverendul Mwape, a
fost numit în Comisia Naţională a statului cu partid unic în 1972;
arhiepiscopul Emmanuel Milingo (membru al Sub-Comitetului Social
şi Cultural al Comitetului Central al UNIP şi al Comitetului pentru
Fondurile Dezastrului de la Mufulira din 1973); arhiepiscopul Mutale
(membru al Sub-Comitetului pentru Dezvoltare Rurală al Comitetului
Central al UNIP şi al Sub-Comisiei Naţionale al Statului cu un singur
partid în 1972); Fr. C.I. Riordan (membru al Comisie Electorale la
_____
68
Vezi Republica Zambia, Adresare a Bugetului de către Ministrul Finanţelor
şi al Comisie Naţionale pentru Planificarea Dezvoltării, Hon. G.G. Chigaga,
SC, MCC, MP, către Adunarea Naţională, 16 Noiembrie 1990, Imprimeria
Guvernului, Lusaka, 1990.
247
primele alegeri ale sistemului cu partid unic din 1973); Fr. S. Mwansa
(Guvernator al Districtului Kaputa); Fr. Protea Mwela (Membru
parlamentar, Kawambwa).
Mult mai mulţi oameni ai clerului au fost implicaţi în partid
şi în guvern în diferite posturi la nivel local69. Deşi liderii individuali
au activat în partid şi guvern, biserica a rămas partea autonomă a
comunităţii pe care statul şi partidul nu au putut-o controla. De
exemplu, biserica s-a opus guvernului UNIP de a introduce predarea
socialismului ştiinţific în curricula de învăţământ din anii 197070.
Oricum, bisericile creştine au jucat un rol semnificativ în ajunul
multipartidismului. Dincolo de rolul de mediere la întâlnirea dintre
MDM şi UNIP pentru negocierea reformelor anterior alegerilor din
1991 aşa cum a fost deja menţionat în acest capitol, biserica s-a opus
deschis sistemului de stat cu partid unic şi în unele ocazii, s-a opus
făţiş şi UNIP.
Pe de altă parte, elitele de afaceri au fost de cele mai multe
ori victime ale statului cu un singur partid şi ale culturii. Cu o
economie controlată aproape în totalitate de stat, comunitatea de
afaceri a fost slăbită şi nu a putut beneficia din afacerile proprii. Acest
grup de elite a susţinut multipartidismul şi liberalizarea economiei
pentru a putea participa pe deplin în proprietatea economiei. Acest
grup a sprijinit şi MDM care a părut să aducă schimbarea dorită.
Ultimul, dar nu cel din urmă grup, a fost cel al intelectualilor. Acesta a
inclus studenţi şi lectori ai Universităţii Zambiene. De-a lungul
existenţei sale la putere, UNIP a încercat să controleze acest grup, dar
nu a putut. Odată cu venirea sistemului multipartidist, aceştia au
sprijinit MDM. După cum se poate observa, UNIP a eşuat în
asigurarea intereselor acestor grupuri şi astfel au căutat să găsească o
_____
69
Hinfelaar Marja, „Legitimizing Powers: The Political Role of the Roman
Catholic Church, 1972-1991”, în One Zambia, Many Histories: Towards a
History of Post-Colonial Zambia, et al. eds. Gewald Jan-Bart, Brill, Leiden.
Boston, 2008, pp. 129-143.
70
Vezi Frederick J. Chiluba, Democracy…, p. 16.
248
nouă organizaţie care să îl înlocuiască, aceasta fiind reprezentată de

MMD.
Bratton şi van de Walle71 afirmă că din 1985 încoace,
angajaţii din administraţie şi din aparatul statal, mai târziu alăturându-
li-se şi doctori şi asistente, s-au îmbarcat pe un nou val de greve din
sectorul public. Mai departe, aceştia spun că, dincolo de a fi o coaliţie
a intereselor grupurilor (sindicate, afacerişti, profesionişti, studenţi şi
biserici), MDM s-a folosit inteligent şi foarte mult de sindicatele
învăţătorilor şi ale angajaţilor civili pentru a câştiga susţinerea în ţară,
dar şi de propria conducere multi-etnică (diverse identităţi tribale,
lingvistice şi regionale). S-a estimat că până în 1980 membrii plătiţi de
UNIP reprezentau aproape 5% din populaţie, echivalentul a mai puţin
de jumătate din membri mişcării sindicaliste.72 Este posibil şi că fostul
preşedintele Kaunda a piedut controlul şi asupra angajaţilor civili.
Într-adevăr, aceştia s-au întors împotriva lor de dragul schimbării.
Forţa fundamentală a alegerilor din 1991 a fost „schimbarea”. Acest
fapt s-a datorat nu doar economiei devastate, dar şi faptului că
preşedintele Kaunda a stat deja prea mult, iar partidul a rezistat
asumării reformelor73. Prin urmare, Chiluba s-a folosit de sloganul
„Ora schimbării a venit, această oră este acum!”.
_____
71
Michael Bratton şi Nicholas van de Walle, Democratic Experiments in
Africa: Regime Transitions in Comparative Perspective, Cambridge
University Press, Cambridge, 1997.
72
Vezi Frederick J. Chiluba, Democracy…, p. 16.
73
Interviu cu Dl. Donald Chanda, Consilier Economic al preşedintelui
Fredrick Chiluba în timpul celei de-a Treia Republici şi Lector al
Universităţii din Zambia. Mr. Chanda fost un participant activ în timpul
tranziţiei la democraţia multipartidistă din 1990/1. El a fost cel care a
conceput sloganul MDM devenit popular „Ora a venit, acea oră este
Acum”. Acest slogan a fost tradus în cinci limbi, anume în nyanja, bemba,
tonga, lozi şi kaonde. Interviu realizat în 2 Aprilie, 2009, Lusaka, Zambia.
De asemenea, interviu cu Dr. Neo Simutanyi, Director Executiv, Centrul
pentru Dialog Politic, Lusaka, Zambia, 30 Martie, 2009. De asemenea,
interviu cu preşedintele Zambiei, Cea de-a Treia Republică, Fredrick
Chiluba, Lusaka, 7 Aprilie, 2009.
249
Sloganul a fost tradus în cinci limbi locale ale zambienilor:

nyanja, bemba, tonga, lozi şi kaonde. A devenit repede un slogan
popular pe care MDM l-a folosit în campania împotriva UNIP la
alegerile din 1991. Oricum, la alegerile din 1996, popularitatea lui
Chiluba a scăzut la 68,96% din toate voturile câştigate, echivalentul a
40,30% din toate voturile înregistrate74. Aceasta s-a datorat crizei de
performanţă. Interesant este şi că spre sfârşitul celui de-al doilea
mandat, Chiluba a început o mişcare ilegală de a schimba constituţia
Zambiei pentru a i se permite un al treilea mandat. Nu a reuşit asta din
moment ce toate forţele începând cu propriul partid până la cei din
exteriorul partidului îi erau potrivnice. Populismul lui s-a încheiat
atunci. Succesorul său a fost, Levy Patrick Mwanawasa, care a servit
un mandat, când vicepreşedintele lui Chiluba l-a implicat pe acesta în
scandaluri de corupţie de care a fost achitat în 2009.
Jacob Gedleyihlekisa Zuma
Jacob Zuma s-a născut pe 12 aprilie 1942 la Zululand, în

Africa de Sud. Spre deosebire de Kikwete şi Chiluba, Zuma nu a avut
parte de pregătire şcolară formală. Oricum, el s-a implicat în politică
încă de când era foarte tânăr. În 1959 s-a alăturat CAN. Ca urmare a
interzicerii acestuia în 1961, Zuma a devenit în 1963 membru al
Partidului Comunist Sud-African. În acelaşi an a fost arestat şi acuzat
de conspirare pentru înlăturarea guvernului apartheid. A stat în
închisoare 10 ani. După eliberare, deşi pe ascuns, a continuat să
desfăşoare acţiuni politice pentru CAN. A deţinut câteva posturi în
cadrul CAN. După ridicarea interdicţiei CAN din 1990, Zuma a servit
partidului ca şi Secretar General Adjunct şi mai târziu ca Preşedinte
Adjunct al ANC. Trebuie menţionat că cel mai înalt grad atins în
guvern a fost de cel de preşedinte adjunct al Africii de Sud din 1999
până în 2005. A deţinut acest post sub Thabo Mbeki care era
preşedinte al Africii de Sud şi în acelaşi timp preşedinte al CAN. În
_____
74
Comisia Electorală a Zambiei, 1996.
250
2007, Zuma devine preşedinte al CAN, înfrângându-l pe Thabo

Mbeki. În final, a devenit preşedintele Africii de Sud în 2009.
Populismul lui Zuma trebuie înţeles într-un context larg.
Adică, societatea sud-africană este una complexă, multi-rasială
formată din negri, albi, asiatici şi coloraţi. Mai important, ţara este
fondată pe regimul apartheid. Acest regim a exploatat şi a dezuma-
nizat africanii. Până astăzi, ţara este dominată de minoritatea albilor
care deţine cea mai mare rată de bunăstare. Printre acestea, CAN a
reuşit să se identifice ca şi partid al luptei şi astfel al poporului.
Trecutul său istoric e real. Într-adevăr, partidul se bucură de suport în
parte şi datorită faptului că a reuşit să instaureze domnia majorităţii în
1994, sub Nelson Mandela.
De menţionat că Zuma nu a fost tot timpul un lider populist
al politicii Africii de Sud. Astfel, populismul său ar trebui înţeles în
acord cu politicile succesiunii la preşedinţia CAN şi a Africii de Sud.
A fost ambiţia îndelungată a lui Zuma de a deveni într-o zi preşedinte
al CAN, precum şi al Africii de Sud. Prin urmare, a încercat tot timpul
să îşi joace cărţile în favoarea atingerii acestui scop. Totuşi, Mbeki era
conştient de planurile lui Zuma de a-l succeda. Spre deosebire de
majoritatea ţărilor dezvoltate unde un preşedinte în funcţie nu are
foarte mult control în determinarea succesorului său, în Africa,
majoritatea preşedinţilor lucrează pentru a-şi impune succesorii în
vederea protejării intereselor lor, în special cel al acumulării de
bogăţii. În consecinţă, nu este neobişnuit să afli că viitorii preşedinţi
sunt încoronaţi de cei aflaţi la putere. Aceasta a reprezentat sursa
majoră de tensiune pe continent. În unele cazuri, unde şansele de
înmânare a puterii de către cei aflaţi la conducere sunt mici, o agenda
gândită pe trei mandate reprezintă o alternativă.
După ce a lucrat un timp alături de Mbeki, Zuma nu a fost
considerat ca fiind succesorul lui Mbeki. În această privinţă,
preşedintele Mbeki a muncit din greu pentru a se asigura că scopurile
lui Zuma nu vor fi realizate. Pe măsură ce al doilea mandat al lui
Mbeki se apropia de final, acesta l-a demis pe Zuma în iunie 2005 din
funcţiile deţinute atât în partid, cât şi în guvern, pe baza unor
speculaţii de implicare în corupţie. Lucrurile s-au complicat şi mai
251
mult prin prezentarea acestuia ca fiind implicat intr-un caz de viol al

unei femei. Dincolo de meritele speculaţiilor şi a cazurilor deschise
împotriva lui, se pare că acele speculaţii nu îl recomandau ca fiind
potrivit funcţiei de preşedinte. Cu toate acestea, ele nu au reuşit acest
lucru, aşa cum voi arăta în continuare. În această etapă, se pare că
Zuma a intrat în jocul de putere şi pentru a se răzbuna pe Mbeki. Prin
urmare, Zuma a atras susţinerea populară în rândul diferitelor structuri
CAN şi în rândul sindicatelor. Poate fi astfel argumentat că
populismul lui Zuma din politica Africii de Sud a survenit ca urmare a
demiterii sale din funcţia de preşedinte adjunct al CAN, precum şi din
cea de preşedinte adjunct al Africii de Sud.
Mbeki era un adevărat adept al politicilor neo-liberale.
Aceste politici au avut un impact negativ nu doar în Africa de Sud, ci
pe întreg continentul. Deşi Africa de Sud a avut deja experienţe cu
elemente ale neo-liberalismului, Mbeki este cel care i-a accelerat pasul
şi scopul. Un element distinctiv al neo-liberalismului a fost lărgirea
prăpastiei dintre cei bogaţi şi săraci. Din acest motiv Mbeki a fost
văzut ca perpetuând interesele albilor şi ale capitaliştilor. În jur de
80% din populaţia africană se confruntă cu problema sărăciei75.
Interpretarea aici ar putea fi aceea că partidul conducător, CAN, nu a
făcut suficient de mult pentru liberarea africanilor. Întreaga esenţă a
independenţei este astfel pusă la îndoială.
Similar, criza conducerii a creat teren propice populismului.
Stilul lui Mbeki de a conduce a fost deseori prin centralizare. Cele
două mandate ale sale au condus la puteri sporite pentru Biroul
Prezidenţial. În timp ce această prespectivă l-a făcut relativ puternic pe
Mbeki, a slăbit partidul. Asta a dus la o fisură între CAN şi admi-
nistraţia lui Mbeki.76 Pentru Mbeki, părăsirea partidului a reprezentat
un pas greşit. Astfel că Zuma s-a folosit de această slăbiciune pentru
_____
75
Murray Leibbrandt, Ingrid Woolard, Arden Finn, şi Jonathan Argent,
„Trends in South African Income Distribution and Poverty since the Fall of
Apartheid”, OECD Social, Employment and Migration Working Papers,
No. 101, OECD Publishing, University of Cape Town, 2010.
76
Ralph Mathekga The ANC ‘Leadership Crisis’…, p. 1.
252
a-şi consolida propria poziţie în cadrul partidului. Din moment ce a

crescut odată cu partidul, a ştiut foarte bine că în final partidul este cel
care determină guvernul.
După cum se poate observa, centrul luptei a fost partidul şi
statul. În timp ce Zuma a devenit o figură dominantă în cadrul
partidului, Mbeki şi-a păstrat poziţia în stat. Pe acest fundal a adresat
Zuma cele două chestiuni cruciale: cea economică şi criza din
conducere. Era prea târziu pentru Mbeki să mai poată controla partidul
pentru a scăpa de Zuma. El a şi contestat preşedinţia partidului în
2007, însă a suferit o înfrângere teribilă din partea lui Zuma. Folosirea
imediată a partidului împotriva lui Mbeki a venit ca răspuns la acuzele
legate de corupţie adresate lui Zuma în instanţă. Se spune că Mbeki a
intervenit în procesele curţii, influenţând astfel judecata împotriva lui
Zuma. Datorită acestui fapt Mbeki a fost demis de CAN-ul de sub
conducerea lui Zuma în 2008. Mai mult, toţi adepţii lui Mbeki au fost
înlăturaţi de la Comitetul Naţional Executiv care reprezintă principalul
corp de luare a deciziilor al partidului. În replică, aceştia au părăsit
CAN pentru a forma Congresul Poporului (CO). Următoarea secţiune
prezintă pe scurt strategiile folosite de Zuma pentru a-şi construi
populismul:
• S-a identificat cu oamenii comuni. Tot timpul s-a referit la el ca la

o persoană needucată. Aceasta a fost o strategie de a trata cu
Mbeki şi colegii săi care l-au portretizat pe Zuma ca fiind un
ignorant. Prin urmare, percepţia răspândită a majorităţii sărace şi
în special a celor care nu au avut şansa de a se şcoli, la fel ca şi
Zuma, era accea că el este exact ca ei. Astfel, „ignoranţa” lui s-a
dovedit a fi un capital politic.
• S-a identificat ca fiind şi într-adevăr a fost, un tradiţionalist. Este
foarte cunoscută poligamia lui Zuma. În plus, a capitalizat pe
folosirea cântecelor şi dansurilor tradiţionale pentru a atrage
masele.
253
• S-a folosit de politica memoriei. De fapt, s-a auto-prezentat ca om

al luptei77. A evocat trecutul său istoric legat de războaiele pentru
eliberare duse împotriva regimului apartheid. S-a concentrat pe
esenţa acestor lupte, pe adevărata eliberare a poporului african din
enclavele imperialismului. Unul dintre cântecele celebrate
asociate cu războaiele de eliberare „Bring Me My Machine Gun”.
În timpul campaniilor sale, Zuma a fredonat acest cântec,
atrăgându-i de partea sa pe cei săraci şi marginalizaţi. Cântecul
implica o „a doua eliberare” în care predecesorul său, Mbeki,
reprezenta un eşec.
• S-a portretizat ca fiind un anti-neoliberalist, lucru de care Mbeki
s-a arătat fascinat. Astfel, el s-a identificat tot timpul ca fiind de
stânga şi un naţionalist. De fapt, albilor din Africa de Sud le era
frică de el. Nu în ultimul rând, aceştia au fost convinşi că nu va
avea loc nicio schimbare fundamentală. După cum afirmă Daryl
Glaser, coaliţia Zuma este pentru mai multe clase. Se compune nu
doar din proletariatul sindicalist, dar şi dintr-o gamă largă de
subalterni locuitori de colibe, de cămine, tineret urban semi-
educat, ţărani, muncitori de ferme, precum şi din cadrul local şi
provincial al partidului Zuluz tradiţionalişti şi oameni de afaceri
pro-Zuma. Coaliţia a fost mobilizată nu împotriva capitaliştilor, ci
împotriva unei categorii de elite „din interior”, întâi şi cel mai
mult împotriva afaceriştilor adunaţi în jurul lui Thabo Mbeki, dar
cuprinzând, dacă nu măcar subliminal, judecători liberali şi
jurnalişti, intelectuali, activişti de gen şi sofisticaţi urbani.
Împotriva acestor forţe a reprezentat „Zunami” o revoltă anti-
convenţii78.
_____
77
Benedict Carton „Why is the ‘100% Zulu Boy’ so Popular?”, în The Politics
Of Jacob Zuma ed. Sean Jacobs, Concerned African Scholars, 2010,
Bulletin No. 84.
78
Daryl Glaser „South Africa: Toward Authoritarian Populism?” (University
of the Witwatersrand, South Africa, http://www.jwtc.org.za/resources/
docs/Salon-1-pdfs/Glaser_SouthAfrica.pdf (accesat în 10 Iunie, 2011).
254
• S-a folosit de moştenirea lăsată de Zuma. Prin urmare s-a

identificat ca fiind „100% Zulu Boy” pentru a simboliza
respectul, fermitatea şi capacitatea de a trece mai departe79. De
fapt, noţiunea sa a părut să ofere o distincţie clară între puterea
negrilor comparativ cu cea a albilor. Într-adevăr, în timpul
campaniilor sale, a folosit tricouri cu însemnările „100% Zulu
Boy” pentru a arăta apropierea sa cu oamenii obişnuiţi, spre
deosebire de elite. Deseori a aruncat în discursurile sale diverse
fraze Zulu pentru a atrage suportul. Acest fapt a făcut ca partidul
CAN să câştige alegerile în Kwa-Zulu natal cu 64%80.
• De asemenea a vizitat şi câteva locuri, în special ale populaţiei
marginalizate pentru a le asculta problemele critice. A făcut
promisiuni foarte ambiţioase despre cum va rezolva el aceste
probleme, câştigând astfel respectful oamenilor obişnuiţi81.
Concluzii
Acest capitol a arătat că pe cât de mult reclamă populiştii că

sunt anti-politici, instituţii şi elite, pe atât de mult se folosesc în final
de aceleaşi instituţii pentru a solicita sprijin pentru putere. În Tanzania
şi Africa de Sud, Kikwete şi respectiv Zuma au trebuit să se
folosească de instituţii ca şi facţiuni în cadrul partidului pentru a-şi
propaga agenda. În Zambia, Chiluba s-a bazat mult pe sindicate pentru
a-şi pune în aplicare populismul. De altfel, un astfel de populism este
social construit să reacţioneze la anumite fenomene sociale. Totuşi, s-a
observat că Africa reprezintă un potenţial pentru populism. Aceasta se
_____
79
Benedict Carton, „Why is the ‘100% Zulu Boy’ so Popular?”…, p. 22.
80
Vezi rezultatele alegerilor din 2009 de la Comisia Independentă Electorală a
Africii de Sud.
81
Danielle Resnick „Populist Strategies in African Democracies”, United
Nations University, 2010, Lucrare de cercetare nr. 2010/114.
255
datorează faptului că regiunea este mai tot timpul în criză economică

sau de leadership. Pentru a-şi implementa planurile, populiştii
utilizează un număr de strategii date de simboluri, cultură, sloganuri,
propagandă, promisiuni nerealiste, corupţie şi politici patrimoniale
pentru a primi sprijinul societăţii. În anumite cazuri, fac uz şi de
intimidare. În general, efectul populismul este variat. Ceea ce este mai
evident în special în Tanzania şi Zambia este o democraţie superficială
cu instituţii de răspundere slabe şi corupţie ridicată.
Acest studiu prezintă două mari implicaţii pentru popu-
lismului din Africa. Una este aceea că a condus la o criză de
legitimitate a liderilor populişti şi a regimurilor lor. Aceasta se
întâmplă pentru că astfel de lideri nu reuşesc să întâlnească aşteptările
maselor. În unele cazuri extreme asemenea nereuşite au dus la
demonstraţii în masă pentru schimbarea regimului. Tanzania, Africa
de Sud şi Zambia au devenit recent potenţiale teritorii pentru
demonstraţii ale maselor frustrate. A doua implicaţie este că popu-
lismul se poate transforma în atutoritarism în special acolo unde liderii
fac uz de forţă pentru a rezista schimbării. În orice caz, situaţia se
agravează datorită problemei etnicităţii. Populiştii tind să se
folosească de identităţile lor etnice pentru a-şi proteja interesele, fapt
care culminează cu războaiele civile.
Oricum, pentru a caracteriza populismul în Africa sunt
necesare viitoare cercetări. Aşa cum am specificat la început, scopul
acestui studiu a fost limitat la trei preşedinţi din Tanzania, Zambia şi
Africa de Sud. Din acest motiv, descoperirile acestui studiu nu pot fi
generalizate dincolo de cele trei ţări. Trebuie notat că Africa este
eterogenă. Pentru a dezvolta o teorie despre populism, o viitoare
cercetare ar trebui să se folosească de un număr mare de comparaţii
prin includerea cât mai multor cazuri posibile, trasând astfel modele şi
pretenţii asupra chestiunii discutate. Totuşi, o altă arie importantă de
considerat de către viitoarele cercetări este cea a studiilor comparate
dintre Africa şi alte ţări în curs de dezvoltare şi Europa sau SUA.
256
Bibliografie
Afrobarometer, Round 4 Afrobarometer Survey in Tanzania, Research in

Poverty Alleviation (REPOA) and Michigan State University, 2008.
Almond, Gabriel A. and Sydney Verba, The Civil Culture: Political Attitudes
and Democracy in Five Nations, Princeton University Press, New Jersey,
1963.
Amin, Samir. „Underdevelopment and Dependence in Black Africa: Origins
and Competing Forms”, The Journal of Modern African Studies, 10(4),
1972, pp. 503-524.
Bratton, Michael and Nicholas van de Walle, Democratic Experiments in
Africa: Regime Transitions in Comparative Perspective, Cambridge
Callinicos, Alex, Imperialism and Global Political Economy, Polity Press,
Cambridge, 2009.
Carbone, Giovanni, „Populism’ visits Africa: The case of Yoweri Museveni
and No-party Democracy in Uganda”. Università degli studi di Milano,
2005, Working paper No. 73.
Carton, Benedict, „Why is the ‘100% Zulu Boy’ so Popular?”, în The Politics
Of Jacob Zuma edited by Sean Jacobs, Concerned African Scholars, 2010,
Bulletin No. 84.
Chama, Cha Mapinduzi, Kauli ya CCM Kuhusu Kuanzishwa kwa Chama
Kipya cha Upinzani – CCJ http://www.cms.ccmtz.org/ (accessed March 8,
2011).
Chiluba, Frederick J., Democracy: The Challenge of Change, Multimedia
Publications, Zambia, 1995.
Cilliers, Jackie, „Building Security in Southern Africa: An Update on the
Evolving Architecture”, Pretoria Institute of Security Studies, 1999.
Monograph No. 43.
Clapham, Christopher, The Third World Politics: An Introduction. Croom
Helm Limited, Londra, 1985.
Freedom House Annual Survey of Political Rights and Civil Liberties of 2011,
http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=594 (accessed August
15, 2011).
Glaser, Daryl, „South Africa: Toward Authoritarian Populism?” University of
the Witwatersrand, South Africa, http://www.jwtc.org.za/ resources/
docs/Salon-1-pdfs/Glaser_SouthAfrica.pdf (accessed June 10, 2011).
Hinfelaar, Marja, „Legitimizing Powers: The Political Role of the Roman
Catholic Church, 1972-1991”, în One Zambia, Many Histories: Towards
257
a History of Post-Colonial Zambia, edited by Gewald Jan-Bart et al.,

Brill, Leiden. Boston, 2008, pp. 129-143.
Hyden, Goran and Max Mmuya, Power and Policy Slippage in Tanzania-
Discussing National Ownership of Development, Sweden: Swedish
International Development Cooperation Agency, 2008, Studies, nr. 21.
Hyden, Goran, „Top-Down Democratization in Tanzania”, Journal of
Democracy, 10(4), 1999, pp. 142-155.
Hyden Goran, Beyond Ujamaa in Tanzania: Underdevelopment and an
Uncaptured Peasantry, University of California, Berkeley and Los
Angeles Press, 1980.
Katiba ya, Chama Cha Jamii (CCJ) http://www.mzalendo.net/ (accessed
March 8, 2011).
Kaunda, Kenneth, „The Choma Declaration: A Government of National
Unity”, Sunday Post Newspaper, September 10, 2006.
Leibbrandt, Murray, Ingrid Woolard, Arden Finn, and Jonathan Argent,
„Trends in South African Income Distribution and Poverty since the Fall
of Apartheid”, OECD Social, Employment and Migration Working
Papers, No. 101, OECD Publishing, University of Cape Town, 2010.
Lucardie, Paul, „Populism: Some Conceptual Problems”, Political Studies
Review, 2009, pp. 319-321.
Makulilo, Alexander B., „State-Party and Democracy: Tanzania and Zambia
in Comparative Perspective”, PhD Diss., University of Leipzig, 2010.
Makulilo, Alexander B., „Join a party or I cannot elect you”: The independent
candidate question in Tanzania,” Central European University Journal of
Political Science 6(1), 2011, pp. 111-137.
Makulilo, Alexander B., „Watching the watcher”: An evaluation of local
election observers in Tanzania,” The Journal of Modern African
Studies 49(2), 2011, pp. 241-262.
Makulilo, Alexander B., „Where have all researchers gone: The use and
abuse of polls for the 2010 elections in Tanzania (Forthcoming 2011)
Makulilo, Alexander B., Tanzania: A De Facto One Party State? VDM
Verlag Dr. Muller Aktiengesellschaft & Co. Kg, Saarbrücken, 2008.
Makulilo, Alexander B., „Tanzania: A De Facto One Party State?, MA
Dissertation: University of Dar es Salaam, 2007.
Mathekga, Ralph, „The ANC ‘Leadership Crisis’ and the Age of Populism in
Post-apartheid South Africa”, în African Politics: Beyond the Third Wave
of Democratisation, Joelien Pretorius, Juta and Company Limited, South
Africa, 2008.
258
NEC (National Election Commission), The Report of the National Electoral

Commission on the 2005 Presidential, Parliamentary and Councilors’
Elections, Dar es Salaam: Dar es Salaam University Press, 2006.
NEC (National Election Commission), The Report of the National Electoral
Commission on the 2010 Presidential, Parliamentary and Councilors’
Elections, Dar es Salaam: Dar es Salaam University Press, 2011.
Nyang’oro, Julius E., A Political Biography of Jakaya Mrisho Kikwete. Africa
World Press, Inc, Eritrea, 2011.
Olawa, Patrick, Participatory Democracy in Zambia: The Political Economy
of National Development. Arthur H. Stockwell Limited, Devon, 1979.
Rakner, Lise, Trade Unions in Processes of Democratisation: A Study of
Party Labour Relations in Zambia. CHR. Michelsen Institute,
Department of political science and Development, Bergen, 1992.
Consolata, Raphael, „Party Institutionalisation in Tanzania: A State
Project?”. VDM Verlag Dr. Muller Aktiengesellschaft & Co. Kg,
Saarbrücken, 2011.
Republic of Zambia, Address by President Kenneth Kaunda to Parliament on
the Opening of the Fifth Session of the Fifth National Assembly, Friday,
January 15, 1988, Government Printer, Lusaka, 1988.
Republic of Zambia, Budget Address by the Minister of Finance and National
Commission for Development Planning, G.G. Chigaga, SC, MCC, MP,
to the National Assembly in November 16, 1990, Government Printer,
Lusaka, 1990.
Republic of Zambia, Economic Report 1991, Office of the President, National
Commission for Development Planning, January, 1992, Lusaka:
Government Printer, Lusaka, 1992.
Republic of Zambia, Mulungushi Conference 1967-Proceedings of the Annual
General Conference of the United National Independence Party held at
Mulungushi 14th-20th August, Zambia Information Services and the
Government Printer, Lusaka, 1967.
Republic of Zambia, Mvunga Commission: Constitution Report 1990, Co-op
Printing, Lusaka, 1990.
Republic of Zambia, New Economic Recovery Programme: Economic and
Financial Policy Framework 1991-1993, Ministry of Finance and
National Commission for Development Planning, Lusaka, April 1991.
Republic of Zambia, Report of the Working Party Appointed to Review the
System of Decentralized Administration, Lusaka, Cabinet Office, May,
1972.
259
Research and Education for Democracy in Tanzania (REDET) Report No.

17 of 2010 „People’s opinion and preferences for the 2010 general
elections in Tanzania”, University of Dar es Salaam.
Resnick, Danielle. „Populist Strategies in African Democracies”, United
Nations University, 2010, Working Paper No. 2010/114.
Rodney, Walter, How Europe Underdeveloped Africa, Dar es Salaam:
Tanzania Publishing House, 1972.
Schmitter, Philippe C., „A Balance Sheet of the Vices and Virtues of
‘Populisms”. European University Institute and Central European
University, 2006.
Schraeder, Peter J., African Politics and Society: A Mosaic in Transformation.
London: Macmillan Press Limited, 2000.
Shivji, Issa G., Accumulation in Africa Periphery: A Theoretical Framework.
Dar es Salaam: Mkuki and Nyota Publishers Limited, 2009.
TEMCO (Tanzania Election Monitoring Committee) The Report of the 1995
General Elections in Tanzania, University of Dar es Salaam, Dar es
Salaam, 1997.
General Elections in Tanzania University of Dar es Salaam, Dar es
Salaam, 2001.
Salaam, 2006.
Salaam, 2011.
Tordoff, William and Ralph Young, „Electoral politics in Africa”,Government
and Opposition, 40(3), 2005, pp. 403-23.
Tordoff, William, Government and Politics in Africa, 3rd Edition, Indiana
University Press, 1997.
UDSM (University of Dar es Salaam), Institute of Development Studies.
2010. Grappling with Corruption in Local Government Elections: A
Focus of Arusha, Dar es Salaam, Morogoro, Dodoma, Kilimanjaro,
Tanga, and Manyara Regions. A Research Report Submitted to the
Prevention and Combating Corruption Bureau (PCCB) Headquarters,
Dar es Salaam, March 2010.
United National Independence Party (UNIP), National Policies for the Next
Decade 1974-1984, Freedom House, Lusaka, Zambia Information
Services and Government Printer.
260
USAID/Tanzania, Democracy and Governance Assessment of Tanzania (Final

Report). Dar es Salaam: USAID, 2010.
Wangwe, Samuel, „Globalisation and Marginalisation: Africa’s Economic
Challenges in the 21st Century”, în Reflections on Leadership in Africa:
Forty Years After Independence, edited by Haroub Othman, 179-94.
VUB University Press, 2000.
Wunsch, James S., „Centralization and Development in Post-Independent
Africa” în The Failure of the Centralized State: Institutions and Self-
Governance in Africa, edited by James Wunsch S. and Dele Olowu.
Westview Press, Boulder, San Francisco, & Oxford, 1990.
Zambia Congress of Trade Unions 1980: Petition to the Secretary General of
the Party on the Proposed Decentralized Local Administration, ZCTU
Secretariat Archives, Kitwe, Zambia.
261
Pagina albă!!
Forme şi derivate ale populismului în Africa Subsahariană
Forme şi derivate ale populismului

în Africa Subsahariană
Emmanuel Banywesize
Introducere1
Subiectul acestui capitol îl reprezintă studiul mişcării

populiste din Africa Subsahariană. Intenţia a fost aceea de a identifica
trei forme specifice ale acestui curent sociopolitic şi unele derivate ale
sale într-o serie de ţări de pe continentul african. Aceste trei forme
corespund populismului identitar, protestatar şi populismului generat
de sărăcie. Populismul identitar şi cel generat de sărăcie caracterizează
regimul politic al lui Ahmed Sékou Touré, Idi Amin Dada, Désiré
Mobutu şi Laurent Gbagbo. Aceste două forme de populism se
folosesc de problematica identitară şi de ideea de apartenenţă
naţională şi denunţă sărăcia lucie în care trăieşte marea majoritate a
populaţiei, creându-şi astfel instrumentele necesare pentru a dispreţui
orice element străin, marile puteri (mai precis, fostele puteri coloniale)
şi o parte a elitei din aceste ţări. Astfel, aceasta din urmă este blamată
ca fiind o a cincea categorie care ar putea lua parte la un complot
transnaţional, menit să răstoarne regimul politic din aceste ţări pentru
a instaura o ordine a subjugării, a exploatării şi pauperizării.
Populismul identitar este regăsit la o serie de actori politici
care participă sau nu la gestionarea statului la o scară inferioară.
_____
1
Traducerea acestui text din limba franceză a fost realizată de Alexandra
Sabou, Ramona Ani şi Laura Kameniczki.
263
Aceştia vor fi numiţi în continuare „actori politici tribali”. Consi-

derându-se drept promotorii şi apărătorii comunităţilor lor (etnice,
tribale sau provinciale) care ar fi marginalizate şi aduse în pragul
sărăciei de către conducerea statului, actorii politici tribali denunţă
apartenenţa unor membri ai societăţii pe care îi consideră punţi de
legătură cu instituţiile centrale ale statului sau exploatatori ai
bogăţiilor locale în defavoarea localnicilor, aparţinătorii de drept ale
acestor bunuri. Această formă de populism care imită antinomia „noi”
versus „ei” este distribuită statistic în Africa. Nigeria, Congo, Sudan
sau Zimbabwe ne oferă câteva exemple evocatoare în acest sens.
Populismul identitar şi cel protestatar caracterizează opoziţia.
În acest caz, retorica identitară- aceea a adevăraţilor iubitori de patrie,
a autohtonilor- şi interesele naţiunii servesc drept alibi partidelor
aflate în opoziţie care acuză puterea ca fiind formată din parveniţi,
oameni infiltraţi şi agenţi sub acoperire ce servesc interesele altor state
sau companiile multinaţionale. Prin urmare, obiectivul constă în
răsturnarea sau chiar înlocuirea oamenilor de la putere, astfel promi-
ţându-se poporului impunerea unui guvern cu caracter naţionalist,
instaurarea unei democraţii directe care ar permite poporului
participarea la administrarea acelei Res publica şi posibilitatea de a-şi
controla propriul destin. Câteva exemple în acest sens ne sunt oferite
de reprezentanţi de pe scenă politică congoleză sau ivoriană.
Populismul identitar şi cel generat de sărăcie prezintă
anumite trăsături comune, precum xenofobia, încălcarea drepturilor
omului (purificarea etnică, naţionalizarea bunurilor străinilor etc.) şi
justificarea totalitarismelor tropicale. Populiştii participă la conso-
lidarea rupturilor sociale şi a dezastrelor economice. În ceea ce
priveşte populismul protestatar, acesta a declanşat crize politice în
cadrul cărora războaiele civile constituie momente culminante.
In realizarea acestei analize, ne folosim, pe de o parte, de o
serie de documente (discursuri şi scrieri de-ale oamenilor politici
africani) şi, pe de altă parte, de informaţiile adunate din muncă de
teren efectuată în ţările africane. Se sub înţelege că acest demers va
avea un caracter interpretativ şi comparativ, dublat de tehnicile
observării directe. Pe lângă introducere şi concluzie, acest text se
264
împarte în trei părţi. În prima parte, reamintim, bazându-ne şi pe

expertiza a numeroşi alţi teoreticieni, că populismul este un fenomen
ce capătă un caracter mondial. În cea de-a două parte, ne vom
concentra asupra formelor populismului ce se manifestă în Africa
Subsahariană. În ultima parte, vom menţiona câteva categorii derivate
ale populismului specific spaţiului african, acordând atenţie
totalitarismelor tropicale şi unor forme de xenofobie.
Populismul, un fenomen cu caracter mondial
Populismul nu are o definiţie unanim acceptată. Totuşi, este

un fenomen consacrat în orice entitate statală. Cu toate acestea, în
Africa situaţia se prezintă diferit. În primul rând, termenul este
ambiguu. Nu există o definiţie precisă şi singulară. Mai mult decât
atât, literatura africană de specialitate este săracă în ceea ce priveşte
studiul acestui fenomen social şi politic, fapt determinat nu doar de
ambiguitatea intrinsecă a termenului, ci şi pentru că analiştii în măsură
să trateze acest subiect ezită să o facă pe motivul fricii de a se expune
cenzurii sau represaliilor celor denunţaţi sau acuzaţi în scrierile lor.
Desigur, a aborda problematica populismului în Africa presupune
prezenţa unor similitudini între organizaţiile sociopolitice occidentale
şi cele africane. Populismul este, înainte de toate, un curent politic
apărut în Occident, iar existenţa sa este amintită de tradiţia
democratică europeană.
A priori apreciem faptul că populismul ar fi de neconceput în
societăţile ieşite târziu de sub tutela totalitară, acolo unde organizarea
societăţii s-a făcut pornind de la existenţa unui partid unic omnipotent
şi omniprezent şi unde conducătorii acestuia se considerau stăpâni
asupra legilor naturii şi asupra devenirii sociale şi umane. Forma
paroxistică şi intolerabilă a totalitarismului apare acolo unde partidul
unic şi statul se confundă unul cu celălalt. Acesta a fost şi cazul
Zairului, actuala R.D. Congo, precum şi a altor ţări africane unde, în
acest cuplu partid-stat, partidul prevala în faţa statului. „MPR înainte
de toate, apoi restul” se declara în mod oficial în Zair.
265
Evoluţia conceptului de populism

şi formele sale diverse
Nu dorim să facem un inventar al întregii literaturi ştiinţifice

realizate pe subiectul populismului. O astfel de sarcină ar presupune o
trecere în revistă a textelor ce aparţin unor teoreticieni provenind din
diverse câmpuri epistemice: de la istorie la sociologie, trecând prin
literatură, filosofie şi politică. Totuşi, este important să menţionam
numele celor care s-au aplecat asupra studiului populismului şi care,
în mod direct ori indirect, ne însoţesc în această analiză: Guy Hermet
(2001), Jean-Alix René (2003), Annie Collovald şi Guillaume Courty
(2007) şi Sergiu Mişcoiu (2010).
Chiar dacă termenul de „populism” a apărut într-un dicţionar
francez încă din 1929, de abia începând cu anii 1980 sinonimia sa cu
demagogia sau oportunismul politic se extinde, mai ales relaţionat cu
mişcările de opoziţie. În a două jumătate a secolului al XIX-lea în
SUA, acesta desemna mişcarea politică organizată a unor agricultori
ce s-au confruntat cu o serie de taxe prohibitive impuse de companiile
căilor ferate. Alte mişcări, în special mişcările muncitoreşti, au fost
organizate ca o formă de protest împotrivă dobânzilor considerate
abuzive. În aceiaşi perioadă, Rusia cunoştea o mişcare politică
radicală care viza instaurarea unui sistem economic socialist agrar,
respectiv mişcarea Narodniki, adică Mişcarea Populară a Neamului.
Interzisă de poliţie, mişcarea s-a transformat într-o societate secretă
care recurgea în mod frecvent la violenţă şi la asasinate pentru a-şi
face cunoscute ideile. Apoi, în perioada de expansiune a naţiona-
lismului, tematica emancipării poporului a inspirat numeroase partide
politice, aşa zis populiste. Atât mişcarea bulangistă, peronistă, cât şi
pujadismul sunt exemple de mişcări populiste.
Anumiţi politologi consideră că partidul politic elveţian,
Uniunea Democratică de Centru (UDC) este un partid populist
deoarece, adesea, face referire la ideea de popor, iar reprezentanţii săi
critică democraţia reprezentantivă, deşi ei la rândul lor sunt aleşi.
Sprijinindu-se pe democraţia directă, componentă fundamentală a
sistemului politic elveţian, liderii UDC lansează în mod frecvent
266
iniţiative populare sau referendumuri pe subiecte sensibile, jucând

astfel cartea populistă. Un exemplu elocvent este iniţiativa „contra
construcţiei de minarete” din anul 2009 care a obţinut votul majoritar.
În Franţa, Frontul Naţional este partidul populist care îşi
orientează critica spre elitele aflate la putere şi spre imigranţi, în
general magrebieni sau proveniţi din Africa subsahariană. Fenomenul
migraţiei şi securitatea reprezintă subiecte aflate mereu în dezbatere
politică. Numărul din ce în ce mai mare de imigranţi din Franţa este
privit că o sursă de nesiguranţă în cartierele marilor oraşe. Totodată,
aceştia sunt refractari la ideea integrării în societate şi consideraţi
responsabili pentru crizele sociopolitice, prezenţa lor în sectoarele
politice şi economice fiind totuşi neînsemnată.
Unele partide politice de dreapta sau de stânga au preluat în
campaniilor lor electorale, în mod clandestin, subiectele tradiţionale
ale Frontului Naţional – nesiguranţa, migraţia şi solidaritatea – cu
scopul atragerii unei părţi a electoratului frontist de partea lor. Motivul
„alunecarii” lor pe terenul Frontului Naţional este surprins, în opinia
noastră, de către Sergiu Mişcoiu: acest partid oscilează între stânga şi
dreapta. Astfel există un frontism de stânga şi unul de dreapta.
Frontul Naţional a avut (...) capacitatea de a servi drept defulare pentru

alegătorii de stânga. Cum comunismul nu mai răspundea aşteptărilor
vechilor săi alegători, aceştia s-au regăsit fie în socialism, fie în frontism
(...) Prin puterea sa de atracţie, FN a reuşit să adune în jurul sau o serie de
categorii electorale ale dreaptei moderate.2
În prima jumătate a secolului al XX-lea, şefii de stat Benito

Mussolini în Italia şi Juan Domingo Peron în Argentina au fost deseori
amintiţi ca exemple clare de lideri populişti. Preşedintele Consiliului
Italian, Silvio Berlusconi, precum şi preşedintele venezuelean, Hugo
Chavez sunt consideraţi populişti, deşi politologii recunosc o anumită
notă de diferenţiere între populismul italian şi cel latino-american. În
_____
2
Sergiu Miscoiu, Le Front national et ses répercussions sur l’échiquier
politique français, 1972-2002, Efes, Cluj-Napoca, 2005, pp. 101-102.
267
America Latină, populismul desemnează adesea ideologia politică a

unor anumite mişcări sau partide politice care vizează să elibereze
poporul fără a recurge la luptă de clasă. Este o formă de populism care
se defineşte ca fiind anti-imperialistă şi anti-capitalistă şi care caută
alianţa claselor urbane de mijloc cu muncitorii, ţăranii şi chiar şi chiar
şi cu cei fără un statut social clar. Acesta a fost cu precădere cazul
populismului din Argentina, Venezuela şi Haiti. Este suficient să
evocăm regimul lui Jean Bertrand Aristide din Haiti.
Dincolo de speranţa pe care au trezit-o în rândul poporului
haitian, anii guvernaţi de Aristide s-au dovedit repede un „populism
de mizerie”3. Datorită sprijinului masiv provenit din rândurile
populaţiei sărace, Jean-Bertrand Aristide, pe atunci preot catolic al
parohiei Saint Jean Bosco din Port-au-Prince, a fost ales preşedinte al
statului Haitian în 1990. Discursurile sale, deseori pronunţate în limbă
creolă pentru a manipula cu o mai mare uşurinţă sensibilitatea şi
emoţiile populare, se îndreptau împotrivă instituţiilor statului şi a
conducătorilor lor, în fruntea cărora se află preşedintele Jean-Claude
Duvalier. Totodată, discursurile sale făceau apel la potenţialul merit al
armatei şi al oficialilor militari de a participă la instaurarea dictaturii şi
de a aruncă ţara într-o criză economică care de fapt a şi transformat-o
într-una dintre cele mai sărace ţări din lume.
Pastor fiind, Jean-Bertrand Aristide a fost ventrilocul popu-
laţiei sărace, adică a acelei părţi categorii ale cărei mijloace nu conduc
spre realizarea obiectivelor urmărite . El a plasat poporul în centrul
discursurilor şi predicilor sale, promiţând că ţara va trece de la „
mizerie abjectă la o sărăcie demnă”, că va reda puterea suveranilor săi
de drept şi că va aplica legea, mai bine zis egalitatea socială, precum şi
lupta împotriva impunităţii. Ori, odată ajuns la putere, misiunea
partidului „Lavalas” nu a fost deloc uşoară. Nu era majoritar nici în
camera reprezentanţilor, nici în senat. Astfel, cele două instituţii au
_____
3
Laurent Jalabert, „Un populisme de la misère: Haiti sous la présidence
Aristide (1990 – 2004)”, Amnis (en ligne), nr. 5 (2005), disponibil URL:
http://amnis.revues.org/1003.
268
multiplicat procedurile legislative pentru a bloca reformele propuse de

către Preşedinte. Pentru a ocoli manevrele celor aleşi, acesta din urmă
vor pune în aplicare nişte strategii care denotă un caracter populist, de
exemplu, crearea organizaţiilor populare care, adesea, se substituie
curţilor de judecată şi tribunalelor, lăsând astfel cale liberă abuzurilor.
Va urma o lovitură de stat militară care va îl va aduce la putere pe
generalul Cédras şi îl va trimite în exil pe Aristide de unde acesta din
urmă va organiza o opoziţie populistă prin care va finanţa organizaţiile
populare haitiene. De această dată, oprobiul său va viza nu doar
elitele, dar şi forţele Naţiunilor Unite prezente pe teritoriul statului.
Revenit la putere în anul 2000, Aristide întăreşte puterea
organizaţiilor sale populare conduse de către tinerii recrutaţi din
cartierele sărace (bidonvilles) de la marginea capitalei Port-au-Prince.
Acestea acţionează precum structuri ale statului, care parazitează
puterile tradiţionale (executivă, legislativă şi judiciară) şi instaurează
regimul terorii şi al corupţiei. Ajutat de mijloacele mass media pe care
le controlează, regimul îi hărţuieşte pe oponenţi, denunţă sprijinul
primit de către oponenţii care îi vor moartea lui Aristide din partea
ţările occidentale capitaliste, care vor să preia controlul asupra ţării şi
să o supună unei noi forme de dictatură şi de exploatare.
Pentru partizanii săi, Jean-Bertrand Aristide este un naţio-
nalist şi un democrat dedicat în întregime interesului popular care
înţelege problemele de natură socială şi economică ale ţării. Pentru
adversarii săi, este un populist care se foloseşte de un popor al cărui
grad de sărăcie creşte într-o manieră exponenţială, în timp de
„baronul” regimului adună averea provenită din traficul de droguri şi
din corupţie. Chiar şi opozanţii săi, la rândul lor, au exploatat mizeria
populaţiei haitiene pentru a cere schimbarea regimului lui Aristide.
Opunându-se discursului lui Jean-Bertrand şi exploatând derivele
politicii sale populiste, ei au reuşit să întoarcă poporul împotriva
fostului preot din Port-au-Prince, care, din nou, pierde puterea în urmă
unei noi lovituri de stat şi e forţat la un nou exil.
269
În opinia lui Annie Collovald4, în ştiinţele politice, conceptul

de „populism” îi are ca obiect mai puţin pe cei pe care îi desemnează,
decât pe cei care îl folosesc. Pentru a stabili acest principiu, ea face o
paralelă între succesul conceptului şi dispariţia progresivă a claselor
populare reprezentate în aparatele statului, precum în discursurile
partidelor politice. Mai mult decât atât, interpretează folosirea
termenilor „populism” şi „ populist „ drept expresie a neîncrederii în
continua ascensiune manifestată de clasele populare şi de noua
tendinţă dirijată spre democraţia cenzitară şi capacitara. De fapt, încă
din acea perioadă, populismul a fost deseori situat pe eşichierul politic
în extrema dreaptă. Totuşi, nu reprezintă doar apanajul extremei
drepte. Desemnează totodată încrederea în poporul menţionat în
discursurile liderilor sau actorilor politici care aparţin stângii sau se
reclamă a fi de centru. Astfel, Jean-Luc Mélenchon, Hugo Chavez,
Jean-Marie Le Pen şi Jorg Haider sunt deseori etichetaţi drept actori
politici populişti. Totuşi, primii doi sunt politicieni de stânga, iar
ultimii doi aparţin extremei drepte.
De dreapta, de stânga sau de centru, orice populist se
pretinde a fi promotorul poporului, al celor oprimaţi, exploataţi, a
cetăţenilor autohtoni. Se subînţelege faptul că orice corp social este
împărţit în două grupe care, cu cât se confruntă, cu atât interesele lor
devin divergente: marea masă, poporul şi adunarea, elita. Acest tip de
dualitate poate presupune mai multe inflexiuni. Astfel, vom avea
cetăţenii autohtoni, cetăţenii nativi şi imigranţii, bănuiţi că nefiind
loiali, încă ataşaţi într-o anumită măsură culturii căreia îi aparţin.
Putem de asemenea să avem săraci şi bogaţi, exploatatori şi exploataţi.
În imaginea arhetipală care opune poporul elitelor avem
tendinţa de a considera poporul, văzut în ansamblul falsei sale
conştiinţe, prost, supus aproape în întregime logicii pântecelui, astfel,
este de datoria celor luminaţi şi revoluţionari să-i arate calea ce trebuie
_____
4
Annie Collovald et Guillaume Courty, Grands problèmes politiques
contemporains, Maison de l’étudiant, Nantes, 2007.
270
urmată pentru soluţionarea imediată a dificultăţilor sale şi împlinirea

fericirii. Poporul este văzut ca parte a statului care, în absenţa
expertizei elitei, nu îşi cunoaşte priorităţile. Acesta tradiţie o
moştenim de la Platon, Hegel şi chiar Nietzsche. Ea este pregnantă în
societăţile care moştenesc civilizaţia Greciei Antice şi cea inventată de
Occident în urma extinderii sale la nivel mondial. Şi Michel Maffesoli
apreciază că este vorba de o activitate care ar aduce profituri
însemnate, elita câştigându-şi existenţa prin aşezarea în avangarda
societăţii, pozitionându-se drept iluminatoarea poporului care îşi
ignoră propriile sale interese şi calea care trebuie urmată.5 Astfel,
adesea şi intelectuali se pot număra printre figurile populiste.
Trei dimensiuni ale populismului

în Africa subsahariană
În general, critica populismului este orientată spre elitele

politice sau grupurile de interes economice care, fiind situate în inima
societăţii, influenţează sau îşi exercită puterea politică şi economică în
mod direct. Dacă actorii populişti direcţionează atacurile împotrivă
elitei, acest lucru se datorează faptului că această din urmă este
percepută ca fiind un grup care nu acţionează în interesul majorităţii,
ci în interes propriu, al altor state sau al companiilor multinaţionale.
Elitele ar fi astfel legătură, conspiratorii la nivel local ai intereselor
străine.
Pierre-André Taguieff este de părere că populismul atrage
mai ales prin faptul că propune respingerea treptei intermediare dintre
popor şi lideri6. Propune astfel două tipuri de populism: populismul
_____
5
Michel Maffesoli, La matrimonium: De la nature des choses, CNRS
Éditions, Paris, 2010.
6
Pierre-André Taguieff, Les Contre-réactionnaires: le progressisme entre
illusion et imposture, Denoël, Paris, 2007.
271
identitar şi cel protestatar. Primul, este cel care are că şi scop

prezervarea identităţii naţionale ce se presupune a fi ameninţată de
imigraţie. În acest caz, populismul constă în a face apel la întreaga
populaţie pentru apărarea identităţii naţionale şi a integrităţii ţării.
Acest tip de populism este mereu însoţit de xenofobie. Cea de-a doua
categorie se caracterizează printr-o respingere a instituţiilor existente
şi apelul la o democraţie directă lipsită de intermediari: este poporul
cel care este chemat în mod direct la guvernare. Sunt cei de jos care se
opun celor de sus. În cazul Africii există mai multe tipuri de populism.
Desigur, putem să avem în vedere populismul identitar, precum şi pe
cel protestatar, dar şi pe cel pe care îl considerăm drept populismul
sărăciei. Se poate întâmpla ca un actor sau o mişcare politică să
mobilizeze toate aceste forme de populism sau două dintre ele, trecând
de la o formă la alta.
Populismul identitar şi populismul

generat de sărăcie
Populismul identitar şi cel generat de sărăcie sunt cele mai

vechi şi răspândite tipuri de populism în Africa, ţinând cont de istoria
Africii din timpurile moderne. Africa a cunoscut cucerirea şi invazia
occidentală, populaţia sa, în mare parte de culoare, fiind timp
îndelungat exclusă din sfera umanităţii filosofice, subjugată,
colonizată, supusă totalitarismului, etc. Un anumit curent de gândire
considera că nu există valori, umanism şi cultură în afară spaţiului
occidental şi astfel i s-a negat Africii dreptul la cultură, gândire,
capacitatea de a se organiza din punct de vedere politic şi de a se
administra într-un mod autonom şi eficient.
Mai mult decât atât, chiar dacă Africa este descrisă că fiind
un continent cu resurse multiple, populaţia sa se număra printre cele
mai sărace din lume. Istoria contemporană a gândirii şi a ştiinţelor
sociale, cât şi actorii politici îşi asumă în mod diferit problematica
identitară, precum şi problema sărăciei în Africa.
272
La sfârşitul secolului al XIX-lea au luat naştere mişcări

purtătoare de noi sentimente naţionale şi ale unei realităţi ireversibile:
Renaşterea neagră. Acest tip de Renaştere vrea să se afirme prin
demnitate şi prin onoarea omului de culoare, prin identitatea sa,
libertatea sa, prin dreptul sau la vot, la cuvânt, la muncă, la egalitate şi
la echitate (în cele două Americi). Răspunzând la ecourile persoanelor
de culoare din Statele Unite ale Americii cu referire la Renaşterea
neagră, s-au multiplicat mişcările de revendicare ale identităţii
africane din Cuba, Jamaica şi Franţa, unde a luat naştere mişcarea
Negritudinii. Leopold Sédar Senghor a explicat în ce fel de
circumstanţe Aimé Césaire, Léon-Gotran Damas şi el însuşi au lansat
curentul negritudinii:
Ne-am aruncat cu câţiva dintre studenţii de culoare într-un fel de

disperare. Nimic la orizont. Neexistând nicio perspectivă la orizont,
colonizatorii justificau dependenţa noastră politică şi economică prin
teoria tabula rasa. După cum estimau ei, noi nu am inventat nimic, nu am
creat, nu am scris şi nu am cântat nimic. Dansatori! Şi altele. Pentru a
organiza o revoluţie eficace, revoluţia noastră, trebuia mai întâi să scăpam
de hainele împrumutate, de cele însuşite şi să ne afirmăm că fiinţe umane,
mai bine zis, negritudinea. Totuşi, chiar Negritudinea definită ca un
ansamblu de valori culturale ale Africii negre, nu putea să ne ofere decât
începutul soluţionării problemei noastre şi nu soluţia în şine. Pentru a fi
întradevăr noi înşine, trebuia să reîncarnăm cultura africană în realitatea
secolului al XX-lea.7
În acest pasaj apare faptul că Negritudinea este o experienţă

istorică care serveşte drept bază pentru trei componente, după cum
urmează: denunţarea colonialismului, căutarea rădăcinilor identitare şi
afirmarea de sine prin evitarea negării alterităţii, în acest caz
Occidentul.
_____
7
Jean Kinyongo Jeki, „ Philosophie en Afrique: conscience d’être”, în
Cahiers Philosophiques Africains, nr. 3-4, PUZ, Lubumbashi, 1973, pp. 13-
25.
273
Chestiunea identitară şi problematica sărăciei s-au impus în

Africa prin conştientizarea condiţiei istorice, sociale, politice şi
economice din epoca modernă. La nivel politic, acestea din urmă au
alimentat discursurile populiste. Se reprezenta de fapt ideea de a pune
capăt istoriei colonizării şi a sustragerilor frauduloase pentru a lasă loc
istoriei naţionale, precum şi decolonizării, această din urmă fiind
concepută că un program de dezordine absolută care ar face că cei
dominaţi şi jefuiţi să devină stăpâni pe pământurile şi bogăţiile lor.
Particularitatea discursurilor politice care conduce la
populismul identitar şi cel generat de sărăcie este denunţarea cu
accente proprii a retoricii de tip marxist-leniniste, a fostelor metro-
polelor coloniale, precum şi a elitei locale, apropiată din punct de
vedere ideologic ţărilor nu demult coloniale. Se înţelege, folosind
cuvintele unui teoretician al decolonizării în Africa, că a distruge
lumea colonială înseamnă a suprima o zonă, a o îngropa cât mai adânc
în pământ sau a o scoate în afară spaţiului de referinţă8. Discursurile
politice apelează astfel la chemarea naţionalistă, la eliberare, la
revoluţia care ar permite popoarelor africane să îndeplinească
Renaşterea lor şi să redevină stăpâni pe propriul lor destin. Condiţia
identitară şi economică funcţionează astfel ca un element mobilizator
şi structurant. Aceasta serveşte la mobilizarea poporului, la întărirea
legăturii sociale, precum şi a apartenenţei populaţiei eterogene la
acelaşi destin: comunitate de înrobiţi, de „blestemaţi ai pământului”
care readuc în istorie o lume unde regulile pieţei şi principiile teoretice
ale originii bunurilor pământului conduc la restructurarea spaţiilor şi a
rapoartelor sociale şi economice.
În Africa, populismul identitar şi cel generat de sărăcie sunt
contemporane cu procesul de colonizare, şi mai ales, cu formarea
primelor partide politice în spaţiul sociopolitic african începând din
anii 1950. Aceşti ani sunt şi apusul colonizării. De asemenea, sunt cei
care inaugurează preluarea de către locuitorii Africii a responsabilităţii
simbolice asupra propriei lor ţări. Chiar dacă independenţa politică
_____
8
Franz Fanon, Pour la révolution africaine, La Découverte, Paris, 1968.
274
este proclamată, independenţa economică şi culturală lipsesc adesea

cu desăvârşire. Ori dacă independenţa politică este lipsită de
fundamente economice şi culturale, această se va transformă într-o
mistificare. De asemenea, discursuri ale actorilor politici africani din
anii 1960, vorbesc de neocolonialism precum şi de exploatarea
economică a Africii, având în discursul lor multe accente populiste
care nu disimulează un vocabular marxist. Limbajul acestui populism
abundă în termeni precum: burghezie compradoră, proletară, clase
sociale, lupte de clasă, revoluţie, exploatare, imperialism, neocolo-
nialism, „noi, poporul”, străini, exploatanti, colonişti, infiltraţi, vasali
ai imperialismului, complot, trădători, etc.
Ahmed Sékou Touré, Désiré Mobutu şi Idi Amin Dada sunt,
la diferite nivele, unele din figurile emblematice ale populismului
identitar şi al celui generat de sărăcie. Iniţiat în marxism-leninism de
către un grup de combatanţi activi din Conakry formaţi din comunişti
francezi, Sékou Touré a fost mai întâi un remarcabil sindicalist. Va fi
ales în 1945 secretar general al sindicatului personalului PTT şi va fi
unul din artizanii cheie ai grevei feroviare din 1947. Sindicalismul va
reprezenta pentru acesta un instrument excelent pentru a-şi asigura
controlul asupra maselor şi pentru a juca un rol politic în propria-i
ţara, devenită acum colonie franceză.
În anii 1940, Sékou Touré conducea o mişcare politică
numită Uniunea patriotică. Este deci, leader-ul organizaţiei comuniste.
Este ales secretar general al Partidului democrat din Guinea (PDG),
iar în 1955 devine membru al Comitetului de coordonare al partidului
denumit Reunirea Democrată Africană (RDA). În 1957, ocupă postul
de vice-preşedinte al aceluiaşi partid. În 1958, îşi căpăta notorietatea
prin celebrul „Nu” guineean adresat iniţiativei Generalului De Gaulle.
Pe 25 august 1958, acesta s-a adresat astfel Generalului De Gaulle:
Cum să nu fie poporul african sensibil la aceste urări, popor care zilnic
trăieşte cu speranţa că îşi va revedea câştigată demnitatea şi care întăreşte
din ce în ce mai tare voinţa să de a fi egal cu cei mai buni? Valoarea
acestui popor, Domnule Preşedinte, cu siguranţă o cunoaşteţi mai bine
decât oricare altul, prin faptul că aţi fost martor şi judecător la lucrurile
bune, precum şi la lucrurile rele pe care le-a cunoscut vreodată Franţa.
275
Această perioadă excepţională la finele căreia libertatea trebuia să reapară

sub o nouă sclipire, cu o forţă înzecită, este marcată de către omul de
culoare într-un mod aparte, din moment ce, de-a lungul ultimului război
mondial, a aderat, fără justificare, la cauza libertăţii poporului şi a
Demnităţii Umane. (...) Înflorirea valorilor Africii este înfrânată, mai puţin
datorită celor care le-au modelat, mai mult structurilor economice şi
politice moştenite de la regimul colonial aflat în dezechilibru cu aspiraţiile
pentru viitor (...) Privilegiul unui popor sărac este că riscul care pândeşte
întreprinderile sale este mic, iar pericolele la care este expus este minim.
Săracul nu poate să vrea decât să se îmbogăţească şi nimic nu este mai
normal decât să vrei să ştergi toate inegalităţile şi nedreptăţile. Această
nevoie de egalitate şi de dreptate o purtăm cu atât mai mult în noi cu cât
am fost supuşi într-un mod dureros la nedreptate şi inegalitate.9
Aceste pasaje din discursul istoric al lui Sékou Touré sunt

foarte instructive. Ele cuprind expresii precum: „popor”, „valoarea
acestui popor”, „libertate”, „omul din Africa”, „valorile Africii”,
„popor sărac”, „sărac” etc. Aceste expresii confirmă faptul că poporul,
sărăcia sa, condiţia sa identitară şi materială sunt cele care alimentează
discursul „Ghidului”. Pentru el înseamnă să elibereze poporul din
Guinea de sub asuprire. A fost părintele independenţei ţării sale în 2
octombrie 1958. Eliberarea de sub tutela străină reprezintă o etapă
către construcţia unei societăţi egalitare şi juste unde sărăcia şi
rasismul sunt combătute.
În acest discurs, se doreşte a fi mesagerul şi apărătorul
oprimaţilor, al exploataţilor, al săracilor. Cu toate acestea, va
dezamăgi aşteptările poporului sau şi ale Africii târziu ieşite din
procesul de colonizare. După refuzul francez de a semna acordul cu
Guinea care i-ar fi autorizat intrarea în „Comunitate”, Sékou Touré va
începe să-şi impună legile şi regulile. Partidul va sfârşi prin a deveni
_____
9
Ahmed Sékou Touré, Discours prononcé Conakry le 25 août 1958 devant le
Président de la République française, le Général Charles De Gaulle, 1958,
disponibil pe site-ul http://www.webguinee.net/sekou_toure/index.html,
consultat la data de 5 august 2011.
276
instanţă conducătoare care, în mod progresiv, va impune „o revoluţie

populară” şi brutală, după cum a recunoscut Sékou Touré în discursul
său din august 1976 cu privire la „situaţia particulară a lui Fouta”:
Spunem astfel că toate regiunile Guineei Meridionale trebuie de acum

înainte să trăiască atmosfera Revoluţiei populare şi a celei pentru
democraţie. Mai mult decât forţa argumentelor noastre care separă
intelectualii oneşti, militanţi ai Guineei Meridionale, vom folosi forţa
împotriva celor care au ochi să nu vadă şi urechi că să nu audă. Vor ştii că
nu ne-a fost niciodată frică de ei, că i-am respectat, dar că, dat fiind faptul
că nu le place respectul, le vom da ceea ce le place, şi anume forţa brutală!
Din moment ce rasismul este folosit pentru a pune ţara la dispoziţia
imperialismului neo-colonialist, trebuie să dăm totul pentru a o
dezrădăcina.
În a doua zi de independenţa, noul regim recurge la expul-

zarea francezilor şi la naţionalizarea întreprinderilor străine. Este
vorba despre a arată că ne asumăm împreună luptă împotrivă
imperialismului şi a sărăciei. În 1967, misionarii occidentali vor fi de
asemenea expulzaţi, imobilele sociale ale bisericii (şcoli, dispensare,
case) sunt confiscate de către regim, iar mişcările tinerilor sunt inter-
zise şi înlocuite cu mişcarea numită Tineretul Revoluţiei Democratice
Africane. Misionarii sunt acuzaţi cum că ar fi în serviciul unei politici
imperialiste de „alienare” a poporului din Guineea. În mod progresiv,
se va instala şi va generaliza un ordin de supraveghere, denunţ şi de
teroare. Bilanţul: restricţionarea drepturilor omului şi instrumen-
talizarea comploturilor adevărate şi imaginare de care stăpânul din
Conakry se va folosi pentru a-i anihila, în tristul Câmp Boiro, pe
adversarii săi politici, dizidenţii şi opozanţii săi. Faţă de vechii
conducători, de colonizatori şi de elitele bănuite că ar unelti un
complot împotriva lui şi a Guineei, îndreaptă poporul pe care îl mani-
pulează şi pe care pretinde că îl apăra împotrivă neocolonialismului.
Una din faptele de măreţie ale lui Sékou Touré est că a făcut
din poporul Guineii, prin interpretarea diferitelor sărbători naţionale şi
a altor manifestaţii politice, un fel de bloc omogen stabil. Astfel,
Jacques Vignes a putut sesiza că sub conducerea lui Sékou Touré,
277
Guinea a devenit un teatru imens, unde actorii în mod inconştient, inter-

pretau o piesă din care nu înţelegeau nimic. Era o lume a specta-
colului, a orgiilor, făcută în stilul spectacolelor de balet şi a carnava-
lurilor. Lumea aplaudă performanţa Ghidului, fără a-şi da seamă că
realitatea era foarte diferită, că mereu rulau aceleaşi piese, având
obligativitea aplaudatului la fiecare act. Cele două organe ale Partidului, în
speţă Consiliul Naţional al Revoluţiei şi Congresul, scriau scenariile,
îndrumau orchestra, asigurau regia, controlau dansul şi corul.
Politică populistă atinge pragul unei paranoia politice
paroxistice printre ale cărei victime se numără şi Secretarul General al
Organizaţiei Unităţii Africane, Telli Diallo. Ţintele acestui populism
gen Sékou Touré sunt totodată şi elita Guineei formată în Occident.
Telli Diallo reprezintă o figură emblematică. De numeroase ori,
discursurile sunt orientate către vechea metropolă, către Franţa şi către
ţările occidentale capitaliste. Ar vrea să îl omoare pe Sékou Touré
pentru a prăda ţara, răsturnând guvernul „revoluţionar şi democrat” şi
„guvernul poporului”. Ar exista tentaţia să îşi instaleze „marionetele”
la putere. Aceste „marionete” ar putea fi recrutate din rândul inte-
lectualilor din Guinea şi din rândurile unor anumite etnii. Astfel,
etnicii Peulh din regiunea Fouta au fost de nenumărate ori biciuiţi la
ordinul Preşedintelui.
Aceşti trădători, spunea el în 1976, sunt cei care întotdeauna induc în

eroare celelalte popoare, popoarele africane, popoarele europene şi
popoarele americane atunci când e vorba de a aprecia cât se poate de
verosimil situaţia din Guinea. Fac mai mult rău Guineei decât
imperialismul şi neocolonialismul, pentru că, revendicând Guinea, conferă
un simulacru de autenticitate marilor lor minciunilor lor sfruntate. Sunt
nişte trădători de patrie şi nimic mai mult. Dar să spunem adevărul.
Trădarea trebuie stârpită şi eliminată definitiv din comportamentul
etnicilor Peulh.10
_____
10
Ahmed Sékou Touré. Discours du 6, 21 et 27 août 1976, disponibil pe site-
ul http://www.webguinee.net/bibliotheque/sekou_toure/discours/, consultat
la data de 5 august 2011.
278
Alpha Barry a demonstrat că discursurile lui Sékou Touré au

fost organizate conform unui dinamism enunţiativ care se manifesta
prin stimularea poporului abandonat, respectiv transformarea sa într-o
clasă opusă elitei şi celorlalte state. Astfel, au fost evidenţiate trei
etape ale acestui tip de dinamism.
Într-o primă etapă, omul politic adaugă în discursul său un
conflict între cei trei protagonişti ai discuţiei: subiectul propriu-zis,
poporul şi duşmanii revoluţiei. Manipulând teoria complotului, se
pretinde a fi un erou ameninţat, lăsând să se întrevadă existenţa unui
adversar inexistent care trebuia identificat şi eliminat. Ameninţarea
care îl presa pe Ghid presupunea existenţa unui pericol real care
pândea întreaga societate guineană. Reliefând pericolul ce ameninţă
stabilitatea şi echilibrul social, el desemna un singur vinovat: o parte a
elitei. Astfel, duşmanul intern este înfăţişat asemenea unui executant
care primeşte ordine de la ţările învecinate sau de la puterile
neocoloniale occidentale, în frunte cu Franţa. Statele vecine, de multe
ori acuzate implicit, sunt arătate ca fiind cele care menţin legătura
dintre imperialismul care concepe şi organizează pe termen lung
comploturile şi elita din Guineea. Sékou Touré a reuşit astfel să dea
naştere unei psihoze în rândul poporului, psihoză care îl ameninţă
constant pe fiecare membru al societăţii. Prin această regie, el profită
de pe urma poporului mişcat de sentimentul patriotic iniţiat de „tatăl
Poporului”. În cea de a doua etapă a dinamismului enunţiativ, Sékou
Touré creează un cerc dicursiv în interiorul căruia plasează expresia
„Noi, Poporul”, ceea ce determină eliminarea expresiei „Ei,
Adversarii”. Popor, oratori şi audienţi, ei se adună împreună pentru
luptă. Comunitatea „noi” se transformă într-un actor colectiv îndreptat
către adversari, duşmani ai preşedintelui şi implicit ai Naţiunii, ai
intereselor poporului.
Cea de-a treia etapă corespunde unei finalităţi: aceea de a
reuni societatea într-o conştiinţă unică şi anume, revoluţia. Sékou
Touré se identifică cu poporul, devenind principalul responsabil al
revoluţiei din Guinea. Acest individ părea să ducă viaţa ideală.
Devenea un zeu al cărui cuvânt se propagă cu o forţă imensă. Dovadă
o reprezintă intensitatea oratorică a cuvântului lui Sékou Touré. Nu se
279
asemăna cu a unui om că oricare altul care vorbeşte în mod obişnuit,

ci cu a unui mesager divin care foloseşte cuvinte măreţe.
Putem generaliza acest dinamism enunţiativ al lui Sékou
Touré până la a ajunge la o paradigmă. În cazul său, observăm acest
tip de populism care foloseşte identitatea şi sărăcia poporului drept
pretext pentru a denunţa alteritatea, marile puteri (foste metropole sau
nu) şi elitele interne considerate drept punte de legătură între
exteriorul şi interiorul ţării. Acest tip de populism îl observăm de
asemenea la Désiré Mobutu şi la Idi Amin Dada.
Mobutu, reperat destul de devreme de către serviciile secrete
belgiene şi de CIA, a ajuns la putere pe 24 noiembrie 1965 datorită
unei lovituri de stat militare împotriva preşedintelui Joseph Kasavubu.
S-a prezentat iniţial drept omul ordinii în raport cu o clasă politică
amatoare şi incapabilă să administreze independenţa obţinută faţă de
Belgia în 1960 şi haosul politic premergător lipsei de experienţă a
civililor implicaţi în politică. În cea de-a două zi de la obţinerea
recunoaşterii internaţionale, elitele sunt cele care creează cadrul unei
crize instituţionale care se manifestă de-a lungul Secesiunii din
Katanga şi Kasaȉ, prin revocarea de comun acord a şefului statului,
Joseph Kasavubu şi a primului ministru, Patrice Lumumba, prin
arestarea şi asasinarea acestuia, izbucnirea rebeliunii realizându-se
datorită etnicităţii exacerbate. Fiecare grup etnic era tentat să se
poziţioneze pe scara sociopolitică şi să împiedice emergenţă
hegemonica presupusă, precum şi controlul puterilor de către grupări
adversare. În acest context, rebeliunile nu vor fi doar masacre inter-
etnice, ci şi forme de luptă împotriva elitelor politice care i-au
succedat pe colonizatori. Rebeliunile au fost în egală măsură forme de
slăbire a unităţii naţionale fiind văzute că o moştenire a perioadei
coloniale. Această situaţie de criză a pregătit ascensiunea politică şi
militară a lui Mobutu.
De la venirea să la putere, s-a arătat a fi un om al situaţiilor
de criză. Se angajează în a supraveghea rebeliunile, în a reinstaura
ordinea şi în a unifica ţara, chiar cu preţul unor măsuri radicale. Un
exemplu în acest sens este practica spânzuratului, de pildă, momentul
din iunie 1966 de Rusalii la Kinshasa, în locul actualului stadion al
280
Martirilor. Apare drept o crimă iniţiatică potrivită oricărui tip de regim

autoritar. Regimul presupunea nu doar a pune sub tăcere orice
obiecţie, dar şi de a da o lecţie eventualilor opozanţi. Prin astfel de
practici a a creat cadrul de dezvoltare al totalitarismului care îi va oferi
deţinătorului puterii supreme posibilitatea de a fi unicul om care
deţine dreptatea şi adevărul. Nu e o întâmplare că va fi supranumit
„Ghidul luminat”, „părintele naţiunii”, „părintele fondator”. A fost
numit Mareşal, nu Preşedinte sau Împărat. Astfel, a devenit deţinătorul
dreptului de viaţă şi de moarte asupra tuturor compatrioţilor săi în
numele cărora exercită puterea şi despre care se spunea a fi zidul de
apărare împotrivă colonialismului şi al neocolonialismului. Sărăcia şi
reaproprierea de identitatea congoleză (Zair) constituia preţul pentru a
rămâne la putere, pentru a acumula bogăţie şi pentru a permite câtorva
privilegiaţi să trăiască mai presus de lege. Era vorba de ceea aşa
numitele „Organe”: membrii Comitetului Central sau ai Biroului
Politic al Mişcării Populare Revoluţionare (MPR), care aveau să
devină Partidul-Stat, ofiţeri şi funcţionari de cel mai înalt grad în stat.
În 1970, Mişcarea Populară Revoluţionară (MPR), înfiinţată
cu câţiva ani mai devreme de către Preşedintele Republicii, devine
partid unic. Din 1971 până în 1975, discursurile politice sunt dominate
de ideologia şi de „filosofia” autenticităţii. Promotorul acestei
ideologii, Mobutu, era convins de menirea sa, şi anume de necesitatea
umplerii unui gol din politica naţională, vid existent încă din 1965:
lipsă unei ideologii care ar permite congolezilor să-şi regăsească
identitatea.
Am făcut mai bine decât să fi creat o mişcare, pentru că, deşi MPR este o
organizaţie de pionierat, structurată, care mobilizează şi integrează
masele, are nevoie de ceva mai mult, de un suflet: motivul unităţii
naţionale, motivul independenţei economice, politice, culturale, motivul
demnităţii, mândriei de a fi din Zair; acest suflet se numeşte
„autenticitate”. Pentru noi, nu există nicio autenticitate fără MPR. Dacă ar
281
fi să folosesc o metaforă, MPR ar putea fi considerată caroseria unei

maşini, al cărei motor ar fi autenticitatea...11
Cu mult timp înainte de 1973, la Congresul Naţional al

Uniunii Progresiste Senegaleze , Mobutu a declarat că întreaga menire
istorică a statului Congo pe pământ african a fost redusă la căutarea
autenticităţii congoleze, a „adevăratului chip african al congolezilor,
aşa cum şi l-au imaginat strămoşii care au lăsat moştenire acest
pământ congolezilor. Ideologia autenticităţii evocă ideea de
naţionalism şi cea a identităţii africane, cât şi întoarcerea la origini a
congolezului şi a africanului. Acesta are că scop să pună omul în
centrul acţiunii politice şi economice. Acest lucru este deja evident în
definiţia autenticităţii. Astfel Mobutu, în faţă Organizaţiei Naţiunilor
Unite reunite la 04 octombrie 1973, în cadrul Adunării Generale 28
declara:
Experienţa din Zair, a izvorât dintr-o filozofie politică pe care o numim

autenticitate. Aceasta este o conştientizare a oamenilor din Zair în vederea
folosirii propriile resurse şi regăsirii valorile lăsate de strămosii lor, în
scopul de a le aprecia pe cele care contribuie la dezvoltarea armonioasă şi
naturală a poporului. Este refuzul oamenilor din Zair de a îmbrăţişa
ideologii importate. Este afirmarea drepturilor omului în Zair sau a omului
în general aşa cum e el, cu structurile mentale şi sociale proprii.
Autenticitatea este nu numai o cunoaştere aprofundată a culturii proprii,
dar şi respectarea patrimoniului cultural al altora...12
Desigur, în conformitate cu acest text, autenticitatea în sine reprezintă

un eliberator al omului de toate asupririle umanităţii cu preţul
_____
11
Joseph-Désiré Mobutu Sese Seko, Discours prononcé à Dakar devant le
Congrès national de l'Union progressiste sénégalaise, le 14 février 1971. În
Discours et allocutions du Président-fondateur du MPR, Institut Makanda
Kabobi, Kinshasa, 1973.
12
Joseph-Désiré Mobutu Sese Seko, Discours présidentiel de la politique
générale, Kinshasa Institut Makanda Kabobi, 1973.
282
implicării sale în dezvoltarea economică, dar acest umanism inten-

tionează să se realizeze prin respingerea a ceea nu îl reprezintă. Astfel,
din acest elan naţionalist şi din această căutare permanentă a identităţii
se va recurge la o serie de schimbări ale denumirilor locurilor şi
oamenilor: Zair va deveni Congo, Leopoldville va deveni Kinshasa,
Stanleyville va deveni Kisangani, Elisabethville va deveni Lubumbashi,
iar Costermansville va deveni Bukavu etc. Această căutare a sinelui
congolez şi african se va manifesta şi în alte domenii. Portul european
va fi înlocuit cu abacostul (acronim pentru „Jos costumul”) inspirat,
paradoxal, de portul chinezesc. Simbolurile europene, cum ar fi
monumentele, sunt distruse sistematic. Intr-o stare extaziată de putere
şi megalomanie, Mobutu va merge până la înlocuirea în şcolile
creştine a crucilor şi a statuilor lui Christos cu efigiul de „Ghidul”,
„Tatăl Neamului”. Era vorba de ştergerea unei istorii – una care
marchează triumful Occidentului şi al imperialismului – şi scrierea
alteia: aceea a unui popor mândru că este unic în Africa şi în lume, a
unui popor care a rupt lanţurile asupririi şi exploatării. Mobutu a spus
în mod repetat că autenticitatea a fost o armă împotriva „asupririi
poporului”, „exploatarea unei rase de către alta”.
Politica de autenticitate este punctul de plecare pentru
apărarea poporul congolez din punct de vedere identitar, cultural,
rasial şi economic. Prin urmare, clasa „de evoluaţi” a fost extinsă
odată cu sosirea absolvenţilor de la colegii şi universităţi pe piaţă
forţei de muncă, regimul propunându-şi astfel să combată sărăcia prin
crearea unei clase de mijloc de proprietari de întreprinderi şi industrii
mici şi mijlocii: cumpărătorii companiilor occidentale naţionalizate.
Ceea ce se asociază cu politica de autenticitate este problema iden-
tităţii şi problema sărăciei. În contextul crizei petrolului declansată de
OPEC, această politică identifica Occidentul că fiind principală sursă
de sărăcie a populaţiei locale.
Populismul identitar şi cel generat de sărăcie sunt specifice şi
perioadei lui Idi Amin Dada. Cu sprijinul puterii coloniale, Marea
Britanie, Idi Amin Dada a ajuns la putere. Cu toate acestea,
populismul sau a criticat printre altele pe cetătenii britanici care
participaseră la sărăcirea populaţiei din Uganda. În 1972, când i-a
283
expulzat pe titularii indo-pakistanezi de naţionalitate britanică care

constituiau coloană vertebrală a economiei ugandeze, el a declarat că a
urmat un vis a în care Dumnezeu i-a ordonat să-i conducă urmărind
interesul Ugandei şi al poporului său. In timp ce SUA şi Marea
Britanie şi-au închis ambasadele din Kampala pentru a protesta
împotriva exceselor totalitare a regimului, Idi Amin Dada a devenit
din ce în ce mai violent. A administrat ţara prin decrete orale enunţate
direct la radio sau în timpul vreunei demonstraţii politice. El dublează
structurile suverane prin organizaţiile paralele pe care le controlează:
Unitatea de Siguranţă Publică dublează Biroul de cercetare de stat,
garda prezidenţială dublează armata şi, după caz, poliţia. A imaginat o
serie de comploturi pentru a persecuta triburile rivale şi intelectualii
suspectaţi că fiind executanţi locali ai neo-colonialismului, şi chiar a
încearcat să certifice teza conform căreia o parte din Kenya şi
teritoriul istoric sudanez fac parte din Uganda.
Deşi populismul la Mobutu este disimulat în ideologia de
autenticitate, există cu siguranţă asemănări între populismul lui
Ahmed Sekou Touré, Mobutu şi Idi Amin Dada. Aceşti oameni de stat
s-au folosit de identitatea naţională, precum şi de condiţiile materiale
ale popoarelor colonizate anterior ca şi fundament pentru a-şi spori
mai degrabă puterea şi gradul de teroare. Duşmanul poporului şi al
intereselor e „imperialismului străin”. Misionarii şi coloniştii vor lucra
să alieneze popoarele Africii prin propovăduirea unor credinţe, idei şi
ideologii în esenţă occidentale. În plus, duşmanilor externi li se
adaugă şi cei interni: intelectuali şi cetăţeni alienaţi sau obligaţi de
către puterile străine să destabilizeze şi să-şi trădeze tările şi culturile
lor. Problematică identităţii şi cea securitară a popoarelor ar trebui să
justifice confiscarea libertăţii, demitatii, democraţiei şi impunerea aşa-
numitelor totalitarisme tropicale. Aceste forme totalitare de organizare
ale societăţilor au plecat de la existenţa unor partide unice
administrate de nişte conducători care se considerau atotputernici,
stăpâni peste destinele societăţilor şi oamenilor.
284
Populismul protest dublat de populismul identitar
Formele de populismul protestatar dublat de populismul

identitar pot fi identificate în Africa în rândul opoziţiei. Iniţial, vizaţi
au fost cei de la putere, de multe ori acuzaţi de faptul că acţiunile lor
ar fi împotriva poporului sau că ar fi „spioni” în serviciul ţărilor
învecinate, grupurilor de lobby şi al multinaţionalelor occidentale şi
asiatice. Dar pe lângă cei de la putere, această formă de populism îi
mai vizează pe străini şi imigranţi. Exemplele sunt oferite de multe
partide de opoziţie din Africa, inclusiv Mişcarea pentru Eliberarea
Congo (MLC) şi Alianţă Patrioţilor pentru Reforma Radicală a
Statului Congo (APARECO).
Mişcarea pentru Eliberarea Congo (MLC) şi Alianţă
Patrioţilor pentru Reformarea Radicală a statului Congo (APARECO),
iniţiate de către Jean-Pierre Bemba şi Honoré Ngbanda au apărut pe
scena politică congoleză după 1997, an în care Alianţă Forţelor
Democratice de Eliberare (ADFL) l-a alungat de la putere pe Mobutu
şi l-a înlocuit cu Laurent-Désiré Kabila, un adept al marxismului.
Înainte de anul 2006, discursurile Mişcării pentru Eliberarea Congo
erau diferite puţin de cele rostite acum de liderul Alianţei Patrioţilor
pentru reforma radicală a Congo: Honoré Ngbanda.
El a studiat filosofia. Încă student, el a lucrat ca ofiţer pentru
Mobutu. La absolvire, a intrat în politică. A fost format în cadrul
serviciilor secrete din Israel, stat unde a fost şi numit ulterior
Ambasador al Congo (Zair). El va reveni la Congo şi va ocupă mai
multe funcţii politice, dintre care cea de Ministru şi Consilier, fiind
responsabil direct de securitatea Preşedintelui Republicii. Numit
„Terminator”, în Kinshasa, din cauza represaliilor sale asupra
demonstraţiilor opoziţiei împotriva regimului de Mobutu, el şi-a
câştigat reputaţia de a fi una dintre forţele represive ale acestuia din
urmă.
Scrierile sale, discursurile şi interviurile se dovedesc instru-
mente de înţelegere ale naturii populismului protestatar care imită
binarismul de tipul „noi” şi „ei”. În domeniul socio-politic, acest
binarism se defineşte prin modul de a distinge între cetăţenii nativi,
285
resortisanţi autentici şi „pseudo-cetăţeni”. Declaraţia din 09 iunie

2011 arată clar că prima ţintă a Partidului lui Honoré Ngbanda este
elita congoleza. Unii actori politici şi militari, inclusiv preşedintele
Republicii, au participat la războiul care a condus la preluarea puterii
de către ADFL în 1997, spre dezamăgirea lui Mobutu şi a acoliţilor
săi, inclusiv a preşedintelui APARECO.
ADFL a primit asistenţă tehnică, logistică şi umană din
partea armatelor din Rwanda, Uganda şi Burundi. Se spune faptul că
şi această mişcare ar fi fost creată de către puterea de la Kigali, astfel
Laurent Kabila ar fi fost numit purtător de cuvânt că să acopere un
complot al Tutsi împotrivă Bantous, respectiv Hutu şi congolezi.
Laurent Kabila asasinat, Joseph Kabila, pe atunci şeful Statului Major
al Armatei terestre, i-a succedat înainte de a fi ales în mod democratic
în 2006. Se deduce de aici faptul că el este prima şi principală ţintă a
partidelor de opoziţie, mai ales a Mişcării de Eliberare Congo şi a
Alianţei Patrioţilor pentru Reformarea Radicală a statului Congo.
Cele două mişcări au unele trăsături comune. Ele contesta
elită politică ce a preluat puterea în Kinsasha după căderea lui
Mobutu, în special pe preşedintele Joseph Kabila, precum şi o serie de
personalităţi congleze care au sprijinit sau au însoţit ADFL în războiul
său împotriva lui Mobutu. Aceste două miscări au fost create de către
foştii subordonaţi ai lui Mobutu, toţi originari din provincia Ecuador
din nord-estul ţării. Ei au luat drumul exilului în ajunul venirii la
putere a lui Laurent Kabila-Desiré. Ei pledează pentru rezistentă sau,
mai exact, pentru lupta armată, pentru revoluţie. Deşi MLC se alătură
instituţiilor, o parte din cadrele sale nu au renunţat definitiv la
proiectul de a-şi recâştiga puterea, chiar şi cu preţul armelor. Dovada a
apărut a doua zi după anunţarea rezultatelor celui de-al doilea tur de
scrutin al alegerilor prezidenţiale, unde învingatorul MLC, denumit
„mwana mboka” (nativ, fiul ţării), a pierdut în faţa lui Joseph Kabila
(prezentat de activiştii acestui partid ca fiind un „străin”).
După retorica populistă a MLC, cea a APARECO preşe-
dintele actual era denunţat ca fiind un „străin”, un „invadator”, un
„ocupant”, un „spion”, un „agent dublu”. Veteranii ADFL sunt
blamaţi că au fost plasaţi la putere de către autorităţile tutsi pentru a
286
apăra interesele Rwandei, ale Congo-ului şi cele ale multinaţionalelor

europene, americane şi asiatice. Poporul şi Republică Democratică
Congo constituie spaţiul pentru afacerile MLC şi APARECO. In ceea
ce priveşte elită conducătoare, ea nu ar fi decât al cincilea lea pilon
pentru materializarea „unei conspiraţii dezgustătoare” al cărui „Scop
final” ar fi „uciderea Republicii Democrate ca stat şi distrugerea
poporului congolez ca naţiune”.
În acest sens, MLC de ieri şi APARECO de azi se identifică
cu poporul pe care îl invită să se elibereze de sub dominaţia străină, să
reziste dictaturii, să lupte pentru a smulge puterea de la „ străini”.
Liderii acestor mişcări, apar că fiind nişte naţionalişti, nişte democraţi
în faţă dictatorilor. Ei se prezintă ca apărători ai unui popor asuprit. În
acest sens, ei vor lupta pentru ai permite acestuia să „revendice cursul
real al destinului lor”. E vorba, istoric şi ideologic, despre cursul
destinului întrerupt de războiul anilor 1996-1997.
Alianţă Forţelor Democratice pentru Eliberarea Congo-ului
(ADFL) este înţeleasă ca şi o mişcare de invazie, agresiune şi ocupaţie
în Rwanda, fiind continuatorii invadatorilor originali ai „micii
Rwande”. Uităm că forţa, puterea unui stat nu este întotdeauna
proporţională cu dimensiunea sa şi că aceasta ţine de organizarea sa,
de dimensiunea ştiinţifică, tehnică, economică şi militară. Ceea ce
APARECO consideră ca fiind invadatorii Rwanda-Burundi-Uganda,
releul, puterea hotărâtoare în Congo şi în regiunea Marilor Lacuri din
Africa, era puterea multinaţionalelor şi mai ales a puterilor
occidentale, care, după ce l-au folosit pe Mobutu pentru a servi
intereselor lor în timpul Războiului Rece, s-au debarasat de el, în
contextul lumii post-bipolare. Aceste multinaţionale şi puteri sunt
descrise în cel mai bun caz, în calitate de parteneri puţin loiali şi, în
cel mai rău caz, în calitate de actori ai „crimei organizate din Africa
Centrală”. Cărţile intitulate „Bat clopotele” şi „Crima organizată în
Africa Centrală”, dincolo de informaţiile şi de revelaţiile despre
tragediile recente din regiunea Marilor Lacuri, sunt foarte utile în
vederea înţelegerii naturii populismului prin prismă autorului. In
discursurile şi scrierile APARECO, problema politică în Congo este
„tutsiliser”.
287
Cuvântul tutsi este de obicei folosit într-un sens peiorativ ca

Hima, Hima-tutsi, Rwanda, Banyamulenge, Murundi (sau mulundji),
Etiopia, etiopian, etc. Oamenii tutsi sunt percepuţi ca o comunitate de
„invadatori” şi de „conchistadorii africani” care îşi exportă natura
belicoasă şi agresivă în Congo. În Congo, în regiunea Marilor Lacuri
şi Africa, se denunţă visul hegemonic al puterilor tutsi, proiectul
„Imperiul de pe Kilimanjaro”, politica neo-imperială şi afinităţile
occidentale ale populaţiei tutsi care ar beneficia de pe urmă
complicităţii americanilor şi al unor europeni. Printre alte stereotipuri
şi prejudecăţi, Tutsi apar ca un popor ingrat, crud şi pervers, care a
purtat un război cu un popor paşnic care l-a acceptat totuşi, în timpul
lungii sale perioade de exil 1959 - 1990. Suntem într-o logică binară,
specifică paradigmei simplităţii. Avem omul bun şi omul rău, victima
şi călăul.
Ceea ce se remarcă în discursul APARECO este manipularea
problematicii identităţii, „la congolité”, cu corolarul său, divizarea
societăţii în două blocuri antagonice. Există, pe de o parte, cei care
cred căsunt congolezi-innăscuţi, resortisanţii adevăraţi, congolezii
autentici („ba Cogolais ya solo”), deoarece s-au născut în Congo şi, în
mod evident, au fost implicaţi în vechea putere. Există, pe de altă
parte, cei care sunt „pseudo-congolezi”, deoarece au trăit în
străinătate, chiar dacă s-au născut din părinţi congolezi, sau imigranţi
sau chiar naturalizaţi având cetăţenie congoleză. Congolezii din Kivu
nu sunt citaţi în discursurile şi declaraţiile APARECO decât pentru a
oferi o garanţie partidului naţional. Ei sunt chemaţi să se distanţeze de
elită conducătoare, de Joseph Kabila care ar fi sursa nenorocirilor lor.
Se uită faptul că, atunci când refugiaţii Tutsi au primit toţi cetăţenia
congoleză printr-o decizie a Comitetului Central al MPR, el abia se
năştea. Atunci când refugiaţii Tutsi au primit pământ în provincia
Kivu, el trăia în exil în Tanzania şi nu putea fi responsabil pentru orice
decizii pripite luate de către cei care îl reneagă acum. Se uită faptul că
unul dintre directorii de cabinet a lui Mobutu era un cetăţean de
origine congoleză, dar de etnie tutsi: Bisengimana. Practic, populismul
nu este un dezastru doar pentru dezvoltarea Congo, dar, este periculos
în aceiaşi măsură şi pentru ţările care au diferite interese în Congo.
288
Pentru că, dincolo de ura împotriva celor căzuţi sub regimul Mobutu,
ţintă devin ţările invecinate, în special cele din Est: Rwanda, Burundi,
Uganda, Tanzania. In afară de acestea, mai sunt statele occidentale
(Europa şi America), la care se adaugă de acum înainte şi China.
Ştim că populismul specific Coastei de Fildeş, prin mani-
pularea identităţii ivoriene, a construit în cele din urmă un turn de
fildeş, care a fost un dezastru pentru ţările în curs de dezvoltare din
Africa. Integrativă sub conducerea lui Felix Houphouet-Boigny,
identitatea ivorienă va căpăta un caracter discriminant, xenofob în
discursurile succesorilor săi, în special în cele ale lui Henri Konan
Bédié care a reluat în 1993, într-un context economic specific, acest
concept apărut în Dakar în 1945. Prin instrumentalizarea identităţii
ivoriene s-a ajuns să se submineze unitatea naţională şi să se
îndepărteze o parte din elita de la conducere. S-a plantat un copac al
cărui decor a fost războiul civil (care nu este în mod evident justificat
doar de discursul ivorian). Faptul că Laurent Gbagbo, un doctor în
istoria naţională, nu s-a întors pe drumul cel bun, ne-a permis să
confirmăm două situaţii. Nicolas Machiavelli constata faptul că
oamenii de multe ori ajung la putere denunţând abuzurile prede-
cesorilor lor. Ei se comportă rareori diferit faţă de aceştia şi sunt
conduşi de aceleaşi defecte că cele pe care le-au denunţat. În ceea ce îl
priveşte pe Edgar Morin, el a remarcat faptul că puţini oameni învăţa
să fie înţelepti la putere, fiind convinşi că ei sunt luminaţi sau că sunt
aleşii pe care naţiunea îi aşteaptă. Laurent Gbagbo, prin instigarea la
aceste crime absurde comise în numele identităţii ivoriene, a contribuit
doar un regretabil regres al ţării sale. Un astfel de sistem nu mai este
preţuit de nimeni după zeci de ani, în Congo: „ identitatea congoloză”
ca marfă s-a dovedit periculoasă pentru viitorul naţiunii. Cheia este
recăpătarea puterii.
Populismul identitar al actorilor politici tribali
Cealaltă faţă a popolismului în Africa este cea oferită de

actorii politici tribali. Fără a ataca alte state învecinate, populismul
289
acestora constă în instrumentalizarea comunităţilor, a grupurilor etnice

sau tribale pentru a obţine, exercita şi păstra puterea. Ei formează
partide tribale, etnice sau provinciale care reprezintă interesele de trib,
etnice sau provinciale. Prezentând comunitatea că fiind în pericol,
marginalizată sau discriminată în raport cu alţii în cadrul societăţii
privită în ansamblul, precum şi în jocurile politice şi economice, ea
apare în poziţia de victimă. Astfel, comunităţile etnice, tribale,
religioase sunt instigate una împotriva celeilalte. Prin urmare, se face
diferenţierea între „locuitorii din Nord” şi „cei din Sud”, musulmani şi
creştini, creştini şi animişti, şi vice-versa, un trib sau altul, din Nigeria,
Kenya, Sudan, Mauritania, Burundi, Rwanda, Congo-Brazzaville, RD
Congo, Ciad, Coasta de Fildeş etc. Se face diferenţă între albi şi
populaţiile de culoare, după cum s-a întâmplat recent în Zibambwe,
uitându-se sau alegând să se uite faptul că Africa nu mai este definită
doar prin referirea exclusivă la rasa neagră. Începând cu secolul al
XlX-lea, Africa este o răscruce, creuzet cultural, marcat de
antagonisme şi de complementarităţi, de amestec şi de dispersie. Se
proclamă adesea, în conformitate cu interesele politice, că cetăţenii de
o anumită etnie sau aparţinând unui anumit trib nu sunt cetăţeni
autentici.
Binarismul alogen/autohton fac subiectul discursurilor
politice sau ştiinţifice. In aceste ţări, în grade diferite, actorii politici
locali mimează populismul de identitate, justificându-l prin necesitatea
de a crea un spaţiu geopolitic şi economic vital necesar autohtonilor,
membrilor comunităţilor lor sau etniei lor. Se afirmă necesitatea de a
se elibera de tot ce ţine de o hegemonie veche şi profundă, de a netezi
drumul spre o autonomia regională sau spre federalism care ar implică
oamenii în gestionarea puterii şi a producţiei de bogăţie pe „pământul
strămoşilor lor”. Este adevărat că fiecare popor are drept de acces la
bunurile de pe pământ, acela de a poseda pământ, după cum este
adevărat că Pământul este, dintre toate bunurile, cel mai durabil.
Libertatea este definită prin raportare la proprietate, astfel nimeni nu
poate spune că este cu adevărat liber atâta timp cât nu posedă nimic
propriu.
290
Dar şi libertatea este întotdeauna limitată de lege. În afara

legii, nu putem avea practic libertate. Accesul la putere, la capitaluri
proprii şi la alte active ar trebui să fie realizate conformitate cu legea.
In multe ţări, deriva comunităţii etnice sau regionale este adesea
înlesnită de discursurile populiste. Ţările africane sunt împânzite cu
exemple triste, mai ales în deceniul 1990. Asistăm la răspândirea unei
retorici de o indecenţă fără precedent, plină de ameninţări, insulte şi
stereotipuri diabolice. Ea se alimentează din aceleaşi resorturi cu
politica de excludere care propune o formă de salvare constând în
debarasarea de celălalt considerat îngamfat sau nesupus, care se
dovedeşte nerecunoscător, rebel şi arogant. A nega contradicţia, a
înăbuşi revendicările sociale şi profesionale, a ameninţă sau a-i
ostraciza pe rebeli, a presupune într-un mod automat existenţa unui
complot regional sau etnic, a exclude posibilitatea de dialog, a excela
în minciuni şi sofisme îndoielnice, a transformă insultele publice în
sloganuri populare, demagogice... acestea sunt, citând cuvintele lui
Nyunda Rubango, multe practici care caracterizează retorica celei de-a
treia forme de populism din Africa.
Excesele populismului în Africa subsahariană
Excesele de populism din Africa subsahariană sunt multiple.

Cele mai vizibile şi mai dezastruoase sunt instaurarea totalitarismelor
tropicale şi a xenofobiei. Ele au avut ca şi efect transformarea Africii
într-o lume a crizelor socio-politice şi economice în care provocarea
morţii altora nu este decât un lucru obişnuit. Un astfel de univers
consolidează concepţia gresită a multor analişti potrivit cărora Africa
este „un mit”, un „acces de nebunie”, o pasivitate pură ale cărei
tragedii grave ar putea fi explicate prin faptul că „africanul nu şi-a
făcut cu adevărat intrarea în istorie”.
Pentru ei, omul de culoare din Africa ar fi rămas un prizonier
al trăsăturilor socio-culturale ancestrale. Acest lucru l-ar face incapabil
de a avea o viziune asupra viitorului şi de a fi deschis spre nou. Astfel,
am menţionat de nenumărate ori faptul că războaiele civile au fost
291
deseori interpretate dintr-un punct de vedere etnic care reflectă

persistenţă practicilor tradiţionale între „sclavi şi stăpâni”, între
localnici şi imigranţi. Totalitarismul şi xenofobia au încetinit ritmul
prosperităţii în multe ţări africane deşi acestea dispuneau de
suveranitate internaţională şi prezentau şi alte atuuri pentru a obţine
tot ce e mai bun la nivel intern. Acesta este cazul Congo-ului.
Desigur, ar fi fost corect ca şi ţările africane să-şi dobân-
dească independenţa economică şi culturală, ar fi fost necesar să se
scrie altfel istoria Africii şi a popoarelor ei, dar era nevoie de
înţelegerea faptului că experienţă colonială nu putea fi complet
ştearsă. Occidentul a cucerit lumea, a supus popoarele Africii, dar în
acelaşi timp ideile emancipării au fost şi ele răspândite. El a participat
şi încă mai participă la definirea contemporană a desăvârşirii a
libertăţii africane. Că urmare, relaţiile dintre ţările africane şi Occident
ar trebui să fie reconsiderate şi privite nu doar în contextul unei
adversităţi seculare sau în termenii unei confruntări, ci sub semnul
întelegerii şi apartenenţei comune într-o lume complexă unde există o
redistribuire de statut şi de responsabilităţi între Vest, de Est şi Sud.
Aduşi la putere cu sprijinul ţărilor occidentale, oamenii
politici africani au dirijat de multe ori mânia poporului împotriva celor
care au îndrăznit să denunţe dictatura, violenţa şi crizele socio-
economice. Dizidenţii, adversarii regimului au fost, în cel mai bun
caz, forţaţi să se ascundă, fiind stigmatizaţi ca trădători de patrie aflaţi
în slujba unor interese străine. Tiranii încercau să se impună drept
singurii şi adevăraţii apărători ai intereselor ţării lor sau, mai degrabă,
ale poporului lor, ei fiind împotrivindu-se celor care încearcă să
manipuleze lumea finanţelor internaţionale şi puterilor occidentale
imperialiste. În cel mai rău caz, disidenţii, adversarii politici au fost
anihilaţi, respectiv omorâţi de mercenari sau spânzuraţi în piaţă
publică. Prin acest gest, se speră ca potenţialii „trădători”, „renegaţi”,
„rebeli”, „rebel”, „nostalgici ai ordinii coloniale” să fie descurajaţi. In
plus, s-a efectuat implicit, un act de purificare menit să scape
societatea de sursa răului pentru a restabili ordinea şi pentru a
consolida statul ca o organizaţie complexă care deţine monopolul, în
limitele unui anumit teritoriu, asupra violenţei fizice legitime ca un
292
mijloc de dominare şi care, în acest scop, adună în mâinile liderilor

mijloacele materiale de gestiune.
Critica colonialismului este deja o practică des întâlnită. Dar,
ar trebui să se ţină cont de faptul că liderii partidelor politice care şi-au
făcut un obiectiv din acest aspect, atunci când au ajuns la putere nu s-
au dezis de anumite practici, care au trezit, din păcate, nostalgia pentru
vremurile coloniale. In multe sate africane, auzim adesea ţărani
dezamăgiţi de promisiunile neîndeplinite ale liderilor politici ce se
întreabă descumpăniţi „când va fi sfârşitul acestei nefericite inde-
pendente?”. Poveştile de viaţă ale celor care au trăit experienţă
colonială sunt pline de tâlc. Confruntându-se cu faptele sângeroase ale
unor lideri post-coloniali din Africa, precum şi degradarea condiţiilor
de viaţă în epocă post-colonială, respondenţii critică colonialismul şi
abuzurile sale, dar, uneori, tind să le relativizeze sau chiar să le
minimalizeze. Găsim aceeaşi tendinţă la o serie de intelectuali din
Africa (scriitori, eseişti, profesori) care trăiesc în exil sau care au
dobândit cetăţenia americană sau europeană. Ei susţin că moştenitorii
colonizatorilor nu au fost mai vrednici decât cei din urmă.
Pentru a fi violentă, colonizarea care se instalează în Africa,
în secolul al XIX-lea se prezintă atât ca o forţă de coeziune şi liant
între culturile africane cu tradiţii diferite, opuse una alteia. Ea ţese o
relaţie de complementaritate între „memoriile” ancestrale ale spaţiului
african, aflate în opoziţie cu speranţa pentru realizarea conversiei la
lumea occidentală. Conform mărturiei istoricilor şi cercetătorilor din
perioadă colonială, colonizarea este definită în secolul al XX-lea, ca
un mod de organizare al unei noi societăţi, ca o purtătoare a unei noi
culturi de coeziune. In cazul celebrelor centre non-tradiţionale, unde
Valentin Yves Mudimbe (1994) şi Dibwe Donatien (2003) au studiat
organizarea şi modul în care experienţa de muncă era plătită, ei au
ajuns la concluzia că există trei niveluri complementare care indică
aceeaşi cale: conversia la o nouă ordine, şi anume ordinea occidentală.
Primul nivel este cel al supremaţiei sistemului patrilinear
care se impune de facto că un model subordonat normelor şi
practicilor creştine. Căsătoria creştină şi succesiunea pe filiaţie paternă
simbolizează integrarea în ordinea colonială. Al doilea nivel este cel al
293
ierarhizării limbilor de circulaţie, limbile europene, fiind unele de

prim rang, purtătoare de prestigiu şi de progres social. Limbile
europene, ca şi engleza, franceza şi portugheza simbolizează cultură
europeană proiectată că şi indice un grad de cultură absolut.
Din punct de vedere sociologic şi politic, în cazul fostei
colonii belgiene Congo acest lucru ce s-a dovedit a fi valabil în alte
colonii din Africa – limbile europene sunt considerate a fi un
instrument care permite depăşirea diferenţelor şi antagonismelor
etnice. Ele facilitează, comuniunea „avansatilor”, a africanilor aflaţi în
tranziţie, între obiceiurile lor tradiţionale şi cultură europeană, între
identitatea africană şi identitatea europeană. O mare parte din elită
africană va fi inclusă mai târziu în randul elitei. Limbile europene
construiresc un cadru în care obiceiurile specific africane sunt golite
de conţinut şi sunt înlocuite cu noi practici.
Al treilea nivel este cel al specializării profesionale a
locuitorilor din centrele non-tradiţionale. Forţa de muncă salariată
(„Kazi este muzungu”, literalmente: „munca în manieră specifică
omului alb”) devine o valoare şi o bază de organizare socială, aşa cum
sublinia Donatien Dibwe (2003) în lucrările sale de istorie despre
oraşele Uniunii Miniere din Haut Katanga. Profesionalizarea permite
punerea în aplicare a unui proces treptat de constituire a claselor
sociale, iar acest proces nu presupune doar o economie de conversie în
care standardele de piaţă reglementează integrarea treptată a celor care
sunt adaptabili la noul context. Astfel, africanul a trebuit să
dovedească faptul că, prin limbă, viaţă şi muncă lui, el a reuşit să se
dezică complet de obiceiurile şi tradiţiile africane şi astfel, a intrat,
sincer, într-o nouă lume: Occidentul.
Punerea în aplicare a noilor componente care vor necesita
reabilitarea societăţilor africane s-a făcut printr-o o politică de anulare,
de re- gândire şi re- amenajare a a geografiei locurilor şi a valorilor
care le definesc, a se vedea spre exemplu numele de familie al
locuitorilor. Lucrările lui Valentin Yves Mudimbe m-au făcut să
realizez că această operaţiune a implicat principiul de terra nullius şi
294
de jus comminicationis13. Prinţul occidental creştin avea dreptul de a

deţine şi de a gestiona terenuri non-occidentale. El a avut dreptul de a
deţine şi de a converti populaţiile păgâne, de a le ierarhiza ân funcţie
de gradul lor de convertire la civilizaţia occidentală. Acest drept
presupune totodată o diluare a imaginarului african pentru a-i inculca
o noua vitalitate.
Noi nume au schimbat spaţiul african de libertate într-o
formă devotament faţă de monarhie, iar ei nu au evocat memoria,
gloria exploratorilor/descoperitorilor. Toponimia colonială este un
semn. Această oferă o măsură a activităţii de colonizare susţinută de
cunoştinţe (inclusiv ştiinţă): reorganizarea radicală a spaţiului, de
transformare a unui sit ancestral într-un spaţiu admnistrativ unde
individul îşi abandonează definitiv miturile, zeii, imaginarul istoric, pe
scurt, cultură să, dacă nu în întregime, cel puţin într-o măsură
semnificativă. Această toponimie marchează reconversia acelui spaţiu
şi a corpului sau socio-cultural şi politic. Treptat această geografie şi
locuitorii săi vor fi integraţi în economia de piaţă, cu toate aspectele
sale pozitive şi negative. Noua generaţie de oameni politici din Africa
ar trebui să îşi însuşească obiectiv moştenirile istorice a Africii şi
istoria lumii pentru o Africa mai tolerantă care se clădeşte cu eforturi
multiple.
Concluzii
Ne-am asumat sarcină de a dezvălui feţele populismului în
Africa subsahariană. Au fost identificate trei forme identificabile în
rândul politicienilor de la putere şi din opoziţie, precum Ahmed Sekou
Touré, Mobutu Désiré, Idi Amin Dada, Ngbanda Honoré precum şi
unor actori politici tribali. Este vorba de populisul identitar,
populismul protestatar şi populismul generat de sărăcie.
_____
13
Valentin Yves Mudimbe, The Idea of Africa, Indiana University Press,
1994.
295
Iniţial, am considerat că populismul este un fenomen global,

deşi este dificil să oferim o definiţie clară şi unică. Am remarcat, de
asemenea, trei motive care explică lipsă studiilor referitoare la
populism în Africa: ambiguitatea termenului, sensibilitatea subiectului
şi literatură săracă ce tratează acest subiect. Apoi, ne-am aplecat
asupra înţelegerii formelor de populism din Africa, aşa cum reies din
acţiunile unor diverşi actori politici din Africa. Am observat că
problemă identităţii şi cea a sărăciei ca factori de răspândire ai
fenomenului populist amestecă originea istoriei popoarelor africane în
istoria lumii moderne. Această este o poveste marcată de excluderea
alterităţii, de exploatare a popoarelor non-occidentale, respectiv a
oamenilor de culoare. Este, de asemenea, o istorie cu un puternic
caracter exclusivist, situând anumite popoare la marginea sferei de
gândire a umanităţii prin scrierea istoriei universale în conformitate cu
codurile şi standardele specifice unei singure culturi, a unui model
unic, şi anume cultură occidentală.
Am reperat apoi populismul identitar şi populismul generat
de sărăcie identificat în regimurile lui Ahmed Sekou Touré, Desire
Mobutu şi Idi Amin Dada. Populismul protestar a fost specific
regimului condusde către Honoré Ngbanda şi Laurent Gbagbo. Nu în
cele din urmă, populismul identitar se regăseşte în practicile actorilor
politici tribali congolezi. Aceste trei forme pot fi percepte la nivelul
unei paradigme şi pot fi regăsite şi în alte regiuni din Africa. În partea
a treia, am indicat câteva dintre excesele populismelor specifice
regimurilor din Africa. Se pare că sub pretextul de a apăra interesele
poporului la nivel naţional sau la nivelul comunităţii tribale sau etnice,
şi-au făcut loc regimurile totalitare, au fost înlesnite jafurile, pierderile
şi irosirile nejustificate de resurse, etc. A fost totodată creat cadrul
favorabil pentru manifestarea tendinţelor cu un puternic caracter
xenofobic, discriminant, exclusivist. De multe ori, ţara cade pradă
actelor de violenţă, crizelor umanitare, războaielor civile. Democraţia
este aneantizată, drepturile omului încălcate, iar prosperitatea limitată.
Prin urmare, credem că noua generaţie de actori politici în Africa ar
trebui să îşi însuşească moştenirea ancestrală a Africii şi istoria
universală pentru o nouă Africa mai tolerantă, non-populistă şi non-
296
xenofobă care să se re-creeze în mod democratic din resorturi multiple

şi să marcheze locul său în lume.
Bibliografie
Collovald, Annie şi Courty,Guillaume, Grands problèmes politiques

contemporains, Maison de l’étudiant, Nantes, 2007.
Corten, Acier, Misère, politique et religion en Haïti, Karthala, Paris, 2001.
Doré, Ansoumane, Économie et société en République de Guinée (1958-1984)
et perspectives, Bayardère, Paris, 1986.
Fanon, Franz. Les Damnés de la Terre, Maspero, Paris, 1968.
Germain, Emmanuel, La Centrafrique et Bokassa, 1965-1979, Force et déclin
d'un pouvoir personnel, L'Harmattan, Paris, 2000.
Hermet, Guy, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique du
XIXe- XXe siècle, Fayard, Paris, 2001.
Honoré Ngbanda, Crimes organisés en Afrique centrale. Révélations sur les
réseaux rwandais et occidentaux, Duboiris, Paris, 2004.
Jalabert, Laurent, „Un populisme de la misère: Haïti sous la présidence
Aristide”, @mnis. Revue de Civilisation contemporaine de l’université de
Brétagne Occidentale Europes/Amériques, 2005.
Jeki, Jean Kinyongo, „Philosophie en Afrique: conscience d’être”, în Cahiers
Philosophiques Africains, N°s 3-4, Lubumbashi: PUZ, 1973, 13-25 ; 149-
153.
Jewsiewicki, Bougumil şi Nsanda, Léon (dir.), Les identités régionales en
Afrique centrale, L’Harmattan, Paris, Paris, 2008.
Maffesoli, Michael, Le temps revient. Formes élémentaires de la
postmodernité, Desclée de Brouwer, 2010.
Melagne, J.-L., „ Ahmed Sékou Touré: du soleil des indépendances à une
dictature solitaire”, în Débats. Courrier d’Afrique de l’Ouest. nr. 48,
septembrie-octobrie 2007, pp. 27-30.
Mişcoiu, Sergiu şi Gherghina, Sergiu (dir.), Partis et personnalités populistes
dans la Roumanie post-communiste, 2010.
Mişcoiu, Sergiu, Le Front national et ses répercussions sur l’échiquier
politique français, 1972-2002, Efes, Cluj-Napoca, 2005.
Mobutu Sese Seko, Joseph-Désiré, Discours prononcé à Dakar devant le
Congrès national de l'Union progressiste sénégalaise, le 14 février 1971,
297
în Discours et allocutions du Président-fondateur du MPR, Institut

Makanda Kabobi, Kinshasa, 1973.
Mobutu Sese Seko, Joseph-Désiré, Discours présidentiel de la politique
générale prononcé le 30 novembre 1973, Kinshasa, Institut Makanda
Kabobi, 1973.
Morin, Edgar, Sociologie, Fayard, Paris, 1984.
Mudimbe, Yves Valentin, Les corps glorieux des mots et des êtres.
Paris/Montréal: Présence africaine/Humanitas, 1990.
Mudimbe, Yves Valentin, The Idea of Africa, Indiana University Press, 1994.
Mwembu, Donatien Dibwe Dia, Bana shaba abandonnés par leur père.
Structures de l’autorité et histoire sociale de la famille ouvrière au
Katanga 1910-1997, L’Harmattan, Paris, Paris, 2003.
Nallalla, B. L’ivoirité contre les Ivoiriens, L’Harmattan, Paris, 2007.
Ngbanda, Honoré, Ainsi sonne le glas. Les derniers jours du maréchal
Mobutu, Gideppe, Paris, 1998.
Ngbanda, Honoré, Déclaration politique de l’Alliance des patriotes pour la
refondation du Congo (APARECO), Paris, 4 iunie 2011.
René, Jean-Alix, La séduction populiste. Essai sur le crise systémique
haïtienne et le phénomène Aristide. Port-au-Prince, 2003.
Rivière, Claude, Mutations sociales en Guinée. Marcel Rivière, Paris, 1988.
Rota, Dénis. Qui est Idi Amin Dada?, L’Harmattan, Paris, 2004.
Taguieff, Pierre-André, Les Contre-réactionnaires: le progressisme entre
illusion et imposture, Denoël, Paris, 2007.
Touré, Ahmed Sékou. Discours du 6, 21 et 27 août 1976. Disponibil pe site-
ul: http://www.webguinee.net/bibliotheque/sekou_toure/discours/
Touré, Ahmed, Sékou, Ahmed, Discours prononcé Conakry le 25 août 1958
devant le Président de la République française, le Général Charles De
Gaulle, 1958.
298
Fermieri şi pepeni
Fermieri şi pepeni.
Ascensiunea şi declinul partidelor populiste în
politica australiană
Dylan Kissane
Introducere1
În ultimii ani europenii s-au revoltat pe măsură ce un val de

partide populiste de dreapta a inundat coaliţii de guvernare pe întreg
continentul. De la est la vest, o nouă specie de politicieni au îmbrăţişat
poate cel mai vechi stil de politică, apelând în dezbaterile naţionale la
instinctele de bază ale alegătorilor prin avertizări asupra valurilor de
imigranţi, sprorirea ameninţării islamice şi prin întrebări forţate despre
valorile culturale comune. Populismul european, cel puţin în secolul al
XXI-lea, pare să fie mai mult o creaţie de dreapta, deşi acest lucru nu
este pe deplin adevărat. Populismul de stânga a reapărut în America
Latină, de exemplu, cu Chavez în Venezuela, Morales în Bolivia şi
chiar şi în Brazilia unde în ultimul timp partidul de centru-stânga al lui
Lula este recunoscut drept populist. La fel şi în Africa, unde găsim
populişti de stânga cu partidul democrat al Patriciei de Lille ca un
exemplu clar de populism social-democrat în post-segregata Africă de
_____
1
Traducerea acestui capitol din limba engleză a fost realizată de Ruxandra
Rouţa.
2
Pentru detalii despre populismul african, vezi capitolele lui Alexander
Makulilo şi Emmanuel Banywesize din cadrul acestui volum.
299
Sud2. Aşa cum dreapta europeană avertizează asupra externalităţilor

care ameninţă un ideal national de viaţă şi cultură, la fel şi populiştii
de stânga dezaprobă politicile economice neo-liberale ale Vestului şi
Nordului pentru ameninţarea pe care ei, „ceilalţi”, o impun „nouă”.
Totuşi, în Australia, în ultimele decenii şi-a făcut apariţia o
categorie diferită de politici populiste care dezminte idea că ar
reprezenta o simplă renaştere a aripii de dreapta ori un reacţionism al
aripii de stânga. În schimb, continentul insular a fost martorul unui
populism iniţial de dreapta pentru ca mai apoi cel de stânga să apară la
scurt timp. Atât mişcările populiste de dreapta, cât şi cele de stânga
din Australia prezintă o traiectorie politică similară. Există mai întâi o
perioadă de emergenţă unde o dezbatere particulară socială,
economică sau politică – de obicei de natură locală – dă naştere unei
mici mişcări populiste centrate pe acea singură tematică şi unui
susţinător individual. Urmează o perioadă de explozie în care mişcarea
locală dezvoltă întâi un profil regional şi apoi unul naţional. Acoliţi ai
mişcării, atraşi de apelurile către nevoile primare umane şi de retorica
populistă – caracterizate de comentatori ca simple, clare şi de „bun-
simţ” şi prezentate de media politică – atrag suporteri şi, mai
important, alegători. Această creştere explozivă în mărime şi profil
este urmată de o perioada de evaluare unde un partid populist şi
politicile sale devin de un larg interes în mass-media şi în rândul
cetăţenilor. Mişcarea populistă ajunge acum pe culmile sale cu cel mai
mare acces la alegători, cu cele mai mari şanse de a câştiga susţinere şi
de a obţine un loc permanent în tendinţa dominată a cadrului politic
australian. Urmează eventual o perioadă de expunere în care partidul
este văzut drept o devărată mişcare populistă, o mişcare reacţionară de
nişă care preferă să arate şi să acuze problemele, dar fără a avea soluţii
credibile la acele probleme sau capacitatea de a pune în practică orice
soluţii pe care le-ar propune. Astfel că acesta se confruntă cu
dispariţia, un partid lasat să moară pe măsură ce susţinătorii se întorc
la Partidul Muncitoresc Asustralian (ALP) de centru-stânga, la
Partidul Liberal (LP) de centru-dreapta sau aşteaptă următoarea
mişcare care să determine realinierea lor politică.
300
Fermieri şi pepeni
Scopul acestui capitol este de a explica şi explora contextul

politic al populismului australian şi traiectoria pe care acesta a avut-o
în Australia. Acest capitol începe prin explorarea contextului politic
propriu-zis Australian şi a modului în care acesta permite existenţa
partidelor politice populiste. O scurtă secţiune va prezenta apoi câteva
detalii de fond ale liderilor celor două partide populiste şi perfor-
manţele lor electorale la nivel naţional înainte de a le conecta pe
acestea din urmă de traiectoria populistă. Procesul în cinci etape de
apariţie şi declin cu referiri la politica federală a Australiei moderne şi
câte un exemplu atât pentru aripa dreaptă, cât şi cea stângă vin să
sprijine această teză evolutivă. În continuare, subliniez traiectoria
politică populistă – emergenţă, explozie, evaluare, expunere şi
extincţie – oferind exemple din cele două studii de caz mai pronunţate
de politică populistă din ultimele decenii: mişcarea de aripă dreaptă O
Singură Naţiune (One Nation) condusă de parlamentarul de
Queensland Pauline Hanson şi mişcarea de stânga a Verzilor
Australieni (Australian Greens) condusă de senatorul tasmanian Bob
Brown. Vor fi evidenţiate pentru fiecare – prin studii de caz ilustrative
– elementele-cheie ale traiectoriei lor politice populiste. Utilizând
istoria recentă, literatură academică, relatări personale şi informaţii din
mass-media, acest capitol susţine că indiferent de progresia temporală,
traiectoria partidelor politice populiste în contexul australian cunoaşte
aceleaşi cinci etape. Concluziile acestui capitol argumentează că,
exceptând cazul în care contextul federal politic se schimbă
semnificativ, traiectoria populistă politică va rămâne cel mai probabil
regulă pentru mişcările populiste de dreapta, stânga sau centru din
Australia.
Contextul politic australian
Atunci când ne referim la ascensiunea, declinul, succesul sau

eşecul partidelor politice populiste din Australia, este necesarsă luăm
în calcul contextul particular politic al statului. Deşi ar fi mai simplu
să etichetăm Australia ca fiind o simplă altă democraţie sau, mult mai
301
specific, o altă democraţie ivită din Imperiul colonial britanic, aceste

descrieri ar evidenţia prea puţin cele mai importante elemente ale
contextului democratic asutralian. Aceste elemente sunt: natura
federal a sistemului politic, procedurile diferite de votare în camerele
federale, votul obligatoriu şi dominarea efectivă a două partide.
Considerându-le pe fiecare în parte putem avea o înţelegere mai
detaliată a contextului în care partidele populiste ale Australiei se
dezvoltă, prosperă şi dispar.
Australia este o federaţie de şase state cu două teritorii
principale reprezentate prin 150 de locuri în Camera Reprezentanţilor
şi 76 de locuri în Senat. Sistemul parlamentar, deşi considerat a fi un
aranjament bazat pe modelul britanic de tip Westminter, este inspirat
în mare măsură atât din modelul de guvernare britanic, cât şi din cel
american. Divizarea Parlamenului într-o „cameră inferioară” (Camera
Reprezentanţilor) şi o „cameră superioară” (Senatul) este în mod
distinctiv britanică; însă, în linie cu Congresul SUA, Senatul este
camera unde fiecare stat – fie el New South Wales cu mai mult de
30% din populaţia naţională sau statul insular Tasmania cu mai puţin
de 3% – este reprezentat de un număr egal de senatori aleşi.3
Guvernele naţionale sunt formate de partidul sau partidele care
controlează majoritatea locurilor în Camera Reprezentanţilor, un
partid sau grup de partide care se găsesc deseori în dezacord cu
partidul majoritar din Senat.4 Într-adevăr, în contextul politicilor
populiste, Senatul are o importanţă pe care Camera Reprezenanţilor nu
o are: este camera în care problemele de stat sunt precumpănite, iar
partidele regionale populiste din „statele periferice” precum Western
Australia sau Tasmania îşi pot prezenta nemulţumirile sau dezvolta
_____
3
„Population, Australia States and Territories, 2007”, Biroul Australian de
Statistică, accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/lapygp.
4
Grupul Consultativ al Schimbării Constituţionale, „Resolving Deadlocks:
The Public Response”, Raportul Grupului Consultativ al Schimbării
Constituţionale pentru Ramura Legală şi Culturală, Departamentul Primului
Ministru şi Cabinetului, 2004.
302
Fermieri şi pepeni
retorica şi pot trece pe scena naţională.5 Astfel, nefiind nici o îndoială

că Australia este o singură ţară guvernată de un parlament federal
puternic, este adevărat şi că structura fedrală a parlamenului încu-
rajează partidele populiste de stat şi regionale să căute reprezentare în
Senatul naţional.
Important este şi modul în care politicienii şi partidele lor
sunt aleşi în parlamenul national. De exemplu, cei din Camera
Reprezentanţilor sunt aleşi pe baza unui vot preferenţial6. Alegătorii
marchează candidaţii în funcţie de preferinţe de la primul (cel mai
preferat) până la ultimul (cel mai puţin preferat). Dacă niciun candidat
nu câştigă o majoritate a preferinţelor, a doua, a treia şi următoarele
preferinţe sunt distribuite până când un candidat obţine o majoritate
simplă, caz în care este declarat învingător. Această metodă favo-
rizează puternic principalele partide şi din experienţa australiană tinde
să favorizeze Partidul Muncitoresc Australian de centru-stânga,
Partidul Liberal de centru-dreapta sau Partidul Naţional rural de
centru-dreapta, ultimele două votând împreună şi guvernând de obicei
în coaliţie. Modul de alegere a Senatului este semnificativ diferită.7
Camera Superioară este aleasă printr-o reprezentare proporţională
folosind metoda votului transferabil. În termeni mai simpli inseamnă
că pentru a fi aleasă o persoană trebuie să adune o cotă echivalentă cu
fie 14,3% (în alegeri parţiale) sau 7,2% (în alegeri finale) de voturi
dintr-un singur stat, fie ca primă preferinţă, fie prin transferarea
voturilor de la candidaţii care nu au obţinut o cota de unii singuri.8
Acest sistem proporţional avantajează partidele mai puţin importante
şi grupurilor populiste deoarece pragul electoral nu reprezintă o
_____
5
Elaine Thompson, „The Senate and Representative Democracy”, Papers on
Parliament 34, 1999, pp. 1-14.
6
„Voting within Australia”, Comisia Electorală Australiană, accesat în 1
Iulie, 2011, http://bit.ly/k8lGWr.
7
Klaas Woldring, „Australia’s dysfunctional party system: remedies”, Online
Opinion (Martie 2011): http://bit.ly/kirNzR.
8
„How the Senate votes are counted”, Comisia Electorală Australiană, accesat
în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/kdaEwz.
303
simplă majoritate de voturi, ci mai degrabă o cotă mai mică de o

treime din majoritatea simplă9. Totuşi, în timp ce partidelor extremiste
şi populiste li se poate părea aproape imposibil să câştige locuri în
recentele alegeri ale Camerei Reprezentanţilor, ele reprezintă o parte
însemnată din Senatul federal10.
Un alt treilea element contextual semnificativ al sistemului
electoral federal australian este reprezentat de votul obligatoriu11. Deşi
Australia nu este singura democraţie liberală care impune votul
alegătorilor înscrişi – Brazilia, Argentina şi Singapore au regimuri
similare – acesta este unul dintre cele mai vechi regimuri de acest gen
şi are un puternic impact asupra succesului sau eşecului electoral al
partidelor populiste din parlamentul australian12. Să luăm ca exemplu
succesul obţinut recent de partidele populiste în Europa: în faţa
susţinătorilor populişti care votează în masă şi a minorităţii în creştere
semnificativă a celor care refuză să voteze, mişcările populiste pot
experimenta un succes politic important. Acest lucru se întâmplă nu
pentru că sunt foarte populare, ci pentru că sunt populare în rândul
cetăţenilor care decid să voteze13. Alternativ, regimul australian impus
al votului obligatoriu înseamnă că eforturile depuse de partidele
populiste australiene de a scăpa de voturi au mai puţin succes şi că
astfel nu se pot baza pe un public apatic pentru câştigarea succesului
_____
9
John Uhr, „Why We Chose Proportional Representation”, Papers on
Parliament 34, 1999, pp. 22-26.
10
Campbell Sharman, „The Representation of Small Parties and
Independents”, Papers on Parliament 34, 2011, pp. 1-10.
11
M Mackerras and I McAllister, „Compulsory voting, party stability and
electoral advantage in Australia”, Electoral Studies 18(1999): 218-221.
12
Elliot Frankal, „Compulsory voting around the world”, The Guardian, 4
Iulie, 2005, http://bit.ly/kJfOXy.
13
Vezi, de exemplu, „Résultats des élections Cantonales 2011”, Ministère de
l’Intérieur, accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/kwQhZK.
304
Fermieri şi pepeni
rapid şi a reprezentării parlamentare14. Când fiecare alegător este

constrâns prin lege să voteze prin ameninţarea cu sancţionarea legală
şi financiară, avantajul de care partidele populiste se bucură în altă
parte de sprijinul motivat, în Australia eşuează să aibă un impact. Prin
urmare, neputându-se baza pe un electorat apatic a cărui absenţă le-ar
garanta o mare poporţie din voturi, partidele populiste se sprijină în
general pe reprezentarea proporţională a Senatului pentru a obţine
acces la viaţa politică.
Al patrulea şi ultimul element contextual relevant cazului
australian este dominarea efectivă a sistemului politic federal de două
partide: Partidul Muncitoresc Australian şi Partidul Liberal Australian/
Partidul Naţional. Aşa cum am menţionat anterior, sistemul australian
este un amestec al parlamentului britanic şi american şi al modelelor
de guvernare congresionale. Similar sistemului, parlamentul federal
australian a ajuns să fie dominat de două partide majore în pofida
lipsei unei obligaţii constituţionale care să reglementeze conducerea
de către două partide.15 În timp ce candidaţii independenti care ar
putea fi consideraţi – generos – drept populişti locali au fost alesi în
Camera Reprezentanţilor, aceştia sunt în general foşti membri ai unuia
dintre cele două partide majore şi votează constant cu acelaşi partid
din care provin. Dominaţia celor două partide capătă importanţă în
contextul mişcărilor populiste politice când cele două partide coope-
rează pentru a înfrânge aceste mişcări prin diverse metode electorale.
De exemplu, datorită faptului că partidele populiste se bazează pe
fluiditatea preferinţelor pentru a fi alese în camera inferioară şi în cea
superioară, distribuirea preferinţelor în urma voturilor devine foarte
importantă pentru mişcările politice populiste mai mici. Atunci când
amândouă partidele majore plasează o mişcare populistă pe ultima
poziţie în aranjamentul lor oficial de preferinţe pentru Senat şi cer
_____
14
Jeffrey Karp, Susan Banducci and Shaun Bowler, „Getting Out the Vote:
Party Mobilisation in Comparative Perspective”, British Journal of Political
Science 36, 2006, pp. 1-22.
15
Explicaţii mai multe sunt oferite de Ian Marsh în „Australia’s two-party
system has past its use by date”, Online Opinion, 14 Octombrie 2010, pp. 1-4.
305
alegătorilor să claseze acel partid populist drept ultimă preferinţă în

votul pentru Camera Reprezentanţilor, efectul asupra partidului
populist este de a li se nega orice şansă de a câştiga reprezentare în
oricare dintre camerele parlamentului. Aşa s-a întâmplat în cazul
partidului de dreapta O Singură Naţiune care nu a beneficiat de
preferinţe fluide din partea nici unuia dintre cele două partide majore,
o mişcare care practic a închis uşile pentru acel partid16.
Aceste patru elemente combinate oferă partidelor politice un
teren de negociat foarte diferit de cel întâlnit în alte democraţii liberale
din Europa sau America de Nord. Natura federală a parlamentului
naţional australian presupune că mişcările populiste naţionale sunt de
departe mai puţin obişnuite decât cele regionale sau chiar locale mai
ales dacă le considerăm pe cele care câştigă atenţia mediei naţionale.
În completare, partidele populiste îşi vor limita în general atenţia
asupra Senatului australian pentru că sistemul preferenţial de vot
implicat de alegerile Camerei Reprezentanţilor lucrează în general în
detrimentul speranţelor de reprezentare ale mişcărilor populiste mici.
Atragerea de alegători prin apelul la interesele de bază ale electo-
ratului are prea puţin succes când partidele populiste nu se pot baza pe
o apatie răspândită a alegătorilor sau pe o creştere comună a
dezinteresului de a vota. În sfârşit, dominarea efectivă a politicilor de
către două partide majore şi consimţământul acestora de a lucra
împreună pentru reducerea posibilităţii unei platform naţionale a
partidelor populiste face efortul mişcărilor politice populiste mult mai
greu. Prin urmare, cu aceste elemente în minte, atunci când o mişcare
populistă obţine o poziţie în politica naţională, precum au obţinut în
ultimii ani O Singură Naţiune şi Verzii Australieni, putem spune că
avem cazuri de studiat. Evaluarea acestora permite identificarea
rolului partidelor populiste din Australia şi modalităţile prin care
acestea cunosc ascensiunea şi declinul.
_____
16
C. Sharman, A.M. Sayers şi N. Miragliotta, „Trading party preferences: the
Australian experience of preferential voting”, Electoral Studies 21, 2004,
pp. 543-560.
306
Fermieri şi pepeni
Două partide populiste, doi lideri, două tendinţe
În timp ce partidele politice federale se identifică în fiecare

înţeles al cuvântului cu – popular, organizaţie de membri la nivel
naţional şi un sistem birocratic de stat şi birouri locale – partidele O
Singură Naţiune şi Verzii Australieni au fost şi ele asociate
îndeaproape cu o conducere carismatică. Înainte de a trasa traiectoria
populistă a acestor partide, este bine să considerăm mai întâi rolul şi
locul important al acestor lideri şi impactul lor asupra succesului
electoral al partidelor menţionate.
Aşa cum este ilustrat în Figura 1, partidul O Singură Naţiune
s-a bucurat de susţinere electorală semnificativă la sfârşitul anilor ’90
atât în alegerile Camerei Reprezentanţilor, cât şi în alegerile Senatului
federal. Înfiinţat doar după alegerile federale din 1996, partidul a
obţinut rapid aproape 10% din primele preferinţe în voturile pentru
Cameră şi Senat, ceva ce Verzii Australieni, mai lenţi în ascensiune,
au reuşit să obţină doar la 20 de ani de la primele sale alegeri
naţionale. Unit sub liderul Pauline Hanson şi în acord cu vederile ei de
extremă dreaptă şi a manierei sale discursive, partidul a trecut de la
idee la existenţă în câteva luni. Într-adevăr, unul din patru locuitori ai
Queensland au votat pentru acest partid în alegerile statale din iunie
1998. Recursul lui Hanson la mass-media, abilitatea sa de a vorbi
increzătoare în engleza australiană cunoscută colocvial sub denumirea
de „Strine” şi deschiderea sa faţă de subiecte politice sensibile pe care
alţi politicieni ar refuza să le adreseze direct (imigrarea ilegală,
probleme indigene, moştenirea culturală australiană) au atras
susţinerea pentru partidul său. Astăzi, la mai bine de un deceniu de la
cele mai bune rezultate ale partidului la alegereile federale, Hansons
rămâne o figură aparte în politica naţională şi un invitat dorit de orice
tip de presă –de la reviste de afaceri până la versiunea australiană a
show-ului „Dansez pentru tine”.
307
Figura 1– Performanţa electoral a partidului O Singură Naţiune în alegerile

federale între 1996-2010
În timp ce performanţa electorală a Verzilor Australieni a

urmat un curs uşor diferit (Figura 2), liderul Verzilor, Dr. Bob Brown,
nu este deloc mai puţin carismatic sau influent decât Pauline Hanson.
Parcursul lui Brown pe scena politică a fost mult mai uşor decât cel al
lui Hanson, ivindu-se din micul stat al Tasmaniei şi intrând direct în
Senat în loc să intre în Camera Reprezentanţilor. Totuşi, credibilitatea
acestuia în rândul stângii şi a grupurilor ecologiste a fost protejată de
funcţia deţinută atunci ca director al Societăţii Sălbăticiei Tasmaniene
(Tasmanian Wilderness Society) şi a celei de reprezentant al Adunării
Legislative a Tasmaniei. Ca şi fost susţinător al politicilor de stânga
inainte de a deveni politican, Brown şi-a menţinut sprijinul ardent
pentru drepturile homosexualilor, pentru probleme de mediu,
drepturile omului, dreptate socială şi solidaritate internaţională după
intrarea în Senatul federal în 1996 chiar dacă, la acel moment, partidul
308
Fermieri şi pepeni
său era încă pe marginea scenei politice naţionale. Un deceniu mai

târziu, Brown era încă ferm la conducerea Verzilor şi a atins punctul
în care BBC se întreba dacă Bob Brown este acum cel mai puternic
om din Australia17.
Figura 2 – Performanţa electorală a Verzilor Australieni în alegerile federale

între 1987-2010
Traiectoria celor Cinci E
Traseul politic urmat de partidele populiste din Australia

urmează, din punct de vedere teoretic, ruta standard descries drept
traiectoria celor cinci E. Această traiectorie începe cu emergenţa,
_____
17
Nick Bryant, „Greens enjoy taste of power in Australia's parliament”,
BBC.co.uk, accesat în 20 Iulie, 2011, http://bbc.in/pt1f5V.
309
urmată de explozia, evaluarea şi expunerea înainte de a se încheia cu

extincţia. Se subînţelege astfel că această traiectorie este comună
mişcărilor populiste de dreapta şi de stânga şi, pe când O Singură
Naţiune este un exemplu de partid populist care a parcurs stadiile
acestui traseu, partidul de stânga Verzii Australieni este momentan pe
această traiectorie şi este mai apropiat de stadiul „expunerii”; acest
lucru este vizibil în special de când partidul face parte din minoritatea
guvernamentală alături de Partidul Muncitoresc Australian. În această
secţiune explic întâi cele cinci etape ale traiectoriei, iar mai apoi
evidenţiez fiecare stadiu cu diferite exemple din evoluţia mişcărilor
populiste O Singură Naţiune şi Verzii Australieni. În încheierea
acestei secţiuni ne va fi clar că traiectoria există, descrie corect
parcursul politic al partidelor populiste examinate din arena politică
naţională şi ajută la înţelegerea istoriei partidelor populiste australiene
şi a viitorului loc al partidelor populiste.
Emergenţa
Prima etapă a traiectoriei politice a partidelor populiste din

Australia o reprezintă apariţa sau emergenţa lor. Acest stadiu este
caracterizat de probleme locale sau regionale care duc la un răspuns
populist local, respectiv regional. Tipul problemei nu este neapărat
important, putând merge de la imigrare sau probleme naţionale de
dreapta, precum în cazul partidului Întâi Australia (First Australia) la
o problemă mai mult de centru, precum în cazul Partidului Australian
al Sexului (Australian Sex Party).18 Mişcările populiste înfiinţate
pornind de la o problemă locală tind să treacă repede de la acel nivel
la unul regional sau chiar statal însă, din motive subliniate în secţiunea
anterioară, de-a lungul istoriei au întâmpinat dificultăţi în a-şi
transfera apelul la scară naţională – deşi O Singură Naţiune reprezintă
o excepţie de la regulă. Mişcărilor populiste care apar pornind de la
_____
18
„Australian Sex Party Federal Policies”, The Australian Sex Party, accesat
în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/lkVgV4.
310
Fermieri şi pepeni
probleme regionale, în special cele localizate în state mici precum

Tasmania unde li se oferă un acces mai rapid la locurile din Senat, le
este mult mai uşor să îşi transmită mesajul în arena federale, fie chiar
şi pentru că susţinătorii lor sunt mai mulţi. În orice caz, perioada
apariţiei implică în mare parte atenţia publicului sub-naţional, apeluri
sub-naţionale către alegători şi organizaţii sub-naţionale, de cele mai
multe ori limitate la un singur stat sau în anumite cazuri la două state
similare precum Western Australia şi Queensland (state miniere) sau
Victoria şi New South Wales (centre cu populaţie mare). Poziţia
partidelor O Singură Naţiune şi Verzii Australieni demonstrează acest
tipar al trecerii de la local la naţional şi de la regional la naţional, iar
similarităţile apariţiei mişcărilor populiste de dreaptă şi de stânga
devin evidente atunci când considerăm fiecare caz în parte.
Partidul O Singură Naţiune a apărut ca răspuns la o problemă
locală care a câştigat vizibilitate în fluxul de ştiri naţionale înainte de a
i se acorda atenţie la nivel naţional; asta după ce fondatorul său a fost
ales în Camera federală a Reprezentanţilor. Fondatorul, Pauline
Hanson, era o femeie de afaceri şi consilier independent al Consiliului
oraşului Ipswich din Queensland înainte de a fi considerată de Partidul
Liberal drept candidat pentru Oxley, un oraş al Partidului Muncitoresc
Australian în mâinile căruia se află încă din 1961. În timpul campaniei
electorale Hanson a făcut comentarii într-un ziar local, The
Queensland Times, militând împotriva protecţiei sociale oferite de
guvern şi a asistenţei financiară a indigenilor australieni, o poziţie
controversată care a dus la desconsiderarea ei ca şi candidat al
Partidului Liberal deşi buletinele de vot fuseseră deja tipărite şi o
includeau pe Hanson19. Renunţarea la Hanson – o mişcare nepopulară
interpretată ca reacţie la discursul său liber controversat – cuplată cu o
schimbare a preferinţelor orientată împotriva împotriva Partidului
Liberal aflat la guvernare – a făcut ca Hanson să câştige locul cu mai
mult de 19% împotriva Partidului Muncitoresc Liberal şi a reprezentat
_____
19
Paul Newman, „One Nation: Who’s to Blame?”, Journal of Australian
Studies 57, 1998, (pp. 1-9), p. 5.
311
cea mai mare pivotare anti-guvern din ţară în 1996.20 Hanson a intrat
în parlamenul naţional ca şi candidat independent, iar seminţele pentru
apariţia partidului O Singură Naţiune au fost astfel semănate. În mai
puţin de un an de la alegerile electorale din martie 1996 partidul O
singură Naţiune era înregistrat, o nouă mişcare populistă de dreapta
care a captivat mass-media şi electoratul, forţând astfel un răspuns din
partea ambelor partide care au desconsiderat-o şi din partea partidului
cu care a obţinut un loc sigur pentru Queensland în Camera
Reprezentanţilor.
Verzii Australieni au apărut într-un mod similar plecând de la
o problemă locală, de această dată în cel mai mic stat din Sud,
Tasmania21. În 1978, Comisia Hidro-Electrică a Tasmaniei a propus
construirea unui baraj pe Râul Franklin, cunoscut ca şi Gordon-below-
Franklin Dam sau, mai simplu spus, Barajul Franklin (Franklin Dam).
Activiştii de mediu locali s-au opus construirii barajului atrăgând
atenţia asupra avertizărilor populise legate de distrugerea habitatului
sălbatic al Tasmaniei de către un guvern nepăsător faţă de senti-
mentele tasmanieilor „obişnuiţi”. Până în 1980, protestele împotriva
controversatului baraj au fost susţinute de peste 10.000 de demon-
stranţi şi, în 1982, activiştii de mediu au ocupat barajul împiedicând
desfăşurarea lucrărilor. Această problemă locală a generat sprijinul
popular şi a ocupat mult spaţiu în mass-media locală şi regională.
Şeful Societăţii Sălbăticiei Tasmaniene, Bob Brown, a fost recunoscut
drept lider al mişcării împotriva barajului, intrând astfel în parlamentul
de la nivelul statului în 198322. Profitând de sistemul electoral al
reprezentării proporţionale similar celui folosit în Senatul australian,
Brown şi activiştii săi ecologişti tasmanieni au obţinut 35 de locuri în
Camera Reprezentanţilor Tasmaniene în 1989. Brown demisinează din
_____
20
Antony Green, „Pauline Hanson and the NSW Legislative Council
election”, ABC Elections, accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/lr7jeV.
21
„History”, The Australian Greens, accesat în 1 Iulie, 2011,
http://bit.ly/j50XoX.
22
„History of the Franklin River Campaign 1976-83”, The Wilderness Society,
accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/mubHjj.
312
Fermieri şi pepeni
Camera Reprezentanţilor în 1993 şi în 1996 este ales în Senatul

australian drept primul candidat de succes al noului partid format şi
înregistrat federal, Verzii Australieni23. Deşi au fost mai lenţi în
trecerea sa de la semnificaţie locală şi regională la scena naţională
decât O Singură Naţiune, Verzii Australieni demonstreză acelaşi tipar
de apariţie: o problemă locală dezvoltată într-o problemă naţională
care duce la reprezentarea în parlamentul federal.
Explozia
A doua etapă a partidelor populiste pe traiectoria politică din

Australia o reprezintă explozia. Această etapă este caracterizată de o
extindere rapidă a sprijinului mişcării populiste aflate acum în
competiţia naţională şi având susţinere de-a lungul şi de-a latul ţării.
Această ascensiune este de obicei senzaţională şi are loc pe fondul
eforturilor concertate ale partidulului, liderilor şi de mass-media
principală şi alternativă. Elementele comune ale acestei etape sunt
înfiinţarea unor filiale de partid locale şi statale, nominalizarea de
candidaţi ai partidului pentru alegerile locale, statale şi federale şi
legitimarea politicilor partidului – fie prin think tank şi susţinere
media, fie prin compararea sau criticarea principalelor partide – şi prin
recunoaşterea nominală a liderilor partidului ajunşi la niveluri similare
cu liderii altor partide sau a miniştrilor din cabinetul australian.
Aceasta reprezintă o perioadă de ascensiune pentru partidele populiste
prin creşterea substanţială a numărului de membri şi implicit a
fondurilor şi donaţiilor. În cazul partidelor O singură Naţiune şi Verzii
Australieni, forma acestei traiectorii este aceeaşi, însă râmâne diferită
raportată în termeni temporali: în timp ce O Singură Naţiune a
explodat pe scena politică într-o foarte scurtă perioadă de timp, Verzii
Australieni, prin aceleaşi elemente specifice, s-au mişcat mai încet.
Din nou, odată cu etapa apariţiei, asemănările dintre partidele
populiste de dreapta şi de stânga sunt evidente.
_____
23
Ibid.
313
Explozia partidului O Singură Naţiune pe scena politică

naţională poate fi redusă la discursul-cheie al pe atunci candidatului
independent Pauline Hanson în Camera Reprezentanţilor pe 10
Septembrie 1996. Discursul lui Hanson, primul ei discurs în Cameră şi
recunoscut tradiţional drept „Discursul Fecioarei în contextul
modelului Westmintster Australian”, a reprezentat o chemare la
acţiune amestecată cu fraze comune mişcărilor populiste de pretu-
tindeni, inclusiv apelul la „bunul simţ”şi la „tendinţa Australiei”
văzute ca devize „contrastante” şi „apeluri directe” către anumite
segmente ale electoratului.24 Discursul lui Hanson şi condamnarea
bunăstării indigenilor şi a imigraţiei asiatice – acţiunea afirmativă şi
migraţia fiind ţinte populiste comune aripii drepte – au fost menţionate
pe larg şi au condus atât la editoriale de felicitare pentru angajamentul
la libera exprimare, cât şi condamnare din partea mass-mediei
australiene de centru-dreapta şi de stânga25. Condamnarea aproape
globală a lui Hanson şi a vederilor sale de către alţi membri ai
parlamentului au ajutat mai departe la evidenţierea sa şi la crearea
partidului O Singură Naţiune la aproximativ şase luni de la discursul
ei; acesta a obţinut rapid susţinere în special în zonele rurale şi în
statele miniere Queensland (unde Hanson a trăit) şi Western Australia.
Explozia a fost evidentă la doar două luni după, la alegerile din
Queensland din 1998, unde noul partid format a câştigat aproape un
sfert din votul alegătorilor (22,7%) terminând cursa înaintea celor
două partide de dreapta, Partidul Liberal şi Partidul Naţional.26 Pauline
Hanson şi partidul ei aveau acum reprezentare în parlamentul federal,
într-un parlament statal, demonstrând că au putut câştiga o mare
proporţie de voturi printre cetăţenii dezavantajaţi şi un profil ridicat în
mass-media. Partidul O Singură Naţiune a explodat rapid pe scena
politică naţională.
_____
24
Paul Newman, „One nation: Who’s to blame?”.
25
Ibid.
26
Murray Goot şi Ian Watson, „One Nation’s Electoral Support: Where Does
it Come From, What Makes it Different, and Where Does it Fit?”,
Australian Journal of Politics and History 47, 2001, pp. 159-191.
314
Fermieri şi pepeni
Pentru Verzii Australieni, explozia a venit după o îndelungă

si lentă dezvoltare. În pofida alegerii lui Bob Brown în Senatul
Australian în 1996, Verzii au rămas o voce izolată şi au atras doar un
mic procent din votul popular. Deşi au adăugat un alt senator la
alegerile din 2001, Kerry Nettle pentru New South Wales, Verzii au
continuat să mobilizeze doar o mică parte din electoratul preocupat de
problemele de mediu.27 Chiar şi prin adăugarea altor doi senatori la
alegerile din 2004 – Rachel Siewert din Western Australia şi Christine
Milne alături de Brown în reprezentarea Tasmaniei – Verzii
Australieni nu au explodat cum se cuvine pe scena politică naţională
datorită dominaţiei coaliţiei Liberal-Naţionalilor în Senat care a
marginalizat partidele de stânga28. Acest lucru nu se va întâmpla până
la alegerile federale din 2010 când Verzii au explodat pe scena politică
naţională. Prin câştigarea a peste 13% din votul popular şi obţinerea
de locuri în Senat pentru fiecare stat, cu un total de nouă senatori,
Verzii Australiei apăreau în sfârşit a fi cel de-al „treilea partid” al
politici australiene.29 Mai mult, alegerea lui Adam Bandt în Camera
Reprezentanţilor, cuplată cu performanţa Juliei Gillard din partea
Partidului Muncitoresc Australian, au dus la includerea Verzilor
Australieni alături de Partidul Muncitoresc Australian în guvernul
minoritar.30 Astfel, la aproximativ 30 de ani de la apariţie în contextul
naţional politic ca şi mişcare populistă locală din Tasmania şi
dovedind că pot atrage sprijinul unei părţi semnificative din
electoratul aripii populiste de stânga, Verzii Australieni ocupă acum
scena ca membri ai guvernului Australiei, fie chiar şi într-un rol mai
mult de susţinere decât de lider.
_____
27
„History of the Franklin River Campaign 1976-83”.
28
Ibid.
29
Andrew Bartlett, „Who's Afraid Of A Viable Third Party?”, New Matilda,
30 April, 2010, http://bit.ly/kNX8ec.
30
Nicholas Horne, „Hung parliaments and minority governments”,
Parliamentary Library Background Note, decembrie 2010.
315
Evaluarea
A treia etapă a traiectoriei politice a partidelor populiste din

Australia o reprezintă evaluarea. Această etapă este caracterizată de o
evaluare a politicilor partidului populist şi a valorilor sale de bază.
Această evaluare este realizată în diferite moduri şi mijloace de către
partidele rivale, mass-media şi de către electorat – în cazul celor din
urmă vizibilă în următoarele alegeri. Partidele populiste, sprijinindu-se
pe poziţii care prind la public, dar care sunt economic şi chiar logic
nefezabile, tind să experimenteze probleme mari în acest punct al
traiectoriei lor politice, deseori susţinând că sunt tratate pe nedrept sau
că evaluate pe baza unor standarde diferite decât cele aplicate rivalilor
politici principali. Elitele media şi politice sunt deseori implicate în
criticarea politicilor partidelor populiste şi arată spre lacunele politice,
eşecurile proiectelor sau spre iresponsabilitatea politică a partidului.
Drept răspuns, partidele populist3 caută susţinători în spatele acestor
critici, deseori argumentând că politicile lor sunt atacate pentru că
partidelor majore şi elitelor politice le este teamă de schimbarea
propusă. Pentru mulţi alegători australieni aceasta poate fi prima dată
când imaginea populară a partidului este asociată unui set de politici
corente sau incoerente. Perioada de evaluare este rareori blândă cu
partidele populiste şi duce inevitabil la următorul stadiu: expunerea.
Pentru O Singură Naţiune, evaluarea politicilor sale a început
aproape imediat după lansarea partidului în aprilie 1998 şi a fost
accelerată de ceea ce unii comentatori descriu ca performanţa
alarmantă a partidului la alegerile din Queensland din iunie 1998.
Evaluarea politicilor s-a centrat pe principalii trei piloni ai partidului:
angajamentul pentru reducerea drastică a imigraţiei, în special a
imigraţiei asiatice, în opoziţie cu multiculturalismul; politicile sale
anti-globalizare şi economice protecţioniste; opoziţia faţă de
programele de bunăstare care oferă beneficii indigenilor australieni şi
316
Fermieri şi pepeni
care nu sunt oferite celorlalţi australieni.31 A devenit aproape imediat

clar că şi acolo unde politicile erau scrise într-o manieră care nu putea
fi interpretată literal drept rasistă, limbajul folosit de Hanson şi
susţinătorii săi se axa pe ceea ce ei au denumit „asianizarea” Australiei
şi puteau fi astfel considerate drept rasiste la adresa imigranţilor
asiatici. Similar, politicile economice care au favorizat reintroducerea
tarifelor ridicate pentru încurajarea industriilor de fabricaţie locale în
detrimentul bunurilor importate au fost criticate de economişti, atât în
mediul profesionist cât şi în media, fiind considerate incompatibile cu
un mediu de afaceri globalizat, ca încălcări ale acordurilor inter-
naţionale încheiate cu Organizaţia Mondială a Comerţului şi fiind
dăunătoare economiei australiene pe termen scurt şi lung. În sfârşit,
politicile partidului legate de bunăstarea indigenilor, mascate din nou
în termeni ce nu puteau fi literal considerate ca fiind rasişti, au fost
consistent privite ca rasiste de comentatorii şi cercetătorii conştienţi de
dificultăţile economice specifice şi de angajare cu care se confruntă
populaţia indigenă din Australia.32 În timp ce O Singură Naţiune a
făcut eforturi de a contracara criticile aduse politicilor prin apeluri la
„bun-simţ”, la egalitate „reală” şi prin acuzaţii că sunt atacaţi pentru
faptul că exprimă adevărul „australienilor de rând”, evaluarea
politicilor au lăsat partidul marginalizat şi zbătându-se să respire în
atmosfera politică naţională.
Poziţionându-se drept un al treilea partid serios în politica
naţională australiană şi întrând în minoritatea guvernamentală alături
de Partidul Muncitoresc Australian la alegerile federale din 2010,
Verzii Australieni au început să aibă acelaşi tip de evaluare avută de O
_____
31
Carol Johnson, „Pauline Hanson and One Nation”, în The New Politics of
the Right: Neo-Populist Parties and Movements in Established
Democracies, ed. Hans-Georg Betz şi Stefan Immerfall, Macmillan,
Londra, 1998, p. 211.
32
O arhivă a acestor politici este păstrată pe AustralianPolitics.com. Vezi
„Pauline Hanson’s One Nation: Immigration, Population And Social
Cohesion Policy 1998”, AustralianPolitics.com, accesat la 1 iulie 2011,
http://bit.ly/mdMwxz.
317
Singură Naţiune cu mai bine de un deceniu înainte. Prin alăturarea ca

şi partener al slăbitului Partid Muncitoresc Australian al lui Gillard şi
prin semnarea unui acord formal de a sprijini şi de a consulta acest
partid asupra problemelor politice, Verzii Australieni nu mai puteau fi
văzuţi ca o mişcare populistă de margine, ci mai degrabă ca un partid
apropiat de statutul unui partid principal.33 În consecinţă, politicile lor
au început să fie evaluate mai mult, în special politicile legate de
schimbarea climei, minerit, abuzul ilegal de droguri şi imigraţia
ilegală; comentatorii subliniau tipurile de probleme care l-au
determinat pe fostul prim-ministru John Howard să avertizeze cu şase
ani înainte că,
Verzii nu sunt doar despre mediu. Ei au multe alte politici foarte, foarte
şirete legate de probleme precum drogurile si altele asemănătoare.34
„Şiretenia” la care se refera Howard a fost, ca şi în cazul

partidului „O Singură Naţiune”, identificată de media şi alte partide, în
special de către Partidul Liberal, dar şi de membri ai Partidului
Muncitoresc Australian. Poziţia adoptată faţă de schimbarea climei le-
a asigurat succesul în alegerile din 2010 când a fost folosită ca o
chemare populistă de a acţiona „de dragul viitorului copiilor noştri”;
însă a fost evaluată ca fiind dăunătoare de către diverse surse din
media şi chiar Brown a fost uneori stângaci în încercarea lui de a
explica nuanţele acesteia.35 Contradicţiile dintre sprijinul exprimat de
Verzii Australieni pentru slujbe australiene şi politicile lor opuse
mineritului au fost şi ele criticate, precum şi politicile lor de legalizare
a anumitor droguri în prezent ilegale, o politică de astfel fără susţinere
largă în rândul comunităţii şi rareori asociată cu o mişcare centrată
_____
33
„Government Agreements”, Australian Labor Party, accesat în 1 Iulie,
2011, http://bit.ly/iVyqoc.
34
Alison Caldwell, „Bob Brown unfazed by conservative attacks”, accesat la
20 iunie 2011, http://bit.ly/kzYKUd.
35
Kirsty Needham, „Brown assailed over comments”, Sydney Morning
Herald, 18 ianuarie 2011, http://bit.ly/myWwq6.
318
Fermieri şi pepeni
prin definiţie asupra mediului.36 În sfârşit, poziţia partidului asupra

imigraţiei ilegale şi lipsa sprijinului în rândul electoratului a acelei
politici a reprezentat de asemenea subiect de discuţie a mass-mediei şi
a politicului, cu fisuri în răspunsurile oficiale şi o creştere a criticii
poziţiei partidului pe măsură ce noi valuri de imigranţi au apărut pe
teritoriul australian în era de după Howard37. În final, fiind supus
tipului de evaluare pe care principalele partidele îl înfruntă zilnic,
Verzii Australieni au reacţionat nervos, la fel cum a reacţionat înaintea
lor O Singură Naţiune, neputând totuşi scăpa de controlul pe care
poziţia lor pe scena naţională, atât de mult dorită, îl cere.
Expunerea
A patra etapă a traiectoriei politice a partidelor din Australia o

reprezintă expunerea. Principala caracteristică a acestei etape este dată
de faptul că partidul populist este, în dorinţa de a găsi un cuvânt mai
bun, identificat ca incapabil să-şi ţină promisiunile făcute. Expunerea
se bazează în primul rând pe consideraţiile făcute de presa liberă
australiană şi pe mecanismele specifice sistemului Westminster care
dictează dacă un partid minoritar poate să influenţeze direct politica.38
Procesul expunerii implică divizarea internă a partidului, chiar
dezbinarea, cu liderii purtând mare parte din vină. Pe măsură ce
partidul populist se confruntă cu o puternică critică din partea mass-
mediei şi a altor grupuri politice, el va răspunde prin a-şi asuma un rol
nemeritat de victimă şi va încerca să adune adepţi ai acestui statut.
Odată ce partidul este supus expunerii, este prea târziu pentru el să
_____
36
Lanal Vasek, „Greens accused of resorting to xenophobia over a mining
tax”, The Australian, 29 iunie 2011, http://bit.ly/kpDx5C.
37
Merv Bendle, „The end of Bob Brown?”, Quadrant Online, 29 august 2010,
http://bit.ly/kwHCUx.
38
De exemplu, un partid populist care echilibrează „balanţa de putere” în
Senatul australian este supus expunerii mult mai repede decât un partid
populist fără această „balanţă de putere” şi care astfel, nu are mari şanse de
a influenţa direct politica guvernamentală.
319
mai supravieţuiască. Există doar o direcţie de urmat de către partid şi

aceasta este către eventuala şi inevitabila extincţie. Cele două studii de
caz analizate aici prezintă o comparaţie relevantă: O Singură Naţiune
care a decăzut rapid odată plasată sub scrutinul media şi politic
rămâne un model al expunerii politice, iar Verzii Australieni, graţie în
parte poziţiei lor obţinute la alegerile federale din 2010 în minoritatea
guvernamentală alături de Partidul Muncitoresc Australian, se con-
fruntă pentru prima dată cu expunerea. Aici am ramas
Se poate spune că O Singură Naţiune a intrat în faza de
expunere ca urmare a unei perioade de evaluare care a găsit că
majoritatea politicilor sale sunt în teorie dăunătoare situaţiei socio-
economice australiene şi nefezabile în practică. Lipsa continuă de
reprezentare în Senatul australian şi redistribuirea electorală care a
surprins-o pe Pauline Hanson în căutarea re-alegerii pentru un nou loc
pentru Queensland s-a adăugat celorlalte probleme ale partidului, cea
mai mare fiind aceea de a trece peste obstacolele puse de partidele din
opoziţie.39 Fie din motivele susţinute de partidele principale – că O
Singură Naţiune este un partid rasist – fie din motive politice
personale proprii, partidele principale de extremă centru-stânga şi cele
de extremă centru-dreapta au plasat O Singură Naţiune pe ultimul loc
în preferinţe la alegerile din 1998 şi a celor următoare40. Acest fapt pur
şi simplu a ologit O Singură Naţiune care, ca şi alte partide populiste,
s-a sprijinit pe preferinţere în a propulsa candidaţi pentru Senat şi
Camera Reprezentanţilor. Fiind expus ca neavând o politică publică
bună şi efectiv exclus din parlamentul federal de la alegerile din 1998
încoace – singura reprezentare federală post 1998 a fost prin Senatorul
Len Harris al cărui termen a expirat în 2005 – partidul a fost pe mai
departe expus ca fiind incapabil să-şi rerezinte alegătorii pe care a
_____
39
Scott Bennett, Federal Elections 1998, Lucrare de cercetare 9, 1998-99,
Canberra, Parliamentary Library, 1998.
40
Singura excepţie a fost Partidul Liberal care, în două seturi rurale la
alegerile federale din 2010, au poziţionat în preferinţe O Singură Naţiune
înaintea Partidului Australian Muncitoresc. Vezi Brendan Nicholson, „One
Nation gets preferences,” accesat în 21 Iunie, 2011], http://bit.ly/kcsGru.
320
Fermieri şi pepeni
dorit atât de mult să îi atragă. A fost prea puţin o surpiză apoi că

suportul partidului în următoarele alegeri a scăzut mai întâi cu
aproximativ jumătate (9% în 1998 la 5% în 2001) mergând apoi în
liberă cădere electorală (1.5% în 2004, 0.4% în 2007).41 Ar mai fi o
singură etapă de atins de către O Singură Naţiune în creşterea şi
declinul în politică federală: extincţia.
Verzii Australieni, pe de altă parte, au intrat în etapa expunerii
abia recent. În pofida eforturilor notabile făcute de câteva elemente
mai conservatoare ale mass-mediei importante (printre care The Daily
Telegraph din Sydney şi The Herald-Sun din Melbourne), adevărata
expunere a discrepanţei dintre discursul populist al Verzilor
Australieni şi capacitatea acestui partid de a promova eficient
schimbarea şi de a guverna a început abia după alegerile federale din
2010. Odată cu alăturarea lui la Partidul Muncitoresc Australian
decimat al Juliei Gillard şi a unui grup de candidaţi independent
pentru a forma o minoritate guvernamentală, în mass-media şi în
rândul populaţiei are loc o evoluţie clară a perspectivei. Nemaifiind un
partid minor zgomotos de pe margine, fără responsabilitatea sau şansa
de a induce schimbare reală, Verzii ajută acum la guvernarea naţiunii
devenind în mod legitim ţinta atenţiei media. Într-adevăr, mass-mediei
conservatoare i s-a alăturat postul national public de ştiri prin jurnalişti
de seamă precum Chris Uhlmann care ii evaluează pe Verzi prin
programul 7.30 Report. Să luăm drept exemplu următorul pasaj
publicat de Uhlmann pe site-ul finanţatei public şi neutrei Corporaţii
Australiene de Ştiri:
...Verzii se afişează ca fiind superiori moral din naştere. Şi-au situat

viziunea politică asupra lumii ca fiind sinonimă cu ceea ce este mai
sănătos pentru mediu şi ca pe un adevăr moral. Însă nimeni nu are
exclusivitate asupra moralităţii şi este uşor să susţii că ideile tale sunt mai
bune când ele nu vor fi testate niciodată practic.
_____
41
Rae Wear, „The Extreme Right in Britain and Australia”, lucrare prezentată
la cea de-a 55-a Conferinţă Anuală a Asociaţiei de Studii Politice,
Universitatea din Leeds, 5-7 Aprilie, 2005,pp. 5-8.
321
Jocul se schimbă acum pentru Verzi. După cum spunea Barack Obama
citândul pe Spiderman, „Odată cu o putere mare, vine o responsabilitate
mare”. Cu balanţa puterii vine un alt test: cum vor rezista Verzii
scrutinului?
Cum se vor descurca să ducă la îndeplinire îplanurile stabilite zilnic pentru

alţii?
Nu bine dacă ne ghidăm după forma actuală.42
Luat în serios în vizor pentru prima dată. Partidul încearcă să explice

aspectele de bază ale politicilor care s-au bucurat de aproape 12% din
voturile preferenţiale acordate pentru Camera Reprezentanţilor,
Sloganurile referitoare la îngrijorările despre mediu şi schimbări
climatice au fost evaluate ca fiind unele de substanţă ce dezvăluie sub-
curentele rasiste ale partidului – politicile anti-semitice promovate de
candidaţii Verzilor şi refuzul lor de a condamna astfel de elemente
venite din partea unor senatori federali cu aceeaşi înclinaţie şi care
sunt exemple cheie în contextul ce a urmat alegerilor. Acest lucru a
însemnat că partidul a fost pentru prima dată expus cu adevărat ca
mişcare populistă fără ablităţi de guvernare.43 Declinul partidului nu
poate fi prea departe.
Extincţia
Cea de-a cincea şi ultima etapă a traiectoriei politice a

partidelor populiste din Australia o reprezintă extincţia. După cum
sugerează şi numele, acesta este punctul în care partidul şi-a pierdut
toată priza la public; însă nu este necesar ca partidul să dispară
complet, doar că abilitatea lui de a atrage alegători într-un număr care
_____
42
Chris Uhlmann, „Harden up Greens, the game is changing”, accesat la 22
iunie 2011, http://bit.ly/iH6HiA.
43
„Andrew Robb labels Greens’ Israel boycott calls ‘anti-semitic’”, ABC
Melbourne, accesat la 1 iulie 2011, http://bit.ly/luvcps.
322
Fermieri şi pepeni
ar îngrijora partidele majore sau care i-ar permite să exercite influenţă

asupra scenei politice naţionale este aproape nulă. Partidul populist
aflat în faza de extincţie a decăzut de pe culmile popularităţii atinse,
iar susţinătorii vor părăsi partidul în favoarea mişcărilor principale
care sunt mai apropiate de interesele lor.44 Destinat istoriei politice
australiene, partidul devine un exemplu de studiu, o pildă pentru
partidele viitoare şi o sursă de anecdote pentru comentatori în seara
alegerilor. Toate intenţiile şi scopurile mişcării populiste dispar, o
realitate prin care O Singură Naţiune a trecut deja şi care este
menţionată aici şi pe care Verzii Australieni o vor experimenta curând.
O Singură Naţiune s-a zbătut să reziste în prima decadă a
secolului al XXI-lea, însă susţinerea sa a afost treptat diminuată până
la inexistenţă.45 Două evenimente particulare demonstreză relativa
extincţie a partidului ca şi forţă politică în Australia. Prima, liderul său
fondator şi imaginea publică a mişcării populiste a fost în mod repetat
în căutarea unui loc în parlamentul naţional încă din perioada de
expunere a partidului; a făcut acest lucru fără a se asocia cu partidul
sau cu numele acestuia. Pauline Hanson a preferat să înfrunte
provocări pentru un loc în Senatul naţional ca şi candidat independent,
căutând un loc în numele său decât să încerce să ocupe un loc în
Camera Superioară ca si reprezentant al partidului populist pe care l-a
fondat.46 Aceasta înseamnă că în ultimă instanţă, Hanson nu vede
niciun avantaj politic în a candida în numele partidului O Singură
Naţiune şi poate acest lucru ar putea fi în detrimentul cauzei sale. Al
doilea, în pofida expunerii sale ca mişcare rasistă populistă, mişcarea a
fost atât de mult discreditată la alegerile federale din 2010 încât
Partidul Liberal a simţit că este mai sigur să transfere voturile
_____
44
De exemplu, alegătorii partidului O Singură Naţiune aleg să voteze pentru
Partidul Liberal sau pentru Partidul Naţional în timp ce alegătorii Verzilor
vor vota cel mai probabil cu Partidul Muncitoresc Australian de centru-
stânga.
45
Rae Wear, „The Extreme Right”, p. 5.
46
Antony Green, „Pauline Hanson”.
323
principalului său rival, Partidul Muncitoresc Australian.47 Într-adevăr,

O Singură Naţiune a fost atât de slabă încât după 15 ani de la apariţie
politica de a plasa acest partid pe ultimul loc a generat puţine
comentarii în presa naţională şi niciunul în editorialele rezervate
susţinătorilor partidului de către principalele canale media.48 Astfel, ca
şi forţă politică, O Singură Naţiune nu mai există; astăzi există doar ca
o umbră a ceea ce a fost cândva şi, ca şi alte specii care înfruntă
dispariţia, acest animal politic nu mai este pentru această lume49.
Totuşi. Verzii Australieni nu au intrat încă în această etapă a
traiectoriei populiste, deşi pare clar că aceasta este singura direcţie pe
care auto-intitulatul „cel de-al treila partid al politicii australiene” o
poate urma. Experimentând creşterea suportului ca urmare a exploziei
populiste, furia evaluării şi. mai nou, urmând alegerea de a se alătura
minorităţii guvernamentale, dificultăţile politice ale expunerii, lipsa
politicilor economice responsabile, elementele extreme, anti-semitice
şi rasiste ale partidului, precum şi o agendă socială considerată din ce
în ce mai ciudată (în mass-media) sugerează că Verzii Australieni au
pornit pe panta uitării politice. Este puţin probabil să îşi menţină
recordurile de care s-au bucurat la alegerile federale din 2010 şi, în
lumina agendei lor anti-miniere şi anti-globalizare, să îşi sporească
susţinerea în state miniere precum Queensland şi Western Australia
sau în sectoarele financiare ale Sydney şi Melbourne care se sprijină
pe bunăstarea minieră pentru a-şi susţine scopurile. Mult mai lent în
apariţie decât O Singură Naţiune, declinul Verzilor Australieni va fi
cel mai probabil o chestiune mai întârziată. Deşi valorile anti-familiste
şi aşa-zisele valori anti-occidentale au câştigat un segment din
electorat, aceşti alegători vor continua să considere lipsa de impact
real a partidului şi, având acum ocazia de a ajuta guvernul şi de a-şi
dovedi competenţa, eşecul de a îndeplini politiciele partidului îi va
determina pe alegători să-i încredinţeze înapoi pe Verzii Australieni
_____
47
Brendan Nicholson, „One nation gets preferences”.
48
Ibid.
49
Rae Wear, „The Extreme Right”, p. 5.
324
Fermieri şi pepeni
apelor Tasmaniei de unde au apărut. În timp ce aceasta este mai

degrabă o predicţie decât situaţia reală, este o predicţie care – dacă
Verzii Australieni vor continua pe traiectoria lor populistă – posibil să
se realizeze pe măsură ce partidul trece de la simpla expunere la
extincţie.
Concluzii
Indiferent că sunt de extremă dreaptă sau stângă, împotriva

imigraţiei sau împotriva capitalismului, că reclamă că le pasă de
oamenii „reali” ai Australiei sau că le pasă de viitorul copiilor,
traiectoria politică a partidelor populiste din Australia este comună.
Mai întâi este emergenţa în care partidul populist găseşte, de obicei în
problemele locale sau regionale, un motiv de a exista şi care îl aduce
în sfera politică. Urmează explozia pe măsură ce partidul, apelând la
instinctele de bază ale electoratului, întâlneşte succesul, iar mişcarea
este catapultată pe scena naţională, câştigând în acest proces locuri în
parlamentul national. Îi urmează o perioadă de evaluare în care
suportul partidului şi politicile sale sunt evaluate de mass-media şi de
partidele politice competitoare, în special de câtre Partid Muncitoresc
Australian şi de Partidul Liberal. Acestei evaluări îi urmează o
perioadă de expunere în care partidul devine cunoscut exact pentru
ceea ce este: rasist, anti-semit sau anti-globalizare, de exemplu.
Această expunere poate duce doar într-o singură direcţie pe măsură ce
alegătorii întorc spatele mişcării despre care au crezut că le va aduce
acea schimbare pe care şi-au imaginat-o ca fiind necesară; astfel,
mişcarea populistă intră într-o perioadă de extincţie, condamnând
partidul la irelevanaţă electorală şi la cărţile de istorie politică ale
continentului insular.
Partidele O Singură Naţiune şi Verzii Australieni rămân
exemple clare ale acestei traiectorii populiste, deşi fiecare se află într-
o etapă diferită. O Singură Naţiune, deşi recentă şi mai rapidă în
evoluţie, a fost şi mai rapidă în declin. Politicile anti-imigraţie, anti-
indigeni australieni şi anti-comerţ liber au condamnat-o la uitare
325
electorală în prima decadă a secolului actual. Verzii Australieni, pe de

altă parte, au fost mai lenţi în a obţine o recunoaştere asemănătoare cu
o forţă politică aşa cum a reuşit O Singură Naţiune, dar s-au îmbarcat
pe aceeaşi traiectorie populistă şi momentan sunt în faza de expunere.
Contează prea puţin că motivul apariţiei partidului a fost reprezentat
de o problemă locală din Tasmania sau de problema selecţiei unui
candidat din Queensland, că liderul său este un activist politic cu o
educaţie ridicată sau că este o femeie de afaceri cu educaţie redusă, că
a câştigat nouă locuri în Senatul australian sau un singur loc în acea
Cameră, Verzii Australieni se află expuşi mass-mediei şi electoratului
şi în curând vor intra în faza de extincţie, chiar dacă ar putea reclama
mai mulţi ani de existenţă pe scena politică decât O Singură Naţiune.
Totuşi. Verzii Australieni nu vor reprezenta ultima mişcare
populistă ce apare proeminent pe scena naţională din Australia. Nu
vor fi nici ultimii care să decadă. Cu o tradiţie parlamentară lungă şi
pacifistă, australienii vor fi cu siguranţă atraşi de noi partide populiste.
Apelurile retorice la „noi şi ei”, la „ceilalţi” care dezaprobă
presupunerile fundamentale despre modul în care lucrează o ţară şi
lumea şi repetatele angajamente de a face „bine pentru ţară” şi pentru
„viitorul copiilor noştri” vor continua să atragă susţinători chiar dacă
nu vor obţine suportul pe termen lung pe care principalele partide l-au
stabilit de-a lungul multor decenii. Traiectoria pe care aceste noi
partide o vor urma va rămâne cel mai probabil aceeaşi ca şi cea a
corespondentelor lor de la sfârşitul secolului al XX-lea şi începutul
secolului al XXI-lea, cu un impact pe termen lung limitat şi susţinere
menită dispariţiei. Populismul rămâne popular, dar este o popularitate
ocazională care nu se va îndepărta de marginile peisajului politic
federal australian.
Bibliografie
ABC Melbourne, „Andrew Robb labels Greens' Israel boycott calls 'anti-
semitic'„, accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/luvcps.
326
Fermieri şi pepeni
AustralianPolitics.com. „Pauline Hanson's One Nation: Immigration,

Population and Social Cohesion Policy 1998”, accesat în 1 Iulie, 2011,
http://bit.ly/mdMwxz.
Bartlett, Andrew, „Who's Afraid Of A Viable Third Party?” New Matilda, 30
Aprilie, 2010, http://bit.ly/kNX8ec.
Bendle, Merv, „The end of Bob Brown?”. Quadrant Online, 29 August, 2010,
http://bit.ly/kwHCUx.
Bennett, Scott. Federal Elections 1998 (Lucrare de cercetare 9, 1998-99,
Canberra, Parliamentary Library, 1998).
Biroul Australian de Statistică, „Population, Australia States and Territories,
2007”, accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/lapygp.
Bryant, Nick. „Greens enjoy taste of power in Australia’s parliament”,
BBC.co.uk, 20 Iulie, 2011, http://bbc.in/pt1f5V.
Caldwell, Alison, 2004, Bob Brown unfazed by conservative attacks. Accesat
în 20 Iunie, 2011, http://bit.ly/kzYKUd.
Comisia Electorală Australiană. „How the Senate votes are counted”, accesat
în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/kdaEwz.
Comisia Electorală Australiană, „Voting within Australia”, accesat în 1 Iulie,
2011, http://bit.ly/k8lGWr.
Frankal, Elliott, „Compulsory voting around the world”, The Guardian, 4
Julie, 2005, http://bit.ly/kJfOXy.
Goot, Murray şi Ian Watson, „One Nation’s Electoral Support: Where Does it
Come From, What Makes it Different, and Where Does it Fit?”,
Australian Journal of Politics and History 47(2001): 159-191.
Green, A., „Pauline Hanson and the NSW Legislative Council election”, ABC
Elections, accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/lr7jeV.
Grupul Consulativ al Schimbării Constituţionale, „Resolving Deadlocks: The
Public Response” (Raport al Grupului Consulativ al Schimbării
Constituţionale către Ramura Legală şi Culturală, Departamentul Prim-
Ministrului şi al Cabinetului, 2004).
Horne, Nicholas, Hung parliaments and minority governments (Parliamentary
Library Background Note Decembrie, 2010).
Johnson, Carol, „Pauline Hanson and One Nation”. In The New Politics of the
Right: Neo-Populist Parties and Movements in Established Democracies,
ed. Hans-Georg Betz şi Stefan Immerfall, Macmillan, Londra, 1998.
Karp, Jeffrey, Susan Banducci şi Shaun Bowler. „Getting Out the Vote: Party
Mobilisation in Comparative Perspective”, British Journal of Political
Science 36, 2006, pp. 1-22.
327
Mackerras, M şi I McAllister, „Compulsory voting, party stability and

electoral advantage in Australia”, Electoral Studies 18, 1999, pp. 218-221.
Marsh, Ian, „Australia’s two-party system has past its use by date”, Online
Opinion 14 Octombrie 2010, pp. 1-4.
Ministerul de Interne, „Résultats des élections Cantonales 2011”, accesat în 1
Iulie, 2011, http://bit.ly/kwQhZK.
Needham, Kirsty, „Brown assailed over comments,” Sydney Morning Herald,
18 Ianuarie, 2011, http://bit.ly/myWwq6.
Newman, Paul, „One Nation: Who’s to Blame?”,Journal of Australian
Studies, 57, 1998, pp. 1-9, p. 5.
Nicholson, Brendan, „One Nation gets preferences”, The Australian, accesat
în 21 Iunie, 2011, http://bit.ly/kcsGru.
Partidul Muncitoresc Australian, „Government Agreements”, accesat în 1
Iulie, 2011, http://bit.ly/iVyqoc.
Sharman, Campbell, Sayers AM. şi Miragliotta, N. „Trading party
preferences: the Australian experience of preferential voting”, Electoral
Studies 21, 2004, pp. 543-560.
Sharman, Campbell. „The Representation of Small Parties and Independents”,
Papers on Parliament, 34, 2011, pp. 1-10.
The Australian Greens, „History”, accesat în 1 Iulie, 2011,
http://bit.ly/j50XoX.
The Australian Sex Party, „Australian Sex Party Federal Policies”, accesat în
1 Iulie, 2011, http://bit.ly/lkVgV4.
The Wilderness Society. „History of the Franklin River Campaign 1976-83”,
accesat în 1 Iulie, 2011, http://bit.ly/mubHjj.
Thompson, Elaine, „The Senate and Representative Democracy”, Papers on
Parliament 34, 1999, pp. 1-14.
Uhlmann, Chris, „Harden up Greens, the game is changing”, accesat în 22
Iunie, 2011, http://bit.ly/iH6HiA.
Uhr, John. „Why We Chose Proportional Representation”, Papers on
Parliament, 34, 1999, pp. 22-26.
Vasek, Lanal, „Greens accused of resorting to xenophobia over a mining tax”,
The Australian, 29 Iunie, 2011, http://bit.ly/kpDx5C.
Wear, Rae, „The Extreme Right in Britain and Australia” (lucrare prezentată
la cea de 55a Conferinţă Anuală a Asociaţiei de Studii Politice,
Universitatea din Leeds, 5-7 Aprilie 2005, pp. 5-8.
Woldring, Klaas. „Australia’s dysfunctional party system: remedies”, Online
Opinion (Martie 2011), http://bit.ly/kirNzR.
328
În numele poporului! Populismul contemporan în Scandinavia
În numele poporului! Populismul contemporan în

Scandinavia
Anders Ravik Jupskas
Introducere
În ultimele patru decenii, susţinerea electorală pentru

partidele semnificative din cadrul sistemelor politice scandinave a
cunoscut modificări semnificative. În Danemarca, suportul pentru
partidele de dinaintea războiului a scăzut de la 90,1 în 1968 la 67,3
procente în 2007; în Norvegia, de la 96,4 în 1969 la 68,2 procente în
2009; iar în Suedia, de la 97,7 în 1970 la 79,9 procente în 2010. În
Danemarca şi în Norvegia, noua eră a volatilităţii electorale crescute a
alegătorilor şi a partidelor pretendente de succes a apărut o dată cu
alegerile dramatice din 1973. În mod particular, provocarea majoră a
reprezentat-o apariţia aşa ziselor partide populiste, însă şi partidele
socialiste (câteodată numite şi „noi partide de stânga”) au fost de
succes în alegerile generale daneze şi norvegiene. Pe de altă parte,
sistemul de partide suedez a fost cu aproximativ un deceniu şi
jumătate mai stabil decât în ţările vecine. Cu toate acestea, pe
parcursul a două alegeri – cea din 1988 şi cea din 1991 – noile partide
au intrat în parlament, unul dintre el fiind un partid populist tipic.
Aşadar, chiar dacă ţările scandinave au fost caracterizate de conflicte
societale reduse, populismul a avut succes aici mai devreme
comparativ cu alte regiuni din Europa.
În literatura academică despre populism şi în mass-media
internaţională, ţările scandinave au fost tratate sumar, în comparaţie cu
partide precum Le Front National (Frontul Naţional, FN) şi
329
Freiheitliche Partei Österreichs (Partidul Libertăţii din Austria,

FPÖ)1. Într-o oarecare măsură, câţiva cercetători par să considere
ţările scandinave ca fiind orientate către consens şi progres politic mai
mult decât grădini înfloritoare ale populismului. În termenii stabilităţii
electorale şi ai influenţei politice, aşa-numitele partide populiste din
Norvegia şi Danemarca nu se încadrează în teoriile generale
referitoare la acest fenomen. În timp ce partidele populiste au fost
văzute ca un fenomen important din punct de vedere electoral şi
organizaţional2, multe dintre ele fiind respinse ca posibile partide de
coaliţie, situaţia din Norvegia şi Danemarca este puţin diferită.
Fremskrittspartiet (Partidul Progresului, FRP) şi Dansk Folkeparti
(Partidul Popular Danez, DF) reprezintă partide importante şi
_____
1
Vezi Jørgen Goul Andersen and Tor Bjørklund, „Structural changes and new
cleavages: The Progress Parties in Denmark and Norway,” Acta Sociologica
33 (1990); Tor Bjørklund, „Unemployment and the radical right in
Scandinavia: Beneficial or non-beneficial for electoral support?”,
Comparative European Politics 5 (2007); Anniken Hagelund, „The Progress
Party and the Problem of Culture Immigration Politics and Right Wing
Populism in Norway”, în Movements of Exclusion: Radical Right-Wing
Populism in the West, ed. Jens Rydgren 2005); Susi Meret, „The Danish
People’s Party, the Italian Northern League and the Austrian Freedom Party
in a Comparative Perspective: Party Ideology and Electoral Support” (PhD
diss., Aalborg University, 2010); Jens Rydgren, „Explaining the emergence
of radical right-wing populist parties: The case of Denmark,” West
European Politics 27 (2004); Jens Rydgren, From tax populism to ethnic
nationalism: radical right-wing populism in Sweden (Berghahn Books, New
York, 2006); Paul A. Taggart, The new populism and the new politics: new
protest parties in Sweden in a comparative perspective, Macmillan,
Basingstoke, 1996; Anders Widfeldt, „Scandinavia: mixed success for the
populist right”, Parliamentary Affairs 53, 2000.
2
Philip E. Converse and Georges Dupeux, „Politicization of the Electorate in
France and the United States,” Public Opinion Quarterly 26 (1962); Paul A.
Taggart and Anders Widfeldt, „1990s Flash Party Organization: The Case of
New Democracy in Sweden” (paper presented at Annual Conference of the
Political Studies Association of the UK, Panel on Scandinavian Politics,
University of Leicester, 20-22. April, 1993.
330
influente în sistemul de partide norvegian şi danez, respectiv în sfera

publică.
În alegerile parlamentare din Norvegia în Stortinget în 2009,
FPR a ieşit al doilea partid major în alegerile generale secunde, cu
22,9 procente din voturi, fiind depăşit doar de Arbeiderpartiet
(Partidul Laburist, AP). Printre populiştii radicali de dreapta din
Europa de Vest, doar SchweizerischeVolkspartei (Partidul Popular
Elveţian, SVP) din Elveţia a avut parte de un suport similar în cadrul
alegerilor. Mai mult decât atât, partidul a reuşit să influenţeze poziţia
politică atât a dreptei cât şi a stângii de masă3. În alegerile legislative
daneze din 2007 DF a devenit al treilea partid major cu 13,9 procente
din voturi, fiind depăşit doar de către Socialdemokraterne (Partidul
Social Democrat, SAP) şi de partidul liberal-conservator Venstre
(Partidul Liberal Danez, V). Mai mult decât atât, de Lange şi
Akkerman afirmă că influenţa politică a lui DF este comparabilă doar
cu dreapta radicală din Austria4. Contrar estimărilor generale, DF a
dovedit a fi un suporter stabil al guvernului danez de dreapta de mai
mult de zece ani. Astfel se pune întrebarea dacă aceste două partide
trebuie clasificate ca şi populiste. După ani îndelungaţi de muncă
parlamentară aceste partide sunt mai mult sau mai puţin populiste
decât altele?
Traiectoria electorală şi comportamentul parlamentar al
primului partid populist suedez- NyDemokrati (Noua Democraţie,
ND) – a fost mai mult în linie cu teoria populistă clasică. În
comparaţie cu partidele progresive daneze şi norvegiene, ND a rămas
_____
3
Robert Harmel and Lars Svåsand, „The Influence of New Parties on Old
Parties' Platforms”, Party Politics 3 (1997); Mirjana Gazica, „Fornuft og
følelser: en analyse av Arbeiderpartiets og Fremskrittspartiets
argumentasjon i innvandrings- og integreringsdiskursen på stortingsdebatter
fra 1990 til i dag”, M.A. Thesis., Universitetet i Oslo, 2010.
4
Sarah de Lange şi Tjitske Akkerman, „Do radical right parties fail to
influence policy? Explanations for the electoral demise of radical right
parties that have been in government”. Paper presented at 'New Perspectives
on Populism in European Politics', Nijmegen School of Management, 2011.
331
slab organizat, dispărând de pe scena politică după doar trei ani.5 În

cadrul celor mai recente alegeri, cele din 2010, un alt partid cu
trăsături populiste şi-a făcut loc în Riksdagen, parlamentul suedez,
mai exact Sverigedemokraterna (Democraţii Suedezi, SD). Cu toate
acestea, gradul în care SD este un partid populist rămâne incert. După
cum susţine Rydgren, acest partid poate fi „la fel de aproape de
naţionalismul extrem de dreapta precum este de populism”6. Însă,
după cum voi argumenta şi ulterior, acestea nu sunt neaparat două
ideologii incompatibile. Un partid poate fi naţionalist, populist sau
ambele în acelaşi timp. Al doilea pare să corespundă altor cazuri de
populism scandinav7. Însă populismul este compatibil şi cu alte
ideologii. De exemplu, într-o analiză a transformării partidelor
progresiste, populismul se presupune a fi o trăsătură stabilă în timp ce
alt component ideologic a trecut de la „o revoltă a taxelor la
neoliberalism şi xenofobie”8.
Aşadar, scopul acestui capitol este de a prezenta o tipologie a
diferitelor forme de populism şi de a le arăta utilitatea în cadrul
politicilor scandinave contemporane. Însă trebuie mai întâi să depăşim
asumpţia că un singur partid poate fi populist într-o ţară. Prin urmare,
două întrebari stau la baza acestui capitol:
1. Ce partide politice din Scandinavia au elemente populiste?

2. Ce formă de populism este prezentă în politicile scandinave
contemporane?
_____
5
Jens Rydgren, From tax populism to ethnic nationalism: radical right-wing
populism in Sweden, Berghahn Books, New York, 2006, pp. 69-86.
6
Ibid. 10.
7
Jens Rydgren, „Explaining the emergence of radical right-wing populist
parties: The case of Denmark,” West European Politics 27, 2004.
8
Jørgen Goul Andersen and Tor Bjørklund, „Radical right-wing populism in
Scandinavia: from tax revolt to neo-liberalism and xenophobia”, în The
politics of the extreme right: From the margins to the mainstream, ed. Paul
Hainsworth, Pinter, Londra, 2000, p. 193.
332
La aceste două întrebări voi răspunde printr-o investigare a tuturor

programelor electorale contemporane ale partidelor din ţările
scandinave. Metoda este foarte directă: bazându-ne pe o definiţie
minimală a populismului, un partid populist trebuie să recurgă, prin
programele lor electorale la (cel puţin câteva) apeluri la „popor” şi să
fie împotriva „elitelor”. Iau în calcul toate referinţele la „popor” din
cadrul acestor programe. Aceste referinţe sunt apoi interpretate prin
prisma cadrului teoretic (vezi secţiunea următoare). În loc să
presupunem că, de exemplu, un partid neoliberal pledează şi pentru
„populismul neoliberal”, cum este cazul în analizele recente ale
populismului belgian9, partea calitativă sporeşte posibilitatea unei
interpretări mai clare a aspectelor menţionate în programe.
Structura capitolului este următoarea. În primul rând voi
discuta diferite abordări ale populismului. Mult mai utilă este –
inclusiv în contextul scandinav – definirea populismului ca ideologie
subţire (thin) care susţine faptul că politica este, în cele din urmă, o
luptă între două grupuri omogene: „poporul” şi „elitele”. În timp ce
cultura politică consensuală face ca limbajul populist să fie mai fin
decât în alte cazuri, toate partidele populiste continuă să semene
neîncredere şi resentimente în numele „poporului”. În al doilea rând,
după ce voi prezenta o definiţie minimală a populismului, voi dezvolta
o tipologie a diferitelor forme de populism. Recunoscând faptul că
„poporul” poate avea înţelesuri diferite în funcţie de punctul de recurs
ideologic, ceea ce diferenţiază formele populismului este conţinutul
acestor grupuri omogene, „poporul” şi „elitele”. În definiţie voi face o
diferenţă între populismul „neoliberal”, „nativ”, „socialist”,
„regional”, „periferic”, „conservator” şi „fascist”. În al treilea rând, în
partea empirică a capitolului, voi folosi această tipologie pentru a
analiza formele contemporane ale populismului în trei ţări scandinave:
Norvegia, Danemarca si Suedia.
_____
9
Teun Pauwels, „Measuring populism: A quantitative text analysis of Party
Literature in Belgium”, Journal of Elections, Public Opinion and Parties
21, 2011.
333
Diferitele feţe ale populismului
Se spune că populismul bântuie democraţiile liberale

moderne10. Mulţi teoreticieni ai populismului sunt de acord cu faptul
că fenomenul deţine o „absenţă esenţială a palpabilităţii, un cadru
conceptual incomod”11. Conform celor mai importante contribuţii,
populismul a fost denumit ideologie, strategie, discurs, o vedere de
ansamblu a lumii sau un stil de comunicare12. Unii teoreticieni
consideră populismul drept o structură oraganizaţională distinctă,
caracterizată de o structură de partide slab organizată şi de o
conducere carismatică. Conform lui Mouzelis, un partid populist tinde
să „(...) conducă la o structură de autoritate cu totul distinctă de alte
mişcări populare şi partide radical”.13 De asemenea, într-o definiţie
clasică de la 1978 este inclus elementul de conducere: populismul este
văzut ca „...o mişcare politică ce provoacă elitele stabilite în numele
unei unităţi între un lider şi ‘popor’ (nediferenţiaţi de grup sau
_____
10
Ghita Ionescu and Ernest Gellner, Populism: its meaning and national
characteristics, Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1969, p. 1.
11
Paul A. Taggart, Populism, Open University Press, Buckingham, 2000, p. 1
12
Donald MacRae, „Populism as an Ideology”, în Populism: its meanings and
national characteristics, ed. Ernest Gellner and Ghita Ionescu, Weidenfeld
and Nicolson, Londra, 1969; Jens Rydgren, From tax populism to ethnic
nationalism: radical right-wing populism in Sweden, Berghahn Books, New
York, 2006, Kurt Weyland, „Clarifying a contested concept: populism in
the study of Latin American politics”, Comparative Politics 34, 2001,
Ernesto Laclau, „Populism: What’s in a Name?”, în Populism and the
Mirror of Democracy, ed. Francisco Panizza, New York and Verso, Londra,
2005, Kirk A. Hawkins, Venezuela's Chavismo and populism in
comparative perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 2010, J.
Jagers and S. Walgrave, „Populism as political communication style: An
empirical study of political parties' discourse in Belgium”, European
Journal of Political Research 46, 2007.
13
Nicos Mouzelis, „On the Concept of Populism: Populist and Clientelist
Modes of Incorporation in Semiperipheral Polities”, Politics & Society 14,
1985, p. 341.
334
clasă)”.14 Cu toate acestea, atât mişcările istorice cât şi cele

contemporane pot fi considerate populiste fără a avea un lider diferit.
Două astfel de exemple foarte cunoscute sunt arhetipul lui Paul
Taggart, Partidul Poporului din America anului 1870 şi actuala
Mişcare Tea Party.15
Cercetările teoretice recente susţin faptul că ar trebui să
diferenţiem componenta organizaţională a partidelor politice de cea
strategică şi ideologică chiar dacă acestea pot fi, din punct de vedere
empiric în relaţie directă una cu cealaltă. Conform acestei perspective,
populismul este cel mai bine definit ca o ideologie slabă, în contrast
cu ideologiile puternice16. Distincţia dintre ideologiile puternice şi cele
slabe se regăseşte în lucrarea lui Freeden unde ideea principală este
aceea că unele ideologii sunt mai cuprinzătoare decât altele; acestea
acoperă o parte mai mare din viaţa şi relaţiile sociale17. Exemple de
ideologii puternice sunt marxismul, liberalismul şi poate conserva-
torismul. Ideologiile slabe, dar nu mai puţin sofisticate, fac referire la
ideologii mai înguste precum feminismul şi ecologismul. Aceste
ideologii înguste se concentrează pe aspecte-cheie ale organizării
_____
14
Robert H. Dix, „The varieties of populism: the case of Colombia,” The
Western Political Quarterly 31, 1978, p. 334.
15
David Barstow, „Tea Party Lights Fuse for Rebellion on Right”, New York
Times, 16 februarie, 2010, http://www.thewaxhawgazette.com/
Tea%20Party%20Fuse.pdf. (accesat în 16.07.2011); Paul A. Taggart,
„Problems with populism”, paper presented at Populism in Europe, Radboud
University, Nijmegen School of Management, Nijmegen, The Netherlands,
January 21st, 2011.
16
De exemplu, Margaret Canovan, „Taking politics to the people: populism as
the ideology of democracy”, în Democracies and the Populist Challenge, ed.
Yves Meny and Yves Surel, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2002; Cas
Mudde, „The populist zeitgeist”, Government and Opposition 39 (2004); Ben
Stanley, „The thin ideology of populism”, Journal of Political Ideologies 13,
2008.
17
Michael Freeden, „Is nationalism a distinct ideology?”, Political Studies 46,
1998.
335
sociale şi ale vieţii umane (precum relaţiile bazate pe gen în feminism

şi problemele de mediu în ecologism).
O definiţie minimală a populismului, conform acestui cadru,
este :
o ideologie îngustă care consideră societatea ca fiind, în cele din urmă,

separată în două grupuri omogene şi antagoniste, „poporul pur” versus
„elitele corupte”, şi care susţine faptul că politica trebuie să fie o expresie
a volontégénéral a cetăţenilor18.
Elementele-cheie sunt, aşadar, poziţia împotriva dominaţiei şi

viziunea antagonistă a relaţiei dintre „elită” şi „popor”19. Ambele
grupuri au trăsături diferite: În timp ce „poporul” este prezentat ca şi o
entitate superioară, care transcende diferite clase şi grupuri sociale,
„elitele” sunt corupte şi moral inferioare poporului. Reformulat,
populismul este caracterizat printr-o „valorizare pozitivă a poporului
şi o denigrare a elitelor”20. În plus, retorica anti-dominaţie, în
combinaţie cu relaţia specială cu „poporul”, tinde să transforme
limbajul populist într-unul simplificat. Luptele politice sunt prezentate
într-un cadru dihotomic, soluţiile radicale fiind propuse fără
constrângeri juduciare sau teorii economice.
Cu toate acestea, ca proiect politic, electoral şi parlamentar,
ideologia îngustă singură continuă să fie privită ca ineficientă şi lipsită
de succes.21 În majoritatea cazurilor, populismul este doar una dintre
numeroasele trăsături ce caracterizează un partid politic. Ideologia
îngustă a populismului are nevoie de o alăturare la proiecte ideologice
_____
18
Cas Mudde, Populist radical right parties in Europe, Cambridge University
Press, Cambridge, 2007, p. 23.
19
Margaret Canovan, „Trust the people! Populism and the two faces of
democracy”, Political Studies, 47, 1999.
20
Ben Stanley, „The thin ideology of populism,” Journal of Political
Ideologies, 13, 2008, p. 102.
21
Ibid; Peter Učeň, „Parties, Populism, and Anti-Establishment Politics in
East Central Europe”, SAIS review, 27, 2007.
336
mult mai viabile precum (neo)-liberalismul, naţionalismul, socialismul

sau agrarianismul. Cu toate că literatura academică despre populism
din anii recenţi s-a concentrat în principal pe populismul de dreapta,
Canovan a susţinut, cu trei decenii în urmă, faptul că „aşa-numiţii
populişti pot fi găsiţi la dreapta, stânga sau centrul spectrului
politic”22. În mod similar, Taggart ne aminteşte faptul că „populismul
a fost o unealtă pentru progresiştii, reacţionarii, democraţii şi
autocraţii de stânga şi de dreapta”23. Prin urmare, populismul pare să
fie un instrument puternic pentru toate proiectele politice specifice,
deşi unele ideologii pot fi mai uşor de combinat cu populismul decât
altele.
În prima sa lucrare, Canovan a identificat trei tipuri diferite
de populism: politic, economic şi agrar24. Mult mai influentă este
lucrarea citată frecvent a lui Hans-Georg Betz25. Analizând popu-
lismul vest-european şi incluzând partide precum Partiful Scandinav al
Progresilio, Vlaams Block, Front National etc., Betz a susţinut faptul
că există „două feţe ale populismului”: partide populiste „neoliberale”
şi „naţionaliste”. Mai recent, Cas Mudde a distins trei mari familii de
partide populiste în politicile europene contemporane.26 În timp ce
categoria neoliberală rămâne neatinsă, cea naţionalistă a fost
redenumită ca „dreapta radicală”, astfel fiind adăugată o nouă
_____
22
Margaret Canovan, „People, Politicians and Populism”, Government and
Opposition 19, 1984, p. 313.
23
Paul A. Taggart, Populism, Open University Press, Buckingham, 2000, p. 3
24
Margaret Canovan, Populism, New York şi Londra, Harcourt Brace
Jovanovich, 1981.
25
Hans-Georg Betz, Radical right-wing populism in Western Europe,
Macmillan, Basingstoke, 1994; Hans-Georg Betz, „The two faces of radical
right-wing populism in Western Europe”, The Review of Politics 55, 1993.
26
Press, Cambridge, 2007, pp. 47-48.
337
categorie de populism de stânga – denumit de către Mudde „populism

social”.27
Alţii fac diferenţe între categoriile largi de stânga şi de
dreapta şi populismul de centru. Cel din urmă este folosit pentru a
descrie atât partidul lui Berlusconi, Il Popolo della Liberta, cât şi
populismul contemporan din Europa de Est.28 În timp ce logica
populismului rămâne la fel, fiind independentă de ideologia cu care se
cuplează, înţelesul „poporului” diferă. Atunci când Jean Marie Le Pen,
fostul lider al partidului Front National, şi Jan Marijnissen, fostul lider
al the Socialistische Partij din Olanda, vorbesc despre „popor”, cu
siguranţă nu se referă la acelaşi grup de oameni. În consecinţă, este
important să continuăm să facem diferenţa între diferite apeluri la
„popor”.
În primul rând, politicienii pot „apela la poporul unit,
naţiunea sau ţara, ca diferite de partidele şi facţiunile care le
divizează”29. Mulţi gânditori conservatori au fost sceptici în ceea ce
priveşte partidele politice în curs de dezvoltare de la sfârşitul secolului
al XIX-lea. Partidele au fost privite ca entităţi distincte pentru care e
tot mai dificil să urmeze politica îndreptată spre binele comun al
viitorului naţiunii. Acest fenomen îl putem numi „populism con-
servator”. Conform acestei idei, „Poporul” e purtătorul identităţii
naţionale, deţinând o conştiinţă colectivă care se dezvoltă progresiv
de-a lungul mai multor generaţii. Populiştii conservatori nu sunt
dedicaţi unor religii specifice sau comunităţi etnice. Mai degrabă, se
axează pe trei doctrine specifice inerente în ideologia conser-
_____
27
Vezi şi Luke March and Cas Mudde, „What's left of the radical left? The
European radical left after 1989: Decline and mutation”, Comparative
European Politics, 3, 2005, pp. 34-36.
28
Andrej Zaslove, „Here to stay? Populism as a new party type”, European
Review 16 (2008); Peter Učeň, „Parties, Populism, and Anti-Establishment
Politics in East Central Europe,” SAIS review, 27, 2007, p. 12.
29
democracy,” Political Studies 47, 1999, p. 5.
338
vatorismului: scepticismul, tradiţionalismul şi organismele.30 Conform

unei tradiţii conservatoare populiste, „poporul” implică nu doar „un
întreg corporativ care cuprinde toţi membrii vii, ci merge în trecut şi
se întinde spre viitor”31.
În al doilea rând, şi poate cel mai întâlnit în cadrul politicilor
contemporane, unii politicieni apelează la „(...) ceea ce se obişnuia a fi
numit «cetăţenii obişnuiţi», însă acum ar fi bine să fie numiţi
«cetăţenii de rând» situaţi la opusul elitei privilegiate, bine educate şi
cosmopolite”.32 În acest discurs, 'poporul' este suprimat de către 'elite'.
Din diferite motive – precum lipsa capitalului economic, cultural sau
social – interesele „majorităţii tăcute” nu sunt reprezentate corect în
sistemul actual.33 Cu toate acestea, un astfel de apel poate lua forma
„populismului neoliberal” sau a „populismului socialist” în funcţie de
duşmanul „poporului”: birocraţia sau elita economică. Pentru
populiştii neoliberali, „poporul” înseamnă simplii plătitori de taxe,
având ca preocupare politică principală reducerea masivă a taxelor.
Reformulat în mod diferit, acest model de populism este „...o
construcţie ideologică bazată pe imaginea unei societăţi care situează
majoritatea productivă a plătitorilor de taxe împotriva unei minorităţi
de politicieni, birocraţi şi clienţii lor, care consumă fructele muncii
majorităţii”.34 În sens invers, „poporul” se poate substitui fie noţiunii
marxiste de „clasă muncitoare”, fie unei categorii mai vagi a unui grup
_____
30
Anthony Quinton, „Conservatism”, în A Companion to Contemporary
Political Philosophy, ed. Richard Gooden and Philip Pettit, Blackwell,
Oxford, 1993.
31
Margaret Canovan, „People, Politicians and Populism,”, Government and
Opposition, 19, 1984, p. 315.
32
33
Michael Kazin, The populist persuasion: An American history, Cornell
University Press, New York, 1998, p. 52.
34
Hans-Georg Betz, „Introduction”, în The New Politics of the Right. Neo-
Populist Parties and Movements in Established Democracies, ed. Hans-
Georg Betz and Stefan Immerfall, St. Martin’s Press, New York, 1998, p. 5.
339
defavorizat din societate. Potrivit primei perspective, populismul nu

trebuie neaparat să înlăture diviziunea de clasă; un discurs populist
poate face referire atât la „popor”, cât şi la „clasă”, clasa fiind primul
agent al intereselor poporului.35 Conform celei de-a doua perspective,
recursul „la popor”' poate fi considerat mai mult o strategie electorală
decât una fondată teoretic. După cum evidenţiază March şi Muddle „...
partidele social-populiste sunt mai puţin marxiste, la fel de preocupate
de extinderea votului lor precum reprezentarea electorală”36. În plus,
„populismul de stânga are atât o latură progresivă, cât şi o ‘parte
întunecată’ non-liberală, care depinde foarte mult de contextul şi
natura actorului populist, însă nu trebuie văzută ca inevitabil ostilă
democraţiei”37.
În al treilea rând, politicienii pot să apeleze la „... poporul
nostru, adesea în sensul legăturilor noastre etnice (cunoştinţe şi
rude)”38. Folosit în acest sens, termenul de „popor” este similar cu
noţiunea germană de Volk. Şi din această perspectivă, poporul
reprezintă o entitate omogenă, însă nu în sens politic precum poporul
comun sau poporul unit. Aici poporul dobândeşte calităţi şi
semnificaţii în lumina caracteristicilor lor etnice şi/sau culturale.
Oamenii care nu aparţin aceleiaşi comunităţi etnice sau tradiţii
culturale sunt excluşi din această categorie, rezultatul fiind o imagine
discriminatorie şi statică a trăsăturilor „poporului nostru”. Acest
_____
35
Ernesto Laclau, „Om populisme”, în Demokrati & Hegemoni, ed. Carsten
Jensen, Akademisk Forlag, Kobenhavn, 1997, p. 89
36
Luke March and Cas Mudde, „What's left of the radical left? The European
radical left after 1989: Decline and mutation”, Comparative European
Politics 3, 2005, p. 35.
37
Luke March, „From Vanguard of the Proletariat to Vox Populi: Left-
Populism as a „Shadow” of Comtemporary Socialism”, SAIS review 27,
2007, p. 1.
38
340
model de populism a fost numit fie „xenofob, de excludere”39, fie

„naţionalism etnic”40. Aici îl voi numi „populism nativ”41. Logica
politică din spatele acestei denumiri este „... o formă de naţionalism
defensiv, bazat pe noţiunea că «o anumită influenţă din afară» aduce o
ameninţare «vieţii naţiunii dinăuntru»”42. Este important de notat
faptul că rezistenţa împotriva migraţiei nu se bazează, în mod necesar,
pe o înţelegere ierarhică a culturilor (opuse altor tipuri de naţio-
nalism). Mai degrabă decat această gândire piramidală, nativismul
presupune ceea ce Taguieff considera că „apără prin identităţile
culturale” bazate pe „privilegierea diferenţelor”43. Astfel, aceste
partide recunosc alte culturi (cel puţin în teorie), însă în acelaşi timp
susţin o protecţie specială a propriei lor culturi şi tradiţii.
În al patrulea rând, identificăm un alt apel de dreapta la
„popor” prin tradiţia fascistă. În 1969, Wiles a argumentat faptul că
„există foarte mult populism în cadrul fascismului”, deşi a evidenţiat
faptul că fascismul tradiţional este în teorie mult mai elitist decât
populismul44. Spre deosebire de modelele mai sus menţionate, acest
_____
39
Richard A. DeAngelis, „A Rising Tide for Jean-Marie, Jorg, & Pauline?
Xenophobic Populism in Comparative Perspective”, Australian Journal of
Politics & History 49, 2003, p. 75
40
Jens Rydgren, From tax populism to ethnic nationalism: radical right-wing
populism in Sweden, Berghahn Books, New York, 2006.
41
Will Kymlicka şi Keith Banting, „Immigration, multiculturalism, and the
welfare state”, Ethics & International Affairs 20, 2006.
42
Hans-Georg Betz, „Against the ‘Green Totalitarianism’: Anti-Islamic
Nativism in Contemporary Radical Right-Wing Populism in Western
Europe” in Europe for the Europeans: The Foreign and Security Policy for
the Populist Radical Right, ed. C.S. Liang, Ashgate, Aldershot, 2007.
43
Pierre-Andre Taguieff, „The new cultural racism in France”, Telos 83,
1990.
44
Peter Wiles, „A syndrome, not a doctrine”, în Populism: its meaning and
national characteristics, ed. Ernest Gellner and Ghita Ionescu, Weidenfeld
and Nicolson, Londra, 1969, p. 176. Mai mult, în gândirea fascistă, în
comparaţie cu populismul, relaţia dintre stat şi popor este întoarsă pe dos. În
341
model de populism nu este democratic. În timp ce populiştii se

prezintă întotdeauna ca fiind adevăraţii reprezentanţi ai „dorinţelor
poporului”, nu înseamnă neapărat că aceştia susţin alegerile libere şi
corecte – partea fundamentală a democraţiei în zilele noastre. Relaţia
dintre populism şi democraţie reprezintă mai degrabă o problemă de
dispute şi compromis; populismul poate fi şi o formă de reprezentare,
un sindrom al „laturii inferioare a democraţiei”45. Combinat cu
fascismul, populismul cade pe locul doi. Pentru populiştii fascişti,
„poporul” este echivalent cu „masele”. Tendinţa fascistă de a găsi ţapi
ispăşitori se potriveşte bine cu ideologia populistă slabă. În comparaţie
cu naţionalismul defensiv al populismului nativist, logica popu-
lismului fascist se bazează pe un naţionalism agresiv. Conform lui
Mann, fascismul este „o formă de naţionalism agresivă, etatistă şi
bazată pe clase”46. Grupuri precum socialiştii, anarhiştii, liberalii şi
minorităţile etnice sau regionale sunt văzute ca „trădători ai naţiunii”
care fac „democraţia irealizabilă”47.
În al cincilea rând, apelul la „popor” poate face referire şi la
un grup care trăieşte într-o regiune specifică a ţării. Putem eticheta
acest model ca „populism regional”.48 Prin sloganuri retorice precum
„împotriva Romei!” şi „hoţul Romei nu este iertat de Ligă” [Roma
ladrona, la Lega non perdona], Lega Nord din Italia este un prototip
_____
timp ce populismul sugerează faptul că statul trebuie să servească
poporului, în fascism este exact invers.
45
Benjamin Arditi, Politics on the edges of liberalism: difference, populism,
revolution, agitation, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2007, pp. 81-
88.
46
Michael Mann, „A political theory of nationalism and its excesses”, în
Notions of nationalism, ed. Sukumar Periwal, Central European University
Press, Budapesta, 1995, p. 59.
47
Ibid.
48
De exemplu, Mario Diani, „Linking mobilization frames and political
opportunities: Insights from regional populism in Italy”, American
Sociological Review 61, 1996; J.D. Martz, „The Regionalist expression of
Populism: guayaquil and the CFP, 1948-1960”, Journal of Interamerican
Studies and World Affairs 22, 1980.
342
de populism regional (deşi există câteva diferenţe importante între

regionaliştii de stânga şi cei de dreapta)49. În general, populismul
regional caută să „[...] justifice tradiţiile şi obiceiurile împotriva
instituţiilor politice centralizate care au pierdut legătura cu circum-
scripţiile lor electorale şi a căror colonizare continuă a identităţilor
locale le ameninţă integritatea”.50 Inamicul adesea prezent în ideologia
regionalistă este argumentul care susţine autonomia locală. Astfel,
duşmanul lor principal este administraţia guvernamentală centralizată,
în special dacă aceasta guvernează şi trece peste deciziile politice
locale.
În al şaselea rând, legat de apelul populist regional, este
apelul pentru „oamenii de la periferii” care îşi trăiesc vieţile obişnuite
departe de centrul de putere. Voi denumi acest fenomen „populism
periferic”. Acest model de populism îşi desfăşoară activitatea în
perimetrul rupturii tradiţionale dintre centru şi periferie, foarte bine
cunoscută în multe ţări, iar apărarea democraţiei locale fiind, probabil,
preocuparea sa principală.
Contextul „poporului” şi al „elitei”, cât şi logica politică (sau
afilierea ideologică) în toate aceste tipuri de populism, sunt rezumate
în tabelul 1. În partea următoare – cea empirică – vom vedea în ce
grad sunt prezente aceste tipuri de populism în politicile de partid
contemporane din Scandinavia. Vom începe cu Danemarca, vom
continua cu Norvegia şi vom sfârşi cu Suedia.
_____
49
Benito Giordano, „Italian regionalism or Padanian'nationalism--the political
project of the Lega Nord in Italian politics”, Political Geography 19, 2000.
50
Dwayne Woods, „The crisis of center-periphery integration in Italy and the
rise of regional populism: The Lombard League,” Comparative Politics 27,
1995, p. 195.
343
Tabelul 1 – Tipurile ideale ale populismului
Trăsături
'Poporul' contra 'Elitelor' Logica politică
Tipuri
Populismul Poporul ca naţiune contra partidelor Tradiţionalism

conservator şi facţiunilor şi scepticism
Populismul
Poporul obişnuit contra birocraţiei Neoliberalism
neoliberal
Socialism sau
Populismul Poporul ca o clasă subordonată contra
marxism-
socialist elitei economice şi burgheze
leninism
„Poporul nostru” contra elitei Naţionalism
Populismul nativ
culturale şi politice defensiv
Naţionalism
Poporul ca „mase” contra inamicilor
Populismul fascist agresiv (sau
săi externi şi interni
pervertit)
Poporul dintr-o parte a ţării contra
Populismul
elitelor care luptă pentru unitatea Regionalism
regional
statală
Poporul de la periferie contra
Populismul
birocraţiei centralizate şi elitei Centru-periferie
periferic
politice
Sursa: Tabelul este împrumutat şi dezvoltat din lucrarea lui Anders Ravik Jupskas,
„Populisme pa norsk: en Typologi med belegg fra pertilederdebatter 1973-2005” (M.A.
Thesis, Universitetet i Oslo, 2008).
344
Danemarca: Transformarea populismului

neoliberal într-unul nativ
În literatura de specialitate, Danemarca a fost descrisă ca

fiind cea mai armonioasă dintre ţările scandinave. Caracteristici
precum lipsa violenţei politice, o populaţie omogenă şi o luptă de
clasă moderată, consolidează teza armoniei în descrierea procesului de
formare a naţiunii în Danemarca51. Totuşi, în 1973, cinci noi partide
au intrat în parlament, Partidul Social Democrat a pierdut o treime din
locuri şi mai mult de o treime din parlamentari erau noi. Printr-o
formulare potrivită, Mogens Pedersen a denumit alegerile „înfrângerea
tuturor partidelor”52. 15,9 procente pentru partidul populist FRPD au
fost impresionante. În fapt, acest rezultat a transformat partidul în al
doilea ca mărime din Danemarca. La mijlocul anilor ‘90, acest partid a
experimentat o ruptură, după îndelungi neînţelegeri privind (i)
organizarea internă şi (ii) colaborarea cu alte partide. Un nou partid,
DF, a fost înfiinţat, iar în timp ce FRPD şi-a pierdut reprezentarea în
alegerile din 2001, DF s-a dovedit a fi capabil de supravieţuire
electorală – cel puţin deocamdată. În prezent, acest partid este privit ca
şi principalul actor populist din politica daneză53, dar şi părţi din
grupurile din spatele lui Enhedslisten (Unity List, EL) au fost descrise
ca şi populiste de stânga54.
_____
51
Knut Heidar, „Danmark”, în Politikk i Europa. Partier. Regjeringsmakt.
Styreform., ed. Knut Heidar, Einar Berntzen, and Elisabeth Bakke,
Universitetsforlaget, Oslo, 2008.
52
Mogens N. Pedersen, „The Defeat of All Parties: The Danish Folketing
Election, 1973”, în When Parties Fall: emerging alternative organizations,
ed. K. Lawson şi P. Merkl, Princeton University Press, 1988.
53
Karina Pedersen, „Driving a Populist Party: The Danish Peoples Party”,
Institut for Statskundskab Arbejdpapir (2006); Jens Rydgren, „Explaining
the emergence of radical right-wing populist parties: The case of Denmark”,
West European Politics 27, 2004.
54
Knut Heidar, „Denmark”, p. 77.
345
Tabelul 2 – Diferite tipuri de referinţe la „popor”, partidele daneze (2010)
Numărul
„oameni „clasa
Partid „popor” „poporul” „popular” de
obişnuiţi” muncitoare”
cuvinte
Partidul Popular
7 2 0 0 0 970
Danez
Lista Unităţii 5 3 0 0 14 15.469
Partidul Popular
3 0 0 0 19 11.977
Socialist
Liberalii 3 0 0 0 4 8.342
Conservatorii 2 0 0 0 0 5.785
Creştin Democraţii 1 0 0 0 2 9.624
Social Democraţii 0 2 0 0 4 5.742
Partidul Social
0 0 0 0 0 1.945
Liberal Danez
Alianţa Liberală (1) 0 0 0 0 2.096
Sursa: Vezi Anexa 1.
Note: Categoriile sunt mutual exclusive : o referinţă specifică nu poate fi clasificată de două ori. Referinţele la alte „popoare”
nu sunt incluse.
346
Dacă ar fi să comparăm programele de principii ale partidelor

daneze, rezultatele par să confirme teza conform căreia DF şi EL sunt
cele mai populiste partide din Danemarca (vezi tabelul 2). DF are
două referinţe la „popor” şi şapte referinţe la „cetăţeni” în timp ce
Lista Unităţii are trei, respectiv cinci. Majoritatea celorlalte partide au
doar câteva referinţe la „popor” şi „cetăţeni”. Interesant este că niciun
partid nu are vreo referinţă la poporul obişnuit – comun sau muncitor
– referinţe tipice populismului neoliberal sau socialist. Mai mult, cele
două partide cultural-liberale, Partidul Social Liberal (RV) şi Alianţa
Liberală (LA) – a doua fiind mai mult de dreapta în problemele
economice – nu au nicio referinţă. Motivul ar putea fi că ambele
partide sunt susţinute, în mare parte, de alegătorii bine educaţi.55 Vom
analiza, în continuare, partidele care recurg fie la „cetăţeni”, fie la
„popor”.
După cum am menţionat anterior, Partidul Popular Danez
(DF) a fost înfiinţat în 1995 în urma unei rupturi din cadrul FRPD. În
timp ce predecesorul său şi-a slăbit suportul în aproape fiecare alegere
de la formarea partidului, traiectoria electorală a DF a fost diferită. În
toate cele patru alegeri în care a participat rezultatul a fost mai bun
decât în alegerile anterioare. În cele mai recente alegeri din 2007,
partidul a câştigat 13,9 procente. Cu toate acestea, este mult mai
importantă influenţa politică pe care a câştigat-o în ultimul deceniu
datorită poziţiei sale de suport permanent pentru guvernul danez
liberal-conservator. În programul lor teoretic relativ scurt – doar 970
cuvinte (vezi tabelul 2) – găsim multe exemple de populism nativ. În
primul rând, partidul subliniază faptul că obiectivul său principal este
să „...asigure libertatea poporului danez în propria ţară, să păstreze şi
să extindă democraţia şi monarhia”56. De cinci ori „cetăţenii” sunt puşi
_____
55
Jakob Rathlev şi Christian Eg Sloth, „Vaek er al snak om Ny Alliance”,
Politiken: Analyse, 19 decembrie 2010, http://politiken.dk/debat/
analyse/ECE1146663/vaek-er-al-snak-om-ny-alliance/. (Accesat în: 18/07
2011); Rune Stubager, „The development of the educational cleavage:
Denmark as a critical case”, West European Politics 33, 2010, p. 523
56
Toate traducerile diferitelor manifeste sunt ale autorului.
347
în legătură cu termenul „danez”57. Partidul priveşte cultura ca pro-

dusul „istoriei poporului danez” – pe care îl definesc precum expe-
rienţe, credinţe, limbaj şi obiceiuri. Elementele care ameninţă această
cultură trebuie combătute; în schimb, partidul pretinde un „efort
cuprinzător de a consolida elementul danez” chiar şi în afara ţării.
În al doilea rând, religia, cultura şi instituţiile politice
(precum statul de drept) sunt folosite pentru a diferenţia Danemarca şi
poporul danez de alte state, culturi şi popoare. De exemplu,
creştinismul se presupune a fi „... inseparabil de vieţile altor oameni”
şi că această religie particulară „... continuă să influenţeze într-un mod
surprinzător viaţa danezilor”. După cum deducem din acest argument,
creştinismul nu este cu nimic mai etic decât alte religii; DF doar
argumentează faptul că poporul danez deţine o relaţie puternică şi
specială cu această religie. Conform DF, cei mai importanţi inamici ai
păstrarii unei societăţi daneze autentice sunt „o transformare multi-
etnică a ţării” şi Uniunea Europeană. Aceasta din urmă este privită ca
o ameninţare la adresa suveranităţii Danemarcei.
The Lista Unităţii (EL) este celălalt partid care face câteva
referiri la „cetăţeni” sau la „popor” în programul lor. Acest partid a
fost înfiinţat în anul 1989, din punct de vedere ideologic fiind
clasificat ca şi „comunist”58. Însă în majoritatea timpului, partidul este
ignorat de literatura despre partidele de stânga, nefiind menţionat
printre aşa-numiţii populişti de stânga.59 Partidul se auto-defineşte
drept „socialist şi democratic”, fiind caracterizat printr-o conducere
colectivă asemănătoare partidelor verzi.60 În pofida unei atenţii relativ
reduse, începând cu 1994 partidul a reuşit să obţină locuri în
parlament, rămânând singurul partid parlamentar de stânga din
_____
57
Mai mult, importanţa culturii şi valorilor daneze sunt foarte vizibile în restul
programului. Idea de a fi „danez” este suportată de 15 referinţe ale acestui
concept.
58
Luke March şi Cas Mudde, „What's left of the radical left?... „, p. 48.
59
Luke March, „From Vanguard of the Proletariat to Vox Populi...”.
60
Enhedslisten, „Om Enhedslisten”, 2001, http://enhedslisten.dk/content/om-
enhedslisten (accesat la 14 iulie 2011).
348
regiunea scandinavă. În ultimele două alegeri, partidul a câştigat 3,4 şi

2,2 procente, acestea fiind suficiente pentru a ajunge în parlament
datorită pragului electoral redus din Danemarca. În programul său
electoral, partidul subliniază faptul că „pentru noi, democraţia
înseamnă puterea poporului”. În contrast cu fostele aşa-numite
experimente socialiste, aceştia susţin că socialismul înseamnă
adâncirea în „drepturile democratice, drepturile libertăţii personale şi
colective şi ducerea acestora la bun sfârşit”. Această organizare
socială nouă poate fi obţinută doar prin „desfiinţarea inegalităţii
exagerate economice şi sociale” din societatea capitalistă. EL vede
„poporul”, în primul rând, ca un grup subprivilegiat din punct de
vedere economic şi social, dar şi ca subiect politic: „o democraţie
socială… trebuie să se asigure că cei implicaţi au oportunitatea să
participe direct în procesele de luare a deciziilor”. Cu toate acestea,
chiar dacă partidul dă dovadă de populism socialist, încă mai
păstrează o retorică tradiţională de stânga. De exemplu, concepte
precum „lupta de clasă”, „burghezia” şi „clasa muncitoare” sunt
menţionate de 14, 26 respectiv 49 de ori.
Pentru celelalte partide, imaginea este şi mai neclară. De
exemplu, următorul partid din listă – Partidul Popular Socialist (SF) –
prezintă explicit o teorie nuanţată a relaţiilor de putere dintre diferite
grupuri din societate. În teoria lor de clasă există loc pentru clasa
muncitoare, clasa de mijloc, mica burgnezie şi capitalişti cu diferitele
lor interese legate de poziţia lor în lanţul de producţie. Cu toate
acestea, SF pare a fi mai axat pe „politicile populare” decât „fratele
său mai mic” de stânga, EL. În ceea ce priveşte problemele legate de
dreptatea globală şi consecinţele negative ale globalizării, proiectul
Uniunii Europene, o producţie care să nu dăuneze mediului
înconjurător, pacea şi mişcările feministe, SF susţine nevoia unei
politici mult mai populare. Reformulat diferit, conform partidului SF,
o societate socialistă, „… presupune o ruptură de capitalism, un suport
popular în spatele unei noi mişcări sociale, în care interesele
dezvoltării umane şi sociale şi a responsabilităţii faţă de mediul
înconjurător cântăresc mai greu decât interesele economice pe termen
349
scurt” (p. 1). Totuşi, nu există foarte mult populism socialist tipic în
documentele SF analizate în acest capitol.
Acelaşi număr de referinţe la „popor” precum în programul
partidului SF le găsim la Liberali (V). Conform versiunii oficiale,
după ce Anders Fogh Rasmussen a câştigat puterea în cadrul
partidului în 1998, acesta a căpătat o direcţie populistă, caracterizată
de atacuri puternice asupra „culturii elitelor” şi a „guvernării
experţilor” (numită şi tehnocraţie). Cu toate acestea, afirmaţii precum
„democraţia nu trebuie limitată la guvernarea experţilor” şi
„democraţia… înseamnă şi permisiunea acordată poporului să decidă
singur, fără intervenţia politică” s-au aflat în programul de principii
din 1995.61 Dacă citim paragrafele cu mai multă atenţie, le putem
caracteriza ca un tip de „populism neoliberal”. „Libertatea şi
democraţia” presupun, conform lui V, o „cultură independentă” şi
„condiţii favorabile pentru stabilirea şi exercitarea afacerilor private”
(p. 32). „Poporul” este considerat capabil să decidă ce este mai bine
pentru el. Cu toate acestea, atunci când partidul este mai specific în
legătură cu modul în care tratăm provocările din societate, acesta
aduce mai mult a gândire neo-conservativă şi mai puţin a populism: de
exemplu, diferite probleme sunt rezolvate „ … prin propria iniţiativă a
individului, familie, prin companii sau organizaţii private” (p. 7).
În programul de principii al Social Democraţilor (SD) există
doar două referinţe la „popor” care susţin faptul că „democraţia
înseamnă guvernarea de către popor” (p. 2, p. 9). SD subliniază faptul
că va lupta pentru adâncirea şi lărgirea guvernului democrat, prin
reducerea vârstei necesare pentru exercitarea dreptului la vot şi prin
asigurarea faptului că deciziile politicienilor cu privire la cheltuielile şi
serviciile publice pot fi permanent monitorizate. În comparaţie cu o
referinţă mult mai populistă la „popor”, nu există un duşman specific
în argumentul SD. Mai mult, exceptând aceste două iniţiative, partidul
_____
61
Venstre, „Menneske frem for systemet- principprograam for Venstre”,
1995,
http://www.kb.dk/pamphlets/dasmaa/2008/feb/partiprogrammer/da/object19
172/ (accesat la 17 iulie 2011).
350
pare să fie mai preocupat cu democratizarea instituţiilor internaţionale

sau regionale (de exemplu, FMI, Banca Mondială sau Banca Centrală
Europeană) sau a instituţiilor politice din ţările Lumii a Treia.
Partidul Popular Conservator (CPP) şi Creştinii Democraţi
(CD) deţin şi ele câteva referiri la popor sau la ancorarea populară a
politicii curente. Însă niciuna dintre aceste referinţe nu este tipic
populistă. Ambele partide asociază „poporul” cu sectorul voluntar. CD
doreşte colaborarea dintre guvern şi organizaţiile populare în timp ce
CPP facilitează munca voluntară în viaţa de zi cu zi a poporului.
Ultima referinţă la popor este, de fapt, opusul populismului, datorită
faptului că CD, în loc să opună elitele poporului, susţine faptul că
societatea trebuie să ofere spaţiu atât elitelor cât şi înclinaţiilor
populare ale vieţii culturale.
Norvegia: Un teren propice pentru diferite

tipuri de populism
Populismul are, probabil, o istorie mai lungă în Norvegia

decât în alte ţări scandinave. Studiile sugerează faptul că mişcarea
liberală de stânga din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea a fost
puternic influenţată de populism62. De exemplu, liderul naţional
norvegian din 1905, Christian Michelsen, s-a aliat cu liberalii în
speranţa formării unei alianţe burgheze puternice în lupta împotriva
unei mişcări muncitoreşti emergente care tânjea după o influenţă
politică mai mare63. Cu toate acestea, conceptul de populism nu a fost
folosit până când politicianul şi sociologul Ottar Brox a introdus, în
mod explicit, acest termen în cadrul politicilor norvegiene, în cartea sa
Hvaskjeri Nord-Norge (Ce se întâmplă în Norvegia de Nord?)
_____
62
De exemplu, Rune Slagstad, De nasjonale strateger, Oslo, 1998.
63
Tront Norby, I politikken sentrum. Variasjoner i Stortingets makt 1814-
2000, Universitetsforlaget, Oslo, 2000, p. 122.
351
publicată în 196664. În această carte, el a criticat economia de piaţă şi

mixtă a guvernelor de după război. Conform lui Brox, această dez-
voltare a fost negativă pentru cei care trăiau la periferiile Norvegiei, în
general, şi pentru poporul din părţile nordice ale Norvegiei, în
particular. În timp ce această formă de „populism periferic” a fost
importantă în mobilizarea împotriva aderării Norvegiei în cadrul EEC
în 1972 şi împotriva UE în 1994, o nouă formă de populism de dreapta
a intrat pe scena politică la începutul anilor ’70. În alegerile generale
din 1973, Partidul lui Anders Lange (redenumit, mai târziu, Partidul
Progresului) a trecut printr-un progres electoral. Deşi „populismul
periferic” a fost menţinut prin programul retoric al Partidului de
Centru (SP), populismul de astăzi e aproape sinonim cu Partidul
Progresului (FRP). Haideţi să verificăm dacă FRP şi parţial SP sunt
singurele două partide care fac referire la „popor”.
În comparaţie cu Danemarca şi Suedia, conceptul de
„cetăţeni” şi „popor” apare mult mai frecvent în programele politice
norvegiene. Cu toate acestea, trebuie să luăm în considerare faptul că
programele norvegiene sunt mai cuprinzătoare decât în Suedia şi
Danemarca65. Aproape toate partidele, cu excepţia a două, fac referire
la „popor”; aproape toate cu excepţia a patru fac referire la „poporul
comun/de rând”. Cu toate acestea, în comparaţie cu cele două partide
de stânga din Danemarca, niciunul din partidele din Norvegia nu pare
a fi axat pe politicile „populare”. Conceptul de „popor” pare a fi unul
des întâlnit în programele politice norvegiene.
_____
64
Ottar Brox, Hva skjer I Nord-Norge?: En studie i norsk utkantpolitikk, Pax
forlag, Oslo, 1966.
65
Lungimea programului electoral din Suedia este de 5.420 de cuvinte.
Lungimea programului de principii din Danemarca este de 6.883. Lungimea
programelor politice din Norvegia este de 31.008 cuvinte. Aceasta
înseamnă de 5,7 ori mai mult decât în Suedia şi de 4,5 ori mai mult decât în
Danemarca.
352
Tabelul 3 – Diferite tipuri de referinţe la „popor”, partidele norvegiene 2010

Numărul
„oameni „clasa
cuvinte
Partidul de
68 15 2 1 1 58.238
Centru
Partidul Roşu 59 5 7 5 5 31.794
Partidul Socialist
32 3 3 1 8 46.519
de Stânga
Partidul Laburist 31 4 0 0 1 27.418
FRP 31 6 13 0 1 32.605
Partidul de
25 8 6 0 0 18.667
Coastă
Liberalii 12 1 0 0 1 34.121
Partidul Popular
12 1 1 0 1 43.745
Creştin
Democraţii 10 0 1 0 1 15.870
Verzii 7 0 0 0 3 10.926
Sursa: Programele electorale sunt din 2009 cu excepţia Partidului Roşu al cărui program este din 2010. Vezi mai multe
informaţii în Anexa 1.
Note: Toate categoriile sunt reciproc exclusive ceea ce înseamnă că o referinţă nu poate fi clasificată mai mult decât o dată.
Sunt incluse toate referinţele, excepţie făcând cazurile în care este clar că programele se referă la alt „popor”, precul poporul
irakian din programul Partidului de Centru, cetăţenii de etnie romă din programul electoral al Partidului Muncitoresc sau
popoarele care caută azil din programul Partidului Socialist de Stânga. Nu apare nicio referinţă la poporul Sami. Poporul
comun sau de rând din Norvegia este numit „folk flest” sau „vanlig folk”.
353
Partidul Progresului (FRP) a fost fondat de Anders Lange în

1973, acesta primind 5 procente în cadul alegerilor naţionale ţinute
patru luni mai târziu. Cu excepţia unei singure perioade (1977-1981),
a actuvat de atunci în parlament timp de 32 de ani. Însă partidul nu a
deţinut nici o dată portofolii guvernamentale. Din punct de vedere
electoral, primele rezultate bune (12,3 procente) au apărut la alegerile
locale din 1987, primele „alegeri ale imigraţilor” din Norvegia66 în
timp ce ultimele alegeri parlamentare din anul 2009 au oferit un
rezultat record de 22,9 procente. S-a dovedit dificil de găsit o
înţelegere clară a ideologiei partidului, Hagelund argumentând faptul
că aceasta este „un amestec ciudat de neo-liberalism, conservatorism
şi populism”.67 Comparativ cu alte partide norvegiene, FRP este un
utilizator frecvent al conceptului de „folk flest” (oameni comuni/
obişnuiţi) datorită faptului că acesta a devenit sloganul lor principal
începând cu mijlocul anilor ’90. În programul lor, acest concept
particular se află în legătură cu probleme precum prevenirea crimei
(transformarea străzilor în locuri mai sigure pentru „oamenii de
rând”), cultura (suportul public pentru artă şi cultură ar trebui să fie în
favoarea „cetăţenilor de rând”), taxe reduse (a crea mai multă libertate
negativă pentru „oamenii obişnuiţi”) şi o democraţie locală crescută
(reducerea distanţei dintre „oamenii de rând” şi „putere”).
Conform FRP, ameninţările împotriva acestor măsuri politice
sunt infractorii imigranţi, autorităţile, „legile şi regulile care ne
guvernează viaţa şi alegerile”, parlamentul sau guvernul. Aşa cum
rezultă din această listă de subiecte politice, FRP pare să combine
diferite tipuri de populism. În timp ce suportul pentru cultura
„cetăţenilor de rând” şi imaginea ameninţătoare a criminalilor
imigranţi se află în strânsă legătură cu „populismul nativ”, reducerea
_____
66
Tor Bjorklund şi Johannes Bergh, „Innvandrere i lokalpolitikken- En
suksesshistorie?”, în Lokalvalg og lokalt folkestyre, ed. Jo Saglie şi Tor
Bjorklund, Gyldendal Akademisk, Oslo, 2005.
67
Anniken Hagelund, „A matter of decency? The Progress Party in
Norwegian immigration politics”, Journal of Ethnic and Migration Studies
29, 2003, p. 47.
354
taxelor este tipică „populismului neoliberal”. În final, cadrul

antagonist al „cetăţenilor de rând” în cadrul lor local şi „puterea în
parlament şi districtele guvernamentale” (p. 7) este caracteristică
„populismului periferic”. Ca şi partid de dreapta, FRP nu face nicio
referire la „poporul muncitoresc”.
Ca răspuns direct la conflictul în creştere dintre economia
primară şi secundară (separarea „agricolă-industrială”), Partidul de
Centru (SP) a fost fondat în 1920 (Christensen 2005). Cu excepţia
alegerilor europene din 1993 (când SP a câştigat 16,7 procente),
suportul electoral s-a aflat între 6 şi 11 procente după cel de-al Doilea
Război Mondial. Din punct de vedere ideologic, partidul a apărat
interesele zonelor rurale şi ale periferiei, descentralizarea fiind unul
dintre preocupările sale principale.68 Această doctrină este vizibilă şi
în apelurile dese la popor ale SP. Cu toate acestea, în timp ce
majoritatea referinţelor la „popor” au legătură cu suveranitatea
naţională, politica industrială publică sau democraţia locală, există şi
câteva ce fac referire la stoparea criminalităţii, similare celor ale FRP.
Duşmanii „poporului” sunt Uniunea Europeană, birourile guver-
namentale centralizate, dar şi judecătorii (deoarece impun penalităţi
prea scurte) şi „criminalii periculoşi”. Cel mai tipic apel populist se
află sub denumirea de „Stat naţional şi guvernarea poporului”:
„Scopul Partidului Central este de a construi un guvern care să
servească cetăţenilor şi nu un stat care îşi guvernează cetăţenii prin
birocraţie şi puterea experţilor”69. Cu toate acestea, comparativ cu
„populismul neoliberal” şi cu cel „nativ”, birocraţia nu reprezintă o
ameninţare asupra iniţiativei private, „experţii” nefiind un scop,
aceştia tinzând mai mult spre multiculturalism. În cadrul acestui
„populism periferic”, „[…] experţii, birocraţia şi reţelele elitelor de pe
_____
68
Dag Arne Christensen, „Senterpartiene i Norge og Sverige, în Partiernas
arhundre. Fempartimodellens uppgang och fall i Norge och Sverige, ed.
Marie Demker şi Lars Svasand, Santerus Forlag, Stockholm, 2005, p. 189.
69
Id., p. 10.
355
întreg teritoriul statului” sunt acuzaţi de controlul „deciziilor şi al

formării opiniilor cetăţenilor”70.
Un partid, care într-o anumită măsură este versiunea
protestatară a Partidului Central, este Partidul de Coastă (KP).
Comparativ cu alte partide incluse în analiza de faţă, acest partid este
relativ nou, înfiinţat formal în 1997. Partidul a câştigat locuri în
parlament în 1997-2001 şi 2001-2005. O dată cu anul 2005, partidul a
rămas fără reprezentare naţională. Prin sloganuri precum „Programul
Partidului de Coastă este potrivit pentru cetăţenii de rând!” şi „Partidul
de Coastă – ascultă cetăţenii cu seriozitate!”71, ne aşteptăm ca acest
partid să deţină elemente populiste în programul său. Rezultatele ne
confirmă aşteptările prin 14 referinţe fie la „popor”, fie la „poporul de
rând”. Pentru KP, apelul la „popor” se află în relaţie cu nevoia de a
menţine apartenenţa naţională la resursele naturale, hidrocentrale,
companiile petroliere, stocurile de peşte. În plus, la fel ca SP, partidul
se concentrează pe funcţionarea democraţiei locale. În esenţă, KP
urmează sloganul „mai puţin înseamnă mai mult”. Partidul este
înpotriva regiunior întinse, opunându-se „pătrunderii autorităţilor fără
voia poporului”. În final, KP pune la îndoială „evaluările profe-
sionale”, susţinând faptul că „poporul ar trebui să decidă administrarea
localităţilor proprii”. Aşadar, acest partid este un alt exemplu de
„populism periferic”.
Găsim apeluri populiste şi în programele electorale ale celor
două partide aflate în stânga spectrului politic, Partidul Socialist de
Stânga (SV) şi cel Roşu (R). Acestea au fost înfiinţate în 1951,
respectiv 1973. Al doilea partid îşi trage rădăcinile ideologice din
marxism-leninism, ideologie cu tendinţe populiste evidente.72 Pe de
_____
70
Ibid.
71
Anders Ravik Jupskas, „Populisme pa norsk: en typologi med belegg fra
partilederdebatter 1973-2005”, M.A. Thesis, Universitetet i Oslo, 2008, p.
85.
72
Simon Clarke, „Was Lenin a Marxist? The Populist Roots of Marxism-
Leninism”, ]n What is to Be Done? Leninism, Anti-Leninist Marxism and
356
altă parte, primul are o bază socialistă mai tradiţională, la sfârşitul

anilor ’60 încorporând gândirea verde. La fel ca şi SP şi KP, SV vede
în Uniunea Europeană o ameninţare adusă „poporului”, capabilă să
influenţeze politica norvegiană. În timp ce acesta poate fi clasificat ca
şi „populism periferic”, SV apelează la „popor” şi într-un mod mai
„socialist populist”. De exemplu, atunci când partidul susţine faptul că
„libertatea cetăţenilor de rând depinde de puterea comună obţinută
prin [...] sindicate muncitoreşti şi alte organizaţii de interes”73. De
asemenea, partidul prezintă regulat un cadru antagonist în care „pu-
terea poporului” (folkemakt) se opune „puterii banilor” (pangemakt)74.
Dacă ne îndreptăm atenţia asupra lui R, vom vedea o interpretare şi
mai radicală a „poporului” în programul lor electoral: acesta este privit
ca o entitate revoluţionară, poporul fiind încurajat să „... dobândească
putere şi să conducă dezvoltarea spre o [...] societate fără clase”.75
Duşmanii poporului sunt partidele existente pe scena politică, atât de
stânga cât şi de dreapta. Conform lui R, chiar şi forţa poliţiei şi
sistemul judiciar sunt influenţate politic şi reflectă structura claselor
deoarece prioritizează infracţiunile comise de clasa muncitoare şi
„popor” în dauna celor ale elitei economice şi burgheziei. În general,
„cetăţenii de rând” sunt prezentaţi ca fiind economic asupriţi,
prezentându-se astfel necesitatea unei profunde redistribuiri a
resurselor economice în societate. Astfel R este şi un exemplu de
„populism socialist”.
_____
the Question of Revolution Today, ed. Werner Bonefeld and Sergio
Tischler, Ashgate, Aldershot, 2002.
73
Ibid., p. 23.
74
Ibid., p. 6.
75
Ibid., p. 1.
357
Suedia: protejarea „adevăratului popor”–

însă nu prea mult
Partidele existente din Suedia au experimentat, pentru o lungă

perioadă, un declin foarte scăzut al loialiăţii alegătorilor. Prin urmare,
partidele rivale de la nivel naţional au fost lipsite de succes cu toate că
existau diferite dezvoltări locale în partea sudică a ţării începând cu
mijlocul anilor ’8076. Nu înainte de anul 1988 un nou partid, Partidul
Verde al Mediului (MDG), a reuşit să concureze cu partidele existente
în Parlamentul Suedez77. Trei ani mai târziu încă două alte partide au
câştigat locuri pentru prima dată: partidul populist Noua Democrţie
(ND) şi Partidul Social al Creştinilor Democraţi (redenumiţi mai
târziu Creştin Democraţii, CD) în timp ce Verzii au pierdut
reprezentativitatea78. ND s-a dovedit a fi o experienţă de scurtă durată,
Suedia continuând a fi o zonă populistă liberă la nivel naţional,
rezistând mulţi ani oricărei mobilizări politice a partidelor pe baza
scepticismului imigraţionist, a şovinismului social şi a sentimentelor
împotriva stabilirii79. După ce Democraţii Suedezi (SD) au trecut de
pragul electoral de 4 procente în cadrul alegerilor recente din 2010,
mulţi au susţinut faptul că Suedia nu mai reprezintă un caz particular
în ceea ce priveşte partidele populiste în contextul scandinav. Atunci
când cercetătorii suedezi analizează populismul, ei se concentrează
_____
76
De exemplu, Tomas Peterson, Mikael Stigendal şi Bjorn Fryklund,
Skanepartiet. Om folgeligt missnoje i Malmo. (Lund: Arkiv Forlag, 1988).
77
Knut Heidar, „Sverige”, ]n Politikk i Europa. Partier. Regjerinksmakt.
Styreform., ed. Knut Heidar, Einar Berntzen, şi Elisabeth Bakke,
Universitetsforlaget, Oslo, 2008, p. 65.
78
Trei ani mai târziu, Partidul Verde s-a întors în Parlamentul Suedez, o
poziţie pe care şi-au păstrat-o de atunci. În ultimele alegeri din 2010,
partidul a ocupat locul al treilea cu 7,34 procente din voturi.
79
Jens Rydgren, „Radical right populism in Sweden: Still a failure, but for
how long?,” Scandinavian Political Studies 25, 2002.
358
exclusiv pe aceste partide.80 Cu toate acestea, în ultima lucrare a lui

Hellstrom, este inclus şi CD (mai mult despre acest subiect găsiţi mai
jos)81. Să fie oare acestea singurele partide care fac referire la „popor”
în programele sale?
Comparând toate programele electorale din alegerile
anterioare ale celor mai mari 11 partide din Suedia (opt în parlament şi
trei în afara sa), descoperim că există extrem de puţine referinţe la
„cetăţeni” sau la „popor” (vezi tabelul 4). Doar patru partide au
referinţe: Social Democraţii, Creştin Democraţii, Democraţii Suedezi
şi noul Partid al Piraţilor. Ultimul are doar o singură referinţă, prin
urmare voi analiza doar primele trei partide.
_____
80
David Arter, „Black Faces in the Blond Crowd: Populist Racialism In
Scandinavia”, Parliamentary Affairs 45, (1992); Jens Rydgren, From tax
populism to ethnic nationalism: radical right-wing populism in Sweden
(New York: Bergham Books, 2006); Dennis Westlind, The politics of
popular identity: understanding recent populist movements in Sweden and
the United States, Lund University Press, Lund, Suedia, 1996; Anders
Widfeldt, „Scandinavia: mixed succes for the populist right”, Parliamentary
Affairs 53, 2000.
81
Anders Hellstrom, „Help! The Populists are coming”, lucrare prezentată la
ECPR Joint Session of Workshops, St. Galles, aprilie 2011.
359
Tabelul 4 – Diferite referinţe la „popor”, partidele suedeze 2010

Numărul
„oameni „clasa
cuvinte
Creştin Democraţii 2 0 0 0 0 3.598
Democraţii Suedezi 1 1 0 0 2 1.810
Social Democraţii 1 2 0 0 0 2.653
Partidul Piraţilor2 0 1 0 0 0 7.972
Partidul Suedez al
0 0 0 0 1 7.504
Pensionarilor
Partidul de Stânga 0 0 0 0 0 2.691
Verzii 0 0 0 0 0 2.467
Partidul de Centru 0 0 0 0 0 7.085
Partidul Liberal 0 0 0 0 0 9.938
Iniţiativa Feministă 0 0 0 0 0 3.013
Surse: Programele electorale ale partidelor suedeze 2010. 1. Exceptând Conservatorii, unde programul este din 2006, datorită
lipsei programului din 2010. În acest an, Conservatorii au prezentat doar un program comun cu partenerii lor de coaliţie. 2.
Pentru Partidul Piraţilor, cele trei programe din 2010 - ştiinţa, integritatea şi cultura- sunt combinate. 3. Pentru Partidul Suedez
al Pensionarilor, programul utilizat este cel din 2009.
Note: Categoriile sunt mutual exclusive: o anumită referinţă nu poate fi clasificată de două ori. Referinţele la „popoarele” din
alte ţări nu sunt luate în considerare (ex. atunci când Creştin Democraţii vorbesc despre „poporul” din regimurile autoritare,
sau când Iniţiativa Feministă critică viziunea politică a lui SD, susţinând faptul că acest partid vede poporul suedez ca o
entitate omogenă).
360
Creştin Democraţii (CD) au fost înfiinţaţi în 1964, la mai

mult de 30 de ani de perechea sa norvegiană, însă cu şase ani înainte
ca un partid similar să ia fiinţă în Danemarca. Cu toate acestea,
partidul nu a intrat în parlament până la „alegerile fulger” din 1991
menţionate anterior. Cele mai bune rezultate electorale s-au obţinut în
anul 1998 cu 11,77 procente din voturi. În alegerile următoare (2002,
2006 şi 2010), suportul electoral continuă să decadă. Liderul de partid
Goran Hagglund a introdus conceptul de verklighetens folk
(„adevăratul popor”) în cadrul ultimelor alegeri naţionale.82 Însă
acesta nu a reprezentat un concept cu totul nou. La începutul anilor
’90, partidul populist, mai sus menţionat, Noua Democraţie, a făcut
referire la „poporul adevărat”83. Pentru a preveni însuşirea conceptului
de către alte partide, precum SD, pe 16 iulie 2010, KD a câştigat un
patent a conceptului. Cu toate acestea, această retorică nu a fost
introdusă în programul electoral. Aici, „poporul” este doar pus în
relaţie cu o societate mai sigură – atât în termenii reducerii
infracţiunilor, cât şi în combaterea discriminării. Trebuie să aşteptăm
pentru a vedea dacă acest cadru populist se regăseşte în programul
electoral viitor.
Democraţii suedezi (SD) au luat oficial fiinţă în 1988, ca
succesori politici al organizaţiei ultra-naţionaliste Păstraţi Suedia
Suedeză, organizaţie care datează din anii ’70. În pofida istoriei
extremiste recente a partidului şi a boicotului aproape complet al
principalelor partide şi al mass-mediei (cunoscut ca şi strategia
cordonului sanitar), acesta a câştigat 5,7 procente în cadrul alegerilor
din 2010 pentru Riksdagen, Parlamentul Suedez. Mulţi comentatori şi
cercetători consideră acest partid drept unul populist. De exemplu,
Widtfeldt susţine faptul că, „odată cu dispariţia Noii Democraţii, cel
_____
82
Douglas Brommesson, „Svenska kristdemokrater i forandring. Fran
konfessionelt universella till sekulart partikulara”, Statsvetenskaplig
tidsskrift 2, 2010, p. 170.
83
Maggie Stromberg, „KD lade Beslag pa „verklighetens folk”, Sydsvenskan,
22 iulie, 2010, URL: http://www.sydsvenskan.se//sverige/ article1181342/
KD-lade-beslag-pa-Verklighetens-folk.html, accesat la 25 iulie 2011.
361
mai mare partid din dreapta populistă suedeză a fost

Sverigedemokraterna”84. Cu toate acestea, în programul electoral al
partidului din 2010 există doar o referire la „cetăţeni” şi „popor”. În
prima referinţă, imaginea suedezilor este pusă în legătură cu o
comunitate rurală activă cu rezonanţă. Conform lui SD, „... [un] peisaj
deschis de câmpii şi păşuni [...] este parte din identitatea Suediei ca
popor”. În plus, pare a se axa în special pe drepturile animalelor şi pe
tratamentul aplicat acestora de către oameni. Datorită faptului că SD
susţine faptul că animalele sunt ameninţate de sacrificii ritualice, în
special de cele ale musulmanilor, multe părţi din comunitatea rurală se
află sub ameninţarea Uniunii Europene. În termenii tipurilor de
populism, primul ar fi unul nativ, iar al doilea un populism periferic.
Cea mai explicită referire la „popor” se află în paragrafele
îndreptate împotriva Uniunii Europene. Ca o expresie clasică de
„democraţie populistă”85, SD subliniază faptul că „în Suedia noastră,
poporul deţine puterea proprie, prin alegerile destinate creării
viitorului lor comun”. Aşezământul suprastatal reprezentat de UE este
văzut ca o ameninţare directă adusă independenţei Suediei şi
poporului său. Fără vreo explicaţie suplimentară, partidul susţine şi că
Turcia nu ar trebui să devină membru al UE. În alte afirmaţii apare
foarte clar faptul că motivul principal pentru înlăturarea Turciei de la
aderarea europeană este cultura şi populaţia sa musulmană. Aşadar,
_____
84
Anders Widfeldt, „Party change as a necessity–the case of the Sweden
Democrats,” Representation 44 (2008): 265. Cu toate acestea, în alte
articole recente care „explorează poziţionarea ideologică a lui SD în cadrul
politicilor contemporane suedeze”, Hellstrom şi Nilsson susţin faptul că
termenul de „«populism» ... este prea vag, riscând să complice analiza”;
prin urmare, din motive pragmatice, „pentru a descrie politica partidului
SD, aceştia implică noţiunea de «naţionalism»”. Pentru un articol care
încearcă să analizeze ideologia unui partid, această abordare pare să fie „cea
mai uşoară cale”. Vezi Anders Hellstrom şi Tom Nilsson, „We Are the
Good Guys”, Ethnicities 10 (2010).
85
Press, Cambridge, 2007, pp. 154-155.
362
orientarea anti-islamică nu se încadrează în mod necesar în populism.

În timp ce există doar câteva referinţe directe la „popor”, există câteva
şi la „popular”. În legătură cu două arii politice, mai exact cultura şi
criminalitatea, ambele constituind zone politice importante pentru
dreapta radicală contemporană din Europa de Vest, SD susţine că
Suedia ar trebui să lupte pentru „o cultură suedeză populară” şi că
guvernul ar trebui să ofere mai multă atenţie „semtimentului popular
de justiţie”. Urmând orientarea propusă de SD, această cultură politică
pretinde suportul financial pentru cultura tradiţională suedeză şi
turismul moştenit cultural, pentru fundamentarea canonului suedez şi
retragerea suportului pentru arta provocatoare. În ceea ce priveşte
imigraţia, tradiţiile de protecţie a culturii sunt legate explicit de
reapariţia lui Folkhemmet: „În Suedia noastră, moştenirea culturală
suedeză este protejată; un Folkhem este construit pe valori comune şi
pe drepturile suedezilor de a-şi dezvolta propria cultură în termenii lor
proprii”. Din nou, acesta este un exemplu tipic de populism nativ:
ideile şi valorile care par străine societăţii suedeze trebuie înlăturate
sau cel puţin să nu fie susţinute de către guvern. Persoanelor străine
(imigranţii în general şi musulmanii în particular) nu trebuie să li se
permită sa intre în ţară, iar cei care sunt deja în ţară trebuie asimilaţi.
Ultimul partid care face referiri la „popor” este cel Social
Democrat care a luat naştere în 1889. Împreună cu Partidul
Muncitoresc din Norvegia, este unul dintre cele mai importante
susţinătoare ale statului din Europa de Vest începând cu anul 1930.86
O dată cu cel de-al Doilea Război Mondial, partidul a fost la
guvernare, cu excepţia a 14 ani (1976-1982, 1991-1994 şi 2006 – până
în prezent). Aşadar, Social Democraţii suedezi reprezintă, mai mult
decât orice, un partid consacrat. În pofida faptului că, fiind la putere,
acesta este mai puţin predispus la adoptarea ideologiei înguste a
populismului, acest lucru este totuşi posibil având ca exemplu ţări
_____
86
Ulf Lindstrom, „De socialdemokratiska partierna”, în Partiernas
arhundrada. Fempartimodellens uppgang och fall i Norge och Sverige, ed.
Lars Svasand şi Marie Demker, Santerus Forlag, Stockholm, 2005, p. 79.
363
contemporane precum Italia şi Venezuela. Cu toate acestea, din câte

cunosc, nu a existat vreo afirmaţie în cadrul politicilor suedeze care să
susţină faptul că Social Democraţii au manifestat un suport continuu al
regimului prin populism. Analizând referinţele Social Democraţilor,
putem confirma această idee deoarece niciuna nu poate fi considerată
populistă87. Ambele referinţe la „popor” sunt făcute atunci când
partidul susţine faptul că reducerea taxelor introdusă de către guvernul
de centru-dreapta a oferit bogaţilor, aflaţi în procent de 1%, cât a dat
unei pătrimi a „întregului popor suedez”.88 Referinţa finală este mai
vagă, având legătură cu măsura pe care doreşte să o introducă partidul
pentru a facilita îndeplinirea cerinţelor pieţei forţei de muncă a
„cetăţenilor”. Niciuna dintre aceste referinţe nu este una tipic
populistă.
În lumina celor afirmate mai sus, merită să oferim puţină
atenţie unei trăsături a Social Democraţior. Una dintre cele mai
importante metafore din societatea suedeză istorică şi contemporană,
în general, şi în cadrul democraţiei sociale suedeze, în particular, este
Folkehemmet („casa poporului”). Ceea ce lipseşte din metafora „casa
poporului” este duşmanul (adică, orice tip de elită coruptă sau
lacomă). În ansamblu, acest termen este unul cuprinzător. Deşi
aparţine unei ideologii de stânga, conceptul de „casa poporului” nu a
fost folosit niciodată pentru a mobiliza împotriva elitei economice.
Concluzii
În acest capitol am analizat îndeaproape urmele populismului

în programele partidelor contemporane din regiunea scandinavă.
Deoarece politologii susţin faptul că politica europeană este prinsă
_____
87
Nici chiar în cel mai mare document „Ghiduri politice” din 2009, nu există
vreo referinţă la „popor”.
88
Ibid., p. 5 şi p. 7.
364
într-un „Zeitgeist populist”89, am început să pun la îndoială afirmaţia

conform căreia doar unul sau poate două partide din fiecare sistem
apelează la „popor” într-un mod populist. În plus, am dezvoltat un nou
model de populism bazat pe diferite contribuţii teoretice. În partea
empirică, am analizat toate programele partidelor parlamentare şi
extra-parlamentare (participante la alegerile naţionale), clasificând
referinţele la „popor” bazate pe această nouă tipologie. În timp ce
rezultatele confirmă aşteptările conform cărora „suspecţii obişnuiţi”
sunt mai populişti decât alte partide (existente), analiza evidenţiază
faptul că mai sunt şi alte partide care deţin elemente populiste. În plus,
analiza prezintă modul în care sunt exprimate diferitele forme ale
populismului în funcţie de importanţa ataşamentului ideologic al
partidului. În această privinţă, analiza reprezintă încă o validare a
afirmaţiei lui Taggart conform căreia populismul este „[...] substanţial
contextual contingent de facto”90.
Cu toate acestea, este greu să găsim exemple de populism
conservator – regional – şi fascist în cadrul politicilor contemporane
scandinave. Pe de altă parte, găsim exemple de populism nativist,-
socialist,- periferic- şi, într-un grad mai redus, neoliberal. În final,
analiza pare să indice faptul că populismul nu este un fenomen
răspândit în Scandinavia- poate cu excepţia Norvegiei, deşi va trebui
să mai aşteptăm apariţia unor studii similare ale altor regiuni pentru a
avea o concluzie mai validă. Dacă acceptăm faptul că programele
electorale reprezintă date valide pentru a analiza gradul populismului,
Suedia pare să fie în prezent lipsită de populişti.
_____
89
Cas Mudde, „The populist zeitgeist”,Government and Opposition 39, 2004.
90
Paul A. Taggart, „Populism and representative politics in contemporary
Europe”, Journal of Political Ideologies 9, 2004, p. 275.
365
Anexa 1: Lista documentelor partidelor analizate în acest capitol
Partid Denumire Tip An

Danemarca
Social Hånden på hjertet Principii 2004
Democraţii
Liberalii Fremtid i frihed og fællesskab Principii 2006
Frihed i stærke fællesskaber Propunere 2010
debatoplæg til et nyt pentru un
Conservatorii
konservativt partiprogram nou
program
Partidul Principprogram Principii 2002
Popular
Danez
Partidul Principprogram Principii 1997
Social Liberal
Danez
Partidul SF’s princip-og perspektiv Principii 2003
Popular program
Socialist
Kapitalisme og socialisme i Principii 2003-
Lista Unităţii
det 21. århundrede 2004
Alianţa ”Anders Samuelsen” and Pamflete 2011
Liberală ”Mod til reformer”
Norvegia
Partidul de Senterpartiets prinsipp- og Program 2009
Centru handlingsprogram 2009 - 2013 politic
Arbeidsprogram for Rødt. Program 2010
Partidul Roşu
2010–2012 politic
Partidul Program 2009
SVs arbeidsprogram for
Socialist de politic
perioden 2009-2013
Stânga
Skape og dele
Laburist politic
366
Handlingsprogram 2009-2013 Program 2009

FRP
(FrP fornyer Norge) politic
Program for stortingsperioden Program 2009
Partidul de
2009-2013. politic
Coastă
Trygghet i hverdagen
Frihet og ansvar. Et Program 2009
sosialliberalt samfunn. politic
Liberalii
Venstres stortingsvalgprogram
2009-2013.
Politisk program 2009-2013
Popular politic
(Livskvalitet i hverdagen)
Creştin
Program 2009
Democraţii PROGRAM 2009 - 2013
politic
Muligheter for alle. Høyres Program 2009
Conservatorii Stortingsvalgprogram 2009- politic
2013
Arbeidsprogram 2009–2013 Program 2009
Verzii
politic
Suedia
Partidul de Valplattform 2010 Program 2010
Stânga electoral
Vi kan inte vänta med att göra Program 2010
Social
Sverige till världens bästa land electoral
Democraţii
att leva i
Framtiden är här Program 2010
Verzii
electoral
Partidul de Framtiden tillhör dem som Program 2010
Centru. vågar electoral
Folkpartiet liberalernas Program 2010
Partidul
valmanifest 2010 Utmaningar electoral
Liberal
efter valsegern
Creştin 13 steg och 89 vallöften for ett Program 2010
Democraţii mänskligare Sverige electoral
367
Nytt hopp för Sverige Program 2006

Conservatorii
electoral
99 förslag för ett bättre Program 2010
SD
Sverige. electoral
Partidul Valmanifest: Kunskap, kultur, Program 2010
Piraţilor integritet electoral
Iniţiativa Politik för livet Program 2010
Feministă electoral
Partidul Partiprogram Programul 2009
Suedez al politic
Pensionarilor
Bibliografie
Andersen, Jørgen Goul, and Tor Bjørklund, „Radical right-wing populism in

Scandinavia: from tax revolt to neo-liberalism and xenophobia”, I]n
Radical right-wing populism in Scandinavia: from tax revolt to neo-
liberalism and xenophobia, ed. Paul Hainsworth, Pinter, Londra, 2000,
pp. 193-223.
„Structural changes and new cleavages: The Progress Parties in Denmark
and Norway”, Acta Sociologica 33, 1990, pp. 195-217.
Arditi, Benjamin, Politics on the edges of liberalism: difference, populism,
revolution, agitation, Edinburgh University Press, Edinburgh, 2007.
Arter, David, „Black Faces in the Blond Crowd: Populist Racialism in
Scandinavia”, Parliamentary Affairs 45, 1992, pp. 357-72.
Barstow, David, „Tea Party Lights Fuse for Rebellion on Right”, New York
Times, February 16, 2010. http://www.thewaxhawgazette.com/Tea%
20Party%20Lights%20Fuse.pdf. (Accessed 16.07.2011)
Betz, Hans-Georg, „Against the ‘Green Totalitarianism’: Anti-Islamic
Nativism in Contemporary Radical Right-Wing Populism in Western
Europe”, în Against the ‘Green Totalitarianism’: Anti-Islamic Nativism
in Contemporary Radical Right-Wing Populism in Western Europe, ed.
C.S. Liang, Ashgate, Aldershot, 2007, pp. 33/54.
„Introduction”, în Introduction, ed. Hans-Georg Betz and Stefan
Immerfall, St. Martin’s Press, New York, 1998, pp. 1-11.
368
Radical right-wing populism in Western Europe Macmillan, Basingstoke,

1994.
„The two faces of radical right-wing populism in Western Europe”, The
Review of Politics 55, 1993, pp. 663-86.
Bjørklund, Tor, „Unemployment and the radical right in Scandinavia:
Beneficial or non-beneficial for electoral support?”, Comparative
European Politics 5, 2007, pp. 245-63.
Bjørklund, Tor, and Johannes Bergh, „Innvandrere i lokalpolitikken - En
suksesshistorie?”, în Innvandrere i lokalpolitikken - En suksesshistorie?,
ed. Jo Saglie and Tor Bjørklund, Gyldendal Akademisk, Oslo, 2005, pp.
178-194.
Brommesson, Douglas, „Svenska kristdemokrater i förandring. Från
konfessionelt universella till sekulärt partikulära”, Statsvetenskaplig
tidsskrift 2, 2010, pp. 165-176.
Brox, Ottar, Hva skjer i Nord-Norge?: En studie i norsk utkantpolitikk, Pax
forlag, Oslo, 1966.
Canovan, Margaret, „People, Politicians and Populism”, Government and
Opposition 19, 1984, pp. 312-27.
Populism, New York and London, Harcourt Brace Jovanovich, 1981.
„Taking politics to the people: populism as the ideology of democracy”,
în Taking politics to the people: populism as the ideology of democracy,
ed. Yves Meny and Yves Surel, Palgrave MacMillan, Basingstoke, 2002,
pp. 25-44.
„Trust the people! Populism and the two faces of democracy”, Political
Studies 47, 1999, pp. 2-16.
Christensen, Dag Arne, „Senterpartiene i Norge og Sverige”, în
Senterpartiene i Norge og Sverige, ed. Marie Demker and Lars Svåsand,
Santérus Förlag, Stockholm, 2005.
Clarke, Simon, „Was Lenin a Marxist? The Populist Roots of Marxism-
Leninism”, în Was Lenin a Marxist? The Populist Roots of Marxism-
Leninism, ed. Werner Bonefeld and Sergio Tischler, Ashgate, Aldershot,
2002, pp. 44-75.
Converse, Philip E., and Georges Dupeux, „Politicization of the Electorate in
France and the United States”, Public Opinion Quarterly 26, 1962, pp. 1-23.
De Lange, Sarah, and Tjitske Akkerman, „Do radical right parties fail to
influence policy? Explanations for the electoral demise of radical right
parties that have been in government”. Paper presented at 'New
Perspectives on Populism in European Politics', Nijmegen School of
Management, 2011.
369
DeAngelis, R. A., „A Rising Tide for Jean–Marie, Jörg, & Pauline?

Xenophobic Populism in Comparative Perspective”, Australian Journal
of Politics & History 49, 2003, pp. 75-92.
Diani, Mario, „Linking mobilization frames and political opportunities:
Insights from regional populism in Italy”, American Sociological Review
61, 1996, pp. 1053-69.
Dix, Robert H., „The varieties of populism: the case of Colombia”, The
Western Political Quarterly 31, 1978): 334-51.
Enhedslisten, Om Enhedslisten, Enhedslisten, København, 2011.
http://enhedslisten.dk/content/om-enhedslisten (Accessed 14.07.2011)
Freeden, Michael, „Is nationalism a distinct ideology?”, Political Studies 46,
1998, pp. 748-765.
Gazica, Mirjana, „Fornuft og følelser: en analyse av Arbeiderpartiets og
Fremskrittspartiets argumentasjon i innvandrings- og
integreringsdiskursen på stortingsdebatter fra 1990 til i dag”, M.A.
Thesis., Universitetet i Oslo, 2010.
Giordano, B., „Italian regionalism or Padanian'nationalism--the political
project of the Lega Nord in Italian politics”, Political Geography 19,
2000, pp. 445-471.
Hagelund, Anniken, „A matter of decency? The Progress Party in Norwegian
immigration politics”, Journal of Ethnic and Migration Studies 29, 2003,
pp. 47-65.
„The Progress Party and the Problem of Culture Immigration Politics and
Right Wing Populism in Norway”, în The Progress Party and the
Problem of Culture Immigration Politics and Right Wing Populism in
Norway, ed. Jens Rydgren, 2005, pp. 147-64.
Harmel, Robert, and Lars Svåsand, „The Influence of New Parties on Old
Parties’ Platforms”, Party Politics 3, 1997, pp. 315-40.
Hawkins, Kirk A., Venezuela's Chavismo and populism in comparative
perspective, Cambridge University Press, Cambridge, 2010.
Heidar, Knut, „Danmark”, în Danmark, ed. Knut Heidar, Einar Berntzen and
Elisabeth Bakke, Universitetsforlaget, Oslo, 2008, pp. 72-88.
„Sverige”, în Sverige, ed. Knut Heidar, Einar Berntzen and Elisabeth
Bakke, Universitetsforlaget, Oslo, 2008, pp.58-72.
Hellström, A., and T. Nilsson, „We Are the Good Guys”, Ethnicities 10, 2010, p. 55.
Hellström, Anders, „Help! The Populists are coming”, Paper presented at
ECPR Joint Session of Workshops, St Gallen, Switzerland, April 2011,
2011.
370
Ionescu, Ghita, and Ernest Gellner, Populism: its meaning and national
characteristics, Weidenfeld and Nicolson, Londra, 1969.
Jagers, J., and S. Walgrave, „Populism as political communication style: An
empirical study of political parties’ discourse in Belgium”, European
Journal of Political Research 46, 2007, pp. 319-45.
Jupskås, Anders Ravik, „Populisme på norsk: en typologi med belegg fra
partilederdebatter 1973-2005”. M.A. Thesis., Universitetet i Oslo, 2008.
Kazin, Michael, The populist persuasion: An American history, Cornell
University Press, New York, 1998.
Kymlicka, Will and Keith Banting, „Immigration, multiculturalism, and the
welfare state" Ethics & International Affairs 20, 2006, pp. 281-304.
Laclau, Ernesto, „Om populisme”, în Om populisme, ed. Carsten Jensen,
Akademisk Forlag, København, 1997, pp. 89-96.
„Populism: What’s in a Name?”, în Populism: What’s in a Name?, ed.
Francisco Panizza, New York and Verso, Londra, 2005, pp. 32-50.
Lindström, Ulf, „De socialdemokratiska partierna”, în De socialdemokratiska
partierna, ed. Lars Svåsand and Marie Demker, Santérus Förlag,
Stockholm, 2005, pp. 79-102.
MacRae, Donald, „Populism as an Ideology”, în Populism as an Ideology, ed.
Ernest Gellner and Ghita Ionescu, Weidenfeld and Nicolson, Londra,
1969, pp. 153-79.
Mann, Michael, „A political theory of nationalism and its excesses”, în A
political theory of nationalism and its excesses, ed. Sukumar Periwal,
Central European University Press, Budapesta, 1995, pp. 44-64.
March, Luke, „From Vanguard of the Proletariat to Vox Populi: Left-
Populism as a'Shadow'of Contemporary Socialism”, SAIS review 27,
2007, pp. 63-77.
March, Luke and Cas Mudde, „What’s left of the radical left? The European
radical left after 1989: Decline and mutation”, Comparative European
Politics 3, 2005, pp. 23-49.
Martz, J.D., „The Regionalist expression of Populism: guayaquil and the CFP,
1948-1960”, Journal of Interamerican Studies and World Affairs 22,
1980, pp. 289-314.
Meret, Susi, „The Danish People’s Party, the Italian Northern League and the
Austrian Freedom Party in a Comparative Perspective: Party Ideology
and Electoral Support”, PhD diss., Aalborg University, 2010.
Mouzelis, Nicos, „On the Concept of Populism: Populist and Clientelist
Modes of Incorporation in Semiperipheral Polities”, Politics & Society
14, 1985, pp. 329-48.
371
Mudde, Cas. Populist radical right parties in Europe Cambridge University

„The populist zeitgeist”, Government and Opposition 39, 2004, pp. 542-
563.
Nordby, Trond. I politikken sentrum. Variasjoner i Stortingets makt 1814-
2000 Universitetsforlaget, Oslo, 2000.
Pauwels, Teun, „Measuring populism: A quantitative text analysis of Party
Literature in Belgium”, Journal of Elections, Public Opinion and Parties
21, 2011, pp. 97-119.
Pedersen, Karina, Driving a Populist Party: The Danish Peoples Party,
København, 2006.
Pedersen, Mogens N., „The Deafeat of All Parties: The Danish Folketing
Election, 1973”, în The Deafeat of All Parties: The Danish Folketing
Election, 1973, ed. K. Lawson and P. Merkl, Princeton University Press,
Princeton, 1988, pp. 257-281.
Peterson, T., M., Stigendal, and B. Fryklund. Skånepartiet. Om folkeligt
missnöje i Malmö, Arkiv Förlag, Lund, 1988.
Quinton, Anthony, „Conservatism”, în Conservatism, ed. Richard Gooden and
Philip Pettit, Blackwell, Oxford, 1993, pp. 244-268.
Rathlev, Jakob, and Christian Eg Sloth, „Væk er al snak om Ny Alliance”,
Politiken: Analyse, 19. Dec., 2010. http://politiken.dk/debat/analyse/
ECE1146663/vaek-er-al-snak-om-ny-alliance/. (accesat la 18 iulie 2011).
Rydgren, Jens, „Explaining the emergence of radical right-wing populist
parties: The case of Denmark" West European Politics 27, 2004, pp. 474-502.
From tax populism to ethnic nationalism: radical right-wing populism in
Sweden, Berghahn Books, New York, 2006.
„Radical right populism in Sweden: Still a failure, but for how long?”,
Scandinavian Political Studies 25, 2002, pp. 27-56.
Slagstad, Rune, De nasjonale strateger, Oslo: Oslo, 1998.
Stanley, Ben, „The thin ideology of populism”, Journal of Political Ideologies
13, 2008, pp. 95-110.
Strömberg, Maggie, „KD lade beslag på ‘verklighetens folk’”, Sydsvenskan,
July 22, 2010. URL: http://www.sydsvenskan.se/sverige/ article1181342/
KD-lade-beslag-pa-Verklighetens-folk.html, Accesat la 25 iulie 2011
Stubager, Rune, „The development of the education cleavage: Denmark as a
critical case”, West European Politics 33, 2010, pp. 505-533.
Taggart, Paul A., The new populism and the new politics: new protest parties
in Sweden in a comparative perspective, Macmillan, Basingstoke, 1996.
Populism, Open University Press, Buckingham, 2000.
372
„Populism and representative politics in contemporary Europe” Journal

of Political Ideologies 9, 2004, pp. 269-88.
„Problems with populism”, Paper presented at Populism in Europe,
Radboud University, Nijmegen School of Management, Nijmegen, The
Netherlands, January 21st, 2011.
Taggart, Paul A., and Anders Widfeldt, „1990s Flash Party Organization: The
Case of New Democracy in Sweden”, Paper presented at Annual
Conference of the Political Studies Association of the UK (Panel on
Scandinavian Politics), University of Leicester, 20-22. April, 1993.
Taguieff, P.A., „The new cultural racism in France" Telos 83, 1990, pp. 109-
22.
Učeň, Peter, „Parties, Populism, and Anti-Establishment Politics in East
Central Europe”, SAIS review 27, 2007, pp. 49-62.
Venstre. Menneske frem for systemet - principprogram for Venstre.
København: Venstre, 1995. http://www.kb.dk/pamphlets/dasmaa/
2008/feb/partiprogrammer/da/object19172/ (Accesat la 10.07.11)
Westlind, D., The politics of popular identity: understanding recent populist
movements in Sweden and the United States, Lund University Press,
Lund, Suedia, 1996.
Weyland, Kurt, „Clarifying a contested concept: populism in the study of
Latin American politics”, Comparative Politics 34, 2001, pp. 1-22.
Widfeldt, Anders, „Party change as a necessity–the case of the Sweden
Democrats" Representation 44, 2008, pp. 265-276.
„Scandinavia: mixed success for the populist right”, Parliamentary
Affairs 53, 2000, pp. 486-500.
Wiles, Peter, „A syndrome, not a doctrine”, în A syndrome, not a doctrine, ed.
Ernest Gellner and Ghita Ionescu, Weidenfeld and Nicolson, Londra,
1969, pp. 166-79.
Woods, D., „The crisis of center-periphery integration in Italy and the rise of
regional populism: The Lombard League”, Comparative Politics 27,
1995, pp. 187-203.
Zaslove, Andrej, „Here to stay? Populism as a new party type”, European
Review 16, 2008, pp. 319-36.
373
Pagina albă!!
Italia: tărâmul populismelor
Marco Tarchi
Populismul în stil italian1
Precum observă mulţi specialişti, începând cu jumătatea

anilor ’90 ai secolului trecut, Italia a devenit ţara în care populismul
si-a găsit cel mai „fertil laborator” sau chiar un adevărat „paradis”2.
Guy Hermet, în studiul său comparat despre dezvoltarea acestui
fenomen politic la nivel mondial, scria: „Italia generează trei din cele
cinci forme de populism care se regăsesc astăzi în Europa Occidentală.
Dincolo de acest aspect un pic contabil, Italia s-a transformat în locul
prin excelentă în care populismul triumfă asupra partidelor clasice”.3
În cei cinci ani de viaţă ai celui de-al doilea guvern Berlusconi (2001-
2006), susţinut în Parlament de o majoritate compusă din patru partide
de centru-dreapta (Forza Italia, Alianţa naţională, Uniunea de centru şi
Liga Nord), presa naţională şi internaţională a insistat adesea asupra
caracterului populist al proiectului si al politicilor propuse de acest
guvern; aceleaşi observaţii se regăsesc după 2008, când Poporul
Libertăţii – format din fuziunea dintre Forza Italia şi Alianţa naţională
– şi Liga Nord se reîntorc la putere.
_____
1
Traducerea textului din limba italiană a fost realizată de Sorina Soare.
2
Loris Zanatta, „Il populismo. Sul nucleo forte di un’ideologia debole”, Polis,
vol. XVI, n. 2, 2002, p. 286.
3
Guy Hermet, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique,
XIXe-XXe siècle, Fayard, Paris, 2001, p. 396.
375
Dacă luăm în consideraţie câteva din caracteristicile funda-

mentale ale populismului identificate de către literatura de
specialitate4, precum tendinţa liderilor săi de a-şi atribui o capacitate
extraordinară şi imediată de a înţelege necesităţile colectivităţii pe care
pretind a o interpreta şi de a demonstra indiferentă faţă de regulile
formale care frânează „misiunea” lor ghidată de bunul comun,
recurentele apeluri la „bunul simţ” al „oamenilor simpli” şi la tradiţiile
împărtăşite de către majoritatea membrilor comunităţii, critica
politicienilor de profesie şi excesul mediatizării, lipsa de încredere în
intelectuali şi sindicate, acuzaţi de instigare la lupta de clasă
provocând astfel dezmembrarea ţării, nu este nici un dubiu că felul în
care Berlusconi şi aliaţii săi acţionează, atât în timpul anilor de
opoziţie cât şi în timpul guvernării, poate fi complet integrat în
fenomenul tratat de acest volum. Si totuşi, dacă ne uităm la rezultatele
electorale din perioada celei de-a Doua Republici (1992-2010),
caracterizată de o profundă transformare a sistemului de partide
italian, nu poate fi identificat niciun exponent populist care să fi
obţinut succese similare cu cele ale Partidului Libertăţii (FPÖ) in
Austria, ale Partidul Popular Danez, ale listei Pim Fortuyn în Olanda
sau ale Frontul Naţional (FN) în Franţa.
Cea mai mare reuşită electorală aparţine Ligii Nord care
obţine la nivel naţional 10,2% din voturi în 1996, pentru a coborî
brusc la 3,9 în 2001, anul în care stabileşte o alianţă cu coaliţia de
centru dreapta, Casa Libertăţilor. Această alianţă avea să îi permită să
participe la formula de guvern prin trei miniştri – liderul U. Bossi,
substituit de R. Calderoli după problema de sănătate din 2003, la
Ministerul Reformelor Instituţionale, R. Maroni la Ministerul poli-
ticilor sociale şi R. Castelli la Ministerul de Justiţie – şi câţiva
secretari de Stat. Nici măcar în 2008, cu ocazia alegerilor europene din
2009 sau, mai aproape de zilele noastre, la regionalele din 2010 (în
_____
4
Margaret Canovan, Populism, Harcourt Brace Jovanovich, (New York,
1981); Yves Mény, Yves Surel, Par le peuple, pour le peuple, Fayard, Paris,
2000; Paul Taggart, Populism, Open University Press, Buckingham, 2000.
376
ciuda simbolicelor victorii la nivelul preşedinţilor regiunilor Veneto şi

Piemonte), în nicio ocazie rezultatele Ligii nu se apropie de cifrele
obţinute de partidele menţionate mai sus în alegeri naţionale (rezultate
cuprinse între 12 şi 22,7%). Pentru a putea descifra sensul acestei
aparente contradicţii – guverne „populiste” fără suportul unei
puternice mişcări populiste – este necesar, într-o manieră sintetică, să
ne uităm la natura specifică a fenomenului de care ne ocupăm în cazul
italian5.
Fie că urmărim accepţia pe care o dă Cas Mudde6, aceea de
ideologie bazată pe convingerea că societatea este divizată de o
profundă fractură între întregul „pur” al oamenilor simpli şi guver-
nanţii corupţi, fie că luăm în consideraţie fenomenul mai degrabă ca o
mentalitate, o forma mentis dependentă de o viziune specifică a ordinii
sociale bazată pe credinţa în virtuţile înnăscute ale poporului, pe baza
căruia îşi revendică primatul şi îşi legitimează acţiunea politică şi de
guvern7, ştim că populismul poate lua forme destul de diferite şi de
intensitate variată, în funcţie de semnificaţia care este acordată
noţiunii de popor, de circumstanţele în care se desfăşoară şi de
caracteristicile promotorilor acestuia. În mod particular, acesta poate
inspira o mobilizare colectivă organizată şi de durată, dependentă de o
mişcare politică structurată şi de un program coerent, sau se poate
traduce într-un stil mai mult sau mai puţin improvizat care este
„susceptibil de a pune în mişcare diferite materiale simbolice şi de a se
plasa în diverse poziţii ideologice, preluând culoarea politică a
_____
5
Pentru mai multe detali sugerãm Marco Tarchi, „Populism Italian Style”, în
Yves Mény, Yves Surel eds., Democracies and the Populist Challenge,
Palgrave, Basingstoke, 2002, pp. 120-138; Marco Tarchi, L’Italia populista,
Il Mulino, Bologna, 2003.
6
nr. 4, 2004, pp. 542-563.
7
Marco Tarchi, „Il populismo e la scienza politica. Come liberarsi del
‘complesso di Cenerentola’”, Filosofia politica, vol. XVIII, nr. 3, 2004, pp.
411-429.
377
locului” şi care apare ca „un ansamblu de operaţiuni retorice activate

de către exploatarea simbolică a unor reprezentări sociale”8.
Aceste două modalităţi de expresie ale mentalităţii populiste
se pot prezenta regrupate într-un singur subiect sau se pot dezvolta
separat. Particularitatea cazului italian consistă în evoluţia simultană şi
într-o formă extrem de viguroasă a celor două interpretări ale
populismului, chiar dacă prin două subiecte politice distincte. Prima
este încarnată de către Liga Nord; a doua cu precădere de către Silvio
Berlusconi, dar şi de alţi actori politici de la Partidul Radical al lui
Marco Pannella până la mişcarea de protest de stângă a „Horilor”
(Girototondi), de la Reţeaua primarului din Palermo, Leoluca
Orlando, până la Italia Valorilor a fostului magistrat Antonio Di Pietri,
personaj simbolic al luptei împotriva corupţiei clasei politice din aşa
numita „Prima Republică” partidocratică – care pe baza unor motive
diferite şi cu intensitate variabilă au încercat să îi facă concurenţa pe
acelaşi teren. În timp ce Liga se legitimează totuşi în baza unui
concept de popor în care se dizolvă atât ethnos-ul cât şi demos-ul, fără
a neglija să asocieze critica regulară a funcţionării deficitare a
sistemului politic unui puternic apel identitar9, alţi „antreprenori” ai
populismului italian au pretins a da glas exclusiv masei de cetăţeni
ignoraţi de elite insensibile şi egoiste, concentrându-se pe un mesaj
antipolitic sau antipartid.10
_____
8
Pierre-André Taguieff, L’illusion populiste, Berg International, Paris, 2002,
p. 80.
9
Margarita Gomez Reino, Ethnicity and Nationalism in Italian Politics,
Ashgate, Aldershot, 2002; Roberto Biorcio, La Padania promessa. La
storia, le idee e la logica d’azione della Lega Nord, Il Saggiatore, Milano,
1997.
10
Luciano Bardi, „Anti-party sentiment and party system change in Italy,”
European Journal of Political Research, vol. 29, nr. 3 1996, pp. 345-363;
Massimo Crosti, „Per una definizione del populismo come antipolitica”,
Ricerche di storia politica, vol. VII, nr. 3, 2004, pp. 425-443; Ilvo Diamanti,
„Anti-politique, télévision et séparatisme: le populisme à l’italienne,” in
Pierre-André Taguieff (ed), Le retour du populisme: un défi pour les
378
Cauze ale expansiunii populismului

în Italia anilor ’90
Pentru a înţelege care sunt factorii ce au determinat valul de

populism care a invadat politica italiană în anii ’90, este necesar să
adoptăm o perspectivă cronologică de lungă durată, încercând astfel să
identificăm, în această creştere neprevăzută, impactul specific al unor
elemente structurale precum lipsa de încredere în clasa politică
răspândită la nivelul întregii ţări, dar şi acţiunea unor persoane care
recurg la argumentări şi stereotipe populiste pentru a-şi construi sau
lărgi propriul bazin electoral, ocupând un spaţiu politic potenţial
disponibil.
Chiar dacă lăsăm de o parte moştenirea, care nu trebuie totuşi
minimizată, a peste douăzeci de ani de regim fascist11, nu se poate uita
că, încă înainte de sfârşitul celui de-al Doilea război mondial, se
răspândise la nivelul unei părţi consistente a opiniei publice italiene un
profund sentiment de neîncredere faţă de omenii politici de profesie,
curent care avea să dea naştere Frontului omului oarecare12. Acesta
din urmă este, din mai multe puncte de vedere, un adevărat precursor
al poujadismului francez; în anii 1946-1947, în regiunile din Sud
părea a putea concura cu Democraţia creştină în atragerea voturilor
moderat-conservatoare. Ostilitatea faţă de partide şi oameni politici,
_____
démocraties européennes, Encyclopædia Universalis, Paris, 2004. A.
Mastropaolo, Antipolitica. All’origine della crisi politica italiana, Ancora,
Napoli, 2000; Alfio Mastropaolo, La mucca pazza della democrazia. Nuove
destre, populismo, antipolitica, Bollati Boringhieri, Torino, 2005; Thomas
Poguntke, „Anti-Party Sentiment. Conceptual Thoughts and Empirical
Evidence: Explorations into a Minefield”, European Journal of Political
Research, vol. 29, nr. 3, 1996, pp. 319-344.
11
Un regim care nu se poate încadra în categoria populistă pentru că
subordona în mod riguros poporul (precum şi naţiunea ca fiind prin
excelenţă contenitorul şi unicul loc de exprimare al acestora) Statului, ci
pentru că îşi alimenta constant propaganda cu formule populiste.
12
Sandro Setta, L’Uomo qualunque (1944-1948), Laterza Roma, Bari, 2005.
379
consideraţi precum paraziţi ai societăţii, inamici al interesului colecti-

vităţii şi interesaţi numai de apărarea propriilor privilegii, rămâne
activă pentru mai multe decenii în societatea italiană, generând un
nivel cronic de insatisfacţie faţă de felul în care funcţionează
democraţia, aşa cum arată de altfel datele înregistrate de Euro-
barometre: între 1972 şi 1994. Această insatisfacţie caracterizează un
procentaj aproape dublu faţa de media celorlalte state membre şi nu
coboară niciodată sub un procent de 70%, ci în anumite momente s-a
apropiat de valori de 90%13.
Atunci când anchetele Tribunalului din Milano au demonstrat
cât de extinsă şi ramificată era reţeaua de corupţie din administraţia
publică pentru care partidele – cu precădere cele de guvern, dar şi cele
din opoziţie – erau responsabile, detaşarea psihologică între cetăţeni şi
elite politice, care fierbea silenţioasă sub pojghiţa sistemului
clientelar, s-a transformat rapid într-o formă de protest zgomotoasă,
recuperată de antreprenorii politici ai populismului atât la stânga dar
mai ales la dreapta spaţiului politic. În mod firesc, chiar dacă reacţia
anti-partide bazată pe scandalul mitelor (numit simbolic „tangen-
topoli”) a fost vehiculul principal care a permis creşterea populismului
în Italia, terenul pe care explodează aceste proteste a fost pregătit de o
serie de factori eterogeni, fiecăruia dintre aceştia literatura ştiinţifică
trebuind să îi acorde atenţia meritată.
În primul rând, chiar dacă sondajele demonstrează faptul că
insatisfacţia faţă de clasa politică şi colonizarea partidică a instituţiilor
era răspândită la nivelul întregii ţări, întâlnirea acesteia cu oferta
politică populistă s-a petrecut cu precădere în regiunile din Nord,
adică în acele zone în care, pe baza cercetărilor unor faimoşi socio-
logi14, se regăsea un nivel mai înalt de capital social şi spirit civic. Nu
se observă, astfel, o explozie bazată pe o repulsie emotivă dictată de
_____
13
Leonardo Morlino, Marco Tarchi, „The Dissatisfied Society. The Roots of
Political Change in Italy”, European Journal of Political Research, vol. 30,
nr. 1, 1996, pp. 41-63.
14
Robert D. Putnam, Making Democracy Work: Civic Traditions in Modern
Italy, Princeton University Press, Princeton, 1993.
380
înapoierea culturală sau de incapacitatea de adaptare la logica

modernităţii. Este totuşi adevărat că dispare liantul anticomunist ca
urmare directă a căderii Zidului Berlinului şi a consecinţelor înre-
gistrate la nivel internaţional, un element care garantase Democraţiei
creştine timp de aproape patruzeci de ani o solidă majoritate relativă a
consensurilor. O parte a alegătorilor care votase pentru partidul de
centru catolic se detaşează, exprimându-si dezacordul faţă de politicile
sociale ale guvernului căruia îi era imputată o excesivă presiune
fiscală, o creştere importantă a birocraţiei şi un dezechilibru în
favoarea regiunilor din Sud ineficiente şi neproductive.
Acuzând aşa-zisul „statalism” sau, altfel spus, tendinţele
centralizatoare ale guvernului (dispreţuiţii „oameni politici de la
Roma”, trataţi precum hoţi ai banului public şi împărtăşind sloganul
„Roma hoaţă”) şi reclamând federalismul ca un remediu al tuturor
relelor, Liga Nord a reanimat clivajul centru vs. periferie, opoziţie
structurală care nu fusese niciodată complet cicatrizată în timpul
procesului de formare a Statului unitar, şi a asociat exagerarea
„chestiunii septentrionale” cu clasica tema populistă de denunţare a
„puterilor” elitelor politice şi economice, demonstrând astfel cât de
fragmentată şi contradictorie era cultura politică italiană dincolo de
discursurile oficiale.15
Marele succes al Ligii între 1989 şi 1992 se bazează mai ales
pe aceasta matrice, dar poate fi explicat şi în legătură directă cu câteva
caracteristici structurale. Astfel, declinul puterii de atracţie al
ideologiilor limitează capacitatea de mobilizare a partidelor de masă şi
trimite pe piaţa electorală câteva milioane de alegători deziluzionaţi şi
tentaţi de protest. Progresiva secularizare a societăţii slăbeşte
legăturile dintre instituţiile catolice şi opinia publică, chiar şi în zonele
tradiţional „albe” precum Veneto şi Lombardia, provocând astfel o
fisură în rezerva de voturi a Democraţiei creştine. În plus, criza
economică care urmează perioadei de aur a anilor optzeci provoacă
_____
15
Ilvo Diamanti, Il male del Nord. Lega, localismo, secessione, Roman,
Donzelli, 1996.
381
mutarea centrului de greutate al sistemului de producţie de la nivelul

industriei grele, pradă unei redimensionări puternice acompaniate de
dureroase restructurări care produc şomaj, către mica industrie.
Aceasta din urmă contestă nivelul de impozite impus de Statul social,
cere eliberarea de restricţiile birocratice şi are o relaţie dificilă cu
sindicatele. Nu trebuie, în sfârşit, uitată creşterea imigraţiei din ţările
sărace, alimentată cu precădere de debarcările clandestine pe coastele
italiene a unui număr important de africani şi asiatici16. În ultimii
douăzeci de ani, imigraţia a determinat o creştere importantă a
numărului de rezidenţi străini legali, fără a lua în calcul şi importantul
număr de clandestini. Ponderea acestora pe piaţa muncii creşte
constant ajungând la 10%, cu variaţii de la un sector economic la altul;
la nivelul global al societăţii imigranţii reprezintă 4,2% din populaţia
Italiei. Transformarea multi-etnică a mai multor comunităţi locale, mai
ales în regiunile din Nord cu mai multe oportunităţi ocupaţionale
pentru noii veniţi, a alimentat angoase de ordine publică şi privitoare
la identitatea culturală autohtonă. Pe acest teren Liga a dezvoltat o
puternică propagandă xenofobă pentru a-şi lărgi bazele de consens cu
precădere în păturile joase, preocupate direct de concurenţa unor
imigraţi gata sa accepte, în vederea supravieţuirii, locuri de muncă „la
negru” sau oricum mai puţin plătite sau mai puţin tutelate la nivel de
sindicate.
Elogiul populist al virtuţilor „micului popor” muncitor,
inamicul complicaţiilor şi sătul de o clasă politică care nu-şi menţine
promisiunile electorale, continuator al modurilor de viaţă tradiţionale
şi neîncrezător în predicările intelectuale progresiste reuşeşte, astfel,
să obţină o imediată reacţie pozitivă, în diferite sectoare ale societăţii
septentrionale (mai ales la nivelul micii burghezii antreprenoriale şi
comerciale, dar şi în ceea ce îi priveşte pe muncitori şi ţărani). Şi
datorită sistemului electoral proporţional, Liga începe să aleagă
_____
16
Este vorba de o medie anuală de aproximativ 400.000 imigraţi, aşa cum
arată statisticile organizaţiilor umanitare. Nu toţi răman pe solul italian, o
parte din aceştia se deplasează ulterior către celelalte ţări ale Uniunii
europene.
382
numeroşi reprezentanţi în consiliile comunale şi provinciale ale

regiunilor din Nord, devenind adesea un pivot în formarea guvernelor
locale. Limbajul agresiv şi spontan al exponenţilor acesteia, aproape
toţi neofiţi ai politicii care nu cunosc bunele maniere instituţionale, a
provocat adesea reacţii indignate din partea partidelor concurente.
Acestea din urmă, în încercarea de a împiedica progresul Ligii,
formează alianţe tactice în ciuda distanţelor ideologice care îi separă;
acest cordon sanitar nu a reuşit însă decât să sublinieze „diversitatea”
revendicată de leghişti, accentuându-le imaginea de interpreţi genuini
ai „ţării reale” în lupta cu aroganta „ţară oficială”, cu efecte net
pozitive asupra rezultatelor electorale ale acesteia. Mesajul anti-
establishment promovat de Ligă, dincolo de succesele înregistrate în
Nordul Italiei, a devenit o sursă de imitaţie generând un nivel de
atenţie important şi în alte zone ale ţării, ceea ce explică numărul
important de liste de protest care sunt înregistrate la alegerile locale
din 1990, dincolo de sfera de influenţă a partidelor tradiţionale. Creşte
şi absenteismul la vot, trecând de la 8,4% în 1976 la 19,1% şi aceasta
cu precădere în Sud unde Liga nu putea atrage direct votanţi ţinând
cont de polemicile anti-meridionale şi de fenomenele analoage locale
care nu fuseseră încă instituţionalizate. Potenţialul electoral populist a
devenit astfel un element crucial în dinamicele sistemului politic.
Orgoliosul ostracism nu mai poate însă avantaja Liga după
succesul electoral din 1992, când cu ocazia alegerilor legislative
obţine 8,7% din voturi la nivel naţional. Modificarea sistemului
electoral într-o direcţie majoritară17 favoriza evident forţele politice
dispuse a se agrega în coaliţii şi Liga este obligată să îşi revizuiască
poziţiile. Dacă Liga refuză iniţial această logică cu ocazia alegerilor
locale din 1993 şi preferă să se prezinte singură cu un mesaj anti-
partid îndreptat împotriva tuturor candidaţilor de stânga, de dreapta
sau de centru, liderul său U. Bossi şi colaboratorii acestuia au trebuit
_____
17
Tendinţele majoritare pătrund în câmpul politic italian începând cu 1993 în
alegerile primarilor şi ale consiliilor comunale şi provinciale, din 1994 se
extind la nivelul legislativelor şi din 1995 privesc şi preşedinţii şi consilierii
regionali.
383
să se adapteze necesităţii de a stabili coaliţii. Baza de voturi obţinute,

chiar dacă consistentă, nu era suficientă pentru a câştiga balotaje
împotriva adversarilor coalizaţi, cu precădere în cazul balotajelor cu
partide de stânga. La nivelul marilor oraşe, singura excepţie era
Milano, oraş în care unul dintre cei mai vizibili lideri al Ligii, M.
Formentini, avea să fie primar timp de patru ani. Riscul de a pierde o
mare parte a alegătorilor câştigaţi în anii precedenţi, atraşi de mesajul
populist dar şi stimulaţi de căutarea unor alternative câştigătoare în
faţa stângii, într-un climat de polarizare din ce în ce mai acut, se
regăseşte la baza acordului dintre Ligă şi Silvio Berlusconi. Acesta din
urmă apare, tocmai pe terenul mentalităţii populiste, ca un puternic
tovarăş de strada dar în acelaşi timp şi ca un insidios concurent. Este
amplu cunoscut faptul că întâlnirea-altercaţia dintre cei doi actori
principali ai populismului italian a produs rezultate alternate. La
început se înregistrează un succes imediat cu ocazia alegerilor
legislative din martie 1994 în ciuda unei redimensionări a rezultatului
Ligii faţă de alegerile precedente. Coborând sub nivelul înregistrat cu
doi ani înainte, Liga riscă o progresivă eroziune a appeal-ului în
favoarea aliatului care se putea baza pe extraordinare resurse
mediatice. După acest succes se observă o rapidă şi dură ruptură care
culminează cu un schimb reciproc de insulte si acuze între cei doi
lideri. O nouă apropiere se observă în 2000 şi un nou acord este
semnat, premergător unui nou succes în 2001 când formează din nou
guvernul.
Două forme diferite, aliaţi şi concurenţi ai

populismului
Berlusconi şi Liga au oferit două variante distincte, câteodată

contradictorii dar cel mai adesea complementare, ale populismului. Şi
tocmai la acest nivel poate fi găsit motivul succesului alianţei din
2000 până în zilele noastre, dar şi sămânţa instabilităţii acestui raport
de coaliţie în care partidul lui Bossi suferă de un complex de
384
inferioritate de care doar în câteva ocazii reuşeşte să se debaraseze.

Necesitatea de a găsi puncte de echilibru între aşteptările şi ambiţiile
partidelor din Casa libertăţii, împinse în această colaborare de
motivaţii diferite, determină percepţia poziţiilor Ligii ca fiind extreme
şi doar minimal integrate în acţiunile de guvern, limitându-le adesea la
un nivel declarativ fără nicio aplicaţie.
Pentru a menţine un rol incisiv şi pentru a nu da impresia
militanţilor de a se afla într-o poziţie de subaltern fată de partenerul de
coaliţie, Liga Nord a continuat să afişeze chiar şi în timpul guvernării
câteva elemente caracteristice pentru specificitatea sa ideologică,
refuzând o completă instituţionalizare. Strada instituţionalizării avea
să fie parcursă cu perseverenţă de către Alianţa naţională care, tocmai
pentru acest motiv, într-o tendinţă opusă faţa de alte partide care
provin dintr-o familie cu origini de extrema dreaptă, a evitat constant
să cedeze atracţiei stilului populist şi a adoptat strategia acreditării ca
un partid responsabil şi ataşat Statului. Mesajul exprimat de către Ligă
în manifeste, ziare sau documente a rămas sintetic, maniheist şi
direcţionat către omul simplu, făcând apel la identitatea locală ca o
bază pentru reconstruirea unei comunităţi omogene, solide şi sigure,
fără discriminări de clasă; recunoaşterea unor interese (şi valori)
comune tuturor celor care fac parte era clară şi indiscutabilă.
Chiar dacă cu tonuri mai puţin aprinse decât în timpul fazei
secesioniste dintre anii 1996 şi 1999, visul unei Padanii independente
ocupă în continuare un loc central în discursul liderului Bossi,
implicat direct în operaţia de exorcizare a impresiei că partidul său ar
putea deveni un partid ca toate celelalte. Renunţarea la o parte din
complexul aparat simbolic construit de-a lungul anilor, cu manifestaţii
de masă în câmpia Pontida, cu jurăminte publice prin care lideri şi
militanţi se angajau să rămână fideli „poporului din Nord” şi
mişcării18, cu proclamaţii virtuale de Republici şi State autonome de
restul Italiei, cu rituri de consacrare în stilul păgân al teritoriului din
zona fluviului Po, cu utilizarea steagurilor şi cămăşilor verzi ca
_____
18
În acest fel se operează identificarea între „poporul din Nord” şi mişcare.
385
simulacre ale identităţii colective oferite militanţilor, a fost justificată

ca un sacrificiu indispensabil într-o fază de tranziţie cu scopul de a se
apropia de perspectiva unei devolution federaliste. Nu e de altfel un
hazard că aceasta se regăseşte printre elementele centrale ale legii de
revizuire a Constituţiei propusă de guvernul Berlusconi, adoptată de
Parlament dar ulterior respinsă de alegători în urma referendumului ad
hoc din 25-26 iunie 2006.
Fără a renunţa la limbajul brusc, agresiv, grosolan şi plin de
exagerări care a devenit un element definitoriu al Ligii şi continuând a
recunoaşte în U. Bossi o autoritate charismatică care nu poate fi pusă
în discuţie chiar dacă liderul suferă, în urma unui ictus, de o serie de
probleme fizice, Liga a încercat să rămână coerentă în limitele
posibilului, cu programele sale, chiar şi în timpul guvernărilor,
adaptând mesajul său ideologic circumstanţelor, rămânând astfel
fidelă canoanelor populismului. Pe de o parte, elogierea calităţilor
micilor antreprenori, self-made men care şi-au construit averile
plecând de la nimic, fără a putea conta pe nimeni altcineva decât pe
propria voinţă şi capacitate, pe de altă parte apologia artizanilor şi ai
micilor comercianţi în lupta cu supermarket-urile, băncile şi cămătarii
(pe scurt, împotriva celor „puternici” care ar dori să îi sugrume),
aceste imagini au fost utilizate ca suport al propunerilor de reducere a
impozitelor şi de reformă a sistemului pensiilor în favoarea acestor
categorii. Partidocraţia a continuat să fie o ţintă privilegiată: puterea
pe care partidele continuă să o exercite asupra societăţii a fost criticată
ca o sursă de corupţie care motivează cetăţenii să nu respecte legile, să
distrugă ierarhiile naturale bazate pe merit şi să distorsioneze com-
petiţia din câmpul economic printr-o reţea de favoritisme clientelare.
Iniţial expuse într-o logică regionalistă şi autonomistă, criticile
Statului italian s-au mutat treptat către versantul ineficienţei,
degenerării oligarhice, deferenţei în faţa „puterilor importante”: insti-
tuţii bancare supranaţionale precum Uniunea europeană, organismele
de credit internaţionale sau marea industrie.
Ostilitatea faţă de imigraţie, element central al discursului
Ligii, a permis acesteia să culeagă şi să alimenteze angoasele păturilor
sociale preocupate de lipsurile imputate creşterii numărului de străini,
386
precum şomajul, lipsa de calitate a serviciului public – educaţie,

sănătate, politici sociale, creşterea criminalităţii, dispariţia stilurilor de
viaţă tradiţionale. Această ostilitate iese din contextul propagandei
pentru a se transforma într-o acţiune legală de limitare a accesului
ilegal de imigranţi prin intermediul aşa numitei legi Bossi-Fini, după
numele promotorilor acesteia. În paralel, lupta împotriva globalizării a
continuat prin cererile de măsuri protecţioniste, printre care se
detaşează introducerea de taxe vamale pentru a limita invazia de
produse ieftine din China sau din alte ţări asiatice sau africane.
Revendicarea ataşamentului faţă de rădăcinile culturale populare a
dobândit o nouă vigoare în urma atacurilor teroristice din 11
septembrie 2001. Astfel, critica imperialismului american care dura
din timpul războiului din Kosovo se opreşte brusc; este inaugurată, în
schimb, era anti-islamismului radical acompaniat de un ataşament
neaşteptat faţă de „valorile Occidentului” care fuseseră repudiate ca
fiind manifestaţii ale hegemoniei americane în Europa; se proclamă
astfel primatul „civilizaţiei creştine”19.
Datorită accentului pus pe garanţia securităţii (înăsprirea
luptei împotriva criminalităţii şi a imigraţiei), a moralităţii (lupta
împotriva corupţiei, condamnarea homosexualităţii, apărarea familiei
şi a tradiţiilor) şi a condiţiilor de viaţă a păturilor sociale mai puţin
apărate de către partidele rivale şi de către sindicate (protecţionism
comercial, opoziţia faţă de redimensionarea mecanismelor politicilor
sociale referitoare la antreprenorii autonomi), Liga s-a prezentat de la
început ca o mişcare populistă cu caracteristici atât protestatare cât şi
identitare, care îşi declară suportul pentru eliberarea comunităţii de
referinţă de toate relele care o ating pe dinăuntru şi pentru a o prezerva
de coroziunea agresiunilor din afară. Poporul la care Liga se referă
_____
19
Amintim în acest sens reacţia ministrului Ligii, R. Calderoli în timpul
scnadalului lansat de publicarea în câteva ziare europene a unor caricatuiri
cu Mahomet, desene considerate blasfeme de către majoritatea populaţiei
musulmane. Ministrul Ligii s-a prezentat într-o emisiune televizată cu un
tricou care reproducea câteva din acele caricaturi satirice. În urma acestui
gest, Calderoli a fost obligat de Berlusconi să se îşi dea demisia.
387
este în acelaşi timp ethnos şi demos, o comunitate idealizată în care

distincţiile de clasă nu au nici o pertinenţa, o entitate genuină,
sănătoasă, naturală, necoruptă de viciile care contaminează clasa
guvernantă, o formă de agregare a oamenilor oneşti şi muncitori,
complet diferită de cei care le impun în mod ilegitim propria voinţă:
oamenii politici, birocraţii, intelectualii, cei care fac lobbying,
bancheri, etc. Cu trecerea timpului, ţinând cont de diversele modificări
ale strategiei, acest caracter populist nu a dispărut, limitându-se doar
la o uşoară adaptare la evoluţia circumstanţelor. În opoziţie sau la
guvern, scopurile proclamate ale mişcării au rămas coerente: să se dea
voce poporului, în interesul căruia liderii mişcării declară că
acţionează, să apere interesele acestuia în faţa aroganţei şi falsităţii
celor puternici, să îl apere de pericolele care îl ameninţă în interiorul
frontierelor şi dincolo de acestea, sa îi conserve caracteristicile
„autentice” şi tradiţiile care se regăsesc la baza identităţii sale. Pentru
a-şi păstra un spaţiu electoral autonom, atunci când era la guvern, Liga
a fost chiar obligată să menţină o poziţie „belicoasă”, cu riscul
destabilizării campaniilor politice la care participa, în anumite
momente detaşându-se de deciziile luate, precum în cazul negocierilor
dintre Uniunea europeană şi Turcia. Candidatura acesteia din urmă
este puternic contestată de către Ligă care vede în Turcia o ameninţare
a identităţii culturale a continentului şi riscul unui nou val de
imigranţi.
Diferită, dar nu mai puţin eficace, este versiunea populi-
smului lansată alegătorilor italieni de către S. Berlusconi. Stilul cu
care acesta se prezintă publicului nu lasă spaţiu improvizaţiilor sau
hazardului; alegerea tonului sau a temelor populiste depinde mereu de
grupul ţintă căruia i se adresează. Totuşi în personajul de referinţă, în
mentalitatea şi imaginea care îl acompaniază de la începutul aventurii
sale politice sunt prezente câteva caracteristici care îi permit să se
încadreze în mod natural în rolul asumat şi să îl joace în mod foarte
convingător. Este vorba de un self-made man de succes care nu a
negat niciodată legăturile cu mediul său social mediu burghez şi, în
ciuda unei importante averi acumulate, încearcă să se prezinte ca un
om simplu: mai capabil să fructifice calităţile de care dispune şi, în
388
mod sigur, mai norocos, dar, totuşi, făcut din aceeaşi ţărână ca şi
ceilalţi. „Sunt unul dintre voi” este una din frazele cele mai utilizate
atunci când dialoghează cu publicul. Promovând un stil paternalist şi
liniştitor, Berlusconi se proclamă mereu ca fiind interpretul şi
apărătorul voinţei populare, dar tribuna sa ideală nu este într-o
reuniune de partid, ci micul ecran pe care, din poziţia de proprietar a
trei canale de televiziune, îl cunoaşte la perfecţie. Modelul de la care
se inspiră nu este mobilizatorul de mase, ci proprietarul unei între-
prinderi care declară că va rezolva problemele economice, va distribui
responsabilităţile şi va garanta colaborarea tuturor salariaţilor.
De când a decis să intre în competiţia politică, S. Berlusconi
nu a pierdut nicio ocazie pentru a aminti că este „împrumutat”
temporar politicii: vine din lumea afacerilor şi se va întoarce acolo
atunci când va salva ţara de la dezastrul la care ar conduce-o un
guvern de stânga. Punctul central al discursului său este sublinierea
faptului de a proveni din afara vieţii politice şi deci al grupului elitelor
corupte şi lipsite de rezultate care a provocat atât de multe rele „iubitei
sale ţări”. A subliniat adesea că înainte de orice este un antreprenor şi
nu a avut nici o reticentă în a declara în sediul Parlamentului, în
calitate de Prim ministru: „Nu fac, nu am făcut şi nu voi face nimic
care să fie justificat din simple motive de profesionalism politic sau
partidic”.20 Ceea ce Hermet a numit „antipolitica postideologică”21 a
fost aplicat pentru a scoate în evidentă lipsa de apartenenţa la limbajul
şi obiceiurile care caracterizează clasa politică tradiţională. „Princi-
piile ermetice” şi „ideologiile complicate” sunt explicit interzise din
programele aceluia care trebuie să rămână şi trebuie considerat ca
fiind o mişcare, exprimând astfel „aversiunea deschisă faţă de politica
partidelor”, „politica politiciană” lipsită de sinceritate şi destinată în
_____
20
Silvio Berlusconi, Discorsi per la democrazia, Mondadori, Milano, 2001, p.
43.
21
Guy Hermet, Les populismes dans le monde, ..., p. 395.
389
mod inevitabil să se transforme în partidocraţie. „Atunci când aud că

Forţa Italia este un partid”, asigură acesta, „îmi vin frisoane”22.
Dar nu numai partidele şi exponenţii acestora au devenit o
ţintă a criticilor acestuia. Deşi afişează mult respect faţă de instituţiile
reprezentative – spre deosebire de U. Bossi care le transformă în
subiecte de sarcasme şi injurii – declarând un respect aproape sacru
faţă de Parlament, în calitate de instituţia care încarnează suveranitatea
populară, adesea S. Berlusconi a criticat lipsa de rezultate a acestora şi
a ilustrat carenţele acestora în opoziţie cu eficienţa întreprinderilor
private unde domneşte meritocraţia.
Valorizarea calităţilor morale legate de familie şi de profesie
este un alt element al eşafodajului populist al retoricii liderului Forţei
Italia. Nu este numai important pentru S. Berlusconi să ridiculizeze
modul de acţiune şi chiar felul de a fi al oamenilor politici de profesie,
este necesar ca şi cei care îl ascultă să se simtă psihologic ridicaţi la
acelaşi nivel cu omul care le promite un viitor mai bun. Pentru a
stimula această sintonie, Berlusconi adoptă comportamente de
complicitate cu grupurile cărora li se adresează, pentru a apărea ca
singurul interpret sincer şi demn al gândirii oamenilor simpli. Evident
ştie perfect cui i se adresează şi celebrarea virtuţilor omului mediu este
orientată nu către o comunitate idealizată şi abstractă – aşa cum este
poporul padan evocat de Ligă –, ci în mod concret poporul consu-
matorilor şi al telespectatorilor, adevărata „ţară reală” care se opune
„ţării oficiale”. Aceasta din urmă este identificată cu birourile puterii
politice şi cu iluziile intelectualilor, într-un conflict care se rezumă în
realitate la o ciocnire între ordinea socială şi ordinea politică.23
Conştient de faptul că identitatea italienilor şi stilul lor de viaţa sunt de
acum transformate de modelele propuse de mijloacele de comunicare
în masă, S. Berlusconi utilizează un limbaj simplu, clar, esenţial şi
_____
22
Silvio Berlusconi, L’Italia che ho in mente: i discorsi a braccio,
Mondadori, Milano, 2000, p. 140.
23
Vicenzo Susca, „Berlusconi il barbaro ovvero il primo tra gli ultimi”, in
Alberto Abruzzese, Vicenzo Susca, Tutto è Berlusconi. Radici, metafore e
destinazione del tempo nuovo, Lupetti, Milano, 2004.
390
câteodată elementar pe care cetăţeanul oarecare este obişnuit să îl audă

la televiziune şi care îi creează senzaţia de a putea, în cele din urmă,
înţelege ceva din acele discursuri politice de obicei obscure şi fetide.
Fiind conştient de aceste trăsături generale, Berlusconi emite constant
un elogiu al bunului simţ al „Italiei adevărate care munceşte” pe care o
opune „Italiei care stă la taclale”24. Pentru a completa cadrul
populismului berlusconian, nu lipsesc din discursul acestuia concesii
retorice în favoarea celor abandonaţi, celor slabi, şomerilor, celor în
vârstă, pe scurt a celor precari, „oamenii simpli” pe care partidele şi
sindicatele de stânga i-au abandonat pentru a apăra intereselor celor
care sunt deja protejaţi. „A ajuta pe cine a rămas în urmă este o datorie
morală” aminteşte un slogan imprimat lângă imaginea surâzătoare a
preşedintelui Forţei Italia din timpul campaniei pentru alegerile din
2001, amintind că aşa zisul „conservatorism mizericordios” nu este o
invenţie a lui George W. Bush.
Toate acestea nu ar putea fi altfel pentru un om care, în
aceeaşi campanie menţionată mai sus, afişa două chipuri opuse
pretinzând a concilia ceea ce părea ireconciliabil: „preşedintele de
Consiliu antreprenor” care este şi „preşedintele de Consiliu muncitor”
(se subînţelege, în serviciul ţării şi al celor care trăiesc acolo).
Apologia valorilor oamenilor simpli nu epuizează totuşi gama de
forme expresive ale acestei mentalităţi. Fie atunci când se află în faţa
unei mase care îl venerează, fie atunci când prezintă un discurs în aula
parlamentară care îi este parţial opusă, S. Berlusconi citează regulat
poporul. În cea mai mare parte a cazurilor, acesta utilizează expresii
care descriu o politică mai bună dacă ar reuşi să integreze instanţe de
democraţie directă: Statul trebuie să fie în serviciul cetăţenilor şi nu
viceversa, cetăţeanul trebuie să fie suveran, „democraţia se va întoarce
doar atunci când va fi valorizată din nou voinţa populară”, suvera-
nitatea aparţine poporului care este unicul titular şi cine ignoră voinţa
poporului distruge rădăcinile care alimentează contractul care uneşte
cetăţenii. Recunoaşterea unei „cereri de democraţie directă, de o
_____
24
Silvio Berlusconi, Discorsi per la democrazia,..., p. 177.
391
legătură directă între popor şi guvern” care să înceapă de jos în sus

este coerentă cu apologia voinţei populare la care ar adera orice alt
tribun popular: „Noi dorim ca poporul să conducă Statul, nu ca Statul
să conducă poporul. Dorim ca sufletul popular să penetreze instituţiile
şi să elimine toate fantomele” afirma, astfel, Berlusconi în Camera
Deputaţilor în ziua în care aveau să înceapă lucrările Comisiei pentru
reforma Constituţiei, vorbind chiar şi de necesitatea unor „puteri mai
apropiate de popor”25. Cu alte ocazii, liderul Forţei Italia a susţinut că
mandatul electoral, atunci când este trădat de către cine l-a primit,
devine hârtie de aruncat la gunoi26, iar poporul înşelat ar trebui sa
poată revoca mandatul. In lipsa acestei revocări, puterea de decizie a
poporului asupra propriilor destine politice este de fapt sechestrată.
Evident, fiecare din aceste afirmaţii este calculată şi orientată în
funcţie de necesităţile momentului; poate fi utilă pentru a sublinia
legitimitatea propriilor acţiuni atunci când se află la guvern sau pentru
a nega acţiunile altcuiva atunci când se află în opoziţie. Sunt, de altfel,
frecvente referirile la necesitatea ca poporul să rămână unit în jurul
ideii de bine comun care transcende clivajele partidice şi care refuză
ca fiind calamităţi funeste invidia socială şi ura de clasă. Mult mai
marginale şi mai sobre decât predicile altor protagonişti ai neopo-
pulismului european, chiar dacă nu lipsesc cu desăvârşire, sunt
referirile la pericolele pe care imigraţia (criticată doar atunci când este
clandestină), criminalitatea, corupţia le reprezintă pentru poporul
sănătos.
Populismul lui Berlusconi are, în cele din urmă, un evident
substrat plebiscitar. Acesta este convins că suveranitatea opiniei
publice într-o democraţie nu poate suporta nici un fel de limitare, nici
măcar din partea instituţiilor alese. Un guvern condus de el nu trebuie
frânat în acţiunea sa de aplicare a unor reguli limitative, căci,
exprimând la perfecţie dorinţele majorităţii care i-a permis la origine
_____
25
Ibidem, pp. 174-175.
26
În mod curios, primul destinatar al acestei metafore este chiar U. Bossi, în
contextul rupturii care avea să se consume în 1994.
392
formarea, trebuie să se simtă liber de a le realiza, construind astfel o

„adevărată” democraţie. Apoi, dacă obstacolele sunt urmarea acţiunii
unor subiecte independente lipsite de o legitimare directă, precum este
cazul magistraturii; orice intervenţie de acest tip se configurează ca o
ingerinţă ilicită şi trebuie respinsă, căci în cazul unui conflict între
puterile statului, „ultimul cuvânt trebuie să aparţină mereu puterii
legitimate de către popor”27.
Acest plebiscitarism poate fi interpretat şi în sens opus: dacă
un guvern condus de adversari obţine în sondajele publicate de ziare
sau canale de televiziune procente scăzute de consens, aceste date sunt
suficiente pentru liderul Forţei Italia pentru a-l considera delegitimat
şi pentru a invoca substituirea. Aceeaşi logică se poate adapta şi în
cazul Parlamentului sau în ceea ce priveşte şeful Statului: totul se
petrece într-o adevărată „democraţie a audienţei”28. Apelul la popor a
fost până astăzi o componentă esenţială a stilului berlusconian, atât în
anii în care s-a aflat în opoziţie, atunci când s-a folosit de popor pentru
a-si delegitima adversarii care îl constrânseseră la o demisie în urma a
ceea ce numeşte o adevărată „lovitură de Palat”, tipică pentru politica
partidocratică a Primei Republici, fie după întoarcerea sa la guvern.
Chiar şi atunci când este preşedinte de Consiliu, acesta a continuat să
acuze vechia clasă politică de obstacole puse în cale antreprenorilor şi
a tuturor cetăţenilor capabili de creativitate şi inovaţie, să elogieze
soluţii simple şi liniare gândite de „oameni de acţiune” opunându-le
enigmaticelor alchimii propuse de cei care nu cunosc altă meserie
decât politica, să critice intelectualii care îi sunt contrari prezentându-i
ca fiind leneşi oportunişti. În plus, insistă în a susţine că „lumea” îi
cere să scrie legi aprobate de către majoritatea sa parlamentară.
Poporul este menţionat în continuu ca o figură simbolică în discur-
surile sale: câteodată desemnează susţinătorii acestuia, dar cel mai
adesea poporul întreg, titular şi custode al suveranităţii, cel care i-a
_____
27
Silvio Berlusconi, Discorsi per la democrazia,..., p. 255.
28
B. Manin, The Principles of Representative Government, Cambridge
393
consemnat sceptrul puterii şi este invocat ca bastion al dreptului de a

exercita responsabilităţile şi prerogativele care derivă din acea
investitură.
Populismul de guvern, populismele de opoziţie
Diversa configurare a celor două versiuni pe care le-am

descris în mod lapidar în prima parte a capitolului – care nu au fost
singurele manifestaţii ale populismului prezente în panorama politică
italiană a anilor ’90, dar cu siguranţa cele mai semnificative şi mai
compatibile între ele – a favorizat o amplă propagare a mentalităţii
populiste şi a temelor asociate acesteia. Atunci când Liga Nord şi
Forza Italia au subscris un pact de alianţa, acesta s-a transformat într-o
resursă utilă pentru a captura consensul electoral într-o ţară cu un
foarte scăzut nivel de încredere în partide, exponenţii politici şi modul
de a face politică pe baza unor medieri şi compromisuri continue
precum în timpul Primei Republici. Accentul propagandistic asupra
ineficienţei administraţiei Statului italian încă puternic impregnat de
clientelism, asupra necesităţii atât de a da răspunsuri clare şi decise
într-un context de lipsă de securitate la nivel intern şi internaţional
începând cu controale mai rigide ale fluxurilor migratoare, cât şi de a
apropia politica de nevoile cetăţeanului, împreună cu insistentele
campanii de opinie asupra necesităţii de a încredinţa guvernul unui
lider capabil de a intui în mod instinctiv şi imediat nevoile comu-
nităţii, toate aceste elemente au avut un rol important în netul succes
electoral al Casei Libertăţilor din 2001.
Dincolo de cuvinte, acţiunea guvernului nu avea să satisfacă
aşteptările unui număr important de alegători şi cinci ani mai târziu
aceştia aveau să îşi exprime preferinţa pentru un guvern de centru
stânga, chiar dacă cu o majoritate limitată în baza unei diferenţe de
mai puţin de 24.000 de voturi între Uniune şi alianţa ghidată de
Berlusconi. Se pune întrebarea dacă în momentul pasajului de la
opoziţie la guvern, instanţele populiste au atras mai puţin italienii sau
dacă, dimpotrivă, tocmai abandonarea acestora sau faptul că nu au fost
394
aplicate concret nu a dezamăgit o parte dintre alegători. Alternanţa din

2008 nu ne furnizează un răspuns definitiv la întrebarea de mai sus;
înfrângerea grupului adversar era datorată, înainte de orice evaluare a
programelor prezentate, imaginii de fragilitate demonstrată de al
doilea guvern Prodi, sfâşiat de conflicte interne şi de consecinţele
deciziei Partidului Democrat, abia creat, de a dizolva alianţa cu stânga
radicală şi de a se prezenta cu o singură listă, legată doar de Italia
Valorilor.
Analizând politicile guvernului Berlusconi între 2001 şi
2006, adică singura perioadă de guvernare – chiar dacă cu un moment
de cezură formală între două executive conduse de acelaşi preşedinte
de guvern – care acoperă o legislatură completă, se poate constata că o
parte dintre chestiunile care-i fascinează pe populişti au fost integrate,
într-o maniera cu mult mai moderată decât în varianta programelor
electorale, mai ales de către Liga Nord. În materie de imigraţie, legea
Bossi-Fini a instituit într-adevăr proceduri mai dure pentru
supravegherea şi expulzarea străinilor ilegali, dar a provocat în acelaşi
timp un val de sute de mii de legalizări de clandestini şi a delimitat
principiul cotelor anuale de admitere de cetăţeni extracomunitari cu un
permis de muncă, ceea ce contrazice promisiunea/ameninţarea
avansată de Bossi de a trimite caţi mai mulţi imigranţi acasă. Chiar şi
luările de poziţie foarte dure ale Ligii împotriva islamului şi ale
multiculturalismului, care culminaseră cu manifestaţii de protest
împotriva construcţiei de moschee, nu au împiedicat guvernul în
continuarea dialogului cu comunităţile musulmane italiene. Şi aceasta
chiar dacă Berlusconi avea să îmbrăţişeze linia dură a luptei împotriva
radicalismului islamic al administraţiei Bush.
Polemicile Ligii împotriva globalizării şi incitaţiile la
nesupunere faţa de dictatul „Superstatului de la Bruxelles” au rămas
pe hârtie, partenerii de guvern au ales să sprijine libertatea comerţului
internaţional şi să se implice direct în redactarea proiectului de
Constituţie europeană, respins de Bossi dar semnat personal de către
vicepreşedintele Consiliului, G. Fini. În ceea ce priveşte temele de
„lege şi ordine” – lupta împotriva micii criminalităţi, lipsei de
securitate urbană, drogurilor, ocupării ilegale de edificii mai ales din
395
partea grupurilor de extrema stângă etc. – implicarea guvernului a fost

mai clară, fără a concede totuşi spaţiu cerinţelor radicale ale Ligii,
precum repunerea în vigoare a condamnării la moarte pentru delicte
crude, recompense pentru capturarea criminalilor, interzicerea
manifestaţiilor asociaţiilor de homosexuali etc. Reducerea impozitelor
pe familie şi mai ales pentru IMM-uri a fost respectată, dar într-o
proporţie mai mică decât în forma promisiunilor electorale.
Transferarea puterilor de la Stat către Regiuni şi alte
administraţii locale care ar fi trebuit să apropie politica de oamenii
simpli şi să îi mărească nivelul de transparenţă avea să fie decisă prin
lege după o lungă dezbatere paralmentară, dar un referendum (în mod
ironic tocmai un instrument al democraţiei directe atât de dragă
mentalităţii populiste) avea să o invalideze două luni după înfrângerea
guvernului în alegeri. Celelalte măsuri „antipartidocratice” promise,
începând cu reducerea numărului de parlamentari şi de limitarea
cheltuielilor pentru funcţionarea ministerelor, ale celor două Camere şi
ale celorlalte instituţii, nu aveau să dea niciun rezultat. Populismul nu
a atins, deci, în Italia, în ceea ce priveşte politicile concrete, aproape
nici unul dintre obiectivele pe care tribunii acestuia şi le fixaseră
iniţial. Şi aceasta chiar dacă cele două formaţii care îl încarnau cu
precădere29 au fost la guvern timp de cinci ani. Nu se poate conchide
în acelaşi fel în ceea ce priveşte stilul populist care a atins în ultimii
ani o adevărată apoteoză. Nu numai pentru că Berlusconi, Bossi şi alţi
exponenţi ai guvernului de centru dreapta l-au vehiculat constant,
decretând un adevărat triumf al modalităţilor sale expresive –
celebrarea mediatică a virtuţilor tradiţiilor naţionale şi populare,
denunţarea continuă a defectelor politicii de profesie, exaltarea
_____
29
Este necesar să observăm că totuşi Forţa Italia, partidul creat de Berlusconi
odată cu intrarea sa în politică şi de atunci condus mereu de acesta într-un
mod charismatic, este considerat cu precădere ca fiind conservator şi mare
parte dintre cadrele sale intermediare provin din partide vechi de centru care
s-au topit după scandalul tangentopoli. Pentru mai multe detalii a se vedea
Emanuela Poli, Forza Italia. Struttura, leadership e radicamento
territoriale, Il Mulino, Bologna, 2001.
396
bunului simţ al oamenilor simpli, intoleranţa, dacă nu chiar respin-

gerea procedurilor formale care limitează autonomia de decizie a
şefului de guvern –, ci şi pentru că, de partea opoziţiei, câţiva expo-
nenţi au ales să adopte armele adversarului, opunând populismului un
alt populism.
Astfel s-au comportat nu atât partidele principale ale cen-
trului de stânga, care au încercat să-şi urmărească adversarii pe
propriul lor teren, promiţând politici mai riguroase de limitare a
imigraţiei şi a criminalităţii sau cenzurând în manieră drastică viciile
„vechii politici” (corupţie, excesiva putere a partidelor în defavoarea
autonomiei de decizie a liderului, numărul exagerat de parlamentari,
privilegiile nefondate ale reprezentanţilor instituţionali etc.) sau
partidele stângii radicale care au adoptat în schimb o critică dură a
argumentelor şi stilului populist, cât de mişcări spontanee precum aşa
zisele Hore sau asociaţii ca cea creată de fostul magistrat A. Di Pietro,
care au revendicat deschis monopolul de exprimare al vox populi în
forma sa de voce a „părţii sănătoase”, cinstite şi necorupte a popu-
laţiei, fără a evita critici împotriva oamenilor politici. Prin intermediul
principalului inspirator ideologic, aceştia făceau apel la o „antipolitică
pozitivă”, destinată să „reinventeze politica la nivelul cetăţeanului”.30
Odată cu sfârşitul celui de-al doilea guvern Berlusconi, se
impune întrebarea dacă populismul era destinat în scurt timp să
dispară din mainstream-ul politic italian. Indiciile care păreau a
susţine teza sfârşitului din 2006 erau numeroase: imaginea lui
Berlusconi era înceţoşată de înfrângere, în ciuda succesului personal
în baza recuperării unui număr important de voturi în timpul
campaniei electorale; Liga părea slăbită de boala liderului său
carismatic şi de invalidarea prin referendum a principiului de
devolution; Alianţa naţională, care în baza originilor era mereu
suspectată de comportamente populiste care ar fi fost sigur pe placul
multor militanţi, părea a accentua migrarea sa către centru cu scopul
_____
30
Paolo Flores d’Arcais Il populismo italiano da Craxi a Berlusconi,
Donzelli, Roma, 1996; Marco Tarchi, L’Italia populista,..., pp. 183-200.
397
de a fi acceptată de către Popularii europeni şi a concura direct cu

Forţa Italia în câştigarea voturilor conservatoare moderate. În ceea ce
priveşte stânga, succesul Uniunii şi intrarea lui Di Pietro în guvernul
Prodi ca ministru al Infrastructurilor părea a permite o resorbire a
tentaţiilor antipolitice. Totuşi anii care urmează au demonstrat că
factorii care timp de peste şaizeci de ani au alimentat în Italia un
puternic potenţial de consens populist nu dispăruseră: sondajele au
confirmat că în ceea ce priveşte politica şi oamenii politici, italienii au
o idee (destul de critică) asemănătoare, dacă nu identică cu aceea
exprimată de mişcările şi liderii populişti în întreaga Europă. La
nivelul opiniei publice se regăsesc preocupări şi reacţii negative faţă
de probleme precum creşterea numărului de imigraţi, crearea unei
societăţi multietnice, sfârşitul omogeneităţii culturale şi religioase,
slăbirea suveranităţii Statului naţional faţa de Uniunea europeană sau
de consecinţele globalizării. Pentru antreprenorii politici ai
populismului, actuali sau care ar putea să îi înlocuiască, acesta este un
teren fertil aşa cum o dovedeşte atât succesul electoral al coaliţiei de
centru dreapta din 2008 cât şi dispariţia Alianţei naţionale dizolvată în
Poporul libertăţii (Pdl)31, creşterea atracţiei exercitată de Ligă chiar
dincolo de fluviul Po, precum şi explozia fenomenului „antipolitic”
legat de figura comicului Beppe Grillo. Se poate atunci deduce că
poate este excesiv să considerăm Italia ca un „paradis populist”, dar
este sigur că aceasta păstrează neschimbate caracteristicile de
laborator al acestui fenomen.
Bibliografie
Abruzzese, Alberto, Susca, Vicenzo, Tutto è Berlusconi. Radici, metafore e

destinazione del tempo nuovo, Lupetti, Milano, 2004.
_____
31
Amintim în acest sens dizidenţa lui Fini şi a fidelilor acestuia care utilizează
împotriva lui Berlusconi tocmai acuzaţii de populism.
398
Bardi, Luciano, „Anti-party sentiment and party system change in Italy”,

European Journal of Political Research, vol. 29, nr. 3, 1996, pp. 345-363.
Berlusconi, Silvio, Discorsi per la democrazia, Mondadori, Milano, 2001.
Berlusconi, Silvio, L’Italia che ho in mente: i discorsi a braccio, Mondadori,
Milano, 2000.
Biorcio, Roberto. La Padania promessa. La storia, le idee e la logica d’azione
della Lega Nord, Il Saggiatore, Milano, 1997.
Canovan, Margaret, Populism. Harcourt Brace Jovanovich, New York, 1981.
Crosti, Massimo, „Per una definizione del populismo come antipolitica”,
Ricerche di storia politica, vol. VII, nr. 3, 2004, pp. 425-443.
Diamanti, Ilvo, „Anti-politique, télévision et séparatisme: le populisme à
l’italienne”.
Flores d’Arcais, Paolo, Il populismo italiano da Craxi a Berlusconi, Roma
Donzelli, 1996.
Gomez Reino, Margarita, Ethnicity and Nationalism in Italian Politics.
Ashgate, Aldershot, 2002.
Hermet, Guy, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique,
XIXe-XXe siècle.
Mastropaolo, Alfio, Antipolitica. All’origine della crisi politica italiana,
Ancora, Napoli, 2000.
Mastropaolo, Alfio, La mucca pazza della democrazia. Nuove destre,
populismo, antipolitica, Bollati Boringhieri, Torino, 2005.
Mény, Yves, Surel, Yves, Par le peuple, pour le peuple, Fayard, Paris, 2000.
Mény, Yves, Surel, Yves, Democracies and the Populist Challenge, Palgrave,
Basingstoke, 2002.
Morlino, Leonardo, Tarchi, Marco, „The Dissatisfied Society. The Roots of
Political Change in Italy”, European Journal of Political Research, vol.
30, nr. 1, 1996, pp. 41-63.
Mudde, Cas, ”The Populist Zeitgeist”, Government and Opposition, vol. 39,
nr. 4, 2004, pp. 542-63.
Poguntke, Thomas, „Anti-Party Sentiment. Conceptual Thoughts and
Empirical Evidence: Explorations into a Minefield”, European Journal of
Political Research, vol. 29, nr. 3, 1996, pp. 319-344.
Poli, Emanuela, Forza Italia. Struttura, leadership e radicamento territoriale,
Il Mulino, Bologna, 2001.
Setta, Sandro, L’Uomo qualunque (1944-1948), Laterza Roma, Bari, 2005.
Taggart, Paul, Populism, Open University Press, Buckingham, 2000.
Taguieff, Pierre-André, L’illusion populiste, Berg International, Paris, 2002.
399
Taguieff, Pierre-André (ed). Le retour du populisme: un défi pour les

démocraties européennes, Encyclopædia Universalis, Paris, 2004.
Tarchi, Marco, „Il populismo e la scienza politica. Come liberarsi del
‘complesso di Cenerentola’”, Filosofia politica, vol. XVIII, nr. 3 2004, pp.
411-429.
Tarchi, Marco, L’Italia populista. Il Mulino, Bologna, 2003.
Zanatta, Loris, „Il populismo. Sul nucleo forte di un’ideologia debole”, Polis,
vol. XVI, nr. 2, 2002.
400
Neopopulismul în zodia postcomunismului
Michael Shafir
Introducere
Populismul este în unul şi acelaşi timp un concept proble-

matic şi unul larg utilizat. El suferă de maladia diagnosticată în trecut
de către Giovanni Sartori drept „ultra-elasticitate”1, în sensul că se
referă la multiple fenomene apărute în contexte istorice diferite, în
locuri diferite şi de multe ori chiar contrare unul celuilalt din punct de
vedere al ţintei urmărite. Din perspectivă etimologică, conceptul este
lipsit de orice sens în contextul sufragiului universal. Dacă este
adevărat că atât fostul preşedinte ceh Václav Havel cât şi fostul
premier slovac Vladimir Mečiar pot fi calificaţi drept „populişti”2 în
sensul ca amândoi au urmărit câştigarea votului popular, fără îndoială
că utilizarea conceptului duce într-o fundătură. Această „ultra-
elasticitate” nu se opreşte câtuşi de puţin aici. În contextul istoric al
Europei Centrale şi de Est, o dezbatere despre populism nu poate
nicidecum ignora moştenirea „narodnicismului”3 şi a influenţei
acestuia asupra unei largi arii a regiunii.
_____
1
Giovanni Sartori, „Concept Misformation in Comparative Politics”, The
American Political Science Review 64.4, 1970, pp. 1033-1053.
2
Cas Mudde, „In the Name of the Peasantry, the Proletariat and the People:
Populisms in Eastern Europe”, East European Politics and Societies 15.1,
2000, pp. 33-53.
3
Vezi în special inegalabilul volum al lui Franco Venturi Roots of Revolution.
A History of the Populist and Socialist Movements in 19th Century Russia,
401
Populismul în context istoric
Cu toate acestea, nici această moştenire nu este una lipsită de

ambiguitate. Din punct de vedere al influenţelor ideologice, popu-
lismul din regiunea pe care o examinăm nu a constituit numai apanajul
Stângii. Gândirea politică a Dreptei, dar (ca şi în cazul Stângii) şi
acţiunea ei politică au fost de asemenea influenţate de către cei
convinşi că numai revenirea la „popor” şi acţiunea politică în numele
şi interesul acestuia pot reda sferei politice sensul servirii comunitare–
singura care o îndreptăţeşte. De altfel, aşa cum arată Joseph Held,
populismul în Europa Centrală şi de Est avea să îmbrace mai peste tot
straiele celei de-a „Treia Căi”. Idea centrală a acestei căi era cea că
societăţilor respective, „ale căror populaţii erau primordial rurale, nu li
se potrivea nici capitalismul de tip occcidental, nici socialismul de tip
sovietic, ci [mai degrabă] ceva diferit de ambele”4. Gândirea völkisch,
al cărei impact asupra ideologiei naziste nu poate fi câtuşi de puţin
ignorat5, a fost la rândul ei o variantă a populismului istoric, şi mai
mult, una a cărei influenţă asupra populismului „oriental” este de
netăgăduit6. În cele din urmă, cele două influenţe aveau să opereze
politic cu spectre opuse ale clivajului ideologic principal din secolul
trecut:
_____
ediţie revăzută, Phoenix Press, Londra, 2001. Vezi şi Andrzej Walicky,
„Russia”, precum şi Ghita Ionescu, „Eastern Europe” în Populism: Its
Meanings and National Characteristics, ed. Ghita Ionescu, Ernst Gellner,
Weidenfeld and Nicholson, Londra, 1970, 62-96 şi 97-121 respectiv.
4
Joseph Held, „Antecedents”, în Populism in Eastern Europe: Racism,
Nationalism and Society, ed. Joseph Held, East European Monographs,
Boulder, 1996, pp. 2-3.
5
Vezi Fritz Stern, The Politics of Cultural Dispair: A Study in the Rise of the
German Ideology, University of California Press, Berkeley, 1970; George L.
Mosse, The Crisis of German Ideology: Intellectual Origins of the Third
Reich, Schocken Books, New York, 1981.
6
Joseph Held, „Antecedents”, pp. 8-15.
402
Între populiştii est-europeni a existat o dihotomie: pe de o parte, ei doreau

să reformeze societatea şi să aloce o parte mai mare a bunurilor lumeşti
ţărănimii. Astfel, unii dintre ei s-au opus sistemului social şi politic
existent [de pe poziţii] de stânga. Pe de cealaltă parte, mulţi dintre ei şi-au
dat seama că reformele pot fi obţinute numai cu mijloace revoluţionare, şi
că procesul ar putea fi urgentat printr-o alianţă cu extrema dreaptă. De
aceea, populiştii de stânga au cooperat cu comuniştii, în timp ce cei de
dreapta s-au apropiat de faşcisti. În felul acesta, cea de-a „treia cale” pe
care o expuneau a creat sisteme autoritare în care au putut funcţiona atât
[ideologia de] Stânga, cât şi [ de] Dreapta7.
Dacă aşa stau lucrurile, se pune întrebarea de ce am folosi

conceptul de populism în situaţia în care el crează mai multe confuzii
decât să clarifice, grupând laolaltă fenomene de posibile origini
comune, dar având evoluţii ulterioare distincte. Conceptualizarea se
justifică numai în scopul unei mai bune clarificări a naturii
fenomenului descris. În cazul de faţă, nu numai că acest scop nu se
întrevede nici măcar la distanţă, dar conceptul în sine suferă de ceea ce
sunt înclinat să denumesc „pejorativism inflaţionist”. Aşa cum bine
remarca Klaus von Beyme, el nu este folosit numai de politicieni înşisi
sau de jurnalişti, ci (posibil mai grav) şi de către politologi, termenul
„degenerând frecvent într-un invectiv pentru politici presupus
irealiste, false sau pentru comportament politic oportunist”8. Philippe
C. Schmitter observa la rândul său că „Politicienii şi politologii
folosesc invariabil termenul de «populism» pentru a desemna
persoane sau mişcări ce le displac sau a căror venire la putere le-ar
displăcea”9. Din moment ce adversarii politici se acuză reciproc de
populism, din moment ce este greu de găsit criteriul în baza căruia
_____
7
Ibid., p. 16.
8
Klaus von Beyme, „Populism and Right-Wing Extremism in Modern
Democracies”, în Populism in Central Europe, ed. Václav Nekvapil, Maria
Stankiewicz, AMO Asociace Pro Mezinárodni Otákzy, Praga, Association
for International Affairs, 2007, p. 26.
9
Philippe C. Schmitter, „A Balace of Sheet of the Vices and Virtues of
‘Populisms’”, The Romanian Journal of Political Science, 7.2, 2007, p. 5.
403
aceste acuze reciproce pot fi validate sau infirmate, conceptul pare să-
şi piardă valoarea aidoma bancnotelor lipsite de acoperire.
Populism şi neopopulism
„Ultra-elasticitatea” conceptului nu poate fi depăşită printr-o

operaţie de adăugare a unor fenomene şi mai distante în timp şi spaţiu,
aşa cum procedează Vladimir Tismăneanu când pune Peronismul sub
o umbrelă comună cu cea a populismului postcomunist10. Din motive
istorice, rămâne esenţial să se facă o distincţie clară între mişcări în
centrul atenţiei cărora s-a aflat ţărănimea (cazul populismului Est şi
Central European) şi mişcările comntemporane care, aşa cum arată
Cas Mudde, pretind că acţionează „în numele ţărănimii, al
proletariatului şi al poporului”.11 Cu alte cuvinte, spre deosebire de
populismul clasic, neopopulismul est-european nu mai este centrat pe
o singură clasă socială, ci mai degrabă (împrumutând clasica concep-
tualizare a lui Otto Kirchheimer referitoare la partidele politice
moderne12) este un populism de natură „catchall”-istă.
Cauzele acestei importante schimbări sunt multiple şi
adeseori întrepătrunse. În primul rând, ea se datorează discreditării
generale a Stângii după prăbuşirea comunismului, discursul politic
dominant fiind monopolizat fie de cei care s-au grăbit să treacă cu
dezinvoltură de la comunism la o social-democraţie puţin credibilă şi
în niciun caz echivalenta celei occidentale, fie, de partea cealaltă a
baricadei, de cei ce privestc stângismul drept o patologie. Deloc
_____
10
Vladimir Tismaneanu, „The Leninist Debris or Waiting for Peron”, East
European Politics and Societies, 10.3, 1996, pp. 504-535.
11
Mudde, „In the Name….”, vezi nota 2.
12
Otto Kirchheimer, „The Transformation of the Western European Party
Systems” în Political Parties and Political Development, ed. Joseph
LaPalombara, Myron Weiner, Princeton: Princeton University Press, 1966,
pp. 177-200.
404
întâmplător, cu excepţia Republicii Cehe, toate partidele politice

parlamentare fost comuniste din regiune au lepădat titulatura
comunistă din numele lor. În al doilea rând, ea se datorează declinului
general al componentei ideologice în partidele „clasice”, combinată cu
declinul paralel al capabilităţii organizatorice a acestora, ultimul
datorându-se la rându-i heterogenităţii sociale tot mai crescânde.
Deziluzionat cu ceea ce partidele (mai) aveau să-i ofere la scurt timp
după aşa-numita „consolidare” şi după încheierea proceselor de
aderare la NATO şi UE, electoratul din partea estică a continentului
avea să manifeste un interes tot mai scăzut faţă de participarea politică
„clasică” (prin intermediul partidelor politice), producând astfel ceea
ce Von Beyme denumeşte „al treile val de populism” postbelic: o
scădere a participării publice la procesul electoral. Erodarea clivajelor
ideologice, acompaniată de profesionalizarea (în sensul izolării, nu în
cel al profesionalismului) crescândă a elitelor politice postcomuniste
„au creat sentimente anti-establishment şi au dus la răspândirea în
sânul societăţii a unor sentimente anti-partinice”13.
Să remarcăm că în fostele state comuniste din Europa, însăşi
noţiunea de partid (percepută mai degrabă în asociere cu cea de Partid)
era discreditată la începutul perioadei de democratizare14. Deşi această
_____
13
Von Beyme, „Populism and Right-Wing Extremism”, pp. 28-29.
14
Vezi Geoffrey Pridham, „Political Parties and their Strategies in the
Transition from Authoritarian Rule: The Comparative Perspective” în Party
Formation in East-Central Europe: Post-Communist Politics in
Czechoslovakia, Hungary, Poland and Bulgaria, ed. Gordon Wightman,
Edward Elgar, Adelshot, 1995, pp. 10-12. Trebuie subliniat că fenomenul
(numai apparent) opus al „inflaţiei partinice” din perioada imediată
lichidării fostului sistem a produs un rezultat similar în ce priveşte
deziluzionarea faţă de democraţia partinică. Exemplul Poloniei, unde au
răsărit între 50 şi 200 de grupări politice în acea perioadă, este concludent şi
nicidecum singular. Vezi Jan Åke Dellenbrant, „The Breakdown of
Communism in Eastern Europe” în The New Democracies in Eastern
Europe: Party Systems and Political Clevages, eds. Sten Berglund, Jan Åke
Dellenbrant, Edward Elgar, Adelshot, 1994, p. 7. La rândul său, acest lucru
a creat ceea ce Sartori denumeşte „sindromul pluralismului extrem şi
405
moştenire a comunismului pare a fi fost mai peste tot depăşită,

deziluzia cu performanţa partidelor „instituţionalizate” (indiferent de
culoarea lor politică) a deschis larg poarta în faţa unor „politici
alternative”. În afara deficienţelor de natură generală menţionate mai
sus, noţiunea clasică a populismului nu este capabilă să redea niciunul
dintre aceste aspecte specifice realităţilor postcomuniste.
O posibilă cale de depăşire a acestui impas a fost sugerată de
distincţia făcută de către Andrew Janos între „populism” şi „neo-
populism”. Deşi această diferenţiere este, euristic vorbind, una
importantă (eu însumi utilizând-o în trecut15), am ajuns cu timpul la
concluzia că ea nu este capabilă să scoată în evidenţă caracterul
distinct al ultimei noţiuni. Janos se referă la trei tradiţii care ar fi
influenţat „alegerile strategice” făcute de către elitele politice
postcomuniste: tradiţia liberal/civică, tradiţia tehnocratică şi cea
neopopulistă. Dar în modalitatea în care autorul face distincţia între
cele trei tradiţii este dificil, ba chiar imposibil, să stabilim ce ar fi
„neo” în neopopulism, acesta indicând mai degrabă o continuitate
decât o schimbare. Neopopulismul postcomunist, potrivit autorului, ar
include aspecte cum ar fi cultivarea unei percepţii a „Celuilalt”
focusate pe sine, a unei viziuni ameninţătoare a globalismului, precum
şi cultivarea „simbolurilor [auto]victimizatoare a celui slab”16. Oricine
este cât de cât familiarizat cu istoria Europei Centrale şi de Est, ba
_____
polarizat”, care invită la instabilitate politică şi deci dă naştere unui
electorat nemulţumit cu sistemul democratic şi apariţia partidelor anti-
sistem. Vezi Giovanni Sartori, Parties and Party Systems: A Framework for
Analysis, Cambridge University Press, Cambridge, 1979, pp. 132-140.
15
Michael Shafir, „Reds, Pinks, Blacks and Blues: Radical Politics in Post-
Communist East-Central Europe”, Studia Politica 1.2, 2001, pp. 397-446.
16
Andrew Janos, „Continuity and Change in Eastern Europe: Strategies of
Post-Communist Politics”, East European Politics and Society 8.1, 1994,
pp. 1-31.
406
chiar a radicalismului european din secolele XIX-XX, va întâmpina o

dificultate serioasă în a stabili ce ar fi nou în această ecuaţie17.
În context postcomunist, „neo” poate deveni însă un prefix
relevant dacă îi alăturăm altă dimensiune analitică; mă refer aici la
distincţia sartoriană dintre „politica sistemică” şi cea „anti-
sistemică”.18 Deşi această dimensiune este utilizată de către Sartori
pentru analiza partidelor politice, ca şi în cazul Kirchheimer ea este
relevantă şi pentru alte aspecte ale sferei politice postcomuniste. În
opinia mea, în contextul postcomunist nu mai este posibil ca un actor
politic să admită făţiş urmărirea unui Telos nedemocratic. Aşa cum
afirmă politologul bulgar Ivan Krastev, „În prezent, în Europa
Centrală, spre deosebire de anii ’30 ai secolului trecut, nu mai există o
alternativă ideologică faţă de democraţie”; şi Krastev adaugă cu fină
ironie că străzlile capitalelor acestei zone a Europei „nu mai sunt
invadate de formaţiuni paramilitare în căutarea soluţiei finale, ci mai
degrabă de consumatori agitaţi în căutarea soldurilor finale”19. La
_____
17
Nici măcar globalismul nu este un element nou, din moment ce se face azi
distincţia între un „globalism subţire”, a cărui vechime e de câteva secole, şi
unul „gros”, de natură mai recentă. Vezi Joseph S. Nye, Robert O. Keohane,
„Globalization: what’s new? what’s not (and so what)” în Joseph S. Nye,
Power in the Global Information Age: From Realism to Globalization,
Routledge, London and New York, 2004, pp. 191-200.
18
Sartori, Parties and Party Systems, pp. 132-133, passim. Piero Ignazi
utilizează de asemenea această conceptualizarere pentru a sublinia diferenţa
dintre partidele politice care funcţionează în cadrul regulilor jocului politic
şi cele a căror activitate este în esenţă o încălcare sau o încercare de a
încălca regulile democratice. Vezi Ignazi, „The Silent Counter-Revolution:
Hypotheses on the Emergence of Extreme Right-Wing Parties in Europe”,
European Journal of Political Research, 22.1-2, 1992, pp. 3-34, „The
Extreme Right in Europe: A Survey” în The Revival of the Radical Right-
Wing Extremism in the Nineties, eds. Peter H. Merkl, Leonard Weinberg,
Frank Cass, Londra, 1997, pp. 47-64, precum şi Extreme Right Parties in
Western Europe, Oxford University Press, Oxford, 2000.
19
Ivan Krastev, „The Strange Death of the Liberal Consensus”, Journal of
Democracy 19.4, 2007, p. 57. Să remrcăm că după apariţia Gărzii Maghiare
407
rândul său, Jacques Rupnik observă că populiştii (sau mai degrabă

neopopuliştii) Est Europeni „nu sunt anti-democraţi (ba chiar susţin că
ar fi ‘veritabila voce a poporului’, şi cer în mod reperat noi alegeri şi
referenda), ci mai degrabă antiliberali”20. Nu antiliberali în sens eco-
nomic, ci în sensul politic al conceptului (vezi infra). Neopopulismul
antiliberal nu include câtuşi de puţin respingerea economiei de piaţă.
Ba chiar , după cum vom observa, se poate face avocatul neolibe-
ralismului (de data aceasta în sens economic) si al unui capitalism
sălbatic ale cărui principale victime sunt cele mai slabe pături ale
societăţii.
Neopopulism şi Dreapta Radicală
Afirmaţia nu trebuie citită ca şi cum ar nega existenţa

partidelor, organizaţiilor sau personalităţilor cu afinităţi (şi mai mult
decât afinităţi) de extremă dreaptă în Europa Centrală şi de Est. Dar
deşi împărtăşesc unele caracteristici comune, neopopulismul trebuie
totuşi diferenţiat de Dreapta Radicală antisistemică. Partide
neopopuliste cum ar fi cel polonez al Legii şi Dreptăţii (PiS) sau
Uniunea Civică Maghiară (Magyar Polgári Szövetség), mai cunoscută
sub acronimul ei iniţial ca FIDESZ (Alianţa Tinerilor Democraţi,
Fiatal Demokraták Szövetsége) nu apelează direct la valorile
ultranaţionaliste (deşi le pot îmbrăţişa într-un limbaj codat) şi nu se
fac avocatul unei schimbări sistemice totale (deşi adeseori propun
schimbări constituţionale menite să înlocuiască democraţia
substanţială cu una formală). Pe scurt, PiS nu este Liga Familiilor
Poloneze (Liga Polskich Rodzin sau LPR) şi FIDESZ nu este Mişcarea
_____
afiliată partidului Jobbik din Ungaria, afirmaţia lui Krastev nu mai stă în
picioare.
20
Jacques Rupnik, „Populism in East Central Europe”, Eurozine,
www.eurozine.com/articles/2007-09-10-rupnik-en.html, accesat la 3 august
2008.
408
pentru o Ungarie mai Bună (Jobbik Magyarországért Mozgalom). Un

caz mai aparte este cel al Partidului România Mare (PRM). Acesta s-
ar încadra uşor în categorie formaţiunilor neopopuliste datorită
continuei sale pretenţii de formaţiune justiţiară şi necoruptă (vezi
infra). Nu atât poziţiile sale şovine, cât mai ales faptul că în
palmaresul acestei formaţiuni se regăsesc momente de activitate
antisistemică (participarea la mineriada din 1999 poate fi calificată
drept o lovitură de stat eşuată21) scoate, în opinia mea, PRM din
categoria neopopuliştilor.
Până şi cei care aparţin categoriei Dreptei Radicale sunt
conştienţi de faptul că admiterea acestei apartenenţe în condiţiile
postcomunismului i-ar transforma în nişte paria, poate mai puţin în
cadrul propriului sistem cât mai ales în afara graniţelor acestuia. Acest
fapt denotă atât influenţa, cât şi limitele a ceea ce a fost denumit
generic drept „regim internaţional”, adică un set de „principii implicite
sau explicite, norme, reguli şi proceduri ale luării deciziilor în jurul
cărora converg aşteptările actorilor dintr-un anumit grup de pe scena
relaţiilor internaţionale”22. Membri est-europeni ai Uniunii Europene
(UE) şi ai NATO formează exact un asemenea regim internaţional
alături de mai vechii membri ai acestor două organizaţii23. Cu toate
acestea, cum s-a subliniat adeseori, capabilitatea UE de a influenţa
„derapaje nedemocratice” este considerabilă numai până în momentul
accesiunii, dar scade în mod dramatic după aceea24.
_____
21
Gabriel Andreescu, Extremismul de dreapta în România, Centrul de
Resurse pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2003, pp. 33-34.
22
Stephen Krasner, „Structural causes and Regime Consequences: Regimes as
Intervening variables”, în International Regimes, ed. Stephen D. Krasner,
Cornell University Press, Ithaca, 1983, pp. 1-21.
23
Paul R. Viotti, Mark V. Kaupi, International Relations Theory: Realism,
Pluralism, Globalism and Beyond, Allyn and Bacon, Boston, 1987, p. 215.
24
Krastev, „The Strange Death”, p. 22; Martin Bútora, „Nightmares from the
Past.Dreams for the Future”, Jurnal of Democracy 18.4, 2007, pp. 47-55 şi
Béla Greskovits „Economic Woes and Political Disaffection”, ibid., 18.4,
2007, pp. 40-46.
409
Această situaţie ar explica de ce, aşa cum observa Alina

Mungiu-Pippidi,
Populiştii radicali din Europa Centrală şi de Est sunt poate mai violenţi în
limbaj şi mai antisemiţi decât populiştii occidentali, dar în niciuna dintre
programele lor nu figurează politici cu adevărat antidemocratice, cum ar fi
anularea drepturilor minorităţilor. Valorile pe care aceştia le propagă în
cuvântările lor nu sunt nici liberale, nici democratice, dar până în prezent
nu pot fi acuzaţi de a fi recurs la acţiuni antidemocratice.25
Nu sunt de acord. În primul rând, valorile afişate de neo-

populişti sunt valori democratice. Faptul că democraţia lor este
diferită de cea cu care se pot identifica Alina Mungiu-Pipiidi sau
Michael Shafir este cu totul altceva. În al doilea rând, dezacordul meu
provine din nediferenţierea implicită dintre neopopulişti, care sunt
sistemici, şi Dreapta Radicală, care este antisistemică. De fapt,
neopopuliştii sunt diferiţi atât de populiştii interbelici cât şi de
predecesorii protosocialişti sau de coloratură völkisch ai acestora din
urmă. Spre deosebire de toţi aceştia, neopopuliştii nu mai condamnă
„răul” capitalist, ci numai „lăcomia” unora dintre capitaliştii care şi-au
uitat, pasămite, rădăcinile. În neopopulism vom găsi capitalişti mânaţi
de Virtu şi capitalişti corupţi. Primii se vor angaja în luptă împotriva
ultimilor, în ceea ce se vrea a fi un gest de sublim auto-sacrificiu care-i
determină să intre în politică în ciuda propriilor interese personale.
Aşa cum scria Cas Mudde, imaginea pe care politicienii
neopopulişti se străduiesc s-o propage este una a „politicianului fără
tragere de inimă” (reluctant politician), a cărui decizie de a intra în
politică se constituie într-un „rău necesar” care-i impune auto-
sacrificarea. Rezultă, deci, că politicienii neopopulişti sunt „siste-
mici”, cel puţin în aparenţă. Nu numai că (spre deosebire de prede-
cesorii lor populişti) ei nu-şi mai propun obiective care au în vedere
distrugerea sistemului politic existent, ci din contra, pretind ca acest
_____
25
Alina Mungiu-Pippidi, „EU Accession Is No ‘End of History’”, Journal of
Democracy, 18.4, 2007, p. 11.
410
obiectiv ar fi salvgadarea democraţiei veritabile. Pretenţia, afirmă

Mudde, se bazează pe o dihotomie rigidă ce pune faţă-n faţă „poporul
pur”, a cărui reprezentare şi-au asumat-o cu „elitele corupte”26. „Lupta
împotriva corupţiei” este fără îndoiala trăsătura cea mai dominantă a
tuturor neopopuliştilor27. Aşa cum afirmă Krastev, „obsesia popu-
liştilor cu corupţia se constituie în cea mai puternică expresie a noii
înţelegeri a sensului politicii” în postcomunism. „Noile majorităţi
populiste nu percep alegerile ca oportunităţi de a alege între opţiuni
politice, ci ca o revoltă împotriva minorităţilor privilegiate – în cazul
Europei Centrale elitele corupte şi coruptibilii ‚ceilalţi’, cum ar fi
minorităţile etnice şi sexuale”28. Exact această dihotomie se află la
baza definiţiei populismului pe care o va oferi Mudde într-o lucrare
ulterioară:
[P]opulismul este o ideologie cu centru subţire care consideră că

societatea trebuie în final împărţită în două grupuri omogene şi
antagonice, „poporul pur” versus „elitele corupte”, şi care argumentează
că politica trebuie să fie expresia unei volonté génerale (voinţa generală) a
poporului... În democraţia populistă, nimic nu este mai important decât
„voinţa generală”, nici măcar garanţiile constituţionale.29
Definiţia lui Mudde este aproape identică cu cea furnizată de

Daniele Albertazzi şi Duncan McDonnel. Cei doi vorbesc despre
încercarea populiştilor de a portretiza „un popor virtuos şi omogen
împotriva unei grupări de elite şi de străini periculoşi care sunt laolaltă
descrişi ca deposedând (sau încercând a deposeda) poporul suveran de
_____
26
Mudde, „In the name”, p. 37.
27
Vezi Marian L. Tupy, The Rise of Populist Parties in Central Europe: Big
Government, Corruption, and the Threat to Liberalism, Cato Institute,
Washington D.C., 2006.
28
Krastev, „The Strange Death”, p. 63.
29
Cas Mudde, Populist Radical Right Parties in Europe, Cambridge
University Press, Cambridge, 2007, p. 23 (s.a.).
411
drepturile, valorile, proprietăţile, identitatea şi vocea sa”30. Trebuie

însă subliniat că asumpţia „homogenităţii” poporului, precum şi cea a
„pericolului” constituit de „străin” este caracteristică numai popu-
lismului Dreptei Radicale, dar nu toţi neopopuliştii aparţin acesteia.
Mai mult, aşa cum o deovedeşte cazul Slovaciei sub Vladimir Mečiar
şi Robert Fico (el însuşi de coloratură stângistă), neopopuliştii se pot
alinia fie cu Dreapta Radicală, fie cu Stânga, şi uneori cu amândouă în
unul şi acelaşi timp.
Nimic din cele afirmate mai sus nu preclude elemente de
continuitate între populism şi neopopulism. Este însă remarcabil că
atunci când neopopuliştii sunt confruntaţi cu paralele inconfortabile
trase de adversari politici domestici sau de peste hotare asupra acestei
continuităţi, ei se vor grăbi să o conteste, subliniind caracterul demo-
cratic care-i diferenţiază de precursori.
Diferenţa dintre neopopulişti si populiştii aparţinând Dreptei
Radicale este de cele mai multe ori trecută cu vederea, în parte datorită
moştenirii istorice a ultranaţionalismiului utilizat cu succes de către
populişti în trecut. Adeseori, ultranaţionalismul este utilizat drept
sinomim al populismului, mai ales în regiunea de care ne ocupăm în
prezenta lucrare.31 Faptul că între neopopulişti se numără şi unii care
sunt continuatori ai tradiţiilor populiste şi apelează la manipulări
ultranaţionaliste (cazul Viktor Orbán este poate cel mai evident)
îngreunează distincţia, dar nu elimină totuşi necesitatea ei. Potrivit lui
Cas Mudde, chiar şi atunci când Dreapta Radicală susţine că acceptă
valorile democratice, acea democraţie „se află în contradicţie cu
democraţia liberală din cauza monismului ei, exprimat cel mai clar în
nativism şi populism”. În consecinţă, „ cu cât o democraţie este mai
_____
30
Daniele Albertazzi, Duncan McDonnel, Twenty First Century Populism:
The Spectre for Western European Democracy, Palgrave Macmillan,
Londra, 2007, p. 3.
31
De exemplu, Vladimir Tismăneanu, Fantasmele salvării. Democraţie,
naţionalism şi mit în Europa postcomunistă, Polirom, Iaşi, 1997 sau
Kálmán Petőcz (ed.), National Populism and Slovak-Hungarian Relations
2006-2009, Forum Minority Research Institute, Samorin-Sormoja, 2009.
412
liberală, cu atât ve deveni populismul Dreprei Radicale mai

antisistemic”. Dar şi efectul opus este unul previzibil, şi anume „cu cât
democraţia va fi mai plebiscitară, cu atât va deveni Dreapta Radicală
mai pro-sistem”. Din motive discutate în concluziile la acest articol,
suntem tentaţi să adaugăm: cu cât democraţia va fi mai iliberală, cu
atât va deveni mai inclusivă pentru adepţii Dreptei Radicale. Totuşi,
afirmă politologul olandez, contadicţiile şi tensiunile continuă să
existe, „în centrul lor aflându-se diferenţa dintre monism şi pluralism:
în timp ce democraţia populistă a Dreptei Radicale percepe societăţile
ca fiind colective esenţial omogene, democraţia liberală presupune că
societăţile sunt constituite din grupări de indivizi fundamentali
diferiţi”32. Este exact cazul Ungariei după victoria electorală a lui
Orbán din 2010, şi prezenţa in parlament a extremiştilor din Jobbik.
Alături de „democraţii liberali” din Partidul Socialist şi un FIDESZ
sistemic şi neopopulist cochetând totuşi adeseori cu Dreapta Radicală
şi valorile sale, întâlnim un Jobbik cu o simţitoare prezenţă parla-
mentară (22 de locuri) rezultată din sprijinul la urne a peste 16 la sută
din voturile electoratului.
Nu toţi populiştii (sau neopopuliştii) sunt membri ai familiei
Dreptei Radicale şi nu toţi cei cu vederi de Dreapta sunt populişti sau
neopopulişti. Faptul că noţiunea de populism a devenit un pejorativ se
explică parţial prin ignorarea acestei distincţii. Mudde arată că
Dreapta Radicală este caracterizată de trei elemente constitutive:
nativismul, autoritarismul şi populismul. Am arătat deja mai sus cum
defineşte universitarul olandez populismul. Prin „nativism” el înţelege
„ideologia potrivit căreia statele trebuie să fie locuite numai de către
membri grupului nativ („naţiunea”) iar elementele ne-native
(persoane sau idei) constituie o ameninţare fundamentală la adresa
statului-naţiune”33 Autoritarismul este definit ca fiind „înclinaţia
generală de a glorifica, a se supune şi de a fi necritic faţă de figurile
_____
32
Mudde, Populist Radical Right Parties in Europe, p. 156, p. 157.
33
Ibid., p. 18. (s.a).
413
autoritative ale grupului interior (ingroup) şi de a adopta atitudinea de

pedepsire a figurilor grupului exterior (outgroup) în numele unei
autorităţi morale”34.
De la nomenclatură la anticlientura clientelară
Prăbuşirea socialiştilor maghiari la ultimul scrutin (2010)

poate fi în bună parte atribuită fostului lor lider, Ferenc Gyurcsány,
ironic denumit de săptămânalul german Der Spiegel „onestul
mincinos”35. Încercând să obţină sprijinul colegilor pentru urgentarea
reformelor şi impunerea austerităţii, Gyurcsány a admis că socialiştii
au „minţit” alegătorii înaintea scrutinului din acelaşi an. Era exact
ceea ce susţineau rivalii politici din FIDESZ, insistând asupra
corupţiei guvernanţilor. Numai că dispunând de o zdrobitoare
majoritate de 52% din voturi şi două treimi din locurile în parlament,
FIDESZ a putut purcede nu numai la reforme mult mai severe decât
cele intenţionate de socialişti, dar practic să guverneze după bunul
plac, inclusiv schimbarea constituţiei.
De ce are atâta succes lozinca „însănătoşirii” sistemului
politic postcomunist prin intermediul „sanitarizării” acestuia de
elemente corupte care au ajuns în fruntea sa şi acţionează prin
intermediul unor structuri„mafiote” nu este greu de înţeles. Procesul
de privatizare în regiune a fost şi în bună parte continuă să fie perceput
ca unul semnificând nimic mai mult decât trecerea (în geniala
formulare a lui David Stark) „de la plan la clan” sau ceea ce Attila
Ágh numeşte tranziţia „de la nomenclatură la clientură”36. Cu alte
_____
34
Ibid., p. 22.
35
Philipp Wittrock, Bjorn Hengst, „Der erliche Lügner”, Spiegel Online, 19
septembrie 2006,
http://www.spiegel.de/politik/ausland/0,1518,438001,00.html.
36
Stark citat de Kathrine Verdery, Socialismul. Ce a fost şi ce urmează,
Institutul European, Iaşi, 2003, p. 272; Attila Ágh, „From Nomenclatrura to
414
cuvinte, structuri legate ombilical de fosta nomenclatură şi având

experienţa contactelor anterioare cu piaţa capitalistă, şi-ar fi adjudecat
direct sau prin intermediari capitalul al cărui posesori sub sistemul
precedent fuseseră de facto dar nu de jure. Neopopuliştii (deşi unii
dintre ei provin din aceleaşi structuri) exploatează resentimentul
„perdanţilor” acestui proces, care se află atât în rândul maselor largi
afectate de şomaj, pierderea drepturilor sociale şi nesiguranţa zilei de
mâine, cât şi în rândurile lumpenintelectualilor de ieri, şi ei perdanţi ai
transformărilor survenite. Faptul că în numeroase dintre statele
postcomuniste guveranrea (fie ea iniţială, fie cea ulerioară primelor
scrutine) a adus la putere noile partide rebotezate în crezul social-
democrat şi că tocmai sub conducerea acestora procesul de privatizate
a demarat nu face decât să întărească acest sentiment exploatat de
către neopopulişti. Odată aflaţi la putere însă, neopopuliştii întorc de
cele mai multe ori spatele noilor „mizerabili” care i-au propulsat
acolo.
Neopopuliştii şi/sau aliaţii lor de coaliţie se dovedesc a fi de
multe ori nu mai puţin corupţi. Clientura este astfel contracarată de o
anticlientură, prin care înţelegem dezvoltarea propriilor reţele
clientelare (economice, dar şi politice şi intelectuale) şi/sau alierea cu
acestea în scopul înlocuirii primeleor reţele clientelare postcomuniste.
Contra-hegemonia (în sensul gramscian al noţiunii) este deosebit de
lipsită de selectivitate, scopul ei instrumental (dislocarea de la
guvernare a incumbenţilor) transformându-se în scop final. Acesta a
fost, în Polonia, cazul partenerului de coaliţie al neopopulistului PiS,
Autoapărarea Republicii Poloneze (Samoobrona Rzeczpospolitej
Polskiej), sau în Slovacia al aliatului lui Fico, Partidul Naţional Slovak
(Slovenská národná strana). Poate cea mai ilustrativă sintagmă în
această privinţă a fost cea utilizată de fostul premier polonez Jarosław
Kaczyński, care folosea în campaniile electorale expresia „uklad”,
_____
Clientura: The Emergence of the New Political Elites in East-Central
Europe”, în Stabilising Fragile Democracies: Comparing New Party
Systems in Southern and Eastern Europe, eds. Geoffrey Pridham, Paul G.
Lewis, Routledge, Londra, 1996, pp. 44-68.
415
desemnând o conspiraţie formată de către reţele informale ce includ

politicieni, foşti şi actuali membri ai servicilor de securitate, oameni
de afaceri şi criminali37.
În România, „mogulii” şi „magnaţii” joacă acelaşi rol pe care
îl joacă în Rusia post-Elţiană „oligarhii”. Cu alte cuvinte, avem de a
face cu expresii înrădăcinate în mentalul colectiv şi utilizate de către
neopopulişti în ciuda faptului că ei înşisi adeseori provin din aceleaşi
structuri, au legături strânse cu „oligarhi” rivali celor denunţaţi şi chiar
sunt suspectaţi de a fi fost ei înşişi autori sau beneficiari ai acestor
scheme. Trei cazuri clasice sunt cele ale actualului premier bulgar
Boyko Borisov (fost body-guard al preşedintelui comunist Teodor
Jivkov), dependent în parlament de voturile extremiştilor din partidul
Ataka suapectat de legături mafiote; Putin (a cărui carieră KGB-istă
este bine cunoscută, şi care îşi datorează cariera ultraclientelarului
Boris Elţîn); şi al preşedintelui român Traian Băsescu38. Să mai
_____
37
Jacek Kohanowicz, „Polish Politics at the beginning of the twenty-first
century”, www.eurozine.com/articles/2007-09-14-kochanowicz-en.html
38
Referinţele la posibilele legături cu Securitatea în calitate de informator ale
lui Băsescu nu au putut fi confirmate până în prezent, dar faptul că provine
din rândurile „partidului continuator” Frontul Salvării Naţionale nu este pus
la îndoială. Pentru acuzele referitoare la dispariţia flotei române în timpul
mandatului său ca Ministru al Transportului, precum şi alte afaceri
dubioase, inclusiv adjudecarea ilegală a unei case în Bucureşti în timpul
mandatului său de primar al capitalei vezi WikiLeaks Romania, „Despre
dosarul Flota. Dovada că Băsescu era implicat”, (I-II)
http://www.romanialeaks.org/2010/ 12/wikileaks-romania-despre-dosarul-
flota.html, http://www.romanialeaks.org/2011/03/wikileaks-romania-despre
-dosarul-flota.html, ambele accesate 7 noiembrie 2011, precum şi Michael
Shafir, „From Historical to ‘Dialectical’ Populism: The Case of Post-
Communist Romania”, Canadian Slavonic Papers 50.3-4 (2008): 425-470,
unde sunt prezenate numeroase alte surse. Pentru acuze de data mai recentă
vezi Oana Stancu, „Motivele pentru care Băsescu riscă 12 ani de închisoare.
Cum se închide cercul tranzacţiilor cu Căşuneanu”, Jurnalul naţional, 30
octombrie 2011, http://www.jurnalul.ro/special/motivele-pentru-care-
416
remarcăm că deşi corupţia este o maladie postcomunistă generală, ea

afectează într-o măsură mai ridicată statele unde „punctul de extracţie”
din comunism reflectă continuarea sub acesta din urmă a unei tradiţii
ante-comuniste autoritare sau absolutiste, regimurile comuniste
aparţinând acolo la ceea ce Herbert Kitchelt denumeşte „comunism
patrimonial”39.
Neopopulismul ca „mişcare”: cazul României
Distanţarea tot mai crescândă a individului faţă de sfera

politică după euforia prăbuşirii comunismului a contribuit şi ea la
tentaţia neopopulistă, augumentând volatilitatea politică şi încurajând
apariţia mişcărilor sociale ca alternativă la partide. Într-o remarcă de
importanţă crucială, Von Beyme atrage atenţia asupra faptului că
„populiştii gândesc mai degrabă în termeni de «mişcări sociale» decât
in termenii de organizare politică partinică”40. De altfel, şi Schmitter
se referă la populism tot în termeni de „mişcare”, subliniind că „Popu-
lismul este o mişcare politică care îşi mobilizează sprijinul peste sau
ignorând liniile de clivaj personificate în formaţiunile politice
existente şi focusându-se asupra persoanei conducătorului [mişcării],
care pretinde că este capabil să rezolve o combinaţie de probleme
anterior percepute drept irezolvabile, incompatibile sau [reciproc]
exclusive”41.
_____
basescu-risca-12-ani-de-inchisoare-cum-se-inchide-cercul-tranzactiilor-cu-
casuneanu-595129.htm, accesat la 8 noiembrie 2011.
39
Alături de România, din această categorie mai fac parte Albania, Armenia,
Azerbaigean, Belarus, Bulgaria, Georgia, Macedonia, Moldova, Rusia şi
Ucraina. Vezi Herbert Kitschelt et al., Postcommunist Party Sysems:
Competition, Representation and Inter-Party Cooperation, Cambridge
University Press, Cambridge, 1999, pp. 19-42.
40
Von Beyme, „Populism and Right-Wing Extremism”, p. 29.
41
Schmitter, „A Balace of Sheet”, p. 6.
417
Semnificativ, din acest punct de vedere, este tot mai frecventa

dispariţie a sintagmei de „partid” sau completarea acesteia cu una care
să indice depăşirea acestui clivaj politico-social prin sintagma de
„mişcare” sau cel puţin „uniune” a forţelor de diferite viziuni
ideologice dar unificate de aceleaşi ţeluri sociale şi naţionale. Partidul
lui Putin se numeşte Yedinaya Rossiya (Rusia Unificată). Partidul aflat
la putere în Bulgaria se numeşte Grazhdani za evropeisko razvitie na
Bulgariya (GERB, Cetăţeni pentru dezvoltarea europeană a Bulgariei)
şi a ajuns la guvernare în 2009 pe acelaşi val al necesităţii eliminării
corupţei discutat mai sus. Primul care a dat semnalul acestei schimbări
de sintagmă în Europa Centrală şi de Est a fost după cât se pare
actualul premier al Ungariei, Viktor Orbán. În 1994, exploatând vidul
ideologic în dreapta eşichierului politic lăsat în urma prăbuşirii
electorale a Forumului Democratic Maghiar, Orbán a părăsit
Internaţionala Liberală si a redefinit FIDESZ drept partid de
coloratură conservatoare, adăugând în acelaşi timp la denumirea
acestei formaţiuni cea de „uniune” a forţelor civice (vezi supra).
În România se observă începând cu anul 2007 o tot mai
pronunţată tendinţă în aceeaşi direcţie. Ca şi Orbán, Preşedintele
Traian Băsescu pare total detaşat de orice traiectorie ideologică
constantă. După ce a aparţinut unor partide care se reclamau de Stânga
(Frontul Salvării Naţionale şi ulterior Partidul Democrat), Băsescu s-a
aliat cu Partidul Liberal, creând Alianţa Dreptate şi Adevăr, în fruntea
căreia a câştigat în 2004 alegerile prezidenţiale. A dus însă la
dezbinarea alianţei, printre altele acuzându-şi foştii aliaţi de corupţie şi
de patronarea acesteia, şi manevrând sciziunea liberalilor, aşa încât
nou-creatul Partid Democrat Liberal (PDL) rezultat din fuziunea
Democraţilor cu scizioniştii îşi va aroga titulatura de singur
reprezentant veritabil al Dreptei.
Dacă pendularea ideologică îl asimilează pe Băsescu cu
Orbán, acelaşi lucru se constată în cazul efortului de a depăşi
corsetajul partinic. Într-un articol intitulat „Naşterea noului”, Traian
Ungureanu, jurnalist şi eseist ales deputat în Parlamentul European pe
listele PDL în 2009, afirma în vara lui 2007, după respingerea într-un
referendum a deciziei parlamentului de a-l suspenda pe Băsescu din
418
funcţie pentru încălcarea constituţiei, că societatea românească pusese

astfel bazele unei mişcări antisistemice:
Electoratul pro-Băsescu – antisistem – cuprinde simpatizanţi ai tuturor

partidelor şi generaţii diverse, de la veteranii exasperaţi la tinerii
invadatori ai scenei politice […] e legat de Traian Băsescu şi e recunoscut
de societatea care s-a aliat cu proiectul antisistem. Societatea poate
răspunde unui proiect proaspăt, girat de Traian Băsescu: o mişcare politică
largă, cu nume distinct şi componenţă credibilă.42
De remarcat ambiguitatea termenului „sistem”. El poate fi

interpretat fie ca „sistem democratic”, fie ca „sistem mafiot” în sensul
de „uklad” utilizat de către Kaczyński. Ungureanu foloseşte termenul
în sensul secund, dar alţi intelectuali apropiaţi preşedintelui nu au
ezitat să explice că democraţia formală ar fi respectată chiar în cazul
fericit în care de pe eşichierul politic ar disparea orice partid altul
decât cel de coloratură liberal-conservatoare, adică PDL.43 Fost
consilier prezidenţial, autorul articolului se va vedea răsplătit cu un
post de ambasador în Finlanda. Deşi proiectul formării unei largi
mişcări în jurul PDL părea a fi fost abandonat, el avea să fie resuscitat
de alt fost consilier prezidenţial, Sebastian Lăzăroiu, aflat pentru un
timp record de scurt în 2011 în fruntea Ministerului Muncii la
insistenţele lui Băsescu. Lăzăroiou avea să anunţe intenţia de a forma
o Mişcare Populară care să faciliteze câştigarea alegerilor programate
pentru 2012 de către Democraţii aflaţi într-o tot mai evidentă cădere
de popularitate. Mişcarea era definită drept „O coaliţie între mişcări
civice şi partide” sau „un proiect comun între partidele politice şi
oamenii cu viziune de dreapta”. Este evident că propunerea lui
_____
42
Traian Ungureanu, „Naşterea noului”, Cotidianul, 3 iunie 2007,
www.cotidianul.ro/nasterea_noului-27139.html, accesat 19 septembrie
2008.
43
Cătălin Avramescu, „Democraţie fără opoziţie”, Bursa, 11 decembrie 2007,
www.bursa.ro/on-line/?s=cautare_arhiva&sr=cauta, accesat 19 septembrie
2008.
419
Lăzăroiu nu putea fi enunţată fără încurajarea tacită a preşedintelui.

Cum însă ea fusese formulată într-un spirit critic la adresa conducerii
PDL, inclusiv premierul Emil Boc, Lăzăroiu avea să-şi piardă
portofoliul în executiv, iar propunerea sa părea îngropată44.
Numai nominal însă. Mai mult sau mai puţin paralel cu
discuţiile referitoare la creearea unei „mişcări” au evoluat în 2007 şi
dezbaterile referitoare la o reformă constituţională. Ca şi în Ungaria,
unde a doua guvernare Orbán a introdus un amendament consti-
tuţional care a redus numărul deputaţilor de la 386 la 200 începând cu
viitoarea legislatură,45 reforma (propusă de către Băsescu şi aprobată
într-un referendum consultativ în 2009, vezi infra) are în vedere
reducerea numărului de parlamentari şi desfiinţarea camerei supe-
rioare (Senat), precum şi lărgirea prerogativelor prezidenţiale în
deterimentul legislaturii, percepută de către Băsescu ca habitus al
corupţiei şi ineficienţei, dar şi al frânării aspiraţiilor sale anunţate
odată cu câştigarea primului mandat în 2004: acelea de a fi un
„preşedinte jucător” mai degrabă decât să-şi asume rolul de mediator
pe care i-l rezervă constituţia. În acest sens, în 2007 suporterii
preşedintelui din rândul intelectualităţii au lansat sintagma unei „Noi
Republici”. Inspiraţia pare să fi venit din Polonia fraţilor gemeni
_____
44
Luminiţa Pîrvu, „Cum s-a transformat Albă ca Zăpada în Mişcarea
Populară”, HotNews, 9 septembrie 2011, http://www.hotnews.ro/stiri-
politic-10080178-cum-transformat-alba-zapada-miscarea-populara-cine-
rol-are-viitoare-structura-centru-dreapta.htm; „Sebastian Lăzăroiu la
interviurile Gândul: Fără Albă ca Zăpada, PDL va pierde şi preşedintele, şi
guvernarea”, Gândul, 15 septembrie 2011,
http://www.gandul.info/interviurile-gandul/sebastian-lazaroiu-la-
interviurile-gandul-fara-alba-ca-zapada-pdl-va-pierde-si-presedintele-si-
guvernarea-video-8754914; „Emil Boc îl dă afară pe Sebastian Lăzăroiu din
guvern. Ieri, Lăzăroiu critica dur PDL la Interviurile Gândul”, ibid. 16
septembrie 2011, http://www.gandul.info/politica/emil-boc-il-da-afara-pe-
sebastian-lazaroiu-din-guvern-ieri-lazaroiu-critica-dur-pdl-la-interviurile-
gandul-8761341, toate accesate 7 noiembrie 2011.
45
Vezi situl guvernamental http://www.kormany.hu/en/hungary/the-electoral-
system-parliamentary-changes, accesat 8 noiembrie 2011.
420
Kaczyński, definită de către sprijinitorii defunctului preşedinte şi

fostului premier drept o „a Patra Republică”, aflată în conflict cu cea
de-a Treia Republică personificată de perioada tranziţiei46. Din acest
punct de vedere, se pare că neopopuliştii Est Europeni nu diferă de
omologii lor din vestul continentului: Von Beyme remarcă că în Italia
Silvio Berlusconi se face avocatul unei „A Doua Republici”, în timp
ce în Austria defunctul lider populist Jörg Heider obişnuia să
vorbească despre necesitatea unei „A Patra Republici Austriece”.
Niciunul dintre aceştia nu s-a referit la o schimbare sistemică,
ci „numai” la o „transformare” (Umbau în cazul austriac) care să
permită sistemului existent să devină mai eficient şi mai adecvat faţă
de provocările „post-democraţiei”47. În cazul României, sintagma
folosită atunci era cea a unei „A Treia Republici”, iar inspiratorul ei
direct (aşa cum o va afirma el însuşi48) era politologul american de
origine română Vladimir Tismăneanu, de altfel bun cunoscător al
realităţilor poloneze. Tismăneanu, numit de către Băsescu în fruntea
unei comisiei prezidenţiale care a cercetat crimele comunismului, se
numără printre cei mai fervenţi susţinători ai preşedintelui. Sintagma
va fi însă reluată în alte scopuri în 2011. De data aceasta, ea va fi
prezentată drept o alternativă denominală la Mişcarea Populară de care
vorbise Lăzăroiu. Este vorba de Noua Republică. Că este vorba de
(practic) acelaşi efort de a transforma PDL într-o mişcare în încercarea
de a para căderea sa în popularitate este demonstrat şi de faptul că
Lăzăroiu a salutat apariţia platformei, fiind complimentat la rândul său
_____
46
Krastev, „The Strange Death”:58; Jacek Kochanowicz, „Right Turn: Polish
Politics at the Beginning of the Twentieth Century”, Eurozine (2007),
www.eurozine.com/articles/2007-09-14-kochanowicz-en-html, accesat 19
septembrie 2008.
47
Von Beyme, „Populism and Right-Wing Extremism”, p. 34.
48
Vezi interviul cu Tismăneanu în Academia Caţavencu, 27 noiembrie 2007,
www.catavencu.ro/intern/interviu/vladimir_tismaneanu_nu_exista_scuza_p
entru_naivitatea_noastra_2.htlm, accesat 19 septembrie 2008.
421
de către Mihail Neamţu, iniţiatorul nominal al Noii Republici, drept o

personalitate ce are „potenţialul unui lider”49.
Neamţu este un tânăr teolog, cândva admirator al Mişcării
Legionare50 şi apropiat al lui Tismăneanu, cu sprijinul căruia a
funcţionat între martie 2010 şi septembrie 2011 ca director ştiinţific la
Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria
Exilului Românesc (IICCMER). Deşi nu puţine au fost luările de
poziţie critice atrăgând atenţia asupra primului aspect din cariera
iniţiatorului Noii Republici51, Platforma şi Manifestul ei nu par a
justifica prezumpţiile. Nimic nu indică în aceste documente simpatii
ale Noii Republici pentru neolegionarism. De altfel, veritabilii
neolegionari s-au distanţat de Neamţu mai demult52. În schimb, cariera
sa pare să fie schiţată într-un „Manual al patronajului” academic şi
partinic, mai degrabă decât în „Manualul de luptă,” cum îşi intitulase
_____
49
Vezi Avram Eliza, „Lăzăroiu a salutat apariţia platformei ‚Noua Republică’,
care propune înnoirea dreptei”, România liberă, 9 octombrie 2001,
http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/lazaroiu-a-salutat-aparitia-
platformei-noua-republica-care-propune-innoirea-dreptei-240427.html;
Cristina Dobreanu, „Mihai Neamţu (Noua Republică): Sebastian Lăzăroiu
are potenţialul unui lider”, ibid., 19 octombrie 2001,
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/mihail-neamtu-noua-
republica-sebastian-lazaroiu-are-potentialul-unui-lider-241620.html.
50
Vezi Carmen Muşat, „Căpitanul şi umbra lui”, Observator Cultural, 596, 4
noiembrie 2011, http://www.observatorcultural.ro/Capitanul-si-umbra-
lui*articleID_25994-articles_details.html, accesat 9 noiembrie 2011.
51
Liviu Antonesei, „Mişcarea Populară şi Noua Republică”, Cotidianul, 5
octombrie 2011, http://www.cotidianul.ro/miscarea-populara-si-noua-
republica-159934/; Alex. Cistelcan, „Manualul de luptă al Noii Republici.
Adică, de ce trebuie, şi urmează, să o luăm în gură de la fascişti”,
CriticAtac, 5 octombrie 2011, http://www.criticatac.ro/10518/manualul-de-
lupta-al-noii-republici-adica-de-ce-trebuie-si-urmeaza-sa-o-luam-in-gura-
de-la-fascisti/, ambele accesate 9 noiembrie 2011.
52
Vezi Iulian Capsali, „Generaţia de mancurţi cu Pata-Pleşu tata şi muma”,
Victor Roncea Blog, 26 August 2008, http://roncea.ro/tag/neamtu/, accesat 9
nopiembrie 2011.
422
stângaci Manifestul la început, invitând paralele cu rău-famata

Cărticică a şefului de cuib a lui Corneliu Zelea Codreanu, al cărei
subtitlu fusese Manual al Gărzii de Fier53. Niciuna dintre publicaţiile
lui Neamţu nu-l califica pentru poziţia de director ştiinţific al
IICCMER în afara, după cât se pare, a strânselor legături personale cu
Tismăneanu, eminenţa cenuşie a institutului.54 Nu se ocupase cu
comunismul defel. De altfel, însuşi IICCMER constituie un tipic
exemplu de politizare „academică”. Înfiinţat în 2005 de către guvernul
condus de liberalul Călin Popescu Tăriceanu şi sub directoratul lui
Marius Oprea, institutul (iniţial denumit Institutul pentru Investigarea
Crimelor Comunismului) avea să fie transferat de guvernul PDL lui
Tismăneanu în calitate de preşedinte al Consilului său Ştiinţific după
_____
53
Corneliu Zelea Codreanu, Cărticica Şefului de Cuib. Manual al Gărzii de
Fier, Obiectiv Legionar 1.4 (octombrie 2003) şi, respectiv, Ciprian
Domnişoru, „Cetăţeni de dreapta, citiţi cărticica pitpalacului de cuib!”
VoxPublica, 30 septembrie 2001, http://voxpublica.realitatea.net/politica-
societate/cetateni-de-dreapta-cititi-carticica-pitpalacului-de-cuib-
68713.html, accesat 9 noiembrie 2011.
54
Andrei Muraru, „De la Lica Gheorghiu la Mihail Neamţu”, Observator
cultural 596, 14 octombrie 2011, http://www.observatorcultural.ro/De-la-
Lica-Gheorghiu-la-Mihail-Neamtu*articleID_26001-articles_details.html,
accesat 9 noiembrie 2011. Alina Mungiu Pippidi scria în legătură cu acest
aspect: „Vladimir Tismăneanu se plânge că eforturile lui în această direcţie
[Înfiinţarea unui Muzeu al Comunismului] sînt prost privite de duşmanii
regimului. Fals: sînt prost privite de mult mai multă lume decât duşmanii lui
Băsescu sau antisemiţii de serviciu. Ca să fie mai bine primite, ar fi bine să
se repare trei lucruri: dl. Tismăneanu să nu mai conducă anticomunismul
din vila lui Ceauşescu de pe [strada] Mircea Eliade, că dă simbolic foarte
prost, să renunţre la ideea că poate face un monopol, o megacomisie
anticomunistă cu toată lumea depinzînd de el ca patron (vă scutesc de multe
detalii pe tema asta, dar ele abundă), în fond o idee profund comunistă şi să
înţeleagă că anticomuniştii sînt primii care ar trebui să procedeze altfel, nu
prin numiri politizate şi fără concurs cum a făcut el la IICMER sau alocări
de fonduri la fel de preferenţiale. „Cât ne costă anticomunismul”, Alianţa
pentro o Românie Curată, 7 august 2011, http://www.romaniacurata.ro/cat-
ne-costa-anticomunismul--1687.htm, accesat 9 noiembrie 2011.
423
demiterea lui Oprea, devenită posibilă prin unificarea cu Institutul

pentru Memoria Exilului Românesc, şi ea impusă de guvernanţi55.
Vasile Ernu are, cred , perfectă dreptate când afirmă:
Problema teologului Mihai Neamţu nu e „flama legionară de tinereţe”, ci

mai curînd compromisul pe care l-a făcut recent. Pe mine m-au mirat, de
exemplu, textele elogioase, adevărate ode, aduse preşedintelui Băsescu.
Oricât de mult l-ar susţine şi aprecia pe actualul preşedinte, nu cred că
unui intelectual îi este permis să scrie astfel de texte. Totuşi, preşedintele
Băsescu este LA PUTERE şi nu mai are nevoie de ode, ci de texte de
analiză şi critică. În momentul în care Mihai Neamţu scria acele texte, el
avea o funcţie de conducere la Institutul de Investigare a Crimelor
Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCRMER). Aceste ode
aduse preşedintelui Băsescu nu au cum să nu arunce o umbdră de îndoială
faţă de „independenţa Noii Republici”. Însă reproşul central pe care i-l
aduc eu este legat de funcţia avută la IICCMER. L-am auzit de
nenumărate ori vorbind despre minimalizarea statului, despre competiţie
liberă şi meritocraţie. Personal, am paricipat la o dezbatere TV cu
dumnealui, în care mi-a ţinut o lungă predică pe aceste teme. Cum e
posibil să vorbeşti despre aşa ceva cînd tu te afli într-o poziţie delicată?
Mihai Neamţu a obţinut un post de director ştiinţific la IICCRMER fără a
da un concurs pentru acest post. Ba mai mult: fără a fi specialist în
domeniul istoriei recente. Teologul Mihai Neamţu brusc a început să se
prezinte ca „istoric al ideilor”, pentru a se apropia cât de cât de fişa
postului. Se ştie că dumnealui nu a scris nici un text ştiinţific în domeniu,
deci nu avea nici o legitimitate şi autoritate să conducă o astfel de
instituţie de cercetare Cum a fost posibil aşa ceva? A fost numit politic? E
de vină şi conducerea IICCRMER? Cert este că în limba română asta se
numeşte impostură şi clientelism. Dacă la 33 de ani face astfel de
compromisuri, mă tem că mai tîrziu ele vor căpăta aspecte mult mai grave.
_____
55
Vezi „Politizarea IICCMER”, Observator cultural 515 (15 martie 2010),
http://www.observatorcultural.ro/Politizarea-IICCMER*articleID_23324-
articles_details.html precum şi articolele aferente dedicate subiectului în
acelaşi număr. Accesat 9 noiembrie 2011.
424
În rest, cred că asupra „Noii Republici” planează suspiciunea de a fi doar

o falangă a Cotroceniului şi a PDL.56
Platforma lansată de Neamţu afirmă că „Lumea se schimbă şi

românii au nevoie de o Nouă Republică, nu republica socialistă a lui
Gheorghiu-Dej, nici republica de tranziţie a lui Ion Iliescu & Antonie
Iorgovan. O Nouă Republică a românilor de pretutindeni”.57
Examinarea premiselor ideologico-sociale pe care Noua Republică ar
trebui să se bazeze relevă fără greutate efortul de a mobiliza populaţia
îndărătul politicilor favorizate de actualul preşedinte. Se cere
„Libertatea politică de a spune adevărul oricărei puteri oligahice”,
într-o clară aluzie la conflictul dintre preşedinte şi parlament, unde
PDL deţine numai o majoritate precară, care nu-i permite să treacă
legile ce necesită o majoritate specială, cerute de Traian Băsescu sau
schimbările constituţionale blocate de legislativ („O Nouă Republică
în care votul la referendum devine lege, nu tocmeală”). Se vorbeşte
despre românii care „desfid impostura televiziunilor [clară aluzie la
posturile aflate în mâna aşa-numiţilor „moguli”], precum şi despre
„cinismul politicienilor care seamănă doar zgomot, intrigi, ură sau
descurajare”. Sindromul „ei” vs. „noi”, atât de bine cunoscut sub
comunism, este resuscitat în tipică versiune neopopulistă, juxtapunând
astfel campionii „cinstei” şi ai celor mulţi cu corupţia şi rapacitatea
beneficiarilor sistemului politic postcomunist. În Manifestul
Provizoriu al Noii Republici se arată, deasemenea, că „România
_____
56
Vasile Ernu, „Dreapta intelectuală conservatoare: de la câine de pază la
câine de companie”, Criti Atac, 19 octombrie 2011,
http://www.criticatac.ro/10846/dreapta-intelectuala-conservatoare-de-la-
ciine-de-paza-la-ciine-de-companie/, accesat 9 noiembrie 2011. Sbl.
autorului.
57
„Crez politic: Noua Republică”, 5 octombrie 2011, http://nouarepublica.ro/,
accesat 9 noiembrie 2011.
425
trebuie să slujească interesele românilor de pretutindeni, iar nu castei

politicienilor de profesie”58.
Noua Republică se plasează ideologic pe eşichierul politic al
Dreptei tradiţionale, deci sistemice. Se afirmă că „Noua Republică e
platformă democratică prin care se reunesc, într-o acţiune coerentă şi
vizibilă, sensibilităţile clasic-liberale, conservatoare şi creştin-
democrate”, subliniindu-se în acelaşi timp că „În România interbelică,
noţiunea de dreapta a fost compromisă de fascismul anti-capitalist,
anti-liberal, colectivist şi antisemit, iar propaganda stângii (de la Ion
Iliescu încoace) caută să descurajeze renaşterea unei drepte europene
şi civilizate”59. Se afirmă, de asemenea, că „Socialismul (fie el şi
deghizat în socialism-liberal) instigă la invidie şi ură de clasă.
Capitalismul creează locuri de muncă şi stabilitate. Guvernarea de
dreapta garantează o imagine pozitivă a României în ochii pieţei
libere. Stânga ne lasă la cheremul cămătarilor şi al statelor cu trecut şi
prezent comunist”60. Stânga, se mai spune într-o aluzie deloc opacă la
politicile de austeritate economică impuse de guvernarea Emil Boc-
Traian Băsescu, „ar arunca România în spirala nesfârşită a risipei şi a
cheltuielilor nesăbuite”. Este important să subliniem că tocmai pe
acest fundal, PDL şi suporterii săi acuză opoziţia de „populism” (prin
care înţeleg promisiuni nesustenabile ecomomic), confirmând astfel
ceea ce am diagnosticat mai sus drept „pejorativism inflaţionist”.
Nu putea să lipsească din Manifest nici abordarea tipică
neopopuliştilor est europeni a problemei „decomunizării”. Fără a intra
în aspecte ale problemei la care ne-am referit cu alte ocazii61, este
important să subliniem că sprijinul de care s-a bucurat actualul
_____
58
„Noua Republică: Manifest (Provizoriu)”, fără dată,
http://www.imondo.ro/blog/?p=4026, accesat 8 noiembrie 2011.
59
Ibid.
60
Ibid.
61
Vezi în special „’Nürnberg II’? Mitul denazificării şi utilizarea acestuia în
martirologia competitivă Holocaust-Gulag” Caietele Echinox 13, 2007, pp.
87-104 şi „Raportul Tismăneanu. Note din public şi din culise”, Tribuna
108, 2007, supliment Tribuna documenta, I-X.
426
preşedinte român din partea unui număr important dintre intelectualii

cu proeminenţă mediatică62 s-a datorat tocmai denunţării de către
acesta în parlament la 18 decembrie 2006 a comunismului drept regim
„criminal”.63 Puţini au fost aceia care au sezizat imediat oportunismul
gestului prezidenţial: Băsescu semnalase cu un an înainte că nu vede
sensul condamnării comunismului64. Demagogia, sublinia cândva
Liviu Antonesei, nu este destinată numai vulgului, existând şi o
demagogie direcţionată către elitele cultivate65. Din varii motive, unii
dintre aceşti „intelectuali ai lui Băsescu” aveau să se distanţeze de el
mai târziu, dar alţii i-au rămas fideli. În fruntea acestora s-a aflat
Tismăneanu şi echipa sa de la IICCMER , deci şi Neamţu. În
Platforma Noii Republici citim, în consecinţă, că „Sub cupola
valorilor constituţional-democratice avem nevoie de oameni şi
instituţii care n-au servit structura Partidului Comunist, oameni care
nu şi-au pierdut demnitatea servind bărâna Securitate”66, iar în
Manifest se afirmă: „Stânga românească nu s-a delimitat niciodată, în
sens moral sau juridic, de comunism. Noua Republică respectă cu
pioşenie memoria victimelor tuturor dictaturilor de extremă stânga sau
extremă dreapta”67.
Multe din afirmaţiile Noii Republici par a fi nimic altceva
decât un „comunism pe dos”, şi încă unul de esenţă şi coloratură
_____
62
Vezi Shafir, „From Historical to ‘Dialectical’ Populism”, pp. 448-450.
63
Vezi „Mesajul preşedintelui României, domnul Traian Băsescu, adresat
Parlamentului cu prilejul prezentării Raportului Comisiei Prezidenţiale
pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Parlamentul României,
18 decembrie 2006) în Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii
Comuniste din România, Raport Final, Humanitas, Bucureşti, 2007, pp. 11-
18.
64
Vezi inteviul publicat în Revista 22, 15.801 (13 iulie 2005) sub titlul
„Traian Băsescu: Alianţa nu se va rupe”, http://www.revista22.ro/alianta-
nu-se-va-rupe-1875.html.
65
Liviu Antonesei, Polis şi paideia: Şapte studii despre educaţie, cultură şi
politici educative, Polirom, Iaşi, 1994, p. 35.
66
„Crez politic: Noua Republică”.
67
„Noua Republică: Manifest (Provizoriu)”.
427
locală. Cum bine observa Alexandru Matei, „idealismul pragmatic” de

care vorbeşte Manifestul „este fix idealismul invocat de Ceauşescu în
lansarea sintagmei ‘romantism revoluţionar’: «Să nu uităm că a fi
comunist cere să fii şi puţin idealist, în sensul nu al concepţiei
idealiste, în sensul unui anumit romantism revoluţionar, cum îl
numeam noi pe timpuri»”. După care Matei adaugă pertinenta
observaţie:
Acelaşi cetăţean trebuie să ştie că, deşi condus de un partid intitulat „de
dreapta”, dezamăgirile lui nu vin decât din moştenirea „de stânga”, cea
„care perpetuează mita şi hoţia” şi care, mai ales, ne „amanetează
viitorul”. Şi Ceauşescu gândea cam la fel: rezistaţi voi încă vreo câţiva ani
în frig şi umilinţă şi, între timp, vistieria se umple, iar România va fi
prosperă. Ideea era deci bună, crede Neamţu, doar nu s-a făcut degeaba
teolog. Trebuie sacrificat prezentul pe altarul viitorului: aceasta este
atitudinea adevărată de cetăţean, în vreme ce stânga încearcă să ne
menţină în ţarcul prezentului ca pe nişte animale „consumatoare”. Va să
zică, dreapta e escatologică, iar stânga e prezenteistă.68
În continuare Matei observă că sloganul „vrem un stat în care

piaţa liberă premiază munca şi meritul, nu lenea şi hoţia”, utilizat de
Neamţu în Platformă, ar putea fi cu uşurinţă echivalat cu cel
communist „nici muncă fără pâine, nici pâine fără muncă”. Sau cu
„cine nu munceşte, nu mănâncă,” suntem tentaţi să adaugăm. Numai
că utilizarea acestui slogan, ca şi, de altfel, a altora cum ar fi „Românii
liberi şi puternici sunt demni de istoria ţării lor. Ei nu cerşesc
privilegii, ci îşi câştigă singuri pâinea”, urmăreşte un scop total diferit,
mai precis demantelarea oricăror rămăşiţe ale statului social.
Neopopuliştii români, ca şi, de altfel, omologii lor din Ungaria (mai
puţin cei din Polonia, care, din contra, şi-au raliat revendicările din
_____
68
Alexandru Matei, „La muncă, nu la şuncă”, Observator Cultural, 596, 14
octombrie 2011, http://www.observatorcultural.ro/La-munca-nu-la-
sunca*articleID_26002-articles_details.html, accesat 9 noiembrie 2011.
428
tradiţia Sindicatului Solidaritatea în perioada în care s-au aflat la

guvernare, afişând un paternalism etatist faţă de clasele afectate de
privatizarea accelerată impusă de către predecesorii lor69) incită astfel
la polarizarea societăţii în, pe de o parte, clasa presupus „produ-
cătoare” şi „parazitarii”, o categorie care include cele mai slabe
segmente din punct de vedere social: pensionari, şomeri, salariaţi ce
îşi pierd dreptul la contracte colective, precum şi minorităţi etnice cum
ar fi rromii. Este interesant de subliniat în acest context că în Slovacia,
neopopulismul de stânga practicat de Fico nu a instituit aceste măsuri,
dar, odată ele adaptate de guvernări liberale, nu le-a corectat când s-a
aflat la putere.
Câteva concluzii preliminare
Neopopulismul în Europa Centrală şi de Est este un fenomen

relativ recent, şi de aceea concluziile nostre nu pot fi decât de natură
preliminară. Dacă Hegel are dreptate că bufniţa Minervei îşi desface
aripile numai la amurg, politologul trebuie să-şi facă bocceaua şi să
lase locul liber istoricului. Costurile acestui gest ar pute fi însă foarte
ridicate. Poate că istoria se scrie numai după încheiere sa, dar numai
determiniştii (printre care nu ne numărăm) cunosc a priori sfârşitul ei.
Este sarcina politologului să-i schiţeze tendinţele. O sarcină ingrată,
deoarece ea se va lovi întotdeauna, pe de o parte, de interese posibil
afectate de analiza (corectă sau nu) produsă, iar pe de cealată va
reflecta inevitabil valorile politice ale celui care o întreprinde. În
ştiinţele sociale nu există gen, de aceea nu poţi fi niciodată neutru.
Ultimul impediment poate fi atenuat (nu eliminat!) numai printr-un act
de sinceritate pre-emptivă. Ţin să subliniez, în consecinţă, că
_____
69
Vezi David Ost, The Defeat of Solidarity. Anger and Politics in
Postcommunist Europe, Cornell University Press, Ithaca, 2005, pp. 60-120.
429
perspectiva analizei mele reflectă valorile social-democraţiei, care în

ochii mei includ egalitarismul relativ şi liberalismul (în sens politic).
Neopopulismul postcomunist nu mai este, observam, focusat
pe o clasă socială sau o etnie, cum fusese cazul precedentelor sale
populiste. El este mai degrabă de natură „catch-allistă” şi, iarăşi spre
deosebire de precedenţii săi ideologici, nu este de natură antisistemică.
El aderă la modelul democratic şi este adeptul economiei de piaţă, de
multe ori chiar al unei „pieţi sălbatice”, pe fundalul discreditării aşa-
zisului „socialism” de către un comunism axat pe dictatura partinică şi
monopol statal asupra mijloacelor de producere şi desfacere, adică pe
economia central dirijată. Există o diferenţă substanţială, mai
observam, între populismul Dreptei Radicale reînnăscute după
prăbuşirea comunismului (ceea ce denumeam altundeva formaţiuni
politice de „reîntoarcere radicală”70) şi neopopulişti.
Dacă (cel puţin declarativ) sistemul democratic nu mai este
pus sub semnul întrebării de către societăţile postcomuniste şi
partidele care pretind că reprezintă segmente ale acestor societăţi, nu
aşa stau lucrurile cu perceperea democraţiei însăşi. În 1982, William
Riker a tras o linie groasă între democraţia liberal şi cea populistă71.
Este regretabil că distincţia e de cele mai multe ori ignorată în
dezbaterile despre cel de-al „treilea val” al democratizării, deşi există
şi notabile excepţii72. Daniel Smirnov şi Ivan Krastev fac implicit
diferenţa, utilizând însă termenul de „democraţie iliberală” ca substitut
pentru cel de democraţie populistă73. Neopopuliştii Est-Central
_____
70
Shafir, „Reds, Pinks, Blacks and Blues”.
71
William Riker, Liberalism Against Populism, W. H. Freeman, San
Francisco, 1982.
72
De exemplu, Grigorij Mesežnikov et. al, Populist Politics and Liberal
Democracy in Central and Eastern Europe, Institute for Public Affairs,
Bratislava, 2008, www.ivo.sk/docs/publikacie/subory/Populist_politics.pdf,
accesat 9 august 2008.
73
Daniel Smilov, Ivan Krastev, „The Rise of Populism in Eastern Europe:
Policy paper”, în ibid.
430
Europeni nu sunt anti-democatici, ci anti-liberali, afirmă şi Rupnik

(vezi supra).
De aceea, mi se pare că distincţia dintre partide sau mişcări
politice sistemice şi cele antisistem, deşi necesară, nu este îndeajuns
de cuprinzătore pentru a include toate nuanţele postcomuniste. Ea
trebuie să fie acompaniată de diferenţierea între proceduri formale şi
posibilul lor impact, ceea ce se constituie în a afirma că drumul spre
iad e pavat cu intenţii aparent democratice sau cel puţin cu unele
lipsite de caracteristici nedemocratice. Numai făcând această
diferenţiere vom putea răspunde la întrebarea „ce fel de liberalism”
îmbrăţişează neopopuliştii şi care liberalism este respins de ei.
Răspunsul (inevitabil după părerea noastră) este că neopopuliştii sunt
adepţii neoliberalismului economic dar resping (în practică dacă nu în
afirmaţii tranşante) pluralismul democratic. Cu alte cuvinte, neopo-
puliştii se fac promotorii valorilor iliberale. Aşa cum arăta Krzystof
Jasiewicz într-o analiză a cazului polonez, pentru democraţie
„ameninţarea […] poate proveni din tratarea instrumentală a
procedurilor democratice, printr-o percepere că dacă scopul este unul
nobil, orice mijloace [utilizate în obţinerea lui] sunt justificate”.
Această abordare, adăuga Jasiewicz, aminteşte de sistemul comunist, a
cărui „viziune utopistă trebuia realizată cu orice mijloace”. Astfel,
amendamentul introdus de fraţii Kaczyński, la legea poloneză a
lustraţiei, fusese „în conformitate totală cu procedurile democratice
formale”, dar „a violat câteva principii ale jurisprudenţei democratice
şi a încălcat drepturile de bază ale omului”.74 Legea, adoptată în 2006,
dispunea ca nu mai puţin de 700,000 de mii de persoane ocupând 53
de poziţii de influenţă, inclusiv în sectorul privat şi în sfera academică,
să declare dacă au colaborat cu poliţia secretă comunistă. Figuri
proeminente ale vieţii politice poloneze, printre care fostul premier
Tadeusz Mazowiecki şi fostul ministru de externe Bronisław
Geremek, ambii asociaţi cu Solidaritatea poloneză, au refuzat
_____
74
Krysztof Jasiewicz, „The Political Party Landscape”, Journal of
Democracy, 18.4, 2007, pp. 30-31.
431
ostentativ să depună declaraţia. În 2007, Curtea Constituţională

poloneză a declarant că unele din prevederile legislaţiei, şi în special
cea sus menţionată, se constituiau într-o încălcare a documentului de
bază.75 Şi în Ungaria post-2010, schimbările constituţionale, şi mai
ales noua lege a presei, sunt considerate de mulţi analişti ca respectând
procedurile democratice formale, dar afectând principiile democratice.
De altfel, legea presei a trebuit să fie parţial amendată în urma
presiunilor venite din partea Comisiei Europene76.
Rupnik subliniază că „dacă democraţia înseamă legitimitate
populară şi constituţionalism (separarea puterilor)”, se poate afirma că
populiştii [de fapt, neopopuliştii, adăugăm noi], „acceptă primul
[aspect] şi îl resping pe cel de-al doilea”77; cu alte cuvinte, în percepţia
neopopuliştilor, normele constitiţionale şi democraţia reprezentativă
ocupă (în cel mai bun caz) locul secund în urma legitimităţii conferită
de votul popular. Potrivit unor afirmaţii prezidenţiale, Băsescu
percepe însăşi separaţia puterilor în stat ca fiind subordonată sieşi, ca
alesul poporului. Într-un interviu televizat în iulie 2011, preşedintele a
afirmat referindu-se la decizii judiciare cu care nu era de accord: „Sunt
trei puteri: executivă, legislativă, judecatorească. Toate aceste trei
puteri au în vârf pe unul care se numeste şeful statului. Nu-l pot
_____
75
Lavinia Stan (coord.), Prezentul trecutului recent. Lustraţie şi deco-
munizare în postcomunism, Curtea Veche, Bucureşti, 2010, pp. 170-171.
76
Matej Hruska, „Hungarian media law ‘turns clock back to Communism’,
say press advocates”, euobserver.com, 5 august 2010,
euobserver.com/843/3058; Freedom House,”Proposed Hungarian Media
Law would threaten freedom”, 13 decembrie 2011,
http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=70&release=1292; Erich
Follath, Cristoph Schult, „Hungary’s ‘Orbanization’ Is Worrying Europe, „
Spiegel Online, 28 decembrie 2010, http://www.spiegel.de/
international/europe/0,1518,736706,00.htmlhttp://; Judit Bayer”, Why
Hungary’s Media Law is unacceptable despite amendments”, MediaLaws,
15 March 2011, http://www.medialaws.eu/why-hungarys-media-law-is-
still-unacceptable-despite-amendments/, toate accesate 10 noiembrie 2011.
77
Rupnik, „Populism in East Central Europe”.
432
impiedica pe şeful statului să-şi exprime puncte de vedere, cu atât mai

mult cu cât acestea reflectă corect nişte realităţi ale justiţiei”78.
Acelaşi aspect se reflectă în modalitatea în care preşedintele a
dorit să înţeleagă respingerea prin vot popular a iniţiativei parla-
mentare de a îl suspenda din funcţie, echivalând-o cu sprijinul general
al politicilor ale căror avocat se făcuse79, deşi plebiscitul nu pusese
nicicând în faţa electoratului această opţiune.80 Când una dintre aceste
opţiuni a fost prezentată electoratului într-un referendum desfăşurat
concomitent cu alegerile pentru Parlamentul European în noiembrie
2007 (schimbarea sistemului de vot din cel proporţional într-un sistem
majoritar cu două tururi de scrutin), plebiscitul nu a întrunit minimum
de participare prevăzută de lege (50%+1) şi nu a fost validat. Numai
26 % dintre votanţi au catadicsit să-şi exprime o opinie81; nu mai puţin
de 71% dintre cei chestionaţi într-un sondaj anterior răspunseseră că
nu înţeleg nimic din ce li se cere să decidă.82 Totuşi, Băsescu va
continua să susţină că peste 80% dintre alegători sprijiniseră propu-
nerea sa pentru „reformarea clasei politice”, deşi cei 80% reprezentau
mai puţin de un sfert din electorat. Preşedintele a recurs din nou la
instrumentul referendumului în 2009, de data aceasta legându-l de
primul tur al alegerilor prezidenţiale desfăşurate concomitent la 22
noiembrie. Spre deosebire de alegerile pentru Parlamentul European,
_____
78
„Traian Băsescu critică CSM: Birocraţi prăfuiţi. M-am săturat de
sensibilităţile lor excesive”, Antena 3, 26 iulie 2011, http://www.antena3.ro/
politica/traian-basescu-critica-csm-birocrati-prafuiti-m-am-saturat-de-
sensibilitatile-lor-excesive-131794.html, accesat 10 noiembrie 2011.
79
Mediafax, 19 mai 2007.
80
E vorba de introducerea lustraţiei (implicit respinsă anterior de Băsescu
când se împotrivise înfiinţării unei comisii care să studieze crimele
comunismului, vezi nota 64), precum şi de schimbarea sistemului de vot
dintr-unul proporţional în cel majoritar cu două tururi de scrutin.
81
Mediafax, 28 noiembrie 2007.
82
„De ce nu s-au dus românii la vot”, Evenimentul zilei, 28 noiembrie 2008,
www.express.ro/articole/detalii-articol/469787/, accesat 19 septembrie
2008.
433
cele prezidenţiale au trezit mai mult interes, aşa că şi plebiscitul a fost

validat, deşi participarea a fost numai cu puţin (50. 1%) peste cea
minimală. Alegătorii au răspuns separat la întrebările „Sunteţi de
acord cu trecerea la un Parlament unicameral în România?” (77,7% au
răspuns „da”) şi „Sunteţi de acord cu reducerea numărului de
parlamentari la maximum 300 de persoane?” (88,8% în favoare)83.
Deşi şi acest referendum a fost numai unul consultativ, preşedintele şi
suporterii săi susţin că parlamentul încalcă legea nepurcedând imediat
la revizuirea documentului de bază.
Politologii bulgari Daniel Smilov şi Ivan Krastev utilizeaă
noţiunile de „populism moale” şi „populism tare” (soft/hard populism)
pentru a deosebi între iniţiative populiste de a schimba constituţia.
Populismul soft reprezintă conform celor doi „o provocare la adresa
sistemului de reprezentare electorală şi a sistemului de partide
existent”, pe când „populismului hard îi sunt caracteristice ameninţări
mai severe la adresa cadrului constituţional: el se confruntă nu numai
cu prezenta structură de reprezentare, dar şi cu unele dintre principiile
fundamentale ale democraţiei liberale, cum ar fi protejarea drepturilor
individuale sau cele ale minoriăţilor”. Traian Băsescu sau bulgarul
Borisov, inclin să cred, aparţin mai degrabă categoriei de populism
soft, pe când Orbán, dar şi Jarosław Kaczyński în Polonia, sunt mai
degrabă populişti din categoria hard. Cu toate acestea, arată cei doi,
linia de demarcare între cele două categorii „este fluidă şi în
schimbare constantă”.84 Această fluiditate poate fi atribuită atât
subiectivităţii analistului, (care tinde să fie cu atât mai sever cu cât
este direct afectat de subiectul evaluării sale), cât şi comportamentului
subiectului supus analizei. Acesta din urmă poate înregistra o radi-
calizare sau, din contra, o atenuare a comportamentului său, în funcţie,
printre altele, de distanţa ce îl desparte de „momentul adevărului”
politic, adică de scrutin.
Referindu-se la cazul polonez, Rupnik afirmă:
_____
83
Mediafax, 26 noiembrie 2009.
84
Smilov, Krastev, „The Rise of Populism in Eastern Europe”, p. 9.
434
Provocarea populistă la adresa elitei politice şi tehnocratice moder-

nizatoare […] a îmbrăcat două forme: una a unei campanii anti-corupţie şi
cealaltă a unei campanii pentru „decomunizare”. În Polonia, întâlnim o
combinaţie interesantă a celor două cu denunţarea „păcatului original” al
compromisului din 1989 dintre disidenţa moderată şi o elită politică
comunistă moderată, compromis ce a făcut posibilă ieşirea neviolentă din
comunism. Greşala morală şi politică [a primei] ar fi facilitat pasămite
foştilor comunişti convertirea fostei lor puteri politice într-una economică
şi alunecarea înspre o corupţie extinsă, care ar fi acompaniat procesul de
privatizare. De unde şi necesitatea dublului atac: împotriva corupţiei şi în
favoarea decomunizării, acestea fiind leit-motivele gemenilor Kaczyński,
ale lui Orbán şi, într-o oarecare măsură, ale partidului de dreapta (ODS)
de la Praga.85
Traian Băsescu şi al său PDL au împins România în clubul

neopopulist, împrumutând unele de la polonezi şi altele de la
maghiari. Din păcate, clubul nu este prea selectiv, neopopulismul
constituind o problemă în multe alte state fost comuniste la est de
România. Mai îngrijorător este faptul că prezicerile pentru viitor (dar
ce-i cu „bufniţa Minervei”?) nu par să indice o schimbare a situaţiei.
Smilov şi Krastev atribuie această tendinţă câtorva factori. Printre cei
mai importanţi se numără descreşterea rapidă a încrederii faţă de
partidele existente, de unde (adăugăm noi) şi tendinţa partidelor
„established” de a se transforma în „mişcări” sau cea a adversarilor
acestora de a creea mişcări noi. Această tendinţă către iliberalism
poate fi greu contracarată de partidele liberale în sens politic, ale căror
platforme „sunt periculos de asemănătoare: în consecinţă, votanţii nu
reuşesc să vadă diferenţele dintre ele”.86 Atâta timp cât aderarea la
organizaţiile transatlantice sau europene mai constituia un obiectiv,
aceste partidele de coloratură liberală mai aveau o platformă capabilă
să mobilizeze un larg segment al electoratului.
_____
85
Rupnik, „Populism in East Central Europe”.
86
Smilov, Krastev, „The Rise of Populism in Eastern Europe”, p. 10.
435
Pe fundalul unei corupţii transpartinice, în perioada

precedentă accesiunii la NATO şi UE „cetăţenii de rând au experi-
mentat democraţia tranziţională drept regimuri în cadrul cărora puteau
schimba guvernul, dar nu puteau schimba politica”, din moment ce
aderarea la cele două organizaţii a devenit consensus politic, iar
corupţia a afectat întregul spectru politic, indiferent de partid.87 În
perioada post-accesiune, electoratul liberal este demotivat să mai
participe la scrutin. În cel mai bun caz, „câştigătorii” tranziţiei din
rândurile acestui electorat „sunt motivaţi să sprijine partidele liberale
[numai] atunci când percep un pericol serios din partea [neo]
populiştilor hard”. Dar acelaşi electorat rămâne indiferent „în cazul
provocărilor provenite din partea [neo]populiştilor soft”. Cei doi autori
ajung la concluzia că partidele politice postcomuniste sunt „veriga cea
mai slabă” în structurile mondiale liberal-democratice. În timp ce în
„democraţiile consolidate” se aşteaptă ca partidele politice „să fie
stabile şi programatice”, succesul partidelor neopopuliste în Europa
Centrală şi de Est „a constituit o lovitură de moarte pentru multe
dintre partidele ‚established’ din perioada tranziţiei şi a adus în prima
linie numeroşi actori noi”. Nu numai că neopopulismul nu a
determinat ca partidele să devină mai programatice, „ci din contra:
aproape că a vidat de înţeles însăşi noţiunea de «program partinic»”.
Ne putem întreba, în consecinţă, dacă regiunea nu este martora
fenomenului de „deconsolidare a democraţiei”88.
Rupnik avertizează că nimic nu indică că neopopulismul „ar
fi o aberaţie temporară de la o anumită viziune a ‚normalităţii’ în
regiune”89. Deşi e poate adevărat că votanţii din Europa Centrală şi de
Est „nu au întors spatele democraţiei”, ci mai degrabă sunt „sătui de
comportamentul unei clase politice improvizate ce guvernează
regiunea din 1990” aşa cum afirmă Alina Mungiu Pippidi90, tocmai
acest aspect face din neopopulism o alternativă tot mai ascendentă.
_____
87
Krastev, „The Strange Death”, p. 59.
88
Smilov, Krastev, „The Rise of Populism in Eastern Europe”, p.10.
89
Jacques Rupnik, „From Democracy Fatigue to Populist Backlash”, Journal
of Democracy, 18.4, 2007, p. 19.
90
Mungiu-Pippidi, „EU Accession Is No ‘End of History’”, p. 11.
436
Dacă „tranziţiile” din regiune se vor dovedi a fi fost numai o trecere

de la „democraţiile populare” ale sfârşitului celei de-a cincea decade
la „democraţia populistă” a primei decade din noul mileniu, vinul din
crama tranziţiei ar putea fi cam acru. Şi nu e nicio alinare să constaţi
că şi în state cu tradiţie democratică mai înrădăcinată din vestul
continentului (Austria, Belgia, Danemarca, Italia, Olanda, Spania) se
înregistrează în ultimii ani o tot mai pronunţată tendinţă a creşterii
sprijinului pentru partide din Dreapta radicală sau cele populiste – cu
sau fără prefix. Acolo cauzele acestor tendinţe pot fi diferite, dar
rezultatele sunt asemănătoate sau cel puţin invită paralela. Pentru
Europa Centrală şi de Est, moartea „caprei vecinului” ar însemna
decesul tuturor animalelor din propria ogradă.
Bibliografie
*** „The Electoral System Parliamentary Changes”.

http://www.kormany.hu/en/hungary/the-electoral-system-parliamentary-
changes.
*** „Crez politic: Noua Republică”. 5 octombrie 2011, http://nouarepublica.ro
*** „Emil Boc îl dă afară pe Sebastian Lăzăroiu din guvern. Ieri, Lăzăroiu
critica dur PDL la Interviurile Gândul”, Gândul, 16 septembrie 2011,
http://www.gandul.info/politica/emil-boc-il-da-afara-pe-sebastian-
lazaroiu-din-guvern-ieri-lazaroiu-critica-dur-pdl-la-interviurile-gandul-
8761341.
*** „Noua Republică: Manifest (Provizoriu)”, fără dată,
http://www.imondo.ro/blog/?p=4026.
*** „Politizarea IICCMER”. Observator cultural 515 (15 martie 2010),
http://www.observatorcultural.ro/Politizarea-
IICCMER*articleID_23324-articles_details.html.
*** „Sebastian Lăzăroiu la interviurile Gândul: Fără Albă ca Zăpada, PDL va
pierde şi preşedintele, şi guvernarea,” Gândul, 15 septembrie 2011,
http://www.gandul.info/interviurile-gandul/sebastian-lazaroiu-la-
interviurile-gandul-fara-alba-ca-zapada-pdl-va-pierde-si-presedintele-si-
guvernarea-video-8754914.
*** „Traian Băsescu critică CSM: Birocraţi prăfuiţi. M-am săturat de
sensibilităţile lor excesive”. Antena 3, 26 iulie 2011,
437
http://www.antena3.ro/politica/traian-basescu-critica-csm-birocrati-
prafuiti-m-am-saturat-de-sensibilitatile-lor-excesive-131794.html.
*** „Traian Băsescu: Alianţa nu se va rupe”, Revista 22, 15.801 (13 iulie
2005), http://www.revista22.ro/alianta-nu-se-va-rupe-1875.html.
Ágh, Attila, „From Nomenclatrura to Clientura: The Emergence of the New
Political Elites in East-Central Europe”, în Stabilising Fragile Demo-
cracies: Comparing New Party Systems in Southern and Eastern Europe,
edited by Geoffrey Pridham, Paul G. Lewis, Routledge, Londra, 1996,
pp. 44-68.
Albertazzi, Daniele and McDonnel, Duncan, Twenty First Century Populism:
The Specter for Western European Democracy. Palgrave Macmillan,
Londra, 2007.
Andreescu, Gabriel, Extremismul de dreapta în România, Centrul de Resurse
pentru Diversitate Etnoculturală, Cluj-Napoca, 2003.
Antonesei, Liviu, „Mişcarea Populară şi Noua Republică”, Cotidianul, 5
octombrie 2011, http://www.cotidianul.ro/miscarea-populara-si-noua-
republica-159934/.
Antonesei, Liviu, Polis şi paideia: Şapte studii despre educaţie, cultură şi
politici educative, Polirom, Iaşi, 1994.
Avram, Eliza, „Lăzăroiu a salutat apariţia platformei ‚Noua Republică’, care
propune înnoirea dreptei”, România liberă, 9 octombrie 2001,
http://www.romanialibera.ro/actualitate/politica/lazaroiu-a-salutat-
aparitia-platformei-noua-republica-care-propune-innoirea-dreptei-
240427.html.
Avramescu, Cătălin, „Democraţie fără opoziţie”. Bursa, 11 decembrie 2007,
www.bursa.ro/on-line/?s=cautare_arhiva&sr=cauta, accesat 19
septembrie 2008.
Bayer, Judit, „Why Hungary’s Media Law is unacceptable despite
amendments”. MediaLaws, 15 March 2011,
http://www.medialaws.eu/why-hungarys-media-law-is-still-unacceptable-
despite-amendments/.
Beyme, Klaus von. „Populism and Right-Wing Extremism in Modern
Democracies”. În Populism in Central Europe, edited by Václav
Nekvapil and Maria Stankiewicz, 26-40, AMO Asociace Pro
Mezinárodni Otákzy, Praga, Association for International Affairs, 2007.
Bútora, Martin, „Nightmares from the Past.Dreams for the Future”, Jurnal of
Democracy 18.4, 2007, pp. 47-55
Capsali, Iulian, „Generaţia de mancurţi cu Pata-Pleşu tata şi muma”, Victor
Roncea Blog, 26 August 2008, http://roncea.ro/tag/neamtu/.
438
Cistelcan, Alex, „Manualul de luptă al Noii Republici. Adică, de ce trebuie, şi

urmează, să o luăm în gură de la fascişti”. CriticAtac, 5 octombrie 2011,
http://www.criticatac.ro/10518/manualul-de-lupta-al-noii-republici-
adica-de-ce-trebuie-si-urmeaza-sa-o-luam-in-gura-de-la-fascisti/.
Codreanu, Corneliu Zelea, Cărticica Şefului de Cuib. Manual al Gărzii de
Fier, Obiectiv Legionar 1.4, octombrie 2003.
Comisia Prezidenţială Pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.
Raport Final, Humanitas, Bucureşti, 2007.
Dellenbrant, Jan Åke, „The Breakdown of Communism in Eastern Europe”, în
The New Democracies in Eastern Europe: Party Systems and Political
Clevages, edited by Sten Berglund, Jan Jan Åke Dellenbrant, Adelshot,
Edward Elgar, 1994, pp. 1-13.
Dobreanu, Cristina, „Mihai Neamţu (Noua Republică): Sebastian Lăzăroiu are
potenţialul unui lider”, România liberă, 19 octombrie 2001,
http://www.romanialibera.ro/exclusiv-rl/dezbateri/mihail-neamtu-noua-
republica-sebastian-lazaroiu-are-potentialul-unui-lider-241620.html.
Domnişoru, Ciprian, „Cetăţeni de dreapta, citiţi cărticica pitpalacului de
cuib!” VoxPublica, 30 septembrie 2001, http://voxpublica.realitatea.net/
politica-societate/cetateni-de-dreapta-cititi-carticica-pitpalacului-de-cuib-
68713.html.
Ernu, Vasile, „Dreapta intelectuală conservatoare: de la cîine de pază la cîine
de companie,” CriticAtac, 19 octombrie 2011, http://www.criticatac.ro/
10846/dreapta-intelectuala-conservatoare-de-la-ciine-de-paza-la-ciine-
de-companie/.
Follath, Erich and Schult, Cristoph. „Hungary’s ‘Orbanization’ Is Worrying
Europe. Spiegel Online, 28 decembrie 2010, http://www.spiegel.de/
international/europe/0,1518,736706,00.htmlhttp://.
Freedom House, ”Proposed Hungarian Media Law would threaten freedom”.
13 decembrie 2011, http://www.freedomhouse.org/template.cfm?
page=70&release=1292.
Greskovits, Béla, „Economic Woes and Political Disaffection”. Journal of
Democracy 18.4, 2007, pp. 40-46.
Held, Joseph, „Antecedents”, în Populism in Eastern Europe: Racism,
Nationalism and Society, edited by Joseph Held, East European
Monographs, Boulder, 1996, pp. 1-19.
Hruska, Matej, „Hungarian media law ‘turns clock back to Communism’, say
press advocates”. euobserver.com, 5 august 2010,
euobserver.com/843/3058
439
Ignazi, Piero, „The Extreme Right in Europe: A Survey”, în The Revival of the
Radical Right-Wing Extremism in the Nineties, edited by Peter H. Merkl
and Leonard Weinberg, 47-64. Frank Cass, Londra, 1997.
Ignazi, Piero, „The Silent Counter-Revolution: Hypotheses on the Emergence
of Extreme Right-Wing Parties in Europe”, European Journal of
Political Research 22.1-2, 1992, pp. 3-34.
Ignazi, Piero, Extreme Right Parties in Western Europe, Oxford University
Press, Oxford, 2000.
Ionescu, Ghita, „Eastern Europe”, în Populism: Its Meanings and National
Characteristics, edited by Ghita Ionescu and Ernst Gellner, 97-121.
Weidenfeld and Nicholson, Londra, 1970.
Janos, Andrew, „Continuity and Change in Eastern Europe: Strategies of Post-
Communist Politics”. East European Politics and Society 8.1, 1994, pp.
1-31.
Jasiewicz, Krysztof, „The Political-Party Landscape”, Journal of Democracy,
18.4, 2007, pp. 26-33.
Kirchheimer, Otto, „The Transformation of the Western European Party
Systems”,. în Political Parties and Political Development, edited by
Joseph LaPalombara and Myron Weiner, Princeton: Princeton University
Press, 1966, pp. 177-200.
Kitschelt, Herbert, Mansfeldova, Zdenka, Markowski, Radoslaw and Tóka
Gábor, Postcommunist Party Sysems: Competition, Representation and
Inter-Party Cooperation, Cambridge University Press, Cambridge, 1999.
Kochanowicz, Jacek, „Right Turn: Polish Politics at the Beginning of the
Twentieth Century”. Eurozine (2007), www.eurozine.com/articles/2007-
09-14-kochanowicz-en-html
Kohanowicz, Jacek, „Polish Politics at the beginning of the twenty-first
century”. www.eurozine.com/articles/2007-09-14-kochanowicz-en.html.
Krasner, Stephen, „Structural causes and Regime Consequences: Regimes as
Intervening variables”, în International Regimes, edited by Stephen D.
Krasner, Cornell University Press, Ithaca, 1983, pp. 1-21.
Krastev, Ivan, „The Strange Death of the Liberal Consensus”. Journal of
Democracy 19.4, 2007, pp. 56-63.
Matei, Alexandru, „’La muncă, nu la şuncă’”, Observator Cultural 596, 14
octombrie 2011, http://www.observatorcultural.ro/La-munca-nu-la-
sunca*articleID_26002-articles_details.html.
Mediafax, 2007.
Mesežnikov, Grigorij, Gyárfašová, Ol’ga, Smilov, Daniel (eds.). Populist
Politics and Liberal Democracy in Central and Eastern Europe.
440
Bratislava, Institute for Public Affairs, 2008. www.ivo.sk/docs/

publikacie/subory/Populist_politics.pdf.
Mosse, George L., The Crisis of German Ideology: Intellectual Origins of the
Third Reich, Schocken Books, New York, 1981.
Mudde, Cas, „In the Name of the Peasantry, the Proletariat and the People:
Populisms in Eastern Europe”. East European Politics and Societies
15.1, 2000, pp. 33-53.
Mudde, Cas, Populist Radical Right Parties in Europe. Cambridge University
Mungiu-Pippidi, Alina, „EU Accession Is No ‘End of History’”, Journal of
Democracy, 18.4, 2007, pp. 8-16.
Mungiu-Pippidi, Alina, „Cât ne costă anticomunismul”, Alianţa pentro o
Românie Curată, 7 august 2011, http://www.romaniacurata.ro/cat-ne-
costa-anticomunismul--1687.htm.
Muraru, Andrei, „De la Lica Gheorghiu la Mihail Neamţu”. Observator
cultural 596, 14 octombrie 2011, http://www.observatorcultural.ro/De-la-
Lica-Gheorghiu-la-Mihail-Neamtu*articleID_26001-
articles_details.html.
Muşat, Carmen, „Căpitanul şi umbra lui”, Observator Cultural, 596, 4
noiembrie 2011, http://www.observatorcultural.ro/Capitanul-si-umbra-
lui*articleID_25994-articles_details.html.
Nye, Joseph S. and Keohane, Robert O., „Globalization: what’s new? what’s
not (and so what)”. În Joseph S. Nye, Power in the Global Information
Age: From Realism to Globalization, Routledge, London and New York,
2004, pp. 191-200.
Ost, David, The Defeat of Solidarity. Anger and Politics in Postcommunist
Europe, Cornell University Press, Ithaca, 2005.
Petőcz, Kálmán (ed.), National Populism and Slovak-Hungarian Relations
2006-2009, Forum Minority Research Institute, Samorin-Sormoja, 2009.
Pîrvu, Luminiţa. „Cum s-a transformat Albă ca Zăpada în Mişcarea Populară”.
HotNews, 9 septembrie 2011, http://www.hotnews.ro/stiri-politic-
10080178-cum-transformat-alba-zapada-miscarea-populara-cine-rol-are-
viitoare-structura-centru-dreapta.htm.
Pridham, Geoffrey, „Political Parties and their Strategies in the Transition
from Authoritarian Rule: The Comparative Perspective”. În Party
Formation in East-Central Europe: Post-Communist Politics in
Czechoslovakia, Hungary, Poland and Bulgaria, edited by Gordon
Wightman, Edward Elgar, Adelshot, 1995, pp. 1-29.
441
Riker, William. Liberalism Against Populism. W. H. Freeman, San Francisco,

1982.
Rupnik, Jacques, „From Democracy Fatigue to Populist Backlash”, Journal of
Democracy, 18.4, 2007, pp. 17-25.
Rupnik, Jacques, „Populism in East Central Europe”, Eurozine,
www.eurozine.com/articles/2007-09-10-rupnik-en.html
Sartori, Giovanni, „Concept Misformation in Comparative Politics”, The
American Political Science Review 64.4, 1970, pp. 1033-1053.
Sartori, Giovanni. Parties and Party Systems: A Framework for Analysis.
Schmitter, Philippe C., „A Balace of Sheet of the Vices and Virtues of ‘Po-
pulisms’”, The Romanian Journal of Political Science, 7.2, 2007, pp. 5-12.
Shafir, Michael, „From Historical to ‘Dialectical’ Populism: The Case of Post-
Communist Romania”, Canadian Slavonic Papers 50.3-4, 2008, pp. 425-470.
Shafir, Michael, „Reds, Pinks, Blacks and Blues: Radical Politics in Post-
Communist East-Central Europe”, Studia Politica 1.2, 2001, pp. 397-446.
Shafir, Michael, „’Nürnberg II’? Mitul denazificării şi utilizarea acestuia în
martirologia competitivă Holocaust-Gulag”, Caietele Echinox 13, 2007,
pp. 87-104.
Shafir, Michael, „Raportul Tismăneanu, Note din public şi din culise”.,
Tribuna 108 (2007), supliment Tribuna documenta, I-X.
Smilov, Daniel and Krastev, Ivan. „The Rise of Populism in Eastern Europe:
Policy paper”, în Populist Politics and Liberal Democracy in Central
and Eastern Europe edited by Grigorij Mesežnikov, Ol’ga Gyárfašová,
Daniel Smilovî Institute for Public Affairs, Bratislava, 2008,
www.ivo.sk/docs/publikacie/subory/Populist_politics.pdf .
Stan, Lavinia (coord.), Prezentul trecutului recent. Lustraţie şi decomunizare
în postcomunism, Curtea Veche: Bucureşti, 2010.
Stancu, Oana, „Motivele pentru care Băsescu riscă 12 ani de închisoare. Cum
se închide cercul tranzacţiilor cu Căşuneanu”, Jurnalul naţional, 30
octombrie 2011, http://www.jurnalul.ro/special/motivele-pentru-care-
basescu-risca-12-ani-de-inchisoare-cum-se-inchide-cercul-tranzactiilor-
cu-casuneanu-595129.htm.
Stern, Fritz, The Politics of Cultural Dispair: A Study in the Rise of the
German Ideology, University of California Press, Berkeley, 1970.
Tismaneanu, Vladimir, „The Leninist Debris or Waiting for Peron”. East
European Politics and Societies.10.3, 1996, pp. 504-535.
442
Tismăneanu, Vladimir, „Nu există scuze pentru naivitatea noastră”. Academia

Caţavencu, 27 noiembrie 2007, www.catavencu.ro/intern/interviu/
vladimir_tismaneanu_nu_exista_scuza_pentru_naivitatea_noastra_2.htlm
Tismăneanu, Vladimir, Fantasmele salvării. Democraţie, naţionalism şi mit în
Europa postcomunistă, Polirom, Iaşi, 1997.
Tupy, Marian L., The Rise of Populist Parties in Central Europe: Big
Government, Corruption, and the Threat to Liberalism, Cato Institute,
Washington D.C., 2006.
Ungureanu, Traian, „Naşterea noului”, Cotidianul, 3 iunie 2007,
www.cotidianul.ro/nasterea_noului-27139.html.
Venturi, Franco, Roots of Revolution. A History of the Populist and Socialist Move-
ments in 19th Century Russia, ediţie revăzută, Phoenix Press, Londra, 2001.
Verdery, Kathrine, Socialismul. Ce a fost şi ce urmează, Institutul European,
Iaşi, 2003.
Viotti, Paul R. şi V. Kaupi, Mark, International Relations Theory: Realism,
Pluralism, Globalism and BeyondAllyn and Bacon, , Boston:, 1987.
Walicky, Andrzej, „Russia”, în Populism: Its Meanings and National
Characteristics, edited by Ghita Ionescu and Ernst Gellner,. Weidenfeld
and Nicholson, Londra, 1970, pp. 62-96.
WikiLeaks Romania, „Despre dosarul Flota. Dovada că Băsescu era implicat”.
http://www.romanialeaks.org/2010/12/wikileaks-romania-despre-
dosarul-flota.html, http://www.romanialeaks.org/2011/03/wikileaks-
romania-despre-dosarul-flota.html.
Wittrock, Philipp and Hengst, Bjorn „Der erliche Lügner”. Spiegel Online, 19
septembrie 2006,
http://www.spiegel.de/politik/ausland/0,1518,438001,00.html.
443
Pagina albă!!
Populismul vechi şi nou în politica rusă
Mara Morini
Introducere1
Analiza populismului rus contemporan necesită câteva

consideraţii introductive de caracter teoretic general. Chiar dacă
termenul de populism este foarte prezent în limbajul politic şi distinge
un fel de a face politica în numeroase sisteme politice, aveam de-a
face cu un fenomen cu rădăcini istorice profunde care indică adesea
atât mişcări populare, stiluri discursive, strategii politice, scheme
ideologice şi acţiuni de protest politic, cat şi remedii teoretice, stări de
spirit, comportamente psihologice, curente de idei sau, altfel spus, o
adevărata atmosferă politică. Populismul însă este şi un fenomen
politic definit de un leadership specific şi o ideologie bine conturată,
asumând adesea o conotaţie negativă legată de sublinierea compor-
tamentelor iresponsabile ale partidelor politice tradiţionale care
acţionează fără să ţină cont de exigenţele cetăţenilor2. Nu mai este
atunci o surpriză pentru nimeni faptul că termenul de „populism”
constituie în cele din urmă un exemplu clar al felului în care un
concept poate asuma în ştiinţele sociale multiple definiţii, cu diverse
atribute, dând astfel naştere atât unui semnificat ambiguu şi vag, cât şi
unei forţări conceptuale (conceptual stretching) care nu permite
acestuia „să călătorească” dincolo de locul de origine şi să compare
_____
1
Traducerea din limba italiană este realizată de Sorina Soare.
2
Marco Tarchi, L’Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi, Il Mulino,
Bologna, 2003, pp. 7-13.
445
sisteme politice3 care prezintă trăsături populiste la nivelul a ceea ce

este numit generic „res publica”.
De-a lungul timpului, studiul populismului a descurajat
numeroşi cercetători din ştiinţele sociale, conştienţi de dificultatea de
a analiza un fenomen adesea efemer, care se prezintă sub forme
diferite. Caracterul său multiform este echilibrat doar de împărtăşirea
unui punct comun; şi anume polisemia cuvântului „popor”, utilizat ca
punct de referinţă constant de toate mişcările integrate în acest
fenomen politic. Atât incertitudinea terminologică cat şi absenţa de
rigoare analitică sunt rezultatul lipsei unei definiţii împărtăşită de un
spectru amplu al comunităţii ştiinţifice, astfel încât au apărut încet
încet sinonimii care măresc permeabilitatea frontierelor câmpului
semantic căruia le aparţin4. Precum observa Tarchi5, în ciuda faptului
că avem de-a face cu un concept ambiguu şi polisemantic, există un
nucleu conceptual împărtăşit de comunitatea ştiinţifică care ne permite
să analizăm fenomenul în variile sale manifestaţii. Este vorba despre
apelul la poporul care devine actor protagonist, reapropiindu-şi scena
politică invadată de uzurpatori politici care nu mai respectă voinţa
populară şi care limitează eficienţa acţiunii şi rolului reprezentanţei
politice. În aceeaşi direcţie, Knight6 observă că noţiunea de populism
este prezentă în literatură pentru că are o importantă utilitate euristică
şi descriptivă care necesită, totuşi, o identificare, de la caz la caz, a
diferitelor atribute denotative şi conotative ale conceptului. Astfel,
populismul poate fi descris precum o cutie care conţine diferite
_____
3
Giovanni Sartori, Logica, metodo e linguaggio nelle scienze sociali, Il
Mulino, Bologna, 2011.
4
Flavio Chiapponi, „Populismo russo e populismo americano”, în Giorgio
Fedel (ed.), Studi in onore di Mario Stoppino (1935-2001) (Giuffrè, Milano,
2005), 307-339; Yves Mény şi Yves Surel, Populismo e democrazia (Il
Mulino, Bologna, 2001)
5
Marco Tarchi, op. cit.
6
Alan Knight, „Populism and Neopopulism in Latin America, especially
Mexico”,Journal of Latin American Studies, vol. 30, nr. 2, 1998, pp. 223-
248.
446
elemente: de la leadership-ul carismatic, cultul personalităţii,

autoritarism sau dispreţ faţă de regimul reprezentativ până la corpo-
rativism, recursul recurent la naţionalism şi xenofobie, rezistenţa/
atacul unui inamic care trebuie combătut şi învins.
Aceste manifestaţii diverse ale populismului în sistemele
politice contemporane au permis o primă distincţie între populismele
clasice şi o nouă categorie de populisme, legată de politica secolului al
XXI-lea. Aceasta din urmă se bazează pe trei concepte cheie: liderul,
poporul şi consensul, elemente combinate în mod savant de către
experţii în relaţii publice şi comunicare politică, dând naştere unor
fenomene populiste mai mult sau mai puţin semnificative7. Politica
contemporană, bazată pe mass-media, comunică prin limbaje specifice
– formule, slogan, spot electorali – care pot ajunge direct cetăţenii fără
intermedierea unor structuri politice tradiţionale precum partidele sau
locurile de socializare politică clasice. Mai mult, observă Mazzoleni şi
Sfardini8, cetăţenii sunt agresaţi zi de zi de o aşa-zisă „politică pop”
care, datorită timpului limitat de emisie, este administrată prin fraze de
efect. În plus, cel care aspiră la o carieră politica nu mai are nevoie de
un background de activist de partid; a fi fost membru activ în partidele
tradiţionale reprezintă, astăzi, un adevărat obstacol. Este mult mai util
şi productiv să ştii cum să interceptezi electoratul, să intuieşti care
sunt temele politice pertinente şi, apoi, să utilizezi mass-media pentru
a ajunge la o vizibilitate amplă şi un suport politic stabil. Aceste
caracteristici se regăsesc în mai multe sisteme politice şi perso-
nalizarea progresivă a politicii a deplasat centrul de greutate al ofertei
politice de la nivelul conţinutului către persoană: astfel, carisma
prevalează asupra partidului, asupra programului electoral, asupra
succesul sau insuccesului activităţii de guvern. În acest context, una
din ipotezele cele mai vehiculate de către literatura de specialitate
_____
7
Gianpietro Mazzoleni şi Winfried Schulz, „Mediatization of Politics: A
Challenge for Democracy”, Political Communication, vol. 16, nr. 3, 1999,
pp. 247-261.
8
Giampietro Mazzoleni şi Anna Sfardini, Politica pop. Da „Porta a Porta” a
447
tinde să sublinieze influentă pe care slăbiciunile partidelor contem-

porane, incapabile de a reprezenta nevoile cetăţenilor, sau persona-
lizarea din ce în ce mai accentuată a vieţii politice, o exercită asupra
condiţiilor care favorizează reproducerea mişcărilor populiste,
dependente de „calităţile carismatice” ale unor lideri politici care se
profesează drept salvatori ai patriei, capabili de a reprezenta
exigenţele reale ale populaţiei.
Dacă am căuta explicaţiile furnizate de orice dicţionar9, în ceea
ce ne priveşte în cazul italian, găsim cel puţin patru definiţii.
Populismul este explicat precum 1) un comportament sau o mişcare
politică care subliniază rolul şi valorile claselor populare; 2) un
comportament demagogic animat de respectarea exigenţelor popo-
rului, indiferent de orice evaluare a conţinutului acestora sau de
oportunitatea lor; 3) dintr-un punct de vedere estetic, idealizarea
poporului afişat ca un model etic pozitiv şi, în sfârşit, 4) mişcare rusă
de la jumătatea secolului al XIX-lea.
Prima definiţie se referă la o accepţiune a populismului înţeles
ca un binom popor-populism bazat pe afirmarea capacităţii de a
reprezenta valorile şi cerinţele claselor populare. A doua definiţie,
mult mai răspândită, cu precădere la nivelul mass-mediei sau chiar şi
în limbajul de zi cu zi, are o puternică conotaţie negativă, subliniind
faptul că omul politic populist obişnuieşte să se auto-elogieze, să
critice comportamentul elitelor de la guvern, să slăvească poporul,
definindu-se ca o parte a acestuia şi să sublinieze diferenţele dinte
el/ea şi restul liderilor politici. Ultimele două definiţii au un conţinut
bine delineat, unul estetic iar celălalt genealogic.
Pe baza acestor observaţii putem regăsi punctul comun anunţat
mai sus, reprezentat de preeminenţa liderului populist care exploatează
politic sentimente imediate şi superficiale precum angoasele, invidia,
_____
9
În ceea ce priveşte cazul nostru, termenul de populism (tradus ca populizm
sau narodnichestvo) apare pentru prima dată în a 24-a ediţie a Dicţionarului
motivat al limbii ruse din 1992. Pierre-André Taguieff, L’illusion populiste.
Essai sur les démagogies de l’âge démocratique, Flammarion, Paris, 2007,
pp. 140-141.
448
egoismul şi, în anumite cazuri, rasismul, naţionalismul sau xenofobia.

Liderul populist este adesea un demagog care, pentru a obţine cât mai
mult succes politic, utilizează tehnici de convingere şi manipulare a
opiniei publice. Astfel, populismul reflectează adesea imaginea unui
lider carismatic care încarnează prin comportamentul şi discursurile
publice mai degrabă o formă de legitimare a poporului şi nu un curent
de gândire coerent de natură escatologică. Această teză este analizată,
printre alţii, de către Taguieff10; pentru acesta, populismul este un stil
politic aplicabil unor modele ideologice diferite. În acelaşi sens,
Canovan, după o lungă cercetare în domeniul categoriilor de
populism, conchide prin a sublinia dificultatea integrării unei atât de
mari varietăţi de sub-categorii într-o singură definiţie sau altfel spus
dificultatea identificării unei chintesenţe împărtăşită de toate utilizările
termenului11. Astfel, Mény şi Surel12 ne amintesc de ce populismul,
tocmai datorită lipsei unei specificităţi ideologice, a fost asociat atât
socialismului rus de la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar şi unei
afinităţi cu fascismul şi nazismul secolului scurt. Populismul ar
apărea, atunci, ca un stadiu precoce de dezvoltare al unei ideologii mai
elaborate sau, altfel spus, ca un punct de pasaj obligatoriu pentru orice
doctrină aflată în căutarea unei legitimităţi într-un sistem politic bazat
pe consensul dintre membrii comunităţii. În această perspectivă,
populismul este adesea redus la o dimensiune minoră a unor ideologii
recunoscute pentru stabilitatea şi înrădăcinare societală şi organi-
zaţională.
Toate aceste aspecte introductive ne permit să delimităm două
caracteristici centrale ale acestui fenomen bazat pe consensul popular
şi slăvirea poporului. În primul rând, virtuţile intrinsece ale poporului
justifică faptul că acesta trebuie să fie sursa exclusivă de legitimare
atât a organizaţiei politice şi sociale a comunităţii, cât şi a proceselor
_____
10
Pierre André Taguieff, L’illusione populista, Bruno Mondadori, Milano,
2003.
11
Margaret Canovan, „Trust the People! Populsim and the Two Faces of
Democracy”, Political Studies, vol. 47, nr. 1, 1999, pp. 2-16.
12
Y. Mény şi Y. Surel, op. cit.
449
de legitimare care asigură permanenţa grupului şi a legăturilor care îl

structurează. În al doilea rând, este vorba de o presupusa superioritate
bazată pe circumscrierea comunităţii într-un filon istoric, social şi
normativ tipic pentru o comunitate imaginată. Este astfel deosebit de
interesant să observăm felul în care populismul se alimentează din
percepţii şi interpretări diferite ale aşa zisei polity.
Identificând poporul ca o sursă de putere şi comunitatea ca o
referinţă legitimă a definiţiei poporului, populismul nu poate fi exclus
din cadrul de analiză al democraţiei: demos-ul este, de altfel, baza
gândirii populiste atât în formele sale primitive cât şi în expresiile
contemporane, atât în manifestările arhaice rurale cât şi în felul în care
sunt identificate populaţiile urbane emarginate. Motivul pentru care
populismul nu poate fi legat de o matrice clasică ideologică este direct
condiţionat de rolul şi funcţiile care sunt atribuite poporului în
mecanismul sistemului politic. Tocmai pentru că populismul plasează
poporul în centrul discursului său, acesta este şi va rămâne o
componentă constantă a sistemelor democratice şi a comunităţii de
apartenenţă. Fenomenul populist contemporan emerge în toată
specificitatea sa pe baza afirmării teoriei excluderii/includerii de
natură naţionalistă. De fapt, populismele transmit prin intermediul
tradiţiei o viziune omogenă a societăţii dincolo de indivizi, existând
înainte şi după aceştia. Comunităţile sunt construite pe baza unui
teritoriu, a unei limbi, unei religii, unui trecut, sau altfel spus pe un
destin comun în care poporul trebuie să fie subiectul determinant şi nu
un obiect al abstractizării constituţionaliste, element care limitează
puterea efectivă a poporului.
Pe baza acestor premise teoretice şi metodologice, analiza
originilor populismului rus şi a evoluţiei sale de-a lungul timpului
pleacă tocmai de la clarificarea conceptului de „populism rus”
contextualizat din punct de vedere istoric la jumătatea secolului al
XIX-lea. Precum vom vedea în paginile ce urmează, se poate observa
o mutaţie de la o abordare bottom-up, tipică pentru populismul clasic,
către o formulare modernă de tip top-down care prinde rădăcini în
regimuri democratice slabe, caracterizate de o largă răspândire a
inegalităţilor sociale, în care se manifestă mai ales ca un instrument de
450
control social şi mai puţin ca o tribună de mobilizare. Element foarte

important pentru volumul în care se regăseşte capitolul nostru, popu-
lismul devine un mecanism (aparent) de recrutare şi legitimare al unui
regim autoritar.
În acest context în care moştenirile culturale din trecut şi
pulsaţiile populiste moderne ale cazului rus nu numai că animă diferite
mişcări începând cu secolul al XIX-lea, ci ne permite să identificăm
câteva perspective analitice utile pentru analiza tuturor tipurilor de
regimuri politice.
Dezbaterea istoricilor: câte populisme?
Originile populismului rus sunt identificate într-o perioadă

istorică bine stabilită, caracterizată de eliberare din şerbie, într-un
context de înapoiere economică şi de prevalenţa tehnicilor agrare
învechite. Decretului de emancipare al ţarului Alexandru al II-lea,
promulgat în 1861, nu a ameliorat de facto nivelul de trai al ţăranilor,
ci a alimentat forme de nemulţumire şi primele manifestări ale
populismului rus. În Rusia, termenii de „populism” (narodnichestvo)
şi „populist” (narodnik) apar în jurul anului 187013 şi se referă la un
grup de persoane care profesau teorii referitoare la redimensionarea
standardelor de viaţa ale ţăranilor ruşi, declinându-se în diverse
curente: democratici, radicali, socialişti, comunişti, nihilişti, etc14.
_____
13
Originea termenilor a fost analizată de către Richard Pipes în 1964. Acesta
demonstrează cum acest fenomen se concentrează cu precădere în anii
1875-1878, în perioada premergătoare atentatului lui Narodnaja Volija ai
cărei activişti, M. Natanson şi A. Michialov, considerau că intelligentsija ar
fi trebuit să asculte şi să înveţe de la popor. Apar astfel accente anti-
intelectuale şi anti-socialiste într-o mişcare revoluţionară care îşi propunea
emanciparea ţăranilor şi a iobăgiei printr-un socialism rural. Richard Pipes,
„Narodnichestvo: A Semantic Inquiry,”Slavic Review, vol. 23, nr. 3, 1964,
pp. 441-458.
14
Ibid.
451
Termenul se difuzează rapid prin intermediul cercurilor de studenţi

din anii 1874-1877 care invocau necesitatea unei acţiuni de revoltă
împotriva imperiului ţarist. Populismul rus s-a dezvoltat şi în jurul
cercurilor culturale animate la nivel naţional de tineri aristocraţi şi
mici burghezi (raznocintsy) care dezbăteau situaţia politică,
economică şi socială rusă. Răspunzând necesităţii de a se apropia de
popor, aceştia se transferă la ţară pentru a deveni o parte din
comunitatea rurală şi a „trăi” experienţele acesteia. Momentul de
maximă vizibilitate al fenomenului populist rus coincide cu publicarea
decretului de emancipare a iobagilor şi lansarea reformei agrare,
dispoziţii care nu au permis marelui număr de ţărani să îşi depăşească
propria condiţie socială. Aceştia rămân ancoraţi la nivelul tradiţiilor
feudale. Nevoiţi să-şi vândă micile loturi datorită ratelor de
răscumpărare prevăzute de Stat, cei mai mulţi se revarsă către marile
oraşe. Încercarea de a mobiliza poporul rus poate fi analizată ţinând
cont de emiţătorii mesajului revoluţionar, de ţintele mobilizării şi de
obiectivele prestabilite de către populiştii ruşi15.
În ceea ce priveşte prima variabilă, amintim rolul câtorva din
liderii gândirii populiste ruse, a căror influentă avea să se resimtă pană
la Marea Revoluţie. Astfel, în septembrie 1861, Michial Lavronic
Michailov şi Nikolai Vasilevic Selgunov răspândesc la Londra
manifeste care cheamă la acţiune tânăra generaţie pentru a forma
cercuri revoluţionare cu scopul de a dărâma regimul autocratic şi a
permite o nouă formă de reprezentare a intereselor populare care să
redefinească organizarea politică a Rusiei, dar şi să analizeze cu
atenţie chestiunea rurală. Pe baza experienţei mişcării conduse de
Stenka Razin şi de Pugacev, „Tânăra Rusie”16 continuă să anime
_____
15
Giovanna Cigliano, „Il populismo russo”, Ricerche di storia politica, nr. 3,
2004, pp. 407-424.
16
Valorile politice si ideologice ale secolului al XIX-lea pătrund în Rusia şi
prin intermediul relaţiei dintre Giuseppe Mazzini şi Aleksandr Ivanovič
Herzen. Aceştia din urmă se întâlniseră la Londra în septembrie 1849 şi îşi
împărtăşiseră experienţa politica în contexte de oprimare şi de luptă pentru
libertate. Mazzini îşi propunea să construiască Uniunea Internaţională a
452
revolte ţărăneşti care îşi propuneau să schimbe radical bazele sociale

existente17. În noiembrie 1861, fraţii Nikolai şi Aleksandr Solovevic şi
Vasili Slepzov fondează asociaţia clandestină Zemlia i Voljia,
coordonată la nivel naţional de Cernysevskij şi sprijinită de la Londra
de Herzen şi de poetul Olgarev. Prin manifestul „De ce are nevoie
poporul rus?” şi revista „Clopotul”, Olgarev acuză regimul ţarist de a
fi înlocuit vechia iobăgie cu o nouă formă de iobăgie. La rândul său,
Herzen este un protagonist al chestiunii, uitându-se cu admiraţie şi
imaginaţie la experienţa socialismului european.
Din această prospectivă, originile populismului se întrepătrund
cu cele ale socialismul rus şi obscina – comunitatea rurală – este
percepută ca fiind prototipul viitoarei societăţi, principiu regulator al
activităţii maselor ţărăneşti bazat pe autoguvernare şi solidaritate într-
un sistem comunitar care să evite faza de dezvoltare burgheză şi să
permită garanţia principiului european de libertate individuală. O
sursă importantă a populismului rus este şi Cernysevskij. Acesta
fondează în 1862 un club de şah care reunea opozanţi al regimului
ţarist dar care nu avea să reuşească să se consolideze. La rândul său,
revista „Contemporanul” avea să fie suspendată şi scriitorul arestat
experimentând deportarea în Siberia, momentul în care avea să
redacteze „Ce-i de făcut?” devenit ulterior o Biblie a revoluţionarilor
ruşi18. Reacţia decisă a autorităţilor ruse avea să calmeze aparent
situaţia: nu numai slavofilii ci chiar şi personalităţile liberale precum
_____
Forţelor Democratice, idee sprijinită de Herzen care o promovează activ în
Rusia. Mazzini a încercat, chiar dacă fără succes, să implementeze o „Rusia
tânără”. Totuşi avea să sugere lui Aleksandr Sleptsov şi Nikolaj Serno-
Solov’evic că ar trebui să creeze o asociaţie secretă, Zemlija i Volja
(Pâmant şi libertate), pentru a mobiliza cat mai multe persoane.
17
Franco Venturi, Il populismo russo. Herzen, Bakunin, Cernysevskij,
Einaudi, Torino, 1972.
18
Amintim că Lenin avea să-şi intituleze omonimul volum ca omagiu al
textului lui Cernysevskij. Acesta din urmă era considerat de Lenin ca unul
din cei mai mari inspiratori al gândirii revoluţionare ruse de la începutul
secolului al XX-lea. Giovanna Cigliano, op. cit.
453
istoricul occidentalist Kavelin sau scriitorul Katkov aveau să sprijine

în cele din urmă poziţia ţarului, renunţând astfel la orice critică.
Kavelin avea să afirme că regimul parlamentar era „un vis fără sens”
şi că poporul rus nu este încă „suficient de matur pentru a aspira la o
nouă Constituţie”19. Nemulţumirea continuă, însă, la nivelul societăţii
şi, pe baza structurii Zemlija i Volja, mişcarea radicală Narodnaja
Volja avea să organizeze asasinarea ţarului Alexandru al II-lea,
eveniment care avea să pună capăt mişcării populiste ruse. Această
scurtă cronologie care identifică nu numai etapele, ci si liderii dife-
ritelor cicluri ale fenomenului populist în Rusia secolului al XIX-lea,
ne permite să aprofundăm chestiunea într-un context mai specific,
legat de dezbaterea istoricilor.
În Occident, primul autor care analizează cu rigoare fenomenul
populist rus este Franco Venturini. În 1952 avea să publice volumul
Populismul rus, definit de autorul său ca o „pagină din istoria mişcării
socialiste europene” animată de intelectuali precum Herzen, Bakunin,
Cernysevskij, al cărei sfârşit coincide cu asasinarea ţarului Alexandru
al II-lea20. Venturi consideră că mişcarea populistă rusă naşte în
perioada evenimentelor din 1848, în paralel cu falimentul primăverii
popoarelor experimentat în Occident. Herzen este, pentru Venturi,
acela care a identificat în proiectul comunitar al ţăranilor ruşi un
model de acţiune colectivă pe baza căruia să se poată renaşte din punct
de vedere social, cultural şi moral. Rusia ar fi putut astfel deveni
propulsia mişcărilor din Occident.
Mişcarea populistă bazată pe obscina, se prezintă de la început
ca fiind o susţinătoare a aplicaţiei conceptului de justiţie socială printr-
o distribuire echilibrată a moşiilor, ceea ce ar permite atât o dezvoltare
agricolă cât şi un proces de modernizare al ţării. Trebuie, totuşi,
subliniat că populismul rus se opune la început idealului socialist de
emancipare a proletarilor, precum se vehicula în cazul Occidental.
_____
19
Ibid.
20
Venturi avea să nuanţeze ulterior observaţiile sale identificând un pre-
populism, considerând că sfârşitul populismului rus nu poate fi total imputat
asasinării ţarului.
454
Clasa muncitorească era iniţial percepută ca fiind un real pericol la

afirmarea comunismului ţărănesc autohton. Pentru Venturi şi Berlin21,
populismul rus reprezintă o ocazie pierdută, stânjenită în proiectul său
de dezvoltare democratică şi liberală într-un model socialist rus atât de
acţiunea ţarului dar şi de bolşevici22. Lipsa de succes a populismului
poate fi imputabilă şi diferitelor „suflete” care coabitează în mişcarea
sfârşitului de secol al XVIII-lea: filonul aristocratic-liberal şi
democratic al lui Herzen, cel anarhic-revoluţionar al lui Bakunin, cel
democratic-utopist al lui Belinskij, nihilismul lui Cernysevskij şi
Dobroliubov, neo-iobăgismul lui Tkacev, internaţionalismul lui
Lavror sau tenebroasa violenţă a lui Necaev. Din populismul rus putea
să se nască o social-democraţie rusă, dar bolşevismul avea să se
distanţeze de mişcarea „romantică” populistă şi să prefere căile
violente trasate de Narodnaja Volija.
Pe urmele lui Venturi, rădăcinile revoluţionare comune dintre
social-democratici şi socialiştii revoluţionari sunt analizate de către
Berlin care avea să revină îndelung asupra diferenţelor dintre
populismul rus, bolşevism şi leninism23. Tocmai în ceea ce priveşte
ultimul element, Berlin consideră că moştenirea pe care Narodnaja
Volija o lasă leninismului este aceea a unui partid profesional şi
disciplinat: „au fost populiştii cei care au inventat partidul în
accepţiunea unui grup de conspiratori (…) un nucleu de profesionişti
(…) această concepţie se năştea în condiţiile specifice ale Rusiei
ţariste (…) concepţie leninistă a partidului revoluţionar şi a dictaturii
sale, chiar dacă datora mult proto-martirilor populişti, se baza pe o
viziune complet diferită”24. Precum observă Strada, „în 1917,
_____
21
Prima ediţie a textului lui Venturi din 1952 include introducerea lui Isaiah
Berlin.
22
Vittorio Strada (Lenin, Stalin, Putin. Studi su comunismo e postcomunismo,
Soveria Mannelli, Rubbettino, 2011) consideră de altfel că avem de-a face
cu o mişcare care conferă logică mişcării revoluţionare ruse şi leninismului,
cu elemente de continuitate şi discontinuitate.
23
Isaiah Berlin, Russian Thinkers, Penguin, Londra, 1980.
24
Giovanna Cigliano, op. cit., p. 413.
455
concesiile făcute de Lenin socialiştilor revoluţionari care revendicau

un „auto-guvern decentralizat şi democratic” bazat pe comunităţile
rurale, au fost un experiment tactic şi scurt: odată cu regimul bolşevic
se năştea şi formă de putere pe care populiştii o condamnaseră în mod
constant şi pe care moştenitorii lor direcţi din partidul socialist-
revoluţionar au încercat să limiteze până când au fost prescrişi şi
anihilaţi (…) Teoria populistă din orbita parabolică a cometei Rusia,
diferită de cea din orbita eliptică a planetei Europa, îşi stabilea o bază
obiectivă pe legile pe care Plehanov le extrapola din Marx, cu o
modificare uşoară dar substanţială” 25. În ciuda acestei ambiguităţi,
Hermet identifică câteva elemente de continuitate cu trecutul populist,
tratate de altfel în acest volum.
Chiar şi în Dicţionarul de Politică coordonat de Bobbio,
Matteuci şi Pasquino, Incisa26 subliniază similitudinea dintre populism
şi stalinism adăugând: „este adevărat că populismul rus dispare odată
cu politica de rapidă industrializare a guvernului ţarist, dar abandonul
acesteia determină falimentului mişcării şi aceasta va renaşte în epoca
decolării industriale staliniste”. Similitudinile nu se opresc aici. Într-o
perspectivă comparată, McRae27 şi Canovan28 consideră că pot fi
identificate puncte comune şi cu cazul american, cu precădere în ceea
ce priveşte contextul în care populismul rus se naşte: mişcările
rurale29.
_____
25
Vittorio Strada, op. cit., p. 266.
26
Ludovico Incisa di Camerana, ), „Populismo”, în Norberto Bobbio, Nicola
Matteucci, Gianfranco Pasquino (ed.), Dizionario di politica, TEA, Torino,
1990, pp. 836-7.
27
Donald MacRae, „Populism as an Ideology”, în Ghiţă Ionescu şi Ernst
Gellner (ed., Populism. Its Meaning and National Characteristics, pp. 53-
165.
28
Margaret Canovan, Populism, Junction Books, Londra, 1981.
29
Hermet critică această similitudine considerând că populismul rus este mai
degrabă expresia unei mişcări limitate, condusă de către o elită intelectuală
animată de premise ideologice diferite de cele autoritarii, plebiscitarii sau
de protest plebeu ale populismului american.
456
Fenomenul populist al narodnichestvo30 a fost analizat ca un

caz particular şi de către Mény şi Surel, chiar dacă atenţia lor este
dedicată cu precădere sistemelor politice reprezentative şi consti-
tuţionale. Nu este imposibil să parcurgem dintr-un punct de vedere
istoric şi comparat, aşa cum au făcut-o Taggart şi Hermet, dinamica
populismului rus şi să îl încadrăm într-o perspectivă politologică care
să ne permită să scoatem în evidenţa elemente comune sau specifice
ale populismului rus de ieri sau de azi.
Precum observă Taggart, prima formă a populismului rus are
o puternică conotaţie romantică, legată de imaginea unei mitice patrii
care rămâne prezentă pană în zile noastre în sentimentele naţionaliste,
izolaţioniste sau ale nostalgicilor comunişti. Totuşi, ceea ce distinge
această mişcare este matricea elitistă şi revoluţionară, dezvoltată în
mediul intelectual (intelligentsija) ceea ce avea să determine o
distanţare semnificativă de necesităţile reale ale maselor din mediul
rural. Chiar dacă Hermet împărtăşeşte această încadrare teoretică pe
baza căreia narodnichestvo-ul poate fi integrat pe deplin în categoria
populismelor generate în secolul al XIX-lea, considerând data de
naştere a populismului ca fiind cea a populismului rus din anii 1840-
1880. Pentru Hermet, specificitatea populismului rus nu permite
comparaţii cu alte fenomene similare în aparentă.
Narodniki-i prezintă, de fapt, o serie de caracteristici speci-
fice legate de comportamente paranoice, violente, indiferenţa faţă de
aproape şi conspiratori, departe de aureola romantică şi utopismul
aparent, mai apropiaţi fiind de demonii lui Dostoievski. Poate fi atunci
identificat un filon de continuitate între slavofilismul/naţionalismul
populiştilor ruşi şi un naţionalism etnocultural slavizant care mai
există încă în Rusia contemporană. Aceste manifestări contemporane,
animate de reminiscenţe ale populismului istoric, îşi propun să pună
capăt autocraţiei şi să instaureze obscina bazată pe cooperaţie
_____
30
Intelligencija, atrasă de Occident, apare ca terminologie înainte de
narodnichestvo. Narodnik este acela care provine din rândul intellighencija-
ei şi motiva poporul să devină ceea ce era deja: o obscina.
457
(elementul central din gândirea lui Herzen, Bakunin şi Cernysevskij),

să difuzeze un mesaj de slăvire a demnităţii etice a ţăranului şi, mai în
general, a omului muncii; să unească toţi ruşii care nu aparţineau
păturilor de nobili; să permită pasajul de la obscina la violenţa, de la
utilizarea de resurse simbolice la cele coercitive în cadrul unei
propagande bazate de egalitatea de status.
Odată cu disoluţia Uniunii sovietice nu surprinde deci
(re)apariţia unor mişcări sau proto-mişcări care fac apel la popor
pentru a da naştere unei noi faze de liberalizare şi democratizare.
Analiza se deplasează atunci de la fenomenul populist în accepţiunea
sa de degenerare a unui sistem democratic (calitatea democrată) către
o manifestare identificată pe tărâmul noilor democraţii, provocând
încetiniri în procesul de consolidare sau chiar devieri în evoluţia
sistemului politic al Rusiei contemporane.
Evoluţia populistă se regăseşte în mişcarea antisemită şi
patriotică Pamjat, în populismul democratic de guvern al lui Eltsin, în
cel naţional-bolşevic al lui Ziuganov, al cel neo-ţarist al lui Putin sau
în conducerea populistă a lui Lebed sau Žirinovskij, în politica externă
anti-occidentală sau în reafirmarea slavofilismului.
Moştenirile populismului slavofil
Populismul rus nu trebuie considerat numai ca un produs al

reacţiei intelligentsij-ei la imaginea acestuia elaborată de către
socialismul occidental de matrice marxistă, ci pot fi identificate trei
opere care delimitează temporal istoria populismului rus între 1868 şi
1870: este vorba de Scrisorile istorice ale lui Lavrov, Ce este
progresul? a lui Michailovski, Situaţia clasei muncitoreşti în Rusia a
lui Bervi-Flerovskij. Acestea traduc dialectica: Occident/Orient,
Asia/Europa, Imperiu/Periferie coloniale31. Imediat după disoluţia
Uniunii sovietice, chestiunea identităţii naţionale este regulat pusă pe
_____
31
Pentru mai multe detalii vezi Vittorio Strada, op. cit.
458
prima pagina a agendei politice, determinând conflicte între elitele

care se poziţionau pe trei orientări clasice ale politicii ruseşti: occiden-
talismul (zapadnichestvo), abordarea euroasiatică (evrasiystvo) şi cea
occidentală. Adepţii primei abordări consideră că politica externă rusă
trebuie să ia în consideraţie ţările occidentale ca aliaţi naturali cu care
să stabilească relaţii de cooperare economică şi internaţională complet
opuse celor aplicate în timpul Războiului rece. Adepţii anti-
occidentali slăvesc tocmai această ultimă perioadă, revendicând rolul
de Mare Putere a Uniunii sovietice şi de actor internaţional antagonist
al Statelor unite. O poziţie intermediară este acea exprimată de grupul
de elite care consideră Rusia ca un subiect tampon între Est şi Vest,
precum în imaginea heraldică a acvilei cu două capete, expresie a unei
Rusii care politic şi economic aparţine Europei, dar care cultural este
legată de identitatea pan-slavică.
La începutul anilor ’90 din secolul trecut, chestiunea identităţii
naţionale a reaprins dezbaterea politică atât la nivelul elitelor în imple-
mentarea politicilor de naţionalizare care îşi propuneau să stabilească
o comunitatea politică omogenă din punct de vedere cultural, cât şi la
nivelul opiniei publice, divizată între o vocaţie europeană şi o
puternică conotaţie culturală asiatică.
Raportul dintre slavofilism şi populism nu este nou. Se regăsea
deja în centrul lucrărilor lui Herzen care împarte între principii
populare slavofile şi ideea de personalitate. Primul curent sublinia
unicitatea şi specificitatea destinului rus, al doilea se regăseşte în
strada rusă către socialism, şi acum prezentă în dezbaterea politică.
Precum am observat deja, populiştii ruşi din secolul al XIX-lea au fost
primii observatori ai nivelului de înapoiere economică şi a
problemelor corelate acestuia, considerând că ţările subdezvoltate nu
pot structura propria dezvoltare imitând model occidental. Într-o
direcţie contrară, neopopulismul rus din secolul al XXI-lea nu numai
că îşi revendică autonomia politică şi economică, dar consideră că pe
baza resurselor energetice pe care le controlează devine catalizator al
modelului de dezvoltare al Rusiei contemporane, pozând în lider
incontestabil la nivel internaţional şi utilizând aceste resurse ca un
puternic element de şantaj in relaţiile bilaterale cu ţările de frontieră
459
sau cu Uniune europeană. Relaţia cu aceasta din urmă a avut de altfel

momente de glorie şi de criză recurente.
Din acest punct de vedere, o simplă privire la viaţa politică rusă
a ultimilor ani ne permite să identificăm numeroase exemple anti-
occidentale corelate unui „sindrom imperialist rus”, unei „solidarităţi
pan-slavonice” sau unei „ostilităţi organice împotriva Occidentului”.
Abordarea anti-occidentală sau neo-imperialismul rus se bazează cu
precădere pe valorizarea unei teorii conspiraţioniste şi îşi propune să
realizeze o alternativă puterii Statelor Unite, să conducă opoziţia
Lumii a treia.
În ceea ce priveşte conceptul tradiţional de originalitate
(eurasiystvo) adepţii acestuia îşi propun să garanteze Rusiei un rol de
intermediar în relaţiile dintre Est şi Vest sau chiar să se izoleze pentru
a se putea concentra asupra necesităţilor de dezvoltare domestică.
Opinia publică despre propria identitate, relaţiile internaţionale
sau relaţiile cu alte ţări descrie un peisaj care ignoră cadrul miturilor
ideologice, demonstrând faptul că ruşii sunt puţin interesaţi de ceea ce
se întâmplă dincolo de hotarele lor, fiind cu precădere preocupaţi de
aspectele domestice. Doar evenimente extraordinare precum conflictul
din Kosovo sau proiectul de lărgire NATO, reacţia europeană
referitoare la problema cecenă sau operaţiile antiteroristice din
Afganistan par a putea depăşi bariera indiferenţei la nivelul populaţiei.
Interesante din acest punct de vedere ni s-au părut rezultatele unei
anchete din martie 2007 care îşi propunea tocmai să repertorieze părea
opiniei publice faţă de rolul Rusiei la nivel mondial.
Precum putem vedea în figura 1, 38% din cei intervievaţi
consideră ca Rusia aparţine Europei şi că în secolul al XXI-lea relaţiile
vor deveni din ce în ce mai strânse, 45% consideră ca Rusia nu
aparţine Europei datorită culturii euroasiatice care va orienta progresiv
Rusia către Est, 17% nu au avut o opinie clară. O întrebare paralelă era
privitoare la atitudinea ţărilor europene faţă de Rusia. 49% din cei
intervievaţi considerau că puterea Rusiei preocupă Europa care nu este
interesată în dezvoltarea şi prosperitatea Rusiei, 34% împărtăşeau o
opinie exact opusă iar restul nu aveau o opinie.
460
Figura 1 – Rusia între Est şi Vest
N.R.
17%
Parte din Europa
38%
Rusia mai
orientata catre Est
45%
Sursă: Barometrul Fundaţiei Soros 2003-2007
Relaţia dintre Rusia şi Europa de Vest este un subiect delicat

care nu poate fi acoperit în aceste pagini. Ceea ce observă Barometrul
citat mai sus este faptul ca la nivelul opiniei publice există o bună
cunoaştere a Europei şi sunt menţionate comparaţii de detaliu între
Rusia şi Occident. Pe de altă parte, cetăţenii ruşi nu par avea multe
informaţii despre Est si nu reuşesc să facă comparaţii la fel de detaliu
între Rusia şi Asia precum în primul caz. Cunoscutul economist
Vladimir Popov amintea: „înainte de a vizita Asia, credeam ca Rusia
nu este în Europa. Dar din Asia pare clar că Rusia este o parte din
Europa. Diferenţa dintre nivelul de trai în Europa şi Rusia este
neglijabil faţă de diferenţele ce pot fi observate într-o comparaţie
Europa (fie ea Olanda sau Rusia) şi China”32. Atunci dacă „Rusia nu
este Europa în sensul occidental al termenului, nu este nici Asia. Rusia
este o altă Europă” caracterizată de naşterea unui nou tip de
personalitate numit de Kantor: „Rusul modern european” (russky
_____
32
Citat de Nikolai Kaveshnikov, „EU-Russia Relations: How to overcome the
deadlock of mutual misunderstanding?”, Iee Document, n. 29, 10, disponibil
URL:
http://www.uclouvain.be/cps/ucl/doc/euro/documents/Kaveshnikov.pdf.
461
evropeets)33. Pentru filosoful Kantor, această categorie de indivizi nu

se defineşte adesea ca fiind Europeni, dar se comportă ca aceştia.
Modelele acestei categorii sunt standarde europene: case, maşini,
aparate electrice de uz domestic, educaţia copiilor, turism, etc. Rusul
modern european nu se bazează pe Stat, ci pe el însuşi. Apreciază
pozitiv posibilitatea pe care postcomunismul i-o oferă în ceea ce
priveşte diversificarea activităţilor şi a mijloacelor de câştig şi e gata
să muncească din greu pentru a avea un nivel de trai mai ridicat. Pe
baza acestui sistema au penetrat în Rusia şi valori legate de spiritul
civic. Nu poate fi stabilit numărul exact al acestor Ruşi europeni. Sunt
numeroşi sigur dar nu au devenit motorul economic şi al reformelor
politice, deşi influenţa lor creşte simţitor.
Rusia este o altă Europă. În zilele noastre frontiera Europei
se mută din ce în ce mai mult către Est dar aceasta nu este o adevărată
frontieră între societăţi europene şi non-europene. Această frontieră
separă, pe de o parte, câştigătorii şi perdanţii tranziţiei.
Începând cu anul 2000, strategia politică adoptată de Kremlin
s-a schimbat în mod semnificativ, mutându-se progresiv către un rol
din ce în ce mai vizibil al Rusiei la nivel internaţional. Din primele
zile ale preşedinţiei sale, Putin a susţinut necesitatea ca Rusia să
devină din ce în ce mai puternică şi stabilă. Această adoptare realistică
devine sinonimă de o concentrare mai mare asupra dezvoltării
naţionale, evitând totuşi izolaţionismul şi confruntarea directă pe
scena internaţională. În acelaşi timp, sunt promovate valori legate de
tradiţionalism rus: patriotismul, Rusia drept Mare putere
(derzhavnost’), solidaritate socială şi mai presus de orice un Stat
puternic. Această atitudine a schimbat relaţiile de putere nu numai la
nivel naţional dar şi internaţional, cu precădere în ceea ce priveşte
relaţiile cu Occidentul dar şi cu Estul. Preşedinţia Medveded a
menţinut acelaşi trend; Primul ministru Putin (care şi anunţat
candidatura la următoarele alegeri prezidenţiale din 2012) are în
_____
33
Vladimir Kantor, „Fenomen russkogo evropeytsa”, Nauchnye doklady,
Moscow, MONF, IMEMO, nr. 101, 1999.
462
planuri crearea unei Uniuni Euroasitice modelată pe structura Uniunii

europene, regrupând însă fostele republici sovietice. Un astfel de bloc
ar putea deveni o punte între Europa şi dinamica zonă a Pacificului
asiatic fără a crea o Uniune sovietica bazată de data aceasta pe valori
precum libertatea, democraţia sau economia de piaţă34.
În legătură cu subiectul nostru de cercetare, regăsim un filon
tradiţionalist în structurarea discursului şi modelului de gestiune
promovat de Putin; glorificarea slavofilismului în relaţiile cu
Occidentul reprezintă nucleul noului populism încarnat de Putin şi îi
permite acestuia să justifice evoluţia Rusiei către un sistem politic din
ce în ce mai autoritar, complet diferit de aşa zisul populism
democratic adoptat de Eltsin.
Cum s-a ajuns la neopopulismul à la Putin
Din punctul de vedere al contextului politic şi social,

principalul element de continuitate între vechiul şi noul populism este
reprezentat de chestiunea identităţii naţionale, o adevărată constantă la
nivel politic, dincolo de schimbările de regim. Identitatea naţională
este preluată cu pragmatism şi de Preşedintele şi apoi Primul ministru
Putin, dar înaintea lor cel puţin trei categorii distincte pot fi
identificate.
Imediat după dezmembrarea URSS, moştenirea pre-comu-
nistă (imperiul rus, identitatea naţională anti-occidentală) este
variabila care penalizează radicalismul rus de dreapta, reprezentat de
partidul liberal-democratic (PLDR) al lui Žirinovsky, promotor al unui
naţionalism imperial dar şi de moştenitorul direct al PCUS, Partidul
comunist al Federaţiei ruse (PCFR) al lui Ziuganov, promotor al unui
naţionalism social. Alianţa dintre cele două extreme a determinat o
importantă linie de ruptură în ţările postcomuniste. În cazul rus,
_____
34
Report: Putin Calls for New, „Euroasian Union’ of Former Soviet
Countries„, Moscow Times, 5 Octombrie 2011.
463
chestiunea este influenţată şi de moştenirea directă a Imperiului ţarist

care câteodată a împiedicat iar în alte ocazii a complicat crearea unei
identităţi naţionale35.
În acest context, forţele naţionaliste, coordonate de PLDR, şi-
au concentrat atenţia asupra chestiunii definite drept „orgoliu
naţional” sau altfel spus strategia de a restaura supremaţia Imperiului
rus şi solidaritatea panslavă. Tensiunea creşte în paralel cu lărgirea UE
către fostele democraţii populare şi mai ales de expansiunea Nato.
Încă de la primele alegeri din 1993, PLDR s-a distins prin poziţiile
sale naţionaliste, xenofobe şi rasiste pe baza cărora s-a construit ca un
partid al apărării şi al siguranţei naţionale profitând de efectele
tranziţiei economice şi de nemulţumirea socială.
Dezmembrarea URSS a fost cu adevărat un eveniment
istoric; protagoniştii acestuia au fost liderii politici ai diferitelor
tendinţe care se creaseră de-a lungul procesului de democratizare al
PCUS. În paralel, societatea civilă a rămas pasivă, observând deciziile
politice care au introdus primele forme de liberalizare politică şi
economică încă din anii ’80. Transformarea de sus în jos a regimului
politic a permis un proces de „educare politică (political learning) a
grupurilor şi mişcărilor politice şi sociale din URSS, ştergând astfel
decenii de socializare politică care îşi propuseseră să supună societatea
şi să o menţină într-o formă inactivă. În acest context, Preşedinţii
Eltsin (1993-1999) şi apoi Putin (2000-2008) au avut un rol funda-
mental în schimbarea regimului politic, în consolidarea politică,
instituţională şi economică. Trecerea de la un sistem de partid unic la
multipartidism a generat numeroase proto-partide, construite adesea în
jurul unor ex-funcţionari ai PCUS, care au trebuit să se adapteze rapid
sfidărilor ambientale: poziţionarea – favorabilă sau contrarie – faţă de
tranziţie, competiţia politica, recrutarea politică, educarea politică şi
legătura cu societatea. Impactul disoluţiei URSS şi criza economică şi
_____
35
Complexitatea chestiunii naţionale şi etnice în cazul rus poate fi evidenţiată
şi de diferenţa terminologică dintre russkij (rus în sensul etnic) şi rossijskij
(în sensul statal-teritorial).
464
structurală pe care ţara le înfrunta au determinat astfel adevărate

fracturi sociale pe care noile partide şi-au cizelat identitatea
programatică şi ideologică. Pe acest fundal, cel puţin trei opoziţii pot
fi identificate: nostalgici vs reformişti, centru vs periferia, slavofili vs
occidentalişti.
Specificitatea triplei tranziţii ruse (state-building, economic
transition e nation-building) ne permite să identificăm în mod clar
obiectul principalelor conflicte de natură economică şi politică care au
caracterizat prima parte a procesului de instaurare democratică. La
nivel politic, prima opoziţie izolează, pe de o parte, opoziţia nostalgică
a Vechiului regim (comunişti şi naţionalişti necomunişti) iar de
cealaltă parte forţele politice reformiste (liberalii) sau cele favorabile
unei schimbări radicale de regim în direcţia unui sistem politic mai
democratic. Această fractură se traduce la nivelul competiţiei politice
într-o opoziţie între aşa zisele partide de putere (grupurile care
susţineau puterea) şi opoziţia reprezentată de moştenitorul PCUS.
Acesta din urmă este artizanul luptei dintre centru şi periferie, centrul
dominat de partidele de la guvern, iar periferia controlată de exponenţi
ai vechiului PCUS. Astfel se explică poziţia favorabilă decentralizării,
o condiţie necesară pentru concilierea intereselor economico-politice
ale elitelor comuniste locale. La nivel cultural, chestiunea identitară,
într-o ţară în care frontierele geografice şi culturale către Vest şi Est
au implicaţii cruciale la nivelul politicii externe şi relaţiilor
internaţionale ale Rusiei, a pătruns scena politică atât din trecut (sub
forma patriotismului sovietic) cât şi din prezent (naţionalismul rus).
Această fractura a generat numeroase forţe politice naţionaliste (sla-
vofile), cu manifestat xenofobe şi populiste care predică necesitatea
apărării originilor etnice şi culturale. Acestora li se opune un grup
restrâns de partide de orientare liberală, asemănătoare partidelor din
democraţiile consolidate.
Printre aceste formaţii politice regăsim platforma Partidului
liberal-democratic, care a dominat pentru o lungă perioadă panorama
politică naţionalistă începând cu primele alegeri din 1993, propo-
văduind cu precăderea restabilirea frontierelor URSS şi renaşterea
unui mare imperiu rus”. Atâta timp cât Constituţia rusă va indica ca
465
stâlpi ai Statului nostru republicile naţionale şi provinciile autonome

nu se va putea avea linişte în această ţară. Trebuie să abandonăm
principul bolşevic al împărţirii naţional-teritoriale a ţarii; Rusia, în
frontierele sale istorice, trebuie să fie compusă de 40-50 de unităţi
teritoriale auto-guvernate, fără nicio diviziune bazată pe naţiona-
litate”36.
Žirinovskij a fost şi este omul promisiunilor37. În apariţiile
sale la televizor, prin intermediul unor discursuri agresive dar
convingătoare, Žirinovskij a reuşit să atragă importante procente de
alegători, promiţând mereu câteva ceva fiecărui strat social.
Complexului militar-industriale promitea întreruperea procesului de
reconvertire a sectorului apărării; pensionarilor o mai mare protecţie
socială; a găsit soluţii pentru eradicarea criminalităţii organizate şi a
identificat cauzele problemelor Rusiei: străinii şi evreii38. Creşterea
economică putea fi realizată prin trei instrumente: limitarea fondului
de ajutor pentru alte ţări, întreruperea procesului de reconversie a
industriei de armament şi mărirea comerţului de arme, anihilarea
criminalităţii organizate.
Politica economică a PLDR susţine, pe scurt, realizarea unui
sistem eficient în care iniţiativa privată (chiar dacă limitată) şi
subsidiile publice converg. Sunt negate reformele radicale, prioritatea
economică fiind dezvoltarea producţiei agricole şi limitarea impor-
turilor. Žirinovskij promovează şi o orientare ostilă faţă de Occident şi
o deschidere semnificativă către ţările slave, cu precădere către ex-
Iugoslavia. Chestiunea naţionalistă este instrumentalizată de Partidul
liberal-democratic al lui Žirinovskij cu o terminologie populistă,
adesea cu forme xenofobe, revendicand întoarcerea la frontierele
imperiului ţarist şi necesitatea apărării identităţii slave faţă de
tentativele de occidentalizare.
_____
36
Valdimir Žirinovskij, Poslednij brosok na Jug, Moskva LDPR 1996, p. 42.
37
Formele oratorii şi modelele psihologice şi culturale propuse de Žirinovskij
amintesc expresii şi module propagandistice ale dictaturilor de dreapta din
secolul trecut.
38
Ironic, tatăl acestuia era el însuşi un evreu, Izvestija, 5 aprilie 1994.
466
Acest tip de patriotism, asemănător celui sovietic, încarnat de

către liderul PLDR, Žirinovskij, se regăsea şi într-un alt personaj
populist, Generalul Aleksander Lebed, protagonist al vieţii politice
ruse în ceea ce priveşte chestiunile naţionaliste. În decembrie 1995,
Lebed a fondat partidul Congresul Comunităţii ruse, participând la
alegerile pentru Duma fără succes. Se plasează totuşi pe al treilea loc
în alegerile prezidenţiale din anul următor. Cu scopul de a-l elimina
din competiţia politică, Eltsin îl numeşte Secretar al Consiliului de
Securitate al Federaţiei Ruse şi consilier al Securităţii naţionale,
obţinând astfel sprijinul său în balotajul care avea să urmeze.
Protagonist al acordurilor de pace cu Daghestanul care marchează
sfârşitul primului război cecen (1996), Preşedintele Eltsin avea să îl
concedieze din poziţia din Consiliul de Securitatea. Avea să căştige
alegerile pentru rolul de guvernator al uneia din cele mai mari regiuni
ale Rusiei, Krasnojarsk Kraj, poziţie în care se află în momentul unui
accident de elicopter în 2002. Numeroase au fost scenariile
conspiraţioniste care au acompaniat moartea sa, dar filonul Lebed nu a
fost preluat ulterior de un alt exponent.
Dincolo de numeroasele grupuri politice care s-au născut în
urma procesului de liberalizare şi care au avut posibilitatea de a
accede în arena parlamentară, neo-populismul rus se distinge prin
emfaza pusă pe liderul carismatic care încarnează ordinea, prospe-
ritatea, tutela valorilor tradiţionale ale poporului rus. Acest fenomen a
mereu distins elita rusă care a trebuit sa se confrunte cu dilema
leadership-ului: un lider puternic capabil să proiecteze ţara într-o fază
de modernizare şi în poziţia de actor internaţional pertinent din punct
de vedere politic şi economic sau să accepte ameninţările plebiscitare
ale unui asemenea lider?
Consecinţele tentativelor elitei ruse de a rezolva această
dilemă au fost contradictorii pentru dezvoltarea democratică a
Federaţiei ruse. În era Eltsin, soluţia aleasă a fost aceea a unui sistem
clientelar care a slăbit statul de drept şi a generat declinul funcţionării
noului regim. În era Putin, „consensul impus” a încercat să restaureze
funcţionarea Statului cu preţul limitării pluralismului şi ale proce-
durilor democratice. Mai precis, în încercarea de a concilia ordinea şi
467
stabilitatea politică şi economică, două cuvinte cheie din perioada

Putin, este generată o nouă „ideologie” (Putinismul) care caracte-
rizează noua eră a Rusiei şi care substituie celelalte ideologii şi
credinţe care au creat, de-a lungul timpului, de la Imperiul ţarist pană
la Prestrojka raportul dintre lider şi popor.
Punctul de plecare al lui Putin în construirea acestei ideologii
îndreptată către popor (şi nu emisă de către popor) a fost recursul
constant la moşteniri din epoca sovietică, valorizând conceptul de
patriotism, de revendicare a puterii la nivel mondial, de creare a unui
model politic împărtăşit de populaţie pentru a crea o naţiune care a
lase în urmă „Toate păcatele Uniunii Sovietice”39. Structurarea arenei
politice pe baza personalizării şi a mitului carismatic este facilitată de
mass-media, influenţând alegerile poporului rus care, în numeroase
ocazii, şi-a exprimat consensul în favoarea liderului şi a formaţiei sale
politice. În acest sens, reducerea fragmentării partidice dintre a
accentuat dominarea unui lider unic. Putin, care prin artificii de
inginerie instituţională în perioada 2000-2008 a creat condiţiile pentru
o întoarcere la o competiţie politică limitată, controlată de partidul
preşedintelui, Rusia unită, profitând de absenţa unei puternici opoziţii
democratice într-o ţară care nu reuşeşte să activeze forme de
participare politică după 70 de ani de mobilizare forţată. Situaţia
societăţii ruse constituie o oportunitate unică40 pentru afirmarea
populismului „într-o societatea puţin organizată, cu instituţii care
funcţionează rău şi în care, se observă o criză a reprezentării; acolo
unde există un filon antipolitic; pentru motive diverse se propagă un
difuz sentiment de teamă colectivă”.
Cu câteva luni înaintea alegerilor parlamentare pentru Duma,
prevăzute în decembrie 2011 şi prezidenţiale (2012), sondajele par a
înregistra pentru prima dată o scădere a nivelului de încredere în
Primul ministru., Putin, şi în Preşedintele Medvedev. Ipoteza cea mai
_____
39
Richard Sakwa, „Putin’s Leadership: Character and Consequences”,
Europe-Asia Studies, vol. 60, nr. 6, 2008, pp. 879-897.
40
Gianfranco Pasquino, „Polverone populista”, La Rivista dei Libri, , nr. 2,
2004, p. 19.
468
plauzibilă referitoare la comportamentul alegătorilor pare a confirma

efectul de overpromising potrivit căruia un lider populist trebuie să
justifice promisiunile sale în faţa alegătorilor şi dacă nu le-a menţinut
trebuie să fie capabil să redea speranţa cu noi obiective. Precum este
observat de către Institutul de cercetare de la Moscova, Wciom, Putin
ar obţine 43% din încrederea alegătorilor fată de cifrele de peste 70%
de anul trecut; Medvedev este stabil la 27%41. Chiar dacă în economia,
Putin a modificat relaţia dintre Statul bolnav şi economie, relaţie
confuză pe care o moştenise de la Eltsin, criza economică interna-
ţională şi absenţa unor politici de modernizare par a fi infleunţat
puternic asupra felului în care este văzut astăzi guvernul rus.
Următoarele alegeri vor furniza elemente ulteriore pentru analiza neo
populismului rus sau a neo-sovietismului lui Putin în Rusia contem-
porană, precum şi stabilitatea populismului în viaţa politică rusă.
În loc de concluzii împărtăşim observaţiile lui Cigliano42:
„Nu mai este vorba de a încerca pe tărâm rusesc rădăcinile revoluţiei
ci de a redescoperi în trecutul naţional premisele actualei democraţii
partidice şi reprezentativă. La acest nivel se poate măsura toată
disonanţa dintre dezbaterea despre populism şi populisme în Occident
şi analiza populismul rus dintr-un punct de vedere istoric: meandrele
populismului în Rusia contemporană se observă nu ca i logică politică
alternativă sau competitivă faţă de cea democratică, ci ca o analiză a
rădăcinilor istorice, pentru mult timp reprimate şi ocultate, ale tradiţiei
democratice naţionale oprită brusc de regimul sovietic”.
Bibliografie
*** „Putin Calls for New. Euroasian Union’ of Forer Soviet Countries”.
Moscow Times, 5 Octombrie 2011.
Berlin, Isaiah. Russian Thinkers. Londra: Penguin, 1980.
_____
41
Date http://.wciom.ru, sondaj din 24 octobrie 2011.
42
Giovanna Cigliano, op. cit., p. 424
469
Canovan, Margaret. „Trust the People! Populism and the Two Faces of
Democracy”, Political Studies, 47, (1), (1999, pp. 2-16.
Canovan, Margaret. Populism. Junction Books, Londra, 1981.
Chiapponi, Flavio, „Populismo russo e populismo americano”, în Giorgio
Fedel (ed.), Studi in onore di Mario Stoppino (1935-2001). Giuffrè,
Milano, 2005.
Cigliano, Giovanna. „Il populismo russo”. Ricerche di storia politica, (3),
2004, pp. 407-424.
Hermet, Guy, Les populismes dans le monde. Une histoire sociologique. XIXe
– Xxe siècle, Fayard, Paris, 2001.
Kantor, Vladimir, „Fenomen russkogo evropeytsa”. Nauchnye doklady, (101),
1999.
Kaveshnikov, Nikolai, „EU-Russia Relations: How to overcome the deadlock
of mutual misunderstanding?”. Le Document nr. 29, Chaire Interbrew-
Baillet Latour, Unione européenne – Russie, UCL-KUL, Louvain-la-
Neuve, 2003
(www.uclouvain.be/cps/ucl/doc/euro/documents/Kaveshnikov.pdf)
Knight, Alan, „Populism and Neopopulism in Latin America, especially
Mexico”. Journal of Latin American Studies, 30 (2), (1998): 223-248.
Ludovico, Incisa di Camerana, „Populismo”. In Norberto Bobbio, Nicola
Matteucci, Gianfranco Pasquino (ed.), Dizionario di politica, Torino:
TEA, 1990, pp. 836-837.
MacRae, Donald, „Populism as an Ideology”, în Populism. Its Meanings and
National Characteristics, edit de Ghiţă Ionescu şi Ernst Gellner.
Weidenfeld & Nicholson, Londra, 1969.
Mazzoleni, Giampietro şi Anna Sfardini, Politica pop. Da „Porta a Porta” a
Mazzoleni, Gianpietro şi Winfried Schulz, „Mediatization of Politics: A
Challenge for Democracy”, Political Communication, 16 (3), 1999, pp.
247-261.
Mény Yves şi Yves Surel, Populismo e democrazia, Il Mulino, Bologna,
2001.
Pasquino, Gianfranco, „Polverone populista”, La Rivista dei Libri, (2), 2004,
pp. 18-20.
Pipes, Richard, „Narodnichestvo: A Semantic Inquiry”, Slavic Review, 23 (3),
1964, pp. 441-458.
Sakwa, Richard, „Putin’s Leadership: Character and Consequences”, Europe-
Asia Studies, 60 (6), 2008, pp. 879-897.
470
Sartori, Giovanni, Logica, metodo e linguaggio nelle scienze sociali, Il

Mulino, Bologna, 2011.
Strada, Vittorio, Lenin, Stalin, Putin. Studi su comunismo e postcomunismo.
Soveria Mannelli: Rubbettino, 2011.
Taguieff, Pierre-André, L’illusion populiste. Essai sur les démagogies de
l’âge démocratique, Flammarion, Paris, 2007.
Tarchi, Marco, „L’'ascesa del neopopulismo in Europa”, (1), 2000, pp. 3-22.
Tarchi, Marco, L’Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi, Il Mulino,
Bologna, 2003.
Venturi, Franco, Il populismo russo. Herzen, Bakunin, Cernysevskij, Einaudi,
Torino, 1972.
Žirinovskij, Vladimir, Poslednij brosok na Jug, Moskva LDPR, 1996.
471
Pagina albă!!
Note despre autori
Note despre autori
Emmanuel Banywesize este profesor la Universitatea din

Lubumbashi (R. D. Congo), cercetător asociat al Centrului Edgar
Morin (IIAC-EHESS/Franţa) şi membru al Consiliului Academic
Internaţional al Multiversidad Mundo Real, (Hermosillo/Mexic).
Cercetările sale vizează epistemologia complexităţii şi raporturile
dintre filosofie, ştiinţele sociale şi Africa pentru a oferi o cheie de
lectură a fenomenelor evolutive ale societăţilor post-coloniale. Este
autor al două cărţi (Le complexe, contribution à l’avènement de
„l’organisaction” chez Edgar Morin, prefaţă de Edgar Morin, 2007 şi
Par-delà le glaive et la boue. Introduction aux réflexions sur les corps
des savoirs et la destinée des peuples en Afrique noire, prefaţă de
Julien Kilanga, 2002) şi co-autor al mai multor volume colective
editate în Franţa, R. D. Congo, România şi Mexic. A efectuat stagii
post-doctorale la Universităţile Descartes-Paris 5 şi Nantes (Franţa) şi
la Universitatea Babeş-Bolyai (România).
Yann Basset este professor de ştiinţe politice la Universitatea Rosario

din Bogotá, Colombia, şi cercetător asociat al Centro de Estudios
Políticos e Internacionales (CEPI). Doctor în ştiinţe politice la Institut
des Hautes Etudes d’Amérique Latine (IHEAL – Universitatea Paris
III), Yann Basset este autor al mai multor articole despren dinamicile
politice din America Latină.
Flavio Chiapponi este cercetător la Departamentul de Studii politice

şi Sociale al Universităţii din Pavia unde a obţinut titlul de doctor în
Ştiinţe Politice (Analiza comparată a democraţiilor) în 2001 cu o
disertaţie intitulată Discursul parlamentar al Primei Republici: cazul
Mişcării Sociale Italiene, coordonată de Prof. Giorgio Fedel. Predă un
473
curs de Comunicare politică. Principalele sale interese ştiinţifice

privesc leadership-ul politic, limbajul politic, partidele şi instituţiile
politice, teoria instituţiilor publice şi studiul partidelor populiste în
democraţiile consolidate. Printre publicaţiile sale amintim: „Alcune
note su intellettuali e politica”, Quaderni di scienza politica, 5 (3),
(1998): 471-495, împreună cu Simone Bertolino, „I militanti di
Alleanza Nazionale: ancora «esuli in patria»?”, Quaderni di scienza
politica, 6 (2), (1999): 211-249, împreună cu Simone Bertolino,
„L’identità alla prova”, in La destra allo specchio, R. Chiarini şi M.
Maraffi (editat de), 84-117, Venezia, Marsilio, 2001, „Un tema
controverso: il neo-populismo”, Quaderni di scienza politica, 8 (3),
(2001): 527-550, „In tema di nazionalismo e democrazia”, Quaderni
di scienza politica, 9 (2), 2004, pp. 361-384, „Alcuni appunti su
populismo e democrazia”, Trasgressioni, XIX (1), 2005, pp. 37-60, Il
populismo come problematica della scienza politica. Un primo
bilancio, Genova: Coedit, 2008, „Populismo, leadership e carisma”,
Trasgressioni, (51), 2010.
Chantal Delsol este profesor de filosofie la Univeristatea Paris-Est

Marne-la-Vallée din 1992. A fondat şi a condus până recent
Departamentul de Studii Europene (Ştiinţe politice, filosofie) şi
Institutul Hannah Arendt. A redactat numeroase lucrări de filosofie
politică şi istoria ideilor politice (precum: L’Etat subsidiaire:
ingérence et non-ingérence de l'Etat, le principe de subsidiarité aux
fondements de l'histoire européenne în 1992, Eloge de la singularité,
essai sur la modernité tardive în 2000, La grande méprise, Justice
internationale, gouvernement mondial, guerre juste în 2004, Le souci
contemporain în 2006, Qu’est-ce que l’homme? în 2008 sau La nature
du populisme ou les figures de l'idiot în 2008) şi a co-editat lucrări
colective printre care: Mythes et symboles politiques en Europe
centrale în 2002, Dissidences în 2005, Les deux Europes în 2007,
Michel Villey, Le juste partage în 2007, Liquider mai 68? în 2008 sau
Identités politiques et dynamiques partisanes en France în 2009.
Chantal Delsol este Doctor honoris Causa al Universităţii Babeş-
474
Note despre autori
Bolyai din Cluj-Napoca din 1999 şi membru al Academiei de Ştiinţe

Morale şi Politice (Institut de France) din 2007.
Sergiu Gherghina este cercetător în cadrul Institutului Leibniz de

Ştiinţe Sociale GESIS din Köln. A finalizat doctoratul în cadrul
Departamentului de Ştiinţe Politice al Universităţii Leiden cu o teză
despre relaţia dintre organizarea partidelor şi volatilitatea electorală în
Europa Centrală şi de Est. A absolvit cum laude masterul de cercetare
(MPhil) în analiză instituţională al Departamentului de Ştiinţe Politice
al Universităţii Leiden şi cum laude masterul (MA) în politici
comparate la Departamentul de Ştiinţe Politice al Universităţii Central
Europene din Budapesta. A publicat peste 20 de articole în jurnale
internaţionale, este co-editorul a două volume în engleză şi a zece
volume în limba română. Domeniile sale de interes sunt partidele şi
sistemele de partide, comportamentul legislativ şi cel electoral,
democratizarea şi încrederea în instituţiile politice.
Guy Hermet este, la nivel internaţional, unul dintre cei mai cunoscuţi
specialişti ai studiului democraţiei şi al procesului de democratizare, al
regimurilor reprezentative, al culturii politice şi al populismului. A
fost director al CERI (Centre d’études et de recherches
internationales) şi a predat în numeroase universităţi de la Institutul de
Studii politice de la Paris, la Universităţile din Bruxelles, Lausanne,
Geneva sau Montreal. A publicat numeroase volume printre care
amintim: L’Hiver de la démocratie ou le nouveau régime, Paris,
Armand Colin, 2007, Dictionnaire de la science politique, Paris,
Armand Colin, 2005, Les Populismes dans le monde, Paris, Fayard,
2001, Culture et développement, Paris, Presses de Sciences Po, 2000,
La trahison démocratique, Paris, Flammarion, 1998, La Démocratie,
Paris, Flammarion (Coll. Dominos), 1997, Histoire des nations et du
nationalisme en Europe, Paris, Seuil (Coll. Points), 1996, Le Passage
à la démocratie, Paris, Presses de Sciences Po (Bibliothèque du
Citoyen), 1996 sau Politique comparée, Paris, PUF (Thémis)
împreuna cu B. Badie, 1990. Printre temele de cercetare privilegiate în
ultimii ani amintim : rivalitatea dintre modele de guvernare în lumea
475
contemporană (democraţie, procesul islamic şi aşa zisul „consens de la

Pekin”), configurarea unui status de post-democraţie în societăţile
avansate şi crearea unui nou limbaj politic care se regăseşte la baza
acestei transformări.
Dylan Kissane este Asistent la Decanatul CEFAM (Lyon, Franţa) şi

Lector Adjunct al Universităţii din Australia de Sud (Adelaide,
Australia). A absolvit studii de licenţă (honorus) în Studii
Internaţionale la Universitatea de Sud din Australia înainte de a-şi
începe studiile de doctorat în 2006. A absolvit doctoratul în 2010 şi a
publicat o versiune revizuită a tezei sale doctorale în a doua sa carte,
Beyond Anarchy (Ibidem verlag) în 2011. A publicat considerabil
despre teoria relaţiilor internaţionale, strategii de securitate şi despre
alegerile Web 2.0 din Australia, Franţa şi Statele Unite. În 2010 a fost
citat ca fiind reprezentantul unei generaţii de noi gânditori strategici în
securitatea australiană şi a Asiei Pacifice.
Stephen Launay este conferenţiar abilitat la Universitatea Paris-Est

Marne-la-Vallée, director de cercetări la CREDA (Institut des Hautes
Etudes d'Amérique Latine, Universitatea Paris III) şi professor invitat
la Universitatea Externado de Colombia din Bogotá. Domeniile sale
de cercetare sunt filosofia politică, relaţiile internaţionale şi politica
comparată. Este autor al următoarelor volume: La Pensée politique de
Raymond Aron, prefaţă de Philippe Raynaud, Paris, PUF, 1995; La
Guerre sans la guerre. Essai sur une querelle occidentale, Paris,
Descartes et Cie, 2003; Chavez-Uribe, deux voies pour l'Amérique
latine?, Paris, Buchet-Chastel, 2010. A publicat numeroase articole pe
aceste subiecte în limbile franceză, spaniolă şi engleză. Este membru
al comitetului de redacţie al revistei Histoire et liberté. Les cahiers
d’histoire sociale (Nanterre, Franţa).
Alexander B. Makulilo este lector la Departmentul de Ştiinţe Politice

şi Administraţie Publică, Universitatea Dar es Salaam). Domeniile
sale de interes sunt politicile comparate, democraţia, studiile de gen,
teoria politică şi studiile africane. Cea mai recent carte a sa a fost
476
Note despre autori
publicată în 2011 de The Dark Side of Opinion Polls in Tanzania

(1992-2010) de către LAP Lambert Academic Publishing, Germany.
Cel mai recent articol al său este din 2011: „Watching the watcher”:
An evaluation of local election observers in Tanzania, the Journal of
Modern African Studies, 49 (2): 241-262.
Sergiu Mişcoiu este lector la Facultatea de Studii Europene din Cluj,

unde a obţinut licenţa şi titlul de master în Studii Europene, acesta din
urmă dublat de diploma de studii aprofundate în ştiinţe politice la
Paris-Est Marne-la-Vallée (Franţa). Este doctor în ştiinţe politice al
Universităţii Paris-Est Marne-la-Vallée şi doctor în istorie al
Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, iar din 2010 şi
conducător de doctorate la Universitatea Paris-Est. Domeniile sale de
interes sunt teoriile constructiviste şi alternative aplicate formării şi
funcţionării comunităţilor politice şi, mai ales, emergenţei grupurilor
radicale şi extremiste. Este autor al cărţilor Naissance de la nation en
Europe. Théories classiques et théorisations constructivistes (Paris,
L’Harmattan, 2010), Formarea naţiunii. O teorie socio-constructivistă
(Cluj, Efes, 2006) şi Le Front National et ses répercussions sur
l'échiquier politique français (Cluj, Efes, 2005), co-autor si co-editor
al mai multor volume naţionale şi internaţionale, autor al treizeci de
articole publicate în România, Franţa, Marea Britanie, Belgia,
Moldova şi Ungaria.
Mara Morini este este cercetător, membru al Departamentului de

ştiinţe politice al Universităţii din Genova unde predă cursul de
Politică comparată. Principalele sale interese privesc procesul de
democratizare postcomunist, viaţa politică din Rusia postcomunistă,
relaţiile dintre Uniunea europeană şi Rusia, transformarea
organizaţiilor de partid, alegerile primare în perspectivă comparată şi
evoluţiile sistemului politic italian. În 2003 a obţinut premiul Celso
Ghini acordat de către Societatea italiană de Studii electorale pentru
cea mai buna lucrare de Masterat din perioada 2003-2004. A participat
la numeroase conferinţe internaţionale IPSA, ECPR sau PSA. A fost
visiting scholar al Universităţii europene din Sankt Petersburg.
477
Cercetările sale actuale privesc alegerile primare în Italia, leadership-

ul rus şi studiile electorale din zona post-sovietică. A fost de altfel
observator OSCE la alegerile parlamentare pentru Dumă din 2003.
Cea mai recentă monografie este Partiti politici e democratizzazione
in Russia, Rubbettino, 2009.
Anders Ravik Jupskas este doctorand la Departamentul de Ştiinţe

Politice din Oslo. Interesele sale de cercetare include populismul,
ideologiile, organizaţiile şi cultura partidelor. Teza sa de doctorat este
despre partidele populiste de extremă dreapta din Scandinavia după
1970 cu titlul „Radical Right in Scandinavia: Ideology and
Organization”. Grantul său de cercetare este parte a proiectului
„Political Parties and Democracy: Decline or Change?”, oferit de
Consiliul de Cercetare Norvegian condus de Professor Hanne Marthe
Narud.
Michael Shafir este profesor titular la Facultatea de Studii Europene,

Universitatea Babeş-Bolyai. A emigrat din România în Israel în 1961,
repatriindu-se la Cluj în 2005. Este seful catedrei de Relatii
Internationale din septembrie 2007 şi directorul Departamentului de
Relatii Internationale de la începutul anului 2008. A obţinut titlul de
doctor în ştiinţe politice la Universitatea Ebraică din Ierusalim în
1981. A fost director-adjunct al Diviziei Sondaje Opinie Publică la
Radio Europa Liberă, München şi şeful secţiei de cercetare pentru
România la acelaşi post de radio. Profesorul Shafir a publicat în 1985
volumul Romania: Politics, Economics and Society. Political
Stagnation and Simulated Change, editat la Frances Pinter, Londra şi
Lynne Ryner, Boulder; în 2002 a publicat la Polirom, Iaşi, volumul
Între negare şi trivializare prin comparaţie. Negarea Holocaustului în
ţările postcomuniste din Europa Centrală şi de Est, publicat în acelaşi
an şi la Ierusalim în limba engleză, iar în 2010 volumul Radio-grafii şi
alte fobii la Editura Institulul European, Iaşi. Este autorul a peste 300
de articole despre problemele comunismului şi post-comunismului,
publicate în numeroase reviste de specialitate şi în volume colective
editate în Austria, Franţa, Gemania, Israel, Olanda, Marea Britanie,
478
Note despre autori
Republica Cehă, România, Slovacia, Statele Unite ale Americii şi

Ungaria. Este, de asemenea, conducătorul delegaţiei oficiale a
României pe lângă Task Force for International Cooperation on
Holocaust Education, Remembrance and Research (ITF).
Sorina Soare este colaborator ştiinţific al Centrului pentru studiul

vieţii politice (CEVIPOL – Université libre de Bruxelles). A avut
numeroase contracte de predare la Université libre de Bruxelles,
Universitatea Bucureşti, Central European University – Budapesta şi
Universitatea din Palermo. Domeniile sale de interes privesc procesul
de democratizare, naşterea şi organizarea partidelor politice şi
sistemelor de partide, fenomenul populist. A publicat volumul Les
partis politiques roumains après 1989, Editions de l’Université de
Bruxelles, Bruxelles, 2004. A publicat împreună cu Cristian Preda:
Regimul, partidele si sistemul politic din Romania, Editura Nemira,
Bucureşti, 2008; o versiune actualizată şi revizuită a volumului
urmează a fi publicată în limba italiană: Il processo di demo-
cratizzazione in Romania: regime, partiti e sistema di partiti, Aracne,
Roma, 2011.
Daniel Şandru este bursier postdoctoral al Academiei Române,

Filiala Iaşi. Este Conferenţiar universitar doctor la Facultatea de
Ştiinţe Politice şi Administrative a Universităţii „Petre Andrei” din
Iaşi. Absolvent de Filosofie (1999) şi Ştiinţe Politice (2001) al
Universităţii „A. I. Cuza” Iaşi, deţine un Master în Filosofie Politică
(2000), iar din 2008 este Doctor Magna cum Laude în Filosofie al
aceleiaşi instituţii, cu o teză vizând Valenţele epistemologice ale
conceptului de ideologie. Preocupările sale academice vizează teoria
politică normativă şi empirică, cu orientare predilectă spre teoria
ideologiei şi teoria şi practica democraţiei. Dintre publicaţiile
relevante amintim Teorie politică şi ideologie (Editura Institutul
European, Iaşi, 2011), Reinventarea ideologiei. O abordare teoretico-
politică (Editura Institutul European, Iaşi, 2009), carte distinsă cu
Premiul Lumea de Mâine, acordat unui tânăr cercetător în domeniul
479
ştiinţelor politice de către revista Sfera Politicii, şi Concepte şi modele

în ştiinţa politică (coautor, Editura Cantes, Iaşi, 2001).
Marco Tarchi este este profesor la Facultatea de ştiinţe politice

Cesare Alfieri (Universitatea din Florenţa). Predă cursuri de ştiinţe
politice, comunicare politică şi teorie politică. Printre interesele sale
de cercetare menţionăm cauzele crizei democraţiilor interbelice şi
contemporane, transformarea organizaţională a partidelor italiene,
cultura şi strategia partidelor de dreapta în Italia republicană. Este unul
dintre cei mai cunoscuţi specialişti ai fenomenului populist analizat
atât din punct de vedere comparat cât şi din perspectiva specificităţii
italiene. Printre publicaţiile sale menţionăm: La „rivoluzione legale",
Il Mulino, Bologna, 1993, „Destra e sinistra: due essenze introvabili",
Democrazia e diritto, (1), 1994, pp. 381-396, „The Dissatisfied
Society. The Roots of Political Change in Italy”, European Journal of
Political Research, (1), 1996, pp. 41-63, Dal MSI ad AN:
organizzazione e strategie, Il Mulino, Bologna, 1997, „Italy: the
Northern League”, în Regional Parties in Western Europe, L. de
Winter şi H. Türsan (editat de), Londra, Routledge, 1998, „Italy: Early
Crisis and Collapse”, în Conditions of Democracy in Europe 1918-
1938, D. Berg-Schlosser şi J. Mitchell (editat de), Londra, 2000, L’
Italia populista. Dal qualunquismo ai girotondi, Il Mulino, Bologna,
2003, Il fascismo. Teorie, interpretazioni, modelli, Laterza, Bari,
2003, Contro l’americanismo, Laterza, Bari 2003, La rivoluzione
impossibile. Dai Campi Hobbit alla nuova Destra, Vallechi, Firenze,
2010.
480

Populismul Contemporan Un Concept Contro PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Populismul Contemporan Un Concept Contro PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Colecţia

Coordonarea seriei este asigurată de:

Sergiu Gherghina, Sergiu Mişcoiu, Sorina Soare (ed.), Populismul

INSTITUTUL EUROPEAN, editură academică recunoscută de Consiliul

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Potrivit Legii nr. 8/1996, a dreptului de autor, reproducerea (parţială sau

Sergiu Gherghina, Sorina Soare

Yann Basset, Stephen Launay

Anders Ravik Jupskas

Note despre autori / 473

Populismul – concept sofisticat şi realităţi politice

Utilizând o schematizare simplă, dacă Angela Merkel sau

Totul devine şi mai confuz atunci când populismul devine o

nu poate aspira la o clarificare conceptuală. Dacă din punctul de

Ce este populismul: un gen

identificau numeroase cazuri, dar fără o definiţie comună. Isaiah

„exista un pantof – cuvântul „populism” – pentru care undeva exista şi un

Jumătate de secol mai târziu, lucrurile apar la fel de com-

– personalizarea conducerii şi credinţa în calităţile extraordinare ale

Pe baza unei dinamici identitare ce variază în funcţie de

atunci o ameninţare şi exprimă o angoasă care pare a-l asocia

diametral opuse.15 De altfel, populismul este adesea considerat o

În contextul specific al democraţiilor tinere din Estul Europei

Pe baza acestei sintetice prezentări a populismului, putem

Ce aduce nou această carte?

Volumul de faţă este o continuare naturală a unei analize

propunem cititorului în paginile care urmează tratează fenomenul

aparte, o variantă contemporană a populismului „clasic” sau un

preşedintelui Tanzaniei, Jakaya Mrisho Kikwete, ale fostului pre-

aceasta fiind folosită pentru analiza populismului scandinav

Putin este emblematică pentru Rusia. Ascensiunea sa este analizată în

Bergounioux, Alain, „Le symptôme d’une crise”, Vingtième siècle. Revue

Mény, Yves and Yves Surel, „The Constitutive Ambiguity of Populism”, in

PERSPECTIVE TEORETICE ASUPRA

Dezbaterea academică referitoare atât la definirea populi-

despre „populismul secolului XXI” şi nu despre „neo-populism”2. De

Pentru a schiţa condiţiile de posibilitate pentru a alege între

Tabelul 1 – Caracteristici ale populismelor istoric şi, respectiv, avansat

Criterii de Trăsături ale Trăsături ale

1. În privinţa identităţii populare, populismul clasic este mai degrabă

în Ecuador; acesta din urmă se mândreşte cu faptul că a „refondat

2. Paseismul este un ingredient important al tuturor populismelor

şi forma unui front deschis împotriva duşmanilor prezentului, care „nu

democratice (mai ales ale laicităţii), populiştii olandezi s-au întors

3. Mai profund decât mesajul populismului avansat, discursul

mondial marginală printr-un salt istoric înainte11. Asasinat în 1948,

radicalizarea şi vulgarizarea mesajului său politic13. În afară de

indivizii cu scopul de a exercita presiune asupra decidenţilor politici

4. În timp ce populismul clasic este, din punct de vedere al coerenţei,

poziţie şi a atitudinilor tranşante în privinţa temelor susceptibile fie de

5. În ce priveşte relaţia dintre leaderul charismatic şi mase, populismul

având gusturi şi preferinţe similare cu cele ale electorilor lor. Mai

6. Mari oratori, populiştii clasici mobilizau masele prin elocinţa şi

perioada interbelică20, populiştii erau tribuni ce deţineau puterea

Legitimarea politică şi electorală a liderului populist modern are loc

7. Dacă ar fi să comparăm logica politică dominantă a mişcărilor

fostul preşedinte ucrainean Viktor Iuşcenko, îşi concentrează atacul

accelerat al vieţii politice contemporane, care impune o succesiune

201029. Victorioşi într-o serie de alegeri primare republicane unde

În încheiere, putem conchide că această comparaţie ne-a

Albertazzi, Daniele şi O’Donnell, Duncan, „Conclusion: Populism and

şi politici în Parlamentul României şi cel European, Institutul European,

„Idiotul comun” al populismului