Cei 7 ani de acasă

Educația este pilonul central al societății umane. Pentru a înțelege pe deplin ceea ce înseamnă
educația trebuie mai întâi să definim acest termen. Educația este definită ca „o dimensiune
constitutivă a finite umane care îți propune să dezvolte în individ toată perfecțiunea de care este
susceptibil” (Cucoș), așadar prin educație omul devine membru activ al societății în care trăiește.
Kant spunea că „Omul nu poate deveni om decât prin educație”, de unde rezultă că omul devine om,
parte a umanității după ce a reușit săși însușească noțiunile elementare și normele sociale ale
comunității în care trăiește. Maria Montessori considera că în copil se manifestă şi se dezvoltă
„energii interioare” prin care copilul formează omul, adică „toată munca de formare o face
copilul însuşi”.
Când spunem despre ,,cei 7 ani de acasă” ne gândim la educația primită de părinți, la un
copil bine crescut, care ştie să salute, să spună mulţumesc, te rog, care se comportă cuviincios cu
cei de vârsta lui şi cu adulţii. Prin lipsa celor şapte ani de acasă, oamenii etichetează pe aceia
care se prezintă într-o formă nemodelată, aprecierile făcându-se asupra formei şi asupra fondului
omenesc. În această categorie sunt introduşi cei neglijenţi în îmbrăcăminte, cei lipsiţi de atitudini
politicoase, cei ce nu ştiu să se comporte adecvat la masă, adică cei stângaci sau dezordonaţi în
obiceiuri.
„Cei 7 ani de acasă” îşi pun accentul cel mai mult în ceea ce devine un copil mai târziu şi
anume – OM. Aceasta este perioada cea mai importantă, fiind temelia pe care se clădeşte o fiinţă
cu diverse aptitudini şi preferinţe, cu un comportament normal sau deviant. Aşa cum ne creştem
şi ne educăm copiii, aşa cum ne comportăm noi, aşa vor trăi şi se vor manifesta pe viitor. Copiii
cresc şi se formează în viaţă într-un univers pe care-l creează părinţii.
Nu se poate vorbi de un copil în perioada preşcolară că nu are bune maniere. Se spune de
unii oameni că sunt lipsiţi de ,,cei şapte ani de acasă”. În cazurile acestea este vorba de o lipsă a
modificărilor calitative psihice care trebuiau să urmeze armonios modificările cantitative ale
creşterii. Dar forma şi fondul calitativ nu se stabilesc definitiv şi irevocabil doar în primii şapte
ani de viaţă. În tot timpul copilăriei şi adolescenţei educaţia poate modifica trăsăturile negative
ale copilului. În cazurile acestea aprecierea este oarecum greşită şi pur formală. În realitate
trebuie consideraţi ca ,,lipsiţi de cei şapte ani de acasă” cei care în copilărie nu au progresat din
punct de vedere psihic sau al comportării normale în viaţă.
Bunele maniere trebuie să fie compuse din atitudini care se iau în mod automat şi nu prin
raţiune. Ele trebuie să aibă ca bază politeţea, delicateţea, tactul, bunătatea. Bunele maniere
transformate în legături sociale trebuie să fie adaptate la viaţa colectivă. Desigur că se vor
întreba mulţi: ,,Cum trebuie să se comporte părinţii ca un copil să capete cei şapte ani de
acasă?”. În mod normal, psihicul unui copil este influenţat de condiţiile lui de viaţă şi de
educaţia primită în casa părintească. Acest psihic este dependent de dezvoltarea sistemului
nervos central. Educaţia trebuie să ducă la obţinerea treptată a dezvoltării inhibiţiei corticale,
adică la reţinerea unor manifestări negative. După vârsta de 3 ani copiii încep să aibă o activitate
nervoasă mai activă şi pot fi influenţaţi de procesul educaţiei şi al instruirii primite de la părinţi
în casă. Nu orice cunoştinţă sau sfat primit devine pentru copil convingătoare şi îndemn la o
comportare pozitivă. Personalitatea lui începe să se manifeste de la vârsta denumită preşcolară.
Exemplele bune din viaţa familială vor influenţa în mare măsură comportarea lui psihică.
Educaţia copilului trebuie să fie astfel orientată, încât el, însuşindu-şi modurile de acţiune ale
 părinţilor, să se călăuzească după ele în practică.
Când copiii sunt foarte mici adulții sunt responsabili pentru tot ce se petrece în viaţa lor.
Ei nu ştiu să se hrănească, să se îmbrace, să-şi facă baie şi o mulţime de astfel de treburi. Odată
cu creşterea, copii au nevoie să-i învăţăm să se descurce singuri, să-şi întărească autonomia. Se
întâmplă uneori să credem că sunt prea mici ca să poată face ceva, îi dădăcim, facem totul în
locul lor: continuăm să-i îmbrăcăm, să-i hrănim, să le strângem jucăriile fără a-i implica în
vreun fel, să-i încălţăm etc. Prin astfel de comportamente nu facem decât să creăm copilului
senzaţia că el nu are valoare sau competenţe şi totodată că nu are decât drepturi, dar nu
responsabilităţi. Aceste tipuri de comportamente le întâlnim destul de des în situaţia părinţilor
care au un copil cu dizabilităţi sau în situaţia părinţilor care trec printr-o situaţie de criză (divorţ,
decesul unuia dintre soţi, boala cronică a unui membru al familiei etc), tendinţa fiind aceea de a
hiperproteja copilul.
Copilul trebuie să înţeleagă că fiecare membru al familiei are un rol bine stabilit, iar el, ca
membru al familiei, nu face excepţie. Este bine ca cel mic să-şi vadă părinţii desfăşurând
activităţi diverse, care nu încurajază discriminarea de gen: tata poate fi văzut facând mâncare
sau spălând vase, iar mama reparând o roată de la bicicleta lui sau vopsind uşa garajului.
Copilul are nevoie să vadă că responsabilităţile nu sunt atribuite în funcţie de gen, ci după
capacitatea fiecăruia de a finaliza o anumită sarcină.
După ce ajunge la vârsta preşcolară educaţia copilului se împarte între familie şi dascălii şi
pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat familia, să
completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această vârstă şi să-l
ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme.
Părinții trebuie să conștientizeze că „singura investiție de valoare , niciodată falimentară”
pe care o familie o poate face pentru copil „este investiția pentru mintea și sufletul acestuia” și că
în familie se formează cele mai importante deprinderi de comportament , atitudini , limbaj , iar
modelul parental își pune amprenta asupra viitorului adult.

BIBLIOGRAFIE
Golu, M., (2000), Fundamentele psihologiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
Negovan, V., (2003), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Curtea Veche, Bucureşti
Sălăvăstru, D., (2004), Psihologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi
Drăgan, I, Psihologia pentru toți , Editura Științifică București ,1991
Popescu, O., Creșterea și educarea copiilor, Editura Medicală ,București, 1996
Rodica, T , Familia în fața conduitelor greșite ale copiilor, E.D.P. , București , 1981